UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE

SI MEDICINA VETERINARA A BANATULUI

„REGELE MIHAI I AL ROMANIEI” DIN TIMISOARA

Facultatea de Horticultură şi Silvicultură

SPECIALIZARE: Ameliorare şi producere de sâmânţă la plantele cultivate

DISCIPLINA – Bazele biologice şi genetice ale ameliorării plantelor şi

producerii de sămânţă

Sef disciplina, Student,

Lector.dr. Sărac Ioan Mariș Vasile Cornel
Anul I Master
 Variabilitatea unor hibrizi de helianthus annuus

Floarea-soarelui este principala plantă cultivată pentru obţinerea uleiului în

România, uleiul fiind de calitate superioară. Condiţiile pedo-climatice din ţară sunt
favorabile acestei culturi, din acest motiv, zonele unde planta poate fi cultivată sunt foarte
extinse. Extinderea bolilor, a făcut ca o perioadă de timp, cultivarea florii-soarelui să fie
restricţionată în unele regiuni, dar prin lucrările de ameliorare au fost creţi noi hibrizi
rezistenţi.
În unele ţări, floarea-soarelui este cultivată şi ca plantă furajeră, dar în ţara noastră
această utilizare este foarte restrânsă.
Progresele obţinute în ameliorare fac această cultură rentabilă. Procentul de ulei în
seminţe fiind foarte mare, randamentul la prelucrare este ridicat comparativ cu celelalte
plante oleaginoase.
Originea şi sistematica.
Floarea-soarelui face parte din familia Compositae, genul Helianthus. Clasificarea
după HEISER (citat de VRÂNCEANU şi colab., 1974), arată că genul Helianths cuprinde
68 specii, din care 50 specii de origine nord-americană şi 18 specii de origine sud-
americană. Aceste specii sunt grupate în 4 secţii, gruparea făcându-se după filogenie
Se consideră că principalul centru de diversificare este situat în nordul Mexicului,
de unde a avut loc răspândirea la nord şi la sud.
Forma ancestrală a speciei Helianthus annuus este specia Helianthus lenticularis ,
specia care se mai găseşte ca formă spontană.
În Europa, floarea-soarelui a fost adusă în secolul al XVI-lea ca plantă ornamentală.
Descoperirea posibilităţilor de extragere a uleiului din achene s-a produc în secolul al
XVIII-lea, în Rusia. În România introducerea în cultură s-a realizat doar la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Dintre speciile genului Helianths, cultivate sunt numai două
Helianthus annuus şi Helianthus tuberosus. Ca plantă oleaginoasă este utilizată specia
Helianthus annuus, care prezintă mai multe varietăţi, dintre care cultivate sunt varietăţile
macrocarpus şi microcarpus oleifera.
Dintre genurile înrudite, pot prezenta importanţă pentru procesul de ameliorare genurile
Viguiera şi Tithonia
 Sistematica genului Helianthus. (după HEISER)
Secţia Annui Secţia Ciliares Secţia Divaricati Secţia Fruticosi
2n=34 2n=34 2n=34 Cuprinde 18 specii din
H.niveus H.gracilentus H.mollis,H.occidentalis America de Sud,
H.debilis H.pumilus H.divaricatus foarte apropiate de
H.praecox H.cusickii H.giganteus, H.nuttalli genul Viguiera, la care
H.petiolaris H.arizonensis H.grosseserratus numărul
H.neglectus H.laciniatus H.maximiliani cromozomilor nu este
H.annuus 2n=68 sau 101 H.salicifolius cunoscut.
H. agrophyllus H.ciliaris H.microcephalus
H.bolanderi H.glaucophyllus
H.deserticola H.longifolius
H.anomalus H.angustifolius
H.paradoxus H.simulans,H.silphiodes
H.agrestis H.floridanus
2n necunoscut H.atrorubens
H.ludens H.heterophylus
H.similis H.radula, H.carnosus
2n=34 sau 68
H.decapetalus
2n=68
H.hirsutus, H.laevigatus
H.smithii
2n=68 sau 101
H.strumosus
2n=101
H.tuberosus
H.rigidus, H.eggertii
H.californicus
H.resinosus
H.schweinitzii
.
Genetica.
Speciile genului Helianthus formează o serie poliploidă având ca număr de bază 17
cromozomi. În cadrul genului se găsesc forme diploide, tetraploide şi hexaploide.
Departajarea speciilor după gradul de ploidie se poate realiza şi după tipul
rădăcinilor. Grupa diploidă (2n=34 cromozomi) se caracterizează prin rădăcină fasciculată,
speciile tetraploide (2n= 68 cromozomi) prezintă rădăcini sub formă de rizomi, iar cele
hexaploide (2n= 102 cromozomi), sunt specii cu rădăcină sub formă de tuberculi. Despre
variabilitatea şi determinismul genetic al caracterelor implicate în ameliorare sunt
cunoscute un număr mare de date.
Înălţimea plantei poate prezenta valori de la 1,2 m până la 5 m în cazul formelor
furajere. Aceste caracter prezintă un determinism genetic poligenic. Prin ameliorare s-au
obţinut forme cu tulpina foarte scurtă, sub 1,5 m. Acelaşi tip de determinism este prezent
şi pentru grosimea tulpinii.
 Ramificarea tulpinii este foarte importantă, fiind implicată şi în realizarea
capacităţii de producţie. Din acest punct de vedere, cele mai productive sunt plantele
neramificate, cu capitule mari şi bogate în seminţe. În realizarea acestui caracter sunt
implicate genele Br2 şi Br3. Pentru formele paterne ale hibrizilor, în scopul creşterii
cantităţii de polen eliberat în lotul de hibridare, ramificarea este un caracter dorit.
Foliajul prezintă variabilitate destul de mare, atât în privinţa numărului de frunze,
cât şi a mărimii acestora. Numărul frunzelor poate varia între 5 şi 70, dar este dependent
de înălţimea plantei. Determinismul acestor caracteristici este de tip monogenic.
Mărimea calatidiului prezintă variabilitate largă, fiind dependentă de numărul
acestora pe plantă. La formele monocefale, calatidiile sunt mari, putând ajunge în diametru,
până la 40 cm. Determinismul acestui caracter este de tip poligenic.
Mărimea seminţelor este tot un caracter cantitativ, cu variabilitate mare. În funcţie
de acest caracter, greutatea seminţelor pe un calatidiu este cuprinsă între 50 şi 250 g, iar
numărul lor între 1000 şi 10000. Aceste însuşiri influenţează şi masa a 1000 boabe, care
poate fu cuprinsă între 40 şi 200 g.
Aspectele calităţii sunt multiple. Cel mai important este procentul de ulei care poate
fi de peste 70% în miez. Un alt aspect al calităţii este legat de procentul de coji. În privinţa
acestuia, se cunosc forme foarte valoroase, cu un conţinut de coji sub 20%, însă sunt
semnalate şi forme cu peste 50% coji în sămânţă.
În privinţa calităţii uleiului, se poate spune că acesta este echilibrat în ceea ce
priveşte raportul între acizii graşi. Toate caracterele legate de calitate sunt determinate
poligenic. (FICK, 1975)
Floarea-soarelui este afectată de un număr mare de boli. Pentru unele dintre acestea
sunt cunoscute surse monogenice de rezistenţă, iar în alte cazuri determinismul este
poligenic.
Pentru rezistenţa la atacul de rugină (Puccinia helianthi) sunt precizate genele R1 şi
R2, genele fiind preluate de la speciile inrudite Helianthus agrophylus, Helianthus
lenticularis şi Helinathus ruderalis.
Tot de la speciile sălbatice sunt preluate gene de rezistenţă la atacul de mană
(Plasmopara helianthi). Genele dominante precizate sunt P1, Pl1 – Pl4, dar sunt cunoscute
şi surse de rezistenţă poligenică.
Verticiloza (Verticillium dahliae) este o boală mai puţin răspândită. Cea mai
utilizată genă, este gena dominantă V1, dar sunt cunoscute şi forme la care rezistenţa este
bazată pe un determinism poligenic.
Rezistenţa la putregai, provocat de atacul de Sclerotinia sclerotiorum, este mei
puţin cunoscută. Nu sunt precizate sursele de rezistenţă. Se cunoaşte doar faptul că formele
mai precoce sunt mai rezistente.
Foarte periculoase sunt atacurile de Phoma oleracea var.helianthi tuberosi, boală
pentru care nu sunt cunoscute surse de rezistenţă, cunoscându-se doar unele forme
tolerante. Eforturile ameliorării din ultimul timp au dus la apariţia unor hibrizi toleranţi la
atacul acestei boli obţinuţi pe baza unor gene preluate de unele specii sălbatice.
Atacul de lupoaia (Orobanche cumana) se poate preveni prin utilizarea sistemului
genetic poligenic cunoscut care duce la apariţia în rădăcini a unui pH alcalin (peste 6,6).
Genele ce produc această manifestare pot fi preluate de la unele specii înrudite sau de la o
serie de populaţii locale din Rusia.
 Dintre dăunători, cel mai frecvent este molia (Homoeosoma nebulella) a cărui atac
se previne prin prezenţa stratului carbonogen în coaja seminţelor. Această problemă este
rezolvată prin introducerea genei P în genotipul tuturor formelor existente în cultură.
Introducerea în cultură a hibrizilor la floarea-soarelui a fost legată de utilizarea
androsterilităţii. La început a fost utilizată androsterilitatea genică, fiind puse în evidenţă 5
gene alelice ms, folosind ca marker culoarea antocianică a plantulelor dată de gena T. În
prezent se utilizează androsterilitatea nucleo-citoplasmatică cu restaurarea fertilităţii.
Sistemul genetic necesar este pus la punct, astfel că producerea seminţei hibride este
generalizată folosind acest tip de androsterilitate.
Metode de ameliorare.
În ameliorarea florii-soarelui s-au conturat două perioade în procesul de ameliorare.
În prima parte ameliorarea s-a bazat pe aplicarea selecţiei, după metode specifice plantelor
alogame. Din această fază sunt cunoscute multe soiuri valoroase. Câştigul cel mai important
obţinut în urma selecţiei a fost creşterea foarte importantă a procentului de ulei în seminţe,
astfel că, pentru această însuşire sunt atinse valori aproape de limitele maxime.
Cea de a doua perioadă, cea actuală, se caracterizează prin aplicarea consangvinizării
şi obţinerea hibrizilor cu ajutorul androsterilităţii. Treptat soiurile au fost înlocuite de către
hibrizi care sunt mult mai productivi şi de un nivel calitativ superior.
Selecţia, ca metodă de ameliorare, s-a bazat pe valorificarea variabilităţii foarte
pronunţate care există în cadrului speciei cultivate. De fapt luarea în cultură a florii- soarelui
s-a produs tot datorită unei selecţii controlate, deoarece la aducerea acestei plante în Europa,
ea era cunoscută ca plantă decorativă. Trecerea la cultivarea pentru producţie de seminţe s-a
făcut prin aplicarea unei selecţiei în masă.
În crearea soiurilor se aplică selecţia individuală varianta rezervei de sămânţă.
Prin această metodă s-a obţinut îmbunătăţirea conţinutului de ulei în sămânţă.
Metodele mai moderne privind selecţia la floarea-soarelui sunt cele de tipul selecţiei
recurente cu urmărirea descendenţelor. Pe această cale se pot îmbunătăţi uşor rezistenţele la
boli sau calitatea formelor ce for fi supuse consangvinizării.
Hibridarea. Încrucişările au fost foarte mult utilizate în crearea soiurilor. Utilizarea
variabilităţii foarte pronunţate a permis crearea de soiuri pornind de la populaţii hibride în
care au fost combinate caractere de la diferiţi genitori. Pe această cale au fost create vechile
soiuri cu o bună capacitate de producţie şi un conţinut bogat de ulei în sămânţă.
Pentru crearea soiurilor, prelucrarea populaţiilor hibride se face prin aplicarea unei
selecţii genealogice, selecţie care poate continua până în generaţiile F6 – F7.
În etapa actuală, când în cultură predomină hibrizii, hibridarea se foloseşte pentru
transferarea însuşirilor de rezistenţă, cei mai utilizaţi genitori fiind speciile înrudite, tipul de
hibridare utilizat fiind back-cross-ul. Necesitatea aplicării back-cross-ului este impusă şi
gradul mare de sterilitate al hibrizilor îndepărtaţi.
Problemele care apar în realizarea hibridării îndepărtate, pot fi rezolvate şi prin cultura
“in vitro” a embrionilor imaturi. Astfel, prin prelevarea embrionilor la 8-15 zile de la
fecundare şi cultivarea lor pe medii specifice se pot salva seminţele hibride. (ALLISSA şi
colab., 1986)
Pentru îmbunătăţirea rezistenţelor la boli (rugină, mană, lupoaie), foarte frecvent sunt
utilizate speciile Helianthus petiolaris, Helianthus lenticularis, Helianthus debilis,
Helianthus agrophylus. Pe lângă acestea, topinamburul (Helianthus tuberosus), care se
găseşte spontan şi la noi în ţară, are o largă utilizare ca donator de gene de rezistenţă la boli
şi la condiţiile de mediu nefavorabile.
 Mutageneza este o altă metodă destul de aplicată în crearea de variabilitate. Dintre
factorii mutageni, rezultatele cele mai bune se obţin prin iradiere cu raze X. Organele supuse
iradierii pot fi seminţele, polenul sau inflorescenţele. Cele mai afectate caractere sunt
însuşirile tulpinii, frunzelor, inflorescenţelor şi precocitatea.
Prin aplicarea factorilor mutageni, perioada de vegetaţie poate fi micşorată cu 2 până
la 11 zile. Cele mai valoroase modificări care apar sunt: capitule mari, procent de coji scăzut,
rezistenţe la boli, frunze gofrate, internodii scurte sau modificări la nivelul florilor.
Poliploidia a fost încercată în ideea obţinerii unor forme mai productive. Rezultatele
obţinute nu au fost cele scontate, deoarece, tetraploizii sunt inferiori diploizilor atât din punct
de vedere productiv datorită slabei fertilităţi a polenului, cât şi calitativ. Formele teraploide
se folosesc totuşi, în scopul hibridării cu topinamburul pentru a se obţine hibrizi fertili.
Monoploidia este o metodă mai recentă folosită în crearea liniilor homozigote, astfel
fiind înlocuită consangvinizarea. Metodele prin care se obţin astfel de forme fac parte din cele
specifice biotehnologiilor. Cea mai folosită este regenerarea prin androgeneză. Rezultate
foarte bune se obţin în cazul regenerării din hibrizi interspecifici, specia cultivată fiind mai
reticentă. Folosirea ginogenezei nu s-a extins, tehnicile de lucru fiind încă în curs de
perfecţionare. (ALLISSA şi colab., 1986)
Consangvinizarea şi heterozisul este metoda de bază utilizată în ameliorare.
Cultivarea hibrizilor s-a extins, suprafeţele ocupate cu soiuri fiind din ce în ce mai restrânse.
Consangvinizarea este îngreunată de depresiunea de consangvinizare foarte
pronunţată pentru unele caractere vitale, cum sunt: talia plantelor capacitatea de producţie şi
fecunditatea. În cazul acestor caractere, depresiunea de consangvinizare se accentuează cu
numărul generaţiilor de autopolenizare. În privinţa altor caractere, depresiunea este puternică
în primii ani de consangvinizare, apoi stagnează. O asemenea comportare o prezintă mărimea
calatidiilor. Alte caractere, cum sunt procentul de coji şi cel de ulei nu sunt afectate de
depresiunea de consangvinizare.
Heterozisul la floarea-soarelui este foarte puternic creşterile de producţie fiind foarte
semnificative, productivitatea crescând cu până la 40%. Cantitatea de sămânţă redusă
necesară pentru înfiinţarea unui hectar de cultură fiind redusă, cultivarea hibrizilor s-a
generalizat.
Androsterilitatea este fenomenul fără de care producerea seminţei hibride comerciale
la floarea-soarelui este imposibilă. La floarea-soarelui, au fost depistate la început, surse de
androsterilitate genică, apoi nucleo-citoplasmatică.
Pentru androsterilitatea genică se cunosc genele ms1 până la ms5. Transferarea lor s-a
făcut prin back-cross de la unele specii sălbatice, apoi au fost folosiţi ca genitori de profesie
Modern şi Bloomington. Pentru coloraţia antocianică a plantelor androfertile se folosesc gene
marcatoare înlănţuite cu gena pentru fertilitatea polenului. Acest tip de androsterilitate a fost
utilizat foarte puţin în producerea seminţei hibride, deoarece a fost descoperit tipul nucleo-
citoplasmatic, tip care prezintă numeroase avantaje.
Androsterilitatea nucelo-citoplasmatică la floarea soarelui a fost descoperită pentru
prima dată într-o populaţie hibridă între H.petiolaris x H.annuus. Apoi. Surse de
androsterilitate au mai fost depistate şi în cadrul altor specii sau în cadrul speciei cultivate,
astfel că numărul surselor este peste 20.
Utilizarea acestui tip de androsterilitate depinde de existenţa genelor pentru restaurarea
fertilităţii. Gene de acest tip sunt prezente în cadrul unor forme sălbatice din specia Helianthus
annuus, în cadrul speciei Heliantus petiolaris, sau în cadrul altor specii anuale înrudite.

În prezent, hibrizii cultivaţi sunt obţinuţi pe baza androsterilităţii nucleo- citoplasmatice

cu restaurare a fertilităţii.
Tipuri de hibridare folosite în ameliorarea plantelor
Hibridarea fiind o metodă foarte mult utilizată, s-a ajuns la situaţia de a fi aplicată sub
mai multe forme. Astfel, se pot face diferite clasificări ale hibridării, după mai multe criterii.
După modul în care se realizează, hibridarea poate fi naturală şi artificială.
Cea mai largă clasificare a hibridării se poate realiza după numărul genitorilor ce
participă la realizarea hibridului.
După gradul de înrudire a formelor parentale, hibridarea poate fi apropiată
(intraspecifică) sau îndepărtată (interspecifică, dacă speciile sunt aparţinătoare aceluiaşi gen,
sau intergenerică, dacă speciile sunt din genuri diferite).
După scopul care se urmăreşte a fi realizat, hibridarea poate fi divergentă, când duce
la diversificare, deci la apariţia variabilităţii, sau convergentă când are ca efect restrângerea
variabilităţii.
Toate tipurile de hibridare, cu excepţia unuia, oricare ar fi criteriul de clasificare, sunt
divergente. Excepţie face un caz aparte a hibridării simple, back-cross-ul, prin care se revine
la un genotip existent anterior. Efecte asemănătoare back-cross-ului se pot obţine şi prin
aplicarea unor hibridări succesive.
Hibridarea – după numărul genitorilor. După umărul formelor parentale ce participă
la realizarea hibridului, hibridarea poate fi simplă, când participă doi genitori şi hibridare
complexă, când la realizarea hibridului participă mai mult de doi genitori.
Hibridarea simplă este cea mai folosită în ameliorare şi producerea de sămânţă şi
constă în încrucişarea a două genotipuri diferite (A x B), acestea putând fi soiuri, linii, linii
consangvinizate. Hibridarea simplă este foarte eficace atunci când ambele forme parentale sunt
valoroase şi se completează foarte bine una pe cealaltă. Hibridul rezultat poate fi prelucrat prin
selecţie, din generaţia F2 manifestându-se segregarea conform legilor eredităţii şi a tuturor
fenomenelor genetice implicate în apariţia variabilităţii.
Hibridarea simplă este foarte mult utilizată pentru provocarea variabilităţii la speciile
autogame, al toate grupele de plante, agricole şi horticole. Acest tip de hibridare este utilizat
şi în ameliorarea plantelor alogame, dar mai mult în producerea seminţei hibride comerciale
destinată cultivării în culturi pentru producţie, aceştia fiind hibrizi simpli între linii
consangvinizate (porumb, floarea soarelui). La unele specii legumicole (tomate, castraveţi)
apar şi hibrizi simplii între soiuri. Faţă de celelalte tipuri de hibrizi, cei simpli sunt superiori
datorită efectului heterozis care este maxim.
Hibridarea simplă poate apărea sub mai multe forme, în funcţie de modul în care se
folosesc genitorii.
Dacă se are în vedere poziţia pe care o ocupă genitorii în hibridare, hibridarea simplă
poate fi directă şi reciprocă.
Hibridarea directă poziţionează unul dintre genitori ca formă mamă, iar celălalt ca
formă tată. Stabilirea poziţiei în hibridare prezintă importanţă în anumite situaţii. În general,
oricare ar fi poziţia în încrucişare, hibrizii rezultaţi au valori egale deoarece ambele forme
parentale participă în mod egal la zestrea genetică a hibridului. În cele mai multe cazuri, ca
formă mamă se alege genitorul care are flori mai mari (dacă există asemenea diferenţe) pentru
a se castra mai uşor, iar ca formă tată, cel care este mai bogat în polen. Poate fi avută în vedere
şi precocitatea. Forma mai precoce se va utiliza ca mamă pentru avea flori neajunse la
maturitate. Dacă se foloseşte ca formă mamă forma cea mai tardivă, până la ajungerea la
maturitate a stigmatelor, polenul celuilalt genitor poate fi epuizat. Acestea sunt doar criterii
arbitrare pentru stabilirea poziţiei în hibridare.
Hibridarea reciprocă – este încrucişarea în care poziţia partenerilor se schimbă. Dacă
 hibridul direct este de tipul A x B, reciprocul său este B x A; forma care a fost utilizată ca
mamă va fi folosită ca tată. Hibridarea reciprocă se efectuează atunci când hibridul direct
încercat nu s-a putut obţine. Hibrizii reciproci se creează în cazul când se fac încrucişări între
specii diferite şi nu se obţine sămânţă hibridă. Spre exemplu, hibridarea între Solanum
tuberosum (mamă) şi Solanum acaule (tată) nu reuşeşte, în schimb se obţine sămânţă dacă
Solanum acaule este folosit ca formă mamă şi Solanum tuberosum ca formă tată.
Asemenea situaţii pot fi întâlnite şi la hibridările între forme ale aceleiaşi specii, mai
cu seamă la plantele care se pot înmulţi şi vegetativ, la soiurile care produc seminţe puţine şi
cu slabă capacitate de germinare.
Modul de utilizare a genitorilor în hibridarea simplă a dus la apariţia unor modalităţi
aparte de lucru care constituie metode distincte de ameliorare convergentă (retroîncrucişarea
sau backcrossul) sau metode de studiu genetic al determinismului caracterelor (bazate pe
diferite sisteme de calcul), ori studiul valorii unor genitori ca forme parentale în obţinerea
hibrizilor comerciali (hibridarea ciclică sau hibridarea dialelă).
Back-cross-ul - este o hibridare care constă în încrucişarea unui hibrid F1 cu unul dintre
părinţi, spre exemplu ( A x B ) x A. Este considerată o hibridare simplă deoarece are la bază
numai doi genitori. Fiind o metodă prin care, în fond, variabilitatea genetică se restrânge,
backcrossul va fi tratat pe larg separat.
Se ştie că în cazul hibridării simple, teoretic, participarea celor doi genitori la realizarea
zestrei ereditate a hibridului este egală. Această situaţie este avantajoasă dacă ambii genitori
sunt valoroşi. În cazul în care este necesară îmbunătăţirea unui soi deosebit de valoros, dar
deficitar în privinţa unui număr redus de caracteristici, se va aplica back- cross-ul. Prin această
metodă, noul soi obţinut nu se va deosebi de cel iniţial decât prin faptul deficienţele avute au
fost corectate.
Extinderea aplicării back-cross-ului în ameliorare s-a produs datorită avantajelor pe
care această metodă le prezintă faţă de hibridarea obişnuită. Ca metodă de ameliorare, back-
cross-ul oferă posibilitatea programării precise a unui produs final cu condiţia găsirii
donatorului adecvat pentru îmbunătăţirea părintelui recurent. La încheierea back- cross-ării
forma obţinută nu mai trebuie testată deoarece se ştie că este superior recurentului iniţial
prezentând şi caracterele transferate de la donator.
Un alt avantaj este acela că în timpul efectuării hibridărilor, numărul plantelor cu care
se lucrează nu trebuie să fie prea mare. După finalizarea back-cross-ării va avea loc o înmulţire
a plantelor spre a se obţine cantităţile de sămânţă necesare.
Deficienţele soiurilor pot fi în număr mai mare sau mai redus. În funcţie de acestea, cât
şi dependent de valoarea donatorilor existenţi, back-cross-ul este de mai multe tipuri.
Back-cross-ul simplu constă în încrucişarea o singură dată a hibridului F1 cu părintele
recurent. În acest mod, din genotipul donatorului va rămâne o proporţie mai mare.
Acest tip de back-cross se utilizează când recurentul este deficitar în privinţa mai
multor caractere, toate genele pentru corectarea acestora, găsindu-se la un singur donator.
Back-cross-ul repetat constă în hibridarea timp de mai multe generaţii a hibrizilor
F1 ca părintele recurent. Acest tip de back-cross se foloseşte la îmbunătăţirea unor soiuri foarte
valoroase, dar deficitare în privinţa unui singur caracter, deficienţă care se poate corecta prin
transferarea unei singure gene de la un donator corespunzător. Back-cross-ul în trepte este un
tip de back-cross aparte, care presupune mai multe etape de lucru deoarece se lucrează cu mai
mulţi donatori. Metoda se utilizează pentru îmbunătăţirea unor soiuri deficitare în mai multe
caractere, genele necesare îmbunătăţirii acestora fiind preluate de la mai mulţi donatori.
Hibridarea ciclică – este o metodă prin care se obţin mai mulţi hibrizi simpli din
încrucişarea mai multor genitori, folosiţi de regulă ca formă mamă, cu un tester. Acest tip de
hibridare se utilizează în testarea liniilor consangvinizate pentru a stabili capacitatea
combinativă generală, prin aceasta obţinându-se informaţii asupra valorii lor ca genitori. În
cazul unui set de patru genitori (A, B, C, D), hibridarea ciclică constă în încrucişarea tuturor
cu un tester şi obţinerea hibrizilor: A x T, B x T, C x T, D x T. Numărul hibrizilor ce rezultă
depinde de numărul genitorilor luaţi în studiu şi este dat de formula:
N = n – 1 ( unde n = numărul genitorilor studiaţi)
Valoarea genotipurilor ca genitori rezultă în urma studierii hibrizilor obţinuţi în culturi
comparative. Hibrizii având unul dintre părinţi acelaşi genotip (testerul), diferenţele dintre ei
se datorează capacităţii părintelui testat de a transmite însuşirile sale valoroase prin hibridare.
Aceasta este capacitatea combinativă generală.
Hibridarea dialelă – este un sistem de hibridare care necesită un set de genitori, între
aceştia efectuându-se toate încrucişările posibile. Acest tip de hibridare se foloseşte în studiile
de analiză genetică sau în selecţia liniilor consangvinizate pentru stabilirea capacităţii
combinative specifice. Acest tip de testare stabileşte care este cea mai valoroasă combinaţie
hibridă.
În cazul unui grup de patru genitori (A, B, C, D), hibridarea dialelă constă în executarea
următoarelor încrucişări:
AxB BxC CxD
AxC BxD
Ax D
Numărul hibrizilor ce se vor obţine depinde de numărul genitorilor şi se poate calcula
cu formula:
n(n  1)
N , unde n = numărul genitorilor testaţi.
2
În cele mai multe cazuri se efectuează numai hibrizi direcţi, însă pot fi produşi şi
hibrizii reciproci. În această situaţie, numărul hibrizilor se va dubla şi va fi dat de relaţia:
N= n (n-1), unde n = numărul genitorilor testaţi.
Încrucişările dialelă se utilizează în stabilirea valorii hibrizilor simplii şi alegerea celor
mai valoroşi hibrizi din care să se producă sămânţă comercială. Acest sistem de hibridare
încheie selecţia liniilor consangvinizate la plantele alogame, la care se cultivă în producţie
hibrizi.
Hibridarea complexă se realizează prin folosirea la realizarea hibridului a mai mult de
doi genitori. Hibrizii complecşi sunt des utilizaţi în ameliorare, în cadrul acestora putându-se
combina un număr mai mare de însuşiri, în final rezultând un genotip care reuneşte caractere
din surse diferite.
Utilizarea mai multor genitori se poate face în două moduri: prin hibridare în masă sau
prin hibridare în perechi.

Hibridarea în masă (poly-cross) se aplică la plantele alogame şi constă în încrucişarea

liberă, fără castrare a mai multor elite reţinute din două sau mai multe soiuri diferite, după care
urmează un studiu al descendenţelor rezultate şi alegerea celor mai valoroase, care prin
amestecare vor forma un soi nou. Acest mod de lucru se poate aplica şi prin alegerea de elite
dintr-un singur soi, însă acestea trebuie să se deosebească între ele. Acestea se vor amplasa
într-un câmp de hibridare liberă, descendenţele rezultate urmând a fi studiate.
Hibridarea în masă este mai puţin utilizată. Ca metodă de ameliorare, de foloseşte în
ameliorarea unor specii furajere care se pot înmulţi şi vegetativ. Clonele diferite se
încrucişează între ele după o prealabilă verificare. De asemenea, acest tip de hibridare mai este
întâlnit şi la sfecla de zahăr, ca metodă de creare a soiurilor diploide. Hibridarea în masă poate
fi aplicată şi în cazul unor legume care se pot înmulţi şi vegetativ. Importanţa acestei metode
este dată de faptul că nu restrânge baza ereditară.
Hibridarea în perechi este mult mai utilizată, atât în ameliorare cât şi în producerea de
sămânţă. Printr-o astfel de hibridare se poate modela un viitor genotip, care, fie că va fi
cultivat, fie că va fi prelucrat prin selecţie pentru obţinerea de noi soiuri. Hibridarea complexă
în perechi poate crea mai multe tipuri de hibrizi. În procesul de ameliorare şi în practica
agricolă există hibrizi triliniari sau hibrizi dublii. Hibrizii cu un număr mai mare de patru
genitori sunt întâlniţi numai în procesul de ameliorare, aceştia fiind de fapt hibrizii complecşi
propriu-zişi.
Hibrizii trilinairi sunt hibrizi la realizarea cărora concură trei genitori şi se obţin din
încrucişarea unui hibrid simplu cu un al treilea genitor: (A x B) x C. Faţă de populaţiile
hibrizilor simplii, în cazul hibrizilor trilinari, variabilitatea este superioară.. Stabilirea formulei
de hibridare este foarte importantă. Genitorul cel mai valoros va fi folosit ca ultim părinte în
hibridare, deoarece participare la realizarea hibridului va fi într- un procent dublu comparativ
cu participarea genitorilor utilizaţi în obţinerea hibridului simplu.
Hibrizii dublii în ameliorare, se folosesc mai puţin. Pentru a putea valorifica numai
caracterele valoroase de la cei patru genitori, trebuie să se lucreze cu populaţii segregante
foarte mari, mai cu seamă că segregarea are loc după raporturi foarte complicate, numărul
alelelor implicate fiind foarte mare.
Hibrizii complecşi obţinuţi prin hibridare succesivă în perechi, sunt foarte mult folosiţi
pentru îmbunătăţirea unor caractere cantitative prin acumularea de gene din surse diferite.
Aceşti hibrizi se folosesc în ameliorare pe scară largă. La hibrizii complecşi creaţi în urma
hibridării succesive, proporţiile de participare a genitorilor la realizarea hibridului sunt diferite.
Din acest motiv, hibridările iniţiale trebuie să folosească genitorii cei mai puţin valoroşi, la
sfârşitul procesului rămânând genitorii cu cele mai multe caractere de valoare.
Prin acest tip de încrucişare se realizează acumulări pas cu pas. Posibilităţile de
realizare a hibrizilor complecşi sunt multiple, putându-se combina hibridarea în perechi cu cea
succesivă, în funcţie de imaginaţia amelioratorului şi pe baza unui studiu precis a formelor
parentale. Din populaţiile hibride create pe baza hibridării complexe s-au selecţionat foarte
multe soiuri. Datorită complexităţii acestor genotipuri, selecţia trebuie făcută cu mare atenţie,
recomandându-se alegeri repetate. Populaţiile cu care s e lucrează trebuie să fie foarte mari
pentru a putea fi puse în evidenţă toate genele, inclusiv cele recesive.
Hibridarea după gradul de înrudire a formelor parentale. După gradul de înrudire a
formelor parentale, hibrizii pot fi intraspecifici (apropiaţi) sau interspecifici (îndepărtaţi).
Hibridarea intraspecifică este cel mai mult utilizată în ameliorare. Încrucişarea se
realizează cu uşurinţă, urmărirea hibrizilor făcându-se prin metode de selecţie obişnuite.
Variabilitatea apare conform cunoştinţelor despre ereditate.
Hibridarea apropiată constă în încrucişarea unor forme (soiuri, linii, populaţii locale)
ce aparţin aceleiaşi specii. Obţinerea acestui tip de hibrizi este împiedicată numai de existenţa
unor fenomene genetice care se opun fecundării. Cele mai frecvente sunt androsterilitatea şi
incompatibilitatea. Androsterilitatea este destul de rară, ea fiind menţinută numai pe cale
artificială. Incompatibilitatea este mai frecventă. Imposibilitatea fecundării a două soiuri
incompatibile (gametofitic sau sporofitic) este mai frecventă la pomii fructiferi. De acest
aspect trebuie ţinut cont şi în realizarea livezilor la speciile alogame, caz în care alegerea
soiului polenizator nu se face la întâmplare.
Ameliorarea a dus la apariţia unui număr foarte mare de soiuri, deosebite genetic între
ele. Această diversitate oferă posibilitatea utilizării cu succes a hibridării apropiate în procesul
de ameliorare. Combinaţiile care se pot obţine sunt extrem de numeroase, mai cu seamă că
schimburile internaţionale de germoplasmă s-au extins foarte mult în ultimul timp.
Începuturile folosirii hibridării în ameliorare au creat cu precădere hibrizi apropiaţi. Cu toate
că acest tip de hibridare are o vechime de aproape două secole, va rămâne încă tipul de bază
aplicat în ameliorarea tuturor speciilor.
Hibridarea îndepărtată (interspecifică) constă în încrucişarea între două specii diferite.
Dacă cele două specii aparţin la două genuri diferite, se va numi intergenerică.
Hibridarea îndepărtată este folosită tot mai mult în ameliorare datorită posibilităţilor
vaste de provocare a variabilităţii. Prin hibridare interspecifică şi intergenerică pot fi preluate
gene de la specii cultivate sau sălbatice, gene care nu există în germoplasma speciei supuse
ameliorării. Astfel apar caractere noi la speciile de cultură.
Hibridarea îndepărtată este utilizată foarte mult la transferarea de la formele sălbatice
a unor gene de rezistenţă la boli sau la factorii de mediu nefavorabili. Aşa se pot obţine soiuri
cu o largă plasticitate ecologică şi cu rezistenţă la o paletă mai cuprinzătoare de agenţi patogeni
şi de rase fiziologice a acestora.
Utilizarea hibridării îndepărtate în ameliorare este limitată de diferenţele genetice
dintre specii care împiedică realizarea fecundării şi obţinerea seminţei hibride. Un alt
dezavantaj este acela că hibrizii îndepărtaţi sunt parţial sau total sterili. Din acest motiv,
hibridarea îndepărtată necesită luarea unor măsuri care să înlăture aceste neajunsuri.
În cele mai multe cazuri între specii apare intersterilitatea datorată morfologiei diferite
a acestora sau datorită diferenţelor de ordin genetic.
Diferenţierile de ordin morfo-fiziologic pot fi multiple, dar acţiunea lor poate fi
eliminată prin măsuri speciale. Nerealizarea hibridării din motive morfo-fiziologice poate avea
cauze multiple:
- polenul nu germinează pe stigmatul altei specii pentru că nu găseşte mediul specific
pentru germinare. Aceasta se poate elimina prin utilizarea unor substanţe stimulatoare şi
crearea unui mediu optim germinării grăunciorilor de polen sau punerea unor porţiuni de
stigmat al formei tată alături de polen pentru a stimula germinarea. În acest scop este necesară
o foarte bună cunoaştere a biologiei înfloritului ambelor specii cu care se lucrează;
- polenul germinează dar tubul polinic nu poate străbate stilul pistilului celeilalte
specii. Această situaţie apare când între cele două specii există diferenţe morfologice în ceea
ce priveşte dimensiunile florilor. În acest caz se poate apela la hibridarea reciprocă, utilizând
ca mamă specia cu pistilul mai scurt. De asemenea, se poate scurta stilul şi
punerea polenului direct pe secţiune, ajutând germinarea polenului cu ajutorul unor substanţe
stimulatoare.
- necoincidenţa la înflorit datorită diferenţelor de precocitate şi ritm diferit de maturare
a elementelor sexuale ale florilor. Prin cultivarea plantelorîn condiţii controlate (sere, case de
vegetaţie), aceste bariere pot fi eliminate.
Un rol important în reuşita hibridărilor îndepărtate îl au şi factorii de mediu, dintre care
cei mai importanţi sunt temperaturile şi umiditatea.
Incompatibilitatea dintre specii este datorată în cele mai multe cazuri diferenţierilor
genetice. Numărul diferit de cromozomi, mărimea şi structura diferită a acestora de la o specie
la alta, împiedică realizarea fecundării. Dacă diferenţele sunt foarte mari, incompatibilitatea
se poate manifesta încă de la germinarea polenului şi de la dezvoltarea tubului polinic. S-a
constatat că la un raport cromozomial între polen şi stigmat apropiat de 1:2, germinarea
polenului pe stigmat şi străbaterea stilului de către tubul polinic sunt posibile.
Adesea, în urma hibridării îndepărtate se formează seminţe, dar embrionul acestora nu
poate germina, fiind incompatibil cu endospermul. Pentru înlăturarea acestui neajuns,
embrionul se detaşează şi va fi cultivat pe medii artificiale. Metoda este semnalată la multe
specii.
O altă cale prin care se poate favoriza hibridarea îndepărtată ar fi polenizarea formei
mamă cu amestec de polen de la mai multe forme (soiuri, varietăţi) ale celeilalte specii. Acest
amestec poate avea efect stimulator asupra receptivităţii stigmatului.
Bibliografie:
-Curs
-Floarea-soarelui hibride – Alexandru Viorel Vranceanu