AMELIORAREA TOMATELOR

Tomatele sunt legumele cele mai consumate din lume. Tomatele se cultivă în toate ţările,
pe toate latitudinile, de la ecuator până aproape de cercul polar. Fructele pot fi consumate
proaspete sau prelucrate. Industria alimentară propune produse foarte diverse: concenstrate, suc,
ketchup, întregi, mărunţite, deshidratate. Şi modul de cultivare poate fi foarte variat. Astfel,
tomatele destinate industrializării sunt cultivate în câmp, fără palisare, mecanizarea fiind foarte
avansată, de la semănat la recoltat într-o singură fază. În California, mecanizarea culturii a fost
pusă la punct odată cu selecţia unor soiuri adaptate din acest punct de vedere. Tomatele destinate
consumului proaspăt pot fi cultivate în câmp în cultură palisată sau nu, sau chiar în spaţii protejate
prin palisare. Adăposturile pot fi din plastic sau sticlă., încălzit sau nu, cultivarea făcându-se pe sol
sau pe alţi suporţi. Tehnologiile cele mai performante pentru cultivarea în sere au fost puse la
punct în Ţările de Jos, astfel, că producţiile la hectar pot depăşi 400-450 t. (PHILOUSE şi
LATERROT, 1992)
Extensia culturii în noi zone geografice, evoluţia tehnologiilor, diversificarea destinaţiei
producţiei face necesară crearea unor soiuri cu adaptări speciale. În cursul ultimilor ani, cercetările
s-au îndreptat asupra adaptării materialului vegetal la condiţiile de mediu, în special la cele
stresante care au rol limitativ. Pe de altă parte, experienţele consumatorilor în privinţa calităţii
fructelor sunt tot mai sporite, atât în ceea ce priveşte aspectul şi consistenţa fructelor, însuşirile
organoleptice, nutritive, dar şi cele legate de industrializarea ia sfârşit, cu extensia culturii se asistă
la o sporire a problemelor datorate bolilor, probleme care pot deveni cruciale în unele regiuni.

Resurse genetice.
Germoplasma la tomate foarte bogată, fiind datorată variabilităţii naturale, dar şi celei
create în decursul timpului.
Soiurile ameliorate constituie materialul principal pentru îmbunătăţirea elementelor
productivităţii şi a calităţii. Menţinerea soiurilor în colecţii este detrul de uşoară datorită
autogamiei acestei specii. Având în vedere această particularitate soiurile ameliorate se folosesc în
procese de hibridare pentru provocarea variabilităţii.
Alături de soiurile ameliorare se utilizează în procesul ameliorării se folosesc şi populaţiile
locale care se mai găsesc în unele zone unde se practică agricutlura tradiţională. Populaţiile locale
sunt forme cu creştere nedeterminată şi cu maturizara tardivă. Calitatea fructelor este bună, la fel
ca însuşirile de rezistenţă la condiţii de mediu nefavorabile şi chiar la atacul unor boli.
Pentru a creşte variabilitatea speciei, amelioratorii se întorc la speciile sălbatice, tomatele
sunt una din speciile cultivate la care speciile sălbatice au foarte folosite în programele de
ameliorare. Astfel, toate genele de rezistenţă la boli existente la cultivarele actuale, provin de la
specii sălbatice.
Încrucişările interspecifice nu reuşesc dacă L. esculentum se foloseşte ca formă mamă.
Unele încrucişări interspecifice au fost revăzute fără dificultate (cu L.pimpinelifolium,
L.cheesmani, L.chimielwskii, L.parviflorum, L.pennellii). Hibridările cu L.peruvinaum şi
L.chilense sunt mult mai dificile, însă aceste bariere pt fi depăşite prin cultura embrionilor imaturi.
Soiurile şi varietăţile speciei L.esculentum se încrucişează uşor între ele, descendenţii
fiind fertili. Încrucişarea dintre L.esculentum şi L.hirsutum reuşeşte, deasemenea, cu destulă
uşurinţă însă descendenţii F1 sunt în totalitate sterili. Polenul de L.peruvianum, folosit la
polenizarea florilor de L.esculentum induce, floarte adesea, fenomenul de partenocarpie. Este
posibilă, totuşi, obţinerea de descendenţi seminali dintr-o astfel de încrucişare, însă gradul lor de
sterilitte este foarte ridicat.

1
Obiective de ameliorare
Ameliorarea productivităţii. Productivitatea, la tomate, ca şi la alte specii horticole, este o
însuşire deosebit de complexă. Ea depinde de elementele de productivitate, care sunt caracteristici
fixate în baza ereditară a soiurilor, şi de interacţiunea acestora cu condiţiile de mediu.
Producţia de fructe pe plantă este un caracter polifactorial a cărui manifestare fenotipică
este în strânsă dependenţă de tipul de creştere al plantei, de numărul fructelor pe plantă şi de
greutatea acestora. Majoritatea soiurilor de tomate produc între 1,5-3,5 kg fructe pe plantă, în
funcţie de intensitatea de manifestere a caracteristicilor enumerate anterior. La extragerea de elite,
acestea vor trebui să aibă minimum 3 kg fructe pe plantă.
Producţia pe plantă este condiţionată şi de tipul de creştere. La formele cu creştere
nedeterminată producţia nei plante poate fi foarte ridicată, dar cultivarea acestor forme necesită
sisteme de susţinere. Din acest motiv formele de acest tip se cultivă în spaţii protejate, mai puţin în
câmp. Pentru cultira în câmp se recomandă soiurile cu creştere determinată, la acetsea producţia
fiind susţinută de desimi mai mari la unitatea de suprafaţă.
Numărul de fructe pe plantă şi greutatea acestora sunt caractere moştenite cantitativ.
Numărul fructelor pe plantă este dependent de tipul plantei şi de tehnologia alicată la soiurile cu
crestere nedeterminată. Majoritatea soiurilor prezintă fructe rotinde, având un diametru de 57-82
mm şi o greutate de 120-250 g.
La tomatele cultivate prin semănat direct, rezultatele experimentale obţinute de
ARDELEAn şi colab. (1984), indică existenţa unor corelaţii fenotipice şi genotipice directe şi
pozitive între numărul de fructe pe plantă şi producţia de fructe la unitatea de suprafaţă, fapt ce
permite folosirea acestui caracter ca indice de selecţie pentru producţie.
Ameliorarea calităţii. Calitatea tomatelor pentru consumul curent este o însuşire ce trebuie
analizată în funcţie de destinaţia soiului sau hibridului. Forma fructelor, culoarea, textura şi
fermitatea pulpei, gustul, conţinutul în substanţă uscată, în zahăr şi aciditate, în vitamina C etc.
sunt numai câţiva din factorii ce trebuie luaţi în considerare în aprecierea tomatelor destinate
diferitelor întrebuinţări.
În general, fructele rotunde, uşor aplatizate. În ultima vreme s-au constatat preferinţe faţă
de fructele alungite sau faţă de cele mici, de tip „cireaşă” (10-12 g greutate). Atât forma cât şi
greutatea fructelor sunt caractere cu eritabilitate mare.
Culoarea fructelor este prezintă un determinism simplu şi se datorează culorii pulpei. Cele
mai multe soiuri au fructele de culoare roşie, fructele mai intens colorate fiind preferate de către
consumatori.
Unele mutante au epiderma incoloră astfel că fructul are culoare roz. Alte mutante au
fructele galbene sau portocalii. Un alt aspect important este omogenitatea coloraţiei fructului.
Aceasta este în mare parte dependentă de generaţia unei gene. Alela “u +” determină prezenţa unui
colet (zonă în jurul locului de inserţie a fructului la peduncul) de culoare verde înainte de
maturitate. Alela n caracterizează o coloraţie uniformă. Cultivarele care prezintă gena “u+”, la
coacere pot avea o coloraţie uniformă sau pot păstra o pată verde la nivelul coletului. De
asemenea, ele se pot coace neuniform, mai ales sub influenţa temperaturilor ridicate. Coletul
devine galben şi dur, ceea ce duce la deprecierea fructelor. Acest defect este foarte rar la
cultivarele care prezintă gena “u”.
Forma fructelor la tomate este destul de variată, cel mai des întâlnite fiind fructele de
formă globuloasă, ovală şi piriformă. BARTON şi colab. (1955) consideră forma rotundă (“O”)
dominantă asupra celei ovale sau piriforme (“o”). Cum însă între formele ovală şi piriformă se pot
obţine câteva forme intermediare distincte, se pare că ipoteza eredităţii monogenice a formei
fructului nu este suficientă.
Textura şi fermitatea pulpei sunt caracteristici cu un determinism poligenic şi cu grade de
heritabilitate destul de scăzute. Data maturizării, lungimea perioadei de maturizare a fructelor,

2
gradul de maturizare a acestora în momentul recoltării sunt doar câţiva din factorii ce influenţează
foarte puternic textura şi fermitatea pulpei fructului la tomate. (CROITORU şi TOMA, 2002)
Pentru ameliorarea formităţii fructului cele mai multe lucrări s-au desfăşurat în SUA unde
scopul acestora a fost de a se acumula la număr cât mai mare de gene implicate în realizarea
acestui caracter. Au fost create chiar grade pentru măsurarea durităţii fructelor, a rezistenţei la
şocuri (lovituri) sau a fermităţii pericarpului (penetrometre).
Gustul este dat, şi la tomate, de raportul dintre diferitele substanţe aflate în fruct , dintre
care conţinutul în glucide şi aciditatea joacă un rol esenţial. Ambele componente se moştenesc
după modelul cantitativ şi, ceea ce este mai important, independent unul de altul.
Dintre acizii organici, conţinuţi de fructele de tomate, un rol deosebit revine acidului
ascorbic (vitamina C). Sporirea conţinutului de vitamina C în fructele de tomate constituie, multă
vreme, un obiectiv important de ameliorare la această plantă.
O sursă valoroasă pentru un conţinut ridicat de vitamina C o constituie unele forme ale
speciei L.peruvianum (peste 75 mg vitamina C la 100 g fruct). Această specie a fost folosită, încă
din 1946 (YEAGER şi PURINTON) ca genitor în vederea obţinerii unor descendenţi bogaţi în
vitamina C, primul rezultat palpabil al acestui program fiind soiul Hi C care are un conţinut în
vitamina C aproape dublu faţă de celelalte soiuri de tomate cunoscute (62-67 mg/100 g fruct). Din
păcate, conţinutul ridicat în vitamina C este corelat negativ cu mărimea fructului, fapt verificat de
majoritatea amelioratorilor care au lucrat cu această plantă. Încercările făcute de POLE (1956)
prin utilizarea metodei ameliorării convergente au dus la câteva rezultate promiţătoare: selecţii cu
un conţinut relativ ridicat în vitamina C (peste 40 mg) şi cu dimensiuni mari a fructelor (70 g).
Aceste prime rezultate sugerează că prin aplicarea unor metode de ameliorare adecvate, likage-ul
dintre conţinutul ridicat de vitamina C şi dimensiunea redusă a fructelor poate fu rupt obţinându-
se descendenţi cu fructe mari şi bogate în vitamina C.
Datorită consumului în cantităţi mari a acestei legume , tomatele nu sunt de neglijat în
privinţa aportului de săruri minerale şi vitamine, mai ales A şi C. În unele ţări, cum este Japonia,
ameliorarea este concentrată spre creşterea conţinutului în vitamina C, caracter pentru care în
cadrul genului Lycopersicon există o mare variabilitate. În alte ţări, ca Bulgaria, se urmăreşte
sporirea concentraţiei în caroten sau vitamina A, folosind mutanta monogenică dominantă B,
bogată în β caroten, care provoacă o coloraţie portocalie a fructelor.
Calitatea tomatelor pentru industrializare depinde de conţinutul în substanţă uscată solubilă
din fructe este un caracter important pentru cultivarele a căror fructe sunt destinate producerii de
concentrate. Acest caracter a fost contra-selecţionat pe parcursul creării cultivarelor foarte
productive adaptate la cultivarea şi recoltarea în condiţii de mecanizare totală: dezvoltare
vegetativă redusă, maturizarea precoce şi grupată, productivitate mare, fructe mari şi foarte tari cu
pereţi îngroşaţi şi cu zonele loculare reduse, toate aceste caractere fiind corelaţie negativă cu un
conţinut ridicat de substanţă uscată. În aceste condiţii nu se pot atinge 5-5,5% substanţă uscată, ci
doar 4,5%. Progrese substanţiale au fost realizate pornind de la încrucişări cu anumite specii
sălbatice, existând astăzi şi cultivare cu 5,5-6% substanţă uscată. În aceste condiţii nu se pot atinge
5-5,5% substanţă uscată, ci doar 4,5%. Progrese substanţiale au fost realizate pornind de la
încrucişări cu anumite specii sălbatice, existând astăzi şi cultivare cu 5,5-6% substanţă uscată. Se
deschis noi perspective graţie utilizării markerilor moleculari . punerea în evidenţă a unei legături
între un caracter cantitativ complex aşa cum este conţinutul în substanţă uscată solubilă, care are şi
o ereditate scăzută, ca markeri RFLP şi localizarea unor astfel de caractere în harta cromozomială,
trebuie să faciliteze transferul unui astfel de caracter în mai multe cultivare. Astfel de studii au
fost efectuate pe un material obţinut din încrucişări interspecifice cu L.chimielewski la care
conţinutul de substanţă uscată solubilă este în jur de 10% (OSBORN şi col., 1987; TANKSLEY
şi col., 1988)

3
 Pe lângă procentul de substanţă uscată, fructele tomatelor pentru industrializare trebuie să
fie bogate în zahăr (4-5%), vitamina C şi caroten, iar aciditatea mia redusă. (GLĂMAN şi col.,
2001)
Vâscozitatea este o caracteristică ce interesează pentru produsele ce obţinute în urma
transformării, în special pentru concentrate, suc, ketchup. Vâscozitatea este direct legată de
conţinutul fructelor în substanţe insolubile în alcool (proteine, celuloză, pectine, polizaharide).
PH-ul produselor realizate în urma industrializării trebuie să fie sub 4,5 pentru a limita
timpul de sterilizare necesar şi pentru a se păstra calitatea produsului.
Ameliorarea duratei păstrării fructelor. În privinţa duratei de păstrare a fructelor există
diferenţe mari între soiuri. O ameliorare spectaculoasă a duratei de păstrare ce poate obţine
utilizând mutante monogenice legate de maturizarea fructelor; genele “rin” (repening inhibitor)
sau “nor” (non ripenin) (TIGCHELAAR şi col., 1978). Fructele plantelor rin/rin sau nor/nor nu
sunt climaterice. Procesul de maturizare a fructelor climaterice a unui soi normal are loc în
condiţiile blocării producţiei de etilenă, a respiraţiei, a sintezei carotenoizilor, a înmuierii fructelor
şi a dezvoltării aromelor. Fructele rămân galbene şi se pot păstra mai multe luni la temperatura
mediului ambiant, dar gustul lor este neplăcut.
Fructele plantelor de tip nor/+ se pot păstra câteva săptămâni, iar dezvoltarea coloraţiei în
roşu este lentă şi incompletă. La heterozigoţii de tip rin/+, coloraţia fructului este normală şi
durata păstrăririi nu este decât la câteva zile. Amelioratorii, în special în Israel, exploatează aceste
gene mutante în cadrul hibrizilor, încercând să atenueze defectele pe planul coloraţiei şi a gustului.
Ameliorarea epocii de coacere. Epoca de coacere constituie un obiectiv de ameliorare de
primă importanţă având în vedere faptul că este necesară acoperirea unei perioade de timp cât mai
îndelungată cu tomate de calitate superioară pentru consumul în stare proaspătă. Din punct de
vedere a epocii de coacere, soiurile de tomate din ţara noastră se clasifică în trei grupe principale:
precoce (95-100 zile), semirprecoce (111-130 zile) şi tardive (peste 130 zile). Condiţiile climatice
din ţara noastră permit cultivarea unor soiuri de tomate aparţinând oricăreia din clasele enumerate
mai sus. Desigur, obţinerea unor soiuri de tomate de câmp timpurii şi extratimpurii constituie
obiectivul major al cercetărilor legate de epoca de coace la această plantă, mai ales dacă se are în
vedere că datorită crizei resurselor de energie, producţia de tomate în sere şi solarii încălzite nu va
mai fi rentabilă.
În selecţie, pentru o anumită epocă de coace a fructelor de tomate, deosebit de importantă
este corelaţie pozitivă dintre data înfloritului şi data maturităţii fructelor. Această corelaţie permite
efectuarea selecţiei, în cadrul populaţiilor F2 şi următoarele încă înainte de plantarea lor în câmp.
În acest scop, răsadul este ţinut în seră sau răsadniţe până în momentul deschiderii primelor flori.
În funcţie de epoca de coacere pentru care vrem să facem selecţie, încă din răsadniţă pot fi
eliminate toate plantele care au o înflorire prea precoce sau prea tardivă.
Ameliorarea rezistenţa la boli şi dăunători. Tomatele fiind cultivate în condiţii diverse şi
uneori în condiţii limitante pentru creştere şi dezvoltare, numărul agenţilor patogeni ce afectează
această specie este foarte mare. Sunt aproape 200 de boli descrise la tomate, la nivel mondial.
Începând cu anii 1940, cercetările pentru depistarea unor surse de rezistenţă s-au
intensificat foarte mult, la început în SUA, apoi în Europa. Speciile sălbatice au fost foarte mult
exploatate. După 1955 a fost elaborat primul bilanţ a resurselor disponibile (ALEZANDER şi
HOOVER, 1955). Utilizarea acestora a fost mai mult cerută şi după 1960 au apărut primele soiuri
reformante şi rezistente la mai multe boli. Peste 10 boli sunt controlate astăzi de surse de
rezistenţă. Toate sunt monogenice, şi în cea mai mare parte dominante. Eficacitatea lor este
valabilă în ceea ce priveşte nivelul expresiei şi stabilitatea (tabelul 3.2.)
Tabelul 3.2.
Stadiul luptei genetice contra agenţilor patogeni de la tomate în ţările mediteraneene (după
PHILOUZE şi LATERROT, 1992)
Agent patogen (boala) Gena de Nivelul expresiei Stabilitatea rezistenţei

4
 rezistenţă rezistenţei în timp
Ciuperci
Verticillium dalilie Ve Foarte ridicat Bună, depăşită în
mmulte zone
Fusarium oxysporum f.sp.
lycopersici
Rasa 0 I Foarte ridicat Medie, depăşită în unele
zone
Rasa 1 I-2 Foarte ridicat Bună
Fusarium oxysporum f.sp. radicis
lycopersici Fr 1 Foarte ridicat Bună, recent introdusă
Pirenochaeta lycopersici pyl Medie Bună
Cladosporium fulvum Cf serie de Foarte ridicat Medie, unele gene au
(Fulvia fulva) gene fost depăşite
Phytphtora infestans Ph 2 Medie Bună
Stemphylum sp. Sm Foarte ridicatră Bună
Bacterii
Pseudomonas tomato Pto Foarte ridicat Bună
Viruşi
Virisul mozaicul tutunului (VMT) Tm-22 Foarte ridicată Bună
Nematozi
Meliodogine spp. Mi Foarte ridicată Bună, depăşită în unele
zone

Faţă de Clamidosporium fulvum situaţia este mai complexă. Această ciupercă evoluează
foarte rapid în culturile protejate din Europa şi bazinul Mediteranean, fiind cunoscute peste 8 rase
(LATERROT, 1990). Rezerva de gene de rezistenţă este importantă. Programele de ameliorare
actuale tind să introducă cel puţin 2 gene, încă nedepăşite, în noii hibrizi F 1, în fine opunând
ciupercii o barieră mai eficace.
Dacă faţă de virusul mozaicului tutunului gena de hipersensibilitate Tm – 22 este la baza
tuturor soiurilor rezistente actuale, trebuie precizat că rezistenţa poate să apară la 3 tipuri de
genotipuri:
- Tm – 22 în stare homozigotă,
- Tm – 22 în stare heterozigotă,
- Tm – 22 în stare heterozigotă cu gena de toleranţă Tm – 1. (LATERROT, 1990)
În unele ţări subrtopicale şi tropicale, bacteria Pseudomonas solanocearum provoacă
pagube considerabile. Pentru aceasta au fost puse în evidenţă mai multe surse de rezistenţă.
Rezultate bune au fost obţinute cu rezistenţa indusă la soiul “Caracibe”, rezistenţă care provine de
şa tomate primitive, această rezistenţă dde tip semidominant la hibrizii F 1, s-a exprimat în toate
ţările în care a fost studiată.
Cele mai păgubitoare boli ale tomatelor, în condiţiile din ţara noastră sunt: septorioza
(Septoria licopersici) mana (Phitophtora infestans), pătarea brună a frunzelor (Cladosporium
fulvum) şi virusurile. Combaterea pe cale chimică a acestor boli este destul de costisitoare, iar în
cazul unor viroze, ea nu este nici măcar posibilă. Din aceste motive, crearea de soiuri şi hibrizi de
tomate cu o rezistenţă genetică la aceste boli se impune ca un obiectiv de ameliorare de prim rang.
Principalele surse de rezistenţă la boli, folosite în ameliorare tomatelor, sunt speciile
înrudite cu L.esculentum. Multe forme ale speciei L.peruvianum sunt rezistente la mană, pătarea
brună şi mozaicul tutunului, iar subspecia pimplinellifolium este deosebit de rezistentă la
fuzarioză.

5
 Datele cuprinse în literatura de specialitate sunt destul de sărace în privinţa mecanismului
ereditar al transmiterii rezistenţei la aceste boli. Au fost identificate trei gene majore, Cf 1, Cf2 , Cf3
care conferă rezistenţă la pătarea brună a frunzelor (BARTON şi colab., 1995). De asemenea,
PORTE (1941), obţine în experienţele sale dovezi evidente că şi rezistenţa la fuzarioză ar fi
determinată de o singură genă majoră, dominantă.
Rezistenţa la mană pare a fi moştenită cantitativ (CLARKE, 1955) şi este, foarte adesea
corelată negativ cu mărimea fructelor. Se pare că tot o corelaţie negativă există şi între rezistenţa
la mozaicul tutunului şi mărimea fructelor. Pentru obţinerea unor descendenţi rezistenţi la aceste
boli, în afara speciei L.peruvianum mai pot fi folosite ca surse de rezistenţă soiurile Kirov I,
Smorovindnaia, care sunt practic imune la atacul de mană şi prezintă de asemenea o bună
rezistenţă la viroze.
Amelioratorii mizează să acumuleze maximum de rezistenţă deja cunoscute şi folosite
împreună cu caracterele agronomice şi de calitate a fructelor. În paralel au fost dezvoltate
programe de ameliorare pentru a introduce în cultivare rezistenţe la boli încă necontrolate genetic
sau la noi rase fiziologice adaptate la genele actuale exploatate. Pe plan mondial, pe tipuri de
agenţi patogeni, pot fi menţionate mai multe programe.
Principalele programe de ameliorare a rezistenţei la boli criptogamice vizează următorii
agenţi patogeni: Verticillium dablie (începutul exploatării rezistenţei parţiale la rase adaptate la
gena Ve), Fusarium oxysporium f.sp. lycopersici (exploatarea rezistenţei de nivel înalt controlată
de genele I3 preluate de la L. pennellii, eficace faţă de rasele adaptate la I şi I2), Leveillula taurica
– Oidiopsis taurica (începutul exploatării unei rezisteneţ de înalt nivel controlată de gena Lv
preluată de la L. chilense), Oidium licopersicum (începutul introducerii rezistenţei de înalt nivel
preluată de la 25 specii sălbatice), Alternaria dauci f. sp. solani (exploatarea rezistenţei parţiale
poligenice)
În privinţa atacului de baterioze sunt luaţi în studiu două specii: Corynebacterium
michiganenese - Clavibacter michiganensis ssp. michiganensis (exploatarea rezistenţei parţiale
oligo şi poligenice), Xanthomonas campestris pv. vesicatoria (exploatarea rezistenţei parţiale)
Principalele viroze urmăîrite a fi controlate genetic sunt: Virusul mozaicului
castraveţilor (CMV), transmis de afide (începutul exploatării unei rezistenţe parţiale preluată de la
L. hirsutum ), Virusul Y al cartofului (PVY) transmis de afide (exploatarea unei rezistenţe mono
sau oligogenice preluată de la L. hirsutum), Virusul tomato spotted wiet (TSWV) transmis prin
tripşi (începutul exploatării rezistenţei de la L. peruviannum), Virusul tomato Yellow Leaf
Curl (TYLCV) transmis de Bemisia tabaci (exploatarea rezistenţei parţiale de la mai multe specii
sălbatice).
Rezistenţa faţă de agenţii patogeni este pusă în evidenţă prin mijloace de încercare
sistematică cu infecţii artificiale cu una sau mai multe suşe ale agenţilor patogeni de diferite
origini sau în câmp în zone cu contaminare naturală foarte severă.
Pentru a sublinia importanţa observării materialului biologic în câmp, prezentăm 2
exemple. În Canada, existenţa unei epidemii de Pseudomonas tomato a evidenţiat rezistenţa la
această bacterie a mai multor linii de tomate. Această rezistenţă s-a datorat unui părinte comun
acelor linii, aparţinând speciei L. pimpinellifolium. În Bulgaria, o puternică epidemie de Laveillula
taurica a permis găsirea unei rezistenţe într-un material obţinut prin încrucişarea cu L. chilense.
Tehnicile de alegere a materialului cu o anumită rezistenţă depind de tipul agentului
patogen şi de expresia rezistenţei. Succesul şi aplicarea pe perioade lungi de timp aşa cum doresc
amelioratorii, depinde, în cazurile mai dificile, de colaborarea între amelioratori şi fitopatologi.
În ceea ce priveşte cele aproximativ 10 rezistenţe integrate în cultivarele actuale şi
populaţiile în curs de selecţia se poate considera că pentru două dintre ele există dificultăţi. Uneori
este vorba de rezistenţele la Pyrenophora lycopersici şi Phztophtora infestans pune probleme de
alegere, în cazul lor nivelul expresiei fiind foarte slab şi dependent de condiţiile mediului de
testare în stadiu de plantulă. În alte cazuri, tehnicile sunt relativ mai simple.

6
 Dintre insecte, singura specie pentru care sunt posibilităţi de ameliorare este Liriomyza.
Pentru acest dăunător a început exploatarea rezistenţei parţiale de la speciile L. hirsutum şi L.
cheesmanii.
Ameliorarea rezistenţa la frig. În calitatea lor de plante termofile tomatele sunt foarte
sensibile la frig. Majoritatea soiurilor de tomate cunoscute în prezent îşi încetinesc sau îşi
încetează creşterea şi dezvoltarea la temperaturi pozitive cuprinse între 5 şi 70C.
Crearea de soiuri şi hibrizi de tomate rezistente la frig se impune ca un obiectiv important
de ameliorare. Astfel de soiuri ar aduce câştiguri din două puncte de vedere:
- plantarea mai timpuri e răsadului în câmp, aceasta atrăgând economii de energie şi
fonduri,
- extinderea culturii tomatelor în zone cu primăvari şi veri mai răcoroase.
Surse valoroase de rezistenţă la frig sunt soiurile Stambovîi 2165, Karlic, VIR 2116 şi
specia L.hirsutum.
Ameliorarea adaptabilităţii. Este vorba de crearea unor soiuri adaptate la diverse moduri de
cultură, la condiţii climatice şi pedologice extrem de variate, în maniera ameliorării productivităţii
şi stabilităţii, a prelungirii perioadei productive şi la extinderea tomatelor în noi zone.
Lucrările efectuate în nordul Europei, în special în Olanda, au permis crearea unui material
vegetal adaptat la condiţiile zi scurtă şi la lumină puţină, chiar dacă tomatele sunt plante
pretenţioase faţă de lumină. Astfel au fost create cultivare capabile să producă întreg anul cu
randamente extrem de ridicat.
Lucrările asupra rezistenţei la salinitate trebuie să permită creşterea productivităţii şi în
zonele unde salinitatea solului sau a apei este o problemă. Terenul de salinitate cuprinde o foarte
mare heterogenitate legată de natura şi concentraţia diferiţilor ioni minerali din sol sau apă. În
plus, acestea prezintă fluctuaţii în spaţiu şi timp (JONES, 1987). Rezistenţa la salinitate a fost pusă
în evidenţă, pe de o parte la L. esculentum în cadrul cultivarelor cu origine din zone aride (Egipt,
Turcia) şi pe de altă parte la un număr mare de forme sălbatice, în particular L. chesmanii, sp. L.
esculentum.
Între soiurile speciile L. esculentum există diferenţe mari în privinţa calităţii polenului şi a
sensibilităţii la legarea fructelor la temperaturi scăzute. Un astfel de material a fost folosit mult la
genitori, dar nu sunt speranţe prea mari din acest punct de vedere genitorii cei mai promiţători se
pot găsi la speciile sălbatice.
Anumite ecotipuri din L. hirsutum, care cresc la altitudine, rezistă la frig, nu numai în
privinţa calităţii polenului şi a legării fructelor, dar şi în privinţa germinării seminţelor şi creşterii.
O altă cale pentru ameliorarea legării la temperaturi scăzute este exploatarea partenocarpiei
naturale. Există mai multe origini, găsite la L. esculentum sau la specii sălbatice din genul
Lycopersicom, cel mai uşor de exploatat şi datorată genelor recesive pat-2 (PHILOUZE, 1983).
Este vorba despre o partenocarpie facultativă: când condiţiile de mediu sunt favorabile
microsporogenezei în urma polenizării şi fecundării se formează fructe cu conţinut normal de
seminţe; dar când condiţiile devin nefavorabile se formează fructe partenocarpice, cu aspect şi
mărime asemănătoare fructelor cu seminţe. Acest caracter a fost obiectul unui număr mare de
lucrări şi programe de ameliorare, dar până în prezent nu au fost create soiuri partenocarpice
foarte performante. Totuşi, această cale rămâne deschisă.
Bazele fiziologice care conferă o bună comportare la temperaturi ridicate sunt adesea
diferite de la un soi la altul; stigmatul nu depăşeşte vârful staminelor la temperaturi ridicate,
producţia de polen este suficientă, gameţii femeli şi masculi au o bună viabilitate, aptitudinea la
partenocarpie, aptitudinea de a transfera produşii fotosintezei către organele de reproducere.
Aceste elemente sunt vizate a fi acumulate într-un singur genotip prin programe de ameliorare
complexe (STEVENS, 1979).

7
 Adaptabilitatea pentru cultura forţată. De la început trebuie menţionat faptul că nu toate
soiurile de câmp dau rezultate în culturile din spaţii acoperite. Soiurile pentru aceste spaţii prezintă
unele însuşiri speciale:
- să aibă o bună rezistenţă la condiţiile de mediu specifice serelor şi solariilor unde este
deficit de lumină, exces de umiditate şi variaţii diurne de temperatură
- să prezinte o foarte bună rezistenţă la atacul bolilor specifice spaţiilor acoperite;
- să prezinte fructe intens colorate, uniforme ca mărime, cu pulpa tare, rezistente la
transport şi dacă este posibil să se maturizeze după recoltare.
În ultima vreme asemenea soiuri şi hibrizi au fost creaţi şi introduşi în cultură. Soiurile pot
servi ca genitori în programele de ameliorare.
Obţinerea de soiuri cu tulpină erectă şi creştere determinată constituie un obiectiv de
ameliorare tot mai prezent în ultima vreme datorită extinderii culturilor de tomate în câmp şi
necesităţii mecanizării complete a lucrărilor de întreţinere şi chiar recoltare.
Soiurile şi hibrizii de tomate destinaţi a fi cultivaţi în câmp trebuie să prezinte anumite
însuşiri, în principal: creştere determinată, tulpini erecte şi puternica care să nu necesite sisteme de
susţinere, fructificare şi maturizare simultană a fructelor de pe două până la patru etaje, o
desprindere uşoară a fructelor din codiţă.
Dintre aceste caractere, numai pentru câteva se cunoaşte mecanismul determinismului
genetic. Pentru creşterea determinată se cunoaşte gena majoră recesivă “sp” diferită de gena “d”,
care în stare homozigotă recesivă produce piticirea plantelor. Celelalte caractere de interes din
acest punct de vedere au un determinism genetic poligenic cu stabilitate foarte slabă.
Soiurile şi hibrizii destinaţi culturilor de câmp în condiţiile mecanizării complete,
îndeplinesc numai o parte din caracterele necesare. Principalul caracter care este deficitar este
portul neerect, ceea ce face ca coacerea fructelor să fie neuniformă şi recoltarea să se facă cu
greutate.

3.1.5. Metode de ameliorare.

Tomatele au fost introduse recent în ameliorare. Variabilitatea speciei provine din
introducerea repetată în Europa a unor provenienţe din Mexic, iar mai târziu apariţia unor forme
diverse din diferite ţări europene sau SUA; create de către grădinari şi comercianţi provenind de la
unele amestecuri, hibridări accidentale sau mutaţii. Tomatele nu au făcut obiectul ameliorării prin
hibridări controlate urmate de alegere în descedentare hibride, de cât după anii 1920 în SUA, iar
mai târziu, după anii 1960 au fost realizate selecţii adevărate în alte ţări.
Până la această dată, obiectivul a fost obţinerea unor soiuri stabilizate (tip linie pură) care
se deosebea între ele prin precocitate, mărimea şi forma fructelor. După 1983, ALABUVEETTE
şi TITARD subliniază importanţa heterozisului la tomate, care se manifestă printr-o creştere a
potenţialului productiv al hibridului comparativ cu formele parentale, aceasta imaginând premisele
cultivării în producţia hibrizilor.
toate cultivarele actuale disponibile au fost obţinute prin metode clasice de ameliorarea
plantelor autogame la care, tot mai mult se impun hibrizii F 1 performanţi. Selecţia genealogică, de
departe, este metoda cea mai folosită, ea este eficace pentru fixarea unor caractere cu determinism
simplu, numeroase la tomate, permiţând în acelaşi timp eliminarea rapidă a genotipurilor cu
defecte, în special cele legate de aspectul fructelor, care fac incultivabile astfel de soiuri. Sele3cţia
individuală este folosită în ameliorare pentru caracterele cu eritabilitate slabă, cum este cazul
conţinutului de substanţă uscată solubilă în fruct.
Selecţia este metoda cea mai veche folosită în crearea de noi soiuri. În prezent metoda este
foarte puţin folosită deoarece procesul de ameliorare de începe cu efectuarea de hibridări pentru
producerea de variabilitate. Astfel, selecţia va fi o metodă care însoţeşte una din metodele folosite
pentru provocarea variabilităţii.

8
 Selecţia aplicartă la tomate, în întreaga lume, în cursul, ultimilor 40 de ani s-a dovedit
eficace şi a dus la obţinerea unei palete de soiuiri extrem de diversificate. Rezultatele aplicării
metodelor clasice de ameliorare continuă să apară şi în viitor.
Amelioratorii de tomate, de scurt timp practică selecţia recurentă, alternând generaţiile de
interîncrucişări cu autopolenizarea pentru acumularea genelor favorabile pentru anumite caractere
cu determinism poligenic spre exemplu rezistenţa la viroze (Yellow Leafe Curl), rezistenţa la
musca minieră (Liriomyza ssp.) şi într-o manieră mai largă, adaptabilitatea la condiţiile de mediu
şi calitatea fructelor. Aceste metode se completează una pe alta şi se pot folosi alternativ în
programele de ameliorare. Pe de altă parte testarea combinaţiilor hibride trebuie făcută cu
regularitate în timpul ameliorării.
Hibridarea este metoda de bază aplicată în ameliorarea tomatelor. Se aplică toate tipurile
de hibridare de la cea apropiată până la cea îndepărtată. Folosirea hibridării în ameliorarea
tomatelor s-a practicat încă din secolul al XIX-lea. Odată cu dezlegarea eredităţii caracterelor,
hibridarea a început a fi folosită programat pentru obţinerea combinaţiilor de caractere dorite.
Colecţiile din centrele de ameliorare a tomatelor sunt foarte ample şi oferă material iniţial
bogat pentru realizarea de combinaţii hibride din ce în ce mai complexe.
Hibridarea interspecifică este tot mai mult folosită în ameliorarea tomatelor, odată ce s-a
descoperit că în cadrul speciilor înrudite există gene de rezistenţă la temperaturi scăzute, la atacul
bolilor sau gene pentru sporirea conţinutului fructelor în vitamina C. Astfel încrucişările cu
L.peruvianum şi L.hirsutun sunt foarte utilizate. Hibridările cu aceste specii nu sunt dificil de
realizat, problema principală care se pune este sterilitatea hibrizilor F 1, în special la combinaţiile
cu L.hirsutum.
Back-cross-ul este o variantă a hibridării foarte utilizată la tomate. Soiurile actuale prezintă
performanţe productive importante şi o calitate a fructelor destul de bună. Multe dintre ele sunt
însă deficitare în privinţa rezistenţei la boli, în special la septorioză, mană, fuzarioză, pătarea
brună a frunzelor şi la viroze. Gene în privinţa rezistenţei la aceste boli pot transferate prin back-
cross de la speciile înrudite sau de la soiurile care le posedă. După hibridarea cu forma donatoare
urmează retroîncrucişări cu soiul valoros până la refacerea genotipului acestuia în cadrul lui
existând şi genele preluate de la donator.
Heterozisul valorificat prin cultivarea hibrizilor este metoda cea mai recentă cu toate că la
plantele autogame ameliorarea este bazată pe crearea de soiuri.
WELINGTON (1912) a observat prezenţa heterozisului la tomate şi a încercat utilizarea
lui în practică. De atunci crearea de hibrizi comerciali F 1 a fost încercată şi au fost evidenţiate
sporuri faţă de media părinţilor, dar şi sporuri faţă de cel mai valoros dintre părinţi în privinţa
productivităţii şi calităţii fructelor. Un mare avantaj al hibrizilor este acela că unele corelaţii nu
pot fi uşor rupte în cadrul soiurilor, dar la hibrizi ele sunt mai uşor de realizat. Astfel, corelaţiile
dintre mărimea fructelor şi tardivitate, dintre mărimea fructelor şi conţinutul redus în vitamina C
nu pot fi desfăcute prin aplicarea selecţiei în populaţii hibride. Ele se manifestă însă foarte slab la
hibrizii F1. Foarte valoroşi sunt hibrizii timpurii care dau şi producţii foarte mari.
Heterozisul este la fel de pronunţat chiar dacă condiţiile mediu sunt mai puţin favorabile.
Analiza factorilor ce influenţează productivitatea arată că ameliorarea acesteia vine dintr-o mai
bună legare a fructelor; un procent mai mare de flori care produc fructe, fructe mai mari care se
datorează unui număr mai mare de seminţe (masa fructului unui soi este corelată direct cu numărul
de seminţe care le conţin). Dacă se descompune mai departe fenomenul legării, se ajunge la
concluzia că în condiţii nefavorabile, de exemplu temperaturi scăzute, trebuie să existe heterozis
sau dominanţă pentru cantitatea de polen formată şi pentru calitatea polenului (estimată in vitro
prin colorarea cu carmin acetic), şi heterozis pentru valoarea de fecundare a polenului (estimată in
vivo prin numărul de seminţe de către flori castrate ale unei forme mamă cultivată în condiţii
optime).

9
 Un alt avantaj al hibrizilor F1, este acela că permit acumularea unor gene dominante de
rezistenţă la mai multe boli. Ca şi la alte specii cultivate, comercializarea hibrizilor F1 permite
protejarea materialului vegetal şi rentabilizarea procesului de ameliorare.
Hibrizii F1 câştigă progresiv teren la toate tipuri de culturi începând cu cele mai profitabile:
culturile din seră (unde nu se mai întâlnesc hibrizi), apoi culturile palisate din câmp, apoi culturile
nepalisate din câmp pentru fructe proaspete şi sfârşind cu cele pentru industrializare (la care
hibrizii F1 care au fost introduşi recent). În acelaşi timp, pentru ţările mai puţin avansate, pentru
care preţul seminţei hibride este foarte costisitor, este prioritară crearea soiurilor (de tip linie
pură), introducând în acestea, în special gene de rezistenţă la boli.
În crearea hibrizilor comerciali la tomate, ca forme parentale se folosesc soiuri sau chiar
linii obţinute prin metode clasice de ameliorare. S-a constat că cele mai performante soiuri sunt şi
cele mai bune forme parentale ale hibrizilor comerciali. Pentru depistarea acestora, pe lângă
performanţele productive este testată şi capacitate combinativă. Foarte mult timp ca forme
parentale au fost folosite linia L 10 şi soiurile Bison pentru culturi timpurii şi soiul Rutgers pentru
culturile tardive.
La noi în ţară au fost create linii proprii care stau la baza primilor hibrizi comerciali
româneşti.
Producerea seminţei hibride comerciale nu este perfectată îndeajuns. Castrarea formelor
mamă se face manual la fel ca şi polenizările artificiale. Astfel preţul de cost al seminţei hibride
creşte. Prin utilizarea androsterilităţii acest neajuns ar putea fi eliminat. La tomate se cunoaşte
androsterilitatea genică datorată genelor “ps”. În cazul acestui tip de androsterilitate în urma
înmulţirii liniei androsterile se obţine un amestec de plante androsterile şi androfertile. Acestea se
produc ca răsad şi se ţin în sere până la înflorire când se face separarea lor prin observarea florilor.
În câmp se vor planta numai plantele androsterile.
Androsterilitatea citoplasmatică nu se cunoaşte la tomatele cultivate. Cu toate că există
sistemul operaţional prin care se pot obţine gene mutante recesive de androsterilitate, unele
prezentând markerii necesari (morfologici sau izoenzime) legaţi de genele de androsterilitate,
producerea seminţei hibride are la bază forme mamă normale, însă această situaţie trebuie
schimbată. Prin utilizarea androsterilităţii se reduce mult preţul de cost al seminţei hibride fiind
eliminat un volum mare de lucrări manuale (BĂLAŞA, 2001)
Mutageneza este o metodă destul de eficientă la tomate. Inducerea mutaţiilor se încearcă
pentru obţinerea unor gene care trebuie preluate de la speciile înrudite. Folosirea unor astfel de
gene mutante are avantajul că nu mai este necesară îndepărtarea genelor nedorite care se preiau de
la speciile sălbatice.
Agenţii mutageni ei mai folosiţi sunt radiaţiile ionizante. Se recomandă două iradieri, una
la polen şi alta la seminţele rezultate din polenizarea cu polen iradiat. Principalele caractere
afectate de mutaţii sunt cele cu determinism simplu, cum ar fi: culoarea şi forma fructelor,
prezenţa sau absenţa pubescenţei, tipul de creştere şi chiar obţinerea unor forme precoce.
Metode neconvenţionale de ameliorare. Variabilitatea care există la speciile sălbatice din
genul Lycopersicon oferă avantaje care trebuie exploatate. Pentru aceasta diferitele tehnici ale
biotehnologiilor oferă perspective total noi.
Markerii moleculari vor fi un mare ajutor pentru ameliorarea tomatelor. Există deja
rezultate în acest domeniu. Astfel sunt menţionate legăturile între markerii izoenzimici şi genele
de androsterilitate sau rezistenţă la boli, legăturile între markerii RFLP şi conţinutul în substanţă
uscată solubilă din fruct. Existenţa unei hărţi comozomiale cu o densitate destul de mare de
markeri RFLP şi dezvoltarea de noi markeri moleculari vor permite impoprtante progrese în
ameliorare.
Inginerie geneteică deschide şi alte perspective. Proiecte mai mult sau mai puzţin
elaborate, mai mult sau mai puţin avansate sunt aplicate în ameliorarea tomatelor. Din această
catregorie pot fi amintite obţinerea de plante rezistente la erbicide, la insecte şi diverşi agenţi

10
patogeni, obţinerea plantelor androsterile. Obţinerea tomatelor transgenice permite deja revizuirea
completă de către tehnologi a ipotezelor emise cu referire la maturizarea fructelor.
Metodele neconvenţionale deschid perspective obţinerii unor soiuri cu arhitectură
deosebită, a unei producţii superioare din punct de vedere calitativ şi liberă de substanţele nocive
rămase de la numărul mare al tratamentelor chimice pentru combaterea bolilor care se mai
practică în tehnologiile clasice.

11