BIOCLIMATOLOGIE

SEF LUCRARI
MIRCOV DRAGOSLAV VLAD

Timisoara
2005
 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Obiect de studiu

Denumirea de meteorologie provine din limba franceză meteorologie, cuvânt care

s-a format din meteoron ( fenomen atmosferic ) şi logos ( ştiinţă ).
Meteorologia, ramură a geofizicii, studiază fenomenele şi procesele fizice din
atmosferă, în scopul cunoaşterii legităţilor apariţiei, evoluţiei şi intercondiţionării
acestora. Trăsătura comună este originea lor termodinamică.
Sursa energetică fundamentală a proceselor şi fenomenelor atmosferice este
radiaţia solară transformată în căldură la nivelul suprafeţei terestre ( suprafaţa activă,
suprafaţa subiacentă). Raportul de reciprocitate şi interdependenţă între suprafaţa
terestră şi aerul de deasupra se referă la schimbările permanente de căldură şi
umezeală, generate de energia radiantă solară.
Deoarece cunoaşterea caracteristicilor terestre reprezintă obiectul geografiei, între
meteorologie şi geografie există relaţii reciproce. Meteorologia se situează la
contactul fizicii cu geografia.
Obiectul de studiu al meteorologiei este vremea, care reprezintă totalitatea
proceselor şi fenomenelor ce caracterizează starea atmosferei într-un anumit loc şi la
un moment dat. Vremea se caracterizează printr-o continuă evoluţie, ea fiind definită
prin trăsături calitative şi o serie de valori cantitative ale parametrilor atmosferici.
Determinarea lor constituie obiectul observaţiei meteorologice, scopul final fiind
elaborarea prognozelor meteorologice care îşi găsesc utilizare în multe domenii.
Clima reprezintă rezultatul statistic al unui ansamblu de stări diferite ale
atmosferei, considerate pe o suprafaţă mai extinsă şi pe un interval de timp mai
îndelungat.
Dacă vremea reprezintă starea prezentă a atmosferei, clima reprezintă starea
medie a atmosferei.
În meteorologie, principalele metode de lucru sunt: observaţia, comparaţia,
cartografia şi modelarea matematică.

1.2 Ramurile meteorologiei

Marea diversitate a problemelor cu care se ocupă meteorologia, precum şi

metodele utilizate în cercetarea fenomenelor meteorologice, permit divizarea
meteorologiei în câteva discipline separate.
a. Meteorologia sinoptică cercetează macroprocesele atmosferice ( geneza şi
evoluţia ciclonilor şi anticiclonilor, a maselor de aer, a fronturilor ) în scopul
prevederii timpului, elaborării şi perfecţionării metodelor de prevedere.
b. Radiometria ( actinometria ) studiază radiaţia solară, terestră şi atmosferică.
c. Meteorologia dinamică se ocupă cu studiul teoretic al mişcărilor aerului
atmosferic şi al transformării energiei legate de acestea, pe baza metodelor fizico –
matematice.
 d. Aerologia numită şi fizica atmosferei libere, cercetează fenomenele şi
procesele atmosferice, aproximativ până la 100 km înălţime.
e. Climatologia studiază geneza climatelor prin procesele climatogenetice şi sub
acţiunea factorilor geografici, clasifică şi descrie climatele, stabileşte repartiţia lor
geografică.
f. Meteorologia aplicată urmăreşte deopotrivă valorificarea tuturor condiţiilor de
vreme favorabile vieţii şi activităţii omului, prevenirea şi luarea unor măsuri eficiente
pentru diminuarea acţiunii fenomenelor atmosferice nefavorabile sau dăunătoare. În
consecinţă, au apărut unele discipline ale meteorologiei aplicate: agrometeorologia,
biometeorologia, meteorologia aeronautică, meteorologia marină, meteorologia
silvică.
Aplicaţiile practice ale meteorologiei sunt foarte numeroase şi nu se încadrează
întotdeauna în disciplinele concrete. Deosebit de valoroase sunt aporturile
meteorologiei în proiectarea şi sistematizarea urbanistică, amplasarea obiectivelor
industriale, punerea în valoare a potenţialului turistic şi balneo – climateric, lupta
contra poluării atmosferei şi a mediului ambiant.

1.3 Etapele dezvoltării meteorologiei

Fenomenele meteorologice au reţinut atenţia omului încă din cele mai vechi
timpuri.
În Grecia antică, Herodot şi Aristotel au scris prima carte de meteorologie, în care
au adunat şi explicat aproape toate cunoştiinţele geofizice din timpul lor.
Primele observaţii instrumentale în Europa, legate de dezvoltarea deosebită a
ştiinţelor, datează din secolul al XVII – lea şi au fost făcute de G. Gallilei şi elevul său
Torricelli ( cel care a inventat barometrul, în anul 1643 ). În anul 1648, Pascal
constată că aerul are o greutate şi introduce hidrostatica atmosferei. Către sfârşitul
aceluiaşi secol, Hallay publică o carte despre alizee şi musoni, iar în anul 1735
descoperă acţiunea deviatoare asupra mişcării aerului, datorită rotaţiei Pământului.
În a doua jumătate a secolului al XVIII – lea, progresele ştiinţelor fizice conduc
la descoperiri interesante şi în domeniul fenomenelor meteorologice. Pot fi
menţionate contribuţiile lui Franklin în domeniul electricităţii atmosferei, a lui
Lavoisier în chimia aerului atmosferic, a lui Laplace în barometrie, a lui Charles în
explorarea atmosferei libere.
La începutul secolului al XIX – lea, matematicianul german Brandes întocmeşte,
pe baza observaţiilor meteorologice, primele hărţi sinoptice.
Către mijlocul secolului al XIX – lea, ca urmare a descoperirii telegrafului
electric, astronomul francez Le Verrier pune bazele primului serviciu sinoptic de
prevedere a timpului, creând astfel premisele colaborării internaţionale în domeniul
meteorologiei şi a înfiinţării unei Organizaţii Internaţionale de Meteorologie ( 1873 ).
În primele decenii ale secolului al XX – lea, meteorologia cunoaşte noi etape de
dezvoltare, marcate prin descoperiri importante, cum sunt cele privind fronturile
atmosferice şi teoria ciclonilor, aparţinând şcolii norvegiene condusă de J. Bjerknes, a
radiosondei aerologice condusă de către francezii Bureau şi Idrac, dezvoltarea
teoriilor de microfizică a norilor, aparţinând suedezilor Findensein şi Bergeron,
precum şi descoperirea de către Rossby a structurii curenţilor de aer din atmosfera
superioară.
Primele observaţii meteorologice în ţara noastră s-au făcut la Iaşi, în anul 1770, la
Bucureşti, între anii 1773 – 1789, şi la Timişoara, în perioada 1780 – 1808.
 La 30 iulie 1884 se înfiinţează Institutul Meteorologic Central al României,
având ca director pe inginerul şi academicianul Ştefan Hepites. Primul buletin
meteorologic apare în anul 1885.
În prezent, Institutul de Meteorologie şi Hidrologie din Bucureşti coordonează
activităţile de meteorologie prin intermediul Centrelor Regionale de Meteorologie şi
cele de hidrologie, prin Direcţiile de Ape din teritoriu.
Întreaga activitate de meteorologie pe plan mondial este coordonată de către
Organizaţia Mondială de Meteorologie ( O. M. M. ), cu sediul la Geneva, organism
care funcţionează din anul 1951. Printre membrii fondatori ai acestei organizaţii se
numără şi ţara noastră, începând cu anul 1947. În prezent, O. M. M. cuprinde 190 de
state, iar ziua de 23 martie este declarată Ziua Internaţională a Meteorologiei.
În ultimele decenii, datorită avântului fără precedent al descoperirii ştiinţifice şi
al creaţiei tehnice, meteorologia şi disciplinele sale consacrate au înregistrat un real şi
spectaculos progres. Cauzele principale ale acestei dezvoltări rapide rezultă în
implicaţiile creşterii demografice pe plan mondial, în apariţia tehnologiilor
aerospaţiale, în progresele înregistrate în domeniul fizicii, chimiei şi modelării
matematice.
Aplicaţiile practice ale meteorologiei sunt foarte numeroase şi nu se încadrează
întotdeauna în disciplinele concrete. Deosebit de valoroase sunt aporturile
meteorologiei în proiectarea şi sistematizarea urbanistică, amplasarea obiectivelor
industriale, punerea în valoare a potenţialului turistic şi balneo – climateric, lupta
împotriva poluării atmosferei şi a mediului ambiant.
Lansarea sateliţilor artificiali ai Pământului şi a navelor spaţiale a inaugurat o
nouă eră de progres al meteorologiei moderne. Utilizându-se sateliţii artificiali
operaţionali, exclusiv meteorologici, astăzi se efectuează, în mod curent, înregistrări şi
determinări de teledetecţie, deosebit de utile serviciilor meteorologice de prognoză a
vremii şi cercetării mediului înconjurător, în cadrul unor programe de durată
( TIROS, Nimbus, ESSA, ATS, Meteor, NOAA, SMS, Meteosat, GARP).
Preocupările actuale ale cercetătorilor, dar şi ale oamenilor politici pentru
fenomenele dezastruoase naturale sau antropice, care au determinat pierderi umane şi
materiale inestimabile, pe tot globul, au dus la declararea perioadei 1990 – 1999, drept
“ Deceniul Internaţional pentru reducerea dezastrelor naturale ”.
 2. ATMOSFERA TERESTRĂ

2.1 Originea atmosferei

Atmosfera, învelişul gazos care înconjoară globul terestru, are o origine

complexă cu evoluţie îndelungată şi modificări în compoziţia acesteia.
Există mai multe ipoteze privind modul de formare a atmosferei. După unii
autori, atmosfera reprezintă un rest al materiei iniţiale ce alcătuia nebuloasa care, prin
concentrare a dat naştere planetelor. În urma răcirii lor treptate, au emanat gaze ce
alcătuiesc atmosfera lor. Alţi autori susţin că, atmosfera s-a format din gazele emanate
din interiorul Pământului, în urma răcirii şi a erupţiilor vulcanice. Unii cercetători au
afirmat că atmosfera este rezultatul concentrării materiei gazoase cosmice în câmpul
gravitaţional şi electromagnetic al Pământului.
Individualizarea Pământului ca planetă, în urmă cu cca. 4 miliarde de ani, a
însemnat începutul formării atmosferei terestre. S-au produs revărsări, consolidări de
lave, însoţite de degajări de gaze ( hidrogen, metan, amoniac, dioxid de carbon, vapori
de apă ), care treptat au fost reţinute de gravitaţie. Aceste gaze, împreună cu radiaţia
ultravioletă, la care s-a adăugat efectul descărcărilor electrice au dat naştere
aminoacizilor, amesec în care s-au dezvoltat primele organisme.
În urmă cu aproximativ 2,6 miliarde de ani, apar algele albastre – verzui, care
conform teoriei evoluţioniste reprezintă originea organismelor. Aceste alge au captat
energia solară, eliberând oxigen prin procesul de fotosinteză, aceasta reprezentând
începutul oxigenării atmosferei.
În carbonifer, în condiţiile unui climat cald şi umed, concomitent cu erupţiile
vulcanice se generează o atmosferă asemănătoare celei existente în prezent, extrem de
favorabilă dezvoltării vieţii şi vegetaţiei. Această evoluţie a fost determinată de
creşterea cantităţii de oxigen, în detrimentul dioxidului de carbon, apariţia unei
puternice evapotranspiraţii, a creşterii cantităţii de vapori de apă în atmosferă, precum
şi a apariţiei primelor soluri mai consistente şi rezistente.
În lunga sa evoluţie, atmosfera şi-a schimbat compoziţia chimică, a suferit o serie
de schimbări ale proprietăţilor fizice, în primul rând, modificări de temperatură ( era
mecanică – caldă ).

2.2 Caracteristici ale atmosferei

2.2.1 Masa atmosferei

Atmosfera este alcătuită din pături de aer concentrice, mai dense către
suprafaţa Pământului şi mai rarefiate către spaţiul cosmic. Masa totală a atmosferei
este egală cu 5,157 x 1015 tone, reprezentând a milioana parte din masa totală a
planetei ( 5,98 x 1021 tone ). Ţinând seama de scăderea treptată pe verticală a densităţii
aerului şi a presiunii atmosferice, 50% din masa totală a atmosferei este concentrată
până la 5,3 km, 90% până la 18,5 km şi 99% până la 36 km.

2.2.2 Grosimea şi forma atmosferei

Sub influenţa mişcării de rotaţie, atmosfera se deformează elipsoidal, fiind mai

groasă la ecuator şi mai subţire la poli. În acelaşi timp, atmosfera mai suferă şi atracţia
exercitată de Soare, de către Lună, şi în mică măsură de planete, care determină în
masa ei mişcări mareice ( fluxul şi refluxul ). Grosimea atmosferei oscilează în
decursul timpului de 24 de ore. Ziua, absorbţia parţială a radiaţiei solare de către
atomii şi moleculele de gaz provoacă dilatarea straturilor superioare, în schimb,
noaptea, acestea se contractă.
Forma atmosferei pentru straturile inferioare este similară cu cea a
Pământului, elipsoidală, mai bombată la poli şi mai aplatizată la ecuator, şi de “ pară ”
pentru straturile superioare ( turtirea este generată de vântul solar în partea expusă
spre Soare şi alungită spre partea opusă ).

2.2.3 Compoziţia atmosferei

Aerul atmosferic este un amestec fizic de diferite gaze, apă ( în toate stările de
agregare ), aerosoli, reţinute de către Pământ prin intermediul forţei de atracţie
gravitaţională.
a). Gaze principale

Grupul gazelor principale cuprinde următoarele componente ( tabelul1 ):

Gaze Molecula Procente de volum (%

)
Azot N2 78,084
Oxigen O2 20,946
Aragon** A 0,934
Neon Ne
Heliu He
Kripton K2
Hidrogen H2
Xenon Xe
Radon Rn

Tab.1 Compoziţia aerului atmosferic

 Azotul şi oxigenul sunt gazele principale predominante ce deţin 99,030 % ca
volum, celelalte reprezintă doar 0,97 % din volumul total. Proporţia lor este constantă
în atmosfera inferioară.

b). Gaze secundare

Aceste gaze, deşi stabile chimic, sunt prezente în aer în proporţii mai reduse şi
inconstante. Cele mai importante sunt: dioxidul de carbon ( CO 2 ), oxidul de carbon (
CO ), metanul ( CH4 ) şi ozonul ( O3 ). Proporţia dioxidului de carbon în aer este de
0,02 – 0,03 % ca volum, în prezent manifestând o creştere lentă. Concentraţii mari se
înregistrează în vecinătatea centrelor populate şi industriale, precum şi în regiunile cu
intensă activitate vulcanică. Este un produs de ardere, dar care provine şi din
procesele biochimice ( respiraţie, descompuneri organice etc. ).
Ozonul constituie starea alotropică triatomică a oxigenului. Este un gaz
instabil sub acţiunea temperaturilor mai ridicate, motiv pentru care este mai frecvent
în aerul latitudinilor superioare şi al munţilor înalţi.
Oxidul de carbon şi metanul sunt prezente în cantităţi foarte reduse şi provin
din arderi şi respectiv, din descompunerea materiei organice.

c). Apa.

Ea este prezentă în atmosferă în toate cele trei stări de agregare. În stare

gazoasă este prezentă prin vaporii de apă, a căror proporţie este variabilă în timp şi
spaţiu. Sub formă lichidă se găseşte în picăturile fine din nori, în precipitaţii, şi în
stare solidă sub formă de cristale de gheaţă în norii superiori şi în precipitaţii.
d). Aerosoli

Aerul, pe lângă gazele constitutive permanente, mai conţine şi particule solide

şi lichide de dimensiuni foarte mici, de compoziţii şi origini diferite, în proporţii
foarte variabile. Aflate în stare de suspensie şi dispersie în aer, ele alcătuiesc aerosolii.
După origine se împart în:
- aerosoli naturali şi
- aerosoli antropogeni.
Aerosolii naturali pot fi de diferite origini: cosmică ( praful cosmic), terestră
( particule fine de săruri marine, particule de praf, nisip, fum şi cenuşă vulcanică ),
organică ( polen, spori de plante, bacterii ).
Aerosolii antropogeni rezultă din arderea combustibililor, activitatea
industrială, transporturi. Cei mai comuni sunt: particulele de fum, cenuşă, ciment,
diverşi oxizi, praf.
Prezenţa vremelnică sau permanentă a unor astfel de substanţe străine în
compoziţia normală a aerului determină poluarea atmosferei. Sub raport ecologic,
aceste impurităţi sau poluanţi, şi într-o mică măsură aerosolii naturali prezintă diferite
grade de nocivitate, de unde şi denumirea de noxe. Conform calculelor, cantitatea
globală a poluanţilor atmosferici se ridică la 5,8 x 108 tone anual.
Particulele de aerosoli reduc transparenţa aerului, slăbesc radiaţia solară şi
constituie un pericol pentru om şi vieţuitoare. Efectul dăunător creşte şi prin modul de
asociere între particulele de geneză naturală şi antropică ( ceaţa, pâcla, fumul,
funinginea ), fenomenul complex de “ smog ” fiind tipic în acest sens ( asocierea
ceţii cu fumul şi funinginea ).
 Poluarea atmosferică produce pagube materiale, periclitează sănătatea omului
şi degradează mediul ambiant. Intensificarea, extinderea şi diminuarea poluării
depinde în mare măsură şi de factorii meteorologici. Stabilitatea aerului şi inversiunile
termice din anticicloni favorizează acumularea progresivă a poluantelor. Advecţia şi
convecţia transportă poluanţii pe spaţii mari în atmosferă. Vântul puternic stârneşte în
stepe, furtuni de praf, cauzând pagube mari agriculturii.
Atmosfera are o mare capacitate de autopurificare, graţie dinamicii sale.
Mişcarea turbulentă şi convectivă a aerului este factorul principal al autoepurării
atmosferei, la care se adaugă acţiunea ploii şi a zăpezii în cădere.
Referitor la importanţa componenetelor atmosferei, se poate afirma, în primul
rând, rolul pozitiv al acestora. Astfel, se asigură circuitul apei în natură şi protecţia
împotriva radiaţiilor ultraviolete. De asemenea, aceşti componenţi modifică şi
transformă radiaţia solară care străbate atmosfera ( procesele de difuzie, reflexie şi
absorbţie ), sau contribuie la tendinţa efectului de seră. Rolul negativ al
componentelor atmosferei rezultă din prezenţa fenomenelor de poluare.

2.3 Legile fundamentale ale gazelor

Aerul atmosferic, fiind un amestec de gaze diferite se supune legilor fizice ale
acestora. Deoarece majoritatea gazelor componente ale aerului au temperatura critică
de lichefiere extrem de scăzută ( cu excepţia vaporilor de apă ), aerul uscat se supune
legilor gazului ideal. Însuşirile aerului umed diferă de cele ale aerului uscat,
prezentând abateri de la legile gazului ideal, comportându-se ca un gaz real.
Aerul, ca orice gaz, este caracterizat prin parametrii de stare: volum, temperatură,
presiune. Relaţiile dintre aceşti parametrii sunt stabilite de legile gazului ideal, şi
anume: legea Boyle – Mariotte, legea Gay – Lussac, legea lui Charles şi ecuaţia lui
Clapeyron – Mendeleev ( ecuaţia de stare a gazelor ideale ).
Sub influenţa schimbărilor de presiune şi temperatură, aerul îşi modifică volumul
şi, ca urmare, masa unităţii de volum ( densitatea ).

2.3.1 Legea Boyle – Mariotte ( legea transformării izoterme )

Legea Boyle – Mariotte stabileşte relaţia dintre presiunea unui gaz aflat la o
temperatură constantă, care variază invers proporţional cu volumul gazului. Produsul
dintre presiunea p şi volumul V are o valoare constantă:

p ·V = constant (1)

Deoarece presiunea schimbă numai volumul gazului, nu şi numărul

moleculelor, înseamnă că o creştere de presiune provoacă o creştere de densitate, iar o
scădere, o reducere a densităţii. Astfel, conform legii lui Boyle – Mariotte, densitatea
aerului este proporţională cu presiunea.

2.3.2 Legea Gay – Lussac ( legea transformării izobare )

Legea Gay – Lussac stabileşte o dependenţă între volumul unui gaz şi

temperatură când presiunea se menţine constantă. La ridicarea temperaturii cu 1ºC,
gazele se dilată cu o fracţiune egală cu 1 / 273,15 din volumul pe care îl ocupă la
temperatura de 0ºC. Deci, toate gazele au acelaşi coeficient de dilatare izobară α = 1 /
273,15 grad-1. Notând cu V volumul unui kilomol de gaz, atunci când acesta este
încălzit cu 1ºC, cu V0 volumul gazului la temperatura de 0ºC şi cu α coeficientul de
dilatare volumică ( izobară ) a gazelor, atunci după legea Gay – Lussac avem
următoarea ecuaţie:

V = V0 ( 1 + α t ) (2)

Dacă deplasăm originea temperaturii din punctul t = 0ºC în punctul având

temperatura absolută T ( - 273,15ºC scara Kelvin ), atunci ecuaţia se exprimă astfel:

V = V0 ( 1 + α t ) = V0 [ 1 + 1 / 273,15· ( T – 273,15 )] = V0αT ( 3 )

Astfel, conform legii Gay – Lussac, volumul unui gaz sau a aerului nesaturat
cu vapori, în orice stare, este direct proporţional cu temperatura absolută, iar
densitatea corespunzătoare, invers proporţională cu temperatura absolută.

2.3.3 Legea lui Charles ( legea transformării izocore )

Legea lui Charles ( Jacques – Alexandre ) stabileşte că, la un volum constant,

presiunea este direct proporţională cu temperatura. Dacă se notează cu p presiunea la
temperatura dată, cu p0 presiunea la temperatura de 0ºC, cu β coeficientul termic al
presiunii, se obţine următoarea ecuaţie:

p = p0 · ( 1 + β · T ) (4)

2.3.4 Ecuaţia lui Clapeyron şi Mendeleev ( ecuaţia de stare )

Ecuaţia Clapeyron – Mendeleev se poate exprima sub următoarea formă:

p · V = m · R ·T (5)

unde, R reprezintă constanta universală a gazelor, m masa constantă a gazului studiat

şi T temperatura absolută. Din ecuaţia de mai sus, reiese că, influenţa presiunii asupra
unui volum de gaz este proporţională cu temperatura absolută.
Ecuaţia Clapeyron – Mendeleev permite aflarea densităţii aerului uscat,
deoarece ecuaţia ( 5 ) se poate scrie:

p=·R·T (6)

de unde, se obţine:

=p/(R·T) (7)

Deci, densitatea aerului este proporţională cu presiunea şi invers proporţională

cu temperatura absolută. Aerul rece are o densitate mai mare, în care predomină
mişcări descendente, rezultând o stabilitate a vremii, situaţie inversă faţă de aerul
cald, caracterizat prin mişcări ascendente şi o vreme instabilă.

2.4 Structura verticală a atmosferei

 Particularităţile pe care le prezintă straturile aerului pe verticală, unde au loc
procese chimice şi fizice, au determinat o stratificare a atmosferei.
Principalele subdiviziuni ale atmosferei au fost stabilite pe baza unor criterii,
cum ar fi: variaţia pe verticală a temperaturii, compoziţia chimică, starea electrică a
gazelor, structura materiei atmosferice.
Criteriul distribuţiei temperaturii aerului pe verticală a fost adoptat şi de către
Organizaţia Mondială a Meteorologiei. Conform acestui criteriu, de la suprafaţa
terestră se succed, pe verticală, următoarele straturi termice: troposfera, stratosfera,
mezosfera şi termosfera.
Ele sunt separate prin câteva zone de tranziţie cu grosimi variabile denumite
tropopauza ( între troposferă şi stratosferă ), stratopauza ( între stratosferă şi
mezosferă ), mezopauza ( între mezosferă şi termosferă ) şi termopauza ( la limita
externă a termosferei ).
Grosimea medie a stratului inferior numit troposferă diferă în raport cu
latitudinea, astfel că în zona polară atinge înălţimi cuprinse între 0 – 8 ( 10 ) km, la
latitudini mijlocii 0 – 10 ( 12 ) km, iar în zona intertropicală 0 – 16 ( 18 ) km.
Troposfera cuprinde aproximativ 75 % din masa totală a atmosferei terestre,
constituind partea cea mai importantă pentru viaţa de pe planeta noastră.
Troposfera inferioară se extinde de la sol pe o grosime de 1 – 3 km şi
reprezintă stratul care suferă cele mai intense influenţe termice şi mecanice în contact
cu suprafaţa terestră activă. În această parte a atmosferei se acumulează cea mai mare
parte a vaporilor şi a diverselor impurităţi, aici predomină mişcările de amestec
turbulent ale aerului şi se dezvoltă norii inferiori.
Troposfera mijlocie cuprinde stratul de la 2 – 3 km până la 6 – 7 km înălţime.
Din punct de vedere climatic este stratul troposferic cel mai important, deoarece
mişcările orizontale advective, verticale şi convective de mare intensitate realizează
aici cel mai important schimb de aer. Este domeniul de dezvoltare a norilor mijlocii.
Troposfera superioară, peste 6 – 7 km, resimte influenţa suprafeţei active în
foarte mică măsură şi se caracterizează prin temperaturi negative.
Tropopauza reprezintă stratul de trecere dintre troposferă şi stratosferă.
Grosimea acesteia este de 1 – 2 km şi depinde întotdeauna de înălţimea troposferei.
Dincolo de tropopauză urmează stratosfera, situată între 8 – 18 km şi 35 – 50
km. Pentru stratosfera inferioară este caracteristică izotermia, temperatura
menţinându-se între – 80ºC - 70ºC, în zona ecuatorială şi – 55ºC – 60ºC, în zona
temperată. Peste înălţimea de 25 km, temperatura înregistrează o creştere, la început
mai înceată, apoi mai accentuată, astfel încât la înălţimea de 50 km, valoarea medie
este de aproximativ 0ºC. Fenomenul este consecinţa prezenţei şi concentrării
ozonului. În stratosferă sunt prezenţi norii sidefii, nori alcătuiţi din cristale de gheaţă
şi curenţii fulger. Tranziţia dintre stratosferă şi mezosferă se face prin stratopauză.
O nouă coborâre importantă a temperaturii, peste altitudinea de 50 km şi până
la 80 – 85 km, marchează un alt strat atmosferic, numit mezosfera. Scăderea rapidă a
temperaturii, favorizează dezvoltarea puternică a turbulenţei. Nivelul temperaturilor
minime şi începutul unei creşteri indică mezopauza, care reprezintă un strat de
tranziţie spre termosferă.
În termosferă temperatura este în continuă creştere cu înălţimea, până la valori
de cca. 3000ºC, în partea superioară. Aceste temperaturi corespund energiei cinetice a
particulelor gazoase, ceea ce în condiţiile de extremă rarefiere a materiei atmosferice,
nu prezintă importanţă din punct de vedere caloric.
După criteriul compoziţiei chimice atmosfera terestră cuprinde:
 a). omosfera, care se situează între suprafaţa terestră şi 100 km ( troposfera,
stratosfera, mezosfera ) şi se caracterizează printr-o compoziţie chimică neschimbată
ca raport între componenţi. În omosferă predomină gazele în stare moleculară. O
particularitate importantă a omosferei o constituie prezenţa ozonului, o formă
alotropică a oxigenului cu molecula triatomică ( O 3 ). Cea mai mare parte a ozonului
se formează prin procese fotochimice în atmosfera superioară şi mai puţin sub
acţiunea descărcărilor electrice. Ozonul alcătuieşte un strat situat între 20 km şi 35
km, cu o concentrare maximă la 30 km. Geneza şi existenţa stratului de ozon sunt de o
importanţă capitală pentru desfăşurarea vieţii pe Pământ. Absorbind cea mai mare
parte a radiaţiei ultraviolete, ozonul protejează prin ecranare, toate formele de viaţă,
care nu ar rezista intensităţii iniţiale a acestei radiaţii. Cantitatea totală de ozon este
foarte redusă. În stare pură, la presiune normală, ar alcătui un strat continuu de 3 cm
grosime, în jurul globului terestru.
b). heterosfera se caracterizează prin compoziţia chimică mai complexă, o
distribuţie stratificată a gazelor, în ordinea masei lor moleculare şi atomice în câmpul
gravitaţional. O caracteristică importantă a gazelor din heterosferă este intensa lor
disociere ionică sub influenţa radiaţiilor solare de undă scurtă.
c). exosfera face trecerea spre spaţiul cosmic. Pe temeiul unor principii şi
teorii geofizice, confirmate de rezultatele explorărilor spaţiale, s-a alcătuit o nouă
imagine despre forma, dimensiunile şi extensiunea atmosferei terestre.
Se cunoaşte mai demult existenţa unui flux continuu de electroni din interiorul
Pământului spre suprafaţă, care determină distribuirea sarcinilor electrice la suprafaţa
terestră, creând o încărcătură şi un câmp electrostatic al planetei. Pe lângă acest câmp
electrostatic, Pământul dezvoltă în jurul său şi un vast câmp magnetic. Magnetismul
terestru este generat, probabil, de nucleul metalic al planetei. Câmpul electromagnetic,
cu liniile dispuse circular între cei doi poli magnetici, înconjoară Pământul,
constituind magnetosfera, care captează diversele particule emise de Soare şi radiaţia
cosmică. Cea mai importantă parte a particulelor captate de magnetosferă sunt de
provenienţă solară, este vorba de aşa numita plasmă solară. Fluxul de plasmă se
deplasează în spaţiul interplanetar cu viteze cuprinse între 250 km / s şi peste 1000 km
/ s, constituind vântul solar. Intensificările fluxului de plasmă solară sunt maxime în
timpul erupţiilor solare ( pete solare ), fiind comparabile cu furtunile. În timpul
furtunilor magnetice, vântul solar, atinge cu viteze foarte mari câmpul geomagnetic,
sub forma unui front de şoc, îl perturbă şi îl deformează. În partea dinspre Soare,
magnetopauza este presată şi apropiată de Pământ, până la o distanţă de 65.000 km,
iar pe partea opusă, câmpul geomagnetic are formă alungită, alcătuind “ trena ” sau “
coada magnetică ” a Pământului. Plasma solară captată în interiorul magnetosferei
prezintă concentrări zonale, numite centuri de radiaţie, cele mai cunoscute fiind
centurile de radiaţie Van Allen. Ele au forma unor inele concentrice, unul intern,
destul de îngust, situat la o înălţime de 2.600 km şi altul extern, mai extins, situat la o
distanţă de 13.000 – 19.000 km dela Pământ. Consideraţiile de ordin geofizic
menţionate, justifică extinderea atmosferei terestre peste limita externă a
magnetosferei, până la magnetopauză.

2.5 Structura atmosferei în direcţie orizontală

După cum s-a arătat, atmosfera terestră nu este omogenă pe verticală, situaţie
înregistrată şi în direcţie orizontală, mai cu seamă în troposferă. Repartiţia inegală a
energiei radiante solare şi diversitatea influenţei suprafeţei terestre pe întinderi mari,
determină apariţia unor compartimente mai extinse de aer, cu însuşiri fizice diferite,
ce poartă denumirea de mase de aer. Însuşirile generale ale maselor de aer sunt
determinate de modul şi condiţiile de geneză în contact cu diferite suprafeţe, care
produc încălzirea sau răcirea lor, umezirea sau încărcarea cu impurităţi. Masele de aer
sunt deplasate de curenţii circulaţiei generale a atmosferei, care transportă şi
caracteristicile lor de la o regiune la alta, determinând astfel schimbarea vremii. În
zona de contact sau de separaţie se produc fenomene caracterizate prin schimbări
rapide în mersul elementelor meteorologice ( variaţii de temperatură, succesiuni de
nori, precipitaţii ). Aceste zone de separaţie dintre masele de aer se numesc fronturi
atmosferice.
Fragmentarea în diferite mase de aer, separate prin fronturi pe care se dezvoltă
sisteme noroase, din care cad precipitaţii, determină marea diversitate a fenomenelor
meteorologice din troposferă. Doc3
 3.RADIAŢIA SOLARĂ
3.1.Soarele şi activitatea solară

Energia radiantă care ne vine de la Soare este sursa tuturor fenomenelor şi

proceselor mai importante care se produc la suprafaţa Pământului şi în atmosferă.
Soarele radiază în spaţiul cosmic o imensă cantitate de energie sub forma
radiaţiilor electromagnetice. Deoarece intensitatea radiaţiei solare descreşte în
progresie geometrică când grosimea atmosferei străbătută de razele solare creşte în
progresie aritmetică, Pământul primeşte a doua miliardă parte din această energie
( 1,37 x 10 24 calorii /an ) .
În afară de energia solară, mai există şi alte surse de energie cum sunt: radiaţia
altor stele, radiaţia cosmică, radiaţia din interiorul Terrei.
Soarele este o imensă sferă incandescentă, cu raza de 695.300 km, de 109,1 ori
mai mare decât raza terestră. Această sferă incandescentă este alcătuită din gaze
precum: hidrogen ( 50% ), heliu ( 40% ) şi diferite elemente grele în stare gazoasă
( 10% ). Atmosfera corpului radiant este alcătuit din trei părţi: fotosfera, cromosfera,
coroana solară.
În cadrul reacţiilor termonucleare complicate ce se produc ( ciclu Bethe ) se
realizează fuziunea nucleelor de hidrogen şi formarea heliului prin intermediul
nucleelor de carbon. Procesul de fuziune este însoţit de pierderi de masă ale nucleelor,
cea ce determină degajarea unei imense cantităţi de energie care se răspândeşte în
spaţiul cosmic sub formă de radiaţii.
Activitatea solară prezintă variaţii la intervale de 11 ani ( ciclu solar ), cu
perioade maxime cunoscute prin erupţii uriaşe de gaze incandescente, urmate de
perioade de minimă activitate. În perioadele cu activitate maximă, numărul petelor
solare este mare, perioadă în care se intensifică radiaţia ultravioletă şi corpusculară.
La suprafaţa terestră acestea declanşează furtuni magnetice care provoacă perturbări
în telecomunicaţii.

3.2 Compoziţia spectrală a radiaţiei solare

Radiaţia solară este compusă din două grupe principale de radiaţie:

electromagnetice ( termică ) şi corpusculară ( plasma solară ).
Soarele, datorită temperaturii sale ridicate care o posedă, emite radiaţii termice
a căror viteză de propagare este de 300.000 km / s . În afara acestui tip de radiaţii,
emite radiaţia corpusculară prin intermediul particulelor elementare: ioni, protoni,
electroni şi neutroni transportând cantităţi de energie mult mai reduse în comparaţie
cu cele termice.
Radiaţia solară este alcătuită dintr-un mare număr de unde cu lungimi maxime
şi minime, de la cele de natura radiaţilor X de câţiva angstrom( Å )şi până la undele
hertziene de tip radar de câţiva centimetrii. Totalitatea radiaţiilor electromagnetice,
emise de Soare, ordonate în funcţie de lungimea de undă şi înregistrate fotografic sau
fotoelectric poartă numele de spectru solar.
Radiaţia din spectrul solar se grupează în funcţie de lungimile de undă ( l ):
a). Radiaţiile X ( Röntgen ) cu lungimea de undă l < 2900 Å.
( Å = 10-10 m = 10-7 mm = 10-4 mm = 10-1 nm ).
 b). Radiaţii ultraviolete invizibile cu lungimea de undă l = 2900-3600 Å, au
un pronunţat efect chimic.
c). Radiaţii vizibile sau lumina percepută şi de ochiul omenesc; cuprinde acele
şapte culori principale care în amestec dau lumina albă, cu lungimea de undă l
= 3600 - 7600 Å.
d). Radiaţiile infraroşii, se remarcă prin efectul lor caloric, sunt invizibile şi au
lungimea de undă l= 7600 - 3 000 000 Å.
e). Undele radio sau herziene au lungimi de undă mai mari de 3 000 000 Å.

Spectrul solar interpretat pe cale fotografică este discontinuu, prezentând

numeroase linii negre, numite liniile Fraunhofer care se datorează absorbţiei
exercitate de atmosfera solară pe care o străbate radiaţia. Atmosfera terestră absoarbe
şi ea o parte din radiaţia solară, astfel în spectrul solar apar linii negre numite linii
telurice.
Din energia totală a radiaţiei solare, 99% revine radiaţiilor cu lungimea de
undă cuprinsă între 1600 - 40000 Å, iar restul de 1% celor cu lungimea de undă foarte
mică ( Röntgen ) sau foarte mare ( Hertziene ).
Din punct de vedere energetic, aria radiaţiilor vizibile este cea mai importantă,
ele transmit 48% din energia totală a radiaţiei solare, sunt urmate de radiaţiile
infraroşii cu un aport de 43%. Radiaţiile ultraviolete reprezintă 7% din totalul energiei
emisă de Soare.
Radiaţia solară este considerată o radiaţie de undă scurtă, iar cea de origine
terestră o radiaţie de undă lungă.

3.3 Legile radiaţiei

Principalele legi ale radiaţiei, stabilite de Kirchhoff, Stefan şi Boltzmann,

Wien şi Planck, au o largă aplicaţie în calculele schimburilor radiative dintre Soare,
suprafaţa terestră şi atmosferă.
Corpurile din natură care au temperatura peste 0 0C ( 2730K ) emit energie sub
formă de radiaţii de diferite lungimi de undă.
Cantitatea de energie radiantă pe o anumită lungime de undă, pe 1 cm 2 a unui
corp cu temperatura T, în timp de 1 minut, reprezintă puterea de emisie ( elT ).
Un corp absoarbe parţial şi reflectă parţial radiaţia incidentă. Mărimea care
exprimă fracţiunea de energie absorbită se numeşte puterea de absorbţie ( klT ), iar
care exprimă fracţiunea reflectată se numeşte puterea de reflexie ( a ).
Conform legii lui Kirchhoff, raportul dintre puterea de emisie şi puterea de
absorbţie care corespund unei anumite lungimi de undă l şi a temperaturii absolute T,
este o mărime constantă, aceeaşi pentru toate corpurile şi egală cu puterea de emisie a
“corpului absolut negru”. Legea lui Kirchhoff se exprimă prin relaţia:

elT
 ElT
klT
(1)

În concluzie, corpurile care absorb bine radiază bine şi invers. De asemenea,

corpurile absorb radiaţii cu lungimile de undă pe care le şi pot emite la aceeaşi
temperatură. În sfârşit, corpurile din natură nefiind absolut negre ( k·l < 1 ), emit
numai o anumită parte din radiaţia pe care o emite “corpul absolut negru” ( k·l = 1 ),
la aceeaşi temperatură.
Legea Stefan-Boltzmann stabileşte că, puterea de emisie a “ corpului absolut
negru” este proporţională cu temperatura absolută a acestuia la puterea a patra, astfel :

E =dT4 (2)

unde E reprezintă puterea de emisie, iar T temperatura absolută a corpului absolut

negru.
Rezultă că, puterea de emisie sau puterea radiantă a “corpului absolut negru”
depinde numai de temperatura absolută.
Legea de deplasare Wien arată că, produsul dintre lungimea de undă care
corespunde puterii de emisie maxime a unui corp şi temperatura absolută a acestuia
este o mărime constantă:

l · m · T = 2897,8nmK (3)

unde m reprezintă masa corpului, T temperatura absolută a acestuia, iar λ lungimea de

undă.
Conform acestei legi, cu cât este mai ridicată temperatura unui corp, cu atât
puterea de emisie maximă corespunde unei lungimi de undă mici şi invers.
La elaborarea legii corpului negru, Planck a emis ipoteza cuantelor de lumină.

3.4.Tipuri de fluxuri radiative

3.4.1.Radiaţia solară directă

Fluxul radiativ provenit direct de la Soare care ajunge nemodificat la suprafaţa

terestră se numeşte radiaţie solară directă. Străbătând atmosfera terestră, prezintă
variaţii la diferite niveluri în atmosferă. La limita superioară a atmosferei intensitatea
radiaţiei solare este considerată constantă. Ea exprimă cantitatea de energie, în calorii,
primită de la Soare în timp de un minut, de către o suprafaţă de 1 cm 2, aşezată
perpendicular pe direcţia radiaţiei solare, când distanţa de la Soare la Pământ este
egală cu valoarea medie.
Constanta solară ( Io ) are valoarea standard, acceptată pe plan internaţional:

Io=1,98 cal / cm2 · min. (4)

În limitele atmosferei terestre toate valorile măsurate sunt mai mici decât
constanta solară.
Fluxul radiaţiei solare directe care cade pe o suprafaţă orizontală reprezintă
insolaţia ( $ ) şi se exprimă în calorii pe cm 2 şi pe minut. Mărimea intensităţii
insolaţiei depinde de intensitatea radiaţiei solare directe şi de unghiul de incidenţă sub
care cade fascicolul de raze pe suprafaţa considerată. Valoarea intensităţii insolaţiei
este dată de relaţia:

$’=$ sin h0 (5)

relaţie în care, $ este intensitatea radiaţiei solare directe perpendiculară pe unitatea de
suprafaţă, iar h0 este unghiul de înălţime a Soarelui deasupra orizontului.

Figura 3.1 Intensitatea insolaţiei pe o suprafaţă orizontală, în funcţie de incidenţa

razelor solare

Se constată că, unitatea de suprafaţă expusă pe direcţia perpendiculară a

razelor recepţionează cantitatea maximă. Valoarea intensităţii radiaţiei directe ( S )
este întotdeauna mai mare decât cea a insolaţiei ( S’ ), cu excepţia poziţiei Soarelui la
zenit, când cele două fluxuri de radiaţii sunt egale.
Verticalitatea razelor solare pe o suprafaţă orizontală se realizează la ecuator şi
în zona intertropicală unde razele solare cad perpendicular la amiază, de două ori pe
an, la echinocţii, iar la cele două tropice o singură dată, la solstiţiul emisferei
respective. Între tropice şi cei doi poli, razele solare nu cad nici o dată perpendicular
pe o suprafaţă orizontală. Rezultă că, intensitatea radiaţiei solare directe, depinde de
latitudinea locului, fenomen legic ce determină repartiţia zonală a temperaturii.
Pe suprafeţe cu înclinări faţă de normala locului, intensitatea insolaţiei se
determină cu ajutorul unghiului de incidenţă format de razele solare cu suprafaţa
receptoare sau unghiul zenital ( z ), care depinde nu numai de poziţia Soarelui, ci şi de
orientarea suprafeţei în spaţiu. În acest caz, intensitatea insolaţiei este dată de relaţia:

S’ = S ·cos z (6)

cunoscută sub numele de legea cosinusului sau legea lui Lambert. Repartiţia radiaţiei
solare va fi inegală pe suprafaţa terestră datorită unghiurilor de incidenţă diferite şi a
naturii terenului.
Radiaţia solară, la străbaterea suprafeţei terestre, suferă modificări importante
atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi a compoziţiei spectrale. O parte din
radiaţii sunt absorbite, altă parte difuzată, însă cea mai mare parte ajunge direct la
suprafaţa Pământului constituind insolaţia.
Absorbţia atmosferei este provocată de componentele acesteia, fenomen care
se remarcă prin prezenţa linilor şi a benzilor întunecate din spectrul solar ( liniile
telurice ). Cea mai puternică absorbţie o manifestă ozonul asupra radiaţiei ultraviolete
( l = 2900 – 3600 Å ), vaporii de apă preferă radiaţiile infraroşii ( l= 40000 - 80000
Å ), dioxidul de carbon absoarbe acelaşi tip de radiaţii, dar cu lungimi de undă mai
mari ( l = 129 000 - 171 000 Å). Absorbţia selectivă a vaporilor de apă şi a dioxidului
de carbon asupra radiaţiilor infraroşii este deosebit de importantă pentru regimul
termic al Terrei.
Difuzia sau împrăştierea neuniformă a radiaţiei solare directe este determinată
de prezenţa moleculelor gazelor şi a particulelor solide şi lichide din atmosferă.
Reflexia reprezintă întoarcerea parţială sau totală a unui fascicul de raze, care
vine de la Soare datorată particulelor în suspensie şi gazelor atmosferice.
Slăbirea intensităţii radiaţiei solare prin absorbţie, difuzie, reflexie, depinde de
grosimea stratului atmosferic ( masa atmosferică ) străbătut. Cu cât drumul prin
atmosferă este mai lung, cu atât şi masa atmosferică ( denumită şi optică ) va fi
mai mare. Lungimea distanţei străbătută de radiaţiile solare depinde de unghiul de
înălţime a Soarelui ( h0 ) sau de unghiul de incidenţă ( z ). Astfel, cu cât înălţimea
Soarelui deasupra orizontului este mai mică, cu atât masa atmosferică străbătută va fi
mai mare. Masa atmosferică este egală cu o unitate ( m = 1 ) atunci când înălţimea
Soarelui ( h0 )este de 900 ( la zenit ) şi de 27 de ori mai mare ( m = 27 ), la înălţimea
de 10 ( la răsăritul sau apusul Soarelui ).
Absorbţia şi difuzia modifică transparenţa aerului, care se exprimă prin
coeficientul de transparenţă ( p ). Se poate calcula după formula:

p = S / I0 (7)

relaţie în care, S reprezintă intensitatea fluxului radiaţiei solare directe şi I0

intensitatea fluxului de radiaţie la limita superioară a atmosferei.
Atmosfera este mai transparentă pentru radiaţiile de undă lungă, infraroşii şi
mai puţin pentru cele ultraviolete, de undă scurtă. Fenomenul are o mare importanţă
practică ( fotografii în infraroşii, semnale, faruri ).
Intensitatea radiaţiei solare directe pe suprafeţe orizontale depinde de
înălţimea Soarelui, transparenţa aerului, latitudinea locului şi altitudinea.
Pe suprafeţe orizontale, în toate momentele zilei, intensitatea radiaţie este mai
mică decât pe suprafeţele perpendiculare faţă de direcţia razelor. Cele mai mari
diferenţe se constată iarna când înălţimea Soarelui este mică.

3.4.2.Radiaţia difuză

Radiaţia solară lovindu-se de moleculele şi particule este abătută de la direcţia

rectilinie de propagare şi se dispersează neuniform, în toate direcţiile. Fiecare
moleculă şi particulă devine astfel sursa unei radiaţii cu însuşiri modificate, numită
radiaţie difuză a atmosferei. Această radiaţie are ca efect slăbirea radiaţie Solare
directe. Aproximativ 25% din fluxul radiaţiei solare se transformă în atmosferă în
radiaţie difuză. O parte importantă a radiaţiei difuze se îndreaptă spre suprafaţa
terestră compensând în parte pierderea suferită de radiaţia directă prin difuzie, iar altă
parte ( cca. 1/3 ) se pierde în spaţiul cosmic.
Intensitatea radiaţiei difuze depinde de mărimea particulelor difuzate, de
numărul lor în unitatea de volum, natura gazului şi lungimea de undă a radiaţiei
difuzate. Se deosebesc două tipuri de radiaţie difuză, una moleculară şi alta a
particulelor în suspensie. Intensitatea difuziei moleculare, conform legii lui
J.W.Rayleigh este invers proporţională cu lungimea de undă a radiaţiei la puterea a
patra, relaţie exprimată prin formula:

K=C/l 4 (8)

în care, C este coeficientul dependent de numărul moleculelor din unitatea de volum

şi de natura gazului, iar l este lungimea de undă a radiaţiei difuzate.
Legea Rayleigh se aplică şi în cazul particulelor în suspensie din aer, atunci
când dimensiunea ( raza ) nu depăşeşte valoarea lungimii de undă a radiaţiei din
spectrul solar. La suprafaţa terestră, energia maximă revine radiaţiilor galben-verzi.
Dar ponderea cea mai mare revine radiaţiei violete şi albastre, ceea ce explică
culoarea albastră a cerului. Datorită scăderii densităţii aerului, respectiv al numărului
particulelor difuzate în altitudine, culoarea cerului se întunecă trecând în albastru
închis, în troposfera superioară, şi apoi în indigo – violet – negru, în stratosferă.
În timpul zilei, pe lângă radiaţia solară directă, atmosfera constituie o
importantă sursă de iluminare a suprafeţei terestre prin radiaţia difuză. Norii şi
ceţurile constituie medii difuzante foarte bune. Anumite genuri de nori pot determina
creşterea radiaţiei difuze de 8-10 ori ( Altocumulus şi Cumulus ).
3.4.3.Radiaţia totală

Suma radiaţiei solare directe ( S’ ) şi difuze ( D ) care ajunge simultan la

suprafaţa terestră în condiţii naturale se numeşte radiaţie totală ( Q ), valoarea ei este
dată de relaţia:

Q = S sin h0 + D (9)

sau

Q = S’ + D ( 10 )

unde: Q – radiaţia totală

D – radiaţia difuză
S - intensitatea radiaţiei directe
S' - insolaţia.

Intensitatea radiaţiei totale şi proporţionalitatea acestor radiaţii componente

pot oscila în limite largi, în raport cu înălţimea Soarelui deasupra orizontului,
transparenţa aerului, nebulozitatea şi latitudinea. Acţiunea acestor factori se exercită
simultan şi cu diferite intensităţi. Puţin înainte de răsăritul Soarelui, radiaţia totală este
redusă, fiind alcătuită numai din radiaţia difuză. Creşterea în înălţime a Soarelui, după
răsărit, determină intensificarea şi apoi egalizarea radiaţiei directe şi difuze. Treptat
spre amiază, radiaţia directă depăşeşte pe cea difuză, încât la o înălţime de h 0 = 500,
participarea radiaţiei difuze să se reducă până la 10 - 20% din radiaţia totală, datorită
creşterii transparenţei aerului. În general, nebulozitatea slăbeşte radiaţia totală.
Sub influenţa latitudinii, valorile radiaţiei totale cresc treptat spre ecuator.

3.4.4.Radiaţia reflectată

Radiaţia reflectată ( Rs ) reprezintă acea parte din radiaţia solară reflectată de

suprafaţa terestră.
Capacitatea de reflexie a suprafeţelor se caracterizează printr-o mărime numită
albedou ( As ), ce rezultă din raportul dintre radiaţia reflectată şi radiaţia globală,
exprimată prin formula:

Rs
A=  100% ( 11 )
Q

unde mărimile introduse au următoarea semnificaţie:

A – albedoul
Q – radiaţia globală
Rs – valoarea radiaţiei reflectate.

Natura suprafeţelor Albedoul ( % )

Zăpadă proaspătă, uscată 80 - 98
Zăpadă curată, umedă 60 - 70
 Zăpadă impurificată 40 - 50
Gheaţă marină 30 - 40
Norii 50 - 80
Nisipuri deşertice 30 - 40
Pajişte verde 26
Pajişte uscată 19
Lanuri de cereale 10 - 25
Ogor uscat 8 - 12
Pădure de conifere 10 - 18
Tundră 26
Hunus 14
Cernoziom uscat 5 – 15
Arături umede 5 – 15

Tabelul 3.1 Valorile albedoului pentru diferite suprafeţe

Diferenţa până la 100% reprezintă radiaţia absorbită de suprafaţa respectivă.

Valoarea albedoului este mai mare cu cât radiaţia reflectată este mai mare.
Albedoul suprafeţei terestre depinde de natura, gradul de rigurozitate şi
culoarea corpurilor care o alcătuiesc. Suprafeţele umede având o capacitate de
absorbţie mai mare, ele vor reflecta mai slab decât cele uscate.
Cea mai ridicată valoare a albedoului o are zăpada proaspătă uscată. În
Antarctica au fost înregistrate valori de 96-98%.
Albedoul suprafeţelor acvatice depinde în mare măsură de gradul de
transparenţă ( apa tulbure are albedoul mai ridicat ), de starea agitaţie a apei ( apa
agitată are un albedou mai mic ).
De asemenea albedoul depinde de unghiul de incidenţă şi gradul de
nebulozitate.
Observaţiile şi măsurătorile efectuate de pe satelit şi nave cosmice, au stabilit
pentru Pământ, ca planetă, un albedou de 35 - 40% şi un albedou vizual de 39%.
Pentru suprafaţa terestră s-a calculat un albedou mediu de 30% rezultat din cele ale
uscatului ( 34% ) şi ale suprafeţelor acvatice (26%).

3.4.5.Radiaţia terestră şi a atmosferei

Suprafaţa terestră absorbind o parte importantă a radiaţiei solare directe şi

difuze, pe care o converteşte în energie calorică, se încălzeşte până la o anumită
adâncime variabilă, în funcţie de caracteristicile teritoriului. Suprafaţa terestră ca orice
corp din natură, care are temperatura peste 0K ( 2730 ) emite un flux radiativ către
spaţiul interplanetar care reprezintă radiaţia terestră ( Et ).
Această radiaţie este alcătuită din radiaţii de undă lungă ( infraroşii ) cu un
pronunţat efect caloric. Radiaţia terestră se propagă în atmosfera terestră fiind
absorbită în mare măsură de vaporii de apă şi de dioxidul de carbon. Valoarea radiaţie
terestre diferă de la zi la noapte. Ziua fluxul radiativ dinspre sol este anihilat de
radiaţia solară, în schimb noaptea radiaţia terestră determină răcirea suprafeţei
terestre.
Aerul încălzit posedă proprietăţi radiative, emite radiaţii atât spre spaţiul
cosmic cât şi spre suprafaţa terestră. În felul acesta în natură radiaţia terestră precum
şi radiaţia atmosferică ( Ea ) produc concomitent două fluxuri opuse de radiaţii de
undă lungă, infraroşii, calorice.
Prezenţa norilor favorizează creşterea radiaţiei atmosferice, iar pe timp senin
înainte de răsăritul sau după apusul Soarelui, radiaţia terestră ajunge să fie egală cu
radiaţia atmosferei.

3.4.6.Radiaţia efectivă

Radiaţia efectivă ( Ee ) reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră şi radiaţia

atmosferei. Ea este dată de relaţia de mai jos:

Ee = Et - Ea ( 12 )

unde mărimile introduse reprezintă:

Ee - radiaţia efectivă
Et - radiaţia terestră
Ea - radiaţia atmosferei.

Valorile pozitive ale radiaţiei efective reprezintă o pierdere de căldură pentru

suprafaţa terestră ( Et > Ea ). Fenomenul se produce obişnuit în timpul nopţilor senine,
precum şi iarna. Dimpotrivă, în timpul zilei, pe lângă fluxul radiaţiei atmosferice,
suprafaţa terestră primeşte o cantitate delimitată de energie calorică prin radiaţia
solară directă şi difuză. Surplusul de căldură produce încălzirea progresivă a solului, a
apelor, a aerului.
Radiaţia efectivă depinde de mai mulţi factori. Pe timp senin, radiaţia efectivă
depinde în cea mai mare măsură de cantitatea vaporilor de apă. Creşterea umezelii
atrage după sine intensificarea absorbţiei radiaţie terestre, deci creşterea radiaţiei
atmosferice şi reducerea radiaţiei efective. Scăderea valorii radiaţiei efective depinde
de nebulozitate, de prezenţa covorului vegetal, de vânt. Radiaţia efectivă creşte odată
cu altitudinea, unde aerul este mai curat.

3.4.7.Bilanţul radiativ la suprafaţa terestră şi în atmosferă

În atmosferă şi la suprafaţa terestră se desfăşoară simultan şi continuu două

categorii principale de fluxuri radiative, una de undă scurtă alcătuită din radiaţia
solară directă şi difuză, alta de undă lungă, reprezentând radiaţia terestră şi
atmosferică.
Pentru suprafaţa terestră, o parte din aceste fluxuri reprezintă radiaţia primită,
alta radiaţia cedată. Diferenţa dintre energia radiantă primită şi cea pierdută
alcătuieşte bilanţul radiativ al suprafeţei terestre. Pe lângă radiaţia totală ( Q )
suprafaţa terestră primeşte şi radiaţia atmosferică ( E a ) şi pierde energie prin radiaţia
reflectată ( Rs ), exprimată prin albedou ( A ) şi prin radiaţia terestră ( Et ).
În consecinţă, bilanţul radiativ al suprafeţei terestre este dat de relaţia:

B = S’+ D + Ea - Rs - Et ( 13 )

Ţinând cont că radiaţia totală ( Q ) reprezintă suma S’+D, radiaţia efectivă E e

diferenţa Et - Ea, iar radiaţia reflectată ( Rs ) se poate înlocui cu A·Q, se obţine relaţia:
Q - A·Q - ( Et-Ea ) sau într-o formă mai restrânsă:
 B = Q · ( 1-A ) - Ee. ( 14 )

Bilanţul radiativ poate avea valori pozitive sau negative. El condiţionează

astfel răcirea şi încălzirea, respectiv starea termică a suprafeţei terestre. Dacă energia
radiantă primită este mai mare decât cea pierdută bilanţul este pozitiv, se produce o
încălzire şi invers, când bilanţul este negativ are loc o răcire a suprafeţei terestre. În
codiţii de cer senin, bilanţul este pozitiv ziua şi negativ noaptea, sau pozitiv în sezonul
cald şi negativ în sezonul rece.
Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre determină : regimul termic al solului şi
al stratului de aer de la contact, dirijează procesul evaporaţiei, al îngheţului şi al
dezgheţului, geneza şi transformarea maselor de aer, condiţionează procesele vitale
ale vieţuitoarelor.
Se poate stabili un bilanţ al sistemului Pământ - Atmosferă prin ecuaţia:

Bs = Q · ( 1-A ) + Q ‘ - E¥ ( 15 )
relaţie în care Q ‘ este radiaţia absorbită de atmosferă, E ¥ radiaţia netă terestră şi
atmosferică emisă în spaţiul cosmic. Valorile bilanţului radiativ al sistemului Pământ -
Atmosferă sunt pozitive numai în zona intertropicală. Dincolo de latitudinea de 35 0 şi
până la cei doi poli, acestea sunt negative. Căldura acumulată în regiunile
intertropicale este transmisă prin curenţii atmosferici şi oceanici spre latitudini
superioare, unde bilanţul este negativ, energia solară primită nefiind suficientă pentru
a compensa pierderile spre spaţiul cosmic.

3.5 Radiaţia solară şi rolul ei în viaţa plantelor

Radiaţiile solare constituie principală sursă de energie pentru dezvoltarea

proceselor fizice şi biologice din natură. Importanţa radiaţiilor solare în viaţa plantelor
este deosebită, influenţând toate procesele vitale, atât prin căldura cât şi prin lumina
pe care le produc.
Procesul de fotosinteză este posibil numai în prezenţa luminii. Prin acest
proces, energia solară este transformată în energie chimică depozitată în substanţele
organice sintetizate. Substanţa organică sintetizată furnizează în acelaşi timp şi
energia necesară creşterii şi dezvoltării organismelor animale, care nu sunt capabile să
capteze direct energia de la soare, prin sinteze proprii.
Creşterea plantelor, structura lor morfologică şi anatomică, durata ciclului de
vegetaţie, capacitatea de absorbţie a substanţelor nutritive din sol, distribuţia lor în
spaţiu sunt strâns legate de factorul lumină.
Energia luminoasă exercită asupra plantelor nu numai o influenţă directă, ci şi
una indirectă. Orice modificare a luminii determină modificări ale temperaturii aerului
şi solului, ale umidităţii din aer şi sol, ale structurii chimice a solului, într-un cuvânt
determină modificarea mediului de creştere a plantelor.
Plantele nu reacţionează toate la fel faţă de intensitatea luminii. Unele din ele
( bumbac, floarea soarelui, lucernă, porumb, orez ) se dezvoltă normal la lumină
intensă ( plante iubitoare de lumină ), altele la lumină slabă, sau chiar la umbră
( plante iubitoare de umbră ). Există şi forme de trecere între acestea ( plante
rezistente la umbrire ), care suportă lumina de diferite intensităţi.
Plantele pot creşte şi la întuneric, dar suferă deformări atât ca formă cât şi ca
funcţiuni, întrucât fotosinteza nu mai poate avea loc.
 În cazul lanurilor de cereale semănate prea des, intensitatea luminii scade
sensibil în apropiere de suprafaţa solului. Internodurile inferioare se alungesc, iar
rezistenţa se micşorează mult din cauza dezvoltării slabe a ţesutului mecanic, ceea ce
duce la căderea plantelor.
Lumina influenţează nu numai creşterea organelor aeriene ale plantei, ci şi a
celor subterane. La plantele crescute la umbră, sau semănate prea des, sistemul
radicular este mai slab dezvoltat, în comparaţie cu cel al plantelor ce primesc lumină
suficientă.
În condiţii de lumină intensă, rădăcinile sunt mai lungi, mai puternic
ramificate şi formează un număr mai mare de nodozităţi ( în cazul leguminoaselor ).
Tulpinile plantelor sunt mai groase, cu un ţesut mecanic bine dezvoltat. În cazul
cerealelor ( grâu, orz, orez ), lumina intensă măreşte rezistenţa la cădere.
Lumina influenţează ritmul de creştere în lungime, în sensul diminuării
acestuia cu atât mai puternic cu cât este mai intensă. De aceea, la arbori, lăstarii
crescuţi la lumină puternică sunt întotdeauna mai scurţi decât cei crescuţi la întuneric.
Acţiunea inhibitoare a luminii asupra creşterii în lungime este atât de evidentă,
încât imprimă creşterii o periodicitate zilnică foarte pronunţată. Noaptea, plantele
cresc mult mai intens decât ziua.
Lumina influenţează şi direcţia de creştere a plantelor. Reacţia plantelor faţă
de direcţia luminii poartă numele de fototropism. Plantele tinere în creştere şi tulpinile
plantelor se curbează, de obicei, în direcţia sursei de lumină şi această reacţie poartă
numele de fototropism pozitiv.
Datorită fototropismului, frunzele iau poziţia cea mai favorabilă pentru
folosirea luminii, aşezându-se perpendicular pe direcţia razelor luminoase. Cu ajutorul
mişcărilor fototrope, plantele formează aşa numitul mozaic de frunze, foarte evident
la plantele de umbră ( de exemplu, la iederă ).
Unele plante reacţionează aşa de repede la schimbările direcţiei luminii, încât
urmăresc mişcarea Soarelui pe cer ( exemplu tipic floarea soarelui ).
Lumina mai intensă favorizează acumularea de substanţe hidrocarbonate:
amidon, zahăr şi celuloză. Rezultă că plantele în ale căror produse se găsesc aceste
substanţe în proporţie mare, trebuie să fie cultivate în zonele cu luminozitate mai
intensă, deci cu nebulozitate redusă. Dintre acestea fac parte: sfecla de zahăr,
porumbul, bumbacul, viţa de vie etc. Alte plante, ca fasolea şi trifoiul, cresc mai bine
în zonele cu luminozitate mai redusă.
Cerinţele plantelor faţă de lumină sunt în general mari, fapt constatat şi de
formele sălbatice ale acestora, care cresc de regulă în luminişuri şi pe versanţii expuşi
către sud.
Legumele de la care se consumă partea vegetativă ( ca, de exemplu, conopida,
varza, salata ) sunt favorizate de condiţii climatice caracterizate prin nebulozitate
ridicată, în timp ce legumele ce se recoltează pentru fructe ( de exemplu, tomatele,
ardeii, pătlăgelele vinete ) sunt favorizate de climate cu lumină intensă.
Dacă în sere şi case de vegetaţie lumina poate fi reglată după nevoie, în câmp
posibilităţile de intervenţie ale omului sunt limitate. Totuşi, printr-o serie de măsuri
agrotehnice se poate favoriza o mai bună distribuire a luminii printre plante. Pentru
aceasta se recomandă semănatul cât mai omogen, împrăştierea uniformă a
îngrăşămintelor, repartizarea judicioasă a plantelor în spaţii, orientarea rândurilor de
prăşitoare, pomi şi viţă de vie pe direcţia nord-sud, îndepărtarea buruienilor, folosirea
raţională a expoziţiei terenurilor etc.
 Lumina prezintă importanţă şi din punct de vedere fitopatologic, în sensul că
lumina intensă are, în general, o influenţă nefavorabilă asupra dezvoltării celor mai
multe ciuperci parazite.

3.6 Fotoperiodismul

Procesele de creştere şi dezvoltare ale plantelor sunt influenţate nu numai de

intensitatea şi compoziţia luminii, ci şi de durata de expunere a plantelor la lumină în
timpul zilei.
Durata zilei-lumină este denumită fotoperioadă, iar răspunsul plantei la durata
zilei lumină , fotoperiodism.
În funcţie de durata zilei-lumină necesară pentru declanşarea înfloritului,
plantele se clasifică în două grupe mari:
- plantele de zi lungă, care înfloresc numai în condiţiile unei zile lumină mai
mari de 14 ore. Cu cât li se prelungeşte perioada de iluminare, cu atât plantele
înfloresc mai repede. Din această grupă fac parte: grâul, orzul, sfecla de zahăr, unele
specii de cartof, inul, mazărea, muştarul etc.;
- plantele de zi scurtă, care înfloresc numai în condiţiile unei zile lumină mai
mici de 12 ore. Cu cât ziua este mai scurtă şi noaptea mai lungă, înflorirea se produce
mai devreme. Dintre ele fac parte multe soiuri de bumbac, iar dintre cereale, meiul,
sorgul şi orezul.
Pe lângă aceste două grupe mari de plante mai există şi unele soiuri care nu
reacţionează la schimbările duratei de iluminare sau la întuneric. Ele înfloresc atât în
condiţii de zi scurtă cât şi în condiţii de zi lungă. Se numesc plante neutre faţă de
lumină. Dintre ele fac parte hrişca, arahidele, unele soiuri de porumb şi orez,
mandarinul, floarea soarelui, roşiile etc.
Necesitatea unei anumite durate a zilei lumină ca plantele să poată înflori s-a
creat în procesul evoluţiei, prin adaptarea la condiţiile mediului exterior. Reacţia
diferită a plantelor la fotoperioadă estre strâns legată de locul de origine al acestora.
Astfel, plantele din regiunile temperate, unde timpul cel mai favorabil pentru înflorire
şi fructificare este mijlocul verii, când ziua atinge lungimea cea mai mare, sunt plante
de zi lungă. Dimpotrivă, plantele ce-şi au originea la latitudini mici, cum sunt plantele
tropicale, unde ziua de vară este mai scurtă decât în nord, şi în mijlocul verii este
arşiţă puternică şi secetă, sunt în cea mai mare parte plante de zi scurtă. Ele înfloresc
către primăvară sau către toamnă, când ziua este mai scurtă.
Fotoperiodismul influenţează nu numai înflorirea, dar şi multe alte procese
biologice ale plantelor. Aşa de exemplu, germinarea seminţelor la unele plante, cum
sunt Lactuca sativa ( salata ) şi Poa pratensis ( firuţa ), nu are loc în lipsa luminii.
Procesele de creştere vegetativă la plante, cum sunt creşterea sistemului
radicular, mărimea şi grosimea frunzelor, creşterea tulpinii şi a întregii mase
vegetative, sunt influenţate de fotoperiodism. Astfel, la plantele de zi scurtă, lungimea
perioadei de iluminare zilnică inhibă înflorirea, dar în schimb, favorizează dezvoltarea
suprafeţei foliare şi în general, a organelor vegetative. Acest lucru se datorează
faptului că, prin sporirea înfloririi, substanţele organice sintetizate sunt folosite pentru
formarea şi dezvoltarea organelor vegetative. Drept urmare, plantele de zi scurtă,
cultivate mai la nord, nu ajung să se coacă, în schimb dezvoltă o masă vegetativă
bogată, deci dau o recoltă bună de fân şi furaje pentru siloz.
Alt efect al fotoperiodismului este căderea frunzelor; în general, zilele scurte
determină intrarea mugurilor în stadiul de repaus biologic şi căderea frunzelor. Acest
lucru trebuie avut în vedere atunci când se introduc specii de pomi cu frunze caduce
în condiţii ecologice noi. Speciile aduse de la latitudini mai joase la latitudini mai
înalte îşi vor pierde frunzele mult mai repede, deşi climatul este favorabil
Formarea organelor subterane ( tuberculi, rizomi, bulbi ) este influenţată de
fotoperiodism. Aşa, de exemplu, la ceapă dezvoltarea bulbilor este favorizată de ziua
lungă. În condiţii de zi scurtă se formează numai frunze verzi.
Dimpotrivă, alte plante, cum sunt speciile sălbatice de cartofi din regiunile
tropicale, produc tuberculi din belşug, dar cultivate în condiţii de zi lungă ( în Europa
Centrală ), nu mai formează tuberculi. Ziua lungă nu împiedică însă formarea
tuberculilor la cartoful cultivat, care dă recolte mari chiar la cercul polar, în perioada
în care soarele nu apune toată ziua.
Fotoperiodismul joacă un rol important în distribuţia naturală şi în raionarea
plantelor pe glob.
În general, plantele de zi scurtă, cum sunt meiul şi bumbacul, cresc şi se
dezvoltă cel mai bine la latitudini maici. Deplasate spre nord, unde zilele au o durată
mai lungă, procesele de înflorire sunt întârziate sau chiar inhibate, în schimb li se
dezvoltă puternic masa vegetativă. Pentru cultivarea acestora mai spre nord, este
necesară selecţionarea unor soiuri care reacţionează cât mai puţin posibil la durata
zilei, adică cu o sensibilitate fotoperiodică cât mai mică.
Plantele de zi lungă, cum sunt grâul, orzul, se dezvoltă cel mai bine la
latitudini mijlocii şi mari. Cultivate la latitudini mici, în condiţii de zi scurtă, nu ajung
la maturitate, în schimb dezvoltă o masă vegetativă bogată. Prin extinderea lor către
nord, nu sunt împiedicate în dezvoltare, deoarece durata zilei de vară creşte tot mai
mult, odată cu înaintarea spre nord şi perioada vegetativă este scurtă, astfel că ele
ajung la maturitate mai repede, în ciuda verilor scurte din regiunile nordice.
Fotoperiodismul are multe aplicaţii practice, ca, de exemplu: alegerea
plantelor sau a varietăţilor pentru o localitate dată şi precizarea epocilor optime de
semănat.

3.7 Măsurarea radiaţiei de mică lungime de undă

Intensitatea radiaţiei solare directe se măsoară cu ajutorul instrumentelor numite

pirheliometre, în timp ce intensitatea radiaţiei difuze, globale şi a celei reflectate se
măsoară cu piranometre. Cu ocazia construirii instrumentelor pentru măsurarea
intensităţii radiaţiei se folosesc toate efectele pe care acestea le provoacă: termice,
electrice, chimice şi fiziologice. Dar, cel mai des sunt în folosinţă instrumentele care
funcţionează pe principiul termoelementelor.
Termoelementul este un sistem simplu în care se efectuează transformarea
energiei termice în energie electrică şi se poate folosi ca şi generator de curent
continuu. Acesta este un contact a două metale diferite (figura 3.1) prin care trece
curentul electric dacă contactele se ţin la temperaturi diferite (t 1 şi t2). Atunci apare
puterea termoelectromotoare care şi produce curent în circuit.
 Figura 3.1 Schema termoelementului

Dar, spre deosebire de puterile electromotoare la alte generatoare, puterea

termoelectromotoare este foarte mică şi reprezintă numai câţiva zeci de microvolţi pe
un grad de temperatură diferenţă dintre contacte. Din acest motiv termoelementul nu
se foloseşte ca şi generator, ci pentru măsurarea temperaturii care reprezintă măsura
unui efect termic. La unele contacte, cum ar fi firele de platină şi de platină – iridium,
există o dependenţă liniară între puterea termoelectromotoare ε, şi diferenţa de
temperatură într-un interval foarte larg de temperatură. De aceea, se poate scrie
ecuaţia:

ε = k ( t2 - t1 ) (1)

unde k este constanta care numeric este egală cu puterea termoelectromotoare care
apare între contacte când diferenţa de temperatură este de 1°C. Când k este constantă
atunci şi legătura este liniară.
Practic, cu ocazia realizării piranometrelor care funcţionează pe acest principiu,
receptorul se compune din mai multe termoelemente care alcătuiesc termobateria. Un
contact al termoelementelor, în termobaterie se încălzeşte sub influenţa radiaţiei
(activ), în timp ce al doilea contact se menţine la temperatură constantă (neactiv). În
funcţie de felul metalelor folosite la construirea termoelementelor, ca şi de modul de
construire a termobateriilor, există câteva tipuri de piranometre.
Figura 3.2 Termobateria Mollov. B, contactul activ din bandă metalică; A şi C,
contacte neactive din benzi metalice; E şi F racorduri de cupru; G, placă masivă de
cupru

Conform criteriilor Organizaţiei meteorologice mondiale toate piranometrele

existente sunt în comparaţie cu etalon clasificate în instrumente de clasa întâi, a doua
şi a treia.

Heliograful Campbell – Stokess – Acest instrument se foloseşte pentru

măsurarea duratei radiaţiei solare directe sau, cum este obişnuit să se spună, durata de
strălucire a soarelui.
 Figura 3.2 Heliograful Campbell - Stokess

Partea receptoare a acestui instrument (figura 3.2) este o bilă de sticlă (1) care
prin semiinelul metalic este fixată de suportul (3). Când bila se expune la soare, banda
care se află în centrul ei arde, lăsând urme. De obicei, benzile se pun în interiorul
scoicii metalice (4) cu care ocazie, în funcţie de anotimp, ele au lungimi diferite
(figura 3.3). Pe baza urmelor a căror lungime se aproximează, până la zece minute,
prin citire se obţine durata radiaţiei solare directe pe parcursul zilei.
Heliograful Campbell – Stokess se instalează în poziţie orizontală, iar bila este
îndreptată spre direcţia sud. De obicei, se pune pe un stâlp de înălţime de 1m sau pe
acoperişul unei clădiri, în aşa fel încât să fie expus toată ziua la Soare. Schimbarea
benzii vechi cu cea nouă se efectuează seara.
Durata de strălucire a Soarelui se exprimă prin fracţie de insolaţie, f , mărime ce
reprezintă raportul procentual dintre numărul de ore de strălucire efectivă Ne şi
numărul de ore de strălucire posibilă Np.
f = (Ne / Np) 100%. (2)

Exerciţiu 1: În figura 3.1 sunt prezentate benzile heliografice schimbate la 6. I, 5. III

şi 8. VI 1959, de pe heliograful Campbell – Stokess. Determinaţi:
a. suma zilnică a duratei de strălucire a Soarelui S ca şi
b. durata relativă a strălucirii soarelui r.

Rezolvare:
 Citirea benzii heliografice ca şi calcularea duratei relative de strălucire a
soarelui va fi prezentată în exemplul pentru banda schimbată la data de 5. III 1959.

a. Citirea benzii se face în aşa fel încât se adună lungimea urmelor, în intervalul de
o oră, mergând de la orele de dimineaţa spre cele ale după-amiezii. Cu această
ocazie, întrucât urma merge de la începutul către sfârşitul intervalului orar
(nominalizate prin linii mai lungi), în tabelul corespunzător se înscrie valoarea
care corespunde unei ore sau prescurtat 1. Urma a cărei lungime se întinde de la
începutul până la mijlocul intervalului orar se înscrie ca 0,5. Dacă urmele sunt
întrerupte, ceea ce se întâmplă des, atunci lungimea lor se aproximează până la
0,1, pentru ca apoi suma lor orară să se înscrie în coloana corespunzătoare din
tabel. De exemplu,

Figura 3.3 Benzile heliografice ( de vară – sus, de toamnă – primăvară – mijloc, de

iarnă – cea de jos )

Zi I II III IV V VI VII VII IX X XI XII

ua I
1. 8,7 9,7 11, 12, 14, 15, 15, 14, 13,3 11, 10,1 9,0
1 7 3 5 7 8 8
2. 8,7 9,7 11, 12, 14, 15, 15, 14, 13,3 11,7 10, 8,9
1 8 3 5 7 8 1
3. 8,8 9,8 11, 12, 14, 15, 15, 14, 13,2 11,7 10, 8,9
2 8 4 5 7 7 0
4. 8,8 9,8 11, 12, 14, 15, 15, 14, 13,2 11,6 10, 8,9
2 9 4 5 7 7 0
5. 8,8 9,9 11, 13, 14, 15, 15, 14, 13,1 11,6 9,9 8,9
3 0 5 6 6 6

6. 8,8 9,9 11, 13, 14, 15, 15, 14, 13,1 11,5 9,9 8,8
3 0 5 6 6 6
7. 8,8 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 13.0 11.5 9,9 8,8
0 4 1 6 6 6 5
8. 8,9 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 13,0 11,4 9,8 8,8
0 4 1 6 6 6 5
9. 8,9 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 12,9 11,4 9,8 8,8
1 5 2 7 6 5 4
10. 8,9 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 12,8 11,3 9,7 8,8
1 5 2 7 7 5 4

11. 8,9 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 12,8 11,2 9,7 8,7
2 6 3 7 7 5 4
12. 8,9 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 12,7 11,2 9,6 8,7
2 6 3 8 7 5 3
13. 9,0 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 12,7 11,1 9,6 8,7
3 7 4 8 7 4 3
14. 9,0 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 12,6 11,1 9,6 8,7
3 7 4 8 7 4 2
15. 9,0 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 12,6 11,0 9,5 8,7
4 8 5 9 7 4 2

16. 9,1 10, 11, 13, 14, 15, 15, 14, 12,5 11,0 9,5 8,7
4 8 6 9 7 4 1
17. 9,1 10, 11, 13, 15, 15, 15, 14, 12,5 10,9 9,4 8,7
5 9 6 0 7 4 1
18. 9,1 10, 12, 13, 15, 15, 15, 14, 12,4 10,8 9,4 8,7
5 0 7 0 7 3 0
19. 9,2 10, 12, 13, 15, 15, 15, 14, 12,4 10,8 9,4 8,7
6 0 7 1 7 3 0
20. 9,2 10, 12, 13, 15, 15, 15, 13, 12,3 10,7 9,3 8,7
6 1 8 1 7 2 9

21. 9,2 10, 12, 13, 15, 15, 15, 13, 12,3 10,7 9,3 8,7
7 2 8 1 7 2 9
22. 9,3 10, 12, 13, 15, 15, 15, 13, 12,2 10,6 9,3 8,7
7 2 9 2 7 2 8
23. 9,3 10, 12, 13, 15, 15, 15, 13, 12,2 10,6 9,2 8,7
8 2 9 2 7 2 8
24. 9,3 10, 12, 14, 15, 15, 15, 13, 12,1 10,5 9,2 8,7
8 3 0 2 7 1 7
25. 9,4 10, 12, 14, 15, 15, 15, 13, 12,0 10,5 9,1 8,7
9 4 0 3 7 1 7

26. 9,4 10, 12, 14, 15, 15, 15, 13, 12,0 10,4 9,1 8,7
9 4 0 3 7 1 6
27. 9,4 11, 12, 14, 15, 15, 15, 13, 12,0 10,4 9,1 8,7
0 5 1 3 7 0 6
28. 9,5 11, 12, 14, 15, 15, 15, 13, 11,9 10,3 9,0 8,7
0 5 1 3 7 0 5
29. 9,5 11, 12, 14, 15, 15, 14, 13, 11,9 10,3 9,0 8,7
0 6 2 4 7 9 5
30. 9,6 12, 14, 15, 15, 14, 13, 11,8 10,2 9,0 8,7
6 2 4 7 9 4

31. 9,7 12, 15, 14, 13, 10,2 8,7

7 4 9 4
Tabelul 3.2 Durata de strălucire a Soarelui (ore)

Suma zilnică S = 1,8 ore.

Ora 6-7 7-8 8-9 9-10 10-11 11-12 12-13 13-14 14-15

s ( ore ) 0 0 0 0,2 0 0,3 0,5 0,8 0

Tabelul 3.3 Suma zilnică (S) şi orară (s) a duratei de strălucire a Soarelui, în
data de 5.III 1959, la Rimski Şancevi

Folosind cazul expus, reiese că suma zilnică a duratei de strălucire a Soarelui

pentru data de 6. I şi 6. VII este de 7,0 şi 8,2 ore, pe rând.

b. În practica meteorologică se foloseşte des durata relativă de strălucire a

Soarelui, care se defineşte astfel

r = ( S / S0 )·100% (3)

unde cu S s-a notat durata reală, iar cu S0 durata potenţială de strălucire a Soarelui.
În cazul arătat durata relativă de strălucire a soarelui reprezintă:

r = 1,8 / 11,3 = 15,9%

caz în care, valoarea duratei potenţiale de strălucire a Soarelui S0 a fost luată din
tabelul 2.2.2.
Durata relativă de strălucire a soarelui pentru 6. I şi 6. VII este de 79,5% şi
52,6%, pe rând.
 3.8 Măsurarea radiaţiei de mare lungime de undă

Prin radiaţii de mare lungime de undă se înţeleg radiaţii infraroşii în intervalul

undelor de lungime de la 0,3μ până la câteva zeci de microni, iar radiaţia maximă
apare pe lungimea de undă de 10μ. Grupa de instrumente care măsoară această
categorie de radiaţii, respectiv intensitatea radiaţiei venite şi plecate şi diferenţa lor,
poartă denumirea de radiometre. Prin construirea acestor instrumente se tinde să se
neutralizeze pierderea căldurii de pe suprafaţa receptorului, ca urmare a permanenţei
convecţiei termice. În funcţie de felul soluţiilor, radiometrele se împart în: net
pirradiometre şi pirradiometre. Net pirradiometrele măsoară intensitatea radiaţiei
venite şi plecate, care vine din toate direcţiile, pe suprafaţa orizontală de primire a
instrumentului. Piradiometrele măsoară schimbul radiaţiei totale dintre emisfere şi
suprafaţa neagră orizontală (pirgeometrul compensator Ångstrom).
Bilansmetrul Schulze – Net pirradiometrele se împart în două subgrupe
depinzând de faptul că suprafaţa de primire poate fi protejată de cupolă sau nu poate
fi. În prima grupă a net pirradiometrelor intră şi bilansmetrul Schulze. Cu acest
instrument este posibilă înregistrarea continuă a intensităţii radiaţiei totale, care vine
de sus pe suprafaţa orizontală în intervalul lungimilor de undă între 0,3μ până la 80μ.
Prin totalitatea radiaţiei “de sus“ se înţelege radiaţia solară directă, radiaţia difuză şi
contraradiaţia atmosferei, iar radiaţia “de jos“ cuprinde radiaţia reflectată, radiaţia
terestră şi contraradiaţia atmosferei respinsă de suprafaţa Pământului.
Suprafeţele de primire (termobateriile) ale acestui pirradiometru (figura 3.4)
sunt acoperite cu cupolă de polietilenă (1) care permite trecerea radiaţiei de mare
lungime de undă şi are coeficientul total de transmisie de 85% pentru radiaţia undelor
de la 0,3μ până la 100μ. Termobateriile sunt instalate în căsuţa de aluminiu a
bilansmetrului (2) care este prinsă de un inel purtător (3). De la acest inel purtător
pornesc următoarele ţevi: partea cu plasă cu mijloc de uscare (4), elementul
termoelectric (5) şi de ventilaţie (6), ca şi prinzătorul metalic (7). Căsuţa este protejată
de o farfurie metalică (8).
 Figura 3.4 Bilansmetrul Schulze

Principiul funcţionării acestui bilansmetru este următorul: radiaţia care vine pe

suprafaţa de primire provoacă fenomenul de termocurent, care este proporţional cu
venirea şi plecarea radiaţiei scăzută cu radiaţia care emite instrumentul. Ca să se
calculeze radiaţia instrumentului este necesar să se cunoască temperatura
instrumentului. Aceasta se determină cu ajutorul elementului termoelectric de
temperatură. Măsurarea temperaturii în interiorul bilansmetrului cu ajutorul
termocontactelor se face în aşa mod încât, un termocontact (activ) se introduce în
interiorul instrumentului, iar al doilea termocontact (reactiv) se introduce în pământ,
la adâncimea unde temperatura este constantă într-un interval de timp mai îndelungat
(la 1 m adâncime). Cum suprafeţele de primire inferioare şi superioare (termobaterii)
sunt îndreptate în sensuri diferite, această notare a diferenţei de intensitate a radiaţiei,
dintre suprafeţele de primire, reprezintă bilanţul curat al radiaţiei. Efectul nedorit al
convecţiei termice se elimină, dar nu în totalitate, cu ajutorul ventilatorului care, cu
viteză constantă, introduce curentul de aer pe suprafeţele de primire. Cu ajutorul
galvanometrului înregistrator multicanal se înregistrează patru curbe şi anume:
intensitatea radiaţiei sosite şi plecate, diferenţa lor şi temperatura din interiorul
bilansmetrului.

3.9 Măsurarea luminozităţii

Măsurarea luminozităţii este de o importanţă deosebită în practica agricolă,

având în vedere că fotosinteza, ca şi proces fiziologic, se desfăşoară în intervalul
lungimilor de undă de la 0,38 μ până la 0,71μ. Măsurarea luminozităţii ca şi studierea
caracteristicilor cantitative a fenomenelor luminoase este obiectul de studiu al unei
părţi speciale a fizicii – fotometria.
 Puterea luminii I, reprezintă unitatea fotometrică de bază, cu care ocazie pentru
unitatea luminii se ia candela (cd). Candela reprezintă puterea luminii pe care în
direcţia verticală o radiază suprafaţa de 1/600000 metri pătraţi de corp negru, la
temperatura de întărire a platinei, sub temperatura de 101325 paskali.
Fluxul luminos Φ, este parte din fascicolul luminos, care începe de la izvorul
punctiform de intensitate I, cuprins în unghiul solid ω

Φ = Iω (1)

Unitatea de măsură a fluxului luminos este lumenul (lm). Lumenul este fluxul
luminos care în unghiul solid de 1 steradian reflectă sursa de lumină a cărei putere
luminoasă în toate direcţiile spaţiului este 1 candela.
Luminozitatea A, este numeric egală cu totalitatea fluxului Φ care cade pe
unitatea de suprafaţă S a corpului luminat

A=Φ/ S (2)

Unitatea de măsură a luminozităţii este luxul (lx), care este egal cu luminozitatea
suprafeţei de 1 m², pe care cade uniform repartizat fluxul luminos de 1 lm.
Luxmetrul este instrumentul care se foloseşte pentru măsurarea luminozităţii
globale. Prezentarea schematică a funcţionării acestui instrument este realizată în
figura 3.5.

Figura 3.5 Prezentarea schematică a funcţionării luxmetrului

Partea receptoare a luxmetrului este un fotoelement care reprezintă un generator

de curent continuu, în care are loc transformarea energiei luminoase, în energie
termică. Fotoelementul este combinaţia a două metale şi a semiconductorului.
 Figura 3.6 Luxmetrul

Ca şi semiconductor se foloseşte seleniu sau oxid de cupru. Modul în care sunt

legate metalele este prezentat în figura 3.10, unde semiconductorul de seleniu este pus
între două plăcuţe metalice. Plăcuţa inferioară este din cupru pe care este pus seleniu.
Peste seleniu se pune strat foarte subţire de aur sau platină. Când pojghiţa se
luminează, se formează tensiune între ea şi cupru, deoarece porneşte curentul când
metalele se leagă. Deoarece aceşti curenţi (fotocurenţi) sunt foarte slabi, pentru
înregistrarea lor se foloseşte galvanometrul. Mecanismul transformării energiei
luminoase în cea electrică, respectiv mecanismul apariţiei curentului electric este
foarte complex. Simplu, s-ar putea rezuma la următoarele. Razele luminoase trec prin
pojghiţa superioară şi cad pe suprafaţa superioară a seleniului ca semiconductor.
Energia fluxului luminos se consumă la aruncarea electronilor în semiconductor, care
nu ies afară ci se aglomerează sub pojghiţă, care se electrizează negativ. Plăcuţa de
cupru este atunci pozitivă şi curentul porneşte în direcţia, de la plăcuţa de cupru spre
cea de platină, prin galvanometru. Pentru că electronii, eliberaţi de energia razelor
luminoase, merg numai sus, pentru că rezistenţa semiconductorului în acea direcţie
este mult mai mică decât în cea opusă, stratul amintit se numeşte “blocaj“, iar întregul
element poartă denumirea de fotoelement cu strat blocat. Fotocurentul i f, care cu
această ocazie este generată de fotoelement, este tocmai proporţională cu intensitatea
luminozităţii A

if = kf A (3)

unde kf este coeficientul de sensibilitate al fotoelementului.

În figura 3.6 este prezentat aşa numitul luxmetru Lange care are o folosire
diversă, mai ales în practica agricolă.
 3.10 Întrebări de control şi exerciţii

1. Care tipuri de radiaţii de mică lungime de undă vin de la Soare la suprafaţa Terei?
2. Ce este constanta solară?
3. Specificaţi principalele tipuri de radiaţii.
4. Cum este împărţită regiunea radiaţiei de mică lungime de undă, iar ce regiune de
lungimi de undă cuprinde radiaţia de mare lungime de undă?
5. Care tipuri de radiaţii de mare lungime de undă sunt prezente în atmosferă?
6. Definiţi bilanţul radiaţional.
7. Ce sunt piranometrii, dar ce sunt pirheliometrii?
8. Pe ce principiu funcţionează piranometrul Moll – Gorczynski?
9. Pe ce principiu funcţionează piranoalbedometrul Janişevskij?
10. Ce se măsoară cu heliograful Campbell – Stokess?
11. Cum se defineşte durata relativă de strălucire a Soarelui?
12. Ce se măsoară cu bilansmetrul Schultze?
13. Definiţi următoarele mărimi fotometrice: puterea luminii, fluxul luminos şi
luminozitatea.
14. Pe ce principiu funcţionează luxmetrul?
 4. TEMPERATURA SOLULUI

Temperatura solului constituie un important factor care influenţează multe

procese şi fenomene ce au loc în sol, la suprafaţa terestră, precum şi statul de aer din
imediata apropiere. Intensitatea proceselor biochimice de transformare a materiilor
organice, a proceselor de dizolvare şi precipitare a sărurilor, activitatea fiziologică a
absorbţiei radiculare la plante, încolţirea seminţelor şi dezvoltarea plantelor,
activitatea micro organismelor, depind de temperatură şi regimul termic al solului.
În meteorologie, temperatura solului are un rol fundamental în schimbările
radiativ-calorice dintre suprafaţa terestră şi atmosferă. Încălzirea straturilor inferioare
ale atmosferei se face în mod direct , prin intermediul suprafeţei terestre ( absorbţia de
radiaţie care apoi e cedată ).Cantitatea de energie absorbită de sol depinde de unele
însuşiri fizice ale solului, cum ar fi: compoziţia, structura şi culoarea.

4.1 Proprietăţiile calorice ale solului

Principalele însuşiri fizico-chimice de care depinde încălzirea şi răcirea solului

sunt: capacitatea calorică, conductivitatea calorică şi conductivitatea termică.
Capacitatea calorică reprezintă cantitatea de căldură necesară ridicării
temperaturii unui corp cu un grad. Se exprimă prin noţiunea de căldură specifică, care
poate fi masică sau volumică.
Căldura specifică masică ( c ) este cantitatea de căldură necesară pentru a
ridica cu 10 C temperatura unei mase de 1 kg de substanţă (se exprimă în kcal / kg K).
Căldura specifică volumică ( C ) reprezintă cantitatea de căldură necesară
pentru ridicarea cu 10C a temperaturii unui m3 de substanţă ( se exprimă în kcal / m3 K
). Dacă se ia în considerare densitatea corpurilor se poate stabili următoarea relaţie
între căldura specifică volumică şi cea masică:

C=cq (1)

în care, căldura specifică volumică ( C ) este egală cu produsul dintre căldura

specifică masică ( c ) şi densitatea substanţei ( q ) care alcătuieşte corpul.
În sol, a cărui compoziţie este trifazică ( solidă, lichidă şi gazoasă ), atât aerul,
cât şi apa, prin umplerea spaţiilor dintre granule îi modifică în mod sensibil, căldura
specifică.
Încălzirea şi răcirea solului, mai depinde şi de capacitatea de a transmite
căldura de la strat la strat, dinspre părţile superioare mai încălzite spre cele mai reci,
însuşire numită conductivitate calorică. Se exprimă prin coeficientul de conductivitate
calorică ( l ), mărime egală cu cantitatea de căldură transmisă în timp de o secundă
printr-o secţiune de 1 cm2 a unui strat de grosimea de 1 cm, când diferenţa dintre cele
două feţe ale stratului este de 10C ( se exprimă prin cal / msK).
Conductivitatea termică indică viteza de propagare a căldurii în sol. Se
exprimă printr-un coeficient ( k ) ce reprezintă raportul dintre conductivitatea calorică
şi căldura specifică volumică. Solurile afânate şi uscate, din cauza conductivităţii
calorice scăzute, se încălzesc puternic ziua, dar numai în straturile superficiale şi pierd
repede căldura prin radiaţia terestră nocturnă, răcindu-se intens. În schimb solurile
umede, datorită conductivităţii şi capacităţii calorice mai ridicate, se încălzesc mai
puţin, căldura primită se transmite de la strat la strat în adâncime, răcindu-se mai încet
noaptea.
Culoarea, respectiv albedoul solului influenţează intensitatea încălzirii.
Solurile mai închise absorb mai bine radiaţia solară şi se încălzesc mai intens decât
cele de culoare deschisă şi cu albedou ridicat.
În afară de însuşirile fizice enunţate, regimul termic al solului este influenţat
de expoziţia versanţilor faţă de radiaţia solară, covorul vegetal şi stratul de zăpadă.
Pe versanţii cu expoziţie sudică şi sud-vestică, solurile se încălzesc mai intens,
iar pe versanţii nordici mai puţin.
Covorul vegetal opreşte parţial radiaţia solară incidentă. O parte importantă a
căldurii solare este consumată de vegetaţie în procesul evaporaţiei şi al transpiraţiei.
Prin absorbţia radiculară a vegetaţiei ierboase, solul pierde apă, iar capacitatea sa
calorică scade, împiedicând încălzirea solului în timpul zilei. Noaptea, covorul
vegetal, oprind căldura cedată prin radiaţia terestră, reduce răcirea solului.
Influenţa stratului de zăpadă asupra regimului termic al solului în timpul iernii,
este parte importantă pentru culturile agricole, datorită proprietăţilor sale
termoizolante ( semănăturile de toamnă ).

4.2 Propagarea căldurii în sol

Căldura de la suprafaţa solului se transmite parţial prin conductivitate în

straturile mai adânci. Cantităţile de căldură transmise scad proporţional cu adâncimile,
astfel valoarea temperaturii se reduce pe măsură ce adâncimea creşte.
Propagarea căldurii în profunzime se produce după anumite legi stabilite pe
baza observaţiilor, de către J.Faurier:
a) Perioadele oscilaţiilor termice sunt aceleaşi la toate adâncimile.
b) Când adâncimea creşte în proporţie aritmetică, amplitudinea oscilaţiilor
termice scade în proporţie geometrică. Astfel, în sol există la anumite
adâncimi straturi cu temperatură diurnă şi anuală invariabilă.
c) Momentele producerii temperaturilor maxime şi minime întârzie
proporţional cu adâncimea.
d) Adâncimile la care se sting oscilaţiile de temperatură cu perioade diferite,
sunt proporţionale cu radicalul perioadei respective. Notăm cu h şi h1
adâncimile la care se sting oscilaţiile zilnice, respectiv anuale, cu o
perioadă de oscilaţie de o zi şi cu 365 perioada de 1 an, se obţine relaţia:

h 1 1
  . (2)
h 365 19,1

Prin urmare, adâncimea la care se sting oscilaţiile termice anuale ( h1 ) este de

19,1 ori mai mare decât adâncimea la care se stinge cea diurnă ( h ). Oscilaţiile
termice anuale, se propagă la adâncimi mult mai mari decât cele diurne.
Variaţia temperaturii în sol şi în adâncime, se caracterizează prin gradientul
geotermic vertical, care poate avea valori negative sau pozitive. În practică valorile
radiaţiei termice se raportează la 100 m adâncime. Valoarea gradientului termic este
de 30 la 100 m, în adâncime.
 4.3 Mersul diurn şi anual al temperaturii

Temperatura solului are un mers diurn, caracterizat în intervalul de 24 ore prin

oscilaţii periodice simple, cu o maximă în jurul orei 13 şi o minimă înainte de răsăritul
Soarelui. Oscilaţiile diurne ale temperaturii suprafeţei solului se caracterizează prin
amplitudinea termică, care întotdeauna este mai mare la suprafaţa solului şi scade în
adâncime. Ea depinde de însuşirile calorice ale solului, culoarea, mersul vremii în
cursul anului, nebulozitate şi precipitaţii, covorul vegetal, stratul de zăpadă şi
expoziţia versanţilor, factori a căror acţiune controlează încălzirea şi răcirea solului.
Amplitudinea termică diurnă la suprafaţa solului este mai mare la latitudini
inferioare şi scade spre latitudini superioare în raport cu scăderea temperaturii
maxime. La latitudini mijlocii valorile sunt mai mari vara şi mai mici iarna.
Oscilaţiile diurne ale temperaturii suprafeţei solului se transmit în adâncime
conform legilor lui Faurier, acestea având valori mai reduse. De asemenea, oscilaţiile
diurne terestre se transmit şi în stratul de aer din vecinătatea solului, aproape după
aceleaşi legi ca şi în sol. În acest caz, suprafaţa solului care absoarbe radiaţia solară şi
atmosferică şi apoi emite radiaţii calorice în atmosferă, îndeplineşte rolul de suprafaţă
activă. Suprafeţele acvatice constituie a doua categorie principală de suprafaţă activă
terestră.
La suprafaţa solului, evoluţia valorilor medii lunare multianuale, reprezintă în
zona temperată a emisferei nordice o oscilaţie simplă cu o maximă vara şi o minimă
iarna.
Amplitudinea oscilaţiei creşte în raport cu latitudinea geografică. În zona
intertropicală amplitudinea anuală a temperaturii solului este mică, variaţia acesteia
fiind cauzată de alternanţa perioadelor ploioase cu cele secetoase. La latitudini
mijlocii, unde anotimpurile sunt bine conturate, amplitudinea anuală atinge 25-30 0C.
La latitudini superioare amplitudinea este mult mai mare.
Variaţiile anuale ale temperaturii suprafeţei solului se transmit în adâncime,
după legi cunoscute. Amplitudinea lor scade cu adâncimea, iar la un numit nivel
temperatura rămâne constantă în tot cursul anului. Stratul cu temperatura anuală
invariabilă se situează la o adâncime de 19,1 ori mai mare faţă de adâncimea stratului
cu temperatura diurnă invariabilă. Ea depinde de latitudine şi de însuşirile fizice ale
solului. La latitudini mijlocii adâncimea medie este de 15-20 m, la latitudini
superioare, unde oscilaţiile termice sunt mai mari, ele pătrund până la adâncimea de
25 m. În zona tropicală, oscilaţiile anuale fiind mici, ele se sting la adâncimea de 5-10
m, iar în zona ecuatorială până la 1m. Mai jos de stratul invariabil apare o creştere în
adâncime a temperaturii datorită proceselor ce au loc în interiorul Pământului.
Valoarea gradientului termic vertical este de 10C la 33 m (sau 30C la 100 m
adâncime).
Regimul termic anual la latitudini mijlocii mai este influenţat de regimul
precipitaţiilor. Temperatura solului coboară sub medie după o perioadă de precipitaţii
abundente. Secetele de vară, dimpotrivă, favorizează acumularea căldurii în sol şi
creşterea temperaturii peste normal.

4.4 Îngheţul solului

Temperaturile negative din timpul ierni determină îngheţarea apei din sol şi
prin aceasta cimentarea graniţelor, întărirea solului. Fenomenul este cunoscut sub
numele de îngheţul solului.
 Solul îngheaţă pe grosimi foarte diferite, în funcţie de o serie de factori:
intensitatea şi durata gerurilor, umiditatea şi proprietăţile calorice ale solului,
caracterul covorului vegetal, grosimea stratului de zăpadă.
În regiunile continentale cu ierni lungi şi geroase, solul îngheaţă până la
adâncimi mari, în schimb în regiunile cu ierni scurte şi instabile sub raport termic
îngheţul solului este superficial sau nu se produce niciodată.
Solurile umede, având capacitatea calorică şi conductivitatea calorică mai
mari, îngheaţă pe grosimi mai reduse, îngheţ care este frânat prin degajarea căldurii
latente de vaporizare ce are loc în timpul îngheţului apei. Cel mai puţin îngheaţă
mlaştinile.
La latitudini mijlocii, solul pădurilor îngheaţă mai slab în comparaţie cu cel de
la câmpie. Iarna, pădurile asigură o umiditate crescută şi o stabilitate mai mare a
stratului de zăpadă.
Fenomenul de îngheţ modifică însuşirile fizice ale solului, influenţând
procesele vitale ale reflexiei. Îngheţul afânează solul mărindu-i porozitatea şi
capacitatea de înmagazinare a apei. Îngheţul solului are şi efecte negative asupra
proceselor vitale ale plantelor. Fiind impermeabil, opreşte infiltrarea apei din topirea
zăpezii şi precipitaţiilor lichide, împiedicând refacerea rezervelor de apă din sol. În
solul îngheţat încetează şi activitatea vitală a microorganismelor şi proceselor
biochimice.
În regiunile continentale din zona circumpolară a emisferei nordice, zona de
tundră şi taiga rămâne îngheţată multianual, dezgheţul de vară afectează numai un
strat de suprafaţă. Fenomenul este cunoscut sub numele de îngheţ peren al solului sau
permafrost.
Referitor la grosimea stratului de îngheţ, se constată că în zona circumpolară
nordică aceasta atinge 50 - 150 m în sud şi până la 1500 m, în nord. Stratul de îngheţ
peren din adâncime fiind impermeabil face ca pădurea din această zonă să fie
înmlăştinată pe suprafeţe mari.

4.5 Regimul termic al marilor bazine acvatice

Faptul că 71% din suprafaţa globului reprezintă suprafeţe acvatice, se
reliefează rolul foarte important al mărilor, oceanelor şi al tuturor bazinelor acvatice
mai mari ca suprafeţe active.
Radiaţia solară directă şi difuză constituie sursa principală de energie calorică
şi pentru suprafeţele acvatice. Apa primeşte de la Soare şi pierde prin radiaţie şi
reflexie această cantitate de energie.
Spre deosebire de sol, apa are o capacitate calorică mai mare, transparenţă şi
mobilitate. Căldura specifică a apei este de circa 3-4 ori mai mare decât cea a scoarţei
terestre, procesul de încălzire şi răcire a apei necesită cantităţi mari de căldură pentru
modificări mici de temperatură.
Apa este un mediu transparent pentru radiaţia solară. Absorbţia cea mai
intensă se exercită asupra radiaţiilor infraroşii, roşii şi galbene care pătrund până la
adâncimea de 40 - 50 cm. Radiaţia verde şi albastră străbate până la adâncimi mult
mai mari, iar ultravioletul, cu cea mai mare putere de penetraţie, ajunge până la
aproximativ 100 m adâncime.
Rolul principal în transportul căldurii pe verticală, în cazul apei, îi revine
amestecului turbulent. Graţie marii mobilităţi a particulelor, procesul poate depăşi de
zece mii de ori eficienţa conductivităţii calorice moleculare.
 Transferul de căldură în adâncime se realizează prin intermediul curenţilor
convectivi. În bazinele acvatice se pot dezvolta trei feluri de mişcări convective:
termică, termohalină şi dinamică.
Convecţia termică se dezvoltă de obicei în masele de apă dulce a cărei
densitate maximă se atinge la temperatura de 4 0C. În timpul răcirii, apa din straturile
superioare, atingând densitatea maximă coboară, iar în locul ei se ridică apa relativ
mai caldă şi mai puţin densă din straturile mai adânci. În timpul încălzirii suprafeţei
apei, convecţia nu se dezvoltă din cauza stratificaţiei termice inverse.
Convecţia termohalină este condiţionată pe lângă factorul termic şi de
salinitate ( peste 250/00 ). Acest tip de convecţie în mările polare se dezvoltă până la
mari adâncimi, întârziind apariţia gheţurilor la suprafaţă.
Convecţia dinamică este activată de deplasarea maselor de aer la suprafaţa
bazinelor acvatice. Un vânt intens şi constant întreţine prin presiune, curenţii de
suprafaţă puternici. În locul volumelor de apă deplasate se ridică din adâncuri altele
mai calde sau mai reci.
Mersul diurn al temperaturii suprafeţelor acvatice prezintă o maximă în jurul
orei 16 şi o minimă la 2-3 ore după răsăritul Soarelui. Amplitudinea oscilaţiilor diurne
este foarte mică la latitudini mijlocii. Oscilaţiile scad odată cu adâncimea şi dispar la
aproximativ 15-20 m.
Mersul anual al temperaturii suprafeţelor acvatice se caracterizează printr-o
maximă în august-septembrie şi o minimă în februarie-martie, valorile pentru
emisfera nordică. Amplitudinea termică anuală este mai mare decât cea diurnă, dar
mai mică decât la suprafaţa solului. În zona temperată amplitudinea medie poate
atinge 15-200C, la tropice are valori mai mici de 2-30C. Oscilaţiile anuale se resimt
până la adâncimi de 1500-400 m.
Momentele apariţiei temperaturilor maxime şi minime prezintă o decalare în
raport cu adâncimea, situaţie înregistrată şi în sol. La adâncimile de 60 m decalajul
este de o lună.
Curenţii oceanici orizontali de adâncime şi suprafaţă, care transportă ape cu
temperaturi diferite dintr-o regiune în alta, influenţează în mare măsură regimul
termic anual al suprafeţei acvatice.

4.6 Circuitul caloric în sol şi în apă

Circuitul caloric în sol şi la apă, este definit prin cantitatea de căldură pătrunsă
în profunzime şi cea transmisă din interior, pierdută prin radiaţii, pe unitatea de
suprafaţă, într-o anumită perioadă de timp.
Circuitul caloric diurn reprezintă cantitatea de căldură care pătrunde ziua în
sol sau în apă şi cea pierdută prin radiaţie nocturnă pe unitatea de suprafaţă.
Circuitul caloric anual reprezintă cantitatea de căldură recepţionată şi
transmisă la adâncime vara şi cea pierdută prin radiaţie iarna pe aceeaşi unitate de
suprafaţă în sol sau în apă.
Circuitul caloric în bazinele acvatice este mult mai ridicat decât în sol,
deoarece aproape toată cantitatea de căldură rezultă din transformarea radiaţiilor
absorbite este transmisă în adâncime prin curenţii de convecţie ( 99,6% ) şi numai o
mică parte ( 0,4% ) este cedată aerului, în schimb în sol partea cedată aerului este mult
mai mare.
Rezultă că circuitul caloric diurn şi anual în apă este de 20-30 ori mai intens
decât în sol. Deosebirile dintre circuitele calorice în sol şi apă constituie originea
principalelor deosebiri, sub aspectul regimului termic, dintre climatele continentale şi
cele oceanice de la toate latitudinile.
 5.TEMPERATURA AERULUI

5.1.Transportul căldurii în atmosferă

Temperatura este o însuşire fizică a materiei care defineşte gradul de încălzire

şi răcire al corpurilor.
Încălzirea aerului atmosferic se realizează pe seama energiei solare în
principal, în mod indirect, prin intermediul suprafeţei terestre.
Energia solară transformată în căldură de suprafaţa terestră activă, este
transmisă aerului atmosferic prin: radiaţia terestră, conductivitate calorică moleculară,
turbulenţă, convecţie, advecţie şi condensarea vaporilor de apă.
Radiaţia terestră infraroşie de undă lungă, cu efect caloric pronunţat, este
absorbită selectiv de vaporii de apă şi de dioxidul de carbon şi ca urmare, stratul de
aer din apropierea solului se încălzeşte. Căldura se transmite de la strat la strat în
altitudine. Fluxul de căldură este orientat invers în timpul răcirii suprafeţei terestre
active, dinspre straturile superioare către cele inferioare. Acest proces este continuu,
are un rol minor în mecanismul transmiterii căldurii de la suprafaţa terestră în
atmosferă.
Conductivitatea calorică moleculară, are un rol redus în transmiterea căldurii
suprafeţei terestre aerului, datorită coeficientului scăzut de conductivitate calorică a
aerului.
Turbulenţa este un sistem de mişcare haotică după traiectorii complexe sub
formă de turbioane şi curenţi de dimensiuni variabile a diferitelor volume mici de aer.
Turbulenţa poate fi de origine termică sau dinamică ( mecanică ).
Turbulenţa termică este determinată de forţa aerostatică creată de
neuniformitatea termică a aerului. Intensitatea mişcării turbulente va fi cu atât mai
mare cu cât diferenţele de temperatură pe verticală şi pe orizontală dintre volumele de
aer vor fi mai accentuate.
Turbulenţă dinamică care nu este condiţionată de temperatura aerului se
dezvoltă în masele de aer deplasate de vânt, în urma frecării cu suprafaţa terestră.
Intensitatea ei este în raport cu viteza vântului şi gradul de rugozitate a suprafeţei
terestre.
Turbulenţa termică şi dinamică pot acţiona simultan, mai cu seamă în timpul
zilei determinând caracterul complex şi intensificarea turbulenţei.
Convecţia este mişcarea verticală neorganizată a volumelor de aer în sens
ascendent şi descendent, care amestecă straturile de aer pe diferite grosimi, uneori
până la limita superioară a troposferei. După condiţiile de geneză se deosebeşte o
convecţie termică şi o convecţie dinamică.
Turbulenţa termică prin dezvoltare se poate transforma în convecţie termică,
cauza fiind încălzirea inegală a unor compartimente mai mari ale suprafeţei terestre.
Iniţial iau naştere mişcări ascensionale puternice sub formă de jeturi de viteze de la
câţiva metri pe secundă până la 10-20 m/s. Alături de curenţi ascendenţi apar şi
curenţi descendenţi cu viteze mai mici, care atunci când sunt asociaţi alcătuiesc celule
convective.
Convecţia dinamică este mişcarea ascendentă forţată a maselor de aer
deplasate de vânt, când acesta întâlneşte un obstacol de mari dimensiuni. Când
ascensiunea forţată a aerului este determinată de versanţii muntoşi, convecţia este
orografică, iar când aerul cald şi mai uşor alunecă ascendent deasupra unei mase de
aer rece şi mai dens convecţia este frontală.
Turbulenţa şi convecţia efectuează cel mai important transfer de energie
calorică pe verticală în troposferă, dinspre straturile de aer inferioare mai încălzite,
spre cele superioare mai reci.
Condensarea vaporilor în aerul atmosferic este însoţită de o importantă
degajare de energie sub forma căldurii latente de vaporizare, cantitativ egală cu cea
degajată în procesul de evaporare. Transformările de bază ale apei în cadrul
procesului de evaporare şi condensare efectuează un transfer remarcabil de căldură
între suprafaţa terestră şi atmosferă.
Transferul de căldură în atmosferă se realizează prin deplasarea aerului pe
orizontală, fenomen numit advecţie. Deplasarea orizontală a aerului mai cald sau mai
rece poate determina o creştere sau o scădere ireală a temperaturii.
Rolul principal în procesul de încălzire a aerului atmosferic îl deţin mişcările
verticale şi orizontale ale acestuia.

5.2 Mersul zilnic şi anual al temperaturii aerului

Oscilaţiile temperaturii suprafeţei terestre active se transmite pe verticală, de

la strat la strat, în aerul atmosferic. Regimul termic al aerului prezintă oscilaţii
periodice zilnice şi anuale, ca şi solul sau apa.
Mersul zilnic al temperaturii aerului prezintă o oscilaţie simplă, cu o singură
maximă, între orele 14 şi 15, şi o minimă, înainte de răsăritul Soarelui. Diferenţa în
grade, dintre valoarea maximă şi cea minimă a temperaturii în cursul unei zile
reprezintă amplitudinea termică zilnică. Amplitudinea oscilaţiilor diurne constituie o
trăsătură de bază a regimului termic şi depinde de: latitudine, anotimpuri, altitudine,
respectiv relief, natura suprafeţei active, nebulozitate şi vânt. Valorile amplitudinii
diurne sunt mai ridicate în regiunile deşertice subtropicale şi mai scăzute spre cei doi
poli. Cele mai mari valori ale amplitudinii diurne se înregistrează vara şi cele mai
mici iarna, în funcţie de înălţimea Soarelui.
În atmosfera liberă, amplitudinea termică zilnică scade în raport cu altitudinea.
În condiţiile unui relief fragmentat, amplitudinea diurnă a aerului este întotdeauna mai
mare pe formele de relief negative ( văi, depresiuni ), deci pe un relief concav şi mai
mică pe formele pozitive convexe ( dealuri, munţi ).
Pe suprafeţele umede, mlăştinoase sau acoperite cu un teren vegetal,
amplitudinile sunt mai reduse decât în stepe sau deşerturi.
Pe timp noros, amplitudinea termică diurnă este mai redusă decât pe timp
senin. Norii opresc radiaţia solară directă iar noaptea reduc radiaţia efectivă, adică
pierderea căldurii suprafeţei terestre.
Diferenţa în grade dintre temperatura medie a lunii cele mai calde şi a lunii
cele mai reci, reprezintă amplitudinea anuală a temperaturii aerului.
Mersul anual al temperaturii aerului depinde de aceeaşi factori care
influenţează mersul zilnic.
Cea mai mică amplitudine termică se constată în zona ecuatorială, unde fluxul
radiaţiei solare oscilează foarte puţin. Paralel cu creşterea latitudinii cresc şi
amplitudinile anuale, atingând valorile cele mai ridicate în regiunile polare, mai ales
pe continente.
Cele mai mici amplitudini termice anuale se înregistrează pe mări sau în
zonele de litoral şi cele mai mari pe continente.
 Emisfera nordică, datorită predominării suprafeţelor continentale, prezintă cele
mai mari oscilaţii termice.
În mersul anual al temperaturii pe continentele emisferei nordice, cea mai
ridicată medie lunară se constată în iulie iar cea mai scăzută în ianuarie. Pe oceane şi
în zonele de litoral se observă o întârziere cu aproximativ o lună a celor mai mari
valori ( august ) şi a celor mai mici valori ( februarie - martie ) medii lunare de
temperatură.

5.3 Repartiţia temperaturii pe verticală

În troposferă temperatura aerului scade în raport cu creşterea înălţimii.

Repartiţia verticală a temperaturii în atmosferă se caracterizează prin gradient
termic vertical ( d ), care redă mărimea variaţiei temperaturii aerului ( Dt ) pe unitatea
de distanţă verticală ( Dh ):

Dt
d  . (1)
Dh

Se exprimă în 0C şi se raportează la distanţa verticală de 100m: d=-Dt0/100 m.

Semnul minus arată că, în general, temperatura scade pe verticală. Dacă
temperatura aerului scade cu înălţimea, gradientul este pozitiv şi mai mare decât 0.
Sunt situaţii în care temperatura creşte cu înălţimea, gradientul este negativ şi mai mic
decât 0. La o temperatură constantă pe verticală gradientul are valoarea 0.
În troposfera latitudinilor mijlocii şi tropicale gradientul termic vertical are o
valoare medie de 0,60/100 m.

5.4 Procesele adiabatice în atmosferă

Mişcarea convectivă realizează un important transfer de căldură, deplasând

aerul încălzit în contact cu suprafaţa terestră spre straturile atmosferice superioare.
Dacă mişcarea convectivă este suficient de rapidă, schimbul caloric radiativ prin
conductivitate între aerul deplasat de curenţi şi mediul atmosferic înconjurător este
foarte redus. Deplasarea pe verticală a aerului fără schimburi calorice cu mediul
înconjurător străbătut, este un proces numit adiabatic. Aerul antrenat în asemenea
mişcări este supus unor transformări termodinamice numite procese adiabatice, în
cadrul cărora au loc variaţii de presiune, temperatură şi densitate. Un volum de aer
aflat în mişcare adiabatică ascendentă, se adaptează la presiunea tot mai scăzută a
straturilor atmosferice în care ajunge, se destinde şi îşi măreşte volumul. Acest lucru
se realizează printr-un consum de energie internă, având ca urmare scăderea
temperaturii aerului.
În mişcarea adiabatică descendentă, volumul de aer ce pătrunde în straturile
atmosferice mai dense şi cu presiune ridicată, se comprimă pe seama forţei exterioare,
determinând o creştere a temperaturii lui ( energia cinetică se transformă în energie
calorică ).
Variaţiile termice adiabatice vor fi cu atât mai intense, cu cât vor fi mai
accentuate variaţiile de presiune. Pot avea loc în condiţii de aer uscat sau umed
nesaturat sau aer umed saturat.
 Pentru aerul uscat şi cel umed nesaturat, se foloseşte gradientul adiabatic uscat
( da ) a cărui valoare este constantă ( da = 10/100 m ). Aerul uscat ca şi cel umed
nesaturat, se răceşte în mişcarea adiabatică ascendentă şi se încălzeşte în mişcarea
adiabatică descendentă, cu 10 la fiecare 100 m.
Răcirea maselor de aer se realizează după gradientul adiabatic umed ( db ) a
cărui valoare este mai mică ( db < 10/100 m ). Gradientul adiabatic umed nu este o
mărime constantă deoarece el depinde de temperatura şi presiunea aerului.
Aerul din vecinătatea suprafeţei terestre, de obicei, nu este saturat cu vapori de
apă. La începutul mişcării ascendente, aerul se răceşte după gradientul adiabatic uscat
până la nivelul de condensare a vaporilor peste care răcirea va continua după
gradientul adiabatic umed.

5.5 Inversiuni de temperatură din troposferă

Scăderea temperaturii pe verticală constituie un fenomen normal pentru

troposferă. Creşterea temperaturii pe verticală poartă denumirea de inversiune
termică, fiind considerată o abatere de la situaţia normală.
Inversiunea de temperatură se caracterizează prin înălţimea la care apar,
grosimea stratului în care temperatura creşte pe verticală şi diferenţa de temperatură
între baza şi nivelul superior al inversiunii ( saltul termic ).
De obicei, între straturile cu scădere normală a temperaturii şi stratul de
inversiune, se situează straturi de tranziţie caracterizate prin fenomenul de izometrie,
în care temperatura rămâne constantă pe verticală.
Straturile de inversiune şi izometrie constituie obstacole în calea dezvoltării
mişcărilor verticale convective din atmosferă. Dacă stratul de inversiune apare la o
anumită înălţime în troposferă, acesta delimitează nivelul superior al dezvoltării
convecţiei.
Inversiunile termice se clasifică după înălţimea la care apar şi geneză. În
funcţie de înălţime, inversiunile pot fi: la sol şi în atmosfera liberă. Pe baza proceselor
care determină geneza, ele se încadrează în două grupe fundamentale: inversiuni de
radiaţie şi dinamice.
În cadrul inversiunilor de radiaţie apar următoarelor tipuri: de radiaţie
nocturnă, radiative de iarnă, inversiuni de zăpadă.
Inversiunile dinamice pot fi de mai multe feluri: inversiuni de comprimare
( anticiclonice ), de turbulenţă, dinamice ale vântului de altitudine, inversiuni de
advecţie, orografice şi frontale.

5.6 Daunele produse culturilor de temperaturile scăzute sau ridicate

a. Daunele provocate de temperaturile scăzute. Plantele găsesc condiţii

favorabile pentru o activitate biologică normală în tot cursul anului, numai în zonele
tropicale, suficient de umede, unde temperaturile se menţin permanent pozitive. În
restul zonelor climatice, plantele suferă din cauza scăderii temperaturilor sub zero
grade.
În ţara noastră, caracterizat prin climat temperat, scăderea temperaturii aerului
sub 0ºC este un fenomen obişnuit în timpul iernii. Frecvenţa fenomenului scade în
primăvară şi toamnă, iar vara se produce în zona muntoasă.
 Plantele din regiunile temperate şi reci s-au adaptat la condiţiile termice
nefavorabile de peste iarnă, fie prin evitarea acţiunii temperaturilor scăzute, fie prin
dobândirea unei anumite rezistenţe la acţiunea directă a gerurilor. Din prima categorie
fac parte plantele anuale, care îşi încheie ciclul lor de vegetaţie până la venirea iernii,
ele putând fi afectate doar de îngheţurile timpurii de toamnă sau de cele târzii de
primăvară.
Din a doua categorie fac parte plantele ierboase perene ( de exemplu, cerealele
de toamnă, lucerna, trifoiul ) şi cele lemnoase ( pomi fructiferi, arbori ), care sunt
supuse direct acţiunii temperaturilor scăzute din iarnă, precum şi a celor din
primăvară şi toamnă. Posibilităţile lor de iernare se explică prin dobândirea unei
rezistenţe relativ mai ridicate decât a celorlalte plante, la temperaturi scăzute.
Acţiunea dăunătoare a temperaturilor scăzute, ca rezultat al deshidratării
protoplasmei celulare şi a îngheţării apei în ţesuturi, se manifestă sub diferite forme.
La plantele ierboase anuale şi bianuale, suferă în primul rând părţile aeriene, şi în caz
extrem, rădăcina şi părţile subterane ale tulpinii. La plantele perene lemnoase, suferă
în special lăstarii tineri. Dacă gerul este mai mare sunt atinse şi ramurile mai bătrâne
şi chiar trunchiul copacilor.
Pagubele cele mai mari de pe urma temperaturilor scăzute se produc la
cereale, pomi fructiferi şi viţă de vie.
La cerealele de toamnă, gerurile puternice pot duce la micşorarea numărului
de plante (culturile ieşind rărite din iarnă), sau chiar la distrugerea completă a
plantelor.
În condiţiile ţării noastre, intrarea culturilor de toamnă în perioada de repaus
se produce în jurul datei de 5 – 10 decembrie, în Transilvania şi jumătatea de nord a
Moldovei, 10 – 20 decembrie, în regiunile sudice şi vestice şi în a treia decadă a lunii
decembrie, în sud – estul Dobrogei.
Calamităţile determinate de temperaturi joase nu afectează, de regulă, mari
zone agricole, ele având mai ales un caracter local.
Deosebit de dăunătoare sunt îngheţurile târzii de primăvară, care afectează în
mod deosebit viţa de vie ( până la compromiterea plantaţiilor întregi ), plantele ce se
seamănă primăvara, majoritatea legumelor, pomii fructiferi, dintre care caisul şi
piersicul sunt cei mai sensibili. Orezul şi bumbacul, primăvara, suferă chiar la
temperaturi uşoare peste zero grade.
Dintre cereale, orzul de primăvară este mai sensibil. Cerealele de toamnă sunt
mai puţin periclitate, deoarece majoritatea acestora rezistă la temperaturi de zero
grade sau uşor sub zero.
Îngheţurile de primăvară sunt mai periculoase în anii în care reluarea
vegetaţiei s-a produs mai de timpuriu, ele surprinzând plantele în fazele de vegetaţie
sensibile la temperaturi scăzute.
Îngheţurile timpurii de toamnă produc pagube culturilor legumicole
( tomate, pătlăgele vinete, ardei ), recoltei de struguri, precum şi unor culturi de câmp
care-şi încheie ciclul de vegetaţie mai târziu, cum sunt porumbul, cartoful şi sfecla de
zahăr, în special în regiunile mai nordice şi la latitudini mai mari.
Deosebit de dăunătoare culturilor de legume, porumbului, cartofilor sunt
temperaturile negative care pot interveni în timpul verii.
Gradul de rezistenţă al plantelor la temperaturile scăzute variază cu specia şi
cu faza de vegetaţie. Se observă că cele mai rezistente la temperaturi scăzute din
timpul iernii sunt cerealele de toamnă.
 Rezistenţa la ger apare datorită unor schimbări fizico – chimice ce se produc la
nivel celular, şi anume, acumulării zahărului în ţesuturi, a dizolvării parţiale a
amidonului şi a sporirii forţei coloizilor de reţinere a apei.
Rezistenţa la ger a plantelor mai depinde, în afară de particularităţile speciilor
şi ale soiurilor, şi de condiţiile de vegetaţie care determină gradul de călire a plantelor.
La cerealele de toamnă, de exemplu, o scădere lentă a temperaturilor în anotimpul de
toamnă, şi un cer senin, reprezintă cele mai favorabile condiţii pentru acumularea
zahărului în plante, deci pentru sporirea gradului de rezistenţă a acestora la gerurile
din iarnă. Dacă în toamnă temperaturile se menţin ridicate un timp îndelungat şi
scăderea lor se face brusc, iar vremea este umedă şi înnourată, plantele vor intra în
iarnă insuficient călite, deci cu o rezistenţă slabă la acţiunea gerurilor din iarnă.
Dacă se urmăreşte rezistenţa la temperaturi scăzute la o plantă ( de exemplu, la
grâu sau la arbori ) în cursul anului, se constată că vara rezistenţa este minimă şi, cu
cât se apropie iarna creşte atingând maximum odată cu venirea gerurilor constante.
Plantele în repaus sunt vătămate mai greu decât în timpul vegetaţiei active.
Trecerea în starea de repaus caracterizată prin oprirea proceselor de creştere, este
însoţită întotdeauna de o importantă creştere a rezistenţei la ger. Dimpotrivă, trecerea
de la starea de repaus la activitatea biologică intensă, care se produce primăvara la
reluarea proceselor de creştere, aduce cu sine o scădere a rezistenţei la ger. De aceea,
îngheţurile de primăvară sunt mai dăunătoare decât cele de peste iarnă, care pot să
atingă adesea valori mult coborâte sub zero grade, fără să afecteze plantele.
b. Temperaturi ridicate. Cercetările referitoare la influenţa temperaturii
asupra plantelor au condus la concluzia că procesele biologice scad brusc în
intensitate îndată ce temperatura depăşeşte limita optimă specifică şi se opresc
complet când temperatura atinge limita maximă.
Acţiunea nefavorabilă a temperaturilor ridicate ( peste pragul optim ) se
explică printr-o serie de transformări biochimice care au loc în plantă la nivel celular (
apariţia unor substanţe toxice, distrugerea complexului lipoproteic, coagularea
substanţelor proteice din protoplasmă ), care duc în ultimă instanţă la moartea
celulelor.
Nu toate plantele au aceeaşi rezistenţă la temperaturile înalte. Dintre plantele
de cultură, cea mai mare rezistenţă la temperaturi înalte o au plantele iubitoare de
căldură din regiunile sudice, de exemplu: sorgul, orezul, bumbacul, ricinul.
Temperaturile de 35 . . . 40ºC, deşi nu provoacă moartea plantelor, pot totuşi,
când se menţin un timp mai îndelungat, să fie dăunătoare acestora. La astfel de
temperaturi, consumul de substanţă organică, prin respiraţie depăşeşte cantitatea de
substanţe sintetizate în procesul de fotosinteză, planta începe să “ flămânzească ”.
Acest fenomen este evident la plantele din zonele temperate, cum sunt, de exemplu, la
grâu, in, la multe plante de grădină, care la temperaturi prea înalte se etiolează,
înfrăţesc slab şi dau recolte mici. Odată cu slăbirea organismului, plantele devin mult
mai sensibile la bolile criptogramice.
Acţiunea nefavorabilă a temperaturilor prea înalte este una din cauzele
principale ale scăderii recoltelor la plantele timpurii de primăvară, semănate cu
întârziere.
Sensibilitatea plantelor la temperaturi înalte nu este aceeaşi în tot ciclul de
vegetaţie.
La cele mai multe plante, sensibilitatea cea mai mare se manifestă în timpul
înfloritului, când temperaturile ridicate ( > 35ºC ) stânjenesc procesul de fecundare,
provocând cterilitatea polenului şi căderea fructelor abia formate.
 La porumb de exemplu, temperaturile prea ridicate ( > 32ºC ) însoţite de
deficit de umiditate în aer şi sol prelungesc intervalul între înspicare şi apariţia
stigmatelor. În asemenea condiţii viabilitatea polenului scade mult, reducându-se în
câteva ore, iar stigmatele pierzând umiditatea împiedică germinaţia polenului. Aceste
condiţii determină în mare măsură sterilitatea totală sau parţială a plantei.
La grâu, temperaturile ridicate stânjenesc fecundarea, mai ales în cazul
insuficienţei apei din sol. Spicul rămâne ştirb sau complet lipsit de boabe.

9. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

9.1. Noţiuni generale

Menţinerea atmosferei terestre este posibilă numai datorită forţei de atracţie

gravitaţională, în absenţa căreia s-ar produce disiparea învelişului gazos al planetei
noastre în spaţiul cosmic. Această forţă de atracţie determină ca masa atmosferei să
prezinte o greutate proprie. Straturile atmosferice superioare apasă asupra celor
inferioare, comprimându-le. Drept consecinţă, aerul atmosferic exercită o greutate
asupra suprafeţei terestre desemnată prin noţiunea de presiunea atmosferică.
Pentru măsurarea presiunii exercitate de aerul atmosferic, în conformitate cu
experienţa lui Torricelli ( 1643 ) s-a recurs la variaţiile înregistrate de greutatea
coloanei de mercur într-un tub barometric cu secţiunea de 1cm² , care echilibrează
presiunea coloanei de aer cu înalţimea până la limita superioară a atmosferei.
Convenţional, s-a stabilit ca la nivelul mării, la 45º latitudine, pe o suprafaţă de
2
1cm , presiunea atmosferică este egală, în medie, cu presiunea realizată de coloana
barometrică de mercur înaltă de 760 mm, la temperatura aerului de 0ºC, numindu-se
presiune atmosferică normală.
În măsuratorile barometrice, pe lângă mm coloana de mercur se mai utilizează
în prezent milibarul ( mbar ), a mia parte ditr-un bar, sau hectopascalul.
Pentru presiunea atmosferică putem considera următoarea relaţie simplă:

p= F/S (1)

relaţie în care, p reprezintă presiunea, iar F forţa exercitată pe unitatea de suprafaţă S.

9.2. Variaţia presiunii atmosferice cu înălţimea

Presiunea atmosferică scade în raport cu înălţimea, deoarece în coloana

atmosferică scade paralel cu ascensiunea. Întrucât valorile densităţii aerului se reduc
odată cu creşterea altitudinii, scăderea presiunii atmosferice pe verticală nu este un
fenomen liniar. În straturile inferioare ale atmosferei scăderea presiunii pe verticală
este mai accentuată decât în cele superioare. Atmosfera omogenă este atmosfera în
care densitatea aerului rămâne constantă.
Atmosfera izotermă presupune temperatura aerului constantă în raport cu
înălţimea. Cu ajutorul formulei barometrice Laplace pentru atmosfera izotermă, se
poate afla grosimea unui strat izoterm din atmosferă, cunoscând valoarea presiunii de
la bază ( po ) şi nivelul superior al acestuia ( p ):

h = 18.400 ( 1+αt ) lg. po / p (2)

Cu ajutorul acestei formule s-a constatat că presiunea atmosferică se reduce la

jumătate la înălţimea de 5500 m, iar la înălţimea de 18,4 km presiunea descreşte de 10
ori faţă de valoarea de la nivelul mării, atunci când temperatura este de 0ºC.
Formula Laplace se utilizează în practică şi în cazul atmosferei reale, unde
temperatura variază în raport cu înălţimea. În acest caz, "t" reprezintă temperatura
medie a aerului dintre nivelurile considerate, respectiv media aritmetică a
temperaturilor de la nivelul inferior şi nivelul superior. Această formulă barometrică
Laplace, constituie expresia variaţiei presiunii atmosferice în raport cu înălţimea.
Atunci când înăţimea creşte într-o progresie aritmetică, presiunea atmosferică scade în
progresie geometrică.
Atmosfera politropă este un model de atmosferă, în care, variaţia temperaturii
pe verticală se prezintă ca o funcţie liniară de înălţime, gradientul termic vertical fiind
constant.
În scopuri practice se operează cu noţiunea convecţională de referinţă numită
atmosferă standard internaţională. Prin definiţie, atmosfera standard presupune aer cu
compoziţie chimică constantă pe verticală, lipsit de vapori de apă, cu presiunea de
1013 mbar ( 760 mmHg ), temperatura de 15ºC, asupra căreia acţionează o acceleraţie
garvitaţională de 9,862 m / s2.
O relaţie mai complexă, care exprimă mai fidel legătura dintre înălţime,
temperatură şi presiunea atmosferică, ţinând cont de umiditatea aerului şi acceleraţia
gravitaţională în raport cu latitudinea şi altitudinea este relaţia barometrică Laplace -
Rullmann. Această relaţie permite determinarea altitudinii unui punct faţă de alt punct
situat la altitudine inferioară, cunoscând latitudinea, valoarea presiunii, temperaturii şi
umidităţii în cele două puncte.
Un caz particular al formulei Laplace este formula Babinet care se aplică la
determinarea variaţiei presiunii atmosferice în raport cu înălţimea, dar numai atunci
când stratul atmosferic nu depaşeşte 2000 m grosime şi când presiunea nu coboară
sub 800 mbar:

h = 8000 [2·( p – p1 ) / ( p + p1 )] · ( 1 - αt ) (3)

în care: h = înălţimea coloanei cu secţiunea de 1cm²

p = presiunea la baza coloanei
p1 = presiunea la nivelul superior
t = temperatura medie a aerului din coloană.

Cu ajutorul formulelor barometrice Laplace, Laplace-Rullman şi Babinet se

poate determina diferenţa de nivel dintre două puncte în care sunt cunoscute valorile
presiunii şi temperaturii, operaţie numită nivelment baric. În acelaşi timp se poate
calcula presiunea la un anumit nivel, cunoscând presiunea la un nivel inferior şi
temperatura medie a aerului, din stratul cuprins între cele două nivele. De asemenea,
se poate determina presiunea la nivelul mării, cunoscând presiunea la un nivel cu
altitudine absolută superioară şi temperatura medie a stratului de aer considerat.
Această operaţie se numeşte reducerea presiunii la nivelul mării. Ea face posibilă
compararea datelor de observaţie barometrică efectuată la staţiile amplansate la
altitudini diferite. Numai valorile reduse la acelaşi nivel de referinţă ( nivelul mării )
pot fi utilizate pentru cercetarea repartiţiei presiunii atmosferice prin metode
cartografice.

9.3 Gradientul baric vertical şi treapta barică

Gardientul baric vertical reprezintă variaţia numerică a presiunii pe unitatea de

distanţă, în direcţie verticală a scăderii presiunii din atmosfera liberă.
Când între extremităţile unei coloane atmosferice h, situate la o distanţă
verticală Δn, diferenţa de presiune Δp, gradientul baric vertical Gh este dat de relaţia:

Gh = - Δp / Δn (4)

Semnul minus indică orientarea gradientului dinspre presiune ridicată către cea
coborată.
Relaţia inversă a gradientului baric vertical este treapta barică, mărime care
reprezintă distanţa pe verticală, în metri pentru care se înregistrează o creştere sau
descreştere a presiunii atmosferice de 1 mbar.

h1 = - Δn / Δf (5)

Considerând p0 - p1 = 1mbar, presiunea medie p = ( p0 + 1) / 2 , iar temperatura

medie t, conform formulei Babinet simplificată, treapta barică are urmatoarea
expresie:

h1 = 8000 / p · ( 1 + αt ) (6)

În condiţiile de presiune atmosferică normală, treapta barică h 1 este egală cu

7,8 m / mbar.
Treapta barică poate servi la reducerea presiunii la nivelul mării, dar numai
peste altitudini ce nu depăşesc 500 m, iar la altitudini mai mari se aplică formula
Laplace.
Dupa cum reiese din expresia generală, treapta barică este proporţională cu
înălţimea şi invers proporţională cu temperatura aerului. Cu cât înălţimea este mai
mare şi deci mai mică presiunea, cu atât treapta barică este mai mare.

9.4. Variaţiile zilnice ale presiunii atmosferice

Încălzirea inegală a diferitelor compartimente ale suprafeţei terestre,

deplasarea şi schimbul maselor de aer cu temperaturi şi densităţi diferite, anumite
mecanisme ale circulaţiei atmosferice, care provoacă acumularea sau descărcarea
maselor de aer în diferite regiuni, pot determina modificări importante ale greutăţii
coloanelor atmosferice verticale, determinând variaţii de creştere sau scădere a
presiunii atmosferice.
Observarea variaţiilor presiunii atmosferice are o deosebită importanţă
practică în meteorologia sinoptică pentru prognoza vremii, prin determinarea tendinţei
barice, care exprimă valoarea locală a presiunii în interval de trei ore.
 În cadrul variaţiilor presiunii atmosferice se constată existenţa unor oscilaţii
periodice şi neperiodice ale acesteia. Intensitatea şi frecvenţa oscilaţiei periodice şi
neperiodice este diferită, în raport cu latitudinea.
Mersul zilnic al presiunii pune în evidenţă două maxime şi două minime, care
apar aproximativ la aceleaşi ore, independent de latitudinea locului de observaţie:
maximele la orele 10 şi 22, şi minimele la orele 04 şi 16.
Mersul anual pus în evidenţă de evoluţia valorilor medii lunare multianuale ale
presiunii, este determinat de variaţiile sezoniere ale repartiţiei acesteia la suprafaţa
terestră. Acestea depind de: latitudinea geografică, natura suprafeţei terestre
( continente, oceane ) şi altitudine.
Sub influenţa latitudinii, amplitudinea variaţiilor anuale creşte de la ecuator la
latitudinile mijlocii şi superioare. Cele mai mici amplitudini anuale sunt în zona
ecuatorială şi cele mai mari în regiunile temperate şi subpolare, zone în care
intensificarea şi slăbirea activităţii ciclonice contribuie la accentuarea ampitudinii
oscilaţiilor presiunii în timpul anului.
Influenţa altitudinii asupra mersului anual al presiunii atmosferice decurge din
modul de repartiţie a presiunii pe verticală, în funcţie de repartiţia sezonieră a
temperaturii.
Sub acţiunea principalilor factori menţionaţi, mersul anual al presiunii prezintă
patru tipuri fundamentale:
- tipul continental caracterizat printr-o maximă iarna şi o minimă vara,
- tipul oceanic cu un mers aproximativ invers celui continental,
- tipul polar şi subpolar la care se distinge o maximă de presiune
primăvara şi o minimă iarna,
- tipul montan se remarcă printr-o maximă de vară şi o minimă de
iarnă.

9.5 Câmpul baric

Presiunea atmosferică se caracterizează în fiecare punct al atmosferei printr-o

valoare numerică, exprimată în milibari. Cu ajutorul acestei valori repartiţia presiunii
poate fi reprezentată parţial prin suprafeţe de egală presiune numite suprafeţe
izobarice.
Distribuţia spaţială a presiunii atmosferice la un moment dat caracterizată prin
sistemul suprafeţelor izobarice poartă denumirea de câmp baric.
Temperatura şi presiunea nefiind uniform distribuite în spaţiul atmosferic,
suprafeţele izobarice sunt deformate şi înclinate sub diferite unghiuri. Limitele de-a
lungul cărora suprafeţele izobarice intersectează suprafeţele orizontale, la nivelul
mării sau în oricare alt nivel, sunt denumite izobare.
Pentru reprezentarea repartiţiei presiunii la diferite nivele din atmosferă se
foloseşte metoda topografiei barice.
Pe hărţile barice apar sisteme barice care constituie trăsăturile fundamentale
ale câmpului baric.
Se deosebesc sisteme barice cu izobare închise ( ciclonul şi anticiclonul ) şi
izobare deschise ( talvegul depresionar, dorsala anticiclonică şaua barometrică ).
Ciclonul, depresiunea sau minima barometrică este o regiune cu presiune
coborâtă, delimitată prin izobare închise, ovale sau eliptice, în care presiunea scade de
la periferie spre centru. Suprafeţele izobarice în ciclon se curbează în jos sub formă de
pâlnie şi se notează pe hârtie cu litera D.
 Anticiclonul sau maxima barometrică este regiunea cu presiune ridicată,
delimitată de izobare închise, de formă circulară sau ovală, în care presiunea creşte de
la periferie către centru. Suprafeţele izobarice în anticiclon bombează în sus în chip de
cupolă, şi pe hărţile sinoptice se notează cu litera M.
Talvegul depresionar este un sistem baric de presiune coborată în formă de
uluc alungit, adesea îngust, situat între doi anticicloni. Este demarcat prin izobare
deschise în formă de V şi apare pe hărţile sinoptice ca prelungirea periferică a unui
ciclon.
Dorsala anticiclonică este o formaţiune barică alungită, cu presiune ridicată,
dispusă între două regiuni cu presiune coborată, în care izobarele sunt curbate în
forma literei U, în prelungirea unui anticiclon.
Şaua barometrică este o regiune a câmpului baric cuprinsă între doi anticicloni
şi doi cicloni, respectiv între două dorsale şi două talveguri dispuse în cruce.
Câmpul baric este puternic influenţat de temperatura aerului, repartiţia
temperaturii este condiţionată de repartiţia temperaturii aerului.
Dacă ciclonul este alcătuit dintr-o masă de aer rece, cu temperatura mai
scăzută în centru, atunci gradienţii barici verticali nu-şi modifică direcţia prea mult în
izobarele închise care conturează presiunea coborâtă în centru sunt prezente până la
mari înălţimi în troposferă. Dimpotrivă, dacă ciclonul este format dintr-o masă de aer
cald şi în centru temperatura este ridicată, el dispare în altitudine, deoarece gradientul
baric este orientat contrar gradientului din stratul inferior. În straturile superioare ale
ciclonului cald se situează adesea un anticiclon.
În cazul anticiclonilor situaţia se inversează. Anticiclonii reci sunt de înălţime
mică şi deasupra lor se situează ciclonii, iar anticiclonii calzi sunt înalţi.

.
 10. MIŞCĂRILE ORIZONTALE ALE AERULUI

10.1. Noţiuni generale

Aerul atmosferic este în continuă mişcare, stările de imobilitate completă fiind

practic inexistente. Deplasările în direcţie verticală şi orizontală sunt cele mai
importante mişcări ale aerului.
Mişcarea aerului în raport cu suprafaţa terestră, în direcţie orizontală se
numeşte vânt. Mişcările verticale ale aerului sunt considerate curenţi de aer.
Vântul transportă volume importante de aer cu diferite însuşiri fizice, dintr-o
regiune în alta. Asemenea mişcări tind să egalizeze diferenţele de temperatură,
presiune şi umezeală, existente în direcţie orizontală în atmosferă.
Curenţii de aer şi vântul, au un rol determinant în dinamica evoluţiei vremii.
Mişcarea orizontală a aerului sau vântul, sunt consecinţele repartiţiei
neuniforme a presiunii atmosferice în câmpul baric. Diferenţele de presiune în direcţie
orizontală determină scurgerea aerului spre regiunile cu presiune coborâtă, tinzând să
le egalizeze. Mişcarea se întreţine atâta timp cât se menţin diferenţele de presiune.
Repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice în direcţia orizontală, poate fi
determinată de factori termici şi dinamici, ce pot acţiona simultan.

10.2 Gradientul baric orizontal

Variaţia presiunii în spaţiul atmosferic se caracterizează prin gradientul baric.

Numeric, acesta este egal cu variaţia presiunii pe unitatea de distanţă în direcţia în
care presiunea scade mai repede. În câmpul baric presiunea scade mai intens în
direcţia perpendiculară pe suprafeţele izobarice.
Dacă suprafeţele izobarice sunt paralele şi orizontale, presiunea nu prezintă
variaţii în direcţie orizontală, ea scade numai pe verticală, după gradientul baric
vertical.
Repartiţia inegală a temperaturii aerului în atmosfera liberă şi în suprafaţa
terestră determină înclinarea diferită a suprafeţelor izobarice, faţă de suprafeţele
orizontale. Această înclinare are drept consecinţă variaţia presiunii atmosferice şi în
direcţie orizontală la suprafaţa terestră sau la diferite înălţimi.
 Pe hărţile barice se poate aprecia valoarea variaţiei presiunii atmosferice după
distanţa dintre izobare. Astfel, cu cât izobarele sunt mai dese, cu atât diferenţele de
presiune sunt mai mari şi invers, dacă izobarele sunt mai rare, variaţiile de presiune
sunt mai slabe în direcţie orizontală.
În practică, se determină gradientul baric orizontal mijlociu, care se exprimă în
milibari şi se raportează la lungimea arcului de meridian de 1º ( 111 km ). În acest
scop, se măsoară pe harta barică distanţa dintre două puncte situate pe o direcţie
perpendiculară cu orientarea izobarelor. Dacă distanţa este spre exemplu de 180 km,
iar diferenţa de presiune între cele două puncte este de 5 mbar, gradientul baric
mijlociu în zona considerată este: ( 5 · 111 ) / 180 = 3,1 mbar pe grad meridian.
La latitudini mijlocii gradientul baric mijlociu rar depăşeşte 2 mbar.
În timpul deplasării aerului pe orizontală, acţionează forţe care tind să-i
modifice direcţia şi viteza de deplasare: forţa de abatere a mişcării de rotaţie a
Pământului ( forţa Coriolis ), forţa de frecare şi forţa centrifugă.

10.3 Forţa de abatere a mişcării de rotaţie a Pământului

Orice corp în mişcare liberă la suprafaţa Pământului suferă o abatere spre

dreapta, în emisfera nordică şi spre stânga, în emisfera sudică de la direcţia mişcării
sale iniţiale. Forţa care generează abaterea este cauzată de mişcarea de rotaţie a
Pământului în jurul axei sale şi se numeşte forţa Coriolis.
Acţionând asupra particulelor de aer puse în mişcare de forţa gradientului
baric orizontal, ea va determina devierea de la direcţia normală fără să modifice
viteza.
Mărimea forţei Coriolis depinde de latitudinea geografică, de viteza de
mişcare a aerului şi de viteza unghiulară de rotaţie a Pământului.
Valoarea abaterii creşte de la latitudini inferioare spre latitudini superioare,
deci valoarea cea mai mică se situează la ecuator şi cea maximă, la poli. De asemenea,
valoarea aceasta depinde şi de viteza vântului, deci această forţă acţionează numai
asupra aerului în mişcare. Pe măsura creşterii vitezei vântului, creşte şi devierea în
raport cu viteza gradientului.

10.4. Forţa de frecare

În deplasarea sa pe orizontală, vântul întâmpină şi o rezistenţă ca urmare a

frecării masei de aer de suprafaţa terestră. Această rezistenţă numită forţă de frecare
reduce viteza şi modifică direcţia vântului.
Din punct de vedere fizic, acţiunea forţei de frecare a vântului constă dintr-o
frecare externă şi o frecare internă.
Frecarea externă este acţiunea de frânare exercitată de suprafaţa terestră asupra
maselor de aer în deplasare. Ea este proporţională cu viteza vântului şi este orientată
în sens contrar mişcării.
Moleculele şi diferitele volume de aer care se scurg deasupra suprafeţelor
accidentate îşi reduc viteza prin frecare directă sau externă. Încetinite, ele sunt
transformate prin mişcarea turbulentă spre straturile superioare, iar în locul lor
coboară altele cu viteze mai mari, care la rândul lor îşi vor încetini mişcarea în contact
cu suprafaţa terestră. Astfel, prin turbulenţă se realizează schimbul vertical al vitezelor
de mişcare a aerului între straturi, de unde rezultă o importantă frecare internă în
masele de aer care se deplasează.
 Forţa de frecare atinge intensitatea maximă la suprafaţa terestră, apoi scade
treptat cu înălţimea până la nivelul de frecare ( în medie, până la 1000 m ).

10.5 Forţa centrifugă

În timpul deplasării aerului după traiectorii curbilinii, pe lângă forţa Coriolis şi

forţa de frecare, mişcarea este influenţată şi de forţa centrifugă. Mărimea acceleraţiei
forţei centrifuge raportată la unitatea de masă, este dată de următoarea relaţie:

C = V² / r (1)

relaţie în care, V este viteza liniară , r este raza de curbură a traiectoriei particulei de
aer.
Mişcarea centrifugă poate influenţa mult curenţii de aer de la altitudini
inferioare unde forţa de abatere a mişcării de rotaţie este comparativ mai slabă.

10.6 Vântul geostrofic

În straturile atmosferice situate deasupra nivelului de frecare, unde în mod

practic forţa de frecare lipseşte, forţele care acţionează asupra vântului determinându-i
mişcarea şi direcţia, sunt forţa gradientului baric şi forţa de abatere a mişcării de
rotaţie, situaţie în care vântul bate paralel cu izobarele. Asemenea vânt rezultat în
urma acţiunii celor două forţe se numeşte vânt geostrofic.

10.7 Direcţia, viteza şi presiunea vântului

Principalele carecteristici ale vântului sunt direcţia din care bate vântul şi
viteza cu care se deplasează, ambele având o mare variabilitate temporală şi
teritorială.
În practică, direcţia vântului, componenta orizontală, se stabileşte în raport cu
punctul cardinal dinspre care bate. În acest scop se foloseşte roza vânturilor cu cele 16
sectoare.
Viteza vântului, mărime ce caracterizează totodată şi tăria lui, depinde în
primul rând de mărimea gradientului baric orizontal. Se exprimă în metrii / secundă
sau km /oră, respectiv 1m / s = 3,6 km / oră.
 11. CLIMATOLOGIE

11.1 Elementele şi factorii climatici

Din punct de vedere calitativ şi cantitativ, starea fizică a atmosferei se

caracterizează prin elemente meteorologice (temperatura, presiunea
atmosferică, nebulozitatea, precipitaţiile, etc.) care servesc la caracterizarea
stării vremii. Repartiţia şi variabilitatea lor face să apară cele mai diverse şi
complexe combinaţii, ceea ce determină continua schimbare a timpului.
Cu ajutorul datelor de observaţii meteorologice înregistrate pe o
perioadă de mai mulţi ani se poate caracteriza climatul, care, după una din
numeroasele sale definiţii, este regimul multianual al vremii sau totalitatea
schimbărilor succesive posibile ale proceselor atmosferice ce caracterizează
regimul vremii unei regiuni oarecare ca rezultat al interacţiunii dintre factorii
climatogeni.
Factorii climatogeni principali ce influenţează puternic regimul
elementelor climatice, determină apariţia diverselor tipuri de climat. Aceşti
factori se grupează în trei categorii: factori radiativi şi astronomici, factori
fizico-geografici şi factori dinamici.
Acţiunea climatogenă a factorilor radiativi se desfăşoară sub acţiunea
celor astronomici, care condiţionează variaţiile şi repartiţia energiei solare la
suprafaţa terestră. Radiaţia solară constituie sursa luminozităţii, a căldurii şi
aproape a tuturor proceselor fizico-chimice şi biologice ale atmosferei terestre
şi de pe Pământ. Variaţiile intensităţii şi repartiţia valorilor radiaţiilor solare,
precum şi efectele ei calorice sunt condiţionate de factorii astronomici.
Sfericitatea Pământului, mişcarea de translaţie şi înclinarea axei terestre pe
planul elipticii, determină unghiurile de incidenţă diferite ale razelor solare şi
repartiţia inegală a energiei radiante solare la suprafaţa terestră. Acţiunea
tuturor factorilor astronomici la suprafaţa terestră se exprimă prin latitudinea
geografică. De ea depinde înălţimea Soarelui deasupra orizontului la amiază,
respectiv unghiul de incidenţă a razelor solare, lungimea zilelor şi nopţilor, în
consecinţă bilanţul caloric al suprafeţei terestre.
Factorii fizico-geografici în totalitatea lor, se identifică cu varietatea
însuşirilor suprafeţei terestre active. Influenţa acesteia determină modificarea
efectelor calorice ale razelor solare, de care depind o serie de alte procese
fizice ale aerului, cu rol deosebit pentru vreme şi climat.
 Apa şi uscatul au capacităţi calorice deosebite ele absorb, acumulează
şi cedează căldură aerului atmosferic în moduri diferite. Relieful condiţionează
înclinarea, orientarea şi poziţia la diferite niveluri a suprafeţelor active,
rezultând o repartiţie neuniformă a căldurii şi umezelii. Varietatea structurii
petrografice, învelişul de zăpadă şi gheaţa, vegetaţia şi solurile sunt factori
climatogeni secundari, a căror acţiune se desfăşoară subordonat, funcţia de
factori climatogeni principali având-o: apa, uscatul şi relieful.
Factorii dinamici asigură transferul energiei calorice şi a umezelii la
suprafaţa terestră. Aerul atmosferic primind căldura suprafeţei terestre,
formată sub acţiunea radiaţiei solare, se dinamizează datorită variaţiilor de
temperatură, ce determină şi modificarea presiunii, fiind cauza principală a
sistemelor complexe ale curenţilor circulaţiei atmosferice. Acţiunea
climatogenetică complexă a circulaţiei atmosferice se exercită prin intermediul
fronturilor atmosferice şi a perturbaţiilor frontale (cicloni şi anticicloni mobili)
în cadrul cărora se efectuează schimburi de căldură şi umiditate între diferite
regiuni.

11.2 Tipurile geografice de climat

După unii autori tipurile geografice de climat alcătuiesc şapte zone

după particularităţile genetice generale, din care trei se grupează la latitudini
intertropicale, iar patru la latitudini extratropicale.
În fiecare zonă se conturează patru tipuri fundamentale de climat: tipul
continental şi tipul oceanic la care regimul termic şi al umidităţii se dezvoltă
sub acţiunea acestor două suprafeţe active, tipul ţărmurilor apusene şi tipul
ţărmurilor răsăritene create sub influenţa circulaţiei atmosferice şi a curenţilor
oceanici.

11.2.1 Tipurile de climat din zona ecuatorială

Insolaţia şi evaporaţia intense în tot timpul anului, determină condiţiile

climatice din zona ecuatorială.

a). Climatul ecuatorial continental

Evaporarea şi condensarea joacă un rol important în regimul caloric şi

termic al aerului. Temperatura medie lunară oscilează între 24-28ºC, umezeala
relativă nu coboară sub 70%,iar precipitaţiile atmosferice însumează între
1000-3000 mm anual şi au caracter de aversă însoţite de fenomene orajoase.

b). Climatul ecuatorial oceanic

Acesta nu se deosebeşte prea mult de cel continental, cu temperaturi

medii anuale care oscilează între 25-28ºC, cantităţile anuale de precipitaţii sunt
în jur de 8000 mm. Ploile convective apar şi noaptea datorită instabilităţii
caracteristice a stratificaţiei deasupra oceanelor.
11.2.2 Tipurile de climat din zonele subecuatoriale

Trăsătura caracteristică a acestui climat, este contrastul sezonier

accentuat al umezelii. Vara este foarte umedă, cu nebulozitate mare şi ploi
convective intense determinate de invazia aerului ecuatorial. Iarna este
secetoasă sub acţiunea aerului tropical continental.

a). Climatul subecuatorial musonic continental se caracterizează prin

temperaturi medii lunare destul de ridicate între 24-26ºC,cu precipitaţii
însemnate cantitativ mai ales în zonele de litoral.

b). Climatul subecuatorial musonic oceanic are aceleaşi caracteristici

termice şi pluviometrice, ca şi în cazul climatului subecuatorial continental.

11.2.3 Tipurile de climat din zonele tropicale

Evaporaţia slabă pe continente şi convecţia redusă pe oceane,

determină umiditatea mai scăzută a maselor de aer tropicale.

a). Climatul tropical continental

Este caracteristic pentru marile deşerturi tropicale situate la aceleaşi
latitudini în ambele emisfere. Acest tip de climat se remarcă prin uscăciune
excesivă şi temperaturi mai cu seamă vara. Amplitudinile anuale şi diurne sunt
mari, spre exemplu ziua temperatura aerului atinge pe nisip 40ºC, iar noaptea
coboară spre 0ºC. Cantităţile anuale de precipitaţii sunt foarte reduse sub 200
mm.

b). Climatul tropical oceanic

Situat sub influenţa exercitată de suprafaţă acvatică, se caracterizează
prin amplitudini anuale şi diurne mici, umiditate ridicată, asemănătoare cu ale
climatului ecuatorial.

11.2.4 Tipurile de climat din zonele subtropicale

Regimul radiativ şi circulaţia atmosferică din această zonă se

aseamănă iarna cu cele ale zonei temperate, vara cu cele ale zonei tropicale.

a). Climatul subtropical continental

Se caracterizează prin veri foarte călduroase şi secetoase, ierni relativ
reci, instabile, cu precipitaţii slabe. Acest tip de climat este cunoscut pe
ţărmurile apusene ale continentului european sub numele de climat
mediteraneean.
 b). Climatul subtropical oceanic
Se remarcă prin mersul anual al temperaturii mai echilibrat, cu
amplitudini termice mai reduse. Maxima pluviometrică se produce de obicei
iarna.

11.2.5 Tipurile de climat din zonele temperate

Spre deosebire de zona tropicală, circulaţia atmosferică este dominată

de activitatea ciclonică, care constituie factorul climatogenetic fundamental.
Precipitaţiile frontale constituie principala sursă de umiditate, cele convective
au un caracter local.
Activitatea ciclonică este consecinţa interacţiunii maselor de aer
tropicale şi polare, eventual arctice de-a lungul fronturilor principale.

a). Climatul temperat continental

Este prezent numai în emisfera nordică, se caracterizează prin ierni
reci cu strat de zăpadă persistent şi veri calde. În interiorul continentelor
regimul pluviometric prezintă oscilaţii mari, cantităţile anuale oscilând între
300-600 mm.

b). Climatul temperat oceanic

Activitatea ciclonică se dezvoltă în tot cursul anului şi prezintă o
intensificare iarna. Precipitaţiile cad în special sub formă de ploaie, iarna
rareori ninge.
Amplitudinile termice moderate, regimul pluviometric relativ uniform
şi viteza crescută a vântului constituie trăsăturile principale ale climatului
temperat oceanic.

11.2.6 Tipurile de climat din zonele subarctică şi subantarctică

Inegala repartiţie a continentelor şi oceanelor din cele două emisfere,

determină în zona subarctică două tipuri de climat: continental şi oceanic, iar
în zona subantarctică un singur tip, oceanic.

a). Climatul subarctic continental

Se caracterizează prin ierni foarte reci şi prelungi, verile relativ calde
şi scurte. Amplitudinea medie anuală are valorile cele mai ridicate dintre toate
zonele climatice. Condiţiile duc la îngheţul peren al solului pe grosimi mari,
adesea peste 100 m. Dezgheţul solului în sezonul cald este superficial, până la
1-1,5 m.

b). Climatul subarctic şi subantarctic oceanic

Vara este răcoroasă, iarna relativ mai blândă. Nota de asprime a vremii
este imprimată de vânturile vijelioase frecvente în aceste zone. Diferenţele
termice de la iarnă la vară, nu sunt mari, ele nu depăşesc 20ºC.
11.2.7 Tipurile de climate din regiunile polare nordice şi sudice

Climatul regiunilor polare este consecinţa regimului specific al

proceselor radiative. Prezenţa permanentă a stratului de zăpadă şi gheaţă
determină un bilanţ radiativ anual negativ. Răcirea radiativă intensă şi
continuă a aerului, în contact cu suprafeţele înzăpezite şi de gheaţă, dezvoltă şi
întreţine straturi groase de inversiune termică.

a).Climatul polar continental

Se remarcă prin ierni excesiv de aspre şi veri reci. În Antarctica s-a
înregistrat minima absolută de pe glob (staţia Vostok, –88,3ºC). Precipitaţiile
sunt reduse mai ales în interiorul continentului Antarctica, doar în zona
ţărmurilor aflate sub influenţa activităţii ciclonice circumantarctice se
înregistrează 600-700 mm anual.

b).Climatul polar oceanic

Este caracteristic pentru bazinul Oceanului îngheţat de Nord, sub
influenţa moderatoare a suprafeţei oceanice. Frigul iernii nu atinge intensitatea
din zona continental polară. Totuşi şi în această regiune polară temperaturile
minime ating – 55ºC. Precipitaţiile sunt în general reduse 150 - 200 mm anual.
Căderea precipitaţiilor se asociază cu vânturi vijelioase.

11.3 Influenţa orografiei asupra fronturilor atmosferice

Lanţurile muntoase exercită o acţiune de perturbare asupra fronturilor

atmosferice în deplasare, deformându-le atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Dacă un front cald întâlneşte un lanţ muntos dispus paralel, aerul rece
prefrontal care se deplasează concomitent cu aerul cald, nevoit să depăşească
masivul, alunecă ascendent pe un versant, ceea ce determină intensificarea
nebulozităţii şi a precipitaţiilor. Partea inferioară a pernei de aer rece rămâne
barată la poalele versantului devenind staţionară. Partea superioară a frontului
depăşeşte culmea, sistemul noros şi precipitaţiile se întrerup prin föhnizare pe
versantul opus, pe care atât aerul cald cât şi cel rece al frontului efectuează
mişcări descendente. Ele se refac însă la o oarecare depărtare de poalele
lanţului muntos. Fenomenele sunt asemănătoare şi în cazul unui front rece, dar
numai atunci când lanţul muntos nu este prea înalt.
În cazul când lanţul muntos este prea înalt (4000-5000m) fronturile nu
reuşesc să-l depăşească. Masivele izolate şi înalte pot fi însă ocolite pe la
capete de către fronturile reci.

11.4 Activitatea ciclonică şi anticiclonică

11.4.1 Activitatea ciclonică

 La latitudini mijlocii şi superioare, deplasarea maselor de aer de
diferite origini geografice se desfăşoară de obicei în cadrul formaţiunilor
barometrice mobile: cicloni şi anticicloni.
Cercetările de meteorologie sinoptică au stabilit că la aceste latitudini
are loc o permanentă geneză, evoluţie şi dispariţie a ciclonilor. Pe hărţile
sinoptice, ciclonii apar sub forma unor arii depresionare delimitate de izobare
curbilinii, circulare sau eliptice, în cadrul cărora masele de aer sunt antrenate
în caracteristica mişcare ciclonică în formă de vârtej. Aceste perturbaţii apar
serii sau familii şi se deplasează în general de la vest la est conform direcţiei
vânturilor dominante de vest de la aceste latitudini (cicloni mobili). În strânsă
legătură cu ciclonii, între indivizii ciclonici şi seriile lor se deplasează şi
anticiclonii, deci activitatea ciclonică nu poate fi despărţită de cea
anticiclonică.
Cercetările sinoptice au arătat că perturbaţiile ciclonice apar,
evoluează şi dispar în marea lor majoritate de-a lungul fronturilor principale,
la contactul dintre principalele tipuri geografice de mase de aer de la latitudini
extratropicale. Şcoala meteorologică norvegiană a elaborat teoria undelor
frontale, conform căreia originea activităţii ciclonice o constituie perturbaţiile
şi deformările ondulatorii de pe fronturile principale.
Observaţiile sinoptice îndelungate arată că în spaţiul european
perturbaţiile ciclonice, atât cele de pe frontul polar, cât şi cele de pe frontul
arctic, se deplasează în general, de la vest la est cu abateri spre nord sau sud.
Prima schemă a traiectoriilor mijlocii pe care se deplasează ciclonii în
Europa a fost alcătuită de W.Van Bebber şi relevă caracterul sezonier al
traiectoriilor şi frecvenţei ciclonilor.

11.4.2 Ciclonii tropicali

O formă particulară a activităţii ciclonice se desfăşoară în zona

intertropicală(8º - 15º latitudine nordică şi sudică). Efectele dezastruoase pe
care ciclonii tropicali le produc navigaţiei maritime şi coastelor locuite de o
populaţie numeroasă, au determinat în ultimele decenii, efectuarea unor
cercetări sistematice pentru elucidarea mecanismelor atmosferice şi
hidrosferice care le declanşează evoluţia, precum şi experimente pentru
diminuarea intensităţii şi reducerea efectelor acestora.
În emisfera nordică zonele afectate de ciclonii tropicali sunt: vestul
Oceanului Pacific de Nord care cuprinde Marea Chinei de Est şi de Sud,
Marea Galbenă, Insulele Filipine, litoralul Japoniei (taifunuri), apoi estul
Oceanului Pacific de Nord respectiv ţărmurile Americii Centrale şi ale
Peninsulei California (uragane), vestul Oceanului Atlantic de Nord care
înglobează Marea Caraibilor, Antilele Mici, Golful Mexic, Insulele Capului
Verde, Antilele Mari (uragane), urmează Golful Bengal şi Marea Arabiei.
În emisfera sudică afectează zonele: sud-estul Oceanului Pacific,
bazinul sudic al Oceanului Indian şi Atlanticul de Sud.

11.4.3 Anticiclonii şi influenţa lor asupra vremii

 În troposferă anticiclonii apar şi evoluează împreună cu ciclonii.
Anticiclonii sunt formaţiuni ale câmpului bazic în care presiunea este ridicată
şi scade de la centru la periferie.
Din cauza divergenţei curenţilor din straturile inferioare, în părţile
centrale ale anticiclonului se generalizează mişcările descendente, care duc la
apariţia straturilor de inversiune şi la slăbirea convecţiei.
În general, anticiclonii se caracterizează prin vreme mai mult senină,
constantă, secetoasă, cu temperaturi joase iarna şi ridicate vara. Anticiclonii
joacă un rol foarte important în geneza celor mai multe dintre tipurile
geografice de mase de aer, precum şi în deplasarea lor dintr-un loc în altul pe
suprafaţa terestră.
După origine şi rolul pe care îl joacă în geneza şi dinamica maselor de
aer, anticiclonii se grupează în următoarele tipuri:
1. Anticicloni sau dorsale anticiclonice care separă ciclonii
unei familii ce se deplasează pe fronturile principale.
2. Anticicloni care încheie o serie sau o familie de cicloni,se
mai numesc şi anticicloni de invazie.
3. Anticicloni stabiliţi în zona temperată, care iau naştere din
anticiclonii categoriei precedente. Aşa se dezvoltă anticiclonii de iarnă,
Siberian şi cel Canadian.
4. Anticiclonii subtropicali, aproape complet stabilizaţi de
origine dinamică, situaţi deasupra întinderilor oceanice în ambele emisfere.
Pot fi enumeraţi în această categorie anticiclonii: Hawai, Pacificului de Sud,
Sud-Indian (Ins.Maurituis) şi cel Sud- Atlantic(Ins.Sf.Elena).
5. Anticiclonii arctici şi antarctici ei reprezentând adevăraţii
anticicloni de origine termică ce se formează aproape permanent în regiunile
polare.
Anticiclonii se deplasează pe traiectorii sau axe principale,
menţionând în acest caz axele: azorice, polare normale şi netrapolare.

11.5 Noţiuni generale de prevedere a timpului

Cunoaşterea legilor după care se desfăşoară fenomenele şi procesele

meteorologice, oferă posibilitatea ca, pe baza studierii unor situaţii sinoptice
succesive, să se anticipeze caracterele şi evoluţia condiţiilor meteorologice
pentru anumite teritorii şi intervale de timp determinate. Folosind metoda
sinoptică se poate stabili dacă regiunea pentru care se elaborează previziunea,
se menţine în aceeaşi masă de aer sau urmează să treacă peste ea un front
atmosferic.
În acest scop se studiază hărţile sinoptice de bază, pe care sunt înscrise
datele codificate caracteristice principalelor elemente meteorologice, de la
staţiile meteorologice, câmpul baric, zonele de precipitaţii, masele de aer.
Aceste date se transmit sub formă de telegrame meteorologice de către staţiile
meteorologice la anumite ore, conform programului stabilit de Organizaţia
Meteorologică Mondială (O.M.M).
Metoda sinoptică se completează cu informaţii aerologice obţinute
prin sondaje, pe baza cărora se întocmesc hărţi ale câmpului baric, cu repartiţia
temperaturii, umidităţii, direcţiei şi vitezei vântului la diferite nivele din
troposferă. Se obţin astfel informaţii cu privire la perspectiva apariţiei şi
dispariţiei ciclonilor şi anticiclonilor, a fronturilor, asupra gradului de
transformare a maselor de aer, etc.
Se folosesc apoi pentru completarea informaţiilor sinoptice, hărţile de
topografie barică de la diferite înălţimi. Informaţiile obţinute prin intermediul
radarelor, în ultimul timp destul de performante, completează materialele
necesare pentru prevederea vremii.
De asemenea, sateliţii meteorologici au devenit factori cheie în
observarea condiţiilor meteorologice la scară planetară şi comunicarea
informaţiilor, oferind noi posibilităţi de obţinere a prevederii vremii. Aparatura
de la bordul sateliţilor înregistrează şi transmite la sol două categorii de
informaţii meteorologice: vizuale şi cantitative.
Sateliţii geostaţionari (staţionează într-un punct) se situează în plan
ecuatorial la cca. 36.000 km distanţă de Pământ. Prin intermediul celor 5
sateliţi se exploatează toată suprafaţa terestră.
Sateliţii heliostaţionari se situează la înălţimi de 900-1200 km şi
înconjoară Pământul în aproximativ 90 min.
12 FENOMENE OPTICE, ACUSTICE ŞI ELECTRICE ÎN
ATMOSFERĂ

12.1 Fenomene optice în atmosferă

Aerul atmosferic, fiind un mediu material transparent, dar neomogen,

determină pe lângă fenomenul optic al difuziei şi refracţiei, reflexia, dispersia,
difracţia, polarizarea luminii solare.
Cele mai obişnuite fenomene optice cauzate de refracţia terestră sunt
mirajele. Astfel, un obiect îndepărtat se vede sub forma unei imagini virtuale şi
răsturnate, în prelungirea ultimei raze refractate şi reflectate total.
În prezenţa picăturilor de apă aflate în suspensie în atmosferă (nori,
ploaie) se produce fenomenul optic numit curcubeu, iar în cazul aciculelor de
gheaţă, haloul. Difracţia luminii cauzate de aceste particule dă naştere
coroanelor solară şi lunară .

12.2 Fenomene acustice în atmosferă

Sunetul este o mişcare oscilatorie a diferitelor corpuri, cu o anumită

frecvenţă care produce o senzaţie auditivă. Undele sonore, care iau naştere
datorită vibraţiei corpurilor sonore, se propagă prin intermediul aerului
atmosferic, care participă la această mişcare alcătuind unde. În vid sunetul nu
se propagă. Corpul care provoacă undele sonore din atmosferă se numeşte
sursă sonoră. Undele sonore rezultă prin comprimarea şi dilatarea ritmică a
aerului şi se propagă concentric în atmosferă.
Viteza de propagare a sunetelor în atmosferă depinde de: presiunea
atmosferică, densitatea aerului şi căldura specifică a aerului.
Reflexia undelor sonore cauzată de diferite obstacole de pe suprafaţa
terestră (versanţii unui munte, clădiri, liziere de pădure, perdele de precipitaţii,
etc.) determină fenomenul acustic numit ecou.
Dintre sunetele care sunt produse de diferite fenomene meteorologice
amintim: şuieratul vântului, freamătul pădurii, ropotul ploii, al grindinei şi
tunetul.
 Dintre acestea tunetul reprezintă efectul acustic al unei descărcări
electrice datorat încălzirii şi dilatării bruşte a aerului şi care are loc întotdeauna
în interiorul unor canale de aer ionizat.

12.3 Starea electrică şi ionizarea aerului. Fenomene

electrice din atmosferă

Pământul poate fi considerat un conductor electric sferoidal, de mari

proporţii, purtând la suprafaţă o sarcină electrică în general negativă. Sub
influenţa câmpului electric creat apar sarcini pozitive în stratul atmosferic din
apropierea solului şi sarcini negative în straturile cele mai înalte.
Câmpul aeroelectric este determinat în deosebi de prezenţa în aer a
ionilor care sunt atomi, molecule sau grupuri de molecule a gazelor
atmosferice, având o sarcină electrică pozitivă sau negativă. Ionizarea este
procesul fizic prin care atomii sau moleculele gazoase, iniţial neutre, pierd
unul sau mai mulţi electroni, care apoi se fixează pe alţi atomi sau molecule.
Atomul sau molecula care pierde electroni primeşte sarcină pozitivă şi se
transformă în ion pozitiv (cation),iar dacă fixează electroni liberi se încarcă
negativ şi devine ion negativ (anion).
Ionizarea este un proces foarte complex, care se produce sub acţiunea
mai multor factori: radiaţia solară, radiaţia cosmică, radio-activitatea scoarţei
terestre, reacţiile nucleare, diverse procese mecanice şi termice. Ionizarea
intensă şi separarea unor importante sarcini electrice pe spaţii restrânse din
atmosferă determină perturbarea câmpului electric general şi apariţia
gradienţilor de potenţial mari. Ca urmare în atmosferă, respectiv între
atmosferă şi suprafaţa terestră, se produc diferite descărcări electrice lente sau
bruşte. Cele mai frecvente sunt: fulgerul, trăsnetul, Focul Sf. Elm şi aurorele
polare.
 13.PRELUCRAREA PRECIPITAŢIILOR

13.1 Definiţiile de bază

Cantitatea de precipitaţii într-un anumit interval de timp HJ, reprezintă

suma cantităţii de apă măsurată din precipitaţii în decursul unităţii de timp ( ziua,
pentada, decada, luna şi anul ). Cantităţile de precipitaţii se pot determina şi pentru
alte intervale de timp, dacă se iveşte ocazia. De exmplu, în agricultură acestea sunt:
perioada de vegetaţie, anumite perioade interfazice, ş.a.m.d.
Înălţimea medie a precipitaţiilor HJ, pentru un şir multianual de date,
determinate de anumite unităţi de timp, se defineşte ca fiind

HIJ = ( 1 / I ) ·Σ HiJ , i = 1, . . ., N ( 13.1. 1 )

unde cu I s-a notat numărul anilor din şir.

Maximul absolut al cantităţii de precipitaţii pentru anumit interval de timp
se defineşte ca fiind cea mai mare cantitate de precipitaţii din acel interval de timp.
Minimul absolut al cantităţii de precipitaţii pentru anumit interval de timp
se defineşte ca fiind cea mai mică cantitate de precipitaţii din acel interval de timp.
Cantitatea minimă de precipitaţii pentru zi nu se determină în mod special,
având în vedere că ea este întotdeauna determinată cu 0 mm.
Variaţia anuală a cantităţilor lunare de precipitaţii reprezintă diferenţa dintre
cantitatea lunară cea mai mare şi cea mai mică de precipitaţii, determinată în decursul
anului. Variaţia relativă anuală a precipitaţiilor Ar, se defineşte ca fiind

Ar =[ ( Hmax - Hmin ) / Hg] · 100 ( 13.1.2 )

unde Hmax, Hmin reprezintă cea mai mare, respectiv cea mai mică cantitate de
precipitaţii în decursul anului, iar H g cantitatea anuală de precipitaţii. Acest parametru
de precipitaţii se foloseşte pentru redarea regimului de precipitaţii, adică orarul
temporar al precipitaţiilor din timpul anului.
Numărul de zile cu o cantitate determinată de precipitaţii reprezintă
numărul de zile cu precipitaţii dintr-un anumit interval de timp, a cărei valoare nu
depăşeşte anumită valoare limită. Prin convenţie s-a hotărât ca valorile limită sunt: 0,5
mm, 1 mm, 2 mm, 5 mm, 10 mm, 20 mm şi 30 mm. Dacă aceste criterii se aplică la
valorile multianuale, atunci obţinem numărul mediu de zile cu cantităţi de
precipitaţii de anumită limită pentru anumit interval de timp, z.
Probabilitatea precipitaţiilor wm, pentru anumit interval de timp se defineşte
ca fiind

wm = z / m ( 13.1. 3 )
unde cu m s-a notat numărul de zile dintr–un anumit interval de timp.
Densitatea precipitaţiilor im, pentru anumit interval de timp se defineşte în
felul următor
im = Hm / z ( 13.1. 4 )
unde cu Hm este notată cantitatea de precipitaţii pentru anumit interval de timp.
Exerciţiu 13.1.1: În tabelul 13.1.1 sunt date valorile medii lunare ale temperaturii
aerului Tm, umiditatea relativă rm, cantitatea de precipitaţii Hm şi numărul mediu de
zile cu precipitaţii z mai mari decât 0,1 mm, la Novi Sad, pentru perioada 1948 –
1971. Calculaţi:
a. deficitul de saturaţie dm;
b. densitatea precipitaţiilor im şi
c. probabilitatea precipitaţiilor wm pentru toate lunile.
Reprezentaţi grafic mersul anual al temperaturii aerului, cantităţii de
precipitaţii şi deficitul de saturaţie.
Rezolvare:
Procedeul de determinare a parametrilor căutaţi va fi demonstrat în exemplul
pentru luna ianuarie.
a.Folosind definiţiile ( 5.1.3 ) şi ( 5.1.4 ), în urma unor transformări simple,
obţinem uşor expresia deficitului de saturaţie

dm = Em · ( 1 – rm/ 100 ) ( 13.1.5 )

Luna Tm rm Hm z
I -1.5 86 39 12.3
II 0.7 82 41 11.4
III 5.2 75 36 10.8
IV 11.8 69 48 12.1
V 16.4 69 58 12.0
VI 19.9 70 78 11.9
VII 21.6 66 63 8.9
VIII 21.1 66 45 7.8
IX 17.4 70 35 7.5
X 11.8 75 33 7.3
XI 6.4 84 55 13.0
XII 1.7 87 60 14.4

Tabelul 13.1.1 Valorile medii lunare ale temperaturii aeruluiT m (oC),

umidităţii relative rm (%), cantităţii de precipitaţii Hm (mm) şi
numărul mediu de zile cu precipitaţii z, mai mari ca 0.1 mm, la Novi
Sad, în perioada 1948-1971.
 În expresia finală apare tensiunea maximă a vaporilor de apă. Valoarea acestuia
se determină din tabelul 5.4.1, folosind temperatura corespunzătoare a aerului t m.
Pentru luna ianuarie, având în vedere că T m = - 1,5°C, tensiunea maximă a vaporilor
de apă este Em = 5,40 mb. Mai departe, înlocuind valorile corespunzătoare în
( 13.1.5 )

dm = 5,40 · ( 1 – 86 / 100 )

obţinem că dm = 0,76 mb.

b.Densitatea precipitaţiilor im pentru luna respectivă se calculează prin

intermediul expresiei ( 13.1. 4 ), adică

im = 39 / 12,3 = 3,2 mm / zi

c. Probabilitatea precipitaţiilor pentru o lună w m se obţine cu ajutorul expresiei

( 13.1.3 ), adică

wm = 12,3 / 31 = 0,40.
 Figura 13.1.1 Reprezentarea grafică a mersului anual al temperaturii aerului
Tm, a deficitului de saturaţie dm şi a cantităţii de precipitaţii Hm, la Novi Sad,
în perioada 1948 - 1971

Acest procedeu se aplică fiecărei luni, iar rezultatele se prezintă apoi ca în

tabelul 13.1.2. Mersul anual al temperaturii aerului, deficitului de saturaţie şi al
cantităţii de precipitaţii sunt prezentate în figura 13.1.1.

Mesec dm im wm
I 0.76 3.2 0.40
II 1.16 3.6 0.41
III 2.21 3.3 0.35
IV 4.29 4.0 0.40
V 5.78 4.8 0.39
VI 6.97 6.6 0.40
VII 8.78 7.1 0.29
VIII 8.51 5.7 0.25
IX 5.96 4.7 0.25
 X 3.46 4.5 0.24
XI 1.54 4.2 0.43
XII 0.90 4.2 0.46

Tabelul 13.1.2 Valorile medii lunare ale deficitului de saturaţie dm

(mb), densităţii de precipitaţii im ( mm/zi ) şi probabilitatea
precipitaţiilor wm la Novi Sad, în perioada anilor1948-1971.
Luna
Localitate I II III IV V VI VII VII IX X XI XII
a I
Novi Sad 11 11 10 11 11 11 9. 8. 7. 8. 12 13.6
z .6 .3 .6 .9 .9 .9 2 4 9 0 .5
86 82 74 70 69 69 67 68 72 76 84 87
r(%)
Palici 11 11 10 10 12 12 9. 7. 7. 7. 13 14.1
z .2 .2 .5 .3 .3 .3 4 4 2 0 .0
87 83 75 68 68 68 66 67 71 76 85 88
r(%)
Sombor 11 11 11 11 13 13 10 8. 8. 7. 13 14.1
z .3 .3 .2 .6 .0 .0 .2 1 5 6 .5
88 84 77 70 70 70 70 72 75 78 85 89
r(%)
Kikinda 12 12 10 11 11 11 9. 7. 7. 6. 13 15.1
z .1 .0 .9 .7 .9 .9 4 9 5 7 .5
87 84 75 70 69 69 67 68 70 75 84 88
r(%)
Zrenjanin 12 11 11 11 11 11 9. 7. 7. 6. 12 14.3
z .1 .8 .0 .0 .2 .2 0 5 3 8 .7
87 84 76 70 70 70 67 66 70 74 84 88
r(%)
Vrbas 12 11 11 11 12 12 9. 7. 7. 6. 13 15.1
z .1 .2 .1 .7 .2 .2 1 5 2 8 .9
89 86 78 72 71 71 69 70 72 76 86 89
r(%)
S.Mitrovic 13 12 11 12 13 13 10 8. 8. 8. 13 14.6
a z .4 .0 .8 .1 .2 .2 .1 3 1 1 .9
87 84 77 71 73 73 73 73 77 79 85 89
r(%)
Vrşac 11 11 10 10 12 12 9. 8. 6. 6. 12 13.6
z .0 .6 .0 .9 .3 .3 2 6 5 5 .0
81 79 70 66 70 70 67 66 66 69 76 82
r(%)

Tabelul 13.1.3 Numărul mediu de zile z, cu cantităţile de precipitaţii mai mari ca 0.1
mm, şi umiditatea relativă r(%) în anumite localităţi din Vojvodina în perioada
1948-1971.

13.2 Seceta
 Seceta reprezintă una dintre cele mai dăunătoare fenomene meteorologice, care
produce pagube enorme diferitelor ramuri ale producţiei. Apariţia secetei pe o
întindere mai mare este condiţionată de dereglarea normală a circulaţiei atmosferice.
Pănâ în prezent există mai multe ipoteze despre condiţiile fizice care contribuie la
dereglarea circulaţiei atmosferice. Aceste ipoteze se pot împărţi în două grupe şi
anume: acelea care pornesc de la faptul că schimbările în circulaţie sunt cauzate de
condiţii extraterestre şi acele ipoteze care privesc aceste schimbări ca desinestătătoare
în interiorul complexului Pământ – ocean – atmosferă.
Când este vorba de regiuni mai mici, apariţia şi intensitatea secetei depinde şi de
factorii regionali şi locali, cum ar fi: regimul pluviometric al regiunii respective,
intensitatea precipitaţiilor din timpul anului, intensitatea evaporării solului, puterea de
evaporare a aerului, starea solului şi a învelişului biologic, etc. În ţara noastră seceta
nu este un fenomen regulat, deşi ea apare mai des decât în celelalte părţi ale
Iugoslaviei, în zonele sud – estice ale Voivodinei.
S-ar putea spune că nu există o definiţie completă a secetei. Cauza trebuie
căutată în faptul că noţiunea de secetă are semnificaţie diferită în comparaţie cu
obiectul la care se referă ( Otorepec, 1980 ).
Seceta meteorologică reprezintă situaţia când pe o mare suprafaţă apar
precipitaţii foarte reduse, în comparaţie cu valoarea normală pentru anumită regiune şi
anumit anotimp.
Seceta hidrologică – Dacă seceta meteorologică durează mult atunci intervine o
scădere semnificativă în nivelul acumulărilor de apă, a lacurilor, râurilor, ca şi de
altfel în scăderea nivelului apelor subterane, ceea ce determină apariţia acestui tip de
secetă.
Seceta agricolă apare atunci când în perioada de vegetaţie umiditatea solului şi
precipitaţiile sunt insuficiente pentru ca plantele sănătoase să ajungă la faza de
maturitate, provocând distrugerea acestora.
Din punct de vedere agricol seceta se poate defini ca un fenomen meteorologic
complex care apare datorită absenţei îndelungate a precipitaţiilor şi care, ca urmare a
măririi evaporării, distruge bilanţul pluviometric al plantei şi determină deficitul de
umiditate în rizosfera activă.
Există un şir de indicatori calitativi a secetei în funcţie de criterii. Mărimile care
singure, sau în combinaţie, servesc pentru determinarea calitativă a secetei sunt:
precipitaţiile, temperatura aerului, umiditatea aerului, evaporarea de pe suprafaţa
liberă a apei, evapotranspiraţia, umiditatea solului, vântul, germinarea şi dezvoltarea
plantelor. Având în vedere faptul că precipitaţiile reprezintă factorul cel mai important
care influenţează apariţia secetei, atunci toate criteriile include precipitaţiile, fie
singure, fie în combinaţie cu alte elemente meteorologice.
Toate definiţiile, respectiv criteriile secetei se pot clasifica în următoarele grupe,
dependente de mărimile pe baza cărora se defineşte seceta:
a. precipitaţii;
b. precipitaţii cu temperatura medie a aerului;
c. umiditatea solului şi parametrii plantei;
d. indicii climatici şi determinarea evapotranspiraţiei şi
e. definiţii generale şi presupuneri.
 În agrometeorologie deosebim două tipuri de secetă. Seceta atmosferică este
seceta prin care înţelegem o perioadă mai îndelungată fără ploaie caracterizată prin
temperaturi ridicate şi valori scăzute ale umidităţii aerului. Seceta solului apare atunci
când în urma unei evapotranspiraţii intensive ( evaporarea solului şi plantelor )
în cadrul secetei atmosferice se usucă mai întâi stratul de suprafaţă a solului, iar dacă
perioada de secetă continuă, şi straturile mai adânci ale solului, în care se află
rădăcinile plantelor.

13.3 Determinarea coeficientului hidrotermic în decursul perioadei de

vegetaţie a culturilor de câmp

Unul dintre criteriile cu care este posibilă caracterizarea intensităţii secetei este
coeficientul Сељанинова, HTK ( Константинов,1968 ). Acest coeficient se
calculează cu formula

HTK = ( 10ΣH ) / ( t ≥ 10º C ) ( 13.3.1 )

Conform acestei formule, bilanţul umidităţii este reprezentat prin câtul dintre
cantitatea de precipitaţii şi suma temperaturii aerului, pentru o perioadă determinată.
Coeficientul 10, în formulă, reiese din faptul că suma temperaturii aerului scade de
zece ori, ceea ce caracterizează o eventuală evaporare. Această formulă este foarte
utilă, deoarece se poate folosi atât pentru perioada de vegetaţie în întregime cât şi pe
sezoane şi luni, iar datele necesare care se folosesc pentru calcul, se publică regulat.

HTK Simbolul HTK Simbolul

până la uscat 1.0 - 1.3 insuficient de umed

0.5
0.5 - 0.7 foarte 1.3 - 1.5 umed temperat
0.7 - 0.9 uscat 1.5 - 2.0 umed
2.0 - 3.0 foarte umed
 3.0 exagerat de umed

Tabelul 13.3.1 Clasificarea climatică schimbată a lui Seljaninov pentru

Iugoslavia (Otorepec, 1973)

Despre clasificarea climatică a coeficientului hidrotermic Сељанинова pentru

condiţiile din Iugoslavia s-a ocupat Otorepec ( Otorepec, 1973 ). În tabelul 13.3.1 sunt
prezentate rezultatele acestei clasificări.
Neajunsul formulei Сељанинова, în aproximarea gradului de secetă este în
aceea că nu ia în considerare bagajul de umezeală din sol, scurgerea de suprafaţă, dar
de asemenea nici evaporarea reală, în locul căreia este luată mărimea condiţionată,
care caracterizează evaporarea.

Exerciţiu 13.3.1: În tabelul 11.3.1 sunt date datele aproximative ale apariţiei
anumitor faze fenologice a grâului de toamnă, ca şi valorile medii lunare ale
temperaturii aerului pentru Sombor. În tabelul 13.3.2 sunt date clasificarea
precipitaţiilor în anumite perioade intermediare ale grâului de toamnă în Sombor.
Folosind aceste date calculaţi coeficientele hidrotermice Сељанинов HTK în
anumite perioade intermediare.

Rezolvare:

Pentru calcularea coeficientului hidrotermic Сељанинова ( formula 13.3.1 )

este necesară cunoaşterea suma temperaturilor active ale aerului mai mari ca 10°C şi
cantitatea de precipitaţii din perioada interfazică pentru care se calculează
coeficientul.
Pentru determinarea sumelor temperaturilor active ale aerului mai mari ca 10°C
se foloseşte procedeul grafic ( subcapitolul 11.3.1 ).
Folosind graficul 13.3.1, sumele temperaturilor active ale aerului mai mari ca
10°C, se obţin prin integrare numerică folosind formula trapezului.

Suma temperaturilor active ale aerului pentru perioada refacerii vegetaţiei

în primăvară – formarea spicului S1
S1 = [( 10,0 + 11,6 ) · 7] / 2 + [( 11,6 + 16,3 ) · 30,5] / 2 + [( 16,3 + 16,6 ) ·
3,5 ] / 2 = 558,7.

Suma temperaturilor active ale aerului pentru perioada formării spicului –

înflorire S2
S2 = [( 16,6 + 17,7 ) / 2 ] · 9 = 154,4.

Localitate Refacere Form. Înflorir Coacer Coacerea

a veget. spicului e ea în faza
în - coacer în de ceară-
primăv înflorir e lapte cea defin.
- form. e în faza
spic. lapte de
ceară
Sombor 100 17 34 30 18
Palici 95 30 30 17 14
Senta 104 16 69 19 12
Vrbas 91 20 41 14 29
Backa 112 17 43 12 26
Palanka
Novi Sad 100 11 33 38 30
Kikinda 106 12 38 18 30
 Jaşa Tomici 110 13 48 27 21
Zrenjanin 98 20 26 38 20
Vrşac 123 35 36 25 19
Pancevo 114 21 31 37 36
Şid 121 16 45 19 36
Sr. 109 16 37 22 26
Mitrovica
Gladnoş 155 25 23 29 26

Tabelul 13.3.2 Cantităţile medii de precipitaţii în anumite perioade interfazice a

grâului de toamnă în anumite localităţi din SAP Vojvodina, pentru perioada anilor
1948-1970. (Milosavljevici şi colaboratorii, 1981)

Suma temperaturilor active ale aerului pentru perioada înflorire – coacere

în lapte S3
S3 = [ ( 17,7 + 19,7 ) / 2 ] · 18 + [ ( 19,7 + 20,2 ) / 2] · 6 = 456,3.

Suma temperaturilor active ale aerului pentru perioada coacere în lapte –

coacere în fază de ceară S4
S4 = [ ( 20,0 + 20,5 ) / 2] · 4 = 80,4.

Suma temperaturilor active ale aerului pentru perioada coacerii în faza de

ceară – coacere definitivă S5
S5 = [( 20,2 + 20,5 ) / 2] · 8 = 162,8.

Dacă în formula ( 13.3.1 ) se înlocuiesc valorile corespunzătoare pentru

cantităţile de precipitaţii în anumite perioade intermediare ( tabelul 13.3.2 ), ca şi
sumele calculate ale temperaturilor active ale aerului, se obţin următoarele valori ale
coeficientului hidrotermic Сељанинова, HTK:

a. refacerea vegetaţiei în primăvară – formarea spicului

HTK1 = 1000 / S1 = 1000 / 558,7 = 1,8;

b. formarea spicului - înflorire

HTK2 = 170 / S2 = 170 / 154,4 = 1,1;

c. înflorire – coacere în lapte

HTK3 = 340 / S3 = 340 / 456,3 = 0,7;

 Figura 13.3.1 Alături de determinarea coeficientului hidrotermic Seljaninov

d. coacere în lapte – coacere în fază de ceară

HTK4 = 300 / S4 = 300 / 80,4 = 3,7 şi

e. coacere în fază de ceară – coacere definitivă

HTK5 = 170 / S5 = 170 / 162,8 = 1,1.

13.4 Deficitul precipitaţiilor

Unul dintre indicii secetei este şi deficitul umidităţii. Deficitul umidităţii Dv,
pentru anumit interval de timp ( de obicei este perioada de vegetaţie sau vara ), se
defineşte ca fiind
 Dv = W – ( H – Kv ) ( 13.4.1 )

unde notaţiile introduse au următoarea semnificaţie:

W – evaporarea potenţială pentru aceiaşi unitate de timp;
H - cantitatea de precipitaţii pentru aceiaşi unitate de timp;
Kv - reprezintă cantitatea de umiditate acumulată în spaţiul din jurul sistemului
rădăcinii plantelor, dar care depinde de densitatea şi lungimea rădăcinii sistemului şi
tipul de sol.
Pentru necesităţile practice, de exemplu pentru irigarea suplimentară, deseori se
utilizează un alt indicator cunoscut ca fiind deficitul de precipitaţii Dp, la care se
ajunge nemijlocit neglijând umiditatea solului Kv în ecuaţia ( 13.4.1 )

Dp = W – H. ( 13.4.2 )

Calcularea primului membru din această expresie se efectuează prin intermediul

expresiilor empirice care dau valorile care se pot deosebi esenţial între ele. Totuşi, se
pare că cea mai acceptată formulă empirică a fost propusă de Turc, în care ca şi
elemente de care depinde evaporarea potenţială figurează radiaţia globală şi
temperatura aerului ( formula 12.3.1 ).

Exerciţiu 13.4.1: Calculaţi deficitul precipitaţiilor, în decursul perioadei de

vegetaţiei, pentru solul neprelucrat în cazul anumitor locuri din SAP Vojvodina. Pe
harta SAP Vojvodina desenaţi izoliniile deficitului de precipitaţii, la fiecare 20 mm.
Datele despre valorile medii lunare ale temperaturii aerului t ( °C ), nebulozităţii n şi
cantităţii de precipitaţii H ( mm ), pentru anumite localităţi din SAP Vojvodina, sunt
date în tabelele 12.3.1, 12.3.2 şi 13.4.1, pe rând.

Localitat I II II IV V VI VII VII IX X XI XII

ea I I
Sombor 39 39 3 51 5 68 65 52 40 3 53 54
3 8 5
Palici 34 32 2 42 5 65 60 42 37 2 55 51
7 2 8
Senta 42 46 3 47 6 71 55 48 38 2 57 60
5 2 7
Becej 41 43 3 53 6 69 70 52 41 3 57 67
3 0 5
B.Petrov 44 49 4 50 5 70 54 51 43 3 60 71
ac 0 9 5
Vrbas 36 38 3 47 5 71 61 48 35 3 53 54
1 5 0
Novi 39 43 3 47 5 81 63 47 35 3 56 61
Sad 5 7 3
Kikinda 35 40 3 49 4 75 54 50 37 2 53 56
1 9 9
Zrenjani 39 41 3 46 6 76 55 48 35 2 52 59
n 4 1 8
Jaşa 44 44 3 48 6 82 51 47 36 3 50 65
Tomici 3 6 2
Şuşara 47 38 3 53 6 62 65 56 41 3 55 69
 8 9 1
Pancevo 45 42 4 48 7 93 62 40 45 3 59 60
1 3 5
Vrşac 40 42 3 50 7 85 65 65 38 3 58 58
4 4 6
Bela 47 43 3 49 8 89 73 55 38 3 56 60
Crkva 9 4 6
Gladnoş 46 47 3 49 7 80 63 48 36 3 59 71
7 7 5
Şid 40 49 3 56 7 80 70 54 47 4 73 70
8 1 0
Sr.Mitro 44 44 3 48 6 87 62 41 40 3 60 66
vica 9 3 6
Timişoara 39 41 33 46 64 80 61 52 40 39 56
57
Caransebeş 40 42 45 49 65 84 65 57 42 37 60
64
Lugoj 42 44 38 48 62 83 69 59 41 34 57
63

Tabelul 13.4.1 Valorile medii lunare ale cantităţii de precipitaţii H (mm) în anumite
localităţi pentru perioada 1948-1968. (Katici şi colaboratorii, 1979)

Rezolvare:

Calcularea deficitului precipitaţiilor, pentru perioada de vegetaţiei va fi

prezentată în exemplul pentru Novi Sad, în cazul lunii aprilie. Prin procedeul care este
redat în subcapitolul 12.3 se găseşte că evaporarea potenţială W, la Novi Sad, pentru
luna aprilie este 66,3 mm. Cantitatea medie lunară de precipitaţii în luna aprilie, la
Novi Sad, reprezintă 47 mm ( tabelul 13.4.1 ). Prin urmare, deficitul precipitaţiilor din
luna aprilie, la Novi Sad, este 19,3 mm.
Printr-un procedeu asemănător se calculează deficitele de precipitaţii pentru
toate celelalte luni, în perioada de vegetaţie. Adunând deficitele lunare de precipitaţii
se obţine şi valoarea deficitului de precipitaţii pentru perioada de vegetaţie, la Novi
Sad – 305,7 mm. Aceeaşi metodă se repetă şi pentru celelalte localităţi.
În figura 13.4.1 sunt prezentate izoliniile deficitului precipitaţiilor, în decursul
perioadei de vegetaţie, pentru Vojvodina.
Figura 13.4.1Deficitul mediu al precipitaţiilor în perioada de vegetaţie, în Vojvodina,
pentru perioada 1948 - 1968

13.5 Întrebări de control şi exerciţii

1. Cum se definesc cantităţile de precipitaţii pentru anumite unităţi de timp?

2. Definiţi cantităţile medii de precipitaţii a anumitei unităţi de timp pentru valori
multianuale.
3. Cum se defineşte maximul absolut ( minimul ) al cantităţii de precipitaţii pentru
anumită unitate de timp?
4. Ce este variaţia anuală a cantităţilor lunare de precipitaţii?
5. Cum se defineşte variaţia anuală relativă a precipitaţiilor?
6. Ce este numărul de zile cu anumită cantitate de precipitaţii?
7. Definiţi probabilitatea şi densitatea precipitaţiilor pentru anumită unitate de timp.
8. Prin ce este condiţionată apariţia secetei pe o regiune mai largă?
9. De cine mai depinde intensitatea secetei când este vorba despre regiunile
regionale şi locale?
10. Enumeraţi şi definiţi separat tipurile de secetă.
11. Ce este seceta din punct de vedere agricol?
12. Cum se pot clasifica criteriile secetei?
13. Ce tipuri de secetă există?
14. Cum este definit coeficientul hidrotermic Сељанинова?
15. În ce constă neajunsul formulei Сељанинова?
16. Cum se defineşte deficitul umidităţii, dar cum deficitul precipitaţiilor?
17.Еxerciţiu 13.5.1: În tabelul 12.3.1 sunt date temperaturile medii lunare ale aerului
t; în tabelul 13.3.1 sunt date valorile medii lunare a numărului de zile cu precipitaţii
de 0.1 mm, z şi umidităţii relative r; în tabelul 13.4.1 sunt date cantităţile medii
lunare de precipitaţii H, pentru anumite localităţi din SAP Vojvodina. Folosind aceste
date calculaţi:
 a. deficitul de saturaţie dm;
b. densitatea precipitaţiilor im şi
c. probabilitatea precipitaţiilor wm pentru toate lunile.
Reprezentaţi grafic mersul anual al temperaturii aerului, cantităţii de
precipitaţii şi a deficitului de saturaţie.

18.Exerciţiu 13.5.2: În tabelul 11.3.2 sunt prezentate datele aproximative ale

apariţiei anumitor faze fenologice ale grâului de toamnă; în tabelul 12.3.1 sunt date
temperaturile medii lunare ale aerului; în tabelul 13.3.2 sunt date cantităţile medii de
precipitaţii în anumite perioade interfazice ale grâului de toamnă, în anumite
localităţi ale SAP Vojvodina.
Folosind aceste date calculaţi coeficienţii hidrotermici Сељанинова HTK în
anumite perioade intermediare.

19.Exerciţiu 13.5.3: Calculaţi deficitul precipitaţilor, în decursul anului, în cazul

anumitor localităţii din SAP Vojvodina. Pe harta SAP Vojvodina desenaţi izoliniile
deficitului de saturaţie la fiecare 20 mm. Datele despre valorile medii lunare ale
temperaturii aerului t ( °C ), nebulozităţii n, cantităţii de precipitaţii H ( mm ) pentru
anumite localităţi în SAP Vojvodina sunt prezentate în tabelele 12.3.1, 12.3.2 şi
13.4.1, pe rând.
 14. PRELUCRAREA VÂNTULUI

14.1 Frecvenţele medii ale direcţiei şi intensităţii vântului

La staţiile climatologice, în fiecare zi, la orele 0700, 1400 şi 2100 după OEC se
observă viteza şi direcţia vântului. După efectuarea măsurătorilor, viteza vântului se
transformă în grade Beaufort prin folosirea expresiei ( 9.1.1) sau, cel mai des, prin
procedeul tabelării ( tabelul 14.1.1 ). Datele astfel obţinute, referitoare la frecvenţa
direcţiei şi a intensităţii vântului, se folosesc apoi pentru calcularea valorilor medii ale
acestora, pentru anumite unităţi de timp sau o anumită perioadă aleasă de timp.
Frecvenţa direcţiei vântului şi liniştea N J, pentru anumit interval de timp sau
perioada aleasă de timp, reprezintă numărul apariţiilor vântului dintr-o anumită
direcţie. Indexul j semnifică numărul de zile din unitatea sau perioada de timp aleasă.
Frecvenţa medie a direcţiei şi liniştii vântului P KJ, pentru un şir multianual de
date a anumitei unităţi de timp sau a perioadei alese se defineşte ca fiind

PKJ = ( 103 · ΣNJ,k ) / 3 K J , k = 1, . . . ,K ( 14.1.1 )

unde cu k s-a notat numărul anilor din şir, în timp ce cu j s-a notat numărul de zile din
unitatea sau perioada de timp aleasă. Frecvenţa medie a direcţiilor sau a liniştii se
exprimă în miimi ( ‰).
Intensitatea medie a vântului dintr-o anumită direcţie Q J, pentru anumită
unitate de timp sau perioadă aleasă de timp se defineşte în următorul mod

QJ = Σqk / NJ , k = 1, . . . , Nj ( 14.1.2 )

în care cu qk s-a notat intensitatea vântului care corespunde densităţii apariţiei

vântului dintr-o anumită direcţie.

Intensitatea
( Bof. ) 0.0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7
0.8 0.9

0 0.0 0.0 0.1 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6

0.7
1 0.8 1.0 1.1 1.2 1.4 1.5 1.7 1.9 2.0 2.2
2 2.4 2.5 2.7 2.9 3.1 3.3 3.5 3.7 3.9 4.1
3 4.3 4.6 4.8 5.0 5.2 5.5 5.7 5.9 6.2 6.4
4 6.7 6.9 7.2 7.5 7.7 8.0 8.2 8.5 8.8 9.1
5 9.3 9.6 9.9 10. 10. 10. 11. 11. 11. 12.0
2 5 8 1 4 7
6 12. 12.6 12. 13. 13. 13. 14. 14. 14. 15.2
3 9 2 5 9 2 5 8
7 15. 15.8 16. 16. 16. 17. 17. 17. 18. 18.6
5 2 5 8 2 5 9 2
8 18. 19.3 19. 20. 20. 20. 21. 21. 21. 22.2
9 6 0 4 7 1 5 8
9 22. 22.9 23. 23. 24. 24. 24. 25. 25. 26.0
6 3 7 1 5 9 3 6
10 26. 26.8 27. 27. 28. 28. 28. 29. 29. 30.1
4 2 6 0 4 9 3 7
11 30. 30.9 31. 31. 32. 32. 33. 33. 33. 34.3
5 3 8 2 6 0 5 9
12 34. 35.2 35. 36. 36. 36. 37. 37. 38. 38.7
8 6 1 5 9 4 8 3

Tabelul 14.1.1 Raportul dintre intensitatea vântului ( grade

Beaufort ) şi viteza vântului (m s-1)

Intensitatea medie a vântului dintr-o anumită direcţie Q KJ, pentru un şir

multianual de date pentru o anume unitate sau perioadă aleasă de timp se defineşte ca
fiind

QKJ = ( 1 / K ) · Σ QJ,k , k = 1, . . . ,K ( 14.1.3 )

unde cu k s-a notat numărul anilor din şir.

Anul D I R E C Ţ I A
N NE E SE S SW W NW C
1. 14 0 4 23 5 6 26 15 0
1969 2.5 0.0 1. 3.2 2.4 2.5 2.2 2.3
8
2. 9 0 4 13 4 6 17 33 7
1970 3.3 0.0 1. 2.2 1.8 1.3 2.5 2.5
8
3. 6 4 8 25 4 5 18 12 11
1971 2.2 1.5 2. 2.4 2.2 1.2 1.7 1.8
1
4. 12 3 9 24 10 2 18 9 6
1972 2.4 2.7 2. 2.8 1.9 2.5 2.2 2.0
2
5. 5 3 5 17 2 7 27 24 3
1973 2.6 1.0 1. 2.1 2.5 1.4 1.9 2.1
4
6. 11 3 4 8 5 13 28 16 5
1974 2.6 2.0 1. 2.2 1.2 1.9 2.1 1.9
8
7. 8 7 4 20 1 8 23 10 12
1975 2.8 2.0 2. 2.6 1.0 2.0 2.0 2.4
2
8. 5 9 17 8 4 6 14 11 19
1976 2.2 2.3 2. 2.2 1.5 1.8 2.1 1.7
5
9. 6 7 12 20 4 8 17 5 14
1977 3.0 2.0 2. 2.2 1.5 2.0 1.8 1.6
 8
10. 11 6 12 19 2 6 20 15 2
1978 2.1 2.3 2. 2.4 2.0 1.7 1.8 2.0
1
11. 13 15 5 26 11 6 7 9 1
1979 2.2 2.6 2. 2.5 2.2 1.7 1.9 1.7
2
12. 18 15 11 9 7 2 10 20 1
1980 2.6 2.4 3. 2.6 2.4 2.0 2.0 2.1
0
13. 3 5 26 24 6 3 13 13 0
1981 3.3 2.0 2. 2.8 1.8 2.0 2.3 2.2
2
14. 7 10 13 13 5 10 18 13 4
1982 1.9 2.4 1. 1.8 1.2 1.6 1.8 1.9
9
15. 1 1 14 20 4 18 24 9 2
1983 1.0 2.0 2. 2.2 2.0 1.9 2.0 1.6
1

Tabelul 14.1.2 Frecvenţa direcţiei vântului şi a liniştii NJ, dar şi intensitatea medie a
vântului, QJ ( grade Beaufort ) obţinută la Rimski Şancevi, în luna mai, în perioada
1969 – 1983.

Exerciţiu 14.1.1: În tabelul 14.1.2 sunt date densităţile direcţiilor vântului şi liniştea,
ca de altfel şi intensitatea medie a vântului din opt direcţii, la Rimski Şancevi, în luna
mai din perioada 1969 -–1983. Determinaţi:
a. intensităţile medii ale vântului pentru anumite direcţii QKJ pentru un şir
multianual de date şi
b. frecvenţele mediii ale direcţiilor vântului şi liniştii P KJ pentru un şir multianual
de date.

Rezolvare:

Procedeul de rezolvare a exerciţiului va fi redat în exemplul direcţiei nord.

a. Înlocuind valorile, din prima coloană a tabelului 14.1.2, în expresia ( 14.1.3
) şi luând în considerare faptul că K = 15 se obţine

QKJ = 36,7 / 15 = 2,5 Beaufort.

b. Frecvenţa medie a vântului din direcţia nord pentru un şir multianual de date se
obţine cu ajutorul expresiei ( 14.1.1 ). Deoarece

Σ NJ,k = 129, k = 1, . . . ,15

după înlocuire obţinem

 PKJ = ( 103 · 129 ) / ( 3 · 15 · 31 ) = 92,5 ‰.

Prin urmare, frecvenţa medie a vântului din direcţia nord la Rimski Şancevi
în perioada 1969 – 1983, reprezintă 92‰.

Acelaşi procedeu se aplică şi pentru celelalte puncte cardinale, ca de altfel şi

pentru linişte şi rezultatele se prezintă prin tabel ( tabelul 14.1.3 ).

Direcţ. N NE E SE S SW W NW C C
PKJ 92 63 10.6 193 53 76 200 153 62 62
QKJ 2.5 1.8 2.1 2.4 1.8 1.8 2.0 2.0

Tabelul 14.1.3 Densităţile medii PKJ (‰) şi intensităţile QKJ

( Beaufort ) vântului la RimskiŞancevi, în luna mai, în perioada
1969-1983.

14.2 Reprezentarea grafică a frecvenţelor vântului

Frecvenţa medie şi viteza vântului se pot prezenta şi grafic sub forma rozei
vânturilor pentru un anumit număr de direcţii sau prin roza vânturilor “ întoarsă “.
Metoda grafică de prezentare are avantajele sale şi se aplică în anumite discipline
meteorologice, în special în meteorologia tehnică, dar şi în cazul altor discipline ale
meteorologiei aplicate.

Exerciţiu 14.2.1: În tabelul 14.1.3 sunt date frecvenţele medii ( ‰ ) şi intensităţile

medii ( Beaufort ) a vântului, la Rimski Şancevi în luna mai, pentru perioada 1969 –
1983. Reprezentaţi grafic frecvenţa şi viteza medie cu ajutorul:
a. rozei vânturilor “ întoarse“ şi
b. rozei compusă din opt direcţii.

Rezolvare:

Deoarece în tabelul 14.1.3 sunt date valorile medii ale intensităţii vântului, este
necesar ca aceste valori să fie calculate în unităţi de viteză. Acest procedeu este
posibil de efectuat folosind tabelul 14.1.1. De exemplu, pentru direcţia nord
intensitatea medie a vântului este de 2,5 Beaufort, ceea ce corespunde unei viteze
medii de 3,3 m s-1. Acelaşi procedeu se repetă şi pentru celelalte direcţii.
Pentru reprezentarea grafică a frecvenţelor medii şi a vitezei medii cu ajutorul
rozei vânturilor “ întoarse “, trebuie mai întâi efectuată normalizarea frecvenţei şi a
vitezei, în raport cu valorile lor cele mai mari. Normalizarea frecvenţei şi a vitezei se
efectuează prin următorii factori

a = m1 / Pmax
pentru frecvenţă şi

b = m2 / Vmax

pentru intensitatea vântului, unde Pmax şi Vmax reprezintă densitatea şi viteza cea mai
mare a vântului din direcţii determinate, iar m1 şi m2 unităţile de lungime alese în mm.
Luna Direcţia
N NE E SE S SW W NW C

I 59 55 132 284 30 51 163 170 57

P 2.5 2.0 2.2 3.0 1.6 1.8 2.2 2.5

Q
II 76 45 117 300 49 53 155 162 44
P 2.1 2.1 2.0 3.3 1.9 1.8 2.3 2.4

Q
III 67 41 113 314 77 67 148 151 23
P 2.7 1.8 2.2 3.2 2.3 1.9 2.3 2.5

Q
IV 121 57 90 203 47 57 190 196 39
P 2.9 2.6 2.3 2.7 2.0 2.2 2.2 2.5

Q
V 92 63 106 193 53 76 201 153 62
P 2.5 1.8 2.1 2.4 1.8 1.8 2.0 2.0

Q
VI 108 37 78 167 47 81 218 187 76
P 2.3 1.7 1.7 2.0 1.7 1.7 2.0 2.2

Q
VI 103 42 60 126 42 72 221 231 103
P 2.2 1.3 1.9 1.9 1.6 1.6 1.9 2.1

Q
VIII 103 49 110 182 30 59 177 166 124
P 2.1 1.9 1.8 2.1 1.5 1.8 1.9 2.1

Q
IX 74 32 99 196 46 70 216 148 119
P 2.0 1.5 1.9 2.1 1.7 1.9 1.7 2.0
Q
X 71 47 124 252 47 59 184 137 80
P 2.2 2.0 2.1 2.6 1.9 1.7 1.9 2.0

Q
XI 71 39 139 225 50 67 178 145 84
P 2.4 2.0 2.2 2.7 2.1 1.9 2.0 2.4

Q
XII 50 47 128 227 39 48 239 154 66
P 2.6 1.8 2.4 3.0 1.7 1.9 2.1 2.4

Q
Tabelul 14.3.1 Frecvenţele medii P (‰) şi intensităţile Q ( Beaufort ) vântului la
Rimski Şancevi, pentru perioada 1969-1983.
 Figura 14.2.1 Reprezentarea grafică a frecvenţelor şi a vitezelor medii ale vântului,
prin:
a). roza “ întoarsă ”şi b). roza formată din opt direcţii

În acest exemplu, frecvenţa cea mai mare este din direcţia vest Pmax = 200% şi
viteza din direcţia nord Vmax = 3,3 m s-1. Dacă pentru unităţile de lungime se iau
valorile m1 = 50 mm şi m2 = 15 mm, atunci valorile factorilor sunt a = 0,25 mm / ‰ şi
b = 4,55 mm / ( m s -1 ). Cu aceşti factori se înmulţesc frecvenţa şi viteza vântului din
alte direcţii şi se obţin lungimile cu care ele se reprezintă prin roza “ întoarsă “
( figura 14.2.1a ) şi roza vânturilor ( 14.2.1b ). Trebuie remarcat faptul că, la
reprezentarea grafică a frecvenţelor medii şi a vitezei medii cu ajutorul rozei
vânturilor, frecvenţa liniştii se introduce în cerc, de obicei acesta având diametrul de
10 mm. Apoi, lungimile cu care se reprezintă frecvenţele se duc din centru, iar
lungimile cu care se reprezintă vitezele, din marginea cercului.

14.3 Întrebări de control şi exerciţii

1. Cum se definesc frecvenţa direcţiei vântului şi liniştea pentru o anumită unitate de

timp sau perioadă de timp aleasă?
2. Cum se defineşte frecvenţa medie a direcţiei vântului şi liniştii, pentru un şir
multianual de date, pentru o unitate de timp determinată sau perioadă aleasă de
timp?
3. Definiţi intensitatea medie a vântului dintr-o direcţie determinată, pentru o unitate
de timp determinată sau perioadă aleasă de timp. Definiţi şi pentru cazul unui şir
multianual de date.
4. Cum se reprezintă grafic frecvenţele şi vitezele medii ale vântului, din direcţii
determinate?

5. Exerciţiu 14.3.1: În tabelul 14.3.1 sunt date frecvenţele medii P( ‰ ) şi

intensităţile medii Q ( Beaufort ) ale vântului, la Rimski Şancevi, pentru diferite
luni, pentru perioada 1969 – 1983. Reprezentaţi grafic frecvenţele şi vitezele
medii prin:
a. roza vânturilor “ întoarsă ” şi
b. cea compusă din opt direcţii.
 15. CLASIFICAREA CLIMEI DUPĂ KOPPEN

15.1 Noţiuni generale despre clasificarea climei

Din punct de vedere meteorologic este convenabil să se realizeze o clasificare

a climei pornind de la acei factori fizici care contribuie esenţial la realizarea unor
diferenţieri ale climei. O asemenea clasificare ar avea un caracter larg din punct de
vedere fizic dar, în mod sigur, în anumite grupe evidenţiate ar apărea clime complet
diferite, ceea ce ar fi nesatisfăcător.
Cel mai vechi, dar totodată şi cel mai răspândit mod de clasificare este
clasificarea climei după zonele de temperatură: zona tropicală ( fără ierni ), zona
polară ( fără veri ), zona de trecere ( un anotimp cald sau torid, iar celălalt rece sau
geros ). Acest mod de clasificare este bazat doar pe comportarea unui element
climatic.
Pe de altă parte, pe Pământ există regiuni separate în care mersul anual al
elementelor climatice este asemănător, ceea ce înseamnă că sunt asemănătoare şi
caracteristicile climatice ale acestora ( regiuni climatice ). De aceea, este necesar ca
această multitudine de regiuni climatice să fie comasate, după anumite criterii, într-un
număr mai mic de tipuri climatice ( importante ). Este convenabil ca acest tip de
sistem să aibă un caracter cantitativ, ceea ce presupune ca limitele tipurilor climatice
să fie determinate prin folosirea formulelor corespunzătoare şi a valorilor numerice.
Un asemenea exemplu este sistemul Koppen ( Radinovici, 1981 ).

15.2 Principiile esenţiale de clasificare a climei după Koppen

Caracteristicile esenţiale ale sistemului – După Koppen, clasificarea tipurile

climatice se face pe baza a două elemente climatice de bază – temperatura şi
precipitaţiile. Cu această ocazie poziţia geografică a regiunii în care domină anumit
tip climatic nu se ia în considerare.
Pentru determinarea limitelor dintre diferitele tipuri se aleg anumite valori
numerice ale temperaturii şi precipitaţiilor, deoarece, dacă s-ar lua separat aceste
elemente climatice n-ar putea caracteriza clima într-un mod destul de satisfăcător. De
exemplu, influenţa efectivă a precipitaţiilor asupra dezvoltării şi creşterii plantelor în
anumită regiune nu este determinată de valoarea absolută a cantităţii de precipitaţii în
decursul perioadei de vegetaţie, ţinând de faptul că atunci se efectuează şi evaporarea
cu anumită intensitate. Ideea lui Koppen a fost ca, în criterii să fie introduse cantitatea
anuală de precipitaţii H şi temperatura medie anuală a aerului T, astfel încât să fie
cuprinsă valoarea despre intensitatea evaporării. De exemplu, pentru clima uscată, în
cadrul căreia evaporarea depăşeşte precipitaţiile, după Koppen – H este mai mic decât
2 ( T + 14 ) cm, dacă este vorba despre precipitaţiile de vară.
Valorile numerice pentru aflarea limitelor tipurilor climatice sunt determinate
după efectele diferite produse în viaţa plantelor, animalelor şi cea umană, corelate cu
anumite valori caracteristice ale temperaturii şi precipitaţiilor.
 Formula climatologică – Koppen a introdus două clasificări importante cu
simbolurile corespunzătoare, prin intermediul cărora s-a determinat formula
climatologică de bază – descrierea scurtă simbolică a climei. Datele climatice sunt
prin urmare, înlocuite cu un şir simplu de litere şi invers, din formula climatologică,
cunoscând semnificaţia literelor folosite se pot citi datele climatice caracteristice
regiunilor respective. Formula climatică se poate extinde, prin adăugarea simbolurilor
noi, pentru ase putea scrie şi alte date specifice climatice: veri foarte călduroase,
apariţia maximului de precipitaţii, etc.
Clasificarea climei mondiale – Cu ajutorul sistemului Koppen de clasificare
se obţin 11 tipuri diferite de bază climatice. Există 5 tipuri climatice de bază
( climate ), care corespund principalelor tipuri de vegetaţie: A – clima tropicală
ploioasă ( fără sezonul rece ), B – clima uscată ( evaporarea mai mare decât
precipitaţiile ), C – temperată - clima caldă ploioasă ( cu iarnă temperată ), D – clima
rece – clima de pădure ( cu ierni geroase ), E – clima polară ( de gheaţă, fără
anotimpul cald ). La acestea se vor face diferenţieri în cadrul tipurilor climatice A, C
şi D, în funcţie de apariţia perioadei ploioase: f – absenţa perioadei secetoase, s –
perioada secetoasă din vară, w – perioada uscată din iarnă ( toate cele trei tipuri apar
în tipul C, în vreme ce rar apar în tipul A şi B ); în tipul climatic B se fac următoarele
diferenţieri - gradul S şi W: BS – clima de stepă ( semiaridă ) şi BW – clima de
deşert ( aridă ); în tipul climatic E se fac deosebiri după gradul de răcire – gradul T şi
F: ET – vegetaţia de tundră şi EF – gheaţa permanentă. Deci, în total sunt 2 ( A ) + 2
( B ) + 3 ( C ) + 2 ( D ) +2 ( E ) = 11 tipuri climatice.
Neajunsurile sistemului Koppen – Sistemul Koppen are şi destule neajunsuri.
Printre altele, cu acest sistem de clasificare se realizează cu ajutorul a doar câteva
tipuri clasificarea unui număr enorm de clime locale în lume. De asemenea, când se
realizează clasificare climei într-o regiune mică, datorită neluării în consideraţie a
regiunii geografice, este posibil ca două ţinuturi, foarte diferiţi din punct de vedere al
caracteristicilor continentale şi de orografie, să fie introduse în acelaşi subtip.

15.3 Clasificarea climatică a Iugoslaviei după Koppen

În ţara noastră sunt răspândite climatele C şi D, dar posibil şi climatele B şi E (

Savici,1979 ). Cel mai răspândit este tipul Cf cu multiplele sale subtipuri, apoi tipul
Cs cu câteva subtipuri şi doar subtipurile tipului Cw, în timp ce tipul Df ( cu subtipul
Dfb ) se găseşte în cei mai înalţi munţi. Se presupune că regiunile de stepă Bs apar în
anumite zone sud - estice ale ţării ( Ovce Polje ), în vreme ce clima rece a regiunilor
polare Ef este posibilă doar deasupra zonei de vegetaţie, deci pe vârfurile celor mai
înalţi munţi ( Triglav ). De menţionat este faptul că, nu dispunem de date suficiente,
din aceste regiuni, pentru a trage concluziile corespunzătoare.
Folosind tabelul 15.3.1 se poate foarte uşor determina primul şi al treilea simbol
din formula climatologică, pentru o staţie din ţara noastră, pentru care sunt date
valorile medii lunare ale temperaturii aerului. Pentru regiunile noastre putem avea
următoarele simboluri: C, D, a şi b. Folosind cantităţile medii lunare de precipitaţii şi
tabelul 15.3.2, se poate stabili dacă avem de-a face cu tipul f sau s ( tipul w nu apare
la noi ), ceea ce de regulă se şi întâmplă. În figura 15.3.1 sunt prezentate tipurile
climatice în Iugoslavia, după clasificarea Koppen a climei.
 S w f

Vară uscată, Iarnă uscată, Fără perioadă însorită,

minimum minimum Distribuţie egală
Precipitaţii în precipitaţii în iarnă Precipitaţii
vară Hzmin
Hlmin
3HlminHzmax 10HzminHlmax Hmin mai mare ca
(Hlmin30 mm) Hmax pentru w şi s

Tabelul 15.3.2 Tabelul pentru folosirea datelor despre cantităţile medii de precipitaţii (
al doilea simbol de bază în formula climatologică – litere mici de tipar )

CLIMAT SUBTIP
Ordinea
simbol.
În form.
climatol.
Primul simbol Al treilea simbol
(litere mari de (litere mici de scris)
tipar)
Simbol C D a b c d
Param. de mode reci- vară var vară iarnă iarnă
temp. rat moderate ă scurtă foarte foarte
care se căldur (boreal) foart tori plăcută rece rece
foloseşte la os umede e dă
clasificarea ploios (zăpadă) torid
climei ă
Temperatura >-3oC <-3oC -38oC <- 38ºC <-
medie <+18 ( pentru a, b şi c ) 38oC
a celei mai o
C
reci luni
Temperatura 10oC ≥ 10ºC >22oC ( a ) >10oC
medie >10ºC <22oC
a celei mai
căld. luni <22 ºC

( pt. b, c şi d )
Perioada cu mai mult 1 până la 4
temperat. decât 4 luni luni
10 oC ( a şi b ) ( c şi d )

Tabelul 15.3.1 Tabel pentru folosirea datelor despre temperatura

medie a aerului la clasificarea climei după Köppen ( tipul C şi D )
 În continuare vom demonstra procedeul de determinare a formulei climatologice
după sistemul Koppen de clasificare a climei.

Exerciţiu 15.3.1: Sunt date valorile medii lunare ale temperaturii aerului T şi a
cantităţii de precipitaţii H, pentru localitatea Berkovici ( tabelul 15.3.3 ).

Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

H ( mm ) 108 104 120 103 102 76 38 34 88 205 205 165
T ( ºC ) 2,9 3,0 6,4 10,4 15,5 20,4 23,2 22,4 16,5 11,5 6,9 3,3

Tabelul 15.3.3 Valorile medii lunare ale temperaturii aerului, T, şi ale cantităţii
de precipitaţii, H, la Berkovici, pentru perioada 1925 – 1940 şi 1946 – 1958.

Este necesară determinarea formulei climatologice pentru acest loc, după

sistemul Koppen de clasificare a climei.

Rezolvare:

Conform datelor Tmin = 2.9°C, iar Tmax = 23.2°C. Conform tabelului 15.3.1,
primul simbol este C, iar al treilea a. Deoarece H zmax = 165 mm, ceea ce este mai mare
decât 3 Hlmin = 3 · 34 mm = 102 mm. Din tabelul 15.3.2 se observă că s este cel de-al
doilea simbol. Mai departe, precipitaţiile maxime sunt în primăvară ( martie ), în timp
ce maximul secundar, mai mare ca cel primar, este toamna ( octombrie ), ceea ce
înseamnă că în formulă se poate adăuga simbolul “ x ” ( tabelul 15.3.4 ).

Figura 15.3.1 Împărţirea tipurilor în Iugoslavia după clasificarea lui Koppen

 Rezultă că formula climatologică pentru staţia Berkovic este Csa “ x ”. Fosind
tabelul 15.3.4 se poate concluziona că Berkovic se află într-un climat ploios cald ( C ),
cu vară uscată ( s ) şi foarte călduroasă ( a ), iar temperatura aerului în cea mai caldă
lună este mai mare decât 22°C. Localitatea Berkovici are mai mult de patru luni
temperatura aerului deasupra valorii de 10°C, cu un maxim de precipitaţii primăvara
şi toamna ( “ x ” ), ceea ce îl deosebeşte de subtipul Csa. În funcţie de poziţia
geografică ( Herţegovina joasă ) se poate concluziona că, în această localitate, clima
este influenţată de Marea Adriatică.

15.4 Întrebări de control şi exerciţii

1. Care este modalitatea de clasificare cea mai simplă a climei?

2. Pe baza căror elemente climatologice se efectuează clasificarea climei după
Koppen?
3. Ce sunt formulele climatologice?
4. Cu ce se pot completa formulele climatologice?
5. Câte tipuri climatice de bază există conform sistemului de clasificare Koppen?
6. Câte tipuri climatice principale ( climate ) există conform sistemului de clasificare
Koppen?
7. Cui corespund tipurile climatice principale?
8. Care sunt neajunsurile sistemului Koppen de clasificare a climei?
9. Care tipuri climatice sunt cele mai răspândite în Iugoslavia?
10.Exerciţiu 15.4.1: Întocmiţi un tabel care să conţină valorile medii lunare ale
temperaturii aerului T, şi valorile medii lunare ale cantităţii de precipitaţii H, pentru
diferite localităţi ale judeţului Timiş, în perioada anilor 1970-1980.
Luând cinci localităţi diferite şi valorile corespunzătoare, determinaţi formula
climatologică pentru fiecare din localităţile alese, după sistemul Koppen de
clasificare a climei.
 16. PROFILURILE MICROMETEOROLOGICE ALE
CULTURILOR DE CÂMP

16. 1 Noţiuni introductive

Întrebuinţarea principiilor meteorologice în analiza raportului semănat – vreme

se foloseşte foarte mult în practica agricolă, în special în ultimii douăzeci de ani. Din
acest raport bine închegat se desprind patru probleme principale ( Monteith, 1975 ).
1. Ce cantitate de apă semănătura pierde în spaţiul care o înconjoară; cum
aceasta depinde de aer, sol şi factorii biologici, şi cum este posibil ca
această cantitate s-o facem cât mai mică?
2. Ce cantitate de bioxid de carbon sămânţa absoarbe în spaţiul care o
înconjoară; cum să facem această cantitate cât mai mare?
3. Ce determină regimul de temperatură şi regimurile umidităţii aerului şi
vântului la seminţe, şi care parte a acestor factori are rol în creştere şi
dezvoltare, separat de efectele acestora, în transpiraţie şi fotosinteză?
4. Cum determină microclima anumitor frunze activitatea insectelor şi a
ciupercilor, ca de altfel şi bolile condiţionate de acestea.
În agrometeorologie, care se ocupă cu aceste probleme, o atenţie deosebită este
acordată primei probleme, poate de aceea că, efectele obţinute odată cu soluţionarea
acestei probleme, sunt cele mai mari în practica agricolă ( Monteith, 1975 ). Şi
celorlalte probleme se acordă atenţia necesară, cu un înalt grad de exactitate în
abordarea experimentală şi teoretică a acestora.
În acest capitol atenţia va fi acordată anumitor aspecte, care se referă la
profilurile micrometeorologice în semănăturile şi deasupra culturilor de câmp. În
următorul capitol va fi dezbătută o metodă cu ajutorul căreia se obţine unul dintre
răspunsurile la întrebările formulate în prima problemă.

16.2 Analiza profilurilor micrometeorologice a culturilor de câmp

La determinarea fluxurilor verticale deasupra semănăturilor se folosesc

rezultatele determinării anumitor elemente meteorologice, deasupra culturilor
agricole. Aceasta reprezintă o posibilă modalitate de stabilire a raportului dintre
semănătură şi timp. Dar, informaţia despre răspunsul culturilor la starea spaţiului care-
l înconjoară o putem primi şi pe baza analizei profilului de radiaţie, de temperatură, a
umidităţii aerului şi a vântului, a analizei dintre suprafaţa solului şi densitatea
plantelor. Dacă în prima fază determinarea elementelor meteorologice din interiorul
stratului vegetal nu e necesară, în a doua acestea trebuie efectuate.
 Analiza profilurilor micrometeorologice va fi prezentată în exemplul
semănăturilor grâului de toamnă ( figura 16.2.1 ).
Radiaţia – Radiaţia Soarelui este foarte repede absorbită de către învelişul
vegetal. În medie, intensitatea radiaţiei solare la suprafaţa solului scade la 5 – 10 %, în
raport cu intensitatea radiaţiei la suprafaţa învelişului vegetal.
În partea superioară a stratului vegetal, în cursul zilei, profilurile bilanţului
radiaţional şi a radiaţiei de mică lungime de undă sunt, de regulă, asemănători. Dar, în
partea de strat care este mai aproape de sol, profilurile se deosebesc între ele în afara
cazului când temperatura la suprafaţa solului este apropiată de temperatura din părţile
inferioare a învelişului. În cursul nopţii, profilul bilanţul radiaţional este invers în
raport cu profilul zilnic şi destul de sensibil la schimbările gradientului de temperatură
a aerului.

Figura 16.2.1 Profilurile idealizate ale bilanţului radiaţiei Rn, a vitezei vântului u,

temperaturii aerului T şi a tensiunii vaporilor de apă e în şi deasupra culturilor

grâului de toamnă de înălţime h; z reprezintă coordonata verticală ( Monteith, 1975 )

Vântul – Viteza vântului deasupra culturilor este o funcţie logaritmică de

înălţime. Imediat dedesubtul suprafeţei învelişului vegetal, viteza reală a vântului
( linia plină din figura 16.2.1 ) este ceva mai mare decât viteza care se prognozează cu
ajutorul relaţiei logaritmice ( linia întreruptă din aceiaşi figură ). Un asemenea profil
al vitezei vântului, în partea inferioară a învelişului este consecinţa transportului
orizontal a cantităţii de mişcare, în direcţie orizontală care domină în comparaţie cu
transportul vertical a cantităţii de mişcare printre straturile superioare ale stratului
vegetal.
Temperatura aerului – În decursul zilei temperatura aerului are valoarea cea
mai ridicată la suprafaţa stratului vegetal, având în vedere faptul că acea parte a
culturii primeşte cea mai mare cantitate de energie. În timpul nopţii, situaţia se
inversează, când datorită radierii intensive în partea superioară a stratului, temperatura
aerului are valoarea cea mai mică.
Tensiunea vaporilor de apă se micşorează în timpul zilei, mergând de la
suprafaţa solului spre straturile superioare ale stratului vegetal. Această scădere este
ceva mai lentă în timpul nopţii şi este în legătură cu formarea de rouă la suprafaţa
stratului vegetal.
Exerciţiu 16.2.1: În tabelul 16.2.1 sunt date valorile pentru viteza vântului, radiaţia
globală, temperatura aerului şi tensiunea vaporilor de apă, măsurate în şi deasupra
culturilor grâului de toamnă NR-600 ( Novosadska Rana cu ** de 600 plante
pe m2 ), în data de 5. VI. 1981, la ora 1300, pe parcela experimentală a Institutului de
cereale şi legumiculzură, de la Rimski Şancevi.
Prezentaţi grafic profilurile tuturor elementelor meteorologice.

Înălţimea u (m s-1) G (W m-2) T (oC) e (mb)

(cm)
200 1.1 228 27.1 25.07
150 0.7 27.0 24.40
85 0.4 213 28.2 27.00
70 27.1 26.08
42 0.2 91 26.6 28.28
27 0.1 61 26.2 27.57
10 26.0 26.20

Tabelul 16.2.1 Viteza vântului u, radiaţia globală G, temperatura aerului T şi tensiunea

vaporilor de apă în şi deasupra culturilor grâului de toamnă NR-600 în 5.VI1985 la
ora 1300 după OEC, la Rimski Şancevi. Înăţimea medie a plantelor este de 85 cm.

Rezolvare:

Prezentarea grafică a profilurilor micrometeorologice, pentru elementele

măsurate, este redată în figura 16.2.1.

Figura 16.2.2 Profilurile micrometeorologice pentru viteza vântului u, radiaţia

globală R, temperatura aerului T şi tensiunea vaporilor de apă e în şi deasupra
culturilor grâului de toamnă, la ora 1300, după OEC, în data de 5. VI 1981, la
Rimski Şancevi

16.3 Întrebări de control şi exerciţii

1. Care sunt probleme importante, care se pot evidenţia, ce apar la studiul raportului
sămânţă - timp?
2. Care sunt posibilele căi de acces în cadrul studiului raportului sămânţă - timp?
3. Ce categorie de măsurători este necesară la calcularea fluxurilor verticale deasupra
semănăturilor?
4. Cum se prezintă profilul bilanţului radiaţional deasupra şi în semănături, în cursul
zilei şi a nopţii?
5. Cum se prezintă profilul vitezei vântului în şi deasupra semănăturilor?
6. Cum sunt profilurile temperaturii aerului şi a tensiunii vaporilor de apă în şi
deasupra semănăturilor în timpul zilei şi a nopţii?
7. Exerciţiu 16.3.1: În tabelul 16.3.1 sunt date valorile vitezei vântului, radiaţiei
globale şi a temperaturii aerului citite la termometrul uscat şi umed, în şi
deasupra semănăturilor grâului de toamnă NR – 600 ( Novosadska Rana cu o
densitate de 600 plante pe m2 ), în data de 5. VI 1981, pe parcela experimentală a
Institutului de cereale şi legumicultură de la Rimski Şancevi.
Luând valorile corespunzătoare pentru o oră:
a. determinaţi tensiunile corespunzătoare a vaporilor de apă;
b. determinaţi valorile corespunzătoare a radiaţiei globale, considerând
valoarea constantei instrumentale kG = 76.1 W m-2 mV-1 şi
c. reprezentaţi grafic profilurile tuturor elementelor meteorologice.

Ora (OEC) Înălţim. u (m s-1) G (mV) T (oC) T1 (oC)

(cm)
800 200 2.2 3.5 19.3 18.4
150 1.7 19.2 17.8
85 0.7 3.2 20.0 18.5
70 18.9 18.1
42 0.3 1.4 19.4 18.4
27 0.3 0.8 19.5 18.2
10 19.5 18.3

1000 200 1.8 5.4 23.0 21.4

150 1.3 23.4 20.5
85 0.6 4.8 25.1 22.2
70 24.0 21.5
42 0.5 2.0 24.4 22.2
27 0.2 1.4 24.4 22.4
10 24.4 22.0

1400 200 2.7 6.3 28.4 24.0

150 2.0 28.0 23.4
85 1.1 6.7 29.4 25.4
70 28.4 24.4
42 0.9 3.7 29.0 25.4
27 0.6 1.6 29.1 25.8
10 29.0 25.0

1500 200 2.3 4.9 27.8 23.2

150 1.7 27.6 23.1
85 0.9 4.8 26.0 25.2
70 28.0 24.0
42 0.6 1.7 28.1 25.2
 27 0.3 1.2 28.4 25.0
10 28.4 25.0

Tabelul 16.3.1 Valorile vitezei vântului u, radiaţiei globale G, a

temperaturiii termometrului uscat şi umed T şi T1, determinate în şi
deasupra semănăturilor grâului de toamnă NR – 600 ( Novosadska
Rana cu densitatea de 600 plante pe m2 ), în 5. VI 1981, pe parcela
experimantală a Institutului de cereale şi legumicultură de la Rimski
Şancevi ).
 17 NORII

17.1 Noţiuni generale

Observării norilor i s-a acordat întotdeauna mare atenţie în meteorologie. Dar,

exactitatea metodelor aplicate pentru observarea norilor n-a urmărit tot timpul şi
gradul de interes pentru rezultatele acelor observaţii. Abia mai recent a crescut gradul
de exactitate al observării norilor, aşa că cu mai mare încredere se poate privi şi
contribuţia lor la schimbările meteorologice, bilanţul radiaţiei, schimbul de căldură
dintre Pământ şi spaţiul cosmic ş.a.m.d.
Pentru necesităţile serviciilor meteorologice, observarea norilor cuprinde:
1. determinarea ( recunoaşterea ) norilor;
2. determinarea direcţiei şi vitezei vântului;
3. notarea înnorării ( cantităţii de nori );
4. notarea densităţii norilor şi
5. măsurarea sau notarea înălţimii norilor.
În acest capitol nu va fi dezbătută determinarea tipurilor de nori. Tipurile de nori
se arată în atlase speciale de nori.

17.1 Determinarea direcţiei şi vitezei vântului

Direcţia deplasării vântului reprezintă direcţia de unde norii vin. La norii joşi,
direcţia deplasării se poate determina şi vizual. Dar, când este vorba despre norii înalţi
atunci direcţia lor nu se poate determina fără folosirea greblei lui Bessonov sau a
oglinzii pentru nori ( nefoscop ).
Cu ajutorul acestor două instrumente se determină şi viteza relativă a norilor. De
exemplu, viteza deplasării norilor cu ajutorul greblei lui Bessonov se determină în
funcţie de numărul de dinţi n de pe greblă, pe care norul, de înălţime H, îl parcurge în
timpul t, adică:

V = ( n H ) / 10 t (1 7.1 )

Pentru că înălţimea norilor, de regulă, este necunoscută observatorului de la

staţia meteorologică, aceasta pentru altitudinea H se consideră 1000 m. Cu aceasta nu
se calculează viteza adevărată, ci viteza mişcării proiecţiei la nivelul de 1000 m. În
acest caz ecuaţia ( 17.1 ) devine

V1000 = ( 100 n ) / t ( 17..2 )

17.2 Nebulozitatea

Prin noţiunea de nebulozitate ( cantitatea norilor ) se subînţelege gradul de

înnorare sau de acoperire a norilor, adică mărimea stratului de nori în comparaţie cu
întreg cerul, aşa cum vede observatorul de pe sol. Cu ocazia aproximării gradului de
înnorare se deosebeşte înnorarea parţială şi totală. Înnorarea totală reprezintă
mărimea acoperirii cerului de către toţi norii împreună, iar înnorarea parţială se
referă la mărimea acoperirii cerului de către un singur tip de nori sau de către un
singur strat noros.
Nebulozitatea se exprimă şi se notează cu numere întregi de la 0 la 10.
Nebulozitate 0 înseamnă că cerul e complet senin, fără nici o urmă de nor. Cu 1 se
notează şi cea mai mică urmă de nor până la cantitatea care corespunde acoperirii de
1/10 a cerului. Nebulozitate 2–8 exprimă acoperirea cerului cu zecimi, respectiv 2/10
– 8/10. Cu 9 se notează că 9/10 sau mai mult, dar nu complet, din suprafaţa cerească
este acoperită cu nori. Nebulozitate 10 înseamnă că cerul este în întregime acoperit cu
nori şi că nu există nici o deschidere prin care să se vadă cerul.
Pentru nevoile climatice şi colaborare internaţională, nebulozitatea se exprimă
în optimi ( octeţi ), respectiv în cifre întregi de la 0 la 8. În felul acesta de exprimare a
nebulozităţii, 0 reprezintă în totalitate cer senin, iar 8 cer complet acoperit. În tabelul
17.1 este prezentat raportul între aceste două moduri de exprimare a nebulozităţii.

Nebulozitatea 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
în zecimi
Nebulozitatea 0 1 2 2 3 4 5 6 6 7 8
în octeţi

Tabelul 17.1 Raportul nebulozităţii exprimat în zecimi şi octeţi

Cu ocazia stabilirii nebulozităţii, densitatea norilor nu se ia în calcul, ci doar

suprafaţa cerului pe care aceştia îl acoperă.

17.3 Densitatea norilor

Prin densitatea norilor se înţelege gradul de transparenţă al norilor. Densitatea

norilor depinde atât de grosimea dar şi de compoziţia norilor.
Determinarea densităţii norilor se face pe cale vizuală, iar cu această ocazie se
aproximează dacă norul este: subţire, de grosime acceptabilă sau foarte gros, ceea ce
se notează cu cifrele 0, 1 şi 2, pe rând.
Dacă norii au grosime inegală, întotdeauna se notează acel număr care
corespunde grosimii majorităţii norilor pe cer, indiferent de felul norilor.

17.4 Măsurarea înălţimii norilor

Prin înălţimea norilor înţelegem distanţa de la pământ la baza norului

exprimată în metri.
Pentru măsurarea înălţimii norilor se folosesc următoarele metode:
1. lansarea balonului pilot;
2. măsurarea înălţimii norului cu ajutorul proiectorului;
 3. aproximarea vizuală şi
4. măsurarea cu ajutorul teleometrelor şi a altor instrumente.

Baloanele pilot – Limita inferioară a norilor se poate determina cu ajutorul

baloanelor pilot. Acestea sunt baloane umplute cu hidrogen şi au greutatea de 5 – 30
g.
Procedeul determinării constă în faptul că balonul se lasă liber în atmosferă,
apoi se urmăreşte cu teodolitul sau binoclu şi se determină timpul t necesar pentru a se
ridica şi pătrunde în nori; apoi înălţimea norilor H ( m ) se determină cu ajutorul
expresiei

H=wt

unde cu w s-a notat viteza ( m s -1 ) cu care s-a urcat balonul, care se determină din
tabele speciale.
La măsurătorile nocturne pe baloanele pilot se instalează lampa electrică.
Determinarea înălţimii norilor cu ajutorul proiectorului – Determinarea
înălţimii norilor cu ajutorul proiectorului se efectuează de regulă noaptea. Acest
procedeu este redat schematic în figura 17.1. Dacă în punctul R se află reflectorul,
presupunând că razele sale cu orizontul formează unghi drept, din punctul T cu
teodolitul se poate determina poziţia petei luminoase la baza norului. Măsurarea
constă în determinarea unghiului α, ştiind că distanţa dintre reflector şi teodolit este
întotdeauna 300 m. Înălţimea norilor se determină cu ajutorul expresiei

Figura 17.1 Determinarea înălţimii norilor

H = 300 tgα
 Aproximarea vizuală este procedeul prin care se determină înălţimea norilor
atunci când nu avem la dispoziţie instrumente cu ajutorul cărora determinarea
înălţimii norilor s-ar efectua printr-un procedeu exact.
Măsurarea înălţimii norilor cu ajutorul instrumentelor – La staţiile
meteorologice care se află la aeroporturi şi servesc securitatea meteorologică a
traficului aerian, înălţimea norilor se determină cu ajutorul dispozitivelor electronice –
telemetre.

17.5 Întrebări de control

1. Ce cuprinde observarea norilor?

2. Ce este direcţia de deplasare a norilor, dar viteza de deplasare a norilor?
3. Cum se determină direcţia şi viteza de deplasare a norilor?
4. Cum se exprimă nebulozitatea?
5. Cum se determină densitatea norilor?
6. Ce este înălţimea norilor şi cum se determină?
18 REGIUNILE CLIMATICE ŞI TOPOCLIMATELE
TERITORIULUI ROMÂNIEI

Sinteza tuturor particularităţilor climatice şi topoclimatice ale

teritoriului României, atât de variat, este dată de regionarea climatică şi de
topoclimate. Aceasta s-a realizat pe baza criteriilor geografice complexe, care
evidenţiază independenţa dintre toţi factorii genetici ai climei. Este ştiut că, în
raport cu poziţia sa pe glob, România beneficiază de o anumită cantitate de
energie solară, ceea ce o situează în plină zonă temperată, iar poziţia sa pe
continent adaugă la aceasta caracterul continental al climei.
Sub influenţa principalilor centrii barici de acţiune (Anticiclonul
Azoric, Ciclonul irlandez, Anticiclonul siberian şi ciclonii mediteraneeni) care
determină deplasarea maselor de aer cu proprietăţi fizici diferite, ca şi sub
influenţa reliefului major, al rolului de baraj orograf al Carpaţilor, clima
României capătă un specific aparte faţă de cea a ţărilor din jur. Această
caracteristică se remarcă, pe de o parte, prin faptul că pe teritoriul său se
interferează mai multe influenţe climatice, generate de masele de aer în
mişcare şi pe de altă parte, prezenţa Carpaţilor transformă zonalitatea
climatică latitudinală în zonalitate climatică altitudinală, imprimându-i
particularităţi proprii.
În raport cu ponderea fiecărui factor genetic, în regionarea climatică şi
topoclimatică a României s-au folosit următoarele trepte taxonomice: zona
climatică, sectoare de provincie climatică, ţinuturi climatice, subţinuturi
climatice topoclimate complexe, districte climatice, topoclimate elementare.

a). Zona climatică

Este determinată în principal de modul de distribuire a radiaţiei solare
pe glob, România aflându-se în zona temperată.

b). Sectoare de provincie

Au fost individualizate pe baza influenţei circulaţiei generale a
atmosferei care se suprapun peste influenţele radiaţiei solare. Astfel, pe fondul
climatului temperat-continental se remarcă următoarele sectoare de provincie:
- Sectorul de provincie cu influenţe oceanice cuprinde partea de nord-vest
şi centrală a ţării, sector în care au loc advecţii frecvente ale aerului temperat-
maritim de origine polară, care determină maximul principal în mai-iunie.
Iarna sunt frecvente advecţiile de aer rece din nord-vest generate de
anticiclonul azoric şi cel scandinav şi ceva mai calde din sud-vest generate de
ciclonii mediteraneeni.
- Sectorul cu influenţe submediteraneene caracteristic pentru partea de
sud-vest a ţării, se caracterizează prin advecţii de aer cald din sud-vest (atât
vara cât şi iarna) generate de ciclonii mediteraneeni, care determină un climat
mai blând, cu precipitaţii frecvent sub formă de ploaie şi lapoviţă. În regimul
 anual al precipitaţiilor se înregistrează un maxim principal în mai - iunie şi
altul secundar în noiembrie - decembrie.
- Sectorul de tranziţie de la influenţele oceanice şi submediteraneene la
cele aride este întâlnit în partea central - sudică între Jiu şi Argeş. Alternanţa
advecţiilor de aer temperat maritim de origine polară din vest şi nord - vest, cu
cele ale aerului temperat-continental din est şi sud - est, sunt o caracteristică
importantă a acestui sector de climă. Iarna, advecţiile de aer cald din sud - vest
în alternanţă cu cele din est determină temperaturi ceva mai ridicate decât în
restul zonei ale Câmpiei Române.
- Sectorul cu influenţe de ariditate este caracteristic părţii de sud-est a
ţării, unde se resimt influenţele aerului foarte rece de origine polară sau
arctică, ce determină la începutul şi sfârşitul semestrului rece al anului,
îngheţuri, brume şi ninsori dintre cele mai timpurii şi târzii. Iarna, când au loc
advecţii de aer cald din sud - vest de origine mediteraneeană se înregistrează
ninsori abundente însoţite de viscole. Vara, advecţiile de aer fierbinte
continental de origine tropicală, determină creşterea temperaturii aerului până
la valori >40ºC. Regimul precipitaţiilor este deficitar, cu lungi perioade de
secetă, de obicei, la începutul şi sfârşitul sezonului de vegetaţie.
- Sectorul cu influenţe baltice cuprinde partea de nord-est a ţării, unde se
înregistrează advecţii ale aerului temperat - continental de origine polară şi
arctică dar şi advecţii ale aerului temperat - maritim care determină
nebulozitate mai mare şi precipitaţii mai bogate. Iarna invaziile de aer foarte
rece, de aer polar dar mai ales arctic determină coborârea temperaturii uneori
sub –30ºC, iar la începutul şi sfârşitul semestrului rece îngheţuri dintre cele
mai timpurii şi târzii.
- Sectorul cu influenţe pontice se întâlneşte în sud-estul extern al ţării,
respectiv în lungul litoralului. În acest sector de climă au loc advecţii de aer
cald şi umed din sud - vest prin intermediul ciclonilor mediteraneeni cu
caracter retrograd care se formează deasupra bazinului Mării Negre. În
perioada caldă a anului, circulaţia locală sub formă de brize, contribuie la
moderarea temperaturii şi creşterea umezelii aerului pe o fâşie de 25-30 km
depărtare de ţărm.

c). Ţinuturile climatice

Au fost individualizate în conformitate cu zonalitatea altitudinală, scoţând în
evidenţă treptele majore de relief, ca particularităţi ale suprafeţei active care se
suprapun peste influenţele radiaţiei solare şi ale circulaţiei generale a
atmosferei. Astfel au fost individualizate ţinuturile climatice de: litoral,
câmpie, deal şi munte.

d). Subţinuturile climatice

Sunt delimitate în funcţie de caracteristicile climatice generale din
fiecare treaptă de relief, proprii unităţilor mari, de exemplu Câmpia Banato-
Crişană, Carpaţii Meridionali etc.

e). Districte climatice

Au fost diferenţiate pe baza condiţiilor climatice relativ omogene care
generează dezvoltarea unui anumit tip de vegetaţie spontană, în fiecare
subţinut: de stepă, de pădure şi pajişti alpine, ca efect al dezvoltării latitudinale
şi altitudinale a vegetaţiei în funcţie de climă.
f).Topoclimatele complexe
Au fost delimitate în cadrul distinctelor climatice pe baza condiţiilor
climatice relativ asemănătoare, de exemplu topoclimatul complex al Munţilor
Bucegi, al Câmpiei de terase a Dunării, etc.

g). Topoclimatele elementare

În cadrul topoclimatelor complexe pe baza condiţiilor climatice
asemănătoare caracteristice peisajelor geografice elementare cu suprafaţă
activă relativ omogenă s-au evidenţiat topoclimatele elementare, de exemplu
de: luncă, terasă, lac, circ glaciar, de culmi muntoase, etc.
Reflectând foarte sintetic particularităţile climatice şi topoclimatice ale
României, această regionare prezintă o viziune integrală a întregului potenţial
climatic şi topoclimatic de care dispune ţara noastră.
 BIBLIOGRAFIE

1. BACINSCHI DUMITRU, Meteorologie Generală, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1979;
2. BACINSCHI DUMITRU, BURCIU GHEORGHE,
Meteorologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
3. MIRCOV DRAGOSLAV – VLAD, EUGENIA STANCIU, Curs de
agrometeorologie, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2001;
4. MIHAJLOVICI DRAGUTIN T, MIRCOV DRAGOSLAV –
VLAD, ARSENICI ILIJA, LALICI BRANISLAVA, Bazele observaţiilor
meteorologice şi a prelucrării datelor, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2000;
5. BEŞLEAGĂ NICOLAE, Aerologie şi meteorologie sinoptică, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;
6. BOGDAN OCTAVIA, NICULESCU ELENA Riscurile
climatice din România, Academia Română, Institutul de Geografie, Bucureşti,
1999;
7. POP GHEORGHE, Introducere în meteorologie şi climatologie, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1988;
8. NEACŞA OSVALD, BERBECEL OCTAVIAN,
Climatologie şi Agrometeorologie, Ed.Didactică şi Pedagogă, Bucureşti 1979;
9. TOPOR NICOLAE, Ani ploioşi şi secetoşi, I.M.H., Bucureşti,
1964;