OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL AMPELOGRAFIEI

•Ampelografia este știința care se ocupă cu studiul soiurilor de viță de vie.

•Ampelografia studiază soiurile de viţă de vie roditoare şi de portaltoi sub următoarele aspecte:
•originea soiurilor de viţă de vie (originea ecologo – geografică şi cea genetică);
•metodele şi metodologiile folosite în descrierea soiurilor şi studiul acestora privind însuşirile
agrobiologice, agrotehnice şi tehnologice;
•comportarea soiurilor de viţă de vie în diferite ecosisteme viticole, în vederea repartizării
judicioase a fiecărui soi sau grupe de soiuri în acele condiţii ecologice în care îşi valorifică la
maximum potenţialul de producţie şi cel calitativ, precum şi în vederea realizării sortimentelor
viticole pe areale şi podgorii;
•studierea rezistenţei biologice la factorii biotici şi abiotici.
• Toate acestea in scopul cunoașterii soiurilor de viță de vie și stabilirii tehnologiilor de cultură diferențiată
care să asigure producții mari de struguri, constante și de calitate.
•Denumirea de ampelografie provine din limba greacă:
• (ampelos) = viță
• (graphos) = descriere
•Ea a fost introdusă în știință de către PHILLIP IACOB SACHS (1661).
•La început ampelografia avea un caracter pur descriptiv, deoarece se rezuma numai la descrierea botanică
a viței de vie.
•După ce filoxera a pătruns în Europa și a distrus plantațiile de vii roditoare, oamenii de știință și-au îndreptat
mai mult atenția asupra vitaceelor, orientând cercetările în direcția însușirilor agrobiologice și tehnologice ale
speciilor și soiurilor de viță de vie.
•Ca urmare, ampelografia a depășit cadrul restrâns descriptiv, devenind o știință practică cu caracter
aplicativ, cu o tematică și metodologie proprie de studiu.
• Conținutul ampelografiei. În cadrul ampelografiei este studiat soiul,
ca factor hotărâtor de producție în viticultură și anume:
• originea soiurilor de viță de vie;
• modificările în constituția lor genetică;
• metodologia folosită pentru descrierea și studiul soiurilor;
• însușirile biologice, agrotehnice și tehnologice ale soiurilor;
• comportarea soiurilor în cadrul diferitelor ecosisteme viticole;
• rezistența soiurilor în raport cu factorii naturali pedoclimatici cat si cu cei
biotici.
• Toate acestea în vederea realizării sortimentelor de soiuri pe podgorii,
specializării acestora pe direcții de producție.
• Terminologie lingvistică. În limba veche sanscrită
• vița de vie se numea draska,
• strugurele rasâlâ și vinul madhu.
• Acești termeni nu s-au păstrat, folosindu-se terminologia lingvistică
latină (vitis = viță; racemus = struguri; vinum = vin).
 Evoluția ampelografiei ca știință

• Perioada antică. Preocupări referitoare la soiurile de viță de vie au

existat din antichitate, începând cu descrieri simple și nesistematice
întâlnite la scrierile filozofului grec TEOFRAST (372-237 î.ch.) și mai apoi
la romani (CATO, 234-149 î.ch.; VARO, 116-27 î.ch.; VERGILIU, 71-19
î.ch; COLUMELLA, 02 î.ch-65 ch; PLINIU CEL BĂTRÂN, 23-79 ch. și
alții).
• COLUMELLA este considerat cel dintâi ampelograf; acesta călătorind
prin țările bazinului mediteranean și în cele din Orientul Mijlociu a
remarcat existența numărului mare de soiuri de viță de vie.
• Denumirile soiurilor consemnate în lucrările antice nu s-au păstrat în evul
mediu, deoarece dislocarea populațiilor în perioada colonizărilor și mai
ales a migrațiilor popoarelor au exercitat o influență hotărâtoare asupra
limbii.
• Câteva din ele s-a încercat a fi identificate astfel: soiul Aricela mitida din
antichitate ar fi sinonim cu Fetească albă; soiul Biturica, sinonim cu
Cabernet Sauvignon; soiul Apianae, sinonim cu Muscat etc.
• Perioada evului mediu. În evul mediu scrierile ampelografice apar
foarte târziu. Abia la începutul secolului al XIV-lea, în Italia PETRUS DE
CRESCENTIUS în lucrarea “Opus ruralium comodorum” descrie 40 de
soiuri de viță de vie, cu denumiri italienești, altele decât cele cunoscute
în antichitate.
• Secolul al XVI-lea a marcat saltul cel mai important, prin numărul și
valoarea lucrărilor ampelografice apărute în țările din apusul Europei.
• Ca figuri mai reprezentative pot fi menționate: ALONSO DE HERRERA
care în lucrarea “Obra de agricultura” (1520), descrie soiurile de viță de
vie cultivate în Spania; CHARLES ETIENNE și JEAN LIEBAULT cu
lucrarea “La maison rustique” (1564) în care sunt descrise soiurile
cultivate în Franța, și alții.
• Perioada renașterii. În această perioadă, țările germanice preiau
întâietatea, prin ampelografi renumiți ca PH. SACHS (1661) și J. KNOL,
acesta din urmă descriind soiurile de viță de vie cultivate în Saxonia.
• Abia în secolul al XVIII-lea, după ce botanica a reușit să-și pună la punct
bazele sistematicii, apar și primele clasificări ale vitaceelor
(TOURNEFORT, 1700; LINNE, 1753; A.L. JUSSIEU, 1789).
• Perioada modernă. Este perioada colecțiilor
ampelografice și consolidării ampelografiei ca știință.
Activitatea cea mai intensă s-a desfășurat în Franța, unde
HENRI CHAPTAL (1817) înființează prima colecție
ampelografică națională, pe lângă pepiniera grădinii
Luxemburg din Paris, cu peste 2000 de soiuri de viță de
vie.
• În sudul Franței contele A. ODART (1841) înființează o
altă colecție ampelografică cu circa 1000 de soiuri și
publică lucrarea intitulată “L’Ampelographie universelle”
(1845), în care sunt descrise cele mai importante soiuri de
viță de vie din Europa, pe care le clasifică după epoca de
maturare.
• A urmat perioada filoxerică (1863-1900), care a marcat o
nouă etapă în dezvoltarea viticulturii europene.
• Pentru rezolvarea problemelor și găsirea soluțiilor de refacere a
podgoriilor decimate de filoxeră, s-a impus necesitatea unei
colaborări internaționale a specialiștilor.
• Au fost elaborate studii ampelografice de mare valoare, cum
sunt:
• “Saggio di una Ampelographie universelle”, în Italia (C.
ROVASENDA, 1877);
• “L’Ampelographie helvetique” (A. KRAFT și A. BOSSAR, 1891);
• “Introduction a l’Ampelographie roumaine” (GH. NICOLEANU,
1900);
• “L’Ampelographie universelle” în 7 volume, de P. VIALA și V.
VERMOREL (1901-1910) la care au colaborat peste 80 de
personalități din lumea viticolă internațională.
• A fost concepută ampelometria ca metodă de studiu pentru
soiurile de viță de vie (L. RAVAZ, 1902) și s-a trecut la
întocmirea schemelor ampelografice de descriere a soiurilor de
viță de vie.
• Perioada contemporană. În primele decenii după
invazia filoxerei s-a desfășurat o intensă activitate
în favoarea hibrizilor direct producători care
invadase podgoriile Europei (L. RUGGERI, P.
CASTEL, V. VILLARD, S. BERTILLE și alți).
• Abia după Congresul internațional de viticultură de
la Santiago de Chile (1956) entuziasmul pentru
hibrizii direct producători a fost stăvilit, iar
cercetările s-au orientat în direcția ameliorării
soiurilor nobile europene.
• În anul 1924 a luat ființă Oficiul Internațional al Viei
și Vinului (O.I.V.) cu sediul la Paris, ca organism
interguvernamental la care au aderat țările viticole,
având ca scop coordonarea acțiunilor științifice,
tehnice, economice și de legislație din domeniul viei
și vinului.
• Prin grija acestui organism a fost întocmit
Registrul ampelografic internațional cu peste
500 de soiuri de viță de vie, pentru a putea fi
cunoscute și studiate, difuzându-se și
schema ampelografică a O.I.V.-ului de
descriere a soiurilor.
• A fost publicat în 4 limbi (franceză, engleză,
germană și spaniolă), codul caracterelor
ampelografice în vederea armonizării
metodologiei de lucru folosite la descrierea
și caracterizarea soiurilor de viță de vie.
• Pe plan regional s-au continuat cercetările asupra soiurilor cultivate
în diverse areale geografice și redactate ampelografiile naționale:
• L’ampelographie hellenique (ampelografia Greciei), în 3 volume de B.
KRIMBBAS (1943-1946);
• Ampelografia U.R.S.S în 6 volume, elaborată în cadrul Institutului
unional de cercetări viticole și oenologice din Magaraci (1946-1956);
• Ampelografia Cehoslovaciei, de J. BLAHA (1952);
• Ampelografia soiurilor din Jerez și Andaluzia occidentală (Spania), de
G. FERNANDEZ (1956);
• Ampelografia Ungariei în două părți, de P. CSEPREGI și J. ZILAI
(1955-1960);
• Cepages et vignobles de France în 4 volume, de P. GALET (1956-
1965);
• Ampelografia Turciei de N. ORAMAN (1963);
• Ampelografia R.S. România în 8 volume, de Gherasim Constantinescu
și colab. (1958-1970) etc.
• Toate aceste lucrări au contribuit la o mai largă cunoaștere a
variabilității care există în cadrul speciei Vitis vinifera și au înlesnit
schimburile de material biologic.
• S-a trecut la o activitate mai susținută de creare a
soiurilor noi prin hibridare controlată, folosindu-se
formele cele mai valoroase existente în cadrul speciei
Vitis vinifera și altor specii.
• Rezultate remarcabile au fost obținute:
– în Italia de către LUIGI și ANTONIO PIROVANO, prin
creațiile noi pentru struguri de masă (Muscat d’Adda, Italia);
– în California de către E. SNYDER, F. HARMON și H.P.
OLMO, prin creațiile noi de soiuri cu maturare timpurie
(Cardinal) și a soiurilor lipsite de semințe (Delight, Perlette);
– în Ungaria de către A. STARK, prin creațiile de soiuri
extratimpurii (Perlă de Csaba);
– în România de către GHERASIM CONSTANTINESCU, prin
creațiile noi de soiuri pentru masă (Muscat Timpuriu de
București) etc.
• In ultima parte a sec. XX preocupările ampelografilor au fost
orientate spre crearea de soiuri cu rezistență biologică complexă
la ger, filoxeră, boli și dăunători, care să simplifice tehnologiile de
cultură a viței de vie.
• Rezultatele de până în prezent sunt încurajatoare, exemplu fiind
creațiile SEYVE-VILLARD obținute în Franța, cât și cele de dată
mai recentă obținute în Ungaria, Germania, Republica Moldova,
România și alte țări.
• Perspective mari în domeniul ameliorării soiurilor de viță de vie,
oferă hibridarea genetică, exploatată în prezent în Franța de A.
BOUQUET și în Carolina de Nord de către NESBITT.
• Metodologia de recunoaștere și descrire a soiurilor de viță de vie
a fost îmbunătățită, prin unificarea normelor de lucru acceptate pe
plan internațional prezentate în lucrările:
• Descriptors for grapes (1983) elaborată de Comitetul Internațional
pentru Resursele Genetice ale Plantelor (I.B.P.R.G.)
• Cods des caracteres descriptifs des varieties et especes de Vitis
(1984), elaborată de O.I.V. în colaborare cu Uniunea Internațională
pentru Protecția Creațiilor Vegetale (U.P.O.V.).
• Totodată, cercetarea ampelografică a căpătat mai multă acuratețe, prin
folosirea metodelor statistice matematice (metoda analizei
multivariaționale, metoda transformantei Fourier etc.), prelucrarea datelor
pe calculator și gestiunea computerizată a colecțiilor de soiuri.
• Beneficiind de succesele înregistrate pe plan mondial de
dezvoltarea biologiei moleculare, cercetările în domeniul ampelografiei
au avansat, astăzi fiind posibile investigaţii mult mai detaliate, care fac
posibilă stabilirea originii genetice a soiurilor de viţă de vie. Dintre
acestea amintim:
• analiza enzimatică, care se bazează pe principiul conform căreia,
variabilitatea genetică dintre organismele aparţinând diferitelor specii sau
unităţi taxonomice, poate fi evidenţiată prin studiul produşilor chimici ai
genelor, deci a enzimelor. Plecând de la aceste considerente, analiza
enzimatică şi-a găsit aplicabilitate la numeroase specii de plante, dar mai
ales la viţa de vie.
• analiza diversităţii genetice, respectiv ADN-ul cloroplastic, utilizarea
markerilor moleculari, care presupune utilizarea unui sistem bazat pe
markeri ADN ce reproduc amprentele genetice ale unui soi.
• Astfel, de exemplu se pot pune în evidenţă bazele moleculare ale rezistenţei
soiurilor de viţă de vie la secetă, boli, dăunători sau alţi factori de stres, se pot
calcula distanţele genetice dintre diversele soiuri şi linii, evitându‐se
posibilitatea introducerii în cultură a unor soiuri cu bază genetică identică.
• Prin utilizarea tehnicilor de biologie moleculară s‐au putut identifica
genitorii unor soiuri de viţă de vie. De exemplu Caroline Meredith, în anul
2002 a identificat părinţii soiului Chardonnay.
• În ultimii ani s‐au utilizat şi alte tehnici moleculare cum ar fi microsateliţii
SSR (simple sequence repeats), spectometria MIR (mid ‐ infrared) şi NIR (near
– infrared), (Bevin şi colab., 2006).
• Utilizarea microsateliţilor a permis stabilirea originii genetice a
următoarelor soiuri: Cabernet Sauvignon (Cabernet franc x Sauvignon blanc),
Blauburgunder (Portugieser blue x Blasfrankisch), Neurburger (Sylvaner x
Veltelener rouge), Blauerzweigelt (Blanfrankein x Saint Laurent) (Sefe şi colab.,
1997).
• Rezultatele obţinute prin utilizarea biologiei moleculare în diferenţierea
soiurilor de viţă de vie au condus la completarea Listei descriptorilor OIV, cu
doi descriptori biochimici şi şase descriptori genetici.
 EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR AMPELOGRAFICE ÎN ROMÂNIA

• Etapa prefiloxerică. În această etapă, dinaintea constituirii statului

român unitar, nu se poate vorbi de o știință viticolă românească
organizata. Este perioada îndelungată de timp în care s-au format
podgoriile vechi românești (Odobești, Huși, Nicorești, Cotnari, Dealu
Mare, Drăgășani etc.) și s-au statornicit sortimentele de soiuri, izvorâte
din experiența a numeroase generații de viticulturi anonimi.
• Primele consemnări asupra soiurilor și sortimentelor de soiuri pe
podgorii, se întâlnesc în monografiile întocmite de ION IONESCU DE LA
BRAD (1868-1869).
• Astfel, în monografia județului Mehedinți (anul 1868) sunt consemnate, cu
o caracterizare foarte sumară, soiurile: Braghină, Coarnă neagră, Coarnă
albă, Coarnă roșie, Fetiță, Tămâioasă, Gordină.
• În monografia județului Putna (anul 1869) sunt consemnate pentru
podgoria Odobești, următoarele soiuri: Galbenă, Plăvaie, Grasă, Creață,
Verdea, Neagră vârtoasă, Fetească sau Păsărească, Tămâioasă.
• Mult mai târziu, în Manualul de Viticultură tipărit la
București de V.S. MOGA (anul 1880) sunt descrise
sumar 16 soiuri de viță de vie considerate ca fiind
cele mai bune la acea vreme.
• În Transilvania, aflată sub imperiul habsburgic,
forțele de producție au cunoscut o dezvoltare mai
rapidă, de aceea și progresele din viticultură s-au
înregistrat mai devreme.
• Aici s-au înființat primele colecții ampelografice cu
soiuri locale și soiuri străine aduse din Germania,
Ungaria, Franța, Italia pentru a fi încercate înainte
de fi introduse în cultură:
– colecția ampelografică de la Mirăslău, înființată de
Colegiul reformat din Aiud în 1840;
– colecția ampelografică de la Cluj, înființată de Asociația
Agricultorilor ardeleni în 1868 etc.
• De altfel și filoxera a apărut mai devreme în
Transilvania, anul 1880, în podgoria
Aradului (AL. MIHALCA și E. LAZEA,
1990).
• Încă din anul 1875 pe baza studiilor
întreprinse în colecțiile ampelografice,
NAGY FERENCZ se pronunța asupra
soiurilor cele mai corespunzătoare pentru
podgoriile Transilvaniei: Feteasca,
Furmintul, Pinot gris, Traminer și Riesling
italian.
• Etapa filoxerică. Aceasta a marcat în fapt, începutul
preocupărilor ampelografice în țara noastră.
• Chiar în anul consemnării oficiale în Regatul României (14
iunie 1884 în viile de la Chițorani, județul Prahova), N.
DANIELESCU într-un studiu publicat, trece în revistă soiurile
de viță românești cele mai productive și anume: Coarnă
(neagră și albă), Gordin, Negru moale, Negru vârtos,
Tămâioasă, Verdunca.
• În Transilvania se înființează prima școală de viticultură,
la Miniș (anul 1881). În cadrul acestei școli este organizată în
1885 o colecție experimentală cu un număr de 36 de soiuri
autohtone și străine (Alb mărunt, Ardeleancă, Cadarcă albă,
Cadarcă neagră, Dincă roșie, Mustoasă de Măderat, Rujiță
(Bacator roz), Chasselas doré, Burgund mare, Cabernet
Sauvignon, Merlot, Riesling italian, Furmint, Sauvignon,
Oporto etc.).
• Tot în același an se organizează și o colecție de vițe
americane, cu speciile de portaltoi (Vitis riparia, Vitis
rupestris, Vitis solonis) și hibrizi direct producători
(Taylor, Elvira, Herbemont, Cuninghan, Louisiana și
Clinton).
• Începând cu anul 1896 este editată la București
Revista viticolă și horticolă , în care sunt publicate
cercetările referitoare la soiurile de viță de vie.
• Astfel, GH. MÎNTULESCU (1896) publică un studiu
asupra soiurilor din podgoria Odobești; V.D.
GHEORGHIU (1896) prezintă soiurile locale din
podgoria Huși (Busuioacă, Ceaușă, Iordană,
Păsărească, Plăvaie, Poamă verde, Tămâioasă și
Zghihară).
• DOBRE RĂDULESCU (1897) descrie soiurile cultivate
în podgoriile din județul Mehedinți (Berbecel, Braghină,
Gordan, Negru moale, Negru vârtos și Seină); GH.
NICOLEANU (1898) publică observațiile asupra soiurilor
de viță indigene plantate pe nisipurile de la Ciuperceni-Dolj
(Crâmpoșie, Galbenă, Iordană și Plăvaie).
• Încep să se publice și observațiile asupra hibrizilor
direct producători (D. RĂDULESCU, 1898; V. BREZEANU,
1899).
• Anul 1900 a marcat saltul calitativ în ampelografia
românească, prin editarea de către GH. NICOLEANU, a
primei ampelografii românești, intitulată “Introduction a
l’Ampelographie roumaine”.
• Din această lucrare au fost preluate soiurile de viță de
vie românești, pentru a fi incluse în Ampelografia
universală apărută în Franța (1901-1910).
• Etapa postfiloxerică. În această etapă se pun bazele științifice ale
ampelografiei. Astfel, în anul 1925 sub îndrumarea profesorului I.C.
TEODORESCU se înființează pe lângă catedra de Viticultură a Academiei
de Înalte Studii Agronomice din București (actuala Universitatea de Științe
Agricole București), o colecție ampelografică cu 205 soiuri vinifera, hibrizi
direct producători și vițe portaltoi.
• În paralel, se înființează colecțiile ampelografice de pe lângă Școlile de
viticultură din Huși (prof. C. HOGAȘ), din Valea Călugărească (prof. AT.
BULENCEA) și din Chișinău (prof. A. BILLEAU).
• În perioada anilor 1926-1928 se organizează primele plantații viticole
experimentale pe lângă pepinierele de la Istrița și Pietroasele, fiecare cu
câte 24 de soiuri vinifera altoite pe diferiți portaltoi.
• Aici încep studiile cu privire la însușirile de productivitate ale soiurilor
(prof. GH. CONSTANTINESCU și colab.).
• Treptat, baza materială pentru studiul soiurilor este amplificată prin
înființarea de noi colecții ampelografice la Drăgășani și Miniș, precum și
de noi plantații de vii experimentale în podgoriile Cotnari, Valea
Călugărească, Diosig și Murfatlar.
• Pe baza observațiilor și cercetărilor întreprinse este întocmită în
anul 1929 lista soiurilor care să fie înmulțite în podgoriile din țara
noastră:
– 13 soiuri pentru struguri de masă și stafide,
– 19 soiuri pentru vinuri albe,
– 8 soiuri pentru vinuri roze și roșii
– 3 soiuri pentru vinuri aromate.
• Cam în aceeași perioadă în podgoria Miniș, la Ghioroc, își începe
activitatea ADALBERT KAUFMANN, primul ameliorator și creator
de soiuri la vița de vie din țara noastră.
• Acesta a absolvit în anul 1911 Școala superioară de viticultură de
la Geisenheim (Germania) și a creat două soiuri pentru struguri de
masă: Frumoasă de Ghioroc, prin încrucișarea soiurilor Regina
Elisabeta x Chasselas Jaune de Bord; Carola , prin încrucișarea
soiurilor Mézesfehér (Alb mieros) x Perlă de Csaba (citat de AL.
MIHALCA, E. LAZEA, 1990).
• În anul 1932 este promulgată Legea pentru reglementarea
plantațiilor de vii, prima din legislația românească prin care se
delimitează arealele viticole destinate producerii vinurilor cu
denumire de origine.
• În același an este întocmită și prima hartă viticolă a României, de
către I.C. TEODORESCU și I.H. COLȚESCU.
• La scurt timp după aceasta, în anul 1936 iau ființă primele Stațiuni
de cercetări viticole, la Drăgășani și Odobești.
• Pentru difuzarea cercetărilor și îndrumarea tehnică în viticultură se
editează începând din anul 1937, revista România viticolă.
• În anul 1940 GH. CONSTANTINESCU prezintă ca teză de doctorat
“Studiul comparativ al varietăților Braghină și Negru vârtos”, prin
care se scoate în evidență existența biotipurilor cu flori funcțional
femele la aceste soiuri de viță de vie autohtone.
• Etapa contemporană. Refacerea viticulturii după cel de-al doilea război
mondial (1944-1954), urmată de extinderea patrimoniului viticol (1955-1979),
au necesitat cercetări mult mai ample și mai numeroase asupra soiurilor de
viță de vie.
• Lucrările publicate se referă de astă dată la toate regiunile viticole ale țării:
– “Observaţii asupra soiurilor de viţă de vie cultivate în Banat” (C. DRAGOMIR, 1955);
– “Comportarea soiurilor Chasselas doré şi Fetească albă în podgoria Iaşi” (C.ŢÂRDEA,
1957);
– “Observaţii asupra câtorva soiuri de viţă de vie în condiţiile de la Cluj” (ST. OPREA, 1958);
– “Comportarea soiurilor de viţă roditoare pe rădăcini proprii în condiţile podgoriei Odobeşti”
(GH. POPESCU, 1958);
– “Soiurile de viță roditoare și de portaltoi recomandate pentru zona centrală
a Dobrogei” (GH. CONSTANTINESCU și colab., 1959) etc.
• În anul 1953, în cadrul Institutului Agronomic București este litografiat
cursul de Ampelografie și selecția viței de vie al profesorilor T. MARTIN și M.
NEAGU.
• Pentru nevoile producției, în 1955 este elaborată lucrarea “Raionarea
viticulturii”, prin care se delimita arealele de cultură a viței de vie și se indicau
sortimentele de soiuri pe direcții de producție. Această lucrare a fost
îmbunătățită prin “Microraionarea viticulturii” făcută în anul 1969 și continuată
în anii care au urmat.
• Dezvoltarea viticulturii a condus la necesitatea extinderii rețelei de
cercetare, prin înființarea de noi Stațiuni experimentale viticole: Blaj
(1946), Murfatlar (1948), Miniș, Iași, Valea Călugărească, Ștefănești-
Argeș (1957).
• Este publicată lucrarea de sinteză “Studiul însușirilor tehnologice ale
soiurilor de viță de vie”, autori GH. CONSTANTINESCU și ELENA
NEGREANU (1957). Un an mai târziu, profesorul Gherasim
Constatinescu editează cursul de Ampelografie pentru învățământul
superior agronomic.
• Tot sub îndrumarea academicianului Acad. GH. CONSTANTINESCU, în
perioada anilor 1958-1970 este editată în 8 volume Ampelografia R.S.
Române.
• Această operă de mare amploare încorporează munca cercetătorilor
din stațiunile experimentale, cadrelor didactice din instituțiile de
învățământ horticol și a numeroșilor specialiști din unitățile de producție,
care timp de mai bine de o jumătate de secol au trudit pentru o știință
viticolă românească.
• Ca o apreciere pe plan internațional a școlii de viticultură românești,
GHERASIM CONSTANTINESCU a fost ales în anul 1968 președintele
Oficiului Internațional al Viei și Vinului.
• Cercetările au fost orientate în direcția îmbunătățirii sortimentelor de soiuri
vinifera și de portaltoi. Accentul s-a pus pe selecția clonală și hibridarea
sexuată controlată. Au fost obținute selecții valoroase de vițe portaltoi,
cum sunt Selecțiile Crăciunel (SC-2, SC-25, SC-26, SC-71) de către M.
TOADER, B. BALTAGI și N. ALEXANDRESCU, precum și selecția
Drăgășani-57 de către P. BANIȚĂ.
• S-au creat soiuri noi pentru masă și pentru vin, cum sunt: Muscat timpuriu
de București, Roz românesc și Coarnă neagră selecționată (GH.
CONSTANTINESCU și ELENA NEGREANU); Select, Triumf, Chasselas
de Băneasa (V. DVORNIC); Timpuriu de Cluj, Cetățuia, (ȘT. OPREA);
Șarba, Băbească gri, Codană (GH. POPESCU și colab.); Crâmpoșie
selecționată (I. DOBRESCU și colab.); Victoria, Azur (LEPĂDATU
VICTORIA și GH. CONDEI) etc.
• Demne de remarcat sunt cercetările cu privire la rezistența la filoxeră a
soiurilor de viță de vie și crearea de soiuri cu rezistență biologică sporită
la filoxeră (GH. BĂLȚATU și GH. PAPIȘ).
• Profesorului GH. BĂLȚATU i se datorește și conceperea primelor
determinatoare de soiuri sub forma discurilor ampelografice, în sistemul
“cartea cu perforații”.
• După anul 1980 activitatea de cercetare a fost și mai mult
concentrată în direcția ameliorării viței de vie, prin crearea
de soiuri noi și selecția clonală a soiurilor vechi
reprezentate în cultură prin populații foarte heterogene.
• S-au remarcat soiurile timpurii pentru struguri de masă
obținute la:
– Stațiunea de cercetări Horticole Cluj (Napoca, Transilvania,
Splendid, Someșan),
– soiurile pentru struguri de masă și pentru vin obținute la
Stațiunea de cercetări Horticole Iași (Aromat de Iași, Ozana,
Alidor, Arcaș, Unirea, Gelu, Paula, Golia, Raluca),
– Stațiunea Greaca (Xenia, Tamina, Donaris, Greaca),
– Stațiunea Drăgășani (Călina, Novac, Negru de Drăgășani,
Vilarom),
– Stațiunea Miniș (Silvania, Furmint de Miniș, Roz de Miniș),
– Stațiunea Odobești (Miorița, Milcov, Balada),
– Stațiunea Murfatlar (Columna, Mamaia, Cristina),
– Stațiunea Pietroasa (Otilia, Centenar Pietroasa, Timpuriu de
Pietroasa, Istrița, Alb aromat),
– Stațiunea Blaj (Amurg, Blasius, Astra, Selena) etc.
• Importanță se acordă și obținerii de soiuri cu rezistență biologică sporită la
ger, filoxeră, boli și dăunători.
• Astfel de soiuri au fost obținute la:
– Institutul de cercetări pentru viticultură și vinificație Valea Călugărească (Purpuriu, Valeria),
– Stațiunea de cercetări viticole Blaj (Brumăriu, Radames),
– Stațiunea viticolă Ștefănești Argeș (Argessis),
– Stațiunea de cercetări horticole Cluj (Andrevit, Admira).
• Realizarea acestor soiuri se bazează, în principal pe încrucișarea soiurilor
vinifera cu hibrizii direct producători din generația a III-a (selecțiile Seyve-
Villard).
• Pentru îmbunătățirea stării sanitare a plantațiilor viticole, s-a trecut la
producerea materialului săditor viticol liber de viroze și de micoplasme, prin
culturi de meristeme.
• Astfel de preocupări de cercetare se desfășoară la Stațiunea de cercetări
viticole Ștefănești Argeș (D. BĂDIȚESCU. EMILIA VIȘOIU și colab.),
Institutul de cercetări pentru viticultură și vinificație Valea Călugărească
(MARIANA IONESCU și colab.), Institutul central de cercetări biologice
(AURELIA BREZEANU și colab.), Universitățile de Științe Agricole din
București, Iași, Cluj, Timisoara, Craiova.
• Perspective mari oferă ameliorarea soiurilor de viță de vie prin hibridare
genetică, domeniu încă neabordat la noi în țară.
• Progresele înregistrate în domeniul biologiei şi
geneticii moleculare au contribuit la perfecţionarea
metodelor de lucru pentru lucrările de ameliorare a
viţei de vie.
• Îmbinarea tehnicilor de biotehnologii moderne cu
metode de ameliorare clasică pot constitui premise
care să conducă la obţinerea unor rezultate mai
valoroase la aprofundarea cunoaşterii bazelor
genetice specifice viţei de vie, care vor contribui la
diferenţierea mai uşoară a genotipurilor, la
stabilirea gradului de înrudire (filiaţie genetică),
eliminându‐se astfel confuziile ce apar în denumirea
soiurilor cultivate în diferite regiuni viticole, zone
geografice.
 METODELE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN AMPELOGRAFIE

Ampelografia, ca orice știință, folosește metode de cercetare proprii și anume:

• descrierea și recunoașterea soiurilor, pe baza caracterelor morfologice ale
principalelor organe ale viței de vie (frunze, struguri, lăstari, coarde);
• caracterizarea soiurilor, clonelor și hibrizilor de viță de vie, prin metode ampelometrice,
(biometrice), biochimice și genetice;
• înființarea de colecții ampelografice, pentru studiul comparativ al soiurilor, asigurarea
bazei de germoplasmă necesară lucrărilor de ameliorare a viței de vie, gestiunea
computerizată a colecțiilor de soiuri;
• înmulțirea conservativă a soiurilor de viță de vie pe cale vegetativă, prin butași nealtoiți
plantați pe terenuri nefiloxerate;
• înmulțirea rapidă a soiurilor valoroase, prin micropropagare “in vitro”, folosind culturile
de meristeme sau regenerarea de explante (fragmente de apexuri, minibutași etc);
• hibridarea sexuată controlată a vițelor, în scopul creării de soiuri noi;
• obținerea genotipurilor valoroase, prin folosirea biotehnologiilor moderne de inginerie
genetică (mutageneza somatică, transfer de gene, recombinările genetice etc.);
• selecția clonală a soiurilor vechi, reprezentate prin populații heterogene, în scopul
omogenizării biologice și ridicării productivității;
• experiențele staționare de câmp cu soiurile de viță de vie, în vederea stabilirii
tehnologiilor de cultură diferențiată (sisteme de tăiere, forme de conducere, măsuri de
fertilizare, lucrări agrofitotehnice etc).
 Soiul, biotipul și clona la vița de vie

• Denumirea de soi sau cultivar se folosește pentru un grup de plante cultivate, care
se deosebesc de alte grupuri din aceeași specie prin unele însușiri ca:
adaptabilitatea la condițiile pedoclimatice, rezistența la unele boli și insecte,
caracteristici de calitate etc.
• Soiul prezintă anumite însușiri generate de specia sau speciile din care provine, dar
și de către acțiunea factorilor modelatori. Ca urmare, soiul înglobează o serie de
însușiri biologice și economice, care fac din el unul din mijloacele cele mai
importante de producție.
• Din punct de vedere biologic, soiul la vița de vie este definit ca fiind un grup de
indivizi (populație de indivizi), cu o anumită constituție genetică, adaptat
condițiilor de mediu și posedând anumite însușiri fiziologice, biologice și
economice.
• Taxonomic, soiul nu reprezintă o unitate biologică de sine stătătoare, dar se
încadrează întotdeauna într-o unitate sistematică sau aparține unei anumite
varietăți sau forme botanice.
• Din punct de vedere genetic, soiul este definit tot ca o populație de indivizi,
constituită din mai multe biotipuri cu un fond de gene valoroase, în cadrul
cărora se stabilește un echilibru temporar și care răspunde anumitor criterii
de omogenitate biologică.
• Biotipul reprezintă un grup restrâns de indivizi din cadrul
soiului (populației), având aceeași structură morfologică și
însușiri biochimice.
• El se constituie ca un element fundamental în structura genetică a
soiului.
• De cele mai multe ori biotipurile care alcătuiesc soiul, sunt
asemănătoare din punct de vedere morfologic (fenotipic).
• Între biotipurile aparținând aceluiași soi, există însă anumite
deosebiri fiziologice cum ar fi: rezistența la ger, secetă, la boli,
precum și deosebiri agroproductive.
• Nu există soiuri absolut homozigote, lipsite de biotipuri. În cadrul
fiecărui soi avem de a face cu o variabilitate genetică, care diferă
de la un soi la altul.
• Bogăția soiului în biotipuri, indică caracterul de adaptare ecologică.
• Prin lucrările de selecție se urmărește alegerea celor mai
valoroase biotipuri din cadrul soiului, care să fie înmulțite și extinse
în cultură. Acest lucru se realizează prin selecție clonală.
• Clona, este definită ca fiind descendența vegetativă provenită dintr-o singură
celulă.
• În sens practic, viticol, clona reprezintă descendența vegetativă rezultată de la o
singură plantă (viță). Se pleacă totdeauna de la biotipul cel mai valoros din
cadrul soiului, alegându-se indivizii cei mai reprezentativi.
• Originea soiurilor nu este întotdeauna monoclonală, adică nu provin dintr-un
singur individ.
• Majoritatea soiurilor au origine policlonală. Aceasta, ne apare cea mai probabilă,
când se observă populațiile naturale de soiuri, la care suntem frapați de
omogenitatea lor fenotipică, dar care face dificilă identificarea clonelor.
• Ca urmare, omogenitatea fenotipică a făcut ca viticultorii să perpetueze soiurile
sub forma lor policlonală.
• De la același soi se pot obține deci mai multe clone.
• Exemplu, de la soiul Cabernet Sauvignon au fost obținute în România, până în
prezent 4 clone:
•Cabernet Sauvignon clona 4 Iș, care dă producții de 13,1 t/ha;
•Cabernet Sauvignon clona 7 Dg, care dă 10,0 t/ha struguri;
•Cabernet Sauvignon clona 33 Vl de la care se obține 17,4 t/ha struguri;
•Cabernet Sauvignon clona 131 Șt cu o producție de 12,5 t/ha.
• Făcând o sinteză a cerințelor de ordin biologic, genetic și economic la care
trebuie să răspundă soiul la vița de vie, A.M. NEGRUL (1946) l-a definit astfel:
“populație de indivizi caracterizată prin uniformitate biologică,
recunoscută și înmulțită vegetativ timp de mai mulți ani în condiții de
cultură, adaptată condițiilor de mediu, cu însușiri stabile în timp și care
satisface unele cerințe economice”.
• Ca unitate funcțională, soiul se deosebește de specie-unitatea biologică de
bază, prin aceea că la vița de vie soiul nu poate fi înmulțit prin semințe,
deoarece își pierde din însușirile valoroase dobândite în timp.
• Deși soiul reprezintă o populație neomogenă, el este destul de stabil.
• Stabilitatea se reflectă prin capacitatea de a-și transmite caracterele din
generație în generație.
• Această stabilitate este relativă, fiind influențată de o serie de factori biologici,
ca: mutațiile spontane, încrucișările naturale, segregarea în cazul soiurilor
obținute prin hibridare.
• Stabilitatea se menține, în general, la soiurile constituite din populații mari de
indivizi.
• La populațiile mici, stabilitatea este mai fragilă deoarece frecvența
genotipurilor este supusă fluctuațiilor întâmplătoare de gene, mult mai
numeroase.
 NECESITATEA DESCRIERII SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE

• Familia Vitaceae se caracterizează printr‐o mare diversitate genetică fiind

alcătuită din 18 genuri şi 1100 de specii răspândite pe tot globul pământesc (L.
Emmberger, citat de C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1990).
• Pe continentul african se întâlnesc peste 485 de specii, în Asia 390 specii, în
America 169 specii, Oceania 54 de specii, iar în Europa doar 2 specii de
vitaceae, aparţinând genului Vitis, respectiv Vitis vinifera L. şi Vitis silvestris
Gmel.
• Specia Vitis vinifera este considerată cea mai valoroasă formă, stând la baza
tuturor soiurilor vinifera existente astăzi în cultură.
• Se estimează că la nivel mondial numărul varietăţilor de vinifera este în jur de
7000, din care mai puţin de 400 prezintă importanţă economică (P. Galet,
2000).
• De aceea cea mai mare parte a resurselor genetice de viţă de vie sunt
cantonate în prezent doar în colecţii ampelografice.
• Numărul mare de soiuri, polimorfismul accentuat manifestat de soiurile de viţă
de vie existente în cultură, numărul mare de caractere folosite, complexitatea
acestora precum şi neluarea în considerare a însuşirilor agrobiologice,
tehnologice şi agrofitotehnice, constituie elemente de confuzie şi erori în
recunoaşterea acestora.
• Datorită uşurinţei cu care are loc înmulţirea
vegetativă, soiurile de viţă de vie cu aceiaşi origine
(taxoni), au fost interschimbate şi răspândite în
numeroase regiuni de pe glob (Bassermaun – Jordan,
1923; Dion, 1959; Fregoni, 1991).
• De aceea multe dintre denumirile taxonomice sunt
cunoscute după cele ale soiurilor vechi cu arii mari de
răspândire (Alleweldt şi Dettweiller, 1992), lipsind însă
un consens asupra numelui acestora.
• De aici necesitatea identificării şi diferenţierii tuturor
soiurilor şi genotipurilor de viţă de vie prin diferite
metode, care să permită standardizarea informaţiilor
la nivel internaţional, conservarea resurselor genetice
în colecţii ampelografice şi prevenirea riscului de
dispariţie a acestora.
• În prezent sunt înregistrate în Catalogul
internaţional al soiurilor de Vitis vinifera în jur de
18500 de nume de soiuri şi 23000 de sinonime
(Erika Maul, 2003).
• În principiu numele date soiurilor de viţă de vie se
regăsesc în originea lor geografică, aceasta
putându‐se referi la o locaţie, regiune, ţară sau
persoana (cea care a obţinut soiul) sau chiar
denumirea unei însuşiri speciale (legate de gust,
savoare, culoarea boabelor sau forma frunzelor,
forma strugurilor şi a boabelor).
• Soiurile vechi şi cele extrem de răspândite sunt
cunoscute sub diferite nume (sinonime), ceea ce
constituie o problemă majoră.
• De cele mai multe ori acelaşi soi se regăseşte sub diferite denumiri
în colecţiile ampelografice, sau se poate întâmpla ca acelaşi nume
să definească diferite soiuri (omonime).
• De exemplu:
– soiul româneasc Fetească albă se întâlneşte sub mai multe sinonime:
Păsărească în Moldova, Leancă în Ardeal sau Leönyka pentru maghiarii din
Transilvania;
– Coarnă albă se întâlneşte sub numele de Copăceană, Corniţă (Muntenia),
Coniciola bianca (Italia), Cornichon blanc (Franţa) sau Puhliakovschi
(Rusia);
– Tămâioasa românesacă: Tămâioasă de Moldova, Busuioacă de Moldova,
Tămâioasă de Drăgăşani (România), Muscat blanc de Frontignan, Muscat
de Lunel, Muscat blanc a petits grains, Muscat de L'Alsace (Franţa),
Moscatel galego, Moscatel de Douro (Portugalia), Moscatel Castellano,
Moscatel fino, Moscatel menudo blanco, Moscatel de grano pequeno,
Moscatel comun, Moscatel morisco (Spania), Moscato di Caneile, Muscato
d'Asti (Italia), White Frontignan (Anglia), Muscat traube weisse,
Muskateller gelber, Muskateller grüner (Germania), Mysket (Turcia) sau
Muskuti (Grecia).
• Soiul Aleppo originar din Siria este cunoscut în toată lumea sub
diferite sinonime, denumirile acestuia fiind asimilate în limba naţională
respectivă sau chiar schimbate: Dattier de Beyrouth (Franţa), Razachi
(Turcia), Regina (Italia), Afuz Ali (România), Sultanî Razaki (Serbia),
Stamboleze (Albania), Bolgar (Bulgaria), Waltham cross (Africa de sud).
• Sunt cazuri când acelaşi nume defineşte mai multe soiuri, de
exemplu denumirea de Augusta, Augusta Luise (Germania), Augustana
(Ungaria), Augustovijk (Rusia), Augustina (America), Augustene blanche
(Franţa), (P. Galet). Fără investigaţii specifice asupra soiului, privind
genitorii, după culoarea bobului este extrem de dificil de stabilit care soi
Augusta se află în colecţii.
• Exemplu de omonimie îl reprezintă şi denumirea de Tokay, pe care o
întâlnim în Ungaria pentru soiul Furmint, în Alsacia pentru Pinot gris sau
în California pentru soiul Ahmeur bou Ahmeur.
• În procesul de creare de noi soiuri de viţă de vie, au rezultat sute de
genotipuri, cărora de cele mai multe ori li s‐au dat nume identice, a
unor soiuri vechi, sau a căror denumire diferă prin câteva litere (de
exemplu Olimpia – Olimpiada etc). Asupra acestora trebuie intervenit
pentru stabilirea unui nume pentru a fi autorizate la înmulţire şi
comercializare.
• În acelaşi context al sinonimiilor şi omonimiilor se
includ şi denumirile greşite ale unor soiuri existente în
colecţiile ampelografice, sau faptul că unele soiuri se
cultivă în alte zone sub diferite denumiri, de exemplu
soiul Riesling se cultivă în Africa de sud, sub denumirea
de Johanniesberg, iar soiul Gamay se cultivă în
California sub denumirea de Napa Gamay.
• Din aceste considerente este imperios necesar ca
descrierea ampelografică a unui soi să fie însoţită şi de
toate sinonimele cunoscute ale soiului respectiv.
• Sinonimiile şi greşelile de denumire ale soiurilor de
viţă de vie, reprezintă principalele obstacole într‐o
reţea internaţională de conservare a germoplasmei
viticole.
• Studiile efectuate în colecţiile ampelografice
naţionale şi internaţionale trebuie unificate, pentru a avea
un management eficient al germoplasmei viticole.
• Pentru aceasta sunt necesari următorii paşi:
– întocmirea unei liste de sinonime pentru toate soiurile, lucru
deja efectuat de către O.I.V. care a elaborat "Lista
internaţională a soiurilor de viţă de vie", proces la care au
participat 37 de ţări, rămâne de realizat o inventariere a
soiurilor de o mai mică importanţă şi a celor aflate în pericol
de dispariţie;
– existenţa unei conexiuni între diversele denumiri ale soiurilor
din ţări diferite;
– evaluarea identităţii soiurilor la nivel naţional din colecţiile
ampelografice ale fiecărei ţări, proces în curs de completare în
multe ţări;
– evaluarea identităţii soiurilor străine prin schimb de fise cu
descriptori, analiza ADN, butaşi sau alte informaţii.
• Studiile efectuate în colecţiile ampelografice
naţionale şi internaţionale trebuie cumulate
pentru a avea un management eficient al
germoplasmei viticole.
• De asemenea, necesitatea descrierii şi
diferenţierii soiurilor de viţă de vie decurge şi
din faptul că aceste elemente conduc la
identificarea unor genotipuri valoroase,
neglijate multă vreme şi în acelaşi timp la
menţinerea variabilităţii genetice în cadrul
soiurilor de viţă de vie.
 Originea soiurilor de viță de vie

• Datorită faptului că din punct de vedere al originii, soiurile la vița de vie nu

sunt monoclonale, ci policlonale, iar stabilitatea lor genetică este relativă,
fiind influențată de diverși factori modelatori, ele se pot clasifica în două
mari categorii:
• soiuri locale (populații locale), rezultate prin conlucrarea selecției naturale
îndelungate cu selecția primitivă practicată de viticultorii anonimi. Acestea
s-au format în condiții pedoclimatice specifice și sunt bine adaptate la
condițiile respective.
• Pe această cale au rezultat soiurile vechi, autohtone de viță de vie din
podgoriile noastre: Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobești, Mustoasă de
Măderat, Busuioacă de Bohotin etc.;
• soiuri ameliorate, rezultate în urma procesului de ameliorare, prin
hibridare sexuată controlată. Pe această cale au fost obținute majoritatea
soiurilor la vița de vie. De la aceeași combinație de genitori se pot obține
mai multe soiuri.
• Exemplu, din încrucișarea genitorilor Bicane x Muscat de Hamburg făcută
la Stațiunea viticolă Greaca, au rezultat soiurile noi Xenia, Tamina și
Donaris cu caractere morfologice și însușiri tehnologice deosebite.
• Obținerea soiurilor pornind de la formele valoroase existente în natură s-a petrecut la toate
plantele din flora spontană trecute în cultură și care se înmulțesc pe cale vegetativă. Apariția
formelor valoroase este rezultatul evoluției îndelungate la plante; ele pot să apară și pe
calea mutațiilor, prin salturi vegetative determinate de influența mediului. Mutațiile sunt
frecvente la vița de vie, dând naștere la soiuri noi.
• Exemplu, soiul Băbească gri care este o mutantă fenotipică a soiului Băbească neagră.
• Soiurile se pot obține și pornind de la anumite biotipuri cere apar în interiorul populației.
• Exemplu, soiul Furmint de Miniș, care a rezulat dintr-un biotip apărut în populația veche
a soiului Furmint.
• Sub influența portaltoiului care acționează ca mentor, în cazul soiurilor apar variațiile
somatice, exprimate prin gustul aromat al strugurilor sau schimbarea culorii la boabele
strugurilor.
• Astfel de influențe somatice s-au remarcat la soiurile Sauvignon, Chardonnay, Traminer,
Pinot gris etc.
• Soiurile care se aseamănă prin însușirile lor morfologice (fenotipice), constituie așa numitele
ecotipuri de soiuri. În cadrul ecotipului există soiul sintetic, din care au derivat celelalte
soiuri.
• Exemplu de soi sintetic este Galbena de Odobești, din care se presupune că au rezultat
soiurile Zghihară de Huși, Bătută neagră, Cabasmă albă, Cabasmă neagră, Berbecel,
Cruciuliță și Alb românesc.
 Factorii care modifică structura genetică a soiurilor

• Sub influența diferiților factori (climatici, edafici, condiții nefavorabile de cultură, hibridare
naturală), structura genetică a soiurilor se modifică în sensul deprecierii valorii lor biologice.
Selecția naturală, elimină în general, biotipurile intensive, fiind favorizate biotipurile extensive care
sunt mai rezistente la acțiunea condițiilor de mediu nefavorabile.
• Cauzele care duc la schimbarea constituției și echilibrului genetic al soiurilor, pot fi împărțite în
două categorii: cauze de natură genetică și cauze datorate interacțiunii dintre genotip și mediu.
• Cauzele de natură genetică se datoresc unui complex de factori și anume:
• factori care determină variații sistematice cu repetare neîntreruptă, cum sunt mutațiile recurente cu
o frecvență medie cuprinsă între 10-4 și 10-6, infiltrațiile de gene străine prin contaminarea cu polen
străin, selecția naturală etc.;
• factori care determină variații întâmplătoare, cu extindere limitată, cum sunt mutațiile recurente a
căror frecvență este mai mică de 10-4 și infiltrațiile de gene întâmplătoare;
• factori care determină variații singulare, cum sunt infiltrațiile de gene ocazionale și schimbările
neregulate ale direcției de selecție.
• În ceea ce privește interacțiunea genotip-mediu, valorile extreme ale anumitor factori de mediu
necontrolabili de om, pot provoca segregări care afectează și modifică caracterele soiului.
• Soiurile de viță de vie se caracterizează în același timp și prin fenomenul de homeostazie
genetică, care conferă capacitatea de a-și păstra structura genetică față de acțiunea factorilor
externi.
 Clasificarea soiurilor de viţă de vie

Pentru clasificarea soiurilor de viţă de vie, au fost folosite diverse criterii: morfologice,
anatomice, fenologice, ecologice, fiziologo-ecologice şi tehnologice.
Criteriile morfologice. Ampelografii au încercat mai întâi să clasifice soiurile de viţă de vie
după caracterele morfologice ale boabelor şi frunzelor. Încă din anul 1804 CRISTIAN FREGE face o
grupare a soiurilor în două clase: soiuri cu boabe sferice şi soiuri cu boabe alungite, fiecare clasă fiind
apoi subdivizată după culoarea boabelor (cu boabe verzi, galbene, roşii şi negre).
•A urmat SIMON ROXAS CLEMENTE (1814), care grupează soiurile din Andaluzia după pufozitatea
frunzelor în două secţiuni: cu frunze glabre şi cu frunze pufoase, secţiunile fiind subdivizate în triburi
după numele soiului principal.
Sistemul de clasificare a soiurilor de viţă de vie propus de Simon Roxas de Rubio Y Clemente (1807)

Clasa Tribul Denumirea populară Denumirea latină

I Listanes Forenses
II Palominos Fissiles
III Mantuos Perisiles
I
IV Jaones Duracinae
Soiuri cu frunze scămoase
V Mollares Helvolae
VI Albillos Dapsiles
Varietăţi izolate
VII Ximenecias Ximeneciae
VIII Perrunos Flaventes
IX Vigiriegos Prostratae
X Agraceros Oxicarpae
II XI Ferrares Pergulanae
Soiuri cu frunze peroase sau glabre XII Tetas de vaca Bumasti
XIII Gabrieles Oleagineae
XIV Datileras Dactyles
XV Muscateles Apinae
Varietăţi izolate
 La sesiunea Comisiei ampelografice internaţionale din
anul 1876, de la Marburg, profesorul H. GOETHE este
primul care atrage atenţia asupra relaţiei care există între
forma limbului şi unghiurile pe care le formează nervurile
principale între ele. El a stabilit la viţa de vie patru categorii
de frunze:
 - categoria I, cu unghiuri mai mici de 950;
 - categoria a II-a, cu unghiuri între 96 - 1000;
 - categoria a III-a, cu unghiuri între 101 - 1200;
 - categoria a IV-a, cu unghiuri mai mari de 1200.
 Această idee a fost preluată mai târziu de L. RAVAZ
(1902), care apus bazele ampelometriei ca metodă de
descriere şi recunoaştere a soiurilor de viţă de vie.
  În anul 1879, la Congresul de la Budapesta s-a stabilit ca
prezentarea soiurilor să se facă după un sistem unitar,
bazat pe forma boabelor, perozitatea frunzelor şi forma
sinusului peţiolar.

Sistemul de clasificare a soiurilor de viță de vie adoptat la Congresul de la Budapesta (1879)

Clasa Ordinul Forma sinusului pețiolar

a. sinusul pețiolar deschis
1. frunze glabre b. sinusul pețiolar închis
c. sinusul pețiolar de formă nedefinită
clasa I a. sinusul pețiolar deschis
boabe sferice 2. frunze peroase b. sinusul pețiolar închis
c. sinusul pețiolar de formă nedefinită
a. sinusul pețiolar deschis
3. frunze scămoase sau pâsloase b. sinusul pețiolar închis
c. sinusul pețiolar de formă nedefinită
clasa II boabe elipsoidale idem idem
clasa III boabe ovoidale idem idem
• În Austria, EDLER VON VEST (1926) face clasificarea soiurilor de viţă de vie
folosind atât caracterele morfologice principale ale boabelor (formă, culoare), cât
şi cele ale frunzelor (pufozitate, numărul lobilor).
• În Franţa, A. ODART (1845), în tratatul său de Ampelografie, grupează soiurile în
triburi – tribul reunind soiurile care au cel puţin un caracter fenotipic comun.
• Mult mai târziu în Ungaria J. ANDRASOVSKI (1924) încearcă o clasificare
botanică a soiurilor la viţa de vie folosind denumirile de specii:
• Vitis byzantina (Chasselas doré, Chasselas royal, Chasselas cioutat);
• Vitis alemanica (Pinot gris, Pinot noir, Gamy noir);
• Vitis delicisa (Muscat de Alexandria);
• Vitis antiquorum (Cornichon blanc);
• Vitis mediteraneae (Allanterno, Csekaszölö, Ciganyszölö).
• Această clasificare este artificială, deoarece nu răspunde nici la caracterele
botanice ale soiurilor, nici la cele ecologice.
• Au urmat şi alte încercări de grupare a soiurilor:
• după tipul florilor (L. LEVADOUX, 1946; GH. CONSTANTINESCU, 1958),
• după caracterele morfologice ale lăstarilor (P. GALET, 1952),
• după caracterele morfologice ale grăunciorilor de polen (M. REILLE, 1966) etc.
 Încercările de clasificare a soiurilor după criteriile morfologice nu au dat rezultate,
deoarece sunt numeroase soiurile cu caractere morfologice aproape identice,
încât nu se pot distinge unele de altele atunci când ne rezumăm numai la numite
caractere morfologice şi numai la anumite organe ale viţei.
 Criteriile fenologice. Dintre criteriile fenologice s-au
folosit: epoca de maturare a strugurilor, perioada
dezmuguritului, perioada înfloritului.
 Clasificarea soiurilor după epoca de maturare a
strugurilor (V. PUILLAT, 1879 şi F. GASPARIN, 1886)
are ca bază maturarea soiului Chasselas doré, faţă
de care au fost stabilite 4 epoci de maturare la soiuri:
Sistemul de clasificare a soiurilor de viţă de vie propus de V. PUILLAT (1879)
Epoca de maturare Grupa de soiuri Perioada maturării
I soiuri timpurii cu 5 zile înainte de Chasselas
cu 5 zile înainte şi soiuri mijlocii odată cu Chasselas
după Chasselas soiuri târzii cu 5 zile după Chasselas
II soiuri timpurii cu 10 zile după Chasselas
10 - 20 zile soiuri mijlocii cu 15 zile după Chasselas
după Chasselas soiuri târzii cu 20 zile după Chasselas
III soiuri timpurii cu 25 zile după Chasselas
25 -35 zile soiuri mijlocii cu 30 zile după Chasselas
după Chasselas soiuri târzii cu 35 zile după Chasselas
IV soiuri timpurii cu 40 zile după Chasselas
40 - 45 zile soiuri mijlocii cu 45 zile după Chasselas
după Chasselas soiuri târzii peste 45 zile după Chasselas
 În raport cu epoca de maturare a soiului Chasselas
doré în condiţiile ecoclimatice din podgoriile ţării
noastre, GHERASIM CONSTANTINESCU (1958)
grupează soiurile în 7 epoci de maturare:
Clasificarea soiurilor de viţă de vie după epoca de maturare a strugurilor (GHERASIM
CONSTANTINESCU, 1958)
Intervalul
Epoca de maturare Perioada maturării
calendaristic
Epoca I
15-31 iulie 30 de zile înainte de Chasselas
soiuri cu maturare extratimpurie
Epoca a II-a
1-15 august 15 de zile înainte de Chasselas
soiuri cu maturare timpurie
Epoca a III-a
15-31 august odată cu Chasselas
soiuri cu maturare mijlocie
Epoca a IV-a
1-15 septembrie 15 zile după Chasselas
soiuri cu maturare prenormală
Epoca a V-a
15-30 septembrie 30 zile după Chasselas
soiuri cu maturare normală
Epoca a VI-a
1-15 octombrie 45 zile după Chasselas
soiuri cu maturare târzie
Epoca a VII-a
15-30 octombrie peste 45 zile după Chasselas
soiuri cu maturare foarte târzie
 Clasificarea soiurilor după dezmugurit a fost încercată de către
M. GUILLON (1899), L. VIDAL (1947) şi alţii, fără să existe criterii
certe, deoarece declanşarea dezmuguritului poate fi grăbită sau
întârziată de numeroşi factori. Se admite totuşi gruparea soiurilor
după dezmugurit, luând drept criterii suma de temperatură utilă
necesară declanşării dezmuguritului:
 soiuri cu dezmugurire timpurie, la care tu = 130-1400C;
 soiuri cu dezmugurire mijlocie la care tu = 150-1600C
 soiuri cu dezmugurire târzie, care necesită peste 1600C
temperatură utilă.
 În ceea ce priveşte gruparea soiurilor după înflorit, nici pentru
această fenofază nu au existat criterii certe de clasificare (I.C.
TEODORESCU, 1942).
 În prezent se foloseşte drept criteriu necesarul de temperatură
utilă de la dezmugurit şi până la declanşarea fenofazei înfloritului,
soiurile grupându-se astfel:
 soiuri cu înflorire timpurie, la care tu = 3000C;
 soiuri cu înflorire mijlocie, tu = 3500C;
 soiuri cu înflorire târzie, la care tu = 3800C.
 Criteriile anatomice, cariologice şi palinologice.
Astfel de criterii au fost propuse pentru clasificarea
speciilor şi hibrizilor (M. REILLE, 1966; P. LAVIE,
1970), însă nu şi-au găsit aplicaţiile practice.
 CRITERIILE ECOLOGICE. Gruparea soiurilor la viţa de vie după zona geografică de
origine, având la bază caracterele fenotipice întâlnite la soiuri, aparţie lui A. NEGRUL (1958). El
grupează soiurile în 3 grupe ecologo-geografice, denumite prolesuri (proles = ramificaţie) şi
anume:
proles pontica (soiuri pontice), în care sunt incluse soiurile de viţă de vie formate în
bazinul Mării Negre, caracterizate prin următoarele însuşiri morfologice şi tehnologice:
dezmugurire pufoasă, cu rozeta de culoare albă sau cenuşie, frunze peroase pe faţa inferioară,
strugurii mijlocii, compacţi mai rar lacşi, boabe sferice, mici sau mijlocii ca mărime, cu pulpa
suculentă, zemoasă, seminţe mici, mijlocii sau mari. Această grupă se subdivide în două:
subprolesul georgica, cu soiurile originare din Georgia şi o parte din Asia Mică (Saperavi,
Rkaţiteli, Mţsvane, Dodrelabi şi altele) şi subproles balcanica, incluzând soiurile formate în
Peninsula Balcanică (Plăvaie, Crâmposie, Gîmza, Cadarcă, Hárslevelü etc.);
proles orientalis (soiuri orientale), în care sunt incluse soiurile de viţă de vie formate
în Asia Mică şi Mijlocie, cu următoarele caracteristici: dezmugurire glabră, lucioasă, frunzele
glabre sau acoperite cu perişori scurţi, marginile limbului involute, strugurii mari, lacşi adesea
rămuroşi, boabe ovale, alungite, în general mari, pulpa cărnoasă, crocantă, seminţele mijlocii
sau mari cu rostrul lung. Și această grupă de soiuri se subdivide în două: subproles caspica,
care cuprinde soiurile originare din bazinul Mării Caspice (Katta-Kurgan, Khalili, Takvari, Baian
shirei etc.) şi subproles antasiatica, cu soiuri originare din Asia Mică (Sultanină, Cornichon,
Muscat de Alexandria, Nimrang etc.);
proles occidentalis (soiuri occidentale), care include soiurile de viţă de vie formate în
partea centrală şi de vest a Europei, caracterizate prin următoarele însuşiri morfologice şi
tehnologice: dezmugurire uşor peroasă, frunzele peroase sau pâsloase pe faţa inferioară, cu
marginile revolute, strugurii mijlocii, compacţi, boabele sferice, mai rar ovale, mici sau mijlocii,
cu pulpa suculentă, zemoasă, semniţe mici cu rostrul slab marcat (Riesling italian, Traminer
roz, Chardonnay, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Oporto, Muscadelle etc.).
CRITERIILE FIZIOLOGO-ECOLOGICE. Gruparea soiurilor după criteriile
fiziologo-ecologice a fost propusă de către profesorul M. OPREAN (1975).
Ea are în vedere faptul că, particularităţile fiziologice şi cerinţele ecologice
ale soiurilor determină aşa numită “creştere inutilă”, în detrimentul formării
strugurilor. Au fost stabilite trei grupe de soiuri:
soiuri cu creştere inutilă mică , la care strugurii ce se formează reprezintă 80-
100% din capacitatea maximă de rodire a soiului (Galbenă de Odobeşti,
Fetească regală, Cadarcă etc.);
soiuri cu creştere inutilă mijlocie, la care strugurii ce se formează reprezintă
numai 50-79% din capacitatea maximă de formare a rodului (Crâmpoşie,
Băbească neagră, Furmint etc.);
soiuri cu creştere inutilă mare şi foarte mare, la care strugurii formaţi
reprezintă cel mult 50% din capacitatea maximă de rodire a soiului (Grasă
de Cotnari, Tămâioasă românească, Italia, Afuz Ali, Sultanină etc.).
Capacitatea maximă de formare a rodului a fost considerată egal cu 200 de
struguri, la 100 lăstari de pe elementele de rod lăsate pe butuc la tăiere.
Pentru calcului procentului de struguri, din capacitatea maximă de rodire a
soiului se foloseşte relaţia:

% de lastari fertili x c.f.a.

% struguri  x100
200
CRITERIILE TEHNOLOGICE. Astfel de criterii de
grupare a soiurilor sunt folosite în lucrările de
zonare, pe direcţii de producţie:
soiuri pentru struguri de masă (cu maturare
extratimpurie şi timpurie, mijlocie, târzie şi foarte
târzie);
soiuri apirene (pentru stafide şi pentru consum în stare
proaspătă);
soiuri pentru struguri de vin (vinuri albe de masă,
vinuri albe de calitate, vinuri aromate, vinuri roze şi
roşii de masă, vinuri roşii de calitate, vinuri materie
primă pentru spumante, vinuri pentru distilate
învechite din vin);
soiuri pentru suc de struguri (suc natural, suc
concentrat, suc liofilizat etc.).
Pentru studiul soiurilor la viţa de vie, se are în vedere
gruparea lor după criteriile tehnologice şi ecologice
 METODOLOGIA DE DESCRIERE ȘI RECUNOAȘTERE A
SOIURILOR
Descrierea şi recunoaşterea soiurilor la viţa de vie, a
constituit de multă vreme preocuparea ampelografilor.
 Până la începutul secolului XX era folosită în exclusivitate
descrierea botanică, bazată pe caracterele de specie.
Un prim pas s-a făcut de către LOUIS RAVAZ (1902), care a
propus ca pentru descrierea soiurilor de viţă de vie să se
renunţe la caracterele de gen şi specie, deoarece acestea
produc mai mult confuzii şi nu ajută la recunoaşterea
soiurilor.
El a scos în evidenţă importanţa caracterelor morfologice
(fenotipice), întâlnite la soiuri pe care le-a grupat în
calitative (forma şi pufozitatea frunzelor, forma şi culoarea
boabelor) şi cantitative (mărimea frunzelor, strugurilor,
internodiilor etc.).
Pentru eliminarea variaţiilor caracterelor fenotipice şi
exprimarea lor prin valori numerice, a elaborat metoda
ampelometrică.
 Metoda ampelometrică

 Constă în examinarea caracterelor morfologice ale

frunzei ca principal organ ampelografic şi exprimarea lor
prin valori numerice.
Ideea aparţine profesorului HERMAN GOETHE (1876) de
la Școala superioară de agricultură din Viena, care la
Congresul de viticultură de la Marburg a atras atenţia
asupra relaţiei care există între forma limbului frunzei şi
unghiurile pe care le formează nervurile principale între
ele.
Ea a fost preluată de către LOUIS RAVAZ care a pus
bazele ampelometriei ca metoda şi a folosit-o în lucrarea
sa "Les vignes américaines", la caracterizarea speciilor de
viţe portaltoi.
 Principiul metodei. La un număr de 10
frunze adulte se măsoară: lungimea (L)
și lățimea limbului (l), lungimea
nervurilor principale (N1, N2, N3, N4),
unghiurile pe care le formează nervurile
principale între ele (, , ), distanţele
dintre punctul peţiolar şi baza
sinusurilor laterale (d1, d2). Pe baza
măsurătorilor obţinute se determină
urmatoarele valori ampelometrice:
- rapoartele dintre lungimea nervurilor
(A, B, C);
- suma unghiurilor dintre nervuri ( 
Ampelometria frunzei +  şi   +  + );
- raportul dintre lungimea şi lăţimea
limbului (L/l);
- rapoartele dintre distanţa sinusurilor
şi lungimea nervurilor (d1/N2 şi d2/N3).
Pentru ca valorile ampelometrice să
poată fi interpretate ele se codifică.
Rapoartele dintre lungimea nervurilor. Se stabilesc valorile
rapoartelor: N2/N1 = A; N3/N1 = B; N4/N1 = C. Valorile acestor
rapoarte se codifică cu cifre de la 0-9. Codurile care se atribuie
sunt uşor de reţinut, deorece ele cresc pe măsura ce descreşte
valoarea rapoartelor A, B, C.
Codificarea rapoartelor A, B, C
Valoarea rapoartelor A, B, C Codul atribuit
0,91-1,00 0
0,81-0,90 1
0,71-0,80 2
0,61-0,70 3
0,51-0,60 4
0,41-0,50 5
0,31-0,40 6
0,21-0,30 7
0,11-0,20 8
0,01-0,10 9
 Pe baza valorilor rapoartelor A, B ,C, şi a
codurilor respective, se caracterizează tipul
de frunză:
 - orbiculară: A = 0,81-1,00; B = 0,61-0,90;
C = 0,31-0,50; codul general 015-136;
 - reniformă: A = 0,81-1,00; B = 0,61-0,90;
C = 0,31-0,40; codul general 014-135;
 - cordiformă: A = 0,51-0,70; B = 0,31-0,50;
C = 0,11-0,30; codul general 357-468;
 - cuneiformă: A = 0,71-0,80; B = 0,51-0,70;
C = 0,21-0,50; codul general 135-247;
 - tronconică: A = 0,81-1,00; B = 0,51-0,60;
C = 0,31-0,50; codul general 045-240.
 Raportul dintre lungimea şi lăţimea limbului.
Acest raport se notează cu "r", iar valorile se
codifică cu cifre de la 0-6.
 Când r = 0,91-1,00 frunza este de tip orbicular; r
< 1,00 frunza este de tip reniform; r > 1,00
frunza este de tip cordiform sau cuneiform.
Codificarea raportului “r”

Valorile raportului Codul atribuit

<0,80 0
0,81-0,90 1
0,91-1,00 2
1,01-1,10 3
1,11-1,20 4
1,21-1,30 5
1,31-1,40 6
Suma unghiurilor dintre nervuri. Se calculeaza suma unghiurilor  +  şi a
unghiurilor  +  + . Valorile se codifica astfel (tabelul 2.3).
 Se indică mai întâi codul pentru  +, apoi codul pentru  ++ şi se
stabileşte codul corespunzător unghiurilor dintre nervuri.
 Cunoscând unghiurile dintre nervurile principale se poate reconstitui
forma generală a frunzei: orbiculară, când unghiurile sunt aproximativ
egale, circa 60°; reniformă, când suma unghiurilor nu depăşeşte 130°;
cuneiformă, când suma unghiurilor depăşeşte 150°.
Codificarea sumei unghiurilor dintre nervuri
Suma  +  Codul atibuit Suma ++ Codul atribuit
<70° 0 <100° 0
71-80° 1 101-110° 1
81-90° 2 111-120° 2
91-100° 3 121-130 3
101-110° 4 131-140° 4
111-120° 5 141-150° 5
121-130° 6 151-160° 6
131-140° 7 161-170° 7
141-150° 8 171-180° 8
>150° 9 >180° 9
 Aprecierea formei limbului
cu ajutorul diagramei elaborate de P. Galet:
‐ pe abscisă, raportul A.B.C.;    ‐pe ordonată, Σα+β şi Σα+β+γ
ABC 014 024 035 045 135 146 235 245 257 357
015 025 036 046 136 147 236 247
Σα+β
Σα+β+γ

00
11 Reniforme
12
23

Cuneiforme

Cuneo-cordi-
24
35 Orbiculo-reniforme

forme
36 Cuneoo-tronconice
46

57
58 Orbiculare Cordi-
69 Tronconice forme
79
89
99
 În final, caracterizarea ampelometrică a frunzei
se va rezuma la trei coduri:
 primul cod (XXX), se referă la raportul dintre
lungimea nervurilor;
 al doilea cod (X), se referă la raportul dintre
lungimea şi lăţimea limbului;
 iar al treilea cod (XX), la suma unghiurilor dintre
nervuri.
 De exemplu, pentru frunza soiului Cabernet
Sauvignon, conform sistemului de codificare
XXX-X-XX, codul ampelometric este 135-3-58,
ceea ce ne indică o frunză de tip orbicular.
 Raportul dintre distanţa sinusurilor laterale şi lungimea nervurilor.
Se calculează rapoartele d1/N2 şi d2/N3. Codificarea şi
interpretarea lor făcându-se astfel.
 Pentru frunzele întregi, lipsite de sinusuri, codul este 10; pentru
frunze cu sinusurile slab schiţate, codul este 32; pentru frunzele
palmatifide, cu lobi evidenţi şi sinusurile pronunţate codul este 54;
iar pentru frunzele palmatipartite, puternic lobate cu sinusurile
adânci şi foarte adânci, codul este 76-98.
Codificarea adâncimii sinusurilor laterale

Valorile rapoartelor codul atribuit Sectarea frunzei

0,90-1,00 0 frunze
întregi
0,81-0,90 1
0,71-0,80 2 sinusuri slab
schiţate
0,61-0,70 3
0,51-0,60 4 sinusuri
pronunţate
0,41-0,50 5
0,31-0,40 6 sinusuri
adânci
0,21-0,30 7
0,11-0,20 8 sinusuri
foarte adânci
0,00-0,10 9
 Alte sisteme de codificare. Ampelograful MARTON
NEMETH în anul 1967, propune interpretarea valorilor
ampelometrice după urmatoarea schemă de
codificare X-XXX-XX-XX, în care:
 X - codul pentru raportul L/l;
 XXX - codul rapoartelor A, B, C;
 XX - codul pentru rapoartele d1/N2 şi d2/N3;
 XX - codul pentru suma unghiurilor dintre
nervuri.
 Odată cu apariţia mijloacelor informaţionale de
calcul, metoda ampelometrică a fost lărgită şi
coroborată cu metodele matematice de analiză
multivariaţională (analiza în componenţi principali,
analiza cluster, analiza discriminantă etc.). Aceasta a
permis prelucrarea unui volum mare de date si
formularea de ipoteze privind înrudirea dintre soiuri
şi stabilirea omogenităţii fenotipice a lor.
 DETERMINATOARELE AMPELOGRAFICE UTILIZATE ÎN DESCRIEREA 
SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE
 Conceperea determinatoarelor ampelografice după modelul celor pentru plante
realizate de biologie având la bază chei dichotomice sau politomice a constituit o altă
metodă de descriere a soiurilor de viţă de vie.
 Determinatoarelor ampelografice folosesc caracterele morfologice ale soiurilor.
 Astfel, în anul 1910, S. Korjinski iniţiază primul determinator de soiuri bazat pe
principiul cheilor dichotomice luând în considerare cinci caractere de bază:
 forma strugurilor,
 forma boabelor,
 culoarea lor,
 gustul miezului
 forma frunzelor
 A folosit ca mod de lucru teza şi antiteza (de exemplu frunze întregi sau lobate, iar
dacă sunt lobate atunci sunt cu 3, 5, 7 lobi, sau struguri coloraţi şi necoloraţi, iar cei
coloraţi pot fi roz, rozii, negri etc).
 Deficienţa acestui determinator constă în faptul că majoritatea determinărilor nu se
pot face decât toamna, la maturarea strugurilor.
 Ulterior, mergând pe acelaşi principiu, M. Lazarevski (1936) realizează un
determinator pentru 257 de soiuri, dar el se bazează pe ideiile lui Ravaz, luând în
considerare doar caracterele esenţiale ca valoare ampelometrică, trăgând atenţia
asupra "principiului descrierii standard" în sensul că trebuie stabilită variabilitatea
particularităţilor fiecărui soi.
 Determinatoarele bazate pe principiul politomic s-au
dovedit a fi mult mai exacte deoarece acestea folosesc un
număr mult mai mare de caractere morfologice.
 În U.R.S.S., P. Kiskin (1971) a realizat un determinator
pentru 2800 de soiuri de viţe vinifera şi de portaltoi, în
care foloseşte următoarea metodologie de lucru-
întocmirea pentru fiecare soi a unei fişe cu mai multe
coloane numerotate cu cifre romane de la I la XXV, în
care :
 coloanele I – VIII corespund caracterelor fenotipice ale
frunzei;
 coloanele IX – XIII caracterele bobului,
 coloanele XIV –XVIII celor ale strugurelui şi inflorescenţei,
 iar coloanele XIX – XXV cuprind informaţii generale
despre şi privind originea, utilizarea, răspîndirea soiului
 Această metodologie nu şi-a găsit aplicaţii în practică fiind
foarte greu de folosit.
 Un alt conceput folosit pentru determinarea soiurilor a fost
sistemul fişelor perforate, elaborat de J. Branas (1974) în care
sunt înscrise principalele caractere morfologice ale frunzei,
lăstarului, strugurelui, bobului cu codurile respective.
 În dreptul valorii codului corespunzător caracterului
morfologic al soiului, fişa este perforată.
 Aceste fişe ce conţin numeroase informaţii despre un soi, pot
fi prelucrate cu ajutorul unor maşini automate.
 În ţara noastră Gh.
Bălţatu (1975),
pornind de la
principiul cheilor
politomice a
conceput un
determinator de
soiuri sub forma
"discului cu
perforaţie“ sau "
cartea cu perforaţie“,
atât pentru strugurii
de masă cât şi
pentru strugurii de
vin prin care sunt
descrise 80 de
caractere
morfologice ale
soiurilor pornind de
la lăstarii tineri,
frunze adulte,
struguri şi boabe
 Acest fapt constituie prima încercare de prelucrare a
caracterelor ampelografice într‐un sistem informaţional de la noi
din ţară.
 Determinatorul este alcătuit din două discuri:
 unul superior pe care sunt înscrise caracterele morfologice ale
soiurilor ,
 unul inferior pe care sunt înscrise denumirile soiurilor introduse în
determinator.
 Între cele două discuri se află foile cu perforaţii ale fiecărui soi,
care pot fi acţionate prin intermediul unor butoane numerotate,
aflate la exterior (numărul butonului corespunde soiului introdus
în determinator).
 Determinatoarele sunt prevăzute cu patru rânduri de perforaţii:
 două exterioare cu perforaţii mari care ajută la determinări de soiuri,
 două interioare cu perforaţii mici care corespund caracterelor
morfologice.
 Aceste dispozitive permit comparaţii între două soiuri şi clasificări
(grupări de soiuri cu însuşiri morfologice comune).
 Caracterele fenotipice înscrise pe determinatoarele ampelografice

Organul ampelografic Caracterul ampelografic Intensitatea caracterului ampelografic

Verzui
Albicios
Roşu arămiu
Culoarea şi pufozitatea vârfului lăstarului
Pufos
LĂSTARUL TÂNĂR
Scămos
glabru
Verde sau uşor gălbui
Culoarea frunzelor 3 – 5 de la vârful lăstarului
Bronzate sau arămii
Mare
Mijlocie
Mărimea frunzei
Mică
Cu lobul terminal alungit
Verde închis
Culoarea frunzei
Verde deschis
Glabră sau uşor peroasă
Perozitatea frunzei Scămoasă
Pufoasă
Mari
Mari şi mici
Mici
Dinţatura frunzei
Ascuţiţi
Uşor rotunjiţi
obtuzi
Întregi
FRUNZA ADULTĂ Trilobate
Sectarea frunzei
Pentalobate
Multilobate
Superficiale
Adâncimea sinusurilor Mijlocii
Adânci
Circulare sau triunghiulare
Forma sinusurilor laterale superioare Oval alungite
Deschise
Închise
Forma sinusurilor laterale inferioare
Deschise
Închis
În U sau liră
Forma sinusului peţiolar În V
Larg deschis
Delimitat de nervuri
 Netedă
Uşor gofrată
Suprafaţa limbului
Gofrată
Cu urme de deget
În formă de jgheab
Cu lobii pliaţi
Aspectul limbului
Cu marginea în sus
Cu marginea în jos
Coloritul nervurilor Colorate la bază
FLOAREA Tipul florii Hermafrodită functional femelă
Mari
Mărimea strugurelui Mijlocii
Mici
Cilindrici
STRUGURELE Cilindro-conici
Conici
Forma strugurelui
Aripaţi
Rămuroşi
Cu cicatrice pe peduncul
Deasă
Aşezarea boabelor pe ciorchine Potrivit de deasă
Rară
Mari
Mărimea boabelor Mijlocii
Mici
Sferice
Ovoide
Forma boabelor
Elipsoidale
BOBUL
Alungite
Verzuie
Gălbuie
Rumenite pe partea însorită
Culoarea boabelor
Roză
Roşie
Neagră
Gri
Aromă de muscat
Mustul colorat
Punctul pistilar persistent
ALTE CARACTERE
Pieliţa punctată
Inflorescenţa cu cârcel
Boabe neomogene
 Folosirea caracterelor morfologice la descrierea și recunoașterea soiurilor

• Organele vegetative și lemnoase ale viței de vie prezintă o serie de

caractere morfologice (fenotipice), care stau la baza descrierii și
recunoașterii soiurilor. Ele sunt numeroase, din care se pot aminti:
culoarea și perozitatea frunzelor, sectarea limbului frunzei, tipul florilor,
mărimea forma și compactitatea strugurilor, forma, mărimea și culoarea
boabelor, forma și mărimea semințelor, culoarea, aspectul lăstarilor și a
coardelor etc.
• Perozitatea. Starea de perozitate a organelor la vița de vie, reprezintă un
caracter fenotipic foarte important. Se întâlnesc două tipuri de peri:
– peri lungi, flexibili, care se etalează pe organele viței de vie și în
funcție de desimea lor împiedică să se observe culoarea organelor
subadiacente. Termenii care se folosesc pentru a caracteriza starea de
perozitate sunt următorii: pâsloasă (peri lungi foarte deși care acoperă
în totalitate organul, fără să se mai poată distinge culoarea acestuia);
pufoasă (peri lungi suficienți de deși, dar care lasă să se distingă
culoarea organului subadiacent); păienjenoasă (peri lungi, mai puțin
numeroși, care acoperă organul sub forma unei plase de păianjen);
– peri scurți, erecți, prezenți pe organele viței de vie, în care caz starea
de perozitate poate fi: aspră (peri scurți, rigizi, cu vârfurile recurbate);
catifelată (peri scurți, fini, care la atingere cu mâna dau senzația de
catifelat).
• Din punct de vedere genetic, prezența perilor lungi, flexibili care se
etalează pe organele viței de vie constituie caracterul dominant. În cazul
hibrizilor această dominanță nu este generală, ea fiind în funcție de
genitori.
 Caracterele fenotipice care se examinează la frunză

 Frunza întrunește cele mai multe și importante caractere morfologice,

fenotipice, specifice soiurilor.
 Frunza adultă, situată între nodurile 7-12 ale lăstarului, reprezintă
principalul organ ampelografic, deoarece întrunește cele mai importante și
numeroase caractere morfologice, care se pot folosi la descrierea și
recunoașterea soiurilor de viță de vie. Aceste particularități morfologice sunt
denumite "caractere ampelografice".
 Frunza adultă este alcătuita din limb, pețiol și teacă. Punctul de unire al
pețiolului cu limbul, poartă numele de punct pețiolar. Limbul are cinci nervuri
principale, dintre care una mediană N1, două laterale superioare N2, două
laterale inferioare N3, precum și alte două terțiare situate la circa un centimetru
de punctul pețiolar pe nervurile laterale inferioare, N4. Între nervurile principale
se formează unghiurile , , 
 Principalele caractere ampelografice care se examinează la frunza adultă sunt:
 1. forma, mărimea, culoarea, aspectul și grosimea limbului;
 2. sectarea limbului, adâncimea și forma sinusurilor laterale;
 3. forma sinusului pețiolar;
 4. forma și mărimea dinților;
 5. perozitatea limbului;
 6. coloritul nervurilor;
 7. lungimea și culoarea pețiolului
 Forma limbului. Este determinată pe baza
măsuratorilor ampelometrice, stabilindu-
se principalele tipuri de frunze care se
întalnesc la vița de vie:
 - orbiculare (rotunde), cum au
soiurile Cabernet sauvignon, Muscat Perla
de Csaba, Pinot gris;
 - cordiforme, sunt ușor alungite, cu
nervurile principale superioare mai scurte
decât cea mediană, ca la specia Vitis
cordifolia sau soiul Bătută neagră.
 - cuneiforme, sunt mai lungi decât
late, nervurile principale superioare și
inferioare au dimensiuni proporțional mai
mici decât cea mediana, astfel de frunze
întâlnim la portaltoiul Riparia gloire;
 - reniforme, sunt frunze mai mult
late decât lungi, această formă este la
portaltoiul Rupestris du Lot;
 - tronconice, când limbul frunzei are
o formă pentagonală, ca la portaltoiul
Berlandieri x Riparia Kober 5BB
• Mărimea limbului. Este dată de suprafața limbului frunzei, care se
stabilește pe baza produsului dintre lungime și lățime, sau prin
planimetrarea limbului frunzei. Mărimea frunzei poate fi apreciată și
după lungimea nervurii mediane N1.
• După suprafața limbului, mărimea frunzei se apreciază astfel:
- frunze foarte mici, când suprafața limbului este mai mica sau egală
cu 50 cm2 ;
- frunze mici, cu suprafața limbului cuprinsă între 50-150 cm2;
- frunze mijlocii, cu suprafața cuprinsă între 150-300 cm2;
- frunze mari, limbul având suprafața cuprinsă între 300-450 cm2;
- frunze foarte mari, când suprafața limbului este mai mare de 450 cm2.
• După lungimea nervurii mediane N1, măsurată de la punctul
pețiolar până în vârful mucronului, frunzele pot fi:
- mici, când N1 < 10 cm (Traminer roz, Pinot gris, Selection Carriere);
- mijlocii, când N1 = 10-15 cm (Aligoté, Muscat Ottonel, Chasselas
doré, Muscat Perla de Csaba);
- mari, când N1 = 15-20 cm (Crâmpoșie, Saint Emilion, Dodrelabi);
- foarte mari, când N1 > 20 cm (Riparia gloire, Ceauș).
 Culoarea frunzei. Se apreciază pe fața superioară a limbului, având diferite
nuanțe de la verde deschis la verde foarte închis, cu aspect mat sau lucios. Culoarea
se degradează când frunzele intră în faza de senescență; la soiurile cu strugurii albi
se colorează în galben ruginiu, iar cele cu strugurii negri se pigmentează în roșu de
diferite intensități.
 Aspectul limbului. Se are în vedere profilul limbului, ondularea limbului între
nervuri și prezența unor denivelări pe fața superioară. În profil limbul poate fi:
- plan, ca la soiurile Aligoté, Coarnă neagră;
- pliat în formă de jgheab, cum este la portaltoiul Rupestris du Lot;
- involut, cu marginile răsfrânte către partea superioară, ca la soiul Furmint;
- revolut, cu marginile răsfrânte către partea inferioară, ca la soiul Alicante Bouschet;
- răsucit, cu limbul adus către fața superioară în formă de pâlnie, ca la soiul
Sauvignon.
Culoarea limbului
 Aspectul limbului
drept involut
Pliat in formă de jgeab
răsucit
revolut
 Ondularea limbului este determinată de creșterea mai puternică a
mezofilului, față de nervuri. Ea poate fi generală, pe toată suprafața
limbului (Malbec, Côt), sau numai în treimea superioară, lângă pețiol
(Riparia gloire).
 Fața superioară a limbului poate fi netedă, ca la Fetească albă,
sau poate fi gofrată, ca la soiul Muscadelle; de asemenea, unele soiuri
pot prezenta diferite particularități, "urme de lovituri de ciocan", cazul
soiurilor Grasă de Cotnari și Fetească regală.
 Grosimea limbului. La unele soiuri limbul este gros, Dodrelabi,
Ceauș, pe când alte soiuri prezintă un limb subțire pergamentos, cum
este cazul la Riesling italian sau Fetească albă.
 Riparia gloire

Malbec
• Sectarea limbului frunzei. Sectarea sau lobarea
limbului frunzei, reprezintă caracterul morfologic
fundamental al genul Vitis. Forma și mărimea
sinusurilor îmbracă caracter specific de soi. În
funcție de mărimea și prezența lor, frunzele la
vița de vie pot fi întregi sau lobate.
• La frunzele întregi limbul nu este decupat, fiind
prezent doar sinusul pețiolar (Rupestris du Lot).
• În cazul frunzelor lobate acestea pot fi:
- trilobate , când prezintă două sinusuri laterale
și unul pețiolar (Afuz Ali, Galbenă de Odobești,
Furmint, Muscadelle);
- pentalobate, când prezintă două sinusuri
laterale superioare, două sinusuri laterale
inferioare și un sinus pețiolar (Chasselas doré,
Merlot, Fetească albă);
- septalobate, când prezintă încă două sinusuri
suplimentare pe lobul terminal (Ceauș, Caberbet
sauvignon);
- multilobate, când frunza prezintă numeroși lobi
(Chasselas persille).
• La unele soiuri se întâlnesc pe același
butuc și chiar pe același lăstar frunze întregi, tri
și pentalobate, acest fapt fiind numit
"polimorfism foliar" sau "heterofilie".
 Sectarea limbului

1-frunză întregă;
2-frunză trilobată;
3-frunză pentalobată;
4-frunză septalobată;
5-frunză multilobată.
 Adâncimea sinusurilor. Aceasta
variază mult de la un soi la altul.
Profunzimea lor se stabilește
calculând valoarea raporturilor dintre
lungimea nervurilor N2 sau N3 și
distanța dintre baza sinusurilor și
punctul pețiolar, notată cu d1 și d2.
 Practic adâncimea sinusurilor
se poate aprecia mai simplu, îndoind
până la baza lumenului lobul
sinusului cercetat, către punctul
pețiolar.
 Când vârful lobului nu atinge punctul
pețiolar, adâncimea sinusurilor este
mică; când ajunge până la punctul
pețiolar, adâncimea este mijlocie; iar
când atinge acest punct și lobul mai
poate fi îndoit, sinusul este foarte
adânc.
 Forma sinusurilor. Deși înregistrează unele
variații (grupa Pinot), rămâne caracteristică
pentru cele mai multe soiuri. În general atât
sinusurile laterale cât și cele pețiolare pot fi
împărțite în două grupe: închise și deschise.
sinusurile laterale închise sunt:
- eliptice, Coarnă neagră. Afuz Ali;
- ovoidale, Creața de Banat, Merlot;
- circulare, Cabernet sauvignon;
- triunghiulare, Ceauș;
sinusurile laterale deschise sunt:
- unghiulare sau în V, Aligoté, Galbenă
de Odobești;
- în liră sau în U, Fetească albă,
Sultanină neagră;
 sinusurile pețiolare închise sunt:
- complet închise, Berbecel,
Dodrelabi;
- elipsoidale, Plăvaie, Muscat Ottonel;
- ovoidale, Saint Emilion;
- circulare, Coarnă albă, Cabernet
sauvignon;
 sinusurile pețiolare deschise sunt:
- în formă de V, Aligoté, Alicante
Bouschet;
- în formă de U, Afuz Ali, Fetească
regală;
- în formă de liră, Merlot, Regina viilor;
- în formă de acoladă, Fetească albă
sau portaltoiul Rupestris du Lot.
 Ca particularitate, unele soiuri
prezintă sinusul pețiolar delimitat direct de
nervurile principale, numit "sinus golaș",
(Chardonnay, Berlandieri x Rupestris 1103
P).
• Dințatura frunzei. Reprezintă un caracter morfologic ușor de observat dar greu de codificat.
Numărul dinților este variabil cuprins între 30-60, în funcție de lățimea lor, se poate ajunge până
la 120 de dinți, care sunt înguști și lungi (Muscat de Alexandria).
• După formă dinții pot fi:
- unghiulari, când au marginile drepte (Mustoasă de Măderat);
- ogivali, când marginile sunt convexe (Traminer roz, Ardeleancă);
- înconvoiați, când laturile sunt concav - convexe (Solonis x Riparia 1616 C).
• În funcție de mărimea lor, apreciată după valoarea raportului L/l, dinții pot fi:
- foarte scurți (sterși), L/l < 0,25;
- lați, L/l = 0,26-0,50;
- mijloci, L/l = 0,51-0,75;
- înguști, L/l = 0,76-1,00;
- foarte înguști, L/l > 1,00.
• Lobul terminal prezintă în vârful nervurii principale un dinte mai mare numit ‘mucron’,
care la unele soiuri este caracteristic prin forma și mărimea sa (Riparia gloire, Aramon).
• Dinții pot avea aceeași culoare cu limbul sau pot avea o nuanță ușor gălbuie; acest caz
este caracteristic soiurilor aromate.
• Dispunerea lor poate fi uniformă (Muscat de Hamburg), sau neuniformă (Cadarca).
• Perozitatea frunzei. Caracter specific vitaceelor, important în descrierea și
recunoașterea soiurilor. Se examinează perozitatea limbului și a pețiolului.
Cea mai importantă rămâne perozitatea pe fața inferioară a limbului. Perii
pot fi prezenți numai pe nervuri (Chasselas doré), sau la bifurcația acestora
(Riparia gloire), sau pe tot limbul.
• După prezența și densitatea acestora frunzele pot fi:
- glabre, lipsite total de perișori (Afuz Ali, Regina viilor);
- scămoase (pufoase), când prezintă peri rari și lungi (Muscat de
Alexandria, Aligoté);
- peroase, când perii sunt scurți și deși (Braghină, Fetească regală);
- pâsloase, cu peri lungi și deși (Plăvaie, Isabelle).
• Culoarea nervurilor. Adesea se aseamănă cu cea a limbului, uneori
poate fi mai închisă sau mai deschisă pe una din fețele limbului. Unele
soiuri pot avea nervurile colorate în roșu, mai ales către bază (Galbenă de
Odobești, Traminer roz) altele pot avea o nuanță vineție (Zghihară de Huși,
Muscadelle). La câteva soiuri nervurile sunt prevăzute cu perișori deși pe
partea inferioară (Roșioară, Grasă de Cotnari).
• Lungimea și culoarea pețiolului. Caracteristica principală este
lungimea pețiolului care poate varia de la 3-5 cm, ca la soiul Pinot gris,
până la 16-18 cm, în cazul portaltoiului Riparia gloire. Celelalte caractere,
culoare, perozitate sunt asemănătoare cu cele ale lăstarilor.
Caracterele fenotipice care se examinează la lăstari și coarde

 Caracterele ampelografice ale lastarilor completeaza

elementele pentru descrierea și recunoașterea soiurilor de vița
de vie în perioada de vegetație, iar caracterele ampelografice
ale coardelor prezinta importanță practica deoarece tot
materialul pentru altoit și înrădăcinat se recoltează și se
manipulează în perioada toamnă-iarnă când recunoașterea
soiurilor se poate face numai după morfologia coardei.
 Principalele caractere ampelografice care se examineză la
lăstari și coarde sunt:
- lungimea, dimensiunile nodurilor și internodurilor;
- culoarea, aspectul și grosimea scoarței;
- forma în secțiune transversală;
- gradul de ramificare;
- distribuția cârceilor pe lăstar;
- forma vârfului lăstarului;
- poziția lăstarilor pe butuc.
• Lungimea coardelor. Diferă în funcție de specie
și soi. La soiurile ce provin din specia Vitis vinifera,
ea este mai mică, de 1-3 m, iar vițele portaltoi ea
poate să ajungă până la 6-8 m.
• Dintre soiurile de viță roditoare, cele viguroase
au creșteri vegetative puternice, de circa 2-3 m
(Băbească neagră, Fetească neagră, Fetească
albă), iar soiurile cu vigoare mică au lungimea de
1-1,5 m (Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay).
• Soiurile pe portaltoi provenite din specia Vitis
riparia sau hibrizii Berlandieri x Riparia au creșteri
vegetative mult mai mari, de 6-8 m, față de soiurile
provenite din Vitis rupestris și hibrizii acesteia, de
numai 5-6 m.
 piramide Spalier vertical cu 
conducerea oblică a 
coardelor

Vițe portaltoi 
Spalier orizontal în 
formă de T
Soi viguros

Soi cu vigoare mică
 Dimensiunile nodurilor și internodurilor. Sunt caractere de soi, dar influențate
de condițiile climatice și agrotehnica aplicată.
 Lungimea internodiilor se determină între nodurile 7-11, deoarece acestea
beneficiază de condiții de vegetație apropiate.
 După lungimea pe care o au meritalele corzilor pot fi:
- scurte 5-10 cm (Pinot gris, Traminer roz, Alicante Bouschet);
- mijlocii 10-15 cm (Coarnă albă, Merlot, Afuz Ali);
- lungi 15-20 cm (Riparia gloire, Kober 5 BB, SC-2).
 Grosimea nodurilor la vițele roditoare este mai mare decât meritalele cu 2-4
mm, deoarece în această zonă vasele de lemn sunt mai dezvoltate, ceea ce
permite acumularea unei cantități mai mari de substanțe de rezervă. Unele soiuri
prezintă nodurile mai pronunțate (Crâmpoșie), altele mai puțin evidente (Riesling
italian). La vițele portaltoi nodurile sunt mai slab evidențiate, acest fapt fiind un
caracter specific de recunoaștere.
 După grosime coardele pot fi:
- subțiri, cu diametrul mai mic de 6 mm (Riesling italian, Rupestris du Lot);
- mijlocii, cu diametrul cuprins între 7-13 mm (Muscat de Hamburg, Fetească
albă);
- groase, cu diametrul mai mare de 13 mm (Sultanină, Băbească neagră,
Aramon).
 Culoarea lăstarilor și a coardelor. La lăstari culoarea de bază este verde, iar pe partea
însorită ea este cu nuanțe cafenii (Muscat Perlă de Csaba) sau roșietice (Rkațiteli), chiar
vineție la unele soiuri (Aligoté).
 Lăstarii tineri la soiul Chasselas doré, în primele faze de vegetație au o nuanță arămie
roșietică, specifică.
 Culoarea și perozitatea vârfului lăstarului reprezintă un caracter de soi. Unele soiuri au
vârful lăstarului de culoare verde gălbui și este glabru (Sultanină, Perlette), alte soiuri au
culoare verde albicios, pufos și uneori cu marginile bordate în roșu violaceu (Merlot, Cabernet
Sauvignon).
 Lăstarul adult poate prezenta pe toată lungimea sa, sau numai la noduri smocuri de
perișori, acest caracter este mai des întâlnit la vițele portaltoi (Riparia tomentosa, Teleki 8B,
3306 C).
 La sfârșitul verii odată cu apariția felogenului lăstarul își schimbă culoarea din verde în
galben roșcat cu diferite nuanțe. Culoarea coardei este specifică soiului în momentul căderii
frunzelor și se menține 10-15 zile după care se degradează sub influența temperaturii și a
umidității.
 Scoarța coardei la soiurile de viță de vie poate avea următoarele culori:
- galbenă (Riesling italian, Coarnă albă);
- galben brun (Furmint, Fetească albă, Neuburger);
- brun închis (Chasselas doré, Muscat Ottonel);
- brun roșcat (Merlot, Muscat de Hamburg);
- violet (Vitis aestivalis).
 Culoarea este mai intensă la noduri la unele soiuri de viță roditoare (Crâmpoșie), iar la
portaltoi diferența nu este prea mare. La specia Vitis rotundifolia, coarda prezintă lenticele, în
timp ce la Vitis vinifera acestea nu se întâlnesc.
• Riesling italian‐culoare  Coarnă albă ‐ culoare 
galbenă galbenă
• Neuburger ‐ culoare galben brun
• Fetească regală – culoare brun închis
• Chasselas doré – culoare brun închis
Muscat de Hamburg – culoare brun roșcat
Vitis aestivalis –culoare violet
 Aspectul și grosimea scoarței.
Conturul exterior al lăstarilor poate fi:
- neted (Riparia gloire, 3309 C);
-striat (Chasselas doré si majoritatea
soiurilor roditoare);
- unghiular (Vitis rubra);
- costat (Vitis berlandieri).
 La vițele portaltoi scoarța este mai
groasă cu 0,5-1,0 mm decât la soiurile
roditoare, datorită activității mai intense
a felogenului, din această cauză la
altoire portaltoiul poate să fie mai gros
decât altoiul cu această dimensiune.
 Secțiunea transversală. Coardele
pot avea în secțiune următoarele forme:
- circulară (3309 C);
- eliptică (Chasselas doré);
- eliptic alungită (Kober 5 BB).
 Gradul de ramificare. La soiurile provenite din specia
Vitis vinifera pe lăstar apar numai ramificațiile
secundare numite "copili", în timp ce la vițele portaltoi
se întâlnesc și ramificații de ordinele III-IV.
 Distribuția cârceilor. Acest fapt diferă în funcție de
specie și soi, putând fi:
- continuă, când la fiecare nod sunt prezenți cârceii
opus frunzelor (Vitis labrusca);
- subcontinuă, când cârceii sunt prezenți la trei-patru
noduri consecutive și lipsesc la următorul, după care
dispunerea se repetă (Isabelle, Lydia, majoritatea
hibrizilor producători direcți);
- discontinuă, atunci când cârceii sunt prezenți la două
noduri consecutiv și lipsesc la următorul, după care
așezarea se repetă în mod sistematic (soiurile din
specia Vitis vinifera).
• Cârceii au origine comună cu inflorescențele, ei
lipsesc de la nodurile 3-7 de la baza lăstarilor unde se
găsesc acestea.
• Forma vârfului lăstarului are caracter mai
mult de specie, se apreciază deasupra primei
frunze desfăcute şi poate fi:
– închis, la Vitis riparia;
– semideschis, la Kober 5 BB;
– deschis, la Vitis vinifera.

deschis
închis semideschis
• Poziția lăstarilor pe
butuc poate fi:
• - erectă (Columna,
Furmint);
• - semierectă
(Muscat Ottonel,
Rkațiteli);
• - etalată (Pinot noir,
Cabernet sauvignon);
• - semicaducă
(Chasselas doré);
• - caducă (3309 C).
Caracterele fenotipice care se examinează la flori și inflorescențe

 Acestea servesc mai mult pentru descrierea botanică a soiurilor.

 Se examinează:
 inserția primelor inflorescente pe lăstar,
 numărul de inflorescențe,
 lungimea inflorescențelor,
 tipul florii
 anomaliile florale.
 Culoarea inflorescențelor și florilor este verde; în momentul
apariției inflorescențelor pe lăstar, la unele specii culoarea este
roșiatică și se menține până aproape de înflorit (Vitis rupestris,
Vitis aestivalis).
 Lungimea inflorescențelor este foarte variabilă: 4-5 cm la specia
Vitis silvestris și peste 50 cm la soiul Raisin de Palestina.
 Inserția primelor inflorescențe pe lăstar poate începe de la
primul nod, al doilea, al treilea etc.
 Numărul de inflorescențe pe lăstar variază de la 1-4, rar mai mult
la soiurile cu fertilitate foarte mare.
Raisin de 
Palestina
 Floarea. În principiu, la soiurile de viță roditoare
floarea este pe tipul 5, dar în realitate poate varia de la
tipul 4 până la 7. Formula florală generală este
următoarea:
 F = 5 S + (5P) + 5 St + 5 Gn. ovar superior cu 2 C +
2 ov.
 Majoritatea soiurilor vinifera au florile hermafrodite, la
care se întâlnesc uneori modificări morfologice și
fiziologice, încât se pot deosebi 4 tipuri de flori:
hermafrodite normale, hermafrodite funcțional femele,
hermafrodite funcțional mascule, unisexuat mascule.
 Anomaliile florale pot avea diverse cauze, printre care
bolile virotice.
 Ca anomalii florale pot fi: policarpia, proliferarea axului
floral, florile virescente etc.
Caracterele fenotipice care se examinează la struguri

 Strugurii și boabele întrunesc numeroase și

importante caractere morfologice, pentru
recunoașterea soiurilor. Ele însă, sunt puternic
influențate de regimul de precipitații, dozele de
îngrășăminte, sarcinile de ochi lăsate la tăiere etc.
(agrotehnica aplicata).
 Principalele caractere ampelografice ale
strugurilor și boabelor sunt:
- forma, mărimea și compactitatea strugurilor;
- dimensiunile și gradul de lemnificare a
pedunculului;
- forma, mărimea și culoarea bobului;
- consistența, gustul și aroma pulpei;
- grosimea pieliței și acoperirea ei cu pruină.
• Forma strugurilor.
Aceasta depinde de
lungimea ramificațiilor
ciorchinelui.
Principalele forme ale
strugurilor sunt:
• - struguri
cilindrici, când
ramificațiile secundare
sunt de aceeași mărime
pe toată lungimea
rahisului (Riesling
italian, Aligoté,
Fetească albă);
• - struguri conici,
când lungimea
ramificațiilor descrește
de la bază către vârf
(Tămâioasă
românească, Coarnă
neagră, Cabernet
sauvignon);
• - struguri cilindro-
conici, când primele
ramificații de la vârf au
aceeași lungime și
descresc numai cele de
la bază (Chasselas
doré, Fetească regală,
Galbenă de Odobești).
• În ceea ce privește
gradul de ramificare a
rahisului se deosebesc:
• - struguri
uniaxiali, care pot fi
cilindrici (Aligoté), conici
(Cabernet sauvignon),
cilindro-conici (Galbenă
de Odobești).
• - struguri biaxiali
sau multiaxiali, când
rahisul se bifurcă de la
început și formează două
axe (soiul Negru vârtos
cu flori femele), sau mai
multe axe de lungimi
aproximativ egale (Raisin
de Palestina, Vulpe)
• - struguri aripați,
când una sau mai multe
ramificații de la bază se
detașează de restul
rahisului, uniaripați
(Riesling italian),
biaripați (Merlot),
multiaripați (Timpuriu de
Pietrasa, Novac).
• - struguri
rămuroși, sunt cei la care
rahisul este ramificat de
la bază, iar pe acesta se
inseră ramificații
secundare de lungimi
diferite (Muscat de
Hamburg, Afuz Ali).
• Mărimea strugurilor.
Acest caracter diferă în
funcție de influența
factorilor de mediu și de
nivelul agrotehnicii
aplicate. După lungime și
greutate strugurii se
clasifică astfel:
• - foarte mici, sub 6
cm lungime și 50 g
greutate (Corinth);
• - mici, când au 6-10
cm lungime și 50-100 g
greutate (Pinot, Traminer,
Neuburger);
• - mijlocii, cu 10-18
cm lungime, 100-250 g
greutate (Chasselas doré,
Fetească regală, Furmint);
• - mari, cu lungimea
cuprinsă între 18-25 cm și
greutate 250-500 g
(Muscat de Hamburg,
Coarnă neagră);
• - foarte mari, 25-30
cm lungime și 500-1000 g
greutate (Italia, Afuz Ali).
Compactitatea strugurilor.
Reprezintă caracter de soi și
în funcție de acesta strugurii
pot fi:
• - foarte compacți,
când boabele sunt
așezate foarte des pe
ciorchine încât se
deformează (Riesling
italian, Aligoté);
• - compacți, atunci
când boabele se ating
între ele dar nu se
deformează (Fetească
albă, Tămâioasă
românească);
• - mijlocii
(semicompacți), boabele
se ating ușor între ele și
strugurele își schimbă
forma inițială când sunt
așezați pe un plan
orizontal (Chasselas doré,
Muscat Perla de Csaba);
• - lacși, sunt
strugurii care atunci când
sunt întorși cu vârful în
sus, ramificațiile
secundare au tendința să
se orienteze către bază
(Muscat de Hamburg,
Raisin de Palestina).
• Dimensiunile și
lemnificarea
pedunculului.
• Lungimea pedunculului
poate fi:
• - scurtă, 2,5-4 cm
(Fetească neagră, Pinot
noir);
• - mijlocie, 4-5 cm
(Chasselas doré,
Aramon);
• - lungă, 5-6 cm
(Sultanină, Cardinal).
• Gradul de lemnificare
se apreciază după
starea țesuturilor:
• - ierbacee, (Muscat de
Hamburg, Sultanină)
• - semilemnificat,
(Chasselas doré,
Sauvignon);
• - lemnificat, (Tămâioasă
românească, Aligoté).
• Forma boabelor.
Reprezintă caracterul
fenotipic cel mai
important. La soiurile
de viță de vie boabele
pot avea următoarele
forme:
• - sferice,
Chasselas doré,
Traminer roz;
• - discoidale,
Băbească neagră,
Muscat Perlă de Csaba;
• - ovoidale,
Bicane, Coarnă albă;
• - elipsoidale,
Muscat de Hamburg;
• - troncovoidale,
Ahmeur bou Ahmeur;
• - cilindrice, Afuz
Ali;
• - arcuite, Santa
Paulia, Orlovi nogti.
• Forma boabelor
depinde de ovarul florii,
cu condiția ca fiecare
carpelă să
adăpostească câte
două ovule viabile, deci
ca boaba să prezinte 2-
4 semințe normal
dezvoltate.
• Mărimea boabelor. Se
stabilește în raport cu
diametrul, volumul și masa a
100 de boabe.
După diametru boabele pot
fi:
- foarte mici, cu diametru de
8 mm (Corinth);
- mici, cu diametru de 8-12
mm (Pinot gris, Aligoté);
- mijlocii, cu diametru de 12-
18 mm (Chasselas doré,
Galbenă de Odobești);
- mari, cu diametru de 18-24
mm (Muscat de Hamburg,
Coarnă albă);
- foarte mari, cu diametru
peste 24 mm (Italia, Afuz Ali,
Dodrelabi).
După volumul a 100 de
boabe, acestea pot fi:
- boabe foarte mici, < 30
cmc;
- boabe mici, 30-100 cmc;
- boabe mijlocii, 100-300
cmc;
- boabe mari, 300-650 cmc;
- boabe foarte mari, > 650
cmc.
După masa a 100 de boabe,
ele pot fi
- boabe foarte mici, < 35 g;
- boabe mici, 35-110 g;
- boabe mijlocii, 110-130 g;
- boabe mari, 130-330 g;
- boabe foarte mari > 330 g.
  Culoarea
boabelor. Depide de
soi, de gradul de
maturare, de conditiile
de mediu. Culorile de
bază care se întâlnesc
sunt următoarele:
- verde gălbui, cu
diferite nuanțe de la
alb gălbui (Plăvaie),
galben-verzui
(Fetească albă), până
la galben auriu
(Chasselas doré).
- gri, Pinot gris,
Băbească gri;
- roz, Traminer roz,
Ceaus roz;
- roșie, Cardinal,
Braghină;
- negru-violaceu, Pinot
noir, Cabernet
Sauvignon, Muscat de
Hamburg.
 Consistența boabelor. Este fermă
până la pârgă, după care se înmoaie
progresiv până la hidroliza totală a
substanțelor pectice (cazul soiurilor de
vin). Miezul (pulpa) boabelor poate fi:
- cărnos și crocant, Cardinal, Afuz Ali,
Italia;
- cărnos și moale (semicrocant), Ceauș,
Cinsaut;
- semizemos, Chasselas doré, Muscat
Ottonel;
- zemos, Aligoté, Pinot gris;
- vâscos, Isabelle, Lydia.
  Gustul și aroma boabelor. Sunt determinate de
conținul în zaharuri și acizi (indicele
glucoacidimetric), și prezența unor substanțe
aromate în pielița lor (terpenele). Gusturile care se
întâlnesc sunt:
- franc (neutral), la majoritatea soiurilor;
- muscat, Muscat Ottonel, Tămâioasă românească;
- ierbos, Coarnă albă, Cabernet sauvignon;
- foxat, la hibrizii producători direcți.
 Grosimea pieliței. Pielița este alcătuită din
epicarp și hipocarp, este subțire la soiurile pentru
struguri de vin (Mustoasă de Măderat), mijlocie
(Chasselas doré), groasă la soiurile pentru struguri
de masă (Afuz Ali, Coarnă albă) și la hibrizii
producători direcți.
 Prezența pruinei este importantă la soiurile
pentru struguri de masă, deoarece le conferă o notă
de prospețime sporindu-le aspectul comercial;
cantitatea ei variază în funcție de soi.
 TENDINȚE ȘI ORIENTĂRI PRIVIND
CARACTERIZAREA SOIURILOR DE VIȚĂ DE
VIE

În ceea ce privește folosirea metodelor

pentru descrierea și recunoașterea soiurilor de
viță de vie, pe plan mondial se conturează
câteva tendințe:
•taxonomia numerică - metoda ampelometrică,
însoțită de analiza statistică multivariaţională
(multidimensională);
•chimiotaxonomia;
•metodele genetice, cu folosirea marker-ilor
moleculari.
 TAXONOMIA NUMERICĂ

• În cazul analizei statistice o plantă este considerată un

eșantion dintr-un grup care alcătuiește o unitate
taxonomică, de exemplu un soi, sau o clonă a unui soi.
• Ea poate fi definită ca o mărime a unor anumite caractere
cum sunt:
• suprafața foliară,
• greutatea strugurilor,
• diametrul boabelor,
• conținutul în zahăr a mustului,
• conținutul în malvină din pielița boabelor etc.
• Elaborarea de date pentru analiza univariatională a
variabilelor, respectiv măsurarea caracterelor, trebuie
analizată una câte una prin statistica elementară, pentru a
putea astfel confrunta cu diverse grupuri de indivizi și a
verifica astfel apartenența, sau nu, la aceste grupuri.
• În cazul analizei bivariațională a variabilelor studiate
ele au relații de dependență funcțională (corelația de
regresie liniară).
• Atunci când există mai multe variabile, apropierea de
analiza univariațională simplifică problema, dar
trebuie ținut cont de efectul conjugat a numeroaselor
variabile analizate.
• De aceea pentru o mai bună descriere a situațiilor
complexe, cum sunt toate sistemele biologice,
analiza multivariațională, cu toate că este foarte
amplă, este foarte eficace.
• Analiza multivariatională permite analizarea
variabilelor măsurate la indivizi diferiți, dar analizate
împreună.
• Astfel se obține o descriere completă a relațiilor de
interdependență care există între grupurile de indivizi
și variabilele măsurate.
• Se poate spune că, pentru fiecare individ
corespund atâtea măsuri câte variabile sunt
luate în studiu și care împreună pot da o
matrice, care are pe orizontală așezate unitățile
experimentale (nr. de cazuri) iar pe coloană
variabilele numerice (caracterele măsurate).
• Geometric un număr de indivizi care a fost
supus acelorași măsurători pentru același
caracter pot fi reprezentați ca un număr de
puncte aliniate pe lungimea unei drepte.
• Fiecare din aceste puncte se găsesc la o
distanță față de “origine” proporțională cu
mărimea variabilei, deci a caracterului analizat.
• Un sistem de 2-3 variabile poate fi reprezentat
ca un întreg de puncte într-un spațiu bi sau
tridimensional și unde fiecare punct este definit
prin coordonatele a două sau trei variabile.
• Nu la fel este posibilă reprezentarea grafică a
unui sistem definit prin “m” variabile, dar în
schimb în matematică există noțiunea de
hiperspațiu, care este un spatiu
multidimensional.
• Atunci se poate spune că o matrice de date cu
“m” coloane și “n” linii o putem prezenta
schematic cu “n” puncte într-un spațiu cu “m”
dimensiuni.
• Metoda de analiză multivariațională constă în
reducerea numărului de variabile inițiale
substituindu-se cu altele rezultate din
combinația lor, astfel încât acestea pot fi
reprezentate ca “roiuri” de puncte într-un spațiu
cu două sau trei dimensiuni, fără ca acest lucru
să ducă la pierderea excesivă a informației.
• Motivele pentru care analiza statistică se aplică
în ampelografie constă în faptul că ea poate fi
folosită pentru stabilirea criteriilor de clasificare
și analiză.
• Cu toate acestea, procedeele statistice nu sunt
un mijloc de confirmare a rezultatelor obținute în
urma unor analize, dar permit dezvoltarea unor
ipoteze care nu întotdeauna se bazează numai
pe intuiție.
• Problemele pe care le poate rezolva în ampelografie
analiza univariațională sunt următoarele:
• există sau nu, diferențe între grupele de indivizi;
• care sunt variabilele ce determină aceste diferențe?
• În schimb analiza multivariațională este capabilă să
răspundă la următoarele întrebări:
• este posibilă regruparea indivizilor din cadrul
grupurilor omogene?;
• dacă răspunsul este afirmativ, care este grupul
căruia i se va atribui studiul în acest nou caz;
• care sunt relațiile dintre grupurile nou formate?;
• care sunt variabilele cu acțiune majoră ce determină
regruparea?
• care sunt relațiile între variabilele studiate?
• Volumul de muncă pe care îl încorporează răspunsul
la aceste întrebări este foarte mare și de aceea se
apelează la programe aplicate pe calculator.
 Analiza în componenți principali (ACP)

Analiza în componenți principali (ACP) a fost inițiată de către KARL PEARSON în

1901 și integrată în statistica matematică de către HAROLD HOTELLING în anul 1933. Cu toate
acestea ea a fost dezvoltată și folosita pe scară largă odată cu introducerea mijloacelor
informaționale de calcul (ANDERSON 1958; HORST 1965; HARMAN, 1967; RAO, 1964).
Tehnica ACP poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Pentru statistica clasica
ACP constituie determinarea axelor principale ale unui elipsoid, indicator al unei distributii
normale multidimensionale, aceste axe fiind estimate plecând de la un eșantion de probe
aleatoriu. ACP constituie o reprezentare a acestora, având un caracter optimal conform anumitor
criterii algebrice și geometrice, și care nu presupun emiterea nici unei ipoteze inițiale de natura
statistică asupra datelor de prelucrat. ACP permite extragerea maximei informații, sub formă
simplă și coerentă dintr-un ansamblu de date, prin reliefarea interrelațiilor dintre variabile și
indivizi, prin asemănarea sau contrarietatea lor.
ACP se prezinta sub numeroase variante, în funcție de transformările aduse
ansamblului de date: mulțimea de puncte indivizi poate fi centrată sau nu, redusă sau nu, cea mai
utilizată fiind ACP normată, adică atunci când mulțimea este centrată și redusă.
ACP este o tehnică care se aplică doar la variabilele cantitative, ele putând fi explicate
prin același unități de măsură sau prin unități diferite.

a. b. c.

Diverse forme ale norului de indivizi determinate de natura relațiilor dintre variabile
a – corelație liniară strânsă; b – absența corelației; c – corelație neliniară
• Principiul metodei este bazat pe studiul
covarianței sau al corelațiilor dintre variabile, ACP
putând fi utilizată când există un tabel de date sub
formă de n-indivizi/p-caractere cantitative, sub
formă matricială fiind reprezentat:
variabile
.
.
.
indivizi i . . . xij

i = 1. . . . n;
j = 1. . . . p

Astfel de matrici sunt întâlnite în biometrie, economie, geografie, ACP

fiind folosită în aceste domenii.
Scopul ACP este de a prezenta informația conținută în astfel de matrici de
dimensiuni mari, sub formă grafică și se poate spune că 2 indivizi, sau 2 variabile
sunt cu atât mai asemănătoare, cu cât sunt mai apropiate unele de altele.
 Cercul de corelatii : axele 1 si 2 (72%) • Folosirea ACP în ampelometrie.
Permite pe de o parte stabilirea
caracterelor care contribuie la
1
separarea unui grup de indivizi
(soiuri) iar pe de altă parte
0.8
SP
Ss
ON3 asemănarea, respectiv diferențierea
0.6 Si
UN2
U
DS2
O
dintre indivizii (soiurile) analizați.
0.4 L-A
DS1
N1 Ds • Se observă faptul că variabilele care
-- axa 2 (25% ) -->

N2 sunt pe ordonată (ALT, N4, ENS,

0.2 NL
AN, N3) sunt corelate puternic între
0 ALT
N4 ele și contribuie la definirea
-0.2
ENS
N3AN componentului principal 1.
ABE
• Ele se află în opoziție cu variabilele
ENM

-0.4 41a F

21a AP
A
ENI
(Ss, Si, L-A) pe de o parte, și
-0.6 variabilele (21 a și 31 a), pe de altă
B
31a
-0.8 C parte, care contribuie la definirea
-1
componentului principal 2.
-1 -0.5 0 0.5 1 • Ca urmare, între variabilele ce
-- axa 1 (46% ) --> definesc componenții nu există nici
o corelație, deoarece unghiul dintre
ele este de aproximativ 900
 C o o rd o n a te le s o iu rilo r p e a x e le 1 s i 2 • Se constată
(7 2 % ) asemănarea
fenotipică existentă
6
între soiurile
F e te a s c a R e g a la
Mustoasă de
4 Măderat, Galbenă de
F e te a s c a N e a g ra
G ra s a d e C o tn a ri
Odobești, Zghihară
2 de Huși și Bătută
-- axa 2 (25% ) -->

F e te a s c a A lb a
M u s to a s a d e M a d e ra t
C o a rn a n e a g ra B a tu ta n e a g ra neagră, aflate în
0
Zg h ih a ra d e H u s i
G a lb e n a d e O d o b e s ti
apropiere unele de
altele pe axa
T a m a io a s a
ro m a n e a s c a

-2
determinată pe
B u s u io a c a d e B o h o tin
F ra n c u s a
primul component
B a b e a s c a n e a g ra
principal.
-4
C o a rn a a lb a B e rb e c e l • Aceste soiuri nu sunt
deloc asemănătoare
-6
fenotipic cu soiurile
-1 0 -5 0 5 10
Fetească regală,
-- a x a 1 (4 6 % ) -->
Berbecel sau Coarnă
albă, determinate de
cel de al doilea
component principal.
 • Analiza cluster (AC)

• Odată cu apariția calculatoarelor electronice a devenit posibilă

realizarea automată a grupării/clasificării elementelor unui
ansamblu (sistem). Metoda a fost propusă pentru statistică de
către SOKAL și SNEATH (1963), dar aplicarea ei a fost făcută de
către LANCE și WILLIAMS (1967).
• Denumirea “cluster” vine de la verbul englez “to cluster” care
înseamnă a forma un grup. În cadrul acestui grup, cazurile ce îl
alcătuiesc sunt legate între ele prin afinitate (înrudire) obiectivă,
iar aglomerarea (așezarea) în cadrul grupului se face în mod
ierarhic.
• Acest lucru este posibil deoarece se pornește de la conceptul de
bază al distanței dintre elemente (cazuri) supuse grupării.
• Distanța și similitudinea se completează reciproc, adica distanța
minimă corespunde la similitudine maximă și invers.
• Metoda cluster admite existanța grupurilor politetice, ale căror
elemente sunt echivalente sau similare după mai multe criterii,
dar nu după toate caracteristicile.
• Tehnica de clasificare conform principiului varianței sau a
calculării inerției, încearcă să optimizeze cea mai bună împărțire
rezultată prin agregarea a două elemente.
 • Permite stabilirea gradului de asemănare fenotipică între soiurile analizate
și eventual formularea unor ipoteze de înrudire între grupurile analizate.
• Din analiza dendrogramei respective se constată existența a trei
ramuri principale. Cele mai asemănătoare fenotipic sunt soiurile Tămâioasă
românească și Busuioacă de Bohotin, deoarece au cel mai mic indice de
separare, urmate apoi de soiurile Mustoasă de Măderat și Galbenă de
Odobești, apoi de Fetească regală și Grasă de Cotnari ș.a.m.d., până la
agregarea completă a celor trei ramuri principale.

D e n d ro g ra m a s o iu rilo r

B a tu ta n .

Z g h ih a r a

M u s to a s a

Ga lb e n a

Fe t. n e a g r a

Fe t. a lb a

Gr a s a

Fe t. r e g a la

Coa rna n.

Ba be a s c a n.

B u s u io a c a

T a m â io a s a

Fr â n c u s a

Be rbe c e l

C o a r n a a lb a

0 5 10 15 20 25 30 35 40
in d ic e
 • Analiza factorială discriminantă(AFD)

• Denumirea de analiză discriminantă este folosită pentru o

familie de tehnici destinate să clasifice sau să repartizeze în clase
deja cunoscute, indivizi caracterizați printr-un anumit număr de
variabile numerice sau nominale.
• Primii care s-au ocupat de această metodă au fost FISHER și
MAHALANOBIS (1936). Este o tehnică de analiză
multidimensională foarte utilizată în diverse domenii:
diagnosticarea automată, controlul calității, previziunea riscului,
credit-scoring, recunoașterea formelor.
• Analiza factorială discriminantă sau analiza liniară
discriminantă este o metodă descriptivă și predictivă de reliefare a
legăturilor dintre date, prin calcularea componenților principali
(axelor principale).
• Ea poate fi considerată ca o extensie a regresiei multiple, în cazul
când, variabila explicativă este nominală și constituie variabila de
împărțire în clase.
• Aplicarea (AFD) în ampelografie. Are ca scop stabilirea omogenității
fenotipice a soiurilor de viță de vie.
• Din figura referitoare la omogenitatea fenotipică a soiurilor autohtone
de viță de vie analizate se constată existența în cadrul fiecărui soi a trei
grupe de indivizi: indivizi specifici, care prezintă mare parte a caracterelor
soiului; indivizi tipici, care au toate caracterele specifice soiului; indivizi
încadrați la alte soiuri, care deși inițial au fost considerați a fi dintr-un
anumit grup (soi), în urma aplicării AFD se constată că prezintă caractere
care le permite încadrarea în alte grupuri.
• Un soi este considerat omogen atunci când indivizii tipici sunt cei mai
numeroși și nu există indivizi încadrați în alte grupe (cazul soiurilor
Fetească albă, Fetească neagră, Coarnă albă).
10 10 10 10 10 10 10 10 10
10
9 9 9
9
8 8 8 8
8
7 7
7
Numarul de indivizi

6
5 5
5
4 4 4
4
3
3
2 2 2 2 2
2
1 1 1 1 1
1
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
0

Babeasca
Coarna alba

Frâncusa

Busuioaca de

Batuta neagra
Galbena de

Feteasca alba

Grasa de

Feteasca
Berbecel
Zghihara de
Coarna neagra

Feteasca regala

româneasca
Mustoasa de

Cotnari

Tamâioasa

neagra
Odobesti

neagra
Bohotin
Maderat
Husi

in d iv iz i s p e c if ic i in d iv iz i t ip ic i in d iv iz i in c a d r a t i la a lt e s o iu r i
 CHIMIOTAXONOMIA
• Metodele biochimice pentru caracterizarea soiurilor se bazează
pe faptul că anumite substanțe sunt produsele codului genetic
al plantei.
• Astfel determinarea lor, atât cantitativă, dar mai ales sub aspect
calitativ poate stabili relațiile existente între genotipuri sau între
genotip și mediu.
• În special s-a urmărit determinarea metaboliților secundari cum
sunt:
• compușii fenolici,
• compușii volatili,
• substanțe azotate.
• Pentru primele două grupe de metaboliți se folosesc în general
metodele cromatografice.
• Pentru caracterizarea antocianilor se fac analize separate
pentru cei extrași din pieliță și din pulpa boabelor, se stabilesc:
• care sunt tipurile și proporțiile existente între diferite soiuri;
• raporturile care există între diferiți antociani
• și dacă acestea sunt specifice fiecărui soi sau grupe de soiuri.
• Privitor la compușii volatili se urmărește secvențializarea aromelor
primare, care sunt expresia tipică a genomului.
• Astfel s-a stabilit că fiecărui soi îi corespunde o grupă de compuși
organici, între care există anumite raporturi cantitative
(linalol/geraniol, citronelol/geraniol), putându-se astfel întocmi
aromograma soiului.
• Conținutul strugurilor în substanțe azotate la sfârșitul maturării
reprezintă o caracteristică de soi.
• Se urmărește determinarea cantitativă și calitativă a aminoacizilor
din must care poate oferi informații precise asupra soiului și
regiunii de unde provine.
• Analiza enzimatică prin electroforeză pe gel de amidon sau
acrilamidă din diferite organe ale plantei (muguri, frunze, polen,
pieliță, pulpa boabelor) permite evidențierea benzilor
izoenzimatice specifice fiecărui soi.
• Până în prezent trei sisteme enzimatice au permis cel mai bine
identificarea și separarea soiurilor, și anume:
glucofosfatoizomeraza (GPI), fosfoglucomutazele (PGM) și
aspartatoaminotransferazele (AAT).
• Prelucrarea datelor obținute se poate face cu ajutorul diferitelor
metode statistice, cea mai folosită fiind analiza factorială de
corespondență multiplă (AFCM).
 METODELE GENETICE
•
• Datorită dificultăților întâlnite de-a lungul vremii, pentru identificarea soiurilor,
ampelografii au încercat elaborarea unor metode obiective, fiabile și care să poată
fi generalizate pentru recunoașterea și caracterizarea genotipului. De asemenea,
s-a încercat ca aceste metode să poată deschide calea studiilor pentru stabilirea
relațiilor existente între soiuri.
• De fapt se urmărește punerea la punct a unor metode care să evidențieze
variabilitatea atât cantitativă, cât și calitativă a genotipului, independentă de
acțiunea mediului sau a influenței dintre genotip și mediu. O speranță în acest
sens o constituie noile metode genetice de marcaj molecular.
• Cele mai folosite metode genetice sunt:
• 1.analiza lungimii fragmentelor de restricție, cunoscută sub
denumirea RFLP (restriction fragment length polymorphism);
• 2.polimorfismul amplificării întâmplătoare a ADN-ului, RAPD
(random amplified polymorphic DNA), prin polimerizarea lanțului de reacție, PCR
(polymerase chain reaction);
• 3.folosirea microsateliților de ADN.
• Pentru aplicarea acestor metode, o etapă preliminară o constituie extracția
ADN-ului. Principiul general este următorul: zdrobirea materialului vegetal în azot
lichid pentru explozia țesuturilor și eliberarea nucleilor; punerea în soluții de acizi
nucleici; purificarea prin extracția proteinelor și polizaharidelor cu ajutorul
solvenților organici (cloroform, fenol); precipitarea selectivă în prezența alcoolului
etilic și a sărurilor; eliminarea ARN-ului datorită acțiunii ribonucleazelor.
• O altă variantă a etapei de purificare o constituie ultracentrifugarea în clorură
de cesiu, care permite obținerea unui ADN superior calitativ, dar are dezavantajul
unui volum mare de muncă și a unor costuri foarte ridicate.
PCR- Polymerase Chaine Reaction (reacţia de amplificare polimerazică),
reprezinta amplificarea exponentiala a unui fragment de ADN utilizand
oligonucleotide, o polimeraza termostabila, cicluri repetate de denaturare-
renaturare a ADN si primeri pentru initierea si extensia sintezei. PCR
permite amplificarea unei secvente specifice de ADN de milioane ( 106-
109) de ori in numai cateva ore.
Pentru realizarea PCR, in primul rand a fost necesara obtinerea de ADN-
polimeraze termostabile care sa nu fie degradate sau inactivate la
temperaturile ridicate necesare denaturarii ADN. Au fost identificate si
izolate din doua microorganisme ce traiesc in izvoare fierbinti si anume
Thermus aquaticus – Taq polimeraza si Pyrococcus furiosus – Pfu
polimeraza.
In al doilea rand a fost nevoie de conceperea si construirea aparatelor
programabile care sa permita mentinerea la diferite temperaturi, perioade
de timp prestabilite a probelor supuse amplificarii, aparate numite
termocyclere.
Pentru realizarea unui PCR este nevoie de o cantitate redusa de ADN tinta
precum si de o solutie tamponata care contine in mod obligatoriu
urmatoarele elemente:
• Primeri ( care delimiteaza secventa de ADN ce urmeaza a fi amplificata);
• ADN polimeraza ( ex. Taq, Pfu);
• Cele patru deoxinucleotide;
• Cofactorul MgCl2 .
Toate acestea si solutia de ADN sunt bine amestecate intr-o minieprubeta si
apoi supuse unor cicluri ( de replicare). Un ciclu contine etapele:
1. unul pana la cateva minute la o temperatură de 94-960 C, in aceasta
etapa ADN se denatureaza, devenind monocatenar;
2. unul pana la cateva minute la o temperatură de 50-650 C, cand primerul
“hibrideaza” sau se ataseaza prin legaturi de hidrogen pe portiunile de
ADN complementare;
3. unul pana la cateva minute la o temperatură de 720 C, polimeraza intra in
activitate si incepe formarea catenei complementare, incepand cu
primerii.
• Metoda RFLP (restriction fragment length polymorphism) ‐
Polimorfismul lungimii fragmentelor de restrictie .
• Conform acestei metode ADN-ul purificat este supus acțiunii enzimelor
de restricție, care “taie” molecula de ADN în locuri bine precizate, ceea
ce duce la formarea mai multor fragmente. Aceste fragmente sunt
separate prin electroforeză pe gel de agaroză, după mărimea lor.
• Particularitatea specifică fragmentelor este determinată prin hibridare
moleculară cu ajutorul unei sonde marcate radioactiv sau chimic.
Sonda moleculară este reprezentată printr-o secvență de 10-20
nucleotide a căror succesiune corespunde într-o manieră conformă și
complementară aceleia a unei fracțiuni din probele analizate.
• Marcarea astfel obținută este rezultatul unui “cuplu” specific alcătuit din
enzima de restricție și sonda moleculară.
• Polimorfismul observat între două genotipuri, pentru același “cuplu”,
rezultă din achiziția sau dispariția unui loc de “tăiere” sau inserția ori
deleția unui fragment de ADN dintre două locuri de ‘tăiere” succesive.
• Această metodă este foarte performantă deoarece este vorba de
marcarea de tip codominant, ceea ce permite diferențierea indivizilor
homozigoți de cei heterozigoți. Însă aplicarea ei în practică este dificilă
(radioactivitate), delicată, de durată și foarte scumpă.
• Primele încercări aplicate la viţa de vie s-au făcut în Franța la Institutul
de Biologie Moleculară a plantelor de la Strasbourg, de către J.C.
BOURQUIN și colab.(1992,1995) și în SUA la Universitatea Davis din
California de către J.E. BOWERS și colab. (1995).
• Metoda RAPD (Random Amplified Polymorphic DNA) Polimorfism de ADN
amplificat aleator.
• Această metodă este ceva mai ușoară și necesită o cantitate mai mică de ADN. Ea
este bazată pe metoda PCR (polymerase chain reaction), care este amplificată.
• Analiza RAPD a fost prima oară descrisă de către Williams şi colab. în anul 1990. În
general se folosesc primeri cu 10 nucleotide şi cu un conţinut în guanină-citozină de
cel puţin 50%. Produşii de amplificare sunt separaţi într-un gel de agaroză şi apoi
sunt vizualizaţi prin colorare cu bromură de etidiu.
• O porțiune bine definită de ADN originar este recopiată ei însăși de mai multe mii de
ori, prin acțiunea unei enzime ADN-polimeraza (Taq-polimeraza) și care permite
astfel observarea sa directă, după electroforeză pe gel de agaroză sau de acrilamidă.
• Taq-polimeraza utilizează pentru inițierea sintezei oligonucleotide, de până la 25 de
baze complementare cu ADN-ul originar și totodată mărginește fragmentul de
amplificare.
• În cazul tehnicii RAPD, oligonucleotidele inițiatoare au 5-10 baze definite aleatoriu și
se vor hibrida la întâmplare în ADN-ul originar inițiind sinteza de numeroase
fragmente.
• Polimorfismul dintre două genotipuri rezultă de la apariția unui loc de fixare (site) la
inițiere sau de la deleția ori adiția unui fragment de ADN pe secvența multiplicată.
• Această metodă este rapidă și permite testarea unui număr mare de soiuri. Primele
încercări cu această metodă la vița de vie au fost făcute cu ajutorul nucleotidelor de
10 baze, în Franța și Italia.
• Utilizarea microsateliţilor. Microsateliții reprezintă secvențe
scurte de ADN, întâlnite în numeroase fragmente de ADN și
care ele însele sunt rezultatul repetiției de pâna la 20-30 ori a
unităților de 2-3 baze, de exemplu citozina-adenina (C-A) sau
guanină-adenină-timină (G-A-T).
• Metoda constă în amplificarea specifică prin PCR a unui
microsatelit pentru un fragment dat din genom. Pentru a putea
realiza acest lucru înainte trebuie definite oligonucleotidele din
regiunea aleasă, care mărginesc fragmentul și care vor servi la
inițierea amplificării.
• Polimorfismul dintre genotipuri este obsevat după electroforeză
prin mărimea acestor fragmente. Dar pentru buna reușită este
necesară realizarea unei separări foarte fine și posibilitatea de a
diferenția fragmentele de mărimi apropiate, care sunte
deosebite între ele doar prin existanța a 1-2 perechi de baze.
• Această metodă este încă foarte sofisticată, dar devine
promițătoare în materie de analiză și identificare a genotipurilor,
deoarece marcarea este de tip codominant.
• La vița de vie tehnica a fost aplicată în Australia (THOMAS și
colab.,1993) și în Italia (CIPRIANI și colab., 1994).
 Schemele ampelografice pentru descrierea
soiurilor
Variabilitatea caracterelor morfologice la vița de vie și
existența unui mare de soiuri (cca. 10000), face dificilă descrierea și
recunoașterea soiurilor.
De aceea O.I.V.-ul încă de la înființarea sa a elaborat o
schemă ampelografică pentru descrierea soiurilor.
Schema ampelografică recomandată cuprinde 8 capitole:
• denumirea soiului,
• origine și istoric,
• descrierea botanică,
• fenologia,
• caracteristici și însușiri culturale,
• utilizare,
• importanța economică și răspândirea geografică,
• diverse.
Schema ampelografică a fost adoptată în toate țările viticole,
pe baza ei făcându-se descrierea soiurilor de viță de vie pentru a fi
incluse în Registrul ampelografic internațional.
Denumirile soiurilor. Sunt foarte diverse și pot avea ca origine următoarele elemente
(motivații):
• aspectul strugurilor la maturarea lor deplină (Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobești,
Frumoasă de Ghioroc, Alb Mărunt, Negru de Căușani);
• forma și coloritul boabelor (Perlette, Coarnă albă, Coarnă neagră, Cornichon violet);
• consistența sau suculența boabelor (Negru moale, Negru vârtos, Mustoasă de Măderat);
• aroma strugurilor (Tămâioasă românească, Muscat rouge de Frontignan, Muscat d’Adda,
Muscat de Hamburg, Negru aromat);
• caracteristicile morfologice ale frunzelor (Creață de Banat, Hárslevelü-Frunză de tei,
Chasselas persille-ca frunza de pătrunjel);
• timpurietatea sau precocitatea soiului (Timpuriu de Cluj, Timpuriu de Pietroasa, Augusta,
Precoce de Malingne);
• aspectul general al butucilor, determinat de creșterea erectă sau etalată a lăstarilor
(Columna – la care lăstarii au o creștere erectă, Cinsaut couché – la care lăstarii au o
poziție etalată);
• denumirea țării sau a locului de origine (Italia, Mavrud de Varna, Raisin de Palestina,
Greaca, Șarba, Roz românesc);
• numele hibridatorilor sau selecționatorilor (Müller Thurgau, Pedro Ximenes, Selection
Carriere);
• numele unor personalități politice, militare sau culturale (Chasselas Napoleon, Queen
Victoria, Alphonse Lavallée);
• prenume feminine cărora selecționatorii le-au dedicat soiurile create (Victoria, Luminița,
Viorica, Otilia);
• nume cu rezonanță care să atragă atenția asupra soiurilor create, în scopuri comerciale
(Cardinal, Primus, Select, Vainqueur, Flacăra, Haiduc);
• denumiri care să reamintească de genitorii folosiți la crearea soiurilor (Lival rezultat din
hibridarea Lignan x Alplonse Lavallée; Rivaner de la Riesling x Silvaner; Alidor de la
Aligoté x Chasselas doré);
• în cazul creațiilor de hibrizi direct producători, care sunt foarte numeroase, la numele
hibridatorului s-au adăugăt numere (Baco 1, Baco 22 A, Seibel 1001, Couderc 2 ) .
• Sinonimele soiurilor. Pentru același soi de viță de vie se întâlnesc și
alte denumiri (sinonime).
• Sinonimiile au rezultat din provincionalisme, subdialecte sau
asimiliarea denumirilor în limba etnică a comunităților.
• De exemplu, pentru soiul Fetească albă se întâlnesc următoarele
sinonime: Păsărească denumire folosită în Modova; Leancă în Ardeal;
Leonyka denumire folosită de către populația maghiară din
Transilvania.
• În cazul multor soiuri devenite cosmopolite (răspândite în toată lumea),
denumirile au fost asimilate în limbile naționale respective, sau pur și
simplu schimbate.
• Cazul soiului Aleppo, foarte vechi, originar din Siria, care este
cunoscut sub următoarele sinonime: Dattier de Beyrouth în Franța;
Razaki în Turcia; Sultanî Razaki în Serbia; Stamboleze în Albania;
Regina în Italia; Afuz Ali în România; Bolgar în Bulgaria; Waltham
cross în Africa de Sud etc.
• Sunt cazuri când pentru soiuri diferite, se folosesc aceleași sinonime.
• De exemplu, denumirea de Tokay se folosește ca sinonim în cazul
soiurilor: Furmint în Ungaria, Pinot gris în Alsacia; Ahmeur bou
Ahmeur în California. Multe din soiurile europene sunt cultivate în alte
zone ale globului, sub alte denumiri: soiul Riesling, care se cultivă în
Africa de Sud sub denumirea de Johanniesberg; soiul Gamay, care se
cultivă în California sub denumirea de Napa Gamay etc.
• De aceea, este necesar ca la descrierea ampelografică, alături de
denumirea soiului, să fie menționate toate sinonimele folosite pentru
soiul respectiv.
 Schema ampelografică pentru soiurile de viță roditoare

• Luând ca bază schema ampelografică recomandată de O.I.V., GHERASIM

CONSTANTINESCU (1958) a elaborat o nouă schemă pentru descrierea
soiurilor de viță roditoare, mult mai amplă, în vederea întocmirii
ampelografiei țării noastre.
• Schema se compune din 12 capitole și anume:
1. Denumirea soiului, precizându-se numele acestuia sub care este cunoscut
în colecțiile ampelografice din țara noastră și din alte țări;
2. Sinonimele, adică denumirile folosite în paralel pentru soiul respectiv în
diferite regiuni viticole sau în alte țări;
3. Originea, indicându-se zona geografică de proveniență, filiația cu alte
soiuri, genitorii care au luat parte la crearea soiului, eventual autorul și anul
omologării;
4. Arealul de răspâdire în cultură a soiului, menționându-se podgoriile, țările
și continentele. Sunt soiuri cu plasticitate ecologică limitată care au arii
restrânse de răspândire (soiuri locale, aborigene) și soiuri cu plasticitate
ecologică mare, răspândite pe areale geografice largi (soiuri cosmopolite);
5. Descrierea botanică a soiului, care se face pe fenofaze de vegetație, după o
schemă complexă. Se pleacă de la dezmugurire, când se descrie rozeta
(pufozitatea și coloritul), se continuă cu fenofaza de creștere a lăstarului,
când sunt descrise frunzele tinere și lăstarul tânăr ș.a.m.d., încheindu-se cu
fenofaza de cădere a frunzelor toamna, când se examinează coarda;
6. Caracterizarea agrobiologică a soiului, precizându-se durata perioadei
active de vegetație a soiului, vigoarea de creștere, fertilitatea și
productivitatea, afinitatea față de portaltoi, relațiile cu factorii ecologici,
rezistența la boli și dăunători etc.;
7. Caracterizarea agrofitotehnică, indicâdu-se distanțele de
plantare; sistemul de conducere a vițelor în plantații; tipul de
tăiere; felul în care reacționează soiul la lucrările și operațiunile
în verde, la lucrările solului, fertilizare, irigare etc.;
8. Caracterizarea tehnologică a soiului, specificându-se epoca de
maturare a strugurilor, alcătuirea mecanică a strugurilor, indicii
de compoziție a bobului, indicii de randament, compoziția
chimică a mustului (conținutul în zaharuri și aciditate totală);
9. Productivitatea soiului, menționându-se producția reală de
struguri pe butuc, producția calculată pe hectar, limitele
producției de struguri, cantitățile de zaharuri care se
acumulează în struguri la hectar;
10. Variații și clone, notându-se existența biotipurilor în cadrul
soiului, direcțiile de selecție și clonele valoaroase obținute care
trebuie extinse în cultură;
11. Caracterizarea economică a soiului, precizându-se direcția de
producție; sortimentul tehnologic recomandat, rezistența la
transport și la păstrare a strugurilor în cazul soiurilor de masă;
12. Zonarea soiului, indicându-se podgoriile și centrele viticole în
care soiul este recomandat sau autorizat pentru plantare.
• Schema ampelografică pentru descrierea soiurilor de viță
roditoare este prezentată în detaliu în Ampelografia României,
vol. II, paginile 13-33.
Schema ampelografică pentru descrierea vițelor portaltoi

• Este asemănătoare cu cea de la vița roditoare, cu unele

simplificări determinate de specificul vițelor portaltoi,
care nu produc struguri și la care interesează producția
de butași. Schema ampelografică cuprinde numai 9
capitole și anume:
1. Denumirea portaltoiului;
2. Sinonimele;
3. Originea;
4. Arealul de răspâdire în cultură;
5. Descrierea botanică;
6. Caracterizarea agrobiologică, precizându-se
comportarea portaltoiului în plantațiile mamă, în școala
de vițe și în plantațiile de vii roditoare ;
7. Caracterizarea agrofitotehnică;
8. Variații și clone;
9. Zonarea portaltoiului.
 Alte scheme ampelografice

• Țările viticole din Uniunea Europeană au adoptat în anul 1972 o schemă

ampelografică nouă, pentru descrierea soiurilor de viță roditoare. Schema prezintă
două părți distincte și anume:
• partea întâi, care se referă la descrierea botanică a soiului, prezentându-se datele
despre dezmugurit, înflorit, tipul florii, frunzele tinere, frunzele adulte, struguri,
boabe, semințe și coarde;
• partea a doua, în care se face referire la caracterizarea agrobiologică a soiului
(vigoarea de creștere, sistemul de conducere în plantații, rezistența biologică la boli
și dăunători, producția de struguri și calitatea acesteia).
• Noutatea schemei ampelografice constă în obligația ca prezentarea soiului să fie
făcută în comparație cu unul sau mai multe soiuri de referință, care se stabilesc
pentru fiecare țară în parte. De exemplu, pentru Franța sunt obligatorii următoarele
soiuri de referință:
• la soiurile pentru struguri de masă: Chasselas blanc, Alphonse Lavallée, Cardinal
sau Servant blanc;
• la soiurile pentru vinuri albe: Müller Thurgau, Ugni blanc, Sauvignon, sau Riesling
italian;
• la soiurile pentru vinuri roșii: Carignan, Grenache noir, Merlot, Pinot noir sau
Cabernet Sauvignon.
• Pentru caracterizarea agrobiologică a soiului sunt obligatorii următoarele condiții:
altoirea soiului pe mai mulți portaltoi (minimum 24 butuci pentru fiecare combinație
soi-portaltoi); examinarea prinderii la altoire, pe minimum 3 portaltoi; prezentarea
producției de struguri pe minim 3 ani. Interpretarea datelor se face, comparativ cu
cele caracteristice soiurilor de referință.
• La noi în țară a fost adoptată o schemă asemnătoare, care este obligatorie pentru
omologarea soiurilor nou create, prezentarea lor facându-se în raport cu genitorii.
 Folosirea descriptorilor ampelografici

• În vederea unificării metodologiei de descriere

ampelografică a soiurilor, Organizatia Internaționala a
Viei și Vinului (O.I.V.), împreună cu Uniunea
Internațională pentru Protecția Organismelor Vegetale
(U.P.O.V.) și Comitetul Internațional pentru Resursele
Genetice ale Plantelor (I.B.P.G.R.), au elaborat norme
unitare de lucru care sunt prezentate în două lucrări:
Descriptors for grapes publicată de I.B.P.G.R. în anul
1983 și Cods des caracteres descriptifs des varietes et
especes de Vitis publicată de O.I.V. în anul 1984.
• Au fost stabilite 3 categorii de descriptori:
• descriptorii pentru caracterele ampelografice
(morfologice) ale soiurilor;
• descriptorii pentru însușirile agrobiologice;
• descriptorii pentru însușirile tehnologice.
• Lista descriptorilor și codurilor pentru fiecare descriptor
este prezentată în tabelul urmator:
Nr. Codurile
Descriptorul
crt. O.I.V. U.P.O.V. I.B.P.G.R
DESCRIPTORII AMPELOGRAFICI
1. ROZETA
1.1. Culoarea rozetei Descriptor introdus de I.C.V.V.
1.2. Perozitatea rozetei Descriptor introdus de I.C.V.V.
2. LĂSTARUL TÂNĂR
2.1. Forma vârfului lăstarului 001 3 4.1.1.
2.2. Distribuția pigmentației antocianice pe vârful lăstarului 002 4 6.1.1.
2.3. Intensitatea pigmentației antocianice 003 5 4.1.2.
2.4 Densimea perilor scurți etalați pe vârful lăstarului 004 6 4.1.3.
2.5 Densimea perilor lungi etalați pe vârful lăstarului 005 7 6.1.2.
3. LĂSTARUL ADULT
3.1. Poziția lăstarului pe butuc 006 8 6.1.3.
3.2. Culoarea internodiilor pe partea dorsală 007 9 6.1.4.
3.3. Culoarea internodiilor pe partea ventrală 008 10 6.1.5.
3.4 Culoarea nodurilor pe partea dorsală 009 11 6.1.6.
3.5 Culoarea nodurilor pe partea ventrală 010 12 6.1.7.
3.6. Desimea perilor scurți, rigizi pe noduri 011 13 4.1.4.
3.7. Desimea perilor scurți, rigizi pe internodii 012 14 6.1.8.
3.8. Desimea perilor lungi, etalați pe noduri 013 - 6.1.9.
3.9. Desimea perilor lungi, etalați pe internodii 014 - 6.1.10.
3.10. Pigmentația antocianică a mugurilor 015 15 6.1.11.
3.11. Distribuția cârceilor pe lăstar 016 22 4.1.3.
3.12 Lungimea cârceilor 017 23 6.1.12.
 4 FRUNZA TÂNĂRĂ

4.1. Culoarea frunzei 051 24 6.1.13.

Intensitatea pigmentației antocianice la primele 6 frunze de la

4.2. 052 25 6.1.14.
vârful lăstarului

4.3. Desimea perilor lungi, etalați între nervuri 053 26 6.1.15.

4.4. Desimea perilor scurți, rigizi între nervuri 054 27 6.1.16.

4.5. Desimea perilor lungi, etalați pe nervurile principale 055 28 6.1.17.

4.6. Desimea perilor scurți, rigizi pe nervurile principale 056 29 6.1.18

 5 FRUNZA ADULTĂ

5.1. Mărimea frunzei 065 30 4.1.6.

5.2. Lungimea frunzei 066 - 6.1.19.

5.3. Forma limbului 067 31 6.1.20.

5.4. Numărul lobilor 068 32 4.1.7.

5.5. Culoarea frunzei 069 33 6.1.21.

5.6. Pigmentația antocianică a nervurilor principale, pe fața superioară a frunzei 070 46 6.1.22.

5.7. Pigmentația antocianică a nervurilor principale, pe fața inferioară a frunzei 071 47 6.1.23.

5.8. Gofrarea limbului 072 36 6.1.24.

5.9. Ondularea limbului între nervuri 073 37 6.1.25.

5.10. Profilul limbului 074 34 6.1.26.

5.11. Umflături pe fața superioară a frunzei 075 35 6.1.27.

5.12. Forma dinților 076 40 4.1.8.

5.13. Lungimea dinților 077 38 6.1.28.

5.14. Lungimea dinților în raport cu lățimea 078 39 6.1.29.

5.15. Forma sinusului pețiolar 079 41 4.1.9.

5.16. Forma bazei sinusului pețiolar 080 42 6.1.30.

5.17. Particularități ale sinusului pețiolar 081 43 6.1.31.

5.18. Forma sinusurilor laterale superioare 082 44 6.1.32.

5.19. Forma bazei sinusurilor laterale superioare 083 45 6.1.33.

5.20. Desimea perilor lungi, etalați între nervurile principale, pe fața inferioară a frunzei 084 48 4.1.10.

5.21. Desimea perilor scurți, rigizi între nervurile principale, pe fața inferioară a frunzei 085 49 4.1.11.

5.22. Desimea perilor lungi, etalați pe nervurile principale, pe fața inferioară a frunzei 086 51 6.1.34.

5.23. Desimea perilor scurți, rigizi pe nervurile principale, pe fața inferioară a frunzei 087 52 6.1.35.

5.24. Desimea perilor lungi, etalați pe nervurile principale, pe fața superioară a frunzei 088 - 6.1.36.

5.25. Desimea perilor scurți, rigizi pe nervurile principale, pe fața superioară a frunzei 089 50 6.1.37.

5.26. Desimea perilor lungi, etalați pe pețiol 090 54 6.1.38.

5.27. Desimea perilor scurți, rigizi pe pețiol 091 55 6.1.39.

5.28. Lungimea pețiolului 092 - 6.1.40.

5.29. Lungimea pețiolului în raport cu nervura mediană 093 53 6.1.41.

6. COARDA

6.1. Secțiunea transversală 101 16 6.1.42.

6.2. Suprafața coardei 102 17 6.1.43.

6.3. Culoarea generală a scoarței 103 18 6.1.44.

6.4. Lenticelele 104 19 6.1.45.

6.5. Desimea perilor scurți, rigizi pe noduri 105 20 6.1.46.

6.6. Desimea perilor scurți, rigizi pe internodii 106 21 6.1.47.

7. INFLORESCENȚA

7.1. Tipul florii 151 56 4.2.1.

7.2. Inserția primei inflorescențe pe lăstar 152 - 6.2.1.

7.3. Numărul de inflorscențe pe lăstar 153 - 6.2.2.

7.4. Lungimea inflorescentei 154 - 6.2.3.

 8. STRUGURELE

8.1. Forma strugurelui Descriptor introdus de I.C.V.V.

8.2. Gradul de ramificare a strugurelui Descriptor introdus de I.C.V.V.

8.3. Gradul de aripare a strugurelui Descriptor introdus de I.C.V.V.

8.4. Numărul de struguri pe lăstar 201 - 6.2.4.

8.5 Mărimea strugurelui 202 58 4.2.2.

8.6. Lungimea strugurelui 203 - 6.2.5.

8.7. Compactitatea strugurelui 204 59 6.2.6.

8.8. Numărul de boabe pe ciorchine 205 - 6.2.7.

8.9. Lungimea pedunculului 206 60 4.2.3.

8.10 Lignificarea pedunculului 207 61 6.2.8.

 9 BOBUL

9.1. Mărimea bobului 220 62 4.2.4.

9.2. Lungimea bobului 221 - 6.2.9.

9.3. Uniformitatea mărimii boabelor 222 63 6.2.10

9.4. Forma bobului 223 64 4.2.5.

9.5. Secțiunea transversală a bobului 224 65 6.2.11.

9.6. Culoarea pieliței 225 66 4.2.6.

9.7. Uniformitatea culorii pieliței 226 67 6.2.12.

9.8. Pruina 227 68 6.2.13.

9.9. Grosimea pieliței 228 69 6.2.14.

9.10. Punctul pistilar 229 - -

9.11. Culoarea pulpei 230 - 4.2.7.

9.12. Intensitatea culorii pulpei 231 71 4.2.9.

9.13. Suculența pulpei 232 73 6.2.15.

9.14. Randamentul în must 233 - 6.2.12.

9.15. Consistența pulpei 234 72 6.2.17.

9.16. Gradul de consistență a pulpei 235 - -

9.17. Gustul pulpei 236 74 4.2.8.

9.18. Aroma 237 - 6.2.18.

9.19. Lungimea pedicelelor 238 75 6.2.19.

9.20. Separarea bobului de pedicel 239 76 6.2.20.

9.21. Gradul de separare a boabelor de pedicele 240 - -

9.22. Culoarea mustului (sucului) Descriptor introdus de I.C.V.V.

10. SĂMÂNȚA

10.1. Prezența semințelor 241 77 4.3.1.

10.2. Numărul de semințe Descriptor introdus de I.C.V.V.

10.3. Lungimea seminței 242 - 6.3.2.

10.4. Greutatea seminței 243 - 6.3.3.

10.5. Striații transversale pe partea dorsală a seminței 244 - 4.3.2.

 DESCRIPTORII PENTRU ÎNSUȘIRILE AGROBIOLOGICE
1. FENOLOGIA
1.1. Epoca dezmuguritului 301 1 6.1.48.
1.2. Epoca înfloritului 302 - 6.1.21.
1.3. Pârga strugurilor 303 57 6.2.22.
1.4. Maturarea strugurilor 304 - 6.2.23.
1.5. Maturarea lemnului 305 - 6.1.49.
1.6. Colorația frunzelor toamna 306 - 6.1.50.
1.7. Căderea frunzelor Descriptor introdus de I.C.V.V.
1.8. Durata perioadei de vegetație Descriptor introdus de I.C.V.V.
2. VIGOAREA
2.1. Vigoarea lăstarilor 351 2 6.1.51.
2.2. Creșterea copililor 352 - 6.1.52.
2.3. Lungimea internodiilor 353 - 6.1.53.
2.4. Diametrul internodiilor 354 - 6.1.54.
2.5. Procentul de lăstari fertili Descriptor introdus de I.C.V.V.
2.6. Coeficientul de fertilitate absolut Descriptor introdus de I.C.V.V.
2.7. Coeficientul de fertilitate relativ Descriptor introdus de I.C.V.V.
2.8. Indicele de productivitate absolut Descriptor introdus de I.C.V.V.
2.9. Indicele de productivitate relativ Descriptor introdus de I.C.V.V.
 3. REZISTENȚA LA FACTORII ABIOTICI
3.1. Rezistența la cloroza ferică 401 - 7.5.
3.2. Rezistența la salinitate 402 - 7.6.
3.3. Rezistența la secetă 403 - 7.3.
3.4. Rezistența soiului la temperaturi scăzute - - 7.1.
3.5. Rezistența la secetă a soiului - - 7.2.
3.6. Rezistența la secetă a portaltoiului - - 7.3.
4. REZISTENȚA LA FACTORII BIOTICI
4.1. Rezistența la mană 451 - -
4.2. Rezistența la mană a frunzelor 452 - 8.2.3.
4.3. Rezistența la mană a strugurilor 453 - 8.2.4.
4.4. Rezistența la oidium 454 - -
4.5. Rezistența la oidium a frunzelor 455 - 8.2.5.
4.6. Rezistența la oidium a strugurilor 456 - 8.2.6.
4.7. Rezistența la Botrytis sp. 457 - -
4.8. Rezistența la Botrytis sp. a frunzelor 458 - 8.2.1.
7.9. Rezistența la Botrytis sp. a strugurilor 459 - 8.2.2.
4.10. Toleranța la filoxeră 460 - -
4.11. Gradul de toleranță la filoxera galicolă 461 - 8.1.1.
4.12. Gradul de toleranță la filoxera radicicolă 462 - 8.1.2.
4.13. Rezistența soiului la boli virotice - - 8.4.1.
 DESCRIPTORII TEHNOLOGICI
1 Procentul de legare a boabelor 501 - 6.2.24.
2 Greutatea strugurelui 502 - 6.2.25.
3 Greutatea bobului 503 - 6.2.26.
4 Producția de struguri la hectar 504 - 6.2.27.
5 Conținutul mustului în zahăr 505 - 6.2.28.
6 Conținutul mustului în aciditate 506 - 6.2.29.
7. Producția de struguri pe butuc Descriptor introdus de I.C.V.V.

8. Producția marfă Descriptor introdus de I.C.V.V.

9. Indicele bobului Descriptor introdus de I.C.V.V.

10. Indicele de compoziție a bobului Descriptor introdus de I.C.V.V.

11. Indicele de structură a strugurelui Descriptor introdus de I.C.V.V.

12. Indicele de randament Descriptor introdus de I.C.V.V.

13. Producția de butași portaltoi la butuc Descriptor introdus de I.C.V.V.

14. Producția de butași portaltoi la hectar 551 - 6.1.55.
15. Formarea calusului la capătul butasului portaltoi 552 - 6.1.56.

16. Formarea rădăcinilor adventive la butașii portaltoi 553 - 6.1.57.

 Natura descriptorilor ampelografici

• Descriptorii ampelografici stabiliți de către Oficiul Internațional al Viei și

Vinului (O.I.V.) împreună cu Uniunea Internațională pentru Protecția Organismelor
Vegetale (U.P.O.V.) și Comitetul Internațional pentru Resursele genetice ale
Plantelor (I.B.P.G.R.) pentru armonizarea metodologiei de descriere a soiurilor de
viță de vie sunt de 3 categorii: descriptori pentru caracterele morfologice,
descriptori pentru însușirile agrobiologice și descriptori pentru însușirile
tehnologice.
• Fiecare caracter este descris, iar termenii corespunzători sunt codificați prin
cifre (nivel de expresie). Nivelurile de expresie sunt cele mai mici unități folosite în
prezentarea caracterului. Pentru a facilita determinarea și a evita confuziile, pentru
fiecare nivel de expresie au fost stabilite soiuri de referință, pentru compararea
soiurilor ce trebuie determinate cu acestea.
• Caracterele analizate pot fi grupate la rândul lor, în caractere de ordin
cantitativ și caractere de ordin calitativ. Nivelul de expresie al caracterelor calitative
este codificat prin cifre consecutive, începând de la 1.
• De exemplu: culoarea generală a scoarței: cod O.I.V. 103, U.P.O.V. 18, I.B.P.R.G.
6.1.44.:

Nivelul de expresie Codul atribuit Soiuri de referință

Galbenă 1 Riesling italian
Galben-brun 2 Müller Thurgau
Brun-închis 3 Chasselas blanc
Brun roscat 4 Merlot
Violet 5 Vitis aestivalis
 Prin caractere de ordin cantitativ se înteleg acelea care pot fi măsurate
conform unei scări etalon. În acest caz nivelurile de expresie sunt
continuie dar cele mai folosite codificări sunt codurile: 0, 1, 3, 5, 7, 9.
Codul 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Foarte Mic- Mare-

Nivel de Ab- Foarte Mijlo- Mijlociu Foarte
mic- Mic mijlo- Mare foarte
expresie sent mic ciu -mare mare
mic ciu mare

De exemplu: mărimea frunzei adulte: cod O.I.V. 065, U.P.O.V. 30, I.B.P.R.G. 4.1.6.:

Nivelul de expresie Codul atribuit Soiuri de referință

Foarte mică 1 Vitis rupestris
Mică 3 Grenache noir
Mijlocie 5 Chenin blanc
Mare 7 Carignan
Foarte mare 9 Vitis coignetiae
• Observațiile necesită măsurarea, cântărirea sau numărarea a minim
10 organe complete sau parțiale, pentru obținerea datelor necesare
codificării caracterului analizat.
• Pentru identificarea unui soi, conform acestei metode, este necesar
într-o primă etapă, întocmirea unui fișier de referință cu diferite
soiuri, pentru compararea datelor obținute în urma determinărilor
efectuate.
• Este necesar, în schimb să se țină cont de variabilitate și fluctuațiile
morfologice, cauzate de diferența geografică a locurilor de
observație. S-a constatat că, același soi, în diverse zone geografice
poate avea variații fenotipice ale unor caractere, iar fișele obținute sa
fie diferite (P. TRUEL și J.M. BOURSIQUOT, 1985).
• Dificultatea maximă apare în momentul când se dorește identificarea
unui soi necunoscut.
• Teoretic, dacă nivelurile de expresie ale caracterelor descrise sunt
unice și stabile pentru același soi, iar dacă populația soiului este
omogenă, identificarea lui ar fi posibilă numai prin aprecierea a
câtorva caractere. Dar în realitate lucrurile sunt diferite.
• Există caractere care pot fi considerate ca având o fluctuație nulă
sau foarte mică, de exemplu: sexul florii, culoarea boabelor, gustul
pulpei, prezența semințelor etc.; în timp ce, alte caractere sunt
fluctuante fiind mai puternic influențate de conditiile climatice sau
agrotehnice, cum sunt: mărimea frunzei, gradul de sectare al frunzei,
desimea perilor, mărimea și compactitatea strugurilor etc.
• Pentru a facilita identificarea unui soi prin metoda
descriptorilor, în Franța la I.N.R.A. Montpellier, a fost creat un
program special pentru gestionarea colecției ampelografice de
pe Domeniul Vassal, ce cuprinde 5200 de clone a celor 2100 de
soiuri (ROUX, 1989).
• Acest program este întocmit pentru un număr de 75
caractere, cuprinzând 275 niveluri de expresie. Un soi
necunoscut poate fi identificat prin compararea cu fișele
informaționale a altor soiuri existente în programul
calculatorului.
• O altă posibilitate de identificare a unui soi pornind de la
caracterele morfologice ale frunzei, este aceea a stocării în
sistem informațional a imaginilor video (LEPLATOIS, 1993).
Dezavantajul acestei metode îl constituie faptul că, capacitatea
de memorare pentru mii de soiuri este foarte mare și accesul la
date mai puțin facil.
• Ca urmare, se recomandă pentru identificarea unui soi
alături de metoda descriptorilor ampelografici, care este
influențată de variabilitatea genetică și mutațiile somatice
generate de mediu, să fie folosite și metodele biochimice
împreună cu cele genetice.
 Codificarea caracterelor morfologice (ampelografice).

• Datorită faptului că descrierea botanică a soiurilor constituie

cea mai importantă posibilitate de identificare și descriere a soiurilor de
viță de vie, și numărul descriptorilor atribuiți de catre O.I.V. a fost cel mai
mare.
• Pentru caracterele morfologice ale soiurilor autohtone de viță de
vie s-au stabilit 94 de descriptori:
• 5 descriptori pentru lăstarul tânăr (codurile 001-005);
• 12 descriptori pentru lăstarul adult (codurile 006-017);
• 6 descriptori pentru frunza tânără (codurile 051-056);
• 29 descriptori pentru frunza adultă (codurile 065-093);
• 6 descriptori pentru coardă (codurile 101-106);
• 4 descriptori pentru floare și inflorescență (codurile 151-154);
• 7 descriptori pentru strugure (codurile 201-207);
• 25 descriptori pentru bob (codurile 220-244).
• Momentul efectuării determinărilor: pentru lăstarul tânăr,
înainte de înflorit cu 2-3 saptămâni, când are lungimea de 10-30 cm. Se
examineaza:
• forma vârfului lăstarului,
• culoarea
• perozitatea.
•
• Lăstarul adult este examinat în perioada
înfloritului, în treimea de mijloc, fiind
examinate următoarele caractere:
– poziția lăstarului pe butuc,
– culoarea nodurilor și internodiilor,
– perozitatea,
– pigmentația antocianică a mugurilor,
– distribuția și lungimea cârceilor.
• Caracterele ampelografice ale frunzei tinere
sunt analizate în perioada înfloritului, la
primele 6 frunze de la vârful lăstarului și
vizează:
– culoarea
– perozitatea acestora.
• Frunza adultă fiind organul principal de recunoaștere
și descriere a soiurilor de viță de vie, întrunește cel mai
mare număr de descriptori, 29.
• Observațiile se efectueaza în intervalul de la legarea
florilor până la intrarea strugurilor în pârgă a strugurilor.
• Principalele caractere examinate la frunza adultă sunt:
– mărimea,
– forma limbului,
– culoarea, sectarea,
– coloroția nervurilor,
– gofrarea limbului,
– perozitatea limbului și a pețiolului,
– forma și mărimea sinusurilor laterale și a celui pețiolar,
– lungimea pețiolului.
• Pentru caracterizarea coardei observațiile se fac în
perioada de repaus a viței de vie, după căderea frunzelor.
Se examineaza:
– culoarea,
– suprafața,
– secțiunea transversală,
– prezența lenticelelor și a perilor.
• Inflorescența și floarea sunt observate
înainte și în timpul înfloritului, notându-
se:
– inserția primei inflorescențe pe lăstar,
– numărul și lungimea lor,
– tipul florii.
• Caracterele ampelografice ale
strugurilor sunt examinate la maturarea
deplină și se referă la:
– formă,
– mărime,
– lungime,
– compactitate,
– numărul de boabe pe ciorchine,
– lungimea și gradul de lignificare a
peduncului.
• La bob si samanta se examineaza 21 de
descriptori, fiind după frunza adultă, al
doilea organ de recunoștere și descriere a
soiurilor de viță de vie.
• Observațiile se efectuează la maturarea
deplină a strugurilor și urmăresc:
– mărimea,
– culoarea,
– pruina,
– colorația pulpei,
– suculența,
– randamentul în must,
– consistența,
– gustul și aroma pulpei,
– separarea bobului de pedicel,
– prezența semințelor și mărimea lor.
 Codificarea însușirilor agrobiologice

• Însușirile agrobiologice ale soiurilor se referă la:

• fenologie (epoca dezmuguritului, a înfloritului, pârga și
maturarea strugurilor, maturarea lemnului și căderea frunzelor);
• vigoarea de creștere a soiului exprimată prin vigoarea
lăstarilor, creșterea copililor, lungimea și diametrul internodiilor;
• rezistența soiului la cloroză, săruri și secetă;
• rezistența la pricipalele boli ale viței de vie (mană, fainare,
putregaiul cenușiu);
• toleranța față de filoxeră.
• Pentru însușirile agrobiologice ale soiurilor de viță de vie, s-
au stabilit 25 descriptori:
• 6 descriptori fenologici (codurile 301-306);
• 4 descriptori biologici (codurile 351-354);
• 3 descriptori pentru rezistența soiurilor la factorii abiotici
(codurile 401-403);
• 12 descriptori pentru rezistența soiurilor la factorii biotici
(codurile 451-462).
• Epoca dezmuguritului este considerată atunci
când 50% din muguri s-au aflat în stadiul
“lânos” (stadiul B a lui Baggiolini).
• Momentul înfloritului este considerat când 50%
din flori au fost deschise.
• Pârga strugurilor se noteaza când peste 50%
din boabe au devenit elastice, ele având un
conținut de 3-4% substanță uscată și au depășit
faza de aciditate maximă.
• Maturarea strugurilor este realizată când masa
boabelor a fost maximă și a corespuns celui
mai ridicat conținut în zaharuri.
• Maturarea lemnului este analizata la internodiile
de la baza lăstarului și se considera încheiată
când 50% din lăstari, pe lungimea a 2/3 de la
bază au avut culoarea caracteristică lemnului
matur.
• Rezistența biologică a soiului la mană se apreciaza
prin urmărirea gradului de atac pe frunze și struguri.
Pentru a determina atacul pe frunză se examineaza
extinderea petelor de mană la 3 saptămâni după înflorit,
iar pentru struguri se urmareste evoluția atacului în
perioada de la formarea bobului și până la pârgă.
• Pentru a determina rezistența biologică la făinare se
urmareste gradul de atac pe struguri, frunze și lăstari.
Frunzele tinere sunt examinate la 3 săptămâni după
înflorit, iar frunzele adulte la recoltarea strugurilor.
Privitor la rezistența strugurilor la oidium, aceștia sunt
examinați înainte de pârgă și înainte de recoltare.
• Stabilirea rezistenței biologice a soiurilor față de
atacul de putregai cenușiu se realizeaza prin urmarirea
atacului pe frunzele tinere și adulte, după înflorit, iar pe
struguri înainte de maturarea deplină.
• Toleranța la filoxeră se apreciază prin examinarea
mărimii galelor pe frunzele adulte și rădăcinile tinere
pentru a se constata necrozarea țesuturilor cauzate de
înțepăturile insectei.
 Codificarea însușirilor tehnologice.

• Însușirile tehnologice ale soiurilor întregesc

valoarea economică a soiului și ele fac referire la:
• procentul de legare a boabelor,
• greutatea strugurelui și a bobului,
• producția de struguri obținută la hectar,
• conținutul mustului în zaharuri și aciditate.
• Pentru însușirile tehnologice s-au stabilit un
număr de 5 descriptori (codurile 501-506).
• Procentul de legare a boabelor se apreciaza la 14
zile de la înflorit comparându-se cu numărul total al
florilor din inflorescență.
• Determinarea greutății strugurilor se face la
maturarea deplină, când de la 5 butuci se recolteaza
toți strugurii numărați și cântăriți, apoi se face media,
valoarea obținută fiind codificată.
• Pentru a determina greutatea bobului se cântaresc
100 de boabe provenite de la 10 struguri, câte 10 din
zona de mijloc a strugurelui.
• Producția de struguri la hectar se estimează
ținându-se cont de producția medie realizată pe
butuc și distanțele de plantare.
• Determinarea conținutului mustului în zaharuri se
efectueaza la maturarea deplină prin citirea la
refractometru, concomitent cu aplicarea corecțiilor
de temperatură.
• Conținutul în aciditate al mustului se determina
prin titrarea cu o soluție de NaOH 0,1 M de factor
cunoscut, în prezența indicatorului de fenolftaleină.
Rezultatele obținute se exprima în g/l H2SO4 și se
codifica.
 Descriptorii ampelografici pentru soiul Fetească albă
Nr. Cod
Descriptorul Notația caracter. Expresia caracter.
crt. O.I.V
DESCRIPTORII MORFOLOGICI
1. Lăstarul tânăr
1.1. Forma vârfului lăstarului 001 deschis 7
Distribuția pigmentației antocianice pe vârful
1.2. 002 în dungi 1
lăstarului
1.3. Intensitatea pigmentației antocianice 003 mijlocie 5
1.4. Desimea perilor lungi, etalați, pe vârful lăstarului 004 Absenți 0
1.5. Desimea perilor scurți, erecți, pe vârful lăstarului 005 Foarte rari 1
2. Lăstarul adult
2.1. Poziția lăstarului pe butuc 006 Semierectă 3
2.2. Culoarea internodiilor pe partea dorsală 007 Verde cu dungi roșii 2
2.3. Culoarea internodiilor pe partea ventrală 008 Verde cu dungi roșii 2
2.4. Culoarea nodurilor pe partea dorsală 009 Verde cu dungi roșii 2
2.5. Culoarea nodurilor pe partea ventrală 010 Verde cu dungi roșii 2
2.6. Desimea perilor scurți, rigizi, pe noduri 011 Absenți 0
2.7. Desimea perilor scurți, rigizi, pe internodii 012 Absenți 0
2.8. Desimea perilor lungi, etalați, pe noduri 013 Absenți 0
2.9. Desimea perilor lungi, etalați, pe internodii 014 Absenți 0
2.10. Pigmentația antocianică a mugurilor 015 Slabă 3
2.11. Distribuția cârceilor pe lăstar 016 Discontinuă 2
2.12. Lungimea cârceilor 017 Scurți 3
 3. Frunza tânără
Verde
3.1. Culoarea frunzei 051 2
bronzat
3.2. Intensitatea pigmentației antocianice la primele frunze 052 Slabă 3
3.3. Desimea perilor lungi, etalați, între nervuri 053 Absenți 0
3.4. Desimea perilor scurți, rigizi, între nervuri 054 Foarte rari 1
3.5. Desimea perilor lungi, etalați, pe nervurile principale 055 Absenți 0
3.6. Desimea perilor scurți, rigizi, pe nervurile principale 056 Foarte rari 1
4. Frunza adultă
4.1. Mărimea frunzei 065 mijlocie 5
4.2. Lungimea frunzei 066 mijlocie 5
4.3. Forma limbului 067 Reniformă 5
4.4. Numărul lobilor 068 3-5 lobi 2/3
Verde
4.5. Culoarea frunzei 069 3
deschis
Pigmentația antocianică a nervurilor, pe fața superioară a
4.6. 070 Absentă 0
frunzei
4.7. Pigmentația antocianică a nervurilor, pe fața inferioară a frunzei 071 Absentă 0
4.8. Gofrarea limbului 072 Absentă 0
4.9. Ondularea limbului între nervuri 073 Absentă 0
4.10. Profilul limbului 074 drept 1
4.11. Umflături pe fața superioră a frunzei 075 absente 0
 Cu margini concav
4.12. Forma dinților 076 4
convexe
4.13. Lungimea dinților 077 lungi 7
4.14. Mărimea dinților în raport cu lățimea 078 lungi 7
4.15. Forma sinusului pețiolar 079 Acoladă 1
4.16. Forma bazei sinusului pețiolar 080 în formă de V 2
4.17. Particularități ale sinusului pețiolar 081 absente 0
4.18. Forma sinusurilor laterale superioare 082 Deschise 1
4.19. Forma bazei sinusurilor laterale superioare 083 în formă de U 1
Desimea perilor lungi, etalați, între nervurile principale, pe fața
4.20. 084 Absenți 0
inferioară a frunzei
Desimea perilor scurți, rigizi, între nervurile principale, pe fața
4.21. 085 Foarte rari 1
inferioară a frunzei
Desimea perilor lungi, etalați, pe nervurile principale, pe fața
4.22. 086 Absenți 0
inferioară a frunzei
Desimea perilor scurți, rigizi, pe nervurile principale, pe fața
4.23. 087 Absenți 0
inferioară a frunzei
Desimea perilor lungi, etalați, pe nervurile principale, pe fața
4.24. 088 Absenți 0
superioară a frunzei
Desimea perilor scurți, rigizi, pe nervurile principale, pe fața
4.25. 089 Absenți 0
superioară a frunzei
4.26. Desimea perilor lungi, etalați, pe pețiol 090 Absenți 0
4.27. Desimea perilor scurți, rigizi, pe pețiol 091 Absenți 0
4.28. Lungimea pețiolului 092 scurt 3
4.29. Lungimea pețiolului în raport cu nervura principală 093 Mai scurt ca N1 3
5. Coarda
5.1. Secțiunea transversală 101 Eliptică 2
5.2. Suprafața exterioră a coardei 102 Striată 3
5.3. Culoarea generală a scoarței 103 Galben cafeniu 2
5.4. Prezența lenticelelor pe coardă 104 absente 0
5.5. Desimea perilor scurți, rigizi, pe noduri 105 Absenți 0
5.6. Desimea perilor scurți, rigizi, pe internodii 106 Absenți 0
6. Inflorescența
Hermafrodită
6.1. Tipul florii 151 3
normală
6.2. Inserția primei inflorescențe pe lăstar 152 1-2 inflores. 2
6.3. Numărul de inflorescențe pe lăstar 153 Nodul 3/4 2
6.4. Lungimea inflorescenței 154 Scurtă 3
7. Strugurele
7.1. Numărul de struguri pe lăstar 201 1-2 struguri 2
7.2. Mărimea strugurelui 202 Mică/mijlocie 3/5
7.3. Lungimea strugurelui 203 Scurtă/mijlocie 3/5
7.4. Compactitatea strugurelui 204 compact 7
7.5. Numărul de boabe pe ciorchine 205 mijlociu 5
7.6. Lungimea pedunculului 206 Foarte scurt 1
7.7. Lignificarea pedunculului 207 lignificat 7
 8. Bobul
8.1. Mărimea bobului 220 mic 3
8.2. Lungimea bobului 221 Scurtă 3
8.3. Uniformitatea mărimii boabelor 222 neuniforme 1
8.4. Forma bobului 223 Sferică 3
8.5. Secțiunea transversală a bobului 224 Circulară 2
8.6. Culoarea pieliței 225 Verde gălbui 1
8.7. Uniformitatea culorii 226 Uniformă 2
8.8. Pruina 227 Foarte slabă 1
8.9. Grosimea pieliței 228 Subțire 1
8.10. Punctul pistilar 229 aparent 2
8.11. Colorația pulpei 230 Necolorată 1
8.12. Intensitatea colorației pulpei 231 Foarte slabă 1
8.13. Suculența pulpei 232 Suculentă 2
8.14. Randamentul în must 233 Foarte mare 9
8.15. Consistența pulpei 234 moale 1
8.16. Gradul de consistență a pulpei 235 Zemoasă 3
8.17. Gustul pulpei 236 franc 1
8.18. Aroma pulpei 237 Neutrală 1
8.19. Lungimea pedicelelor 238 Foarte scurtă 1
8.20. Separarea bobului de pedicel 239 Ușor 2
8.21. Gradul de separare a bobului de pedicel 240 mijlociu 5
8.22. Prezența semințelor în bob 241 2-3 semințe 3
8.23. Lungimea seminței 242 mijlocie 5
8.24. Greutatea seminței 243 Mică 3
8.25. Striații transversale pe partea dorsală a seminței 244 absente 0
 DESCRIPTORII AGROBIOLOGICI
1. Fenologia
1.1. Epoca dezmuguritului 301 timpurie 3
1.2. Epoca înfloritului 302 timpurie 3
1.3. Pârga strugurilor 303 mijlocie 5
Timpurie/
1.4. Maturarea strugurilor 304 3/5
mijlocie
1.5. Maturarea lemnului 305 Bună 7
1.6. Colorația frunzelor toamna 306 Galbenă 7
2. Creșterea (Vigoarea)
2.1. Vigoarea lăstarilor 351 Foarte mare 9
2.2. Creșterea copililor 352 Puternică 7
2.3. Lungimea internodiilor 353 mijlocie 5
2.4. Diametrul internodiilor 354 mijlociu 5
3. Rezistența la factorii abiotici
3.1. Rezistența la cloroza ferică 401 mijlocie 5
3.2. Rezistența la săruri 402 - -
3.3. Rezistența la secetă 403 Bună 7
 4. Rezistența la factorii biotici
4.1. Rezistența la mană 451 Foarte slabă 1
4.2. Gradul de rezistență la mană a frunzelor 452 Foarte slabă 1
4.3. Gradul de rezistență la mană a strugurilor 453 Foarte slabă 1
4.4. Rezistența la făinare 454 Slabă 3
4.5. Gradul de rezistență la făinare a frunzelor 455 Slabă 3
4.6. Gradul de rezistență la făinare a strugurilor 456 Slabă 3
4.7. Rezistența la putregaiul cenușiu (Botrytis sp.) 457 Foarte slabă 1
4.8. Gradul de rezistență la putregaiul cenușiu a frunzelor 458 Slabă 3
Gradul de rezistență la putregaiul cenușiu a
4.9. 459 Foarte slabă 3
strugurilor
4.10. Toleranța la filoxeră 460 Foarte slabă 1
4.11. Gradul de toleranță la filoxera galicolă 461 Foarte bună 9
4.12. Gradul de toleranță la filoxera radicicolă 462 Foarte slabă 1
 DESCRIPTORII TEHNOLOGICI

1. Procentul de legare a boabelor 501 mijlociu 5

2. Greutatea strugurelui 502 Mică/mijlocie 3/5
3. Greutatea bobului 503 Mică 3
4. Producția de struguri la hectar 504 mijlocie 5
5. Conținutul mustului în zahăr 505 mare 7
6. Conținutul mustului în aciditate 506 mare 7
 CODIFICAREA CARACTERELOR MORFOLOGICE

Coarnă Coarnă Galbenă de Zghihară Mustoasă Fetească Grasă de Fetească

Cod OIV Berbecel
albă neagră Odobești de Huși de Măderat regală Cotnari albă

001 7 7 7 7 7 7 7 7 7
002 2 2 2 2 0 1 1 1 1
003 2 1 5 5 1 3 3 5 5
004 5 1 7 7 7 7 7 5 0
005 3 0 7 7 3 1 0 5 1
006 3 2 5 5 3 3 3 3 3
007 2 2 3 3 2 1 1 2 2
008 2 2 3 3 1 2 2 2 2
009 1 1 3 3 2 1 1 2 2
010 1 1 3 3 2 2 2 2 2
011 0 0 0 0 0 0 0 1 0
012 0 0 0 0 0 0 0 1 0
013 0 0 0 0 0 1 0 0 0
014 5 1 1 1 1 1 0 0 0
015 3 0 5 5 3 5 1 5 3
016 1 1 1 1 1 1 1 1 2
017 7 5 5 7 5 5 5 5 3
051 2 2 2 2 1/3 2 1/3 5 2
052 3 2 3 3 1 3 3 3 3
053 5 1 7 9 7 7 7 5 0
054 0 0 7 9 0 0 3 5 1
055 3 1 3 5 5 3 3 3 0
056 0 0 3 5 0 1 0 5 1
065 5 5 5 7 7 5 5 5 5

066 5 7 5 7 7 5 5 5 5

067 5 1 5 1 5 3 4/1 5 5

068 3 2/3 ½ ½ 1/3 3 ½ ½ 2/3

069 7 5 7 7 7 7 5 5 3

070 0 0 7 7 1 5 0 3 0

071 0 0 5 5 1 5 0 1 0

072 5 3 5 5 7 1 1 1 0

073 0 0 0 0 0 2 0 0 0

074 3 1 1 1 1 1 3 1 1

075 0 0 5 5 3 0 3 1 0

076 2 2 2 2 2 3 2 2 4

077 5 5 3 5 5 5 5 5 7
078 5 5 5 5 5 5 5 5 7

079 7 5 6 6 3 5 2 1 1

080 3 2 2 1 2 2 1 1 2

081 0 0 0 0 0 0 0 0 0

082 3 2 1 1 1 3 1 1 1

083 1 2 1 2 1 1 2 1 1

084 5 0 5 5 0 7 7 3 0

085 0 0 7 7 5 0 3 3 1

086 3 0 3 3 0 3 3 3 0

087 0 0 3 3 1 3 0 3 0

088 0 0 0 0 0 1 0 0 0

089 0 0 0 0 0 0 0 0 0

090 0 0 0 0 0 5 0 1 0

091 0 0 0 0 1 3 0 1 0

092 7 5 7 7 5 5 5 5 3

093 5 2 7 7 3 5 5 3 3
101 2 2 2 2 2 2 2 2 2
102 3 3 3 3 3 3 3 3 3
103 2 2 4 4 2 4 2 2 2
104 0 0 0 0 0 0 0 0 0
105 0 0 0 0 0 0 0 0 0
106 0 0 0 0 0 0 0 0 0
151 5 5 3 3 3 3 3 3 3
152 3 2 2 2 2 1 2 3 2
152 2 5 3 3 3 2 3 2 2
154 5 5 5 5 3 3 5 5 3
201 2 2 3 3 3 2 3 2 2
202 7 7 5 5 5 5 5 5 3/5
203 5 7 5 5 3 3 5 5 3/5
204 5 7 9 3 7 7 5 5 7
205 5 3 5 5 5 5 5 5 5
206 3 3 3 3 1 3 3 5 1
207 5 2 7 4 5 7 5 5 7
220 7 7 5 5 5 3 5 5 3
221 7 5 5 5 5 3 5 5 3
222 1 1 1 1 5 1 1 1 1
223 9 9 3 3 5 3 3 4 3
224 1 1 2 2 2 2 2 2 2
225 1 6 1 1 1 1 1 1 1
226 1 1 2 2 2 2 2 2 2
227 9 7 3 3 7 3 1 1 1
228 7 3 3 3 7 3 3 3 1
229 2 2 2 2 2 2 2 1 2
230 1 1 1 1 1 1 1 1 1
231 1 1 1 1 1 1 1 1 1
232 1 1 2 2 1 2 2 2 2
233 3 3 9 9 7 7 7 7 9
234 2 2 1 1 1 1 1 1 1
235 9 9 1 1 1 3 3 5 3
236 5 4 1 1 1 1 1 1 1
237 1 1 1 1 1 1 1 1 1
238 5 1 1 5 1 3 3 3 1
239 1 1 2 2 2 2 2 1 2
240 7 3 5 5 5 5 5 7 5
241 3 3 3 3 3 3 3 1 3
242 7 7 7 7 5 3 5 5 5
243 7 7 7 7 5 3 5 7 3
244 0 1 0 0 0 0 0 0 0
 Considerații generale asupra vițelor portaltoi

• Vițele portaltoi sau vițele americane, au fost introduse în viticultură după invazia
filoxerei în Europa (după anul 1863).
• Inițial, împotriva filoxerei s-au încercat metode directe de combatere ca:
inundarea periodică a plantațiilor de vii, pentru distrugerea filoxerei prin asfixiere;
tratarea terenului cu sulfură de carbon, prin injectarea acesteia în sol, metode care
însă nu au dat rezultate.
• Altoirea vițelor roditoare europene pe vițele americane, ca metodă indirectă de
luptă împotriva filoxerei, a survenit mult mai târziu, prin anul 1885 (deci după circa 20
de ani de la pătrunderea filoxerei în Europa).
• Cu ajutorul portaltoilor, nu numai că se luptă împotriva filoxerei, dar se
înlesnește și posibilitatea cultivării viței de vie pe terenurile în pantă slab productive,
terenurile erodate, scheletice și pe nisipuri.
• La început vițele portaltoi au fost introduse în Franța.
• Acțiunea a întâmpinat mari dificultăți, cauzate de unele însușiri negative pe care
le au vițele americane folosite ca portaltoi și anume: afinitate slabă la altoire cu vițele
europene; înrădăcinare greoaie; perioadă lungă de vegetație (tardivitate);
sensibilitate față de carbonatul de calciu din sol și săruri etc.
• Au fost necesare lucrări ample de selecție și de ameliorare pentru a se obține
soiurile de vițe portaltoi care să corespundă condițiilor ecopedologice foarte variate
din podgoriile Europei.
• Contribuții importante la rezolvarea acestei probleme au adus viticultorii și
oamenii de știință francezi (G. FOEX, L. RAVAZ, A. MILLARDET, C. COUDERC, V.
GANZIN, P. CASTEL, R. LAFON, M. RICHTER și alți), italieni (A. RUGGERI, F.
PAULSEN), austrieci (F. KOBER), maghiari (S. TELEKY) și alții.
• La noi în țară vițele portaltoi au fost introduse începând cu perioada anilor 1888-
1889, în Transilvania. Lucrările de selecție au fost începute la pepinierele de la Aiud
(M. AMBROSI, 1918-1920) și Crăciunel-Blaj (UNGAR 1935). Ele au fost continuate în
cadrul Institutului de Cercetări Agricole al României (I.C.A.R.) de către I.C.
TEODORESCU la pepinierele Buftea de lângă București (1928-1939).
• Prin rețeaua Școlilor de Viticultură și Stațiunilor de Cercetări Viticole înființate în
diferite zone ale țării, preocupările pentru vițele portaltoi s-au amplificat: C. HOGAȘ
la Huși (1930); M. TOADER, B. BALTAGI și N. ALEXANDRESCU la Crăciunel Blaj
(1946); P. BANIȚĂ la Drăgășani (1950); GH. CALISTRU, V. GRECU, GH,
ȘTEFĂNESCU GH. MIHALCA, V. JUNCU și alții.
• În prezent, lucrările de selecție la vițele portaltoi se desfășoară în cadrul Institutului
de Cercetări pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească și în rețeaua de
Stațiuni viticole aferente, de la Iași, Drăgășani, Murfatlar etc.
• Plantațiile de vițe portaltoi ocupau în anul 1990 o suprafață de 2300 ha, cu o
producție anuală de 200-250 milioane butași care asigura cerințele sectorului
pepineristic viticol din țara noastră.
• Prin aplicarea Legii 18/1991 de reconstituire a proprietății private în agricultură,
plantațiile de vițe portaltoi s-au redus drastic, ajungându-se în anul 2019 la o
suprafață de numai 284 ha, din care doar 215 ha sunt lucrate, cu o producție de 20
milioane butași STAS.
• Producția actuală de butași portaltoi este insuficientă pentru realizarea
programului anual de altoire de 40 milioane vițe altoite. În această situație,
suprafața plantațiilor de portaltoi trebuie mărită la 600 ha în anii următori, cu o
producție de 60 mil. butași din care intern 40 mil. și 20 mil. butași pentru export.
• Plantațiile de portaltoi se află mai mult în zonele din sudul țării, unde condițiile
climatice sunt dintre cele mai favorabile pentru maturarea lemnului coardelor,
asigurându-se producții mari de butași și de calitate.
 Clasificarea vițelor portaltoi

• Se poate face după mai multe criterii și anume: originea lor genetică, caracterele botanice,
însușirile biologice, rezistența la filoxeră, rezistența la carbonatul de calciu din sol etc. Cea mai
folosită este clasificarea după originea lor genetică. După acest criteriu, vițele portaltoi se împart în
patru grupe și anume (figura 3.1):
• 1. Portaltoii americani. Din această grupă fac parte portaltoii rezultați prin selecție clonală,
direct din speciile de vițe americane (Vitis riparia; Vitis rupestris; Vitis berlandieri). Sunt primii
portaltoi obținuți în Europa după invazia filoxerei, care au stat la baza refacerii plantațiilor de vii
europene distruse de filoxeră.
• 2. Portaltoii americo-americani. Aceștia au fost obținuți ulterior, prin încrucișarea speciilor
de vițe americane între ele, cu scopul de a se obține forme mult mai valoroase de portaltoi. Din
această grupă fac parte portaltoii obținuți din încucișările: Vitis riparia x Vitis rupestris; Vitis
berlandieri x Vitis riparia; Vitis berlandieri x Vitis rupestris.
• Grupa portaltoilor americo-americani este cea mai valoroasă, pentru podgoriile din țara
noastră, deoarece înrădăcinează ușor și adânc în sol, au afinitate bună la altoire cu soiurile
roditoare, dau producții mari de butași și rezistă la calcarul activ din sol.
• 3. Portaltoii europeo-americani. Au provenit din încrucișarea soiurilor de vițe roditoare
europene cu speciile de vițe americane. Exemplu: Chasselas x Vitis berlandieri; Aramon x Vitis
rupestris; Mourvedre x Vitis rupestris; Cabernet Sauvignon x Vitis berlandieri. Acești portaltoi au
fost creați în Franța cu scopul de a se obține soiuri cu rezistență mare la calcar pentru refacerea
plantațiilor de vii din podgoriile Champagne și Charante.
• 4. Portaltoii hibrizi complecși. Au rezultat prin încrucișarea și reîncrucișarea speciilor și
soiurilor de vițe portaltoi, pe de o parte, sau a speciilor de vițe portaltoi cu soiurile de vițe
europene, pe de altă parte. De exemplu, portaltoiul Fercal care are următoarea compoziție
genetică: (Vitis berlandieri x Colombard nr. 1) x (Cabernet Sauvignon x Berlandieri 333 EM). Este
grupa de portaltoi la care se lucrează în prezent, în toate țările viticole.
• Portaltoii complecși, reprezintă forme genetice valoroase din punct de vedere agrobiologic,
cei mai mulți fiind obținuți în ultimile decenii. Se caracterizează prin rezistențe biologice sporite la
calcar, săruri, viroze și nematozi.
 - R ip ar ia g lo ir e
A . O b ]in u ]i p r in - R ip ar ia P o r t a lis r o u g e
se l e c ] i e d i n - R ip ar ia g r a n d g la b r e
V i ti s r i p a r i a - R ip ar ia p u b e sc e n s r o u g e

I. G R U PA - R up e st r is d u L ot
B . O b ]in u ]i p r in
PO R T A L T O IL O R - R up e st r is V ia la
se l e c ] i e d i n
A M E R IC A N I - R up e st r is M a r tin
V i t i s r u p e st r i s
- R up e st r is m et a lica

C . O b ]in u ]i p r in - B e r l a n d i e r i R e sse g u i e r n r . 1
se l e c ] i e d i n - B e r l a n d i e r i R e sse g u i e r n r . 2
V i ti s b er l a n d i er i - B er la n d ier i L a fo n n r . 9

A . H ib r izii - 3306 C [i 3309 C

R i p a r i a x R u p e st r i s - 1 0 1 -1 4 M G

II. G R U PA
PO R T A L T O IL O R
A M E R I C O -A M E R I C A N I
- 420A
- T elek y 8 B
- K ob er 5 B B
- 125 A A
B . H ib r izii - S elec] ia O p p en h eim 4 ( S O - 4 )
B er la n d ier i x R ip a r ia - S el ec] i i l e r o m â n e[ ti
- S el. B u ft ea
- S el. C r \ ciu n el 7 1
- S el. D r \ g \ [ a n i 5 7
- S el. C r \ ciu n el 2
- S el. C r \ ciu n el 2 5 [ i 2 6
- S O - 4 clo n a 4 ( S O 4 - 4 )

- 1 4 0 R u g g er i (1 4 0 R u )
C . H ib r izii - 1 1 0 3 P a u l se n ( 1 1 0 3 P )
B e r l a n d i e r i x R u p e st r i s - 9 9 R ich ter (9 9 R )
- 1 1 0 R ich ter (1 1 0 R )

A . H ib r izii - A r a m o n x R u p e st r i s G a n z i n n r . 1 , 2 , 9
V i n i f e r a x R u p e st r i s - M o u r v e d r e x R u p e st r i s 1 2 0 2 C ( C o u d e r c )
III. G R U PA
PO R T A L T O IL O R
- C h a sse l a s x B e r l a n d i e r i 4 1 B
E U R O P E O -A M E R I C A N I B . H ib r izii
- 3 4 E M , 4 5 E M , 3 3 3 E M ( E co le M o n t p ellier )
V in ifer a x B er la n d ier i

H ib r iz ii co m p lec[ i - S o lo n is x R ip a r ia 1 6 1 6 C (C o u d er c)
a m er ica n i (vech i) - S o l o n i s x R u p e st r i s d u L o t 2 1 6 - 3 C l ( C a st e l )
IV . G R U PA
PO R T A L T O IL O R
H IB R IZ I C O M PL E C { I - G o lia
H ib r iz ii co m p lec[ i - G r a v e sa c
eu r o p eo -a m er ica n i (n o i) - F er ca l
- P r ecoce
 Însușirile agrobiologice ale portaltoilor

• Vițele portaltoi sunt cultivate pentru producția de coarde, din care sunt
confecționați butașii folosiți la altoire sau înrădăcinare (pentru înmulțire).
Direcția principală de selecție la vițele portaltoi, o constituie obținerea de
soiuri cu perioadă scurtă de vegetație care să matureze lemnul pe o lungime
cât mai mare a lăstarilor (coardelor).
• Vigoarea de creștere. La vițele portaltoi, deosebim vigoarea proprie de
creștere caracteristică portaltoiului (vigoarea intrinsecă) și vigoarea pe care o
conferă soiurilor de viță roditoare altoite (vigoarea indusă).
• În general, vițele portaltoi se caracterizează prin vigoare mare de
creștere, lungimea lăstarilor, respectiv a coardelor, depășind 5-6 m. Vigoarea
de creștere este determinată de factori genetici, biologici și ecologici. Astfel,
portaltoii proveniți din speciile Vitis berlandieri și Vitis riparia se
caracterizează prin creșteri viguroase, iar cei care provin din specia Vitis
rupestris prin creșteri mai slabe.
• Dintre factorii biologici, importanță prezintă adaptarea portaltoilor la
condițiile de mediu, avându-se în vedere sensibilitatea lor la calciul activ din
sol, sărurile nocive, seceta pedologică etc.
• În ceea ce privește factorii ecologici, cei mai importanți sunt factorii
climatici; vițele portaltoi având perioadă lungă de vegetație au nevoie de
multă căldură, care să asigure ritmul de creștere și maturarea lemnului
lăstarilor.
• Vigoarea de creștere a portaltoilor este imprimată și soiurilor de viță
roditoare, din acest punct de vedere portaltoii se grupează astfel: foarte
viguroși (Kober 5 BB, Selecția Crăciunel 2, Selecția Crăciunel 26 și Selecția
Drăgășani-57); portaltoi cu vigoare mare (Teleky 8 B, Selecția Oppenheim 4,
Selecția Crăciunel 71); portaltoi cu vigoare mijlocie (Riparia gloire, Selecția
Crăciunel 25, 41 B, 140 Ruggeri, 1616 C).
• Capacitatea de înrădăcinare. Una din însușirile de bază care se cere unui
portaltoi este capacitatea de înrădăcinare, adică formarea cu ușurință a
rădăcinilor adventive și dezvoltarea în sol a unui sistem radicular cât mai
puternic. Înrădăcinare ușoară au portaltoii care provin din speciile Vitis riparia,
Vitis rupestris și Vitis labrusca; înrădăcinare slabă, portaltoii care provin din
specia Vitis berlandieri; iar în cazul speciei Vitis rotundifolia înrădăcinarea
butașilor este nulă.
• Capacitatea de înrădăcinare se exprimă în procente, adică câți butași
portaltoi din 100 formează rădăcini. Majoritatea portaltoilor au capacitatea de
înrădăcinare cuprinsă între 60-80%; capacitate de înrădăcinare foarte mare de 80-
100% are portaltoiul Riparia gloire, iar capacitate de înrădăcinare slabă, de 20-
40%, portaltoiul Chasselas x Berlandieri 41 B.
• Afinitatea cu vițele roditoare europene. Afinitatea este o însușire
biologică complexă, generată de către diferențele anatomice, histologice,
fiziologice și biochimice care există între vițele portaltoi și soiurile de viță
roditoare.
• Ea se pune în evidență în școala de vițe prin procentul de vițe cu sudură
completă formată la punctul de altoire (afinitatea la altoire); precum și prin
procentul de goluri care apar în primii 10-15 ani după plantarea vițelor (afinitatea
în plantații). Afinitatea la altoire se situează în jur de 50%; afinitate slabă de 30-
40% au portaltoii 41 B și 1616 C.
• Comportarea diferită a soiurilor de viță roditoare în plantații, pe aceeași
portaltoi, dovedește existența gradelor diferite de afinitate. În general, portaltoii
proveniți din Vitis riparia au afinitate mai slabă cu vițele europene, iar portaltoii
care provin din Vitis berlandieri au afinitatea cea mai bună. Mărimea “gâlmei”
care se formează la punctul de altoire a vițelor în plantații, indică lipsa de afinitate
dintre altoi și portaltoi.
• Rezistența la filoxeră. La vițele portaltoi se deosebește
rezistența/toleranța la filoxera radicicolă și filoxera galicolă. Cea mai importantă
este rezistența la filoxera radicicolă. În funcție de aceasta, portaltoii sunt grupați în
două categorii:
• portaltoi cu rezistență mare la filoxeră, cum sunt cei proveniți din
speciile Vitis riparia și Vitis rupestris, precum și hibrizii dintre speciile Vitis riparia
x Vitis rupestris, Vitis berlandieri x Vitis riparia;
• portaltoi cu rezistență slabă la filoxeră, cum sunt hibrizii dintre Vitis
vinifera x Vitis riparia și Vitis vinifera x Vitis rupestris.
• Rezistența la filoxeră a portaltoilor se apreciază cu note de la 0-20 după
scara de notare propusă de P. VIALA și L. RAVAZ (1900), în care Vitis rotundifolia
imună la filoxeră s-a notat cu 20, iar Vitis vinifera cu rezistența cea mai slabă s-a
notat cu zero. Între ele se situează speciile Vitis riparia și Vitis rupestris notate cu
18, apoi specia Vitis berlandieri notată cu 17 etc.
• Rezistența față de filoxera galicolă este în general mijlocie la vițele
portaltoi: rezistență slabă au portaltoii cu sânge de Vitis rupestris (Rupestris du
Lot, 3309 C; 140 Ruggeri etc.).
• Mai recent R. POUGET (1975), stabilește cinci clase de
rezistență/toleranță la filoxeră pentru vițele portaltoi și soiurile de viță roditoare.
Clasa de rezistență Intensitatea și forma de manifestare a atacului Speciile și soiurile de viță de vie
I – imune la filoxeră - Vitis rotundifolia
pe rădăcinile subțiri apar nodozități mici, foarte Riparia gloire; Rupestris du Lot;
II – foarte rezistente
rare 140 Ruggeri
pe rădăcinile de un an apar nodozități cu
III - rezistente 3309 C; 101-14 MG;SO4; 41 B
diametrul de 1-2 mm
pe rădăcini apar nodozități foarte multe, de hibrizii dintre V. vinifera x V.
IV - sensibile
diferite mărimi riparia; V. vinifera x V. rupestris
Soiurile de viță roditoare (V.
V – foarte sensibile hipertrofia rădăcinilor și necrozarea țesuturilor
vinifera)
• Rezistența la nematozi. Nematozii sunt principalii vectori ai virusurilor
(neprovirusurilor) care infectează vițele în plantații. Cercetările întreprinse de P. GALET
(1956) au stabilit următoarele:
• portaltoi foarte rezistenți la nematozi: SO4, Kober 5 BB, 99 Richter și 1616 C;
• portaltoi rezistenți la nematozi: Rupestris du Lot, Riparia gloire, 101-14 MG și
420 A;
• portaltoi sensibili la nematozi: 41 B și 3309 C.
• Rezistența la boli. Comparativ cu vițele roditoare, la vițele portaltoi întâlnim un
număr mai restrâns de boli. Dintre bolile criptogamice cele mai frecvente sunt:
putregaiul cenușiu al rădăcinilor, produs de ciuperca Sclerotinia fuckeliana și necroza
pătată, produsă de ciuperca Rhacodiella vitis. Infecțiile apar pe coarde și rădăcini la
păstrarea în silozuri și la forțarea vițelor altoite.
• Unele soiuri de portaltoi și în special hibrizii europeo-americani, cum este
portaltoiul Chasselas x Berlandieri 41 B sunt sensibili la mană, încât în anii cu condiții
favorabile pentru atacul acestei ciuperci sunt necesare aplicarea a 2-3 tratamente; în
general vițele portaltoi nu se tratează contra manei.
• Cea mai păgubitoare boală rămâne cancerul bacterian produs de
Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens (Smith & Townsend), pentru combaterea
căruia se folosesc biopreparate de tulpini avirulente de Agrobacterium radiobacter (N.
ZINCA, 1971). Agentul fitopatogen infectează soiurile de viță roditoare altoite pe
portaltoii respectivi, încât tumorile canceroase se instalează pe tulpinile și coardele
butucilor. Frecvența bolii este corelată pozitiv și cu rezistența slabă la îngheț a soiurilor
de viță roditoare (J. BRANAS, 1978).
• În ultimul timp, virozele la vița de vie au devenit atât de păgubitoare ca și
cancerul bacterian. Unii portaltoi manifestă sensibilitate sporită față de anumite virusuri,
încât se folosesc ca “plante test” prin altoirea soiurilor roditoare pe ei. Așa de pildă,
portaltoiul Rupestris du Lot servește ca plantă test pentru 3 viroze: “scurt nodare”
(court noué), “mozaicul galben” (panachure) și “clorozarea nervurilor” (marbrure);
portaltoiul Riparia gloire, pentru “mozaicul nervurian” (vein mosaic); iar portaltoiul 110
Richter, pentru “necrozarea nervurilor” (wein necrose).
• Rezistența la calcarul din sol. Este o însușire foarte importantă
deoarece speciile de vițe americane sunt plante calcifuge
(nerezistente la calcar). Se urmărește rezistența față de calcarul
activ din sol (% CaCO3 activ din sol) sau se calculează indicele
puterii clorozante (I.P.C.), propus de C. JUSTE și R. POUGET
(1972).
• Rezistența cea mai slabă la calcar o au portaltoii din grupa
Riparia x Rupestris (7-12% CaCO3), iar cea mai mare rezistență
o au portaltoii europeo-americani (41 B) și portaltoii hibrizi
complecși (Fercal). Rezistența slabă a portaltoilor la calcar se
manifestă prin clorozarea frunzelor la soiurile de viță de vie
roditoare altoite pe portaltoii respectivi.
• Rezistența la sărurile nocive din sol. Comparativ cu vițele
roditoare, portaltoii sunt mai sensibili față de sărurile nocive
din sol (NaCl, Na2CO3). În general, portaltoii nu rezistă la
concentrațiile mai mari de 0,4‰ săruri totale, exprimate în NaCl.
Unii portaltoi au o rezistență sporită față de sărurile nocive din
sol, fiind indicați pentru solurile cu exces de cloruri : 1103 P;
1202 C; 1616 C; 41 B.
• Rezistența vițelor portaltoi la sărurile nocive din sol este în
funcție și de condițiile ecopedologice din podgorie. În general,
conținutul de săruri nocive din sol nu trebuie să depășească
0,5‰ NaHCO3, 0,005‰ Na2CO3, 0,7‰ NaCl și 0,15‰ Na2SO4.
• Rezistența la secetă. Este o însușire foarte valoroasă,
determinată în special de arhitectonica sistemului radicular a
portaltoiului.
• După rezistența la secetă, portaltoii se grupează
astfel:
• sensibili la secetă (rezistență slabă), cum sunt
portaltoii Riparia gloire și 1616 C, la care sistemul radicular
este fascicular și de suprafață (trasant);
• rezistență mijlocie la secetă, cum sunt portaltoii din
grupa Berlandieri x Riparia;
• rezistență mare la secetă, cum sunt portaltoii din
grupa Berlandieri x Rupestris la care unghiul geotropic al
rădăcinilor este mic și sistemul radicular profund (140
Ruggeri și 1103 Paulsen), precum și portaltoiul Chasselas x
Berlandieri 41 B.
• Rezistența la excesul de umiditate. Vițele portaltoi nu
suportă excesul de umiditate din sol. Așa se explică de ce nu
dau rezultate plantațiile de vii pe solurile umede, gleizate.
Portaltoii cu sistemul radicular superficial, care dezvoltă o
masă mare de rădăcini, suportă mai ușor excesul temporar
de umiditate din sol, exemplu fiind portaltoii Riparia gloire și
Riparia x Rupestris 3309 C. Rezistență slabă la excesul de
umiditate o au portaltoii 41 B și 140 Ruggeri.
 Portaltoii obținuți din specia Vitis riparia

• Specia Vitis riparia Mich. (sinonime: River grape; June

grape; Vigne de rivieres; Riparia rebe etc.). Este răspândită în
zona temperată din nordul Statelor Unite ale Americii (statele
Virginia, Missouri, Dakota), unde crește sub formă de liană
viguroasă cu port agățător, prin luncile cu terenuri aluvionare
fertile și cu conținut redus în calcar. Manifestă o mare
rezistență la filoxeră și la bolile criptogamice. Are o
înrădăcinare ușoară, iar sistemul radicular este superficial
(trasant).
• A fost folosită ca portaltoi prima dată în Franța (anul 1874),
dovedind o foarte bună prindere la altoire, înrădăcinare ușoară
în școala de vițe, dar și o slabă rezistență față de calcarul activ
din sol. Din specia Vitis riparia au fost obținute circa 60 de
selecții, dintre care 18 sunt mai cunoscute.
• Dintre acestea 4 se folosesc ca portaltoi: Riparia gloire, Riparia
grand glabre, Riparia Portalis rouge și Riparia pubescens
rouge. Cea mai valoroasă selecție este Riparia gloire de
Montpellier, care s-a generalizat ca portaltoi.
 RIPARIA GLOIRE

• Sinonime: Riparia gloire de Montpellier;

Riparia Portaly sau Riparia Portalis; RG.
• Origine. A fost obținut în sudul Franței la
Montpellier (domeniul Portaly), de către
MICHEL prin selecție clonală dintr-o
populație de Vitis riparia.
• Este considetrat portaltoiul pionier în
acțiunea de refacere a podgoriilor distruse
de filoxeră în Europa.
• La noi în țară a fost introdus în perioada
anilor 1888-1889 .
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire cu
rozeta de culoare cafenie; frunzele tinere se
desfac în formă de jgheab și sunt lucioase.
• Frunza adultă este mare (20-25 cm
lungime), cuneiformă, cu început de trilobie;
sinusul pețiolar deschis în formă de liră.
Limbul frunzei este subțire, ușor gofrat, cu
dinții lungi, ușor ascuțiți, mucronii fiind lungi
și înconvoiați (caracter specific la Vitis riparia).
Nervurile de culoare verde rosiatic, iar pe cea
inferioară perisorii sunt grupați la bifurcația
nervurilor.
• Floarea este hermafrodită funcțional
masculă, ginosterilă, cu polen abundent și
fertil. Mai rar se întâlnesc și flori unisexuat
mascule.
• Lăstarii viguroși, netezi și lucioși, de
culoare verde cafenie cu nuanțe roșietice pe
partea însorită. Cârceii puternici, bi sau
trifurcati.
• Coarda are meritale lungi (15-20 cm
lungime), noduri proeminente de culoare
cafenie roșiatică. In secțiune este eliptică, cu
măduva dezvoltată, raportul lemn/măduvă fiind
în favoarea acesteia. Scoarța se detașează în
fâșii (periderm ațos, care incomodează la
altoire) .
• Însușirile agrobiologice. Riparia gloire se caracterizează
printr-o perioadă relativ scurtă de vegetație de 160-170 zile;
dezmugurește timpuriu și începe maturarea lemnului
lăstarilor devreme, prin luna august. Înrădăcinează ușor în
școala de vițe, (80-100% capacitatea de înrădăcinare a
butașilor), iar afinitatea cu soiurile roditoare la altoire este
mijlocie.
• În plantații dezvoltă un sistem radicular fascicular, bogat,
care pe solurile ușoare pătrunde până la adâncimea de 2-3 m;
pe solurile mai grele, tasate, rădăcinile sunt trasante,
sistemul radicular fiind în general, superficial. Afinitatea în
plantații este slabă, vițele formează o “gâlmă” la punctul de
altoire a cărui mărime depinde de soiul altoit. Ca urmare,
procentul de goluri în plantațiile de vii altoite pe Riparia gloire
este destul de ridicat, de 10-15%.
• Rezistențe biologice: foarte bună la filoxera radicicolă
(nota 18-20), datorită rădăcinilor subțiri care au o mare putere
de regenerare a țesuturilor atacate de filoxeră; bună la
filoxera galicolă, frunzele tinere fiind atacate numai în anii cu
precipitații abundente; foarte slabă la putregaiul alb al
rădăcinilor (Rosellinia necatrix); slabă la cloroză (maxim 6%
calciu activ în sol) și la secetă. Este rezistent la nematozi, în
special la Meloidogyne incognita, mai puțin rezistent la
Meloidogyne arenaria.
• Însușirile agrotehnice. Riparia gloire maturează lemnul
foarte bine, pe o lungime mare a coardelor (în medie 4 m),
asigurând astfel producții ridicate de butași (130-150 mii
butași/ha).
• Randamentele în școala de vițe sunt mari, de 40-50% vițe
altoite STAS. Imprimă precocitate soiurilor roditoare altoite, cu
circa 10-15 zile, fiind indicat ca portaltoi pentru soiurile de
masă. Vigoarea pe care o conferă soiurilor altoite, este mijlocie.
Nu suportă terenurile calcaroase.
• Particularitățile de cultură. Riparia gloire intră devreme în
vegetație (prima decadă a lunii aprilie), încât poate fi afectat de
înghețurile târzii de primăvară. Are nevoie de soluri cu textură
ușoară, profunde, permeabile, fertile (denumite în practica
viticolă “soluri de Riparia”).
• Tăierea se face în cepi scurți de 1,0-1,5 cm. Mijloacele de
susținere recomandate sunt spalierul vertical monoplan cu
conducerea oblică a lăstarilor și piramidele, deoarece lăstarii
au creșteri mari, ritmul fiind de 10-12 cm/zi în lunile de vară. Nu
necesită multe lucrări de copilit (8-9 copiliri pe vară), iar sarcina
care se lasă pe butuc este în medie de 10 lăstari.
• Reacționează bine la fertilizarea cu îngrășăminte chimice,
în special la cel cu potasiu care trebuie să predomine în
sistemul de fertilizare. Recoltarea coardelor se face obligatoriu
din toamnă, după care butucii se mușuroiesc.
• Variații și clone. Fiind un portaltoi foarte vechi, se
prezintă ca o populație heterogenă. Prin selecția clonală
făcută la Stațiunea viticolă Blaj s-a obținut clona 93 RG,
omologată în 1989 (M. TOADER și colab.).
• În Franța au fost selecționate și certificate 4 clone cu
numerele 1, 117, 142 și 196; cea mai valoroasă este clona
nr. 1 care este extinsă în cultură.
• Zonare. Riparia gloire a ocupat suprafețe mari în
primele decenii ale secolului XX. Treptat, suprafețele au
fost reduse în toate țările, pe măsură ce a intrat în
competiție cu alți portaltoi, în special cu hibrizii din grupa
Berlandieri x Riparia.
• Se întâlnește în plantațiile vechi de soiuri de masă, în
podgoriile din Moldova și cele de pe prima terasă a
Dunării, pe terenurile cu putere de clorozare slabă (I.P.C.
< 10) și cu umiditate asigurată. În prezent nu mai este
prevăzut la înmulțire ci doar clona 93 RG.
• Riparia gloire se folosește încă în multe țări viticole:
în Franța este portaltoiul de bază pentru soiurile de
calitate în regiunile Gironde și Dordogne; se folosește în
Portugalia, Elveția, Austria, Ungaria, Rusia etc.
 Portaltoii obținuți din specia Vitis rupestris

• Specia Vitis rupestris Scheele (sinonime: Sand

grape, Mountain grape, Rock grape, Raisin de
montagne etc.).
• Este răspândită în zonele aride din sudul Statelor
Unite ale Americii (bazinul Missisipi-Missouri), unde
crește sub formă de arbust rămuros pe platourile
stâncoase ale munților, pe terenurile pietroase, lipsite
de vegetație.
• Manifestă rezistență foarte bună la filoxeră, la bolile
criptogamice și la secetă. Înrădăcinează ușor și
suportă mai bine calcarul din sol decât specia Vitis
riparia.
• A fost folosită ca portaltoi în Franța, în anul 1885; la
noi s-a introdus în perioada anilor 1888-1889.
• Din această specie au fost extrase mai multe selecții:
Rupestris du Lot, Rupestris Ganzin, Rupestris Viala,
Rupestris Martin, Rupestris metalica și altele. Ca
portaltoi s-a impus numai selecția Rupestris du Lot.
 RUPESTRIS DU LOT

• Sinonime: du Lot; Rupestris monticola; Rupestris

phenomene; Rupestris Saint George - în California;
Rupestris Sijas; Rupestris Richter; Rupestris
Lacastella; Albarella în Italia.
• Origine. A fost obținut dintr-o populație de Vitis
rupestris de către CH. de GRASSET (1888), în
departamentul Lot din sudul Franței.
• După L. RAVAZ acest portaltoi ar fi fost remarcat mult
mai înainte de către R. SIJAS (1879) prin vigoare și
rezistența mare la calcar, pe terenurile carbonatice de
lângă Montpellier, localitatea Montferrier.
• S-a răspândit în regiunile aride cu terenuri
calcaroase din bazinul Mării Mediterane; ulterior a
fost introdus în America de Sud și California.
• La noi în țară a fost adus după 1900, odată cu
importul de vițe altoite din Algeria și s-a folosit pentru
refacerea viilor filoxerate din podgoriile subcarpatice.
• Caracterele ampelografice. La dezmugurire,
rozeta este de culoare verde arămie, ușor
peroasă; odată cu primele frunzulițe apar și
inflorescențele de culoare roșie. Frunzele tinere
au culoarea verde-arămie și sunt lucioase.
• Frunza adultă este mică, reniformă,
întreagă mai mult lată decât lungă, puțin
asimetrică, de culoare verde cu luciu metalic;
sinusul pețiolar larg deschis, în formă de
acoladă, constituind caracterul “tare” de soi.
Dinții sunt mici, ascuțiți, neregulați, în alternanță
un dinte mare cu unul mic. Nervurile sunt slab
proeminente, glabre și de culoare roșie violacee
în jurul punctului pețiolar. pețiolul scurt, lucios,
cu nuanțe roșii-violacee pe partea însorită.
Limbul se pliaza in forma de jgheab pe linia
nervurii mediane.
• Florea hermafrodită funcțional masculă,
ginosterilă, degajă la înflorit o aromă puternică.
• Lăstarul este neted, cu meritale scurte (sub
10 cm lungime), de culoare verde-roșiatică pe
partea însorită și acoperit cu un strat gros de
pruină. Cârceii sunt mici, bifurcați și foarte
puternici.
• Coardele sunt groase, cu suprafața netedă
și de culoare cenușie-deschisă, cu reflexe
violacei la noduri. Lemnul este dens, butașii
secționându-se greu la altoit; raportul
lemn/măduvă fiind în favoarea lemnului. Ochii pe
coarde sunt mici și rotunjiți.
• Însușirile agrobiologice. Rupestris du Lot este un portaltoi cu perioadă
foarte lungă de vegetație (peste 200 zile); dezmugurește foarte devreme,
pe la finele lunii martie începutul lui aprilie, iar vegetația se prelungește
până toamna târziu la sfârșitul lunii octombrie. Are vigoare mare, pe care
o imprimă soiurilor altoite de viță roditoare.
• Prezintă afinitate foarte bună cu soiurile roditoare, sudura la punctul de
altoire fiind perfectă și durabilă (trainică). Înrădăcinează ușor în școala de
vițe, capacitatea de înrădăcinare a butașilor fiind în proporție de 80-100%.
Și în plantații afinitatea este foarte bună; totuși procentul de goluri în viile
altoite pe Rupestris du Lot este mare, din cauză că se formează ușor
lăstari din portaltoi care slăbesc altoiul pe care îl elimină. Dezvoltă un
sistem radicular pivotant cu un număr redus de rădăcini ramificate,
groase și cărnoase, care păstrund în sol sub un unghi geotropic de 30-350
până la adâncimea de 4-5 m (P. PIȚUC, 1960).
• Rezistențe biologice: foarte rezistent la filoxera radicicolă, cu toate că
rădăcinile prezintă numeroase nodozități și chiar tuberozități, leziunile
însă, nu ajung la cilindrul central. Este atacat în schimb, puternic de
filoxera galicolă, frunzele prezentând numeroase gale mari de culoare
roșie, fiind necesare tratamente în timpul perioadei de vegetație cu
insecticide organo-fosforice. Este foarte sensibil la viroze (scurt-nodare,
mozaicul galben, clorozarea nervurilor), de aceea se folosește ca plantă
test pentru aceste viroze. Foarte sensibil la nematozii din genul
Meloidogyne; are rezistență bună la cloroză, suportând până la 30-40%
calcar total; rezistență mare la săruri, până la 0,8‰ NaCl; este rezistent la
mană și oidium, încât nu necesită tratamente împotriva acestor boli.
• Adaptabilitatea la carențe: foarte sensibil la carența de potasiu, sensibil la
carența de bor, mai puțin sensibil la carența de magneziu.
• Însușirile agrotehnice. Având perioada de vegetație foarte lungă, nu reușește
să matureze lemnul lăstarilor, lungimea utilă a coardelor fiind în medie de 2,5
m. Ca urmare, producția de butași este mică, circa 50-60 mii/ha. În schimb
randamentele în școala de vițe sunt dintre cele mai ridicate, depășind 60%
vițe altoite STAS.
• Imprimă tardivitate soiurilor altoite de viță roditoare și favorizează
meierea și mărgeluirea strugurilor în cazul soiurilor cu vigoare mare. Pe
terenurile cu exces de umiditate este foarte repede atacat de “scurt nodare”,
cu toată gama de simptome pentru această viroză: fasciația lăstarilor,
deformarea frunzelor, panașura frunzelor etc.
• Se comportă bine pe terenurile în pantă, cu soluri scheletice, argiloase,
bogate în carbonați. S-a constatat că nu rezistă însă la secetă, fenomenul
manifestându-se prin căderea prematură a frunzelor; se crează probabil un
dezechilibru între transpirația intensă a soiului altoi și alimentarea cu apă a
portaltoiului.
• Particularitățile de cultură. Rupestris du Lot formează foarte mulți lăstari pe
butuc, încât plivitul trebuie să se facă de mai multe ori. De asemenea,
formează din abundență copili, lucrarea de copilit efectuându-se des (12-14
ori). Mijlocul de susținere cel mai adecvat este spalierul vertical, cu sârme
oblice; nu se recomandă spalierul orizontal, deoarece este copleșit de
cresterea copililor. Sarcina care se lasă pe butuc este mică, în medie 5-6
lăstari, creșterile vegetative fiind slabe.
• La fertilizarea plantațiilor se folosesc doze mici de îngrășăminte
chimice, în special cu azot care prelungesc perioada de creștere vegetativă a
lăstarilor. Cea mai indicată este fertilizarea organică, cu gunoi de grajd bine
descompus.
• Recoltarea coardelor se face toamna mai târziu, după ce survin
înghețurile puternice din luna noiembrie, pentru a se putea înlătura porțiunile
de coardă cu lemn insuficient maturat.
• Variații și clone. Datorită virozării în masă a portaltoiului Rupestris
du Lot, în Franța s-a trecut la selecția sanitară. Au fost obținute prin
termoterapie 6 clone: 14, 110, 110 T1, 213, 214 și 215. Cele mai
valoroase sunt clonele 110 și 110 T1 care vor înlocui în cultură
populația veche de Rupestris du Lot.
• Zonare. Rupestris du Lot este folosit ca portaltoi în toate țările din
bazinul Mării Mediterane, pe solurile scheletice și bogate în CaCO3.
În Franța, se folosește în departamentele meridionale la altoirea
soiurilor pentru struguri de vin, de mare producție (Carignan,
Grenache, Ugni blanc, Syrah). În Algeria, peste 50% din plantațiile
de vii sunt altoite pe Rupestris du Lot. Este folosit în Maroc,
Spania, Portugalia, Turcia, Israel. A fost introdus în California, Peru
și Uruguay.
• În ultimile decenii, plantațiile de Rupestris du Lot s-au aflat în
regres, în favoarea portaltoilor hibrizi cu “sânge” de Rupestris,
cum sunt: Berladieri x Rupestris 140 Ruggeri și Berladieri x
Rupestris 1103 Paulsen.
• La noi în țară, Rupestris du Lot s-a folosit multă vreme ca
portaltoi în podgoriile din regiunile colinare ale Moldovei,
Munteniei, Olteniei și în podgoriile din Dobrogea. În prezent este
scos din cultură, deoarece dă producții foarte mici de butași și
imprimă tardivitate soiurilor altoite de viță roditoare. Este păstrat în
colecțiile ampelografice pentru a fi folosit ca genitor la obținerea
soiurilor noi de portaltoi sau hibrizilor înnobilați (soiuri rezistente).
 Portaltoii obținuți din specia Vitis berlandieri

• Specia Vitis berlandieri Planchon. (sinonime: Sugar grape,

Winter grape, Fall grape, Spanish grape, Vigne de montagne
etc.). Este răspândită în sudul Statelor Unite ale Americii (statul
Texas) și în Mexic, unde crește în stare sălbatică.
• Denumirea de Vitis berlandieri a fost dată de către
PLANCHON, în memoria botanistului elvețian J.L. BERLANDIER
care a recoltat această specie din Texas și a adus-o în Europa
(1834-1836). Se prezintă ca o liană viguroasă, agățătoare. Are o
serie de însușiri valoroase, cum sunt: rezistență bună la filoxeră
și la secetă, rezistență foarte mare la calcarul activ din sol.
• În perioada anilor 1888-1889 au fost făcute în Franța lucrări
de selecție din specia Vitis berlandieri. Dintre selecțiile obținute
au fost mai importante: Berlandieri Rességuier 1, Berlandieri
Rességuier 2 și Berlandieri Lafon 9. La noi în țară a fost adusă în
colecțiile ampelografice, selecția Berlandieri Rességuier 2.
• Selecțiile de Vitis berlandieri nu s-au impus ca portaltoi,
deoarece butașii au o capacitate de înrădăcinare foarte slabă,
numai 15-20%, iar randamentele obținute în școala de vițe sunt
mici. Un alt neajuns este sensibilitatea la mană, necesitând
multe tratamente ca și vițele roditoare europene.
 Portaltoii din grupa Riparia x Rupestris

Sunt primii hibrizi interspecifici creați în Franța de către G.

COUDERC (1881-1889), A. MILLARDET și CH. de GRASSET (1890-1899);
în Italia de către VINCENZO PROSPERI (1908). În practica viticolă s-au
impus creațiile lui Couderc (Riparia x Rupestris 3306 și 3309), precum și
cele ale lui Millardet (Riparia x Rupestris 101-14). Dintre creațiile italiene
mai valoroase, pot fi mentionate: Riparia x Rupestris 16-108 și 16-113
Prosperi.
Însușiri generale. Portaltoii hibrizi din grupa Riparia x Rupestris
au moștenit de la Vitis riparia o serie de însușiri valoroase cum sunt:
precocitatea, vigoarea de creștere mijlocie, maturarea bună a lemnului
coardelor, iar de la specia Vitis rupestris înrădăcinarea adâncă,
afinitatea bună cu soiurile de viță roditoare și rezistența bunã la calcar.
Dezmugurirea este timpurie, glabră sau slab pubescentă;
frunzele cuneiforme sau orbiculare, peroase pe fața inferioară. Au
rezistență bună la filoxera radicicolă, dar foarte slabă la filoxera galicolă;
rezistența la calcar îi aproprie mai mult de specia Vitis rupestris (circa 8-
10% calciu activ). Butașii înrădăcinează ușor și sigură randamente mari
în școala de vițe. În plantații, conferă vițelor altoite o vigoare sporită.
 RIPARIA x RUPESTRIS 3309 COUDERC

• Sinonime: 3309 C; pepineriștii

francezi îl denumesc simplu “le neuf
(9)”.
• Origine. Provine din hibridarea
dintre Riparia tomentosa x Rupestris
Martin (G. COUDERC, 1881).
• S-a răspândit ca portaltoi în țările
viticole din bazinul Mediteranei, fiind
considerat portaltoi pentru calitate.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurirea
glabră, verde lucioasă caracteristică speciei
Vitis rupestris. Odată cu primele frunzulițe
apar și inflorescențele de culoare roșie aprins.
Frunzele tinere sunt glabre și lucioase.
• Frunza adultă de mărime mijlocie spre
mică, orbiculară, întreagă, cu limbul gros,
gofrat în jurul punctului pețiolar, de culoare
verde intens. Sinusul pețiolar în formă de U;
dinții sunt ascuțiți de mărime mijlocie. Pe fața
inferioară prezintă peri scurți si rari, pe
nervuri; pețiolul este scurt și glabru.
• Florile sunt mascule, cu polen fertil.
• Lastarii sunt glabrii, de culoare verde
cafenie, cu meritale scurte (10-13 cm
lungime), cu noduri proeminente.
• Coardele sunt cu contur unghiular, de
culoare cafenie roșcată, scoarța se exfoliază
în plăci. Mugurii coardelor sunt mici și
ascuțiți.
• Însușirile agrobiologice. Riparia x Rupestris 3309 C are perioadă
lungă de vegatație 190-200 zile; dezmugurește în prima parte a lunii
aprilie, iar vegetația se prelungește până toamna târziu, maturarea
lemnului desăvârșindu-se în cursul lunii octombrie. Vigoarea de
creștere este submijlocie și nu imprimă soiurilor de viță altoită
vigoare mare.
• Butașii înrădăcinează bine în școala de vițe (70-80% capacitatea de
înrădăcinare), iar afinitatea la altoire cu soiurile roditoare este foarte
bună. În plantații dezvoltă un sistem radicular puternic, cu multe
rădăcini groase și cărnoase care pătrund în sol până la adâncimea de
3-4 m (P. PIȚUC, 1965); rădăcinile se regenerează foarte ușor.
• Rezistențe biologice: foarte bună la filoxera radicicolă, nota 18 în
scara lui Viala; slabă la filoxera galicolă; este sensibil la nematozii
endoparaziți din genul Meloidogyne; foarte sensibil la antracnoză.
Adaptarea pe terenurile calcaroase este mijlocie, maximum 11%
calcar activ, ceea ce corespunde la 25-30% CaCO3 total; sensibil la
sărurile nocive din sol, începând de la 0,3 g/l NaCl; rezistență bună la
secetă.
• Adaptabilitatea la carențe: foarte sensibil la carența de magneziu;
sensibil la carența de bor; mijlocie la cea de potasiu; bună la cea de
calciu și foarte bună la carența de fosfor.
• Însușirile agrotehnice. Maturează lemnul lăstarilor pe o lungime mai
mare decât Rupestris du Lot, în medie 3 m. Producțiile de butași, sunt
mijlocii 70-80 mii/ha, dar cu un grad bun de maturare a lemnului.
Butașii formează cu ușurință rădăcinile adventive și calusul, însă
sudura la punctul de altoire rămâne de multe ori incompletă. Dintre
soiurile care se comportă slab la altoire pe 3309 C sunt citate:
Chasselas doré, Alicante Bouschet, Gamay, Sylvaner și majoritatea
creațiilor Seyve-Villard (P. GALET, 1988).
• În plantații se comportă foarte bine pe 3309 C soiurile: Merlot, Cabernet
Sauvignon, Chardonnay și Pinot gris. Susține longevitatea butucilor și
contribuie la ridicarea calității producției de struguri. Nu suportă
terenurile acide, compacte și cu exces de umiditate.
• Particularitățile de cultură. 3309 C formează numeroși lăstari și copili,
necesitând multe lucrări de plivit și copilit în cursul vegetației. Sarcina
care se lasă pe butuc este în medie de 6-8 lăstari. Sistemul de susținere
cel mai corespunzător este spalierul vertical cu sârme oblice. În timpul
vegetației se aplică 1-2 tratamente împotriva filoxerei galicole, cu
insecticide organo-fosforice.
• Plantațiile se fertilizează cu doze moderate de îngrășăminte chimice:
orientativ N30 P50 K80 kg/ha s.a. Recoltarea coardelor se face toamna
târziu (noiembrie), după survenirea înghețurilor, pentru a se putea
îndepărta porțiunile de coardă cu lemnul insuficient maturat. După
recoltarea coardelor, butucii se mușuroiesc obligatoriu, în vederea
protejării lor peste iarnă.
• Variații și clone. Datorită virozării portaltoiului 3309 C și
sensibilității la nematozii endoparaziți, în Franța s-a trecut la
selecție sanitară. Au fost obținute 14 clone certificate, din care 3
sunt mai valoroase: clonele 111; 143 și 144. Cu aceste clone se va
înlocui populația veche de 3309 C.
• Zonare. Riparia x Rupestris 3309 C cunoaște încă o largă utilizare,
în multe țări viticole: Franța, Portugalia, Spania, Algeria, Turcia,
Croația, Ungaria, Rusia, Ucraina etc. S-a introdus ca portaltoi și în
nordul Africii, dar s-a dovedit a fi sensibil la vâtul uscat și fierbinte
denumit “Sirocco”.
• În Franța ocupă locul al V-lea în sortimentul vițelor portaltoi (circa
300 ha), fiind utilizat în regiunile mediteraneene (Gard, Hérault,
Aude, Var, Vaucluse) și regiunea viticolă Côtes du Rhône pe
solurile granitice.
• În țara noastră 3309 C s-a aflat în cultură până prin anul 1970, fiind
unul din portaltoii preferați de pepineriști, folosit în toate
podgoriile țării. A fost scos din cultură, odată cu obținerea
selecțiilor de portaltoi Crăciunel (C-26, C-71) care sunt mult mai
valoroase decât 3309 C pentru condițiile ecologice din podgoriile
noastre. Este încă folosit în Basarabia (Republica Moldova).
 RIPARIA x RUPESTRIS 3306 C

• Caracterele ampelografice. Sunt asemănătoare cu

cele ale portaltoiului 3309 C, de care se deosebește prin
perozitatea organelor vegetative; frunzele tinere sunt
peroase, frunza adultă peroasă în întregime pe fața
inferioară, lăstarii și cârceii sunt acoperiți cu perișori.
Frunza adultă este mică, orbiculară, întreagă și lucioasă
pe faţa superioară.
• Însușirile agrobiologice. Riparia x Rupestris 3306 C
este mai puțin valoros decât 3309 C, deoarece dă
producții foarte mici de butași (30-40 mii/ha), este foarte
sensibil la filoxera galicolă, slab rezistent la cloroză
(asimilează maximum 9% calcar activ din sol), foarte
sensibil la săruri (cloruri).
• În schimb, rezistă mai bine la secetă și se adaptează pe
solurile umede, formate pe marne. Nu s-a răspândit ca
portaltoi.
 RIPARIA x RUPESTRIS 101-14 MG

• Sinonime: 101-14 MG (Millardet și de

Grasset).
• Origine. A fost obținut în sudul Franței
(domeniul Laval) de către A. MILLARDET și CH.
de GRASSET, în urma unei hibridări între Vitis
riparia x Vitis rupestris făcute în anul 1882.
Inițial au fost obținuți 21 hibrizi (plante hibride)
din seria 101 care au fost comercializați în
amestec timp de 10 ani, până în anul 1892.
• În 1893 P. GERVAIS a selecționat hibridul cu
numărul 101-14 considerat a fi cel mai valoros.
• Caracterele ampelografice. La dezmugurire
rozeta este de culoare verde arămie,
lucioasă, acoperită cu scame rare; frunzele
tinere ușor scămoase de culoare slab arămie.
• Frunza adultă păstrează caracterele
speciei Vitis riparia. Este mare (17-23 cm
lungime), cuneiformă, întreagă cu slab
început de trilobie, de culoare verde pal, cu
mucronii lungi și înconvoiați (caractere
specific Ripariei). Limbul frunzei este ușor
gofrat, subțire și glabru, cu peri scurți pe
nervuri pe fața inferioară. Pețiolul este scurt
de culoare verde roșiatic, slab peros.
• Floarea hermafrodită functional femelă,
androsterilă.
• Lăstarii viguroși, cu meritale mijlocii
(sub 15 cm lungime), de culoare roșie
violacee pe partea însorită. Cârceii lungi, bi
sau trifurcați, de culoare cafenie.
• Coardele sunt eliptice cu noduri
proieminente, fin striate, de culoare cafenie
roșcată. Lemnul este moale, butași
secționându-se ușor la altoire. Scoarța se
exfoliază în fâșii. Mugurii mici și ascuțiți.
• Însușirile agrobiologice. Riparia x Rupestris 101-14 MG are însușiri
agrobiologice mai valoroase decât 3309 C; perioada de vegetație
este mai scurtă (170-180 zile), maturează lemnul lăstarilor pe o
lungime mai mare, asigurând producții mai ridicate de butași, în jur
de 80-85 mii butași/ha; vigoarea de creștere este mijlocie și nu
imprimă soiurilor altoite vigoare mare.
• Butașii înrădăcinează ușor în școala de vițe (70-75% capacitate
de înrădăcinare), iar afinitatea cu soiurile de viță roditoare este
foarte bună, sudura care se formează la punctul de altoire fiind
perfectă și trainică. În plantații, dezvoltă un sistem radicular foarte
ramificat, destul de profund, unghiul geotropic fiind puţin mai mare
de 450. Capacitatea de regenerare a sistemului radicular la acest
portaltoi este mijlocie.
• Rezistențe biologice: foarte bună la filoxera radicicolă, slabă la
filoxera galicolă; este rezistent la nematodul Meloidogyne incognita
și mai puțin rezistent la Meloidogyne arenaria; slab rezistent la
cloroză, asimilând maximum 9% calcar activ din sol; este foarte
sensibil la sărurile nocive (cloruri), doar 0,3‰ NaCl.
• Adaptabilitatea la carențe: foarte sensibil la carența de
magneziu; sensibil la carența de bor și fier; adaptabilitate bună la
carența de fosfor și calciu.
• Însușiri agrotehnice. Riparia x Rupestris 101-14 MG formează mai puțini lăstari
pe butuc și copili, încât nu necesită multe lucrări și operațiuni în verde pentru
întreținere.
• Butașii formează multe rădăcini adventive (12-13 în medie) și calusează
cu ușurință la punctul de altoire, randamentele în școala de vițe fiind mari, de
peste 60%. Afinitatea în plantații este bună cel mai bine comportându-se pe
101-14 MG soiurile de struguri pentru masă și soiurile pentru vinuri roșii de
calitate (Merlot, Cabernet Sauvignon). Grăbește maturarea strugurilor și
favorizează calitatea producției.
• S-a constatat că se adaptează la o gamă restrânsă de soluri, cum sunt
cele argiloase, fără exces de umiditate; pe solurile umede, rădăcinile sunt
atacate puternic de Rosellinia necatrix (putregaiul alb). Nu dă rezultate pe
solurile uscate, scheletice, carbonatice, pe rendzine și nisipuri.
• Particularitățile de cultură. Tehnologia de cultură a portaltoiului 101-14
MG este asemănătoare cu cea de la Riparia gloire. Sarcina care se lasă pe
butuc este în medie de 8 lăstari. Sistemele de susținere adecvate sunt spalierul
vertical cu sârme oblice și piramidele. Tăierea care se aplică este în cepi de
1,5-2,0 cm lungime.
• Pentru fertilizarea plantațiilor se folosesc doze moderate de îngrășăminte
chimice (N50 P80 K100 kg/ha s.a.) care să asigure creșterea lăstarilor și
maturarea lemnului.
• Recoltarea coardelor se face toamna, după căderea frunzelor, care la 101-14
MG are loc devreme, la începutul lunii octombrie.
• Variații și clone. În Franța, prin selecție clonală au fost obținute 2
clone, cu numărul 3 și 3 T1. Aceste clone certificate înlocuiesc în cultură
vechea populație a portaltoiului 101-14 MG.
• Din seria hibrizilor 101 obținuți de Millardet a fost selecționat în
Moravia portaltoiul SCHWARZMANN. Acest portaltoi se adaptează ușor
pe terenurile scheletice uscate, slab calcaroase și este folosit în
regiunea viticolă a Dalmației (Bosnia și Herțegovina) pe solurile roșii,
sărace în substanțe nutritive, precum și pe solurile argiloase din
regiunea Venetto (Italia).
• Zonare. Riparia x Rupestris 101-14 MG și-a restrâns arealul de
cultură în Europa; în Franța se situează pe locul 10 în sortimentul vițelor
portaltoi, iar în Italia este și mai puțin folosit. S-a extins în Africa de Sud
(circa 490 ha), fiind al doilea portaltoi ca pondere în cultură. A fost
introdus și în California, unde s-a dovedit a fi slab rezistent la filoxeră.
• La noi în țară, alături de 3309 C a fost folosit multă vreme, mai ales
în podgoriile din Moldova și din Basarabia. Începând cu anul 1970 el a
fost scos din cultură și înlocuit cu selecțiile Crăciunel. În Basarabia a
rămas portaltoiul de bază pentru viticultură.

• În final, se poate concluziona faptul că, portaltoii din grupa Riparia

x Rupestris și-au pierdut din importanța inițială, cultura lor fiind pe cale
de a se restrânge în toate țările viticole din Europa. Locul lor este luat de
hibrizii Berlandieri x Riparia și Berlandieri x Rupestris, precum și de
portaltoii hibrizi complecși, care sunt mult mai valoroși.
 Portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia

• Această grupă de portaltoi a apărut în viticultură spre sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX, răspândindu-se foarte repede în toate țările viticole: în Germania, practic este singura
grupă de portaltoi autorizată în cultură; în Luxemburg reprezintă 98% din totalul portaltoilor; în
Italia 78%, în Franța 37%.
• Dintre hibridatorii și selecționatorii care au lucrat la această grupă de portaltoi, menționăm:
G. COUDERC, G. FÖEX, P. VIALA, A. MILLARDET, CH de GRASSET în Franța; SIGISMUND TELEKY
în Ungaria; FRANZ KOBER în Austria; M. TOADER, B. BALTAGI, P. BANIȚĂ în România.
• Însușirile generale. Sunt portaltoi cu perioadă de vegetație mijlocie, viguroși, uneori cu
vigoare excesivă pe care o imprimă și soiurilor altoite de viță roditoare. Maturează bine lemnul
lăstarilor și asigură producții mari de butași.
• Rezistența/toleranța la filoxeră este mijlocie, comparabilă cu cea a genitorilor: gradul de
rezistență la filoxera radicicolă este bun, însă la filoxera galicolă este mijlociu. Sunt rezistenți la
mană, oidium și mai puțin afectați de viroze.
• Însușirea cea mai valoroasă o constituie ușurința de adaptare pe terenurile calcaroase,
putând fi cultivați pe soluri cu conținut foarte variabil în carbonați de calciu, de până la 20% calcar
activ. Dezvoltarea sistemului radicular este excelentă; rădăcinile nu sunt prea numeroase,
cărnoase, puternice, care pătrund în sol sub un unghi geotropic de 35-550 până la adâncimea de 4-5
m. Cu toate acestea sunt sensibili la secetă.
• Butașii au înrădăcinare bună în școala de vițe (60-80%), uneori slabă dacă caracterele
hibridului se aproprie mai mult de specia Vitis berlandieri. Această deficiență se poate corecta prin
folosirea substanțelor biostimulatoare (Radivit). Afinitatea cu soiurile de viță roditoare este bună,
atât la altoire, cât și în plantații.
• Sensibilitatea la secetă limitează în mare în mare măsură folosirea acestor portaltoi în zona
mediteraneană, fiind folosiți cu precădere în zonele cu climat septentrional, în care umiditatea este
asigurată.
• Caracterele ampelografice. Hibrizii din grupa Berlandieri x Riparia
se individualizează prin caracterele lor morfologice (fenotipicice) și anume:
• dezmugurire târzie, cu rozeta puternic scămoasă, de culoare
verde-albicioasă și marginile carminate, caracter moștenit de la Vitis
berlandieri;
• frunzele mari, cuneiforme, cu dinții terminali (mucronii) lungi și
înconvoiați, caractere moștenite de la Vitis riparia. Frunza este întreagă, mai
rar trilobată (cazul frunzelor de la baza lăstarilor), cu limbul gros, gofrat, de
culoare verde-închis, pufos-scămos pe fața inferioară.
• Lăstarii sunt viguroși; lucioși, cu meritale lungi, de culoare verde-
cafenie sau verde roșiatică, glabri sau peroși, cu vârful de creștere bronzat
sau de culoare verde-deschis.
• În funcție de caracterele morfologice (fenotipice) întâlnite la
lăstari, hibrizii din grupa Berlandieri x Riparia au fost grupați și notați de
către selecționatorul austriac FRANZ KOBER astfel:
• – A-plante cu lăstari roșiatici, pubescenți și dezmugurire bronzată;
• – B-plante cu lăstari roșiatici, glabri și dezmugurire bronzată;
• - C-plante cu lăstari verzi, pubescenți și dezmugurire verde-
albicioasă;
• - D-plante cu lăstari verzi, glabri și dezmugurire verde-albicioasă.
• Plantele cele mai valoroase (viguroase) au fost notate cu litere
duble AA, BB, CC, DD, însoțite de numerele de selecție
 BERLANDIERI X RIPARIA 420 A

• Sinonime: 420 A; în Italia este denumit “Cavo

moro”.
• Origine. Acest portaltoi a fost creat în Franța de
către A. MILLARDET și CH. de GRASSET (1887), prin
încrucișarea unei forme viguroase de Vitis
berlandieri cu Vitis riparia. Plantele hibride din seria
420 au fot selecționate, obținându-se mai multe
clone notate cu 420 A, 420 B și 420 C.
• Cea mai valoroasă a fost clona 420 A care a preluat
mai mult însușirile speciei Vitis riparia, încât
portaltoiul 420 A este supranumit “Riparia terenurilor
calcaroase”.
• S-a răspândit mai mult în țările viticole din bazinul
Mării Mediterane.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, cu
marginile rozetei carminate; odată cu frunzele apar în
rozetă și inflorescențele de culoare roză. Vârful lăstarului
este închis, frunzele tinere sunt alungite de culoare
arămie, acoperite cu scame rare, ușor bronzate.
Frunza adultă de mărime mijlocie (18-20 cm
lungime), cuneiformă, întreagă, cu sinusul pețiolar în
formă de liră; spre baza lăstarului se întâlnesc și frunze
trilobate, cu sinusurile laterale adânci. Limbul frunzei este
gros, rugos, slab gofrat, de culoare verde intens, ușor
pubescent pe fața inferioară. Dinții sunt lați și ogivali, iar
nervurile de culoare cafenie roșiatică spre bază către
punctul pețiolar. Pețiolul este scurt, de culoare cafenie
vineție, acoperit cu scame rare și peri erecți .
Floarea hermafrodită funcțional masculă,
ginosterilă.
Lăstarul viguros, verde închis, cu nodurile
proeminente, de culoare violacee, scămos spre vârf.
Cârceii lungi, bifurcați și puternici.
Coardele au meritale mijlocii (15-18 cm lungime),
cu striuri și caneluri, scoarța de culoare cafenie roșcată.
Măduva este dezvoltată, ocupând 1/3 din diametrul
scoarței. Peridermul scoarței se exfoliază în fâșii ca la
Riparia gloire. Mugurii sunt mari, conici, acoperiți cu
scame rare.
• Însușirile agrobiologice. Berlandieri x Riparia 420 A are o perioadă lungă de
vegetație, în medie 185-190 zile; dezmugurește târziu, în a doua jumătate a lunii aprilie și
maturează lemnul lăstarilor în lunile septembrie-octombrie. Are vigoare de creștere
mijlocie (mai viguros decât Riparia gloire) și grăbește maturarea soiurilor de viță
roditoare.
• Butașii înrădăcinează slab în școala de vițe (30-40% capacitate de înrădăcinare), iar
afinitatea la altoire cu soiurile roditoare este de asemenea slabă, ceea ce constituie marea
sa deficiență ca portaltoi. În plantații dezvoltă un sistem radicular puternic, cu rădăcini
principale puține, groase, care pătrund adânc în sol; ramificațile rădăcinilor principale
rămân majoritatea în straturile superficiale ale solului. Capacitatea de regenerare a
sistemului radicular este slabă.
• Rezistențe biologice: bună la filoxeră; rezistent la nematozii din genul Meloidogyne;
rezistent la cloroză, maximum 20% calacar activ din sol; foarte sensibil la sărurile nocive
din sol (0,4‰ NaCl); rezistența la secetă, mijlocie.
• Adaptabilitatea la carențe: bună la carența de calciu, sensibilitate mijlocie la
carențele de fier și potasiu.
• Însușirile agrotehnice. Berlandieri x Riparia 420 A formează puțini lăstari din butuc
și emite un număr redus de copili. Sistemul de susținere recomandat este spalierul
vertical, cu sârme oblice. Sarcina care se lasă pe butuc este în medie de 8-10 lăstari.
• Maturarea lemnului lăstarilor decurge lent, o bună parte din frunze rămânând verzi
pe butuc până în luna noiembrie, ceea ce indică un grad incomplet de maturare a
lăstarilor. Lungimea utilă a coardelor, toamna la recoltare este în medie de 3,5 m.
Producțiile de butași sunt mari, 80-100 mii butași/ha.
• Butașii formează greu rădăcini adventive și calus la punctul de altoire, încât
randamentele în școala de vițe sunt mici (sub 30%). Nu suportă terenurile acide,
compacte și este sensibil la excesul de umiditate din sol.
• Variații și clone. Selecția în cadrul portaltoiului 420 A a urmărit,
în primul rând, ameliorarea valorii sale genetice.
• În Franța au fost selecționate și certificate 5 clone cu numerele: 10,
11, 169, 241 și 241 T1. Cele mai valoroase sunt clonele 10 și 11 care
înlocuiesc în cultură populația veche de 420 A.
• Zonare. Berlandieri x Riparia 420 A are pondere mică în cultură.
Se cultivă mai mult în Italia (circa 250 ha), unde ocupă locul 3 în
sortimentul vițelor portaltoi.
• În Franța se află pe locul 13, fiind folosit ca portaltoi în zonele
viticole Gironde, Dordogne, Herault. Mai este cultivat și în Spania,
Grecia, Turcia, Rusia.
• La noi în țară nu și-a găsit vocația ca portaltoi. A fost experimentat
multă vreme la Stațiunea viticolă Pietroasa și s-a constatat o slabă
adaptabilitate la solurile scheletice-calcaroase pentru care este
creditat (GH. CONSTANTINESCU și colab., 1965).
• Se află în colecțiile ampelografice, fiind un genitor valoros pentru
obținerea de noi portaltoi și hibrizii înnobilați.
 BERLANDIERI X RIPARIA TELEKY 8 B

• Sinonime: Teleky 8 B, sau 8 B.

• Origine. A fost obținut în Ungaria de către selecționatorul SIGISMUND
TELEKY (1902). El a cumpărat în anul 1896 din Franța de la E. RESSGUIER
10 kg de semințe de Vitis berlandieri obținute prin fecundare liberă. S-a
recurs la cumpărarea de semințe, deoarece guvernul austro-ungar
interzicea la acea vreme importul de material săditor, instituind o carantină
severă din cauza Black-rott-ului care invadase viile Franței.
• Din semințele primite a rezultat un amestec de puieți, respectiv:
Berlandieri puri, Berlandieri-Riparia, Berlandieri-Rupestris și Berlandieri-
Vinifera. Teleky a rămas contrariat de această disjuncție de caractere și
timp de 3 ani a făcut observații asupra puieților obținuți, pe care i-a grupat
în 10 serii, notate cu cifre de la 1 la 10.
• Seriile cu numerele 1, 2, 3 reprezentate prin puieți Berlandieri puri cu
înrădăcinare slabă, au fost eliminate; din seria 10 reprezentată prin puieți
Berlandieri-Rupestris a fost selecționat portaltoiul Teleky 10 A, cu lăstari
glabri. Seriile cele mai numeroase 4-9 constituite din puieți Berlandieri-
Riparia au fost împărțite în două subgrupe, după caracterele fenotipice ale
puieților:
• fenotipul Riparia, seriile 4, 5, 6;
• fenotipul Berlandieri, seriile 7, 8, 9.
•Caracterele ampelografice. Fenotipic portaltoiul Teleky 8 B se
apropie mai mult de specia Vitis berlandieri. Dezmugurire
scămoasă, verde albicioasă, cu marginile rozetei carminate.
Vârful lăstarului este semideschis, frunzele tinere sunt
lucioase, de culoare verde-arămie, cu marginile carminate.
Frunza adultă este foarte mare (20-25 cm lungime),
întreaga, cuneiformă, sinusul pețiolar este în formă de liră sau
de V deschis; frunzele de la bază sunt frecvent trilobate.
Limbul frunzei este de culoare verde închis, gros, cu marginile
revolute și gofrat în jurul punctului pețiolar; pe fața inferioară
este peros. Nervurile sunt de culoare verde deschis, acoperite
cu peri scurți albicioși. Dinții mici, ogivali, neuniformi ca
mărime alternând în mod neregulat mari cu mici.
Pețiolul este de lungime mijlocie, culoare cafenie roșcată,
acoperit cu peri scurți și deși.
Floarea este hermafrodită funcțional masculă, ginosterilă.
Lăstarul este viguros, muchiat, cu meritale lungi (18-20
cm lungime), de culoare verde cafenie, mai intensă la noduri,
acoperit cu peri scurți pe toată lungimea și prevăzut cu
caneluri (caracter specific portaltoilor cu “sânge” de
Berlandieri).
Cârceii lungi, bi sau trifurcați de culoare roșiatică.
Coarda este groasă, eliptică în secțiune, de culoare
cenușie, cafenie, scoarța exfoliindu-se în fâșii. Mugurii sunt
destul de mari și bonți.
 Însușirile agrobiologice. Teleky 8 B se caracterizează
printr-o perioadă de vegetație mijlocie spre lungă (180 zile);
dezmugurește la 6-8 zile după Riparia gloire, iar maturarea
lemnului lăstarilor începe devreme, în a doua decadă a lunii
august. Are vigoare de creștere mare, pe care o imprimă și
soiurilor de viță roditoare altoite.
Înrădăcinează bine în școala de vițe (60-80%
capacitate de înrădăcinare a butașilor) și are afinitate bună
la altoire cu soiurile de viță roditoare (40-50%). În plantații
dezvoltă un sistem radicular puternic ramificat, cu creștere
mai mult pivotantă, unghiul geotropic fiind de 55-600.
Rezistențe biologice: bună la filoxera radicicolă
(grupa a III-a de rezistență), dar slabă la filoxera galicolă;
este rezistent la nematozi, în special la Meloidogyne
arenaria; are rezistență mijlocie la cloroză, asimilând
maximum 17% calciu activ din sol; nu rezistă la săruri,
maximum 0,4‰ NaCl. Rezistența la secetă este bună. În anii
ploioși este atacat de mană, necesitând 2-3 tratamente.
• Însușirile agrotehnice. Maturează lemnul lăstarilor destul de bine,
lungimea utilă a coardelor fiind de circa 4 m, încât producțiile de butași
obținute sunt mari de 150-180 mii/ha.
• Se adaptează cu ușurință pe toate tipurile de sol și are rezistență
mijlocie la excesul de umiditate din sol.
• Asigură rodirea abundentă și regulată a soiurilor altoite vinifera.
• Este indicat ca portaltoi pentru soiurile cu vigoare mijlocie, cum sunt:
Chasselas doré, Traminer roz, Burgund mare, Sylvaner, Riesling italian
și altele.
• Se comportă bine în plantațiile de vii pe terase și în general în
podgoriile și centrele viticole afectate de secetă.
• Particularitățile de cultură. Teleky 8 B nu formează mulți copili,
încât se întreține ușor în perioada de vegetație (8-9 lucrări de copilit și
legatul lăstarilor). La plivit, sarcina care se lasă pe butuc este de 10-12
lăstari.
• Sistemul de susținere cel mai adecvat este spalierul vertical cu sârme
oblice. În a doua parte a vegetației sunt necesare 1-2 tratamente
împotriva filoxerei galicole cu insecticide organo-fosforice.
• Necesită fertilizare anuală cu doze mari de îngrășăminte chimice.
• Recoltarea coardelor se face obligatoriu din toamnă, după care butucii
se mușuroiesc.
• Variații și clone. De la începutul introducerii sale în cultură, Teleky 8 B s-a
dovedit a fi o populație heterogenă.
• Prin selecție au fost obținute numeroase selecții clonale, la care lăstarii sunt
puternic pubescenți: Teleky 8 B selecția Ferarri, obținută în Italia (1921), cu flori
femele; Teleky 8 B selecția Durlach, obținută în Germania; Teleky 8 B selecția
Cosmo realizate la Institutul de viticultură din Conegliano Italia (1930).
• La noi în țară, lucrările de selecție ale portaltoiului Teleky 8 B au fost începute la
pepiniera de la Aiud de către M. AMBROSI (1920) și continuată la pepiniera
Buftea (1939), unde s-a realizat selecția Buftea (selecția Ambrosi). Este o clonă
viguroasă care se adaptează ușor pe solurile profunde și umede. La Stațiunea
viticolă Drăgășani, P. BANIȚĂ realizează selecțiile Drăgășani 37 și 57; s-a impus
ca portaltoi selecția 57 omologată în anul 1983.
• Zonare. Teleky 8 B s-a introdus ca portaltoi în anul 1910, în Transilvania. A
deținut ponderea cea mai mare în cultură până în 1940, după care suprafața a
fost restrânsă în favoarea selecțiilor mai noi de Berlandieri x Riparia și în special
Kober 5 BB.
• În prezent este admisă folosirea portaloiului Teleky 8 B fără a fi avizat pentru
extindere în cultură, până la restrângerea treptată pe măsura defrișării
plantațiilor vechi.
• Nici în celelalte țări vitivole Teleky 8 B nu se mai cultivă pe suprafețe mari. Este
folosit în Ungaria, Franța, Italia (selecțiile Cosmo 2 și 10), Germania (selecțiile
Durlach) și în Elveția.
 BERLANDIERI X RIPARIA KOBER 5 BB

• Sinonime: Kober 5 BB, sau 5 BB.

• Origine. A fost obținut în Austria de către FRANZ
KOBER (1920), prin selecție clonală din populația de
Berlandieri x Riparia Teleky 5 A.
• În perioada anilor 1902-1904 S. TELEKY a trimis la
stațiunea viticolă Nussberg de lângă Viena cele mai
valoroase tipuri din hibrizii de Berlandieri x Riparia obținuți
de el în Ungaria. În urma lucrărilor de selecție, F. KOBER a
extras două clone valoroase pe care le-a notat cu 5 BB și
125 AA, ce s-au impus ulterior ca portlatoi.
• În cazul portaltoiului 5 BB, cifra 5 desemnează seria
fenotipică apropiată de Riparia a hibrizilor lui Teleky;
primul B corespunde notației caracterelor întâlnite la lăstari
(culoare roșiatică, glabrii și cu vârfurile bronzate); cel de-al
doilea B desemnează vigoarea foarte puternică a
portaltoiului.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, verde
albicioasă, cu nuanțe cafenii; frunzele tinere de culoare
verde arămie, acoperite cu peri fini pe fața superioară și cu
scame rare pe nervuri pe fața inferioară. Vârful lăstarului
este semideschis și pufos.
• Frunza adultă este întreagă, cuneiformă, cu tendință
de trilobie. Limbul gros, de culoare verde intens, gofrat,
ondulat între nervurile principale, cu dinții scurți, ogivali,
mucronii lungi și înconvoiați; sinusul pețiolar este în formă
de U deschis. Pe fața inferioară este slab pubescentă;
pețiolul de lungime mijlocie și acoperit cu perișori scurți.
Caracterul “tare” de recunoastere îl reprezintă faptul că
nervura principală N1 formează o flexiune în treimea
superioară a limbului.
• Floarea hermafrodită, funcțional femelă, cu polen
steril; formează struguri mici, cu boabe mărunte, sferice, de
culoare neagră violacee.
• Lăstarul foarte viguros, cu meritale lungi (16-20 cm
lungime), striat, ușor pubescent la noduri, de culoare verde
cafenie, iar la noduri roșie vineție. Cârceii sunt lungi, bi sau
trifurcati, de culoare verde cu nuanțe roșiatice.
• Coarda este de culoare cafenie cenușie, striată, cu
suprafața costată, secțiunea transversală ușor eliptică;
măduva ocupă circa ½ din suprafața secțiunii. Scoarța se
exfoliază în plăci. Mugurii sunt mari, conici (globuloși).
• Însușiri agrobiologice. Kober 5 BB este un portaltoi foarte
viguros, cu perioadă mijlocie de vegetație (170-180 zile);
dezmugurește în prima decadă a lunii aprilie, maturarea lemnului
lăstarilor începe devreme, devansând adesea pe Riparia gloire,
procesul evoluând repede până spre sfârșitul lunii septembrie.
• Butașii înrădăcinează bine în școala de vițe (60-80%
capacitate de înrădăcinare), iar afinitatea cu soiurile de viță
roditoare este bună, circa 50% prindere la altoire. În plantații
dezvoltă un sistem radicular foarte puternic, cu rădăcini de
schelet numeroase și lungi, care exploarează un volum mare de
sol până la adâncimea de 5-6 m. Capacitatea de regenerare a
sistemului radicular este foarte mare.
• Rezistențe biologice: bună la filoxera radicicolă, dar slabă la
filoxera galicolă; este foarte rezistent la nematozii endoparaziți
din genul Meloidogyne, ceea ce permite folosirea ca portaltoi pe
terenurile infestate; mult mai rezistent la cloroză decât Teleky 8
B, asimilând maximum 20% calciu activ din sol; nu rezistă la
săruri, maxim 0,4‰ NaCl. Rezistența la secetă și excesul de
umiditate din sol este mijlocie.
• Însușirile agrotehnice. Kober 5 BB maturează lemnul lăstarilor foarte bine, lungimea
utilă a coardelor fiind de 4-5 m. Producțiile de butași care se obțin sunt mari, în medie 200
mii/ha și constante an de an (GH. CALISTRU, 1959).
• Se adaptează bine pe toate tipurile de sol, cu excepția solurilor acide, compacte și
secetoase. În plantații, conferă vigoare foarte mare soiurilor altoite de viță roditoare,
favorizează mărgeluirea strugurilor, întârzie maturarea și slăbește rezistența la ger a
soiurilor altoite de viță roditoare (C. ȚÂRDEA, 1991).
• Nu este indicat ca portaltoi pentru soiurile productive, cu vigoare mare (Fetească neagră,
Zghihară de Huși, Crâmpoșie), deoarece amplifică creșterile vegetative în detrimentul
producției de struguri.
• Autorii italieni menționează incompatibilitatea sa ca portaltoi pentru majoritatea soiurilor de
masă (Perlă de Csaba, Pance precoce, Delizia di Vaprio, Gros vert, Corniciola).
• Are afinitate bună în plantații și asigură producții mari de struguri, la soiurile: Merlot,
Cabernet Sauvignon, Chardonnay, Fetească regală, Riesling italian, Galbenă de Odobești
etc.
• Adaptabilitatea la carențe: foarte sensibil la carențele de magneziu și cupru; sensibilitate
mijlocie la carența de potasiu.
• Particularitățile de cultură. Fiind un portaltoi foarte viguros, se lasă sarcini mai mari
de lăstari pe butuc, în medie 12 lăstari; sarcinile mici de lăstari conduc la obținerea unor
butași prea groși, care crează dificultăți la altoit. Formează mulți copili, necesitând
operațiuni dese de copilit. Mijloacele de susținere recomandate sunt, spalierul vertical cu
sârme oblice și piramidele de 8 butuci.
• Fertilizarea se face cu doze moderate de îngrășăminte chimice, în special cu azot; pe
solurile fertile dozele de îngrășăminte se reduc la jumătate. În timpul vegetației sunt
necesare 1-2 tratamente împotriva filoxerei galicole, cu insecticide organo-fosforice.
• Maturarea lemnului lăstarilor se termină toamna devreme, încât recoltarea coardelor se
face imediat după căderea frunzelor.
• Variații și clone. De la începutul răspândirii sale portaltoiul Kober 5 BB s-a
dovedit a fi o populație destul de heterogenă din punct de vedere biologic. La noi în
țară s-a trecut încă din anul 1935 la supraselecția acestui portaltoi în cadrul
pepinierei de la Crăciunel (pepineristul UNGAR). Lucrările au fost continuate în
cadrul Stațiunii viticole Crăciunel-Blaj de către M. TOADER și B. BALTAGI care au
înmulțit și răspândit în cultură clona cea mai valoroasă sub denumirea de Selecția
Crăciunel 2. Această selecție este mai precoce decât Kober 5 BB, maturând lemnul
lăstarilor cu 2 săptămâni mai devreme.
• Tot la Stațiunea viticolă Crăciunel-Blaj, prin lucrările de selecție efectuate în
perioada anilor 1949-1964 s-au extras din Kober 5 BB alte două selecții valoroase de
portaltoi: Selecția Crăciunel 26 omologată în anul 1970 și Selecția Crăciunel 25
omologată în 1978 (M. TOADER și colab.).
• Lucrări de selecție ale portaltoiului Kober 5 BB au fost făcute și în alte țări.
Astfel, în Franța au fost certificate 25 de clone, din care cele mai valoroase sunt
clonele cu numerele 114, 76, 77 și 78; în Germania au fost obținute 3 clone: 13-
Geisenheim, 148-Fribourg și 48-Weinberg.
• Zonare. Kober 5 BB este portaltoiul cu ponderea cea mai mare în cultură la noi
în țară (circa 70% din suprafața plantațiilor actuale de portaltoi), fiind utilizat în toate
podgoriile țării. Tendința este de a se restrânge suprafețele, fiind înlocuit treptat cu
selecții mult mai valoaroase de Berlandieri x Riparia, cum sunt: Selecția Oppenheim
4; Selecțiile Crăciunel 2, 25, 26 și 71.
• Este cultivat pe suprafețe mari în multe țări viticole: în Italia, deține 50% din
suprafața plantațiilor de portaltoi; în Luxemburg, 60%; în Germania, Austria, Elveția
circa 75%. Se mai cultivă în Ungaria, Rusia, Franța etc.
 BERLANDIERI X RIPARIA 125 AA

• Sinonime: Kober 125 AA sau 125 AA.

• Origine. Este o selecție obținută în
Austria de către FRANZ KOBER (1920) din
hibrizii Berlandieri x Riparia primiți de la S.
TELEKY din Ungaria.
• Primul A, desemnează caracterele întâlnite la
lăstari (culoare roșiatică, pubescenți, vârful
bronzat), iar al doilea A vigoarea mare de
creștere.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, de
culoare verde albicioasă, cu marginile rozetei carminate;
frunzele tinere sunt de culoare arămie roșcată pufoase pe
fața inferioară și intens bronzate pe cea superioară. Vârful
lăstarului este semideschis, pufos, de culoare arămie
intensă.
• Frunza adultă foarte mare (25-30 cm lungime),
întreagă, cuneiformă, cu limbul de culoare verde intens,
plan, gofrat, cu dinții mici, ascuțiți, mucronii evidenți, cu
vârfurile înconvoiate; sinusul pețiolar deschis în formă de
liră. Pe fața inferioară frunza este pufoasă, iar pe cea
superioară prezintă scame rare și peri fini pe nervuri.
Punctul pețiolar este roșu, iar pețiolul de lungime variabilă
(14-27 cm), intens peros, de culoare verde-vineție .
• Floarea hermafrodită, funcțional femelă,
androsterilă; formează struguri mici, cu boabe mărunte de
culoare neagră maronie.
• Lăstarul este muchiat, intens peros, de culoare verde
vineție, iar pe partea însorită are culoare roșiatică. Cârceii
sunt foarte lungi, adesea trifurcați, de culoare cafenie
roșcată.
• Coarda are meritale lungi (15-20 cm lungime),
acoperită cu peri deși fini; prezintă striuri și caneluri
evidente, de culoare cenușie, iar scoarța se exfoliază în
solzi mici. Mugurii sunt mici și ascuțiți.
• Însușirile agrobiologice. Este un portaltoi foarte
viguros, cu perioadă lungă de vegetație (190-200 zile);
dezmugurește cu 5-10 zile mai târziu decât Riparia gloire,
iar maturarea lemnului lăstarilor se continuă până spre
sfârșitul lunii octombrie. Brumele de toamnă surprind
adesea portaltoiul 125 AA cu frunzișul verde.
• Înrădăcinează bine în școala de vițe (65-70%
capacitatea de înrădăcinare a butașilor), iar afinitatea cu
soiurile de viță roditoare este foarte bună, randamentele la
altoire fiind cuprinse între 45-50%. În plantații dezvoltă un
sistem radicular foarte puternic, format dintr-un număr
mare de rădăcini de schelet care pătrund în sol adânc sub
un unghi geotropic de 40-450.
• Rezistențele biologice: foarte bună la filoxera
radicicolă și filoxera galicolă, rezistență bună la mană și
oidium, rezistență mijlocie la cloroză, maxim 13% calcar
activ din sol, rezistență mijlocie la secetă. Este sensibil la
antracnoză.
• Însușirile agrotehnice și particularitățile de cultură.
Portaltoiul 125 AA formează copili lungi și viguroși, butucul
prezentând un aspect stufos. Maturează lemnul lăstarilor pe
lungimi mai mici decât Kober 5 BB (3,5 - 4,0 m lungimea
utilă a coardelor), producțiile de butași fiind de 150-180
mii/ha.
• Sarcina care se lasă pe butuc este în medie de 10-12 lăstari.
Mijlocul de susținere adecvat îl constituie spalierul vertical
cu sârme oblice, care favorizează maturarea lemnului
lăstarilor.
• Butașii formează multe rădăcini adventive (10-12
rădăcini/butaș) și calusează ușor. În plantații se adaptează
foarte bine pe toate tipurile de sol și realizează o bună
afinitate cu soiurile altoite de viță roditoare (procentul de
goluri fiind foarte mic).
• Nu conferă vigoare soiurilor altoite, cel mai bine
comportându-se soiurile: Chasselas blanc, Aligoté,
Fetească regală, Riesling italian, Neuburger, Fetească albă
și altele.
• Variații și clone. În vederea omogenizării genetice
a portaltoiului 125 AA s-au continuat lucrările de
selecție pentru a se obține clone mai valoroase. Astfel,
în Franța au fost certificate clonele 136, 181, 182, iar în
Germania clona 26-Fribourg.
• La noi țară la Stațiunea viticolă Crăciunel-Blaj s-a
urmărit selecția portaltoiului 125 AA, fiind selecționate
o serie de clone (10, 81, 87), care însă nu s-au
omologat.
• Zonare. Berlandieri x Riparia 125 AA este admis ca
portaltoi în România. Atât cultura, cât și utilizarea sa
este prevăzută numai în zonele viticole din sudul țării.
• Se cultivă pe suprafețe mici, în majoritatea țărilor
viticole: în Italia ocupă locul 6 în sortimentul vițelor
portaltoi, în Germania locul 5, iar în Franța locul 17.
 BERLANDIERI X RIPARIA SELECȚIA
OPPENHEIM 4

• Sinonime: SO-4 sau SO4.

• Origine. Este o selecție clonală rezultată
din portaltoiul Berlandieri x Riparia Teleky 4
A. Selecția a fost făcută în Germania, la
Școala de viticultură din Oppenheim de
către A. RODRIAN, cu puțin timp înainte de
1940.
• Au fost obținute două plante cu flori
mascule pe care le-a notat cu SO-4 și SO-8,
aceasta din urmă având vigoare slabă nu a
mai fost înmulțită.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă,
verde albicioasă, cu marginile rozetei colorate în roz. Vârful
lăstarului este semideschis, puternic scămos, de culoare
verde cu nuanțe arămiu-roșiatic. Frunzele tinere sunt
alungite, scămoase, de culoare arămie, cu marginile colorate
în roz.
• Frunza adultă este mijlocie spre mare (15-18 cm
lungime), mai mică decât la Teleky 8 B și Kober 5 BB,
întreagă, cuneiformă, de culoare verde gălbui, ondulată între
nervurile principale, cu marginile involute, glabră, acoperită
cu peri scurți numai pe nervuri, pe fața inferioară. Dinții mici,
ascuțiți, cu mucronii alungiți și înconvoiați; sinusul pețiolar
în formă de U deschis. Pețiolul este lung, ușor pubescent, cu
punctul pețiolar colorat în roz. Toamna, frunzele cad târziu și
se colorează în galben cu pete cafenii.
• Floarea este hermafrodită, funcțional masculă,
ginosterilă, cu polen fertil.
• Lăstarul are meritale lungi (18-23 cm), neted, de
culoare verde cu dungi roșii pe partea însorită cu noduri
violacee ușor pubescente. Cârceii lungi, trifurcați, de culoare
verde roșiatică.
• Coarda are culoare cenușie închisă, cu noduri
proeminente și acoperite cu peri scurți; scoarța se exfoliază
în plăci. Mugurii sunt mici și ascuțiți.
• Însușirile agrobiologice. Selecția Oppenheim 4 prezintă caractere
ampelografice și însușiri agrobiologice care o apropie mai mult de Riparia:
precocitate, maturare bună a lemnului; înrădăcinare ușoară în școala de vițe;
afinitate bună la altoire cu soiurile de viță roditoare, preferință pentru solurile
reavene și fertile. Vigoarea de creștere este mare, pe care o conferă și soiurilor
altoite de viță roditoare.
• Are o perioadă scurtă de vegetație (165-170 zile), dezmugurește cu 4-5 zile
mai târziu decât Riparia gloire, iar maturarea lemnului lăstarilor începe devreme,
pe la sfârșitul lunii iulie, încât până la finele lunii septembrie este terminată.
Maturează cel mai bine lemnul coardelor, comparativ cu toți ceilalți portaltoi din
grupa Berlandieri x Riparia.
• Butașii înrădăcinează ușor (60-80% capacitatea de înrădăcinare), iar
afinitatea la altoire cu soiurile de viță roditoare este bună (în medie 50% prinderi).
Sistemul radicular este foarte puternic și pătrunde în sol la adâncimi mari de 4-5
m; rădăcinile de schelet nu sunt numeroase, însă dezvoltă multe rădăcini subțiri
și lungi. Capacitatea de regenerare a sistemului radicular este foarte bună.
• Rezistențele biologice: are rezistență bună la filoxera radicicolă, însă slabă
la filoxera galicolă; este rezistent la nematozii endoparaziți (Meloidogyne
arenaria, Meloidogyne incognita); rezistență mijlocie la cloroză (maximum 17%
calciu activ în sol, respectiv I.P.C. = 30); este sensibil la sărurile nocive din sol,
maximum 0,4‰ NaCl (L. VIDAL și A. MARCELIN, 1968). Rezistența la secetă,
mijlocie. Dintre bolile criptogamice, este sensibil la antracnoză.
• Însușirile agrotehnice. Având dezmugurire timpurie, poate fi afectat de brumele târzii
de primăvară. Ritmul de creștere a lăstarilor este mic la începutul vegetației, până la înflorit,
după care sporește și se menține ridicat o perioadă îndelungată de timp. Maturează lemnul
lăstarilor foarte bine, lungimea utilă a coardelor depășând 4 m. Ca urmare, producția de
butași este mare, 190-200 mii/ha.
• În plantații, vițele altoite pe SO-4 nu înregistrează creșteri vegetative puternice în primii
ani; creșterea vițelor se echilibează abia din anul 8-10 de la plantare. Afinitatea de producție
cu soiurile roditoare este dintre cele mai reușite, golurile în plantații situându-se între 3-12%.
Imprimă soiurilor altoite precocitate, valorifică potențialul ridicat de producție al soiurilor și
favorizează calitatea strugurilor (C.ȚÂRDEA, 1991). Soiurile care dau rezultatele cele mai
bune sunt: Grasa de Cotnari, Fetească albă, Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling
italian, Chasselas doré și altele. Datorită vigorii mari, cercetătorii francezi îi atribuie
reducerea longevității vițelor în plantații, maxim 15-20 ani, după care se defrișează (P.
GALET, 1988).
• Adaptabilitatea la carențe: sensibilitatea ridicată la carențele de magneziu, cupru și
calciu; sensibilitate mijlocie la carența de potasiu.
• Se adaptează ușor pe toate tipurile de sol; nu suportă terenurile acide, cu exces de
umiditate și de săruri. Insuficiența magneziului cauzează ofilirea pedunculului
inflorescențelor, în special la soiurile Merlot și Cabernet Sauvignon.
• Particularitățile de cultură. Fiind un portaltoi viguros, se lasă sarcini mari de lăstari pe
butuc, în medie 12 lăstari. Mijlocul de susținere cel mai adecvat este spalierul vertical cu
sârme oblice. În timpul vegetației se execută săptămânal copilitul și legatul lăstarilor. Pentru
fertilizarea plantațiilor se folosesc doze mari de îngrășăminte chimice: N80-100 P100-150 K180-200
kg/ha s.a.
• Recoltarea coardelor se face în prima parte a lunii octombrie, înainte de a surveni
înghețurile de toamnă, după care butucii se mușuroiesc.
• Variații și clone. În cadrul Stațiunii viticole Blaj, prin lucrări
de supraselecție a fost extras din Selecția Oppenheim 4 o
clonă mult mai valoroasă, clona 4 (M. TOADER, 1955-1974).
Această supraselecție notată SO4-4 este mai productivă și
asigură randamente superioare la altoire (peste 60% vițe
altoite STAS).
• În Franța au fost obținute 78 de clone, dintre care cele mai
valoroase sunt clonele: 5, 15, 18, 102.
• Zonare. Selecția Oppenheim 4 este cel mai valoros
portaltoi din grupa Berlandieri x Riparia, încât s-a extins
repede în cultură. În Franța ocupă primul loc, anual
producându-se circa 35 milioane vițe altoite pe SO-4; în Italia
se situează pe locul 5, iar în Germania pe locul 1. Este
răspândit și în America de Sud (Brazilia).
• În țara noastră, Selecția Oppenheim 4 se recomandă ca
portaltoi în toate podgoriile și centrele viticole. A fost
omologată SO4-4 (anul 1974), care se extinde în cultură și va
avea ponderea cea mai mare din sortimentul vițelor portaltoi.
 Selecțiile românești de vițe portaltoi din grupa
Berlandieri x Riparia

Portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia s-au

dovedit cei mai valorosi pentru viticultura
românească.
De aceea, încă de la introducerea lor în cultură
s-a pus accentul pe activitatea de selecție, în
vederea obținerii unor forme biologice mai bine
adaptate la condițiile ecoclimatice și pedologice
din podgoriile noastre.
Lucrările de selecție au vizat portaltoii Teleky 8
B și Kober 5 BB, din care s-au obținut mai multe
selecții: Selecția Buftea, Selecțile Crăciunel 71,
2, 25 și 26, Selecțiile Drăgășani 37 și 57.
 SELECȚIA BUFTEA

• Origine. Este prima selecție de portaltoi obținută la noi în țară,

rezultată din Berlandieri x Riparia Teleky 8 B. Lucrările de selecție au
fost începute la pepiniera viticolă de la Aiud (M. AMBROSI, 1920) și
finalizată la pepinierele Buftea de lângă București (1939) în cadrul
Institutului de Cercetări Agricole al României (I.C.A.R.). De aceea, mai
este cunoscută și sub denumirea de “Selecția Ambrosi”.
• Caracterele ampelografice și agrobiologice. Caracterele
ampelografice sunt asemănătoare cu ale portaltoiului Teleky 8 B din
care provine. Prezintă unele însușiri agrobiologice mai valoroase, cum
sunt: capacitatea foarte bună de înrădăcinare a butașilor,
adaptabilitatea ușoară pe solurile umede și rezistență mare la secetă.
• Selecția Buftea nu s-a impus ca portaltoi și s-a renunțat în scurt timp la
folosirea ei. În schimb au fot continuate lucrările de selecție la
Stațiunea Crăciunel Blaj, urmărindu-se ameliorarea ei.
 SELECȚIA CRĂCIUNEL 71

• Sinonime: SC-71; C-71; Cr-71

• Origine. Este o supraselecție
provenită din Berlandieri x Riparia Teleky
8 B-Selecția Buftea.
• A fost obținută la Stațiunea viticolă
Crăciunel Blaj de către M. TOADER și
colab. (1949), omologarea ca portaltoi
făcându-se în anul 1970.
• Se remarcă prin producții foarte mari de
butași și randamente în pepineră de
peste 60% vițe altoite STAS.
• Caracterele ampelografice. Sunt asemănătoare
cu ale portaltoiului Teleky 8 B.
• Dezmugurire pufoasă, verde-albicioasă, cu
marginile rozetei carminate. Vârful lăstarului și
primele frunzulițe sunt pufoase de culoare
arămie-bronzată.
• Frunza adultă este mare, cuneiformă,
întreagă, cu tendința de trilobie.
• Limbul frunzei este gros, cu mezofilul bășicat,
de culoare verde intens, acoperit cu scame rare
pe ambele fețe; marginile sunt ușor involute, iar
sinusul pețiolar în forma de liră sau U.
• Floarea hermafrodită, funcțional masculă,
ginosterilă, cu polen abundent și fertil.
• Coarda de culoare cenușie cafenie, cu
meritale lungi, striate; nodurile de culoare
vineție și acoperite cu peri scurți deși.
• Însușirile agrobiologice. SC-71 este un portaltoi cu
vigoare mare și perioadă lungă de vegetație (peste 180
zile). Dezmugurește devreme, încât poate fi afectat de
brumele târzii de primăvară, iar maturarea lemnului
lăstarilor se realizează abia la sfârșitul lunii octombrie.
• Înrădăcinare bună a butașilor (65-80% capacitate de
înrădăcinare), afinitate mare la altoire cu soiurile de viță
roditoare (60%, în medie), încât randamentele în școala
de vițe sunt ridicate, până la 60% vițe altoite STAS.
• Rezistențe biologice: bună la filoxera radicicolă și
mijlocie la filoxera galicolă; rezistență bună la mană și
antracnoză. Rezistență bună la cloroză (maximum 20%
calciu activ în sol), la secetă și la excesul de umiditate
din sol. Sensibilitate la săruri, maxim 0,4‰ NaCl.
• Însușirile agrotehnice. Fiind un portaltoi cu vigoare mare,
se lasă sarcini corespunzătoare de lăstari pe butuc, în medie
8-12 lăstari. Maturează bine lemnul lăstarilor numai în
regiunile sudice ale țării, lungimea totală a coardelor fiind de
4-5 m. Ca urmare, producția de butași care se obține este
mare, de peste 200 mii/ha. Coardele se conservă bine în
timpul iernii, în sensul că țesuturile lemnoase își păstrează
viabilitatea, fără a se necroza.
• SC-71 are afinitate bună în plantații cu soiurile de masă
Chasselas doré și Muscat de Hamburg, cărora le imprimă
creșterea în greutate a strugurilor, aceștia fiind mai mari și
mai aspectuoși. Dintre soiurile pentru struguri de vin se
comportă bine pe SC-71: Riesling italian, Fetească regală,
Muscat Ottonel și altele.
• Zonare. Selecția Crăciunel 71 este portaltoiul recomandat
în toate podgoriile din centrul Transilvaniei (Târnave, Alba
Iulia), sudul Moldovei. Este indicat, în special, pentru soiurile
de masă şi cele de calitate.
• Plantațiile mamă de SC-71 sunt înființate cu prioritate în
zonele sudice ale țării, dată fiind perioada lungă de vegetație a
acestui portaltoi.
 SELECȚIA DRĂGĂȘANI 57

• Sinonime: Drăgășani 57 sau 57-Dg.

• Origine. Este o selecție clonală, rezultată
dintr-o populație de Teleky 8 B, obținută la
Stațiunea viticolă Drăgășani de către P. BANIȚĂ
(1964). Lucrările de selecție au fost începute în
anul 1950 și au durat până la 1964. Omologarea
ca portlatoi s-a făcut în 1985.
• De fapt au fost obținute două selecții:
Drăgășani 37 și Drăgășani 57. S-a impus ca
portaltoi valoros numai selecția 57, care se
remarcă prin precocitate (maturarea foarte bună
a lemnului) și producții mari de butași.
• Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este
scămoasă de culoare verde deschis, cu nuanțe roșiatice pe
margine.
• Frunza adultă este mare (20-25 cm lungime), cuneiformă,
întreagă cu tendință de trilobie mai ales către baza lăstarului.
Limbul frunzei este neted, cu marginile ondulate; dinții mici și
neregulați ca mărime, mucronii ușor alungiți și înconvoiați; sinusul
pețiolar deschis în formă de U sau de liră.
• Floarea este hermafrodită, funcțional femelă, androsterilă.
• Lăstarul este viguros, de culoare roșiatică pe partea însorită,
puternic striat și acoperit cu scame rare.
• Coarda de culoare cafenie deschisă, cu meritale mijlocii (16-18
cm lungime), secțiunea eliptică, măduva dezvoltată ocupând circa ½
din suprafața secțiunii ceea ce o apropie mai mult de Vitis riparia.
• Însușirile agrobiologice. Selecția Drăgășani 57 este
un portaltoi foarte viguros, care conferă vigoare mare
soiurilor altoite de viță roditoare.
• Are perioadă scurtă de vegetație (în medie 170 zile),
maturează lemnul lăstarilor începând devreme, în a doua
decadă a lunii august.
• Butașii înrădăcinează ușor 60-80% capacitate de
înrădăcinare, iar afinitatea la altoire este bună (50% în
medie, prinderile la altoire). În plantații dezvoltă un
sistem radicular puternic cu numeroase rădăcini de
schelet, care pătrund adânc în sol sub un unghi
geotropic de 45-500.
• Rezistențe biologice: bună la filoxera galicolă;
rezistență bună la mană. Este rezistent la cloroză
(maxim 20% calciu activ în sol) și cu rezistență mare la
secetă. Rezistența la excesul de umiditate este mijlocie.
Nu suportă salinitatea, maxim 0,4‰ NaCl săruri totale.
• Însușirile agrotehnice. Maturează lemnul coardelor bine
și asigură producții mari de butași, de până la 200
mii/ha.
• Se adaptează cu ușurință pe toate tipurile de sol.
• Cu toate că are perioadă scurtă de vegetație, s-a
constatat că imprimă tardivitate soiurilor altoite de viță
roditoare.
• În condițiile ecologice ale podgoriei Cotnari a rezultat că
susține potențialul ridicat de producție al soiurilor, însă
calitatea strugurilor este totdeauna mai scăzută. În
cazul soiului Chasselas doré se formează pe butuc un
număr mare de struguri, mici cu boabe mărunte.
• Zonare. Selecția Drăgășani 57 este prevăzut pentru
înmulțire, fiind un portaltoi valoros, mai ales pentru
regiunile viticole din sudul țării.
 SELECȚIA CRĂCIUNEL 2

• Sinonime: SC-2; C-2; Cr-2.

• Origine. Este o primă selecție obținută la
noi în țară din portaltoiul Kober 5 BB. Lucrările
de selecție au fost începute la Crăciunel –
județul Alba de către pepineristul UNGAR
(1937); înmulțirea ulterioară a selecției s-a
făcut în cadrul Stațiunii viticole Blaj (M.
TOADER și B. BALTAGI, 1956).
• Se remarcă prin perioadă scurtă de vegetație,
afinitate bună cu soiurile viguroase pentru
struguri de vin și producții mari de butași.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire
scămoasă, de culoare verde deschis cu vârfurile și
marginile rozetei intens carminate; vârful lăstarului
este semideschis, frunzele tinere cu mucronii
roșiatici și înconvoiați, intens scămoase pe ambele
fețe.
• Frunza adultă este mare (20-26 cm lungime),
cuneiformă, întreagă cu sinusul pețiolar în formă de
U larg deschis. Limbul frunzei de culoare verde
deschis, rugos, slab gofrat și acoperit cu peri scurți
și erecți, pe ambele fețe. Dinții sunt mici, lați,
mucronii ușor alungiți. Pețiolul frunzei de lungime
mijlocie, gros, culoare verde vineție și acoperit cu
peri deși.
• Floarea este hermafrodită, funcțional femelă,
androsterilă; formează struguri mici cu boabe de
culoare cafenie violacee.
• Lăstarul este muchiat de culoare verde vineție,
mai intensă la noduri și acoperit cu peri scurți, rigizi.
• Coarda de culoare cenușie uniformă, cu
internodii lungi (18-22 cm lungime), cu striuri
superficiale și acoperită cu perișori scurți.
• Însușirile agrobiologice. Selecția Crăciunel 2 are însușiri
agrobiologice comune cu portaltoiul Kober 5 BB din care
provine. Se deosebește prin următoarele: perioadă de
vegetație mai scurtă cu circa 6-8 zile față de Kober 5 BB;
dezmugurire timpurie, în prima decadă a lunii aprilie;
maturarea lemnului lăstarilor ceva mai devreme de cât la
Kober 5 BB.
• Are vigoare foarte mare, pe care o conferă și soiurilor
altoite de viță roditoare. Capacitatea de înrădăcinare a
butașilor este foarte bună, medie 80%, iar afinitatea la altoire
cu soiurile de viță roditoare bună (50% în medie, prinderea la
altoire). În plantații dezvoltă un sistem radicular foarte bogat,
lungimea rădăcinilor de schelet ajungând până la 5,5 m.
• Rezistențe biologice: bună la filoxera radicicolă și mijlocie
la filoxera galicolă; este rezistent la cloroză, asimilând
maximum 20% calciu activ din sol, I.P.C. = 40; rezistență
mijlocie la secetă și la excesul de umiditate din sol; sensibil la
săruri, maximum 0,4‰ NaCl. În plantațiile mamă se
semnalează frecvența crescută a atacului de cancer bacterian,
din cauza rezistenței slabe la temperaturile scăzute din timpul
iernii.
• Însușirile agrotehnice. Maturează bine lemnul lăstarilor,
lungimea utilă a coardelor fiind în medie de 4,5 m. Ca urmare,
producțiile de butași care se obțin sunt mari, în jur de 200 mii/ha.
Datorită precocității și maturării bune a lemnului coardelor, oferă
posibilitatea extinderii plantațiilor de portaltoi și în zona viticolă a
Transilvaniei.
• Sarcinile care se lasă pe butuc sunt în medie de 10 lăstari.
Mijlocul de susținere recomandat este spalierul vertical cu sârme
oblice. Formează mulți copili, încât necesită multe lucrări de copilit
și de legatul lăstarilor în timpul perioadei de vegetație.
• Fiind un portaltoi foarte viguros este indicat la soiurile de
struguri pentru vin cu potențial mare de producție, cum sunt:
Fetească regală, Fetească albă, Iordană, Mustoasă de Măderat,
Băbească neagră, Cadarcă etc. Nu este indicat pentru soiurile de
masă.
• Recoltarea coardelor se face obligatoriu din toamnă, deoarece
este sensibil la ger. Butucii se mușuroiesc pentru a fi protejați
peste iarnă.
• Zonare. Selecția Crăciunel 2 este portaltoiul recomandat cu
precădere în podgoriile din Transilvania. S-a răspândit și în
Slovacia, unde și-a confirmat precocitatea față de Kober 5 BB.
 SELECȚIILE CRĂCIUNEL 25 şi 26

• Sinonime: SC-25 și SC-26; C-25, C-26;

Cr-25, Cr-26.
• Origine. Au rezultat prin selecție
clonală din populația portaltoiului Kober
5 BB.
• Lucrările de selecție au fost efectuate în
perioada anilor 1949-1964 la Stațiunea
viticolă Crăciunel-Blaj de către M.
TOADER și B. BALTAGI.
• Omologarea ca portaltoi s-a făcut în anii
1970 (SC-26) și 1978 (SC-25).
• Caracterele ampelografice. Sunt
asemănătoare pentru cele două selecții.
Dezmugurire scămoasă, verde albicioasă,
cu marginile rozetei de culoare roz-
roșiatică.
• Frunza adultă de mărime mijlocie,
cuneiformă, întreagă, cu ușoară tendință
de trilobie. Limbul frunzei este ușor gofrat,
de culoare verde intens, acoperit cu peri
scurți, erecți, pe fața inferioară și prevăzut
cu scame rare pe fața superioară. Sinusul
pețiolar este larg deschis, în formă de liră
sau de V.
• Floarea hermafrodită, funcțional
femelă, androsterilă.
• Lăstarii sunt viguroși, cu meritale
lungi, striate, de culoare verde cafenie.
• Coardele de culoare cenușie cafenie,
nodurile cu nuanță violacee și acoperite
cu peri scurți și deși.
• Însușirile agrobiologice si agrotehnice. Sunt diferite de la o
selecție la alta. Selecția Crăciunel 25 se caracterizează prin
următoarele însușiri agrobiologice: vigoare mijlocie, perioadă
lungă de vegetație (187 zile), maturarea lemnului lăstarilor
începe după 20 august și durează până către sfârșitul lunii
octombrie. Maturează lemnul lăstarilor pe lungimi mari,
lungimea utilă a coardelor fiind de 4-4,5 m, iar producția de
butași este în jur de 170 mii/ha.
• Selecția Crăciunel 26 prezintă însușiri agrobiologice
asemănătoare cu ale Selecției Crăciunel 71: vigoare foarte mare,
pe care o imprimă și soiurilor altoite de viță roditoare; perioadă
lungă de vegetație (183 zile), începe maturarea lăstarilor târziu
după 1 septembrie și maturează lemnul pe lungimi mai mici,
lungimea utilă a coardelor fiind în jur de 4 m. Coardele se
conservă bine în timpul iernii.
• Înrădăcinare bună în școala de vițe (60-80% capacitate de
înrădăcinare a butașilor), afinitate bună la altoire cu soiurile de
viță roditoare (50% în medie, prindere). În plantații dezvoltă un
sistem radicular puternic cu multe rădăcini de schelet care
pătrund adânc în sol, sub un unghi geotropic de 45-500. Sunt
indicate ca portaltoi la soiurile pentru struguri de vin.
• Rezistențele biologice: ambele selecții au
rezistență bună la filoxera radicicolă și
mijlocie la filoxera galicolă; sunt rezistente
la cloroză, maximum 20% calciu asimilabil
din sol, respectiv I.P.C. = 40; rezistență
mijlocie la secetă și excesul de umiditate
din sol; nu rezistă la săruri, maximum 0,4‰
NaCl.
• Zonare. Plantațiile mamă se înființează cu
precădere în zonele din sudul țării, pentru a
se asigura maturarea lemnului coardelor în
toți anii. Selecţiile C-25 şi C-26 tind sa
înlocuiască populaţia portaltoiului din care
provind Kober 5 BB.
 SELECȚIA OPPENHEIM 4 - CLONA
CRĂCIUNEL 4

• Sinonime: SO 4-4; SO4-4.

• Origine. Este o supraselecție obținută
din portlatoiul Berlandieri x Riparia
Selecția Oppenheim 4 la Stațiunea
viticolă Crăciunel-Blaj (M. TOADER,
1955).
• A fost omologată ca portaltoi în anul
1974.
• Caracterele ampelografice.
Sunt asemănătoare cu cele ale
Selecției Oppenheim 4; vârful
lăstarului și primele frunzulițe
sunt scămoase, de culoare verde-
galbui, arămiu.
• Frunza adultă mare,
cuneiformă, întreagă sau cu un
început de trilobie. Limbul frunzei
este asimetric, gofrat, cu sinusul
pețiolar deschis în formă de liră
sau de V şi mucroni evidenţi.
• Floarea este hermafrodită,
funcțional masculă, ginosterilă cu
gineceul atrofiat.
• Lăstarul este striat, cu noduri
violacei, pubescente.
• Coarda de culoare maro
deschis, fin striată cu peri scurți
la noduri.
• Însușirile agrobiologice. SO 4-4 asigură o bună
maturare a lemnului coardelor și producții mari de
butași (190-200 mii/ha).
• Are rezistență bună la ger, țesuturile coardelor își
păstrează viabilitatea fără a se necroza. În
pepinieră asigură randamente mari, în medie de
43% vițe altoite STAS.
• Preferă solurile ușoare, cu un conținut mijlociu în
calcar, maxim 17% calciu activ, respectiv I.P.C. =
30.
• Zonare. SO4-4 este recomandat ca portaltoi în
toate podgoriile și centrele viticole, atât pentru
soiurile de masă, cât și cele pentru struguri de vin.
• Plantațiile mamă vor fi înființate cu prioritate în
regiunile sudice ale țării.
 Portaltoii din grupa Berlandieri x Rupestris
Au fost creați cu scopul de se îmbina rezistența mare la calcar a
speciei Vitis berlandieri, cu însușirea sporită de înrădăcinare, prindere
la altoire și rezistență la secetă a speciei Vitis rupestris. Sunt destinați
podgoriilor din regiunile secetoase (aride), cu soluri scheletice, bogate
în carbonați de calciu.
Obținerea acestor portaltoi este datorată selecționatorilor
italieni A. RUGGERI și F. PAULSEN, precum și selecționatorului francez
M. RICHTER. Dintre selecțiile profesorului Antonio Ruggeri s-a impus
ca portaltoi creația 140 Ruggeri. Creațiile lui F. Paulsen sunt mai
numeroase (Paulsen 771, 775, 779, 1103, 1447), cei mai valoroși fiind
portaltoii 1103 P și 1447 P. În ceea ce privește creațiile lui M. Richter,
destul de numeroase (Richter 8, 31, 41, 57, 60, 99, 110), s-au impus ca
fiind valoroase 99 R și 110 R.
Însușirile generale. Portaltoii din grupa Berlandieri x Rupestris
păstrează însușirile agrobiologice mai mult de la specia Vitis rupestris,
caracterizându-se prin următoarele: perioadă lungă de vegetație;
cerințe mari față de temperatură și insolație; maturarea târzie a
lemnului lăstarilor; sistem radicular puternic; rezistență mare la
filoxeră, la cloroză și la secetă.
 BERLANDIERI X RUPESTRIS 140
RUGGERI

• Sinonime: 140 RU.

• Origine. A fost obținut prin
încrucișarea portaltoilor Berlandieri
Resseguier nr. 2 x Rupestris du Lot, în
Sicilia (A. RUGGERI, 1894).
• La noi în țară a fost introdus în anul
1960.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire ușor peroasă, de culoare verde
slab arămie, cu marginile rozetei carminate; frunzele tinere sunt lucioase și de
culoare verde cu nuanțe arămii.
• Frunza adultă este mică spre mijlocie, întreagă, reniformă, de culoare
verde intens, lucioasă, ceruită, cu aspect metalic. Limbul frunzei este gros,
gofrat, cu dinții de mărime mijlocie, ogivali. Sinusul pețiolar este în formă de U,
larg deschis până la acoladă. Nervurile principale sunt ușor pubescente pe fața
inferioară și colorate în roșu către punctul pețiolar. Pețiolul este glabru si de
culoare violacee.
• Floarea hermafrodită, funcțional masculă, ginosterilă.
• Lăstarii cu meritale mijlocii; muchiați, de culoare roșie violacee, ușor
pubescenți. Cârceii sunt mijlocii, bi sau trifurcați, de culoare roșiatică.
• Coarda are scoarța maro roșcata, iar mugurii sunt mici și ascuțiți.
• Însușirile agrobiologice. 140 Ruggeri este un portaltoi cu
vigoare mijlocie și perioadă foarte lungă de vegetație (200-220
zile). Dezmugurește târziu, iar maturarea lemnului lăstarilor se
realizează numai în regiunile din sudul țării.
• Are înrădăcinare foarte bună în școala de vițe (60-80%
capacitate de înrădăcinare a butașilor), vițele altoite
prezentând numeroase rădăcini semicărnoase.
• Afinitatea cu soiurile de viță roditoare este de asemenea
foarte bună (60% prinderi la altoire, în medie). În plantații
dezvoltă un sistem radicular foarte puternic, pivotant, capabil
să exploreze un volum mare de sol.
• Rezistențe biologice: portaltoi rustic, cu rezistență foarte
bună la filoxera radicicolă, dar slabă la cea galicolă; este
rezistent la mană. Are rezistență mare la cloroză, maxim 20%
calciu activ în sol, I.P.C. = 40; rezistență mare la secetă. Nu
suportă însă nici excesul de săruri, maximum 0,4‰ NaCl și
nici excesul de umiditate din sol.
• Însușirile agrotehnice. Maturează lemnul
lăstarilor pe o lungime de circa 3,5 m, producțiile de
butași fiind mijlocii 110-130 mii/ha.
• Se adaptează cu ușurință pe solurile calcaroase,
literatura de specialitate creditându-l până la 35%
calciu total în sol; valorificând foarte bine și solurile
scheletice compacte din zonele secetoase.
• Adaptabilitatea la carențe: optimă la carențele de
fosfor și magneziu, slabă la carența de potasiu. Nu
suportă aciditatea excesivă din sol.
• În plantații imprimă soiurilor altoite o vigoare
foarte mare și prelungește perioada de vegetație.
Susține potențialul de producție al soiurilor de viță
roditoare, însă nu favorizează calitatea strugurilor;
sensibilizează soiurile la atacul de putregai cenușiu.
• Variații și clone. Prin selecție clonală efectuată în cadrul
Institutului de cercetări pentru viticultură Valea Călugărească a
fost obținută din 140 Ruggeri clona 59 (V. GRECU, 1985). Această
clonă se caracterizează prin: vigoare mare; maturare bună a
lemnului coardelor; producții mari de butași (125-135 mii/ha);
afinitate bună la altoire cu soiurile de viță roditoare. Este
recomandată ca portaltoi sub denumirea de 140 Ruggeri-59 Vl
(Valea Călugărească).
• În Franța, din populația portaltoiului 140 Ruggeri au fost
extrase 10 clone certificate dintre care mai valoroase sunt cele cu
numerele 101, 216, 217. Sunt folosite la altoirea soiurilor cultivate
în regiunile viticole meridionale ale Franței, cu soluri calcaroase,
sărace și secetoase.
• Zonare. Ruggeri 140 este portaltoi admis la noi în cultură,
selecția recomandată fiind 140 Ruggeri-59 Vl pentru podgoriile din
Dobrogea și cele de pe Terasele Dunării.
• Este răspândit în Sicilia, sudul Italiei, ocupând locul 2 în
sortimentul vițelor portaltoi. Se folosește în Spania, Portugalia,
Franța, precum și în țările viticole din nordul Africii (Maroc,
Tunisia, Algeria).
 BERLANDIERI X RUPESTRIS 1103
PAULSEN

• Sinonime: 1103 Paulsen sau simplu

1103 P.
• Origine. A fost obținut tot din
încrucișarea portaltoilor Berlandieri
Resseguier nr. 2 x Rupestris du Lot, de
către F. PAULSEN (1896) la pepinierele
de lângă Palermo din Sicilia.
• S-a remarcat prin rezistență deosebită la
secetă și cloroză.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, de culoare verde
albicioasă, cu nuanțe roz; vârful lăstarului este semideschis, cu pigmentație
antocianică verde roșiatică. Frunzele tinere sunt glabre și bronzate.
• Frunza adultă este mică spre mijlocie, întreaga, reniformă, cu sinusul
pețiolar larg deschis, lipsit de mezofil în vecinătatea sinusului pețiolar, acesta
fiind delimitat direct de nervuri. Limbul frunzei este lucios, de culoare verde
intens cu nervurile roșiatice către bază; marginile limbului sunt involute, cu
dinții mici, ogivali, iar mucronii scurți și înconvoiați.
• Floarea este hermafrodită, funcțional masculă, ginosterilă.
• Lăstarul subțire, cu noduri violacei, acoperit cu peri scurți și deși. Cârceii
fini si roșii.
• Coarda are meritale mijlocii, subțiri, scoarța netedă, de culoare brună
ciocolatie. Mugurii sunt mici și ascuțiți.
• Însușirile agrobiologice. 1103 Paulsen este un portaltoi
cu vigoare mijlocie și perioadă foarte lungă de vegetație
(200-220 zile). Maturarea lemnului lăstarilor începe după 1
septembrie și se finalizează foarte târziu, în toamnă.
• Înrădăcinarea butașilor este mijlocie (40-60% capacitatea
de înrădăcinare), la fel și afinitatea la altoire cu soiurile de
viță roditoare. În plantații dezvoltă un sistem radicular foarte
puternic, care pătrunde adânc în sol, sub un unghi geotropic
de 35-450. Capacitatea de regenerare a sistemul radicular
este mijlocie.
• Rezistențe biologice: foarte rezistent la filoxera
radicicolă, însă este puternic atacat de filoxera galicolă;
rezistent la nematozii endoparaziți din genul Meloidogyne;
sensibil la viroze, cercetatorii francezi atrag atenția că acest
portaltoi ar fi virozat în masă.
• Are rezistență foarte mare la cloroză, peste 35% calciu
asimilabil din sol; toleranță bună la acțiunea sărurilor nocive
din sol (0,6-0,7‰ NaCl). Foarte rezistent la secetă; rezistent
la excesul de umiditate din sol.
• Însușirile agrotehnice. Formează un număr mare de
lăstari și copili, necesitând multe lucrări de plivit și
copilit. Sistemul se susținere adecvat este spalierul
vertical cu sârme oblice. Sarcina pe butuc este în
medie de 6-7 lăstari.
• Maturează lemnul lăstarilor pe o lungime de circa 3 m,
încât producțiile de butași care se obțin sunt mijlocii
80-100 mii/ha. În plantații are afinitate foarte bună cu
soiurile de viță roditoare.
• Conferă soiurilor altoite o vigoare de creștere mare și le
prelungește perioada de vegetație. Se adaptează ușor
pe solurile argiloase-calcaroase, scheletice, compacte
și chiar pe cele acide.
• Adaptabilitatea la carențe: foarte sensibil la carențele
de fosfor, magneziu și calciu; sensibilitate mijlocie la
carența de potasiu.
• Variații și clone. Prin lucrările de selecție
făcute în Franța au fost extrase din populația
portaltoiului 1103 Paulsen un număr de 12
clone certificate, dintre care mai valoroase
sunt clonele cu numerele: 112; 113 și 201.
Acestea sunt extinse în cultură.
• Zonare. Portaltoiul 1103 Paulsen are o largă
răspândire în țările viticole din bazinul Mării
Mediterane (Italia, Franța, Grecia, Tunisia,
Algeria), fiind utilizate pe terenurile bogate în
carbonați de calciu și în săruri.
• La noi în țară a fost introdus după 1960,
pentru a fi încercat în podgoriile din Dobrogea
și cele de pe nisipurile din sudul Olteniei. Se
află în colecțiile ampelografice.
 • BERLANDIERI X RUPESTRIS 99 RICHTER

• Sinonime: Richter 99 sau simplu 99 R.

• Origine. A fost obținut în sudul Franței de
către M. RICHTER (1889), prin încrucișarea
portaltoilor Berlandieri de Las Sorres x
Rupestris du Lot.
• Portaltoiul Berlandieri de Las Sorres este o
selecție obținută din Berlandieri Resseguier
nr. 2, obținută tot de Richter.
• S-a remarcat prin rezistență deosebită la
secetă și cloroză.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, verde albicioasă, cu
nuanță roșiatică. Vârful lăstarului este semideschis, cu pigmentația antocianică
roșie; frunzele tinere sunt peroase și de culoare roșie intensă.
• Frunza adultă este mică, reniformă, întreagă și de culoare verde deschis.
Limbul frunzei este slab pubescent, ușor ondulat, formând un fel de coame pe
direcția nervurilor principale. Dinții sunt mici, ogivali, cu mucronul terminal ușor
alungit și înconvoiat. Sinusul pețiolar este larg deschis în formă de acoladă.
• Floarea hermafrodită funcțional masculă, prin avortarea aproape completă a
ovarului; uneori se formează struguri mici, cu boabe sferice negre.
• Lăstarii sunt muchiați, lucioși, de culoare roșiatică în treimea superioară;
nodurile de culoare violacee.
• Coarda are culoare cenușie, meritale lungi și noduri proeminente; este
striată și slab pubescentă la noduri
• Însușirile agrobiologice. Vigoare foarte mare și
perioadă lungă de vegetație (190-200 zile);
dezmugurește timpuriu, în prima decadă a lunii aprilie,
iar maturarea lemnului lăstarilor se prelungește până la
sfârșitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie.
• Înrădăcinare slabă în școală de vițe (20-40%
capacitate de înrădăcinare a butașilor), iar prinderea la
altoire este mediocră (30-40%), cu toate că afinitatea cu
soiurile de viță roditoare este bună. În plantații dezvoltă
un sistem radicular puternic, alcătuit dintr-un număr
redus de rădăcini de schelet care pătrund adânc în sol.
• Rezistențe biologice: foarte bună la filoxera
radicicolă; slabă la filoxera galicolă; puternic atacat de
mană, mai ales in anii ploiosi, ca majoritatea portaltoilor
din grupa lui Richter; foarte rezistent la nematozii din
genul Meloidogyne. Rezistența la cloroză este mijlocie,
maxim 17% calciu activ din sol; nu rezistă la excesul de
săruri, maximum 0,4‰ NaCl; foarte rezistent la secetă.
• Particularitățile de cultură. Formează foarte mulți copili
cu vigoare mare de creștere, care concurează lăstarii
principali.
• În timpul vegetației necesită tratamente împotriva manei, mai
rar împotriva filoxerei galicole. Toamna este surprins adesea
de înghețurile timpurii, care întrerup procesul de maturare a
lemnului lăstarilor. Producțiile de butași care se obțin sunt
mijlocii, de circa 80 mii butași/ha.
• Butașii formează un număr mic de rădăcini adventive la
bază (5-7 rădăcini), iar calusarea este înceată, din cauza
gradului insuficient de maturare a lemnului. Prelungește
vegetația soiurilor altoite, în școala de vițe. În plantații,
sistemul radicular se dezvoltă încet și este slab ramificat,
rădăcinile de schelet pătrund însă adânc în sol.
• Portaltoiul Richter 99 se adaptează ușor pe solurile
uscate, scheletice, carbonatice, nisipoase și sărace în
substanțe nutritive. Favorizează producția la soiurile pentru
struguri de masă.
• Variații și clone. Din populația portaltoiului
Richter 99 s-au obținut în Franța, prin selecție
clonală și termoterapie, 11 clone certificate
pentru înmulțire. Cele mai valoroase sunt
clonele 96, 178, 179, 222 T și 223 T (ultimile
două au fost obținute prin termoterapie).
• Zonare. 99 Richter are o largă răspândire în
zona viticolă mediteraneană; în Algeria se află
pe primul loc, în Franța pe locul 4, iar în Maroc
și Tunisia ocupă circa 25% din plantațiile de
portaltoi. Este folosit în Spania, Portugalia,
Turcia și Africa de Sud.
• Este întâlnit doar în colecțiile
ampelografice.
 BERLANDIERI X RUPESTRIS 110
RICHTER

• Sinonime: Richter 110 sau 110 R.

• Origine. A fost obținut de către M.
RICHTER (1889), prin încrucișarea
selecțiilor de portaltoi Berlandieri
Resseguier nr. 2 x Rupestris Martin.
• S-a dovedit a fi mult mai valoros decât
99 Richter, fiind considerat portaltoiul
terenurilor secetoase și calcaroase.
• Caracterele ampelografice. La dezmugurire, odată cu primele
frunzulițe apar și inflorescențele, de culoare roșie violacee (caracter
moștenit de la Vitis rupestris); frunzele tinere sunt lucioase și puternic
bronzate.
• Frunza adultă este mică, reniformă, întreagă, lucioasă, cu sinusul
pețiolar larg deschis în formă de acoladă. Limbul frunzei este gros,
ușor ondulat, cu marginile involute; dinții mici, lați și ascuțiți; punctul
pețiolar este roșu ca și pețiolul.
• Floarea hermafrodită, funcțional masculă, cu polen abundent și
fertil.
• Lăstarii sunt glabrii, costați, de culoare roșiatică în treimea
superioară.
• Coardele cu meritale lungi, glabre, de culoare cafenie roșcată;
scoarța se exfoliază în fâșii. Mugurii sunt mari și conici
• Însușirile agrobiologice. Portaltoiul 110 Richter este foarte
viguros, cu perioadă lungă de vegetație (190-210 zile);
dezmugurește în a doua parte a lunii aprilie, înflorește devreme, iar
vegetația se prelungește până toamna târziu în luna noiembrie.
• Înrădăcinarea butașilor este slabă (20-40% capacitate de
înrădăcinare), iar prinderea la altoire este de asemenea slabă din
cauza maturării insuficiente a lemnului coardelor și a infuzieiei de
Vitis berlandieri. Afinitatea cu soiurile de viță roditoare este bună,
sudarea care se formează la punctul de altoire fiind completă și
trainică.
• În plantații dezvoltă cel mai puternic sistem radicular;
rădăcinile de schelet sunt groase, cărnoase și pătrund adânc în
solurile cele mai compacte. Ca urmare, rezistența la secetă este
foarte mare.
• Rezistențe biologice: foarte rezistent la filoxera radicicolă, slab
rezistent la filoxera galicolă; puternic atacat de mană; rezistent la
nematozii endoparaziți, în special Meloidogyne incognita; sensibil
la viroze (necrozarea nervurilor). Are rezistență bună la cloroză, în
sensul că suportă 40-50% calcar total din sol, în regiunile aride; în
climatul continental temperat, cu umiditate mare în sol, s-a
constatat că nu suportă mai mult de 17% calciu activ.
• Însușirile agrotehnice. Emite cu ușurință copili
din mugurii de vară pe lăstari, încât aspectul
butucului este stufos, etalat.
• Mijlocul de susținere cel mai adecvat este
spalierul vertical cu sârme oblice. Maturează
lemnul lăstarilor pe lungimi mici, producția de
butași fiind în jur de 80 mii/ha.
• Înrădăcinarea și calusarea butașilor este slabă,
de aceea randamentele în școala de vițe sunt mici
(25-30% vițe altoite STAS).
• Afinitatea în plantații cu soiurile de viță
roditoare este foarte bună, încât longevitatea
butucilor este mare.
• Se adaptează perfect pe solurile argiloase,
compacte, pe solurile carbonatice și pe nisipuri,
unde alți portaltoi nu dau rezultate.
• Variații și clone. Și în cazul portaltoiului 110 Richter
s-au obținut prin selecție clonală în Franța, un mare
număr de clone (17 clone certificate), dintre cele mai
valoroase sunt : 6, 7, 118, 140 și 206. Acestea se
folosesc la altoirea soiurilor pentru struguri de vin
cultivate în podgoriile din sudul Franței, pe terenurile din
zonele aride cu soluri scheletice, calcaroase.
• Zonare. Richter 110, alături de Richter 99 este folosit
ca portaltoi în toate regiunile viticole din bazinul
mediteranian. În Franța și Spania se folosește cel mai
mult; urmează Turcia, Marocul, Algeria, Israelul și alte
țări.
• Nu se folosește in România. Ar prezenta interes
pentru podgoriile din zona centrală a Dobrogei și cele de
pe nisipurile uscate din sudul Olteniei.
• La noi în țară, portaltoii din grupa Richter nu-și
găsesc utilitatea din cauza tardivității, producțiilor mici
de butași și randamentelor scăzute în școala de vițe.
 PORTALTOII HIBRIZI EUROPEO-AMERICANI

Portaltoii din această grupă au fost creați la

sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX în
Franța, Italia, Spania, Austria, Israel.
Scopul urmărit l-a constituit, obținerea de portaltoi
mult mai rezistenți la cloroză și secetă decât cei rezultați
din încrucișarea speciilor de vițe americane între ele.
A fost efectuate hibridări între soiurile de viță
roditoare europene (Vitis vinifera) și speciile de vițe
portaltoi americane: Vitis vinifera x Vitis rupestris; Vitis
vinifera x Vitis berlandieri; Vitis vinifera x Vitis riparia.
Multe din creațiile obținute s-au folosit inițial ca
hibrizi producători direcți sau genitori pentru crearea de
hibrizi complecși.
 Portaltoii din grupa Vitis vinifera x Vitis rupestris

• Cei mai valoroși portaltoi din grupa Vitis vinifera x Vitis

rupestris au fost creați în Franța de către: COUDERC,
MILLARDET, GANZIN, CASTEL, MALEGUE și alții. La început s-a
încercat folosirea lor ca hibrizi direct producători, dar fără succes,
deoarece majoritatea s-au dovedit sensibili la filoxeră, la mană, iar
vinurile de calitate mediocră.
• Având vigoare mare de creștere a apărut ideea să fie folosiți
ca portaltoi.
• Au însă multe însușiri agrobiologice negative și anume:
perioadă lungă de vegetație și grad scăzut de maturare a lemnului
coardelor; sistem radicular relativ superficial, din care cauză
suferă de secetă; slabă rezistență la filoxeră și sensibilitate la
mană.
• Toate aceste neajunsuri au făcut ca să se renunțe foarte
repede la folosirea lor ca portaltoi.
• S-au impus la vremea respectivă ca portaltoi, numai câteva
creații și anume: Mourvedre x Rupestris 1202 Couderc, Aramon x
Rupestris Ganzin nr. 1, 2, 9.
 MOURVEDRE X RUPESTRIS 1202 C

• Sinonime: 1202 C.
• Origine. A rezultat din hibridarea
soiului de viță roditoare Mourvedre cu
specia Vitis rupestris (G. COUDERC,
1883).
• La început s-a folosit ca hibrid direct
producător, deoarece produce struguri
cu boabe mijlocii, negre.
• Comercializarea ca portaltoi s-a făcut
începând cu anul 1889.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, cu rozeta de
culoare verde albicioasă; vârful lăstarului și frunzele tinere alungite,
cu mucronii înconvoiați, culoare verde gãlbui, slab arămie.
• Frunza adultă este mică, orbiculară, întreagă, rareori trilobată,
cu suprafața ondulată, iar sinusul pețiolar deschis în formă de liră.
Limbul frunzei este glabru, cu dințatura neregulată, dinții sunt lați,
ascuțiți, mucronii ușor alungiți și înconvoiați; punctul pețiolar este de
culoare roșie.
• Floarea hermafrodită, normală; formează struguri mici, cu boabe
mijlocii, sferice, de culoare negru violaceu.
• Lăstarul este gros, costat, cu meritale scurte, noduri
proeminente, de culoare verde cafenie, roșiatică pe partea însorită.
Are creștere erectă și prezintă scame.
• Coarda de culoare cenușie, cu scoarța netedă.
• Însușirile agrobiologice. Portaltoi foarte viguros,
cu perioadă lungă de vegetație (190-210 zile), şi care
imprimă tardivitate soiurilor altoite de viță roditoare.
Are capacitate mare de înrădăcinare în școala de vițe
și prindere foarte bună la altoire. În plantații dezvoltă
un sistem radicular puternic cu multe rădăcini de
schelet cărnoase, care pătrund adânc în sol.
• Rezistențe biologice: este puternic atacat de
filoxera radicicolă, prezentând numeroase tuberozități
pe rădăcini, însă rădăcinile se refac repede datorită
vigurozități portaltoiului și evoluției mai lente a
insectei; puternic atacat de mană.
• Mourvedre x Rupestris 1202 C este considerat
portaltoiul terenurilor calcaroase și umede: suportă
până la 30% calcar total în sol și tolerează excesul de
umiditate din sol.
• Însușirile agrotehnice. Formează cu ușurință copili pe lăstari,
cu vigoare mare de creștere, necesitând multe lucrări de copilit. În
condițiile din țara noastră, maturează lemnul lăstarilor incomplet
pe lungimea de 2,0-2,5 m. Ca urmare, producția de butași este
mică, în jur de 50-60 mii/ha.
• Înrădăcinarea butaşilor este bună (65-70% capacitate de
înrădăcinare), iar formarea calusului la punctul de altoire este de
asemenea foarte bună, încât randamentele care se obțin în școala
de vițe sunt suficient de mari (36,5-40,5% vițe altoite STAS).
• Se adaptează cu ușurință pe terenurile calcaroase și umede,
asigurând longevitatea mare plantațiilor de vii roditoare. Dă
rezultate bune pe solurile carbonatice, grele, cu substrat mărnos si
cu conținut ridicat în calciu, precum si pe solurile cu substrat
nisipos. Nu reușește pe solurile subțiri compacte, uscate și sărace
în substanțe nutritive.
• Mourvedre x Rupestris 1202 C cu toate că are vigoare proprie
foarte mare, nu conferă vigoare soiurilor altoite de viță roditoare.
Ca hibrid producător direct este foarte fertil, având un număr mare
de struguri.
• Zonare. Mourvedre x Rupestris 1202 C s-a
folosit la refacerea plantațiilor de vii distruse
de filoxeră din podgoriile noastre, până la
apariția portaltoilor Teleky 8 B și Kober 5 BB
(adică până prin anul 1925).
• După aceasta s-a renunțat la el, fiind
menținut în colecțiile ampelografice deoarece
este un genitor valoros pentru crearea de
hibrizi înnobilați.
• Mai este folosit ca portaltoi în Portugalia,
Algeria, Turcia, însă majoritatea țărilor au
renunțat la el.
 ARAMON X RUPESTRIS GANZIN NR. 1

• Sinonime: Ganzin nr. 1; ARG-1; în

California este cunoscut sub prescurtarea
A x R1.
• Origine. A fost obținut în Franța de către
VICTOR GANZIN (1879), prin hibridarea
soiului de viță roditoare Aramon cu specia
Vitis rupestris.
• Din această combinție el a selectat 5
portaltoi, numerotați cu 1, 2, 4, 9 și 60. Cei
mai valoroși, care s-au impus o vreme ca
portaltoi au fost 1, 2, 9.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire slab scămoasă, roșiatică; vârful
lăstarului este deschis, cu pigmentație antocianică puternică; frunzele tinere
lucioase, glabre, de culoare roșie intensă.
• Frunza adultă este mică, orbicular-reniformă, de culoare verde intens,
întreagă sau ușor trilobată, cu sinusul pețiolar în formă de U larg deschis până
la acoladă. Limbul frunzei este glabru, gros, ceros; dinții ascuțiți, înguști, iar
mucronii ușor alungiți și înconvoiați. Nervurile sunt uşor roșiatice spre bază,
pețiolul egal ca mărime cu nervura mediană și de culoare vineție.
• Floarea hermarodită, funcțional masculă, ginosterilă, cu polen abundent și
fertil.
• Lăstarul este muchiat și glabru, de culoare verde vineție, acoperit cu un
strat subțire de pruină.
• Coarda de culoare cafenie cenușie, cu meritale scurte și noduri
proeminente; scoarța are pustule dese brune negricioase și se desprinde în
plăci mici.
• Însușirile agrobiologice. Ganzin nr. 1 este un portaltoi viguros, cu
perioadă lungă de vegetație (180-200 zile); dezmugurește timpuriu, în prima
decadă a lunii aprilie și maturează lemnul lăstarilor târziu, până la sfârșitul
lunii octombrie.
• Butașii înrădăcinează foarte bine în școala de vițe (86% în medie,
capacitatea de înrădăcinare).
• Prinderea la altoire este nesatisfăcăctoare, calusează greu din cauza
afinității slabe cu soiurile de viță roditoare. În plantații dezvoltă un sistem
radicular foarte puternic, cu foarte multe rădăcini ramificate care nu pătrund
prea adânc în sol, unghiul geotropic fiind de 50-600.
• Rezistențe biologice: ca și Mourvedre x Rupestris 1202 C este puternic
atacat de filoxeră, rădăcinile prezentând numeroase tuberozități; radicelele
sunt puternic afectate. Rădăcinile însă se refac foarte repede datorită vigorii
mari de creștere a portaltoiului, încât toleranța la atacul filoxerei este bună.
• Rezistența la filoxeră este asigurată numai pe solurile profunde și
umede, în schimb pe cele nisipoase și uscate este slabă. Are rezistență
slabă la mană, necesitând 2-3 tratamente în cursul perioadei de vegetație.
• Ganzin nr. 1 este rezistent la cloroză, suportând 25-30% calcar total în
sol. Pe solurile umede, limita este mult mai redusă, maxim 20% calcar total.
Nu rezistă la secetă.
• Însușirile agrotehnice. Portaltoi foarte viguros, care
conferă vigoare mare soiurilor altoite de viță roditoare.
Favorizează meierea și mărgeluirea strugurilor și de aceea
nu este recomandat pentru soiurile de masă.
Maturează lemnul lăstarilor foarte neuniform, în
funcție de condițiile climatice ale anului, producția de
butași fiind mijlocie 80-100 mii/ha. În școala de vițe
prelungește vegetația altoilor, lăstarii maturându-se numai
pe circa 2/3 din lungimea lor.
• Zonare. Ganzin nr. 1 s-a folosit ca portaltoi, până după
cel de-al doilea război mondial (până la raionarea
viticulturii din anul 1955). A fost înlocuit cu selecțiile din
grupa Berlandieri x Riparia, mult mai valoroase.
• Se mai folosește ca portaltoi în Portugalia, Franța,
Sicilia, însă în proporții reduse. În California este
portlatoiul principal, în plantațiile de vii irigate din
regiunea Napa Valley.
 Portaltoii din grupa Vitis vinifera x Vitis berlandieri

• Sunt mult mai valoroși decât cei din grupa Vitis vinifera
x Vitis rupestris, prin însușirile agrobiologice moștenite de la
Vitis berlandieri.
• Au fost creați în Franța, în scopul refacerii plantațiilor de vii
filoxerate pe terenurile calcaroase, din regiunile Champagne
și Charante (A. MILLARDET, G. COUDERC, J.L. VIDAL).
Hibridări s-au făcut și în Italia (V. PROSPERI, C. GRIMALDI, F.
PAULSEN, A. RUGGERI), în Spania (F. BOBADILLA, M.
MARTINEZ-ZAPORTA) și în alte țări, fără rezultate deosebite.
• Dintre portaltoii valoroși creați în Franța, care s-au
menținut în cultură, menționăm: Chasselas x Berlandieri 41
B și Cabernet x Berlandieri 333 E.M. (École de Montpellier).
Alți portaltoi, mai puțin valoroși: Pinot x Berlandieri 422 A,
Alicante Bouschet x Berlandieri, Folle blanche x Berlandieri.
 CHASSELAS X BERLANDIERI 41 B

• Sinonime: 41 B
• Origine. A rezultat din încrucișarea
soiului de viță roditoare Chasselas cu
specia americană Vitis berlandieri (A.
MILLARDET și CH. de GRASSET, 1882).
• Încrucișarea dintre Chasselas x
Berlandieri a fost repetată de mai multe
ori, obţinându-se serii de hibrizi: 3, 41,
76, 77 și 731.
• Cea mai valoroasă a fost seria 41, din
care a rezultat portaltoiul 41 B.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurie pâsloasă, verde albicioasă, cu
marginile rozetei carminate. Frunzele tinere sunt bronzate și acoperite cu
scame albe, dese; vârful lăstarului este închis, scămos de culoare verde
cafenie.
• Frunza adultă de mărime mijlocie (16-18 cm lungime), cuneiformă,
întreagă, ușor trilobată, cu sinusul pețiolar în formă de liră deschisă. Limbul
frunzei este de culoare verde deschis, revolut, gofrat, cu dinții foarte mici,
ogivali, acoperit cu scame rare, albe, pe fața superioară, iar pe cea inferioară
este uşor peros.
• Floarea hermafrodită, funcțional femelă; formează struguri mici, cu
boabe mărunte sferice, negre.
• Lăstarul este puternic striat, de culoare verde albicioasă, acoperit cu
scame rare, nodurile de la bază sunt violacei.
• Coarda cu meritale mijlocii (12-15 cm lungime), noduri proeminente,
canelată, de culoare cafenie, cu scoarța de nuanță cenușie; lemnul este dens,
iar scoarța se exfoliază în plăci. Mugurii sunt mari și bonți.
• Însușirile agrobiologice. Este portaltoiul cu cea mai scurtă
perioadă de vegetație, folosit la noi în țară (165-170 zile);
dezmugurește târziu și începe maturarea lemnului lăstarilor
devreme, încât la finele lunii septembrie este încheiată.
• Înrădăcinarea butașilor este slabă (20-40% capacitatea de
înrădăcinare), iar afinitatea la altoire cu soiurile de viță roditoare
este, de asemenea, slabă (30-40% prinderea la altoire). În plantații
dezvoltă un sistem radicular puternic, rădăcinile de ordinele I-II
orientându-se în sol sub un unghi geotropic de 450. Explorează un
volum mare de sol, asemenea lui Kober 5 BB, detașându-se prin
lungimea mult mai mare a rădăcinilor de schelet.
• Rezistența biologice: este considerat tolerant la filoxera
radicicolă, cu toate că prezintă numeroase nodozități pe rădăcini
(clasa a III-a de rezistență, după R. POUGET); rezistență foarte slabă
la filoxera galicolă; în anii ploioși este atacat de mană. Sensibil la
nematozii endoparaziți.
• Foarte rezistent la cloroză, maximum 40% calciu activ în sol, I.P.C. =
60; toleranță mijlocie la săruri, maximum 0,5-0,6‰ NaCl. Are
rezistență bună la secetă și nu suportă excesul de umiditate din sol.
• Însușirile agrotehnice. Chasselas x Berlandieri 41 B are o
vigoare mijlocie și s-a constatat că transmite soiurilor altoite pe el o
vigoare mare sustinându-le potentialul cantitativ si calitativ.
Maturează lemnul lăstarilor foarte bine, lungimea utilă a coardei fiind
de 4-4,5 m. Ca urmare, producțiile de butași sunt mari, de 100-120
mii/ha.
• Datorită înrădăcinării slabe a butașilor și afinității reduse cu
soiurile de viță de roditoare, randamentele care se obțin în școala de
vițe sunt mici (25-30% vițe altoite STAS), motiv pentru care
pepinieriștii evită folosirea lui ca portaltoi.
• În plantații, soiurile altoite înregistrează creșteri vegetative mici, în
primii ani; abia după 6-8 ani de la plantare, creșterile se normalizează.
• Afinitatea de producție este bună și asigură longevitate mare
vițelor în plantații. Se adaptează cu ușurință pe solurile calcaroase,
scheletice, uscate, având rezistență mare la secetă. Nu suportă
excesul de umiditate din sol.
• Este portaltoiul cel mai indicat pentru soiurile de masă și soiurile
pentru vinuri albe de calitate la care favorizează acumularea
zaharurilor în struguri.
• În condițiile ecologice ale podgoriei Cotnari, 41 B alături de SO-4
s-au dovedit portaltoii cei mai corespunzători, atât pentru cantitatea
producției de struguri, dar mai ales pentru calitate. Pentru soiul
Chasselas doré este portaltoiul ideal.
• Particularitățile de cultură. Formează mulți copili pe lăstari,
necesitând lucrări dese de copilit. Sarcina de producție este
mijlocie, în medie 8 lăstari/butuc. Mijlocul de susținere recomandat
este spalierul, cu sârme oblice. În timpul vegetației sunt necesare
tratamente împotriva manei și a filoxerei galicole.
• Pentru îmbunătățirea randamentului în școala de vițe, butașii
se tratează cu substanțe biostimulatoare (Radivit soluție 10% sau
Radivit pudră 5%, Calovit 2%). De asemenea, se recomandă
metodele intensive de producere a vițelor altoite, în solarii.
• Zonare. Portaltoiul 41 B ocupă locul 2 în Franța, ca pondere în
cultură. Franța exportă cantități mari de butași în Germania, Elveția,
Siria, Liban, Israel pentru altoirea soiurilor de masă. Se mai cultivă
în Grecia, Spania, Portugalia și alte țări. În regiunea viticolă
Champagne reprezintă 92% din vițele altoite.
• La noi în țară este admis în cultură, fiind folosit în podgoriile
din Dobrogea; pe prima terasã a Dunării, în centrele viticole
specializate în struguri de masă; în toate arealele de podgorii, cu
soluri calcaroase, fără exces de umiditate.
• În anul 2003 a fost omologată la ICDVV Valea Călugărească clona
41B-6 Vl (autori M. Petrescu, M. Stoian, D. Hoza), caracterizată prin
producții de 100-130 mii butași/ha, rezistență mai bună la secetă și
calcarul activ din sol.
 CABERNET SAUVIGNON X
BERLANDIERI 333 EM

• Sinonime: 333 EM (École de

Montpellier).
• Origine. A fost obținut de către G.
FÖEX (1883), profesor la Școala
Națională de Viticultură din Montpellier.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire pâsloasă albicioasă,
cu marginile rozetei carminate; frunzele tinere sunt roșiatice,
puternic bronzate și acoperite cu scame dese.
• Frunza adultă este mică, orbiculară, de culoare verde intens, cu
sinusul pețiolar în formă de liră închisă. Limbul frunzei este pufos pe
fața inferioară, cu dinții largi ogivali. Prezintă polimorfism foliar.
• Floarea hermafrodită, funcțional masculă, cu polen fertil.
• Lăstarul de culoare verde vineție pe partea însorită, striat și
acoperit cu scame rare pe lungimea lui.
• Coarda este de culoare cenușie, cu meritale mijlocii (12-14 cm
lungime), mugurii mari și globuloși.
• Însușirile agrobiologice. Portaltoiul 333
EM este mai tardiv, față de 41 B. Maturează
lemnul lăstarilor mult mai slab și dă producții
mici de butași.
• Rădăcinile sunt puternic atacate de filoxeră
și nematozi.
• Este sensibil la mană și antracnoză. Are
rezistență mare la cloroză (35-40% calciu
activ în sol) și la secetă.
• Zonare. 333 EM nu se cultivă decât în
Franța, unde ocupă locul 21 în structura
sotimentului de vițe portaltoi. Nu a fost
introdus la noi în țară.
 Portaltoii din grupa Vitis vinifera x Vitis riparia

• Nu s-au impus în practica viticolă, deoarece sunt

puternic atacați de mană și de filoxeră; au sensibilitate
la cloroză, iar prinderile la altoire sunt destul de slabe
(în medie 30% vițe altoite STAS). Dintre creațiile mai
valoroase, se pot menționa:
– Aramon x Riparia 143, creat în Franța de A. MILLARDET
și CH. de GRASSET (1882). Este cunoscut sub sinonimul
de 143 MG, Se utilizează ca portaltoi în Africa de Sud;
– Petit Bouschet x Riparia 142 EM (École de Montpellier)
creat de G. FÖEX (1883), foarte sensibil la mană, oidium,
rezistență mijlocie la filoxeră;
– Trollinger x Riparia 26, creat la Școala de viticultură din
Geisenheim și se cultivă ca portaltoi în Germania, însă
pe suprafețe foarte mici. Are sensibilitate la filoxeră și
afinitate de producție slabă în plantații, cu soiurile de
viță roditoare (longevitate scurtă).
 PORTALTOII  HIBRIZI  COMPLECŞI

Această grupă de portaltoi a rezultat din

încrucișarea și reîncrucișarea speciilor și
soiurilor de vițe portaltoi; reîncrucișarea
acestora cu hibrizii direct producători și cu
soiurile de viță roditoare europene.
S-au creat astfel de forme de portaltoi cu
o compoziție genetică complexă, care să
confere însușiri de rezistență biologică sporită
față de factorii biotici și abiotici, afinitate
foarte bună cu soiurile de viță roditoare și
longevitate mare a vițelor în plantații.
 Portaltoii hibrizi complecși vechi

• Majoritatea sunt descendenți ai speciei Vitis candicans,

încrucișați cu diverși portaltoi sau specii de vițe portaltoi.
• Unul din descendenții valoroși este Solonis, care a servit ca
genitori pentru crearea de noi portaltoi.
• În lucrările de ampelografie, Solonis este descris ca un hibrid
natural între Riparia-Rupestris-Candicans care se
caracterizează prin rezistență sporită la sărurile din sol
(sărături).
• Astfel de hibrizi complecși au fost obținuți în Franța de
către C. CASTEL și G. COUDERC:
• Solonis (Riparia-Rupestris-Candicans) x Rupestris du Lot 216-
3 Cl (Castel);
• Solonis (Riparia-Rupestris-Candicans) x Riparia gloire 1616 C
(Couderc).
• Singurul care s-a impus ca portaltoi a fost 1616 C.
 SOLONIS X RIPARIA 1616 COUDERC

• Sinonime: 1616 C.
• Origine. A fost creat în Franța de către
G. COUDERC (1882), prin încrucișarea
dintre Solonis x Riparia gloire.
• De fapt este o populație neomogenă
constituită dintr-un amestec de clone cu
flori hermafrodite funcțional femele și
funcțional mascule.
• S-a remarcat prin rezistență sporită la
săruri și excesul de umiditate din sol.
• Caracterele ampelografice. Sunt dominante cele
ale speciei Vitis riparia. Dezmugurire pufoasă,
albicioasă; vârful lăstarului este semideschis, de
culoare verde gălbuie, acoperit cu scame rare și
peri deși. Frunzele tinere sunt alungite, peroase și
de culoare verde deschis, cu slabă nuanță arămie.
• Frunza adultă este mare (18-20 cm lungime),
cuneiformă, întreagă, gofrată în jurul punctului
pețiolar. Limbul frunzei este de culoare verde
închis, peros pe fața inferioară, cu dinții lungi și
ascuțiți, mucronii înconvoiați ca la Riparia.
Nervurile sunt proeminente, verzi, acoperite cu
peri scurți și erecți.
• Floarea hermafrodită, funcțional femelă;
formează struguri mici, cu boabe mărunte,
sferice, negre.
• Lăstarul este muchiat, cu meritale lungi, de
culoare verde monoton.
• Coarda în secțiune transversală este
circulară cu caneluri largi, puțin adâncite, scoarța
de culoare cafenie deschis, mugurii mici, conici.
• Însușirile agrobiologice. Portaltoi cu vigoare mijlocie și
perioadă lungă de vegetație (peste 200 zile); dezmugurește
timpuriu și termină maturarea lemnului lăstarilor în a doua
decadă a lunii octombrie.
• Capacitatea de înrădăcinare a butașilor este mare (60-
80%), însă afinitatea la altoire cu soiurile de viță roditoare
este deficitară (30-40% prinderi).
• În plantații dezvoltă un sistem radicular asemănător
portaltoiului Riparia gloire, trasant, cu multe rădăcini
subțiri; rădăcinile de ordinele III-IX explorează un volum
mare de sol.
• Rezistențe biologice: slabă la filoxera radicicolă și
mijlocie la filoxera galicolă. Toleranța la calcar este
comparabilă cu cea a portaltoiului 3309 C, maxim 11%
calciu activ din sol.
• Rezistență bună la săruri 0,8-1,0‰ NaCl. Nu rezistă la
secetă și are toleranță bunã față de excesul de umiditate
din sol.
• Însușirile agrotehnice. Asigură o maturare bună a lemnului
lăstarilor, producția de butași fiind de 120-150 mii/ha.
• Având afinitate slabă la altoire cu soiurile de viță roditoare,
randamentele care se obțin în școala de vițe sunt mici, în
medie 30% vițe altoite STAS .
• Solonis x Riparia 1616 C se adaptează ușor pe solurile
argiloase, umede și slab carbonatice.
• Conferă soiurilor altoite o vigoare mare și favorizează
producția de struguri, în special la soiurile: Riesling italian,
Fetească albă, Fetească regală, Neuburger și Aligoté.
• Grăbește maturarea strugurilor și asigură acumularea unor
cantități sporite de zaharuri.
• Lipsa de afinitate se manifestă în plantații, prin formarea unei
“gâlme” la punctul de altoire ca la Riparia gloire.
• Variații și clone. Din populația portaltoiului
1616 C au fost selecționate în Franța, două
clone certificate 98 și 98 T1 care sunt
înmulțite pentru a fi folosite la altoire.
• Zonare. Solonis x Riparia 1616 C este
folosit ca portaltoi în Franța, Portugalia,
Algeria, pe solurile bogate în săruri situate
de-a lungul litoralului Mării Mediterane.
• La noi în țară nu este admis în cultură, cu
toate că ar fi indicat pentru solurile cu
utilizare viticolă ușor sărăturate, din Câmpia
de Vest, Dobrogea, Terasele Dunării.
 Portaltoii hibrizi complecși noi

• Au fost creați după anul 1900, prin

reîncrucișarea diferiților portaltoi și hibrizi
direct producători, în scopul obținerii unor
forme mult mai valoroase, rezistente la
calcar, săruri, filoxeră, virusuri, nematozi etc.
• Astfel de portaltoi au fost obținuți în ultimul
timp și în urma hibridărilor naturale
receptate de unele soiuri vinifera.
• Portaltoilor hibrizi complecși li s-au atribuit,
de regulă, denumiri comerciale: Golia,
Gravesac, Fercal, Precoce.
 GOLIA

• Sinonime: 1-37 Pirovano.

• Origine. A fost obținut în anul 1913 de
către hibridatorii italieni LUIGI și
ANTONIO PIROVANO, prin încrucișarea
dintre 15-612 Castel (Carignan x Vitis
riparia) x Rupestris du Lot.
• Caracterele ampelografice. Sunt apropiate mai mult de Rupestris
du Lot. La dezmugurire rozeta este culoare verde, lucioasă;
frunzele tinere sunt glabre, lucioase, verzi cu nuanțe roșiatice pe
margine, dinții înguști alungiți.
• Frunza adultă este mică, reniformă, întreagă, cu sinusul
pețiolar foarte larg deschis, în formă de acoladă; frunzele de la
baza lăstarului sunt puternic lobate. Limbul frunzei este subțire,
glabru, puțin gofrat în jurul punctului pețiolar, cu dinții ascuțiți,
alungiți.
• Floarea hermafrodită, normală, formează struguri mici, cu
boabe negre.
• Lăstarul este glabru, lucios, de culoare roșiatică la noduri.
• Însușirile agrobiologice. Golia este un portaltoi foarte
viguros.
• Are rezistență bună la filoxera radicicolă, dar slabă la filoxera
galicolă.
• Este sensibil la mană și antracnoză, în condiții de umiditate
ridicată.
• Rezistența la cloroză este mijlocie, maximum 15-17% calciu
activ din sol.
• Are rezistență bună la secetă.
• Dă rezultate bune numai pe solurile profunde, compactitate
mijlocie.
• Nu este indicat ca portaltoi pentru soiurile de masă.
• Zonare. Portaltoiul Golia nu s-a răspândit în cultură,
deoarece are o valoare agrobiologică destul de scăzută.
• Se cultivă pe suprafețe foarte mici, în Italia. A fost introdus în
Brazilia (regiunea Rio Grande del Sul), de către emigranții
italieni, unde se folosește ca portaltoi.
 GRAVESAC

• Origine. A fost obținut în anul 1962 la

Stațiunea de cercetări viticole Pont de la
Maye, de lângă Bordeaux (INRA
Bordeaux), prin încrucișarea dintre 161-
49 Couderc (Riparia x Berlandieri) x
3309 Couderc (Riparia x Rupestris).
• Caracterele ampelografice.
Dezmugurire slab scămoasă, vârful
lăstarului este deschis, de culoare
verde gălbui; frunzele tinere sunt
alungite, glabre, de culoare verde
gãlbui.
• Frunza adultă este mare,
întreagă, cu sinusul pețiolar în formă
de U, deschis. Limbul frunzei este
plan, glabru, nervurile ușor
pubescente, dinții de mărime
mijlocie, ogivali.
• Floarea hermafrodită, funcțional
masculă.
• Lăstarul este glabru, de culoare
verde, cu striuri roșiatice
longitudinale.
• Coarda în secțiune transversală
este circulară, scoarța de culoare
brun roșcată, lipsită de lenticele.
• Însușirile agrobiologice. Portaltoi viguros, care maturează foarte
bine lemnul lăstarilor și asigură producții mari de butași.
• Formează copili mici și puțin numeroși.
• Capacitatea de înrădăcinare a butașilor este foarte bună (80% în
medie), de asemenea, calusarea vițelor la punctul de altoire, fiind
considerat ca unul din cei mai buni portaltoi.
• În plantații, comportarea sa este apropiată de cea a Selecției
Oppenheim 4, afinitatea cu soiurile de viță roditoare fiind foarte
bună.
• Reușește pe solurile slab acide, soluri pietroase și nisipoase.
• Rezistențe biologice: foarte mare la filoxera radicicolă, mijlocie
la filoxera galicolă; foarte rezistent la bolile criptogamice (mană,
antracnoză); rezistent la cloroză, maximum 20% calciu activ în sol;
tolerează excesul de umiditate temporară în sol. Este sensibil la
nematozi (Meloidogyne arenaria, Meloidogyne incognita).
• Zonare. Gravesac este folosit ca portaltoi în Franța și în țările
viticole din Uniunea Europeană.
• A fost introdus și la noi în țară, deocamdată doar în colecțiile
ampelografice, pentru testare.
 FERCAL

• Origine. Hibrid complex dintre

(Berlandieri x Colombard 1 A) x (Cabernet
Sauvignon x Berlandieri 333 EM). A fost
creat la INRA Bordeaux (Stațiunea viticolă
Pont de la Maye), prin embriogeneză
somatică (culturi de antere), de către R.
POUGET (1958-1978).
• S-a impus ca portaltoi valoros, prin
rezistența foarte mare la cloroză și la
secetă.
• Caracterele ampelografice.
Dezmugurire puternic scămoasă
(pâsloasă), albicioasă, cu marginile
rozetei slab carminate. Frunzele
tinere sunt ondulate, acoperite cu
scame rare și ușor bronzate.
• Frunza adultă este mare,
cuneiformă, întreagă, cu marginile
limbului involute, dinții mici, ogivali,
sinusul pețiolar în formă de lirã
deschisã .
• Florea hermafrodită, funcțional
femelă, formează struguri mici cu
boabe negre, sferice.
• Lăstarul este costat, cu meritale
mijlocii (12-15 cm lungime), ușor
pubescente și de culoare roșie pe
partea însorită.
• Însușirile agrobiologice. Are vigoare mijlocie de creștere, superioară
însă portaltoiului 41 B.
• Maturare timpurie a lemnului lăstarului și imprimă precocitate
soiurilor de viță roditoare altoite.
• Producția de butași, capacitatea de înrădăcinare și prinderea la
altoire, sunt superioare portaltoiului 41 B.
• Rezistențe biologice: bună la filoxera radicicolă, dar slabă la
cea galicolă; este rezistent la nematozi. Foarte sensibil la excorioză
și eutipioză.
• De asemenea, este sensibil la carența de magneziu, care se
manifestă ori de câte ori în soluția solului apare un exces de potasiu
(fertilizare abundentă cu îngrășăminte potasice).
• Este recomandat pe solurile calcaroase, compacte, bogate în
magneziu și mijlociu aprovizionate cu potasiu.
• Foarte rezistent la cloroză (considerat a fi mult mai rezistent decât
41 B, 140 Ru, 333 EM), permițând cultura viței de vie pe cel mai
calcaroase terenuri, la care I.P.C. > 100.
• Slab rezistent la secetă, tolerează excesul de umiditate, în special
primăvara, în prima parte a perioadei de vegetație.
• Zonare. Fercal este cultivat în Franța pe
suprafețe mici, ocupând locul 12 în
sortimentul vițelor portaltoi.
• Se folosește în regiunile viticole cu soluri
calcaroase, Champagne și Charantes, cel
mai folosit în regiunea Charantes, în sud
estul Franței și pe valea Loirei.
• Rezultate bune, dau soiurile pentru vinuri
roșii, altoite pe Fercal.
• Fiind un portaltoi valoros, a fost introdus
și la noi în țară, pentru a fi experimentat.
 PRECOCE

• Origine. Acest portaltoi a fost obținut

la Stațiunea viticolă Miniș, prin
fecundarea liberă a soiului Coarnă
neagră, semințele fiind iradiate cu raze
X, autori GH. CALISTRU, S. CIUTINĂ și
MARIA OANĂ (anul 1965).
• Înmulțirea și verificarea s-a realizat în
cadrul Stațiunilor viticole Iași, Drăgășani
și Murfatlar, iar omologarea ca portaltoi
s-a făcut în anul 1991.
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire peroasă, verde albicioasă, cu nuanțe violacee;
vârful lăstarului este semideschis, iar frunzele tinere de culoare arămie gălbuie, cu
nervurile verzi.
• Frunza adultă de mărime mijlocie (16-19 cm lungime), pentagonală, întreagă, deseori
trilobată și chiar pentalobată , cu sinusul pețiolar deschis în formă de U sau V. Limbul
frunzei este gofrat, cu profilul drept, ușor scămos pe fața inferioară, de culoare verde
închis. Nervurile principale sunt slab colorate pe fața superioară și mai intens pe cea
inferioară; dinții drepți, de mărime mijlocie, triunghiulari, lați la bază.
• Floarea hermafrodită, normală, pe tipul 5, cu polen fertil soiul fiind autofertil.
• Strugurii mici, conici, compacți, cu boabe mărunte, de culoare neagră albăstruie
intensă. Cârceii lungi bi și trifurcați.
• Coarda prezintă meritale mijlocii (12-13 cm lungime), cu secțiune transversală eliptic
alungită, suprafața canelată, de culoare brun roșcată, fără lenticele și perișori, lemnul este
dens și cu măduvă puțină.
• Însușirile agrobiologice. Este un portaltoi cu perioadă mijlocie de
vegetație (175 zile); dezmugurește târziu, după 20 aprilie și începe
maturarea lemnului lăstarilor devreme (în jur de 10 august), încât la
sfârșitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie maturarea
lemnului este încheiată, în condițiile climatice ale podgoriei Iași.
• Capacitatea de înrădăcinare este foarte bună (93% butași
înrădăcinați), și calusarea la punctul de altoire este bună (86%
butași cu calus circular). Are afinitate bună la altoire cu majoritatea
soiurilor roditoare (50-60% vițe altoite STAS). În plantații, dezvoltă un
sistem radicular puternic, cu rădăcini groase, ramificate care
pătrund în sol sub un unghi geotropic de 650, până la adâncimea de
2 m.
• Rezistențe biologice: foarte rezistent la filoxera radicicolă,
mijlociu rezistent la forma galicolă. Frunzele sunt slab rezistente la
mană, în anii favorabili de atac impunându-se 1-2 tratamente;
rezistența la oidium a frunzelor și lăstarilor este bună. Are rezistență
la cloroză, similară cu cea a portaltoiului Kober 5 BB (maximum 20%
calciu activ în sol); este rezistent la secetă, rădăcinile explorând un
volum mare de sol (2,6 m3/butuc).
• Vigoarea de creștere proprie este mijlocie, iar cea pe care o
induce vițelor altoite este, de asemenea, mijlocie.
• Însușirile agrotehnice. Fiind un portaltoi nu prea viguros,
reclamă o sarcină moderată de 6-8 lăstari/butuc. În perioada
de vegetație necesită 8-10 lucrări în verde, de copilit și legatul
lăstarilor.
• Producția de butași este mijlocie: pe o perioadă de 10 ani ea
a fost cuprinsă între 28-45 butași/butuc, respectiv 70-120 mii
butași/ha la Stațiunea viticolă Iași, iar la Stațiunea viticolă
Miniș a fost în medie de 41 butași/butuc, respectiv 107 mii
butași/ha.
• Este indicat ca portaltoi pentru soiurile de masă și cele
pentru struguri de vin cu vigoare mare, deoarece s-a
constatat că le temperează vigoarea de creștere.
• Zonare. Precoce este deocamdată recomandat ca
portaltoi în podgoriile Miniș și Iași, pe terenurile cu valorile
I.P.C. maximum 20.
• În măsura în care stabilitatea sa biologică și valoarea
agrobiologică vor fi confirmate, poate fi extins și în alte
podgorii ale țării.
 RUVIS

• Origine. Soiul a fost obţinut la Institutul de

Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultură și
Vinificație, Valea Călugărească, prin hibridarea
soiurilor Băbească neagră x Rupestris du Lot.
A fost omologat în anul 2003.
• Autori: Popescu Gheorghe, Stoian Marius,
Petrescu Mircea şi Hoza Dorel
• Caractere ampelografice. Rozeta este scãmoasã, de
culoare arãmiu – roṣcatã. Vârful lăstarului este închis, cu
intensitatea antocianilor la vârf foarte puternicã. Frunza
tânără este, pe faţa superioară a limbului, de culoare rosie
– arãmie inchisã.
• Frunza adultă este mică, de formã reniformã, trilobatã, de
culoare verde închis, glabrã. Nervurile sunt proeminente,
având aceeaşi culoare cu limbul. Dinţii sunt mici‐mijlocii,
cu marginile convexe, cu baza lăţită. Peţiolul este glabru,
foarte scurt, de culoare verde intens. Sinusul peţiolar este
larg deschis, cu baza în formă de “U”, iar sinusurile
laterale superioare sunt deschise, in formã de “V”.
• Floarea este funcṭional femelã, cu staminele rãsfrânte ṣi
gineceu complet dezvoltat.
• Strugurele este foarte mic ca mărime ṣi foarte lax, cu
pedunculul foarte scurt. Bobul este mic ca mãrime, de
formă sferică cu pieliṭa de culoare roṣie ‐ gri, cu gust franc.
• Coarda are culoarea brun roṣcatã, cu secṭiune transversal
elipticã, cu suprafaṭa striatã, cu lenticele prezente, fãrã
periṣori.
• Însuşiri agrobiologice. Este un portaltoi cu perioadã lungã de vegetaṭie (200 – 210
zile); dezmugureste timpuriu, la inceputul lunii aprilie, si incepe maturarea lemnului
lãstarilor devreme, în ultima decadă a lunii august.
• Rezistențe biologice: bunã la secetã, mijlocie la înghețurile târzii de primăvară, o
rezistentã bunã la filoxera radicicolã si galicolã, bunã la manã si oidium si foarte bunã
la cloroza (asemănătoare portaltoiului Chasselas x Berlandieri 41 B), maximum
40% calciu activ în sol, I.P.C. - 60), rezistă la săruri, maximum 0,5%0 NaCl.
• Caracteristici tehnologice. Are o capacitate bunã de inrãdãcinare a butaṣilor (60 –
70%) si o afinitate bunã cu soiurile roditoare (mai mare de 50%). Dezvoltã in plantaṭii
un sistem radicular puternic, cu rãdãcini groase, ramificate. Capacitatea de formare a
calusului la punctul de altoire este foarte bunã. Sarcina de lăstari care se lasă pe
butuc este de 12 lăstari. Producţia medie de butaşi STAS care se obţine este de
aproximativ 100.000 butaşi/hectar. Rezultate foarte bune au fost obṭinute în
combinaţie cu soiurile pentru vinuri roşii de calitate Cabernet Sauvignon, Merlot,
Pinot noir. Se adaptează foarte bine pe solurile cu un conţinut mediu sau ridicat de
calcar.
• Zonare. Este recomandat in special pentru podgoriile cu conṭinut mai ridicat de
calcar precum Murfatlar, Dealu Mare si Pietroasa, dar poate fi indicat pentru toate
podgoriile ṭarii.
 • ZONAREA PORTALTOILOR

• Zonarea vițelor portaltoi prezintă două aspecte

bine distincte:
• zonarea culturii vițelor portaltoi;
• zonarea soiurilor de portaltoi pe podgorii și
centre viticole.
• Primul aspect, urmărește creșterea eficienței
culturii vițelor portaltoi în condițiile ecoclimatice
ale țării noastre, iar al doilea aspect, repartizarea
judicioasă a soiurilor și selecțiilor de vițe portaltoi
pe podgorii și centre viticole, în funcție de
însușirile agrobiologice și de factorii
ecopedologici.
 Zonarea culturii vițelor portaltoi

• Cultura vițelor portaltoi nu este rentabilă în

toate regiunile viticole ale țării.
• Aceasta deoarece condițiile climatice nu asigură
maturarea lemnului lăstarilor, lungimea utilă a
coardelor este redusă și ca urmare producțiile de
butași care se obțin sunt mici, nerentabile (mai
mici de 50-60 mii butași/ha).
• În raport cu cerințele biologice ale vițelor portaltoi
față de factorii climatici și în funcție de resursele
termice existente pe teritoriul țării, au fost stabilite
zonele de favorabilitate pentru cultura vițelor
portaltoi.
 III
III

II
II

Valorile indicilor climatici în perioada de vegetație

Lung. perioadei
Zona de cultură de vegetație (Nr. Radiația Bilanțul
Insolația reală Precipitații
zile) globală termic util
(nr. ore) (mm)
(Kcal/cm2) (0C)
Foarte favorabilă (I) > 200 92,5-95,0 > 1650 > 1600 350

180-200 90,0-92,5 350-400

Favorabilă (II) 1500-1650 1500-1600
170-180* 92,5-97,5* 300*

Cu favorabilitate
170-180 87,5-90,0 1300-1500 1300-1500 400-500
mijlocie (III)
(*) - Pentru condițiile din Dobrogea
• Zona foarte favorabilă situată în sudul țării pe prima
terasă a Dunării, de la Drobeta Turnu Severin și până
la Cernavodă.
• Această zonă se caracterizează prin indici ecoclimatici
foarte favorabili pentru vițele portaltoi: perioada de
vegetație > 200 zile; bilanțul termic util > 16500C;
temperaturile din lunile iulie, august, septembrie mai
mari de 220C, 21,50C și respectiv 17,50C.
• Majoritatea plantațiilor de vițe portaltoi se găsesc
amplasate în perimetrele irigabile, pentru ca vițele să
nu fie afectate de secetă.
• În această zonă se cultivă, cu precădere, soiurile și
selecțiile de vițe portaltoi cu perioadă lungă de
vegetație (125 AA, 140 Ru, SC-71), dar și ceilalți
portaltoi.
• Producțiile de butași sunt mari, iar gradul de maturare
a lemnului foarte bun.
• Zona favorabilă care corespunde regiunii
Dobrogei, precum și podgoriilor Dealu Mare și
Dealurile Buzăului.
• Această zonă se caracterizează prin indici
ecoclimatici favorabili pentru vițele portaltoi și
anume: perioada de vegetație de maximum 200
zile; bilanțul termic util 1500-16000C; volumul
precipitațiilor în timpul perioadei de vegetație 350-
400 mm.
• Se cultivă vițele portaltoi cu perioadă mijlocie de
vegetație și cu cerințe mai moderate față de
căldură (41 B, Kober 5 BB, SO-4, 140 Ruggeri
selecția 59 Vl).
• Producțiile de butași care se obțin sunt mari, iar
gradul de maturare a lemnului este bun
• Zona cu favorabilitate mijlocie din zona Banatului
și Transilvaniei, sudul Moldovei.
• Condițiile climatice din aceste zone satisface
într-un grad minim cerințele vițelor portaltoi și
anume: durata perioadei de vegetație este
mijlocie, 170-180 zile; bilanțul termic util care se
asigură vițelor este 1300-15000C, iar volumul
precipitațiilor din perioada de vegetație este de
400-500 mm.
• Sunt cultivați portaltoii cu perioadă mai scurtă de
vegetație și cu cerințe reduse față de căldură (SC
2, SO 4-4, Kober 5 BB, Precoce).
• Producțiile de butași care se obțin sunt mijlocii
(80-100 mii/ha), iar gradul de maturare a lemnului
este și el de asemenea, mijlociu.
 Zonarea portaltoilor pe podgorii

• Portaltoii controlează, în principiu, producția de struguri la soiurile de viță

roditoare și influențează asupra longevității plantațiilor viticole.
• La stabilirea portaltoilor se au în vedere criterii biologice și ecopedologice.
• Criteriile biologice. Acestea se referă la afinitatea de producție a
portaltoilor cu soiurile de viță roditoare și la influența portaltoilor asupra
cantității și calității producției de struguri.
• Afinitatea de producție asigură longevitatea plantațiilor de vii roditoare
și este determinată de sudura puternică și trainică a vițelor la punctul de
altoire.
• Se apreciază prin procentul de goluri care apar în plantații după minim
10-15 ani de la plantarea vițelor, cât și prin mărimea “gâlmei” care se
formează în zona punctului de altoire la butuci.
• În general, portatoii din grupa Berlandieri x Riparia se caracterizează
prin afinitate de producție slabă, în comparație cu portaltoii din grupa
Berlandieri x Rupestris și din grupa Vinifera x Berlandieri. Afinitatea de
producție este influențată și de asocierea vinifera – portaltoi.
• Prin experiențele staționare cu soiurile de viță roditoare altoite pe
diferiți portaltoi, organizate pe podgorii și centre viticole, se poate ajunge la
concluziile cele mai juste.
• Portaltoii influențează vigoarea de creștere a soiurilor
de viță roditoare, de care depinde producția de
struguri.
• Se cunosc portaltoi care conferă vigoare foarte mare
de creștere soiurilor altoite (Kober 5 BB, SC-2, SC-26,
140 Ru) și care sunt indicați pentru altoirea soiurilor de
mare producție pentru vinuri de masă.
• Portaltoii care conferă soiurilor de viță roditoare
vigoare mai slabă (41 B, SO4-4, SC-71) sunt indicați
pentru altoirea soiurilor de calitate care dau producții
mai mici de struguri.
• Pentru soiurile de masă, se folosesc portaltoii cu
perioadă scurtă de vegetație care grăbesc procesul de
maturare a strugurilor (SO4-4, 41 B, Riparia gloire,
Precoce) și cu vigoare mijlocie pentru a se preveni
fenomenele de meiere și de mărgeluire a strugurilor.
• Criteriile ecopedologice. Sunt tot atât de importante ca
și cele biologice, multe din ele având caracter
restrictiv pentru cultura viței de vie.
• Criteriile ecopedologice se referă la factorii abiotici ai
solului, cu influență directă asupra portaltoilor: reacția
chimică a solului (pH-ul), conținutul solului în CaCO3
activ, conținutul solului în argilă, prezența sărurilor
nocive în sol, excesul de umiditate.
• Vițele portaltoi se adaptează ușor pe solurile cu reacție
slab acidă, până la slab alcalină (pH = 6,5-8,2).
• Cel mai greu de suportat este excesul de aciditate (pH
< 5,5), situație în care se impune folosirea
amendamentelor calcaroase.
• Pentru solurile acide este recomandat portaltoiul
Gravesac, iar pentru cele alcaline portaltoiul 1616C.
• Prezența CaCO3 activ în cantități mari în sol (15-25%), impune
alegerea foarte atentă a portaltoilor pentru a se preveni apariția
fenomenului de cloroză fero-calcică în plantațiile de vii roditoare.
• Portaltoii au limite biologice stricte de rezistență la calcar.
• Majoritatea portaltoilor folosiți în podgoriile noastre, rezistă până la
maximum 17-20% calciu activ în sol, excepție fac portaltoii Riparia
gloire care nu rezistă decât la maximum 6% calciu activ și 41 B care
suportă până la 40% calciu activ din sol.
• Conținutul ridicat în argilă a solurilor (peste 50% argilă fină cu Ø <
0,002 mm), pe întreg profilul de sol – cazul vertisolurilor, sau numai
în orizontul Bt – cazul solurilor argiloiluviale, determină apariția
clorozei asfixiante în plantațiile de vii roditoare.
• De aceea, astfel de soluri nu sunt recomandate pentru cultura viței
de vie.
• Pe solurile argiloase se adaptează cu rezultate bune portaltoii din
grupa Riparia x Rupestris (3309 C, 101-14 MG).
• Majoritatea soiurilor de portaltoi manifestă toleranță slabă față de
sărurile solubile din sol (0,2-0,4‰ NaCl).
• Toleranță superioară au portaltoii: 41 B (0,5-0,6‰ NaCl), 1103 P și
1616 C (0,8-1,0‰ NaCl), aceștia din urmă fiind utilizați în arealele
viticole unde solurile au un grad mijlociu de sărăturare.
• Excesul de săruri solubile (peste 0,15 mg/100 g sol), cauzează la vița
de vie cloroza de sărăturare, care se manifestă prin îngălbenirea
întregului frunziș al butucului.
• Excesul de umiditate temporar din orizontul defundat al solului,
inclusiv partea superioară a orizontului Bt este dăunător viței de vie.
• Majoritatea portaltoilor au rezistență mijlocie la excesul de umiditate
temporar, cu excepția soiurilor 41 B și 140 Ru, care nu suportă
excesul de umiditate.
• Acest fenomen este întâlnit la solurile pseudogleice tipice,
planosolurile pseudogleice, luvisolurile pseudogleizate.
• În cazul excesului de umiditate permanent, pe întregul profil de sol,
cultura viței de vie nu este posibilă.
• Avându-se în vedere însușirile agrobiologice ale soiurilor și
selecțiilor de vițe portaltoi, criteriile biologice și ecopedologice de
care trebuie să se țină seamă la alegerea lor, se impune următoarea
zonare a portaltoilor pe regiuni viticole:
• regiunea viticolă a Dealurilor Crișanei și Maramureșului:SC-71; SC-
26; SO 4-4.
• regiunea viticolă a Podișului Transilvaniei: SC-2; SO-4; SO 4-4;
Kober 5 BB;
• regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei: SO 4-4; 41 B; Kober 5 BB;
Precoce.
• regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei și Olteniei: SO-4; 125 AA;
Kober 5 BB; 140 Ruggeri-selecția 59 Valea Călugărească.
• regiunea viticolă a Dealurilor Banatului: SO 4-4; Kober 5 BB; SC-71;
Precoce.
• regiunea viticolă Colinele Dobrogei: 41 B; 140 Ru; 140 Ru-59 Vl; SO
4-4.
• regiunea viticolă a Teraselor Dunării: 140 Ru, 140 Ru-59 Vl; 125 AA,
SO-4.
 ZONAREA VITICOLĂ ÎN ROMÂNIA
Impărţirea pe zone geografice a Romaniei constituie
primul nivel de distribuţie teritorială. Cultura viţei de vie poate
fi practicatã, în România, pe aproape întreg teritoriul ţãrii,
începând de la Dunăre, in sud, pana în judeţele Botoşani şi
Maramureş, în nord. Numai câteva judeţe situate in zone de
mai mare altitudine (Braşov, Covasna, Harghita) si un singur
judeţ din extrema nordica a tarii (Suceava) nu oferă condiţii
prielnice pentru viticultura.
In geografia viticola a României apar câteva noţiuni:
cele de ,,podgorii”, ,,centre viticole” si ,,plaiuri”,
reprezentând areale consacrate culturii vitei de vie, bine
delimitate. Ele cuprind terenuri situate mai ales în zona
colinara, unde viticultura si producerea vinurilor au devenit
activitãţi tradiţionale. Potrivit lucrărilor de zonare a producţiei
viticole, în România exista un număr de 37 podgorii, din care
fac parte 123 de centre viticole, la care se mai adaugă 40 de
centre viticole independente, situate in afara podgoriilor.
• Limitele geografice. România are ca limite geografice
latitudinea nordică de 43º37' şi 48°15'. La nivel global România se
află la 2500 km de Oceanul Atlantic, la vest de Munţii Ural şi mai
apropiată de Marea Mediterană decât celelalte ţări din Europa
Centrală.
• Prezenţa Carpaţilor şi situarea pe ultimii 1000 km ai cursului
inferior al Dunării, cu prezenţa Mării Negre pe lungimea de 236
km, o caracterizează ca o ţară carpato-ponto-danubiană.
• Relieful. Se intâlnesc aproape toate formele de relief (munţi,
coline, podişuri ş.a.). Aceste forme - unităţi naturale de relief - au
o distribuţie simetrică şi armonioasă.
• Viticultura s-a dezvoltat pe dealurile subcarpatice, colinele şi
alte terenuri favorabile dintre: Carpaţi şi Prut, Carpaţi şi Dunăre-
Marea Neagră.
• De asemenea, s-a dezvoltat şi în Podişul Transilvaniei delimitat
de “coroana de munţi“ (expresia aparţine istoricului gal din secolul
al VI-lea, Jordanes: “Dacia Corona montium cingitur“. Această
coroană de munţi este înconjurata de o coroană de coline care se
„pierd” către câmpurile periferice (Herbst şi colab., 1957).
„Coroana mai joasă, submontană de coline este înconjurată de
câmpii periferice care se termină către sud şi est cu şesul Dunării
şi al Prutului” (Herbst şi colab., 1957).
• Climatul. Cele trei mari categorii de relief determină trei
tipuri de climat (câmpie, deal, munte) cu unele nuanţe
regionale.
• Tara noastra prezinta importante deosebiri sub raport
ecoclimatic. Datorita acestor deosebiri, maturarea
strugurilor, pentru acelasi soi, se realizeaza cu circa 4—5
saptamani mai devreme la Greaca (jud. Giurgiu),
comparativ cu localitatea Cluj-Napoca.
• Unele diferente sunt generate si de altitudine, expunere,
panta, prezenta unor mari bazine de apa etc. Pe acest fond
se instaleaza deosebirile ecopedologice care fac ca la
Dabuleni (jud. Dolj), pe nisipurile ameliorate, la soiul Muscat
Perla de Csaba maturarea strugurilor sa se realizeze cu 4 -
5 zile mai devreme, fata de Zimnicea (jud. Teleorman).
• În acest fel, rezulta unele habitate întinse, care, în general,
se suprapun pe provinciile istoriceste formate, ce prezinta
unele particularitati privind conditiile ecologice, soiurile
cultivate, tehnologiile aplicate, nivelul productiilor obtinute si
însusirile calitative ale produselor viti-vinicole rezultate.
• Teritoriul României, în funcţie de variaţile
spaţio-temporale ale factorilor de mediu
(sol-climă), poate fi grupat în urmatoarele
unităţi de spaţiu:
– zona viticolă,
– regiunea viticolă,
– podgoria,
– centrul viticol,
– plaiul viticol,
– arealul de producere delimitat.
• Zona viticolă este unitatea teritorială care se caracterizează printr-un ansamblu de condiţii
morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare şi cuprinde mai multe regiuni viticole. Ansamblul de
condiţii pedoclimatice dintr-o zonă favorizează, în linii mari, realizarea anumitor direcţii de
producţie.
• Ea reprezinta unitatea taxonomica teritoriala cea mai intinsa, mai putin omogena in
privinta cadrului natural, care grupeaza regiuni viticole diferite, in care se realizeaza o gama
larga de produse viti-vinicole.
• În ţara noastră au fost delimitate trei zone viticole: zona intracarpatică, zona Pericarpatică
şi zona danubiano-pontică.
• Regiunea viticolă reprezintă unitatea
teritorială cuprinsă într-o anumită zonă şi se
caracterizează prin condiţii morfo-pedo-climatice
relativ asemănătoare, dar şi prin condiţii ecologice
specifice, cu sortimente si directii de productie viti-
vinicole specifice.
• Pentru caracterizarea regiunilor viticole este
necesar să se precizeze elementele comune şi
cele care deosebesc regiunile în interiorul zonei.
• Aceste elemente sunt de ordin geografic
(latitudinea, altitudinea) şi pedo-climatice (minime
şi maxime). Ele hotarăsc aptitudinea viti-vinicolă a
unei regiunii viticole.
 Zonele şi regiunile viticole din România
(după Cotea D.V. şi colab., 2000)

Zona viticolă Regiunea viticolă

I. Dealurile din partea centrală a Podişului Transilvaniei

A. Zona intracarpatică
(partea centrală a ţării
adăpostită de arcul carpatic)
B. Zona pericarpatică
(dealurile şi colinele
pericarpatice)
C. Zona danubiano-pontică
II. Dealurile şi colinele Moldovei:
1.Subregiunea Sudică
2.Subregiunea Centrală (Vrancea)
3.Subregiunea Nordică
III. Dealurile şi colinele Olteniei şi Munteniei:
1.Subregiunea Olteniei
2.Subregiunea Munteniei
IV. Dealurile şi colinele Crişanei şi Maramureşului
V. Dealurile şi colinele Banatului
VI. Colinele Dobrogei
VII. Terasele Dunării
VIII. Nisipurile şi alte terenuri favorabile din sudul ţării
• Podgoria. Este unitatea teritorială naturală și
tradițională în care se cultivă vița de vie,
caracterizată prin condiții specifice de climă, sol și
relief, prin soiurile cultivate, metodele de cultură și
procedeele de vinificare folosite, care în ansamblu
conduc la obținerea unor producții de struguri și
vinuri cu însușiri de calitate asemănătoare.
• Centrul viticol. Cuprinde plantațiile de viță de vie
din una sau mai multe localități. Face sau nu parte
integrantă dintr-o podgorie și se constituie într-o
unitate teritorială mai mică, caracterizată prin
factori specifici de climă și sol, sortiment de soiuri
cultivate, condiții agrotehnice și tehnologice
asemănătoare. Vinurile care se obțin păstrează în
general ansamblul însușirilor de calitate ale
podgoriei sau zonei viticole respective.
• Plaiul viticol. Este teritoriul restrâns din cadrul unei
podgorii sau centru viticol, ce cuprinde plantațiile de
vii situate pe aceeași formă de relief (platou, deal,
măgură). Factorii naturali și condițiile de cultură
sunt asemănătoare pe întreaga suprafață a plaiului
viticol, determinând obținerea unor vinuri cu însușiri
de calitate specifice.
• Arealul de producere delimitat. În cadrul unei
podgorii, datorită formelor de relief și soiurilor mai
ales, se delimitează areale mai restrânse în care se
obțin vinurile de înaltă calitate (vinurile de marcă).
Arealul de producere delimitat include unul sau mai
multe plaiuri viticole. Aici se cultivă numai soiurile
de calitate, iar randamentele tehnologice nu trebuie
să depășească 65-70% must (în volume). Tipurile
de vin care se obțin sunt cele cu denumire de
origine controlată.
• Tipul de vin. Reprezintă vinul obținut în mod tradițional într-o podgorie
sau centru viticol, din strugurii unui soi sau sortiment de soiuri, după o
tehnologie proprie de vinificare și care se individualizează prin anumite
caracteristici fizico-chimice de compoziție. Tipicitatea vinului este legată
de terenul pe care se cultivă vița de vie. Vârsta plantațiilor are mare
importanță; când vițele sunt tinere, sistemul lor radicular este încă la
suprafață și terenul se exprimă mai puțin în calitatea vinului. Podgoriile
vechi, cum sunt Cotnari, Huși, Odobești, Dealul Mare, Niculițel,
Drăgășani, Miniș, Târnave au avantajul cunoașterii influenței terenului
asupra calității vinurilor (plaiurile din podgorie care dau vinurile de
calitate).
• Categoria de calitate a vinurilor. Aceasta are o semnificație mai largă,
deoarece exprimă nivelul general de calitate al vinurilor care se obțin într-
o podgorie sau centru viticol, rezultat în primul rând din sortimentul de
soiuri cultivat și din caracteristicile fizico-chimice de bază ale vinurilor
(conținutul în alcool, aciditate totală și extract sec nereducător).
Categoriile de calitate sunt următoarele: vinuri de masă (vinuri de
consum curent), vinuri cu indicatie geografica, vinuri de calitate, vinuri
aromate, vinuri pentru distilate, vinuri materie prima pentru spumante etc.
• Soiurile admise in cultura sunt cele care valorifică cel mai bine condiţiile
de mediu şi îşi pun în valoare, în cel mai înalt grad, potenţialul calitativ şi
productiv în arealele în care sunt cultivate. Soiurile admise sunt avizate la
extinderea plantatiilor de vita de vie.
Conform Ordinului MAPDR 645/2005 care ţine cont de legislaţia europeană, în România există următoarele
zone şi regiuni viticole:

Regiunea viticolă
Zona viticolă
Zona B Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei
(cu tărie alcoolică naturală minim 6,0% vol.)
Zona CIa) Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei
(cu tărie alcoolică naturală minim 7,5% vol.) Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi
Olteniei cu podgoriile: Ştefăneşti-Argeş,
Sambureşti, Drăgăşani şi Dealurile Craiovei
Regiunea viticolă a Banatului
Regiunea viticolă a Crişanei şi Maramureşului
Zona CII Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi
(cu tărie alcoolică naturală minim 8,5% vol.) Olteniei cu podgoriile: Dealurile Buzăului, Dealu
Mare, Severinului şi Plaiurile Drâncei
Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei
Regiunea viticolă a Teraselor Dunării
Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri
favorabile din sudul ţării
• În anii nefavorabili se poate autoriza de
către Oficiul Naţional al Viei şi Vinului
mărirea (ridicarea) în anumite limite a tăriei
alcoolice totale la recoltele viticole aflate în
diferite stadii de procesare, după cum
urmează: struguri proaspeţi, must de
struguri, must de struguri parţial fermentat,
vin nou aflat în fermentaţie şi vin de masă,
obţinute din soiurile nobile de vin admise
pentru cultura viţei-de-vie.
Mărirea (ridicarea) tăriei alcoolice totale se
autorizează numai în cazul în care recolta de
struguri aflată în diferite stadii de procesare şi a
dobândit cel puţin următoarele valori ale tăriei
alcoolice naturale:
• a) pentru arealele viticole româneşti încadrate în
zona viticolă B, 6% volume alcool, adică 102 g/l
zaharuri tărie alcoolică potenţială;
• b) pentru arealele viticole româneşti încadrate în
zona viticolă CIa), 7,5% volume alcool, adică
127,5 g/l zaharuri tărie alcoolică potenţială;
• c) pentru arealele viticole româneşti încadrate în
zona viticolă CII, 8,5% volume alcool, adică 144,5
g/l zaharuri tărie alcoolică potenţială.
Mărirea tăriei alcoolice se poate face numai până la
anumite plafoane, prin aplicarea practicilor
oenologice şi nu poate depăşi următoarele limite:
• a) pentru arealele viticole româneşti încadrate în
zona viticolă B, 2,5% volume alcool, adică 42,5 g/l
zaharuri tărie alcoolică potenţială;
• b) pentru arealele viticole româneşti încadrate în
zonele viticole CIa) şi CII, 2,0% volume alcool,
adică 34,0 g/l zaharuri tărie alcoolică potenţială.
În arealele viticole româneşti încadrate în zona
viticolă B, în anii în care condiţiile climatice au fost
deosebit de nefavorabile, mărirea tăriei alcoolice
totale se poate face în limita a 3,5% volume alcool,
adică 59,5 g/l zaharuri tărie alcoolică potenţială.
• Prin zonarea culturii viţei de vie se
urmăreşte dezvoltarea raţională a viticulturii
în teritoriu, în concordanţă cu condiţiile
ecologice existente în fiecare centru viticol şi
podgorie, stabilindu-se direcţiile de
producţie.
• Lucările de zonare au început în perioada
anilor 1950-1955 (raionare viticulturii) şi au
fost actualizate perioadic, ultimul act
legislativ fiind Ordinul MAPDR nr.
225/31.03.2006 privind "Zonarea soiurilor
nobile de viţă roditoare admise în cultură în
arealele viticole din România".
 REGIUNEA VITICOLA A
PODISULUI TRANSILVANIEI

1.1.Podgoria Târnave
1.1.1.Blaj
1.1.2.Jidvei
1.1.3.Mediaş
1.1.4.Târnăveni
1.1.5.Zagăr
1.1.6.Valea Nirajului
1.2.Podgoria Alba
1.2.1.Alba Iulia
1.2.2.Ighiu
1.3.Podgoria Sebeş-Apold
1.3.1.Sebeş
1.3.2.Apold
1.4.Podgoria Aiud
1.4.1.Aiud
1.4.2.Turda
1.4.3.Triteni
1.5.Podgoria Lechinţa
1.5.1.Lechinţa
1.5.2.Teaca
1.5.3.Bistriţa
1.5.4.Batoş
I.0.1.Dej
I.0.2.Geoagiu
 Principalele caracteristici ecoclimatice

Cantitatea
Insolația
Perioada Radiația Bilanțul de
Temperatur reală din
de globală în termic activ precipitați
Regiunea viticolă a medie per. de
vegetație per. de veg. din per. de i din per.
anuală (0C) veg. (nr.
(nr. zile) (Kcal./cm2) veg. (0C) de veg.
ore)
(mm)

Regiunea viticolă 9,0 173 81 1390 2796 422

a Podișului 80  82
8,5  9,5 158  188 1130  1650 2675  2902 366  498
Transilvaniei (I)
• Aceasta regiune viticola se caracterizeaza prin
resurse heliotermice moderate (Tm -90C, rad.
globală 81 Kcal./cm2, IHr -1390 ore, ta-27960C),
pe fondul unor resurse hidrice bogate (Pv-422
mm).
• Temperatura din timpul infloritului (17,0-
17,8°C), temperatura medie multianuala a lunii
iulie (19,6°C), media temperaturilor maxime din
luna august (25,7°C), media umiditatii atmosferice
de la ora 13 a aceleiasi luni (54%) etc., indica
prezenta unui climat racoros.
• Aceasta caracteristica se conjuga cu numarul
relativ scazut al zilelor fara înghet şi lungimea
perioadei de vegetatie de 173 zile. Iernile sunt cele
mai aspre (cu media extremelor minime de -
32,6°C), ajungând la Dej pâna la -35,2°C.
• In ansamblul lor, conditiile ecoclimatice satisfac
cerintele obtinerii unor produse vinicole de calitate
superioara, date fiind toamnele lungi si însorite precum si
frecventa mare a putregaiului nobil în timpul maturarii
boabelor la unele soiuri.
• Relieful este alcatuit din dealuri si terase cu altitudinea
medie de 411 m. Solurile nu sunt toate favorabile culturii
viţei de viei, dar prin sistemul de terasare-fertilizare a
versanţilor însuşirile agroproductive ale acestora s-au
îmbunătăţit. Majoritatea solurilor sunt din clasa
argiluvisolurilor (solurile brune pseudogleizate), chiar soluri
podzolice, apoi cernoziomuri levigate şi pseudorendzine.
• Principala direcţie de producţie o constituie obţinerea
vinurilor albe de calitate, apoi a celor materie prima pentru
spumante, vinuri aromate şi local struguri de masă.
• Podgoria Târnave, poartă această denumire deoarece
majoritatea plantaţiilor viticole sunt amplasate pe pantele ce
delimitează văile râurilor Târnava mare şi Târnava mică.
• Terenul este foarte frământat şi cuprinde toate formele de
relief. Trecerea de la lunca Târnavelor şi a Mureşului (altitudine
medie de 234 m (la zona de dealuri, se face printr-un relief slab
ondulat, constituit din nisipuri slab solificate. Incepând de la piciorul
pantelor, altitudinea creşte de la vest către estul podişului atingând
500-550 m pe platforma superioară (lângă Mediaş), 400-450 m în
dreptul Blajului şi 300-390 m altitudine pe platforma inferioară a
Secaşului.
• Plantaţiile viticole sunt situate pe versanţii sudici ai acestor
înălţimi începând cu altitudinea de 250-270 m şi până la 400-450
m, panta acestor terenuri fiind cuprinsă între 15-35 %. Pantele cele
mai mari sunt situate pe cursul râului Târnava Mare şi descresc pe
Târnava Mică, Mureş şi văile interioare.
• Această podgorie cuprinde centrele viticole: Blaj 352 m,
Jidvei 579 m din jud. Alba, Mediaş 375 m din jud. Sibiu, Târnăveni
392 m, Zagăr 377 m şi Valea Nirajului 375 m din jud. Mureş.
• Temperatura medie zilnică de 9,5oC se înregistrează
primăvara, în cursul decadei a doua a lunii aprilie, iar toamna
coboară sub această limită (începând din decada a doua a lunii
octombrie), numărul zilelor cu temperaturi active fiind de 172, cu
limite cuprinse între 154 şi 182 zile.
• Suma anuală a gradelor de temperatură este cuprinsă între
3.050 C şi 3.592oC. Bilanţul termic util înregistrează în medie
o
1.205oC cu oscilaţii cuprinse între 952oC şi 1.479oC. Suma orelor
de insolaţie din cursul perioadei de vegetaţie este cuprinsă între
1.128 şi 1.859, cu o valoare medie de 1.371 ore. Toamnele sunt
adesea lungi şi însorite, permiţând acumularea unor cantităţi
sporite de zaharuri, în condiţiile în care aciditatea rămâne destul de
ridicată.
Suma precipitaţiilor anuale oscilează între 542 şi 872 mm,
iar în cursul perioadei de vegetaţie are valoarea medie de 401 mm
(media ultimilor 35 ani). Precipitaţiile sunt repartizate neuniform
întimpul anului dând naştere unor perioade cu ploi care
îngreunează adesea combaterea eficientă a bolilor criptogamice. In
ultimii ani au fost destul de frecvente atacurile de Botrytis favorizate
în perioada de toamnă de ceaţa persistentă care caracterizează
această zonă.
• Plantaţiile de vii din podgoria Târnave sunt frecvent afectate de
temperaturile scăzute din timpul iernii, temperaturi care coboară adesea
sub limita de rezistenţă a viţei de vie.
• Sunt afectate mai ales plantaţiile situate la baza pantelor şi pe firul
văilor, precum şi cele situate pe platouri deschise. In ultimii 35 ani,
temperatura minimă a coborât sub –22 C , limita de rezistenţă la îngheţ a
viţei de vie, într-un număr de 17 ani.
• In mod excepţional, cu o periodicitate de 15-22 ani (1927, 1941,
1963, 1985), temperaturile au coborât până la –32 C. In partea superioară a
pantelor (la altitudinea de peste 300 m) temperaturile minime nu coboară
sub –18 … -20 C, iar pierderile de ochi sunt reduse. In centrul viticol Blaj,
temperatura minimă absolută înregistrată a fost de –34,2 C (24 ianuarie
1963) iar temperatura maximă de +39,5 C (16 iulie 1931).
In afara temperaturilor scăzute din timpul iernii, în această zonă
sunt condiţii care favorizează producerea brumelor şi a îngheţurilor târzii de
primăvară şi timpurii de toamnă. Astfel, s-au înregistrat temperaturi scăzute
de până la –3,9 C (2.V.1976), -3,4 C (20.IV.1979) şi –3,6 C (23.IV.1981),
temperaturi care au afectat puternic viţele abia pornite în vegetaţie.
Ingheţurile timpurii de toamnă (-2,4 C în 29.IX.1970 ; -4 C în
29.IX.1972; -1,4 C în 17.IX.1979) au scurtat perioada de vegetaţie activă şi
ca urmare, coardele de rod s-au maturat mai slab. In aceste condiţii,
temperaturile scăzute din timpul iernii au provocat mari pierderi de ochi.
• Cel mai reprezentativ anotimp, care vine să compenseze
pierderile pricinuite de gerul iernii şi de perioadele ploioase
din timpul verii, este toamna. Tomna, pe văile Târnavei,
Mureşului şi Secaşului cu temperaturi nu prea ridicate,
uneori cu ceaţă persistentă, alternând cu zile însorite,
favorizează acumularea aromelor, în timp ce aciditatea se
păstrează în limitele unui echilibru armonios.
• Podişul Târnavelor este constituit din depozite neogene
cu o slabă înclinare stratigrafică sud-estică. Aceste
formaţiuni sunt reprezentate prin gresii, nisipuri şi argile
marnoase care se succed cu o mare uniformitate.
• Gresiile ocupă frecvent cumpenele colinelor, iar pe
versanţii sudici, erodaţi, apar la zi mai ales nisipuri
cimentate, apoi gresiile în alternanţă cu marnele. Din cauza
litologiei şi a reliefului accidentat sunt foarte active şi
numeroase procesele de modificare actuală a reliefului cu
aspect de alunecări şi eroziuni pronunţate.
• Tipul dominant de sol este solul brun. Pe versanţii
abrupţi şi pe mameloane întâlnim regosoluri, iar pe terasele
rezultate în urma dislocării unor cantităţi mari de sol apar
solurile antropice.
• Pe aceste soluri, datorită conţinutului ridicat în calciu
activ şi a unor valori scăzute a fierului uşor asimilabil, apare
frecvent fenomenul de cloroză. Pe marne, în locurile unde
apa freatică se află la 3-5 m adâncime s-au format solurile
negre de fâneaţă cu o textură luto-argiloasă şi cu un conţinut
ridicat în humus.
• La baza pantelor şi în microdepresiuni se întâlnesc
solurile coluviale carbonatate. O pondere mare o au şi
vertisolurile, iar psamosolurile apar cu totul izolat.
• In general, pe versanţi, mai ales în treimea superioară
şi pe culmi, solurile se află în diferite grade de eroziune – de
la slab la excesiv erodate. Solurile din podgoriile situate în
centrul Transilvaniei, sunt slab aprovizionate cu azot (9 - 29
ppm) şi fosfor mobil (8 - 24 ppm) şi prezintă un conţinut mediu
de potasiu mobil (120 - 237 ppm).
 Podgoria Centrul viticol Direcţii de producţie Soiuri nobile de viţă de vie roditoare admise în cultură
Judeţul
TÂRNAVE Blaj -Vinuri albe Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală, Iordană,
Alba Neuburger, Pinot gris, Riesling italian, Riesling de Rhin,
Sauvignon, Traminer roz
-Vinuri aromate Muscat Ottonel
-Vinuri spumante Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală, Iordană, Muscat
Ottonel, Pinot gris, Pinot noir, Riesling italian, Sauvignon
Jidvei -Vinuri albe Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală, Iordană,
Alba Neuburger, Pinot gris
Riesling italian, Riesling de Rhin, Sauvignon , Traminer roz
-Vinuri aromate Muscat Ottonel
-Vinuri spumante Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală, Iordană, Muscat
Ottonel, Pinot gris, Pinot noir, Riesling italian, Sauvignon
Mediaş -Vinuri albe Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală, Iordană,
Sibiu Neuburger, Pinot gris, Riesling italian, Riesling de Rhin,
Sauvignon, Traminer roz
-Vinuri aromate Muscat Ottonel
-Vinuri spumante Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală, Iordană, Muscat
Ottonel, Pinot gris, Pinot noir, Sauvignon
Târnăveni -Vinuri albe Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală, Iordană,
Mureş Neuburger, Pinot gris, Riesling italian, Riesling de Rhin,
Sauvignon, Traminer roz
-Vinuri aromate Muscat Ottonel
-Vinuri spumante Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală, Iordană, Muscat
Ottonel, Pinot gris, Pinot noir, Riesling italian, Sauvignon
Zagăr -Vinuri albe Fetească albă, Fetească regală, Pinot gris , Riesling italian,
Mureş Sauvignon, Traminer roz
-Vinuri aromate Muscat Ottonel
-Vinuri spumante Fetească albă, Fetească regală, Pinot gris , Riesling italian,
Sauvignon
Valea -Vinuri albe Fetească albă, Fetească regală, Pinot gris, Riesling italian
Nirajului
Mureş -Vinuri aromate Muscat Ottonel
• Podgoria Alba este denumită şi "Ţara vinului" de catre saşi
(Weinland), se afla in centrul Transilvaniei, unde viticultura are traditii mai
indelungate, atestate prin mesele de piatra de la presele de struguri, din
timpul ocupatiei romane in Dacia.
• Intensificarea viticulturii a fost stimulata o data cu stabilirea sediului
episcopiei catolice a Transilvaniei si a capitulului acesteia la Alba Iulia si de
asezarea colonistilor germani la Cricău si Ighiu, apoi si in alte asezari.
Paminturile acestora se invecinau nu numai cu ale localnicilor, ci si cu cele
ale “oaspetilor”, episcopiei din Sard, dupa cum reiese din hotarnicia facuta in
anul 1238.
• Această podgorie cuprinde plantaţiile viticole situate pe terenurile în
pantă ale văii Mureşului, între râurile Geoagiu şi Ampoi, grupate în centrele
viticole Alba Iulia 369 m şi Ighiu 527 m. Este una din cele mai vechi podgorii
din Transilvania, intinsa pe partea dreapta a Muresului, spre dealurile estice
ale muntilor Apuseni, unde plaiurile Şard, Ţelna, Bucerdea Vinoasă, Ighiu si
Cricău formează inima podgoriei.
• Comparativ cu podgoria Târnave condiţiile ecoclimatice sunt ceva
mai blânde datorită adăpostului natural oferit de munţii Apuseni. Iernile însă
sunt geroase, extremele coborând până la -310C. Deseori, toamnele lungi şi
secetoase permint instalarea atacului de putregai nobil.
• Solurile sunt reprezentate de pseudorendzine, cernoziomuri
levigate, cele brune argiloiluviale şi regosolurile.
Podgoria Centrul Direcţii de Soiuri nobile de viţă de vie roditoare admise în
viticol producţie cultură
Judeţul

ALBA Alba Iulia -Vinuri albe Fetească albă, Fetească regală, Furmint, Iordană,
Alba Neuburger, Pinot gris, Sauvignon, Traminer roz

-Vinuri Muscat Ottonel

aromate

-Vinuri Fetească albă , Fetească regală, Iordană, Muscat

spumante Ottonel, Pinot gris,Pinot noir, Sauvignon

Ighiu -Vinuri albe Fetească albă, Fetească regală, Furmint, Iordană,

Alba Pinot gris, Neuburger, Sauvignon , Traminer roz

-Vinuri Muscat Ottonel

aromate

-Vinuri Fetească albă, Fetească regală, Iordană, Muscat

spumante Ottonel, Pinot gris, Pinot noir, Sauvignon
• Podgoria Sebeş-Apold este situată în
depresiunile colinar-deluroase ale Sebeşului-
Secaşului şi Ampoiului de la contactul Podişului
Secaşelor cu Munţii Şurianului-Cindrelului şi Carpaţii
Merionali. Include cele două centre viticole situate în
judeţele Alba şi Sibiu.
• În centrul viticol Apold 488 m, precipitaţii sunt
mai mari cu circa 100 mm faţă de cele de la Sebeş
544 m, cu reducerea corespunzătore a resurselor
heliotermice. Iernile sunt geroase (minimele extreme
-33,90C), cu o frecvenţă destul de mare (37 ani din
100).
• Cele mai răspândite soluri sunt:
pseudorendzinele, cernoziomurile argilo-iluviale,
regosolurile şi solurile antropice, deoarece mare
parte din podgorie este amenajată în terase.
Podgoria Centrul Direcţii de Soiuri nobile de viţă de vie roditoare admise în
viticol producţie cultură
Judeţul

SEBEŞ- Sebeş -Vinuri albe Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală,

APOLD Alba Iordană, Neuburger, Pinot gris, Riesling
italian,Riesling de Rhin, Sauvignon, Traminer roz

-Vinuri aromate Muscat Ottonel

-Vinuri spumante Chardonnay, Fetească albă,, Fetească regală,
Iordană, Muscat Ottonel, Pinot gris,Pinot noir,
Riesling Italian,Sauvignon

-Distilat de vin Fetească regală

Apold - Vinuri albe Chardonnay, Fetească albă , Fetească regală,
Sibiu Iordană , Neuburger ,Pinot gris,Riesling italian,
Riesling de Rhin, Sauvignon, Traminer roz

-Vinuri aromate Muscat Ottonel

-Vinuri spumante Chardonnay, Fetească albă, Fetească regală,
Iordană, Muscat Ottonel, Pinot gris, Pinot noir, ,
Riesling italian, Sauvignon

-Distilat de vin Fetească regală, Iordană

• Podgoria Aiud este situată la nordul podgoriei
Alba şi cuprinde centrele viticole Aiud 416 m din jud.
Alba, Turda 400 m şi Triteni 175 m din sudul jud.
Cluj.
• Plantaţiile viticole sunt amplasate pe o arie
colinar deluroasă de pe culoarul Mureşului mijlociu
şi a Arieşului inferior.
• Condiţiile climatice sunt aproximativa aceleaşi
ca cel din podgoriile alba şi Târnave, cu diferenţa că
în centrul viticol Aiud, care dispune şi de prezenţa
fenomenului de foehnizare, acestea permit deseori
instalarea atacului de putregai nobil.
• Solurile sunt reprezentate de cernoziomurile
cambice, argiloiluviale, pseudorendzinele,
regosolurile şi solurile antropice.
Podgoria Centrul Direcţii de Soiuri nobile de viţă de vie roditoare admise în
viticol producţie cultură
Judeţul

AIUD Aiud -Vinuri albe Chardonnay ,Fetească albă, Fetească regală,

Alba Furmint, Neuburger, Pinot gris, Riesling italian,
Riesling de Rhin, Sauvignon, Traminer roz

-Vinuri aromate Muscat Ottonel

-Vinuri spumante Fetească albă, Fetească regală, Pinot gris

Turda -Vinuri albe Fetească albă,Fetească regală, Pinot

Cluj gris,Sauvignon, Traminer roz

-Vinuri aromate Muscat Ottonel

Triteni -Vinuri albe Fetească albă, Fetească regală, Pinot gris,

Cluj Sauvignon,Traminer roz

-Vinuri aromate Muscat Ottonel

• Podgoria Lechinţa este situată în regiunea deluroasă
a Someşului mare şi a a Mureşului, fiind cea mai nordică
podgorie din Podişul Transilvaniei şi la cea mai mare înălţime
din ţară. Cuprinde centrele viticole Lechinţa 400 m, Teaca
418 m, Bistriţa 403 m din judeţul Bistriţa Năsăud, la care se
adaugă centrul viticol Batoş 403 m din judeţul Mureş.
• Perioada de vegetaţie (155-159 zile) şi resursele
heliotermice scăzute se situează sub cele medii întâlnite în
regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei, însă podgoria
câştigă prin expoziţia sudică şi amfiteatrele naturale, ferite de
curenţi reci.
• Iernile sunt aspre -33,80C cu frecvenţa cea mai mare
(80 ani din 100). Regimul de precipitaţii este abundent peste
700-800 mm anual.
• Solurile sunt brune argiloiluviale, brune podzolite,
brune eu-mezobazice, regosoluri şi soluri antropice.
 Podgoria Centrul Direcţii de Soiuri nobile de viţă de vie roditoare admise în
viticol producţie cultură
Judeţul

LECHINŢA Lechinţa -Vinuri albe Fetească albă, Fetească regală, Neuburger , Pinot
Bistriţa N. gris, Riesling italian, Sauvignon, Traminer roz

-Vinuri Muscat Ottonel

aromate

Teaca -Vinuri albe Fetească albă, Fetească regală, Neuburger, Pinot

Bistriţa N. gris, Riesling italian, Sauvignon, Traminer roz

-Vinuri Muscat Ottonel

aromate

Bistriţa -Vinuri albe Fetească albă, Fetească regală, Neuburger, Pinot

Bistriţa N. gris, Riesling italian, Sauvignon,Traminer roz

-Vinuri Muscat Ottonel

aromate

Batoş -Vinuri albe Fetească albă,Fetească regală, Neuburger, Pinot

Mureş gris, Riesling italian, Sauvignon, Traminer roz

-Vinuri Muscat Ottonel

aromate
• Centrele viticole Dej (jud. Cluj) şi Geoagiu (jud. Hunedoara) au
condiţii climatice răcoroase care determină o maturare mai lentă a
strugurilor, fapt ce permite de cele mai multe ori obţinerea vinurilor albe
de masă din soiul Fetească regală şi într-o măsură mai mică a celor de
calitate din soiurile Fetească albă şi Muscat Ottonel. Frecvenţa
temperaturilor scăzute (-320C) este foarte mare, de 68 de ani din 100.

Podgoria Centrul Direcţii de Soiuri nobile de viţă de vie roditoare admise în

viticol producţie cultură
Judeţul
- Dej -Vinuri albe Fetească albă,Fetească regală
Cluj
-Vinuri Muscat Ottonel
aromate
Geoagiu - Vinuri albe Fetească albă,Fetească regală
Hunedoara
-Vinuri Muscat Ottonel
aromate
• Restricţii cu caracter ecopedologic pentru
regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei:
– conţinutul ridicat în argilă (> 50% argilă cu   0,002 mm)
în cazul vertisolurilor şi a solurilor antropice, care în anii
foarte ploioşi pot produce asfixierea rădăcinilor (pod.
Târnave);
– apariţia la suprafaţă a rocilor de marne argiloase, cu IPC
> 50 în cazul amenajărilor versanţilor în terase, fapt ce
pune problema alegerii corespunzătoare a portaltoilor,
sau solurile carbonatice formate pe aceste marne cu
valoarea IPC > 6 (pod. Târnave, Alba, Aiud, Apold);
– grosimea utilă a solului  50 cm întâlnită pe solurile cu
caracter litic sau puternic erodate din pod. Lechinţa sau
centrul viticol Dej;
– slaba aprovizionare în elemente nutritive şi humus la
terenurile amenajate în terase sau cu depozitele litologice
scoase la suprafaţă, fiind necesară o perioadă de
solificare de 2-3 ani, după fertilizarea corespunzătoare cu
îngrăsăminte organice în cantităţi mari şi cultura plantelor
anuale care asigură materia organică.
 Importanța economică.

Cultura soiurilor de struguri pentru masă este mult mai rentabilă

decât cea a soiurilor pentru struguri de vin. Aceasta deoarece
soiurile de masă dau producții mari de struguri, de peste 20 t/ha,
chiar în cultură neirigată, iar valoarea producției marfă este
superioară celei obținute la cultura soiurilor pentru struguri de vin.
Dependența cantitate-calitate se manifestă mai slab în cazul
soiurilor pentru struguri de masă, producția putând fi mărită fără
teama de a fi afectată calitatea.
Valorificarea strugurilor de masă se face direct în stare proaspătă,
fără cheltuieli suplimentare pentru prelucrarea strugurilor, utilaje,
construcții, capacități de depozitare a vinului.
Cheltuielile de producție la soiurile pentru struguri de masă se
recuperează în timp mai scurt, asigurându-se o rotație rapidă a
mijloacelor financiare în cadrul unităților de producție. Prin aceasta,
cultura soiurilor pentru struguri de masă capătă un caracter mult mai
intensiv.
Un alt aspect economic, foarte important, îl constituie posibilitățile
nelimitate de valorificare a strugurilor de masă pe piața internă și la
export.
 Importanța socială.

• Cultura soiurilor pentru struguri de masă capătă o importanță socială, dată

fiind valoarea alimentară și dietetică a acestora. Prin consumul de struguri în
stare proaspătă sau prelucrată sub formă de suc de struguri, se asigură
organismului uman o cantitate mare de energie: 1 kg de struguri furnizează
în medie 850 - 900 calorii. Din punct de vedere al valorii energetice, strugurii
situându-se pe locul al V-lea în seria principalelor alimente (brânză, pâine,
carne de vită, lapte, struguri).
• Hidrații de carbon din struguri fiind reprezentați prin zaharuri simple (glucoză
și fructoză), pot fi asimilați direct, fără nici o cheltuială de energie din partea
organismului. Prin aceasta se asigură protecția ficatului care furnizează
rezervele de glicogen ale organismului, protecția metabolismului lipidic și
proteic din organism. De aceea, strugurii se încadrează în categoria
alimentelor de protecție pentru organismul uman și se recomandă a fi
consumați la toate vârstele.
• Strugurii exercită asupra organismului o serie de acțiuni fiziologice și
terapeutice ca : acțiune alcalinizantă, datorită sărurilor acizilor organici din
struguri; acțiune mineralizantă, datorită conținutului ridicat în cationi de K+,
Ca2+ și Mg2+ ; acțiune vitaminizantă, datorită conținutului variat și relativ
bogat în vitamine (A, B1, B2, B6, C, K, PP, H); acțiune terapeutică,
consumul de struguri fiind indicat în afecțiunile hepatice, bolile de rinichi,
afecțiunile cardio-vasculare, artritism, dezintoxicarea organismului etc. Așa
se explică importanța curei de struguri, care se practică în multe țări ale
Europei.
 Caracteristicile biologice ale soiurilor de masa

• Soiurile de masă sunt mai viguroase, cu creșteri

vegetative mari, în comparație cu soiurile pentru struguri de
vin. De aceea în plantații, ele se pretează mult mai bine la
conducerea pe tulpini înalte și semiînalte, conducerea sub
formă de pergole, bolți, în gospodăriile populației.
• Cerințele față de factorii climatici sunt mari, cultura lor
dând rezultate bune numai în sudul țării, în regiunile cu
potențial heliotermic ridicat; Transilvania de exemplu, nu
dispune de condiții climatice favorabile pentru cultura
soiurilor de masă, iar în Moldova condițiile sunt asigurate,
numai pentru soiurile de masă cu maturare mijlocie a
strugurilor (soiurile din epoca Chasselas-lelor).
• Soiurile de masă au cerințele mari față de apă și
elemente nutritive din sol. Ca urmare, în tehnologiile lor de
cultură, irigarea și fertilizarea joacă un rol hotărâtor pentru
obținerea producțiilor mari de struguri.
• În ceea ce privește rezistențele biologice, soiurile de
masă sunt, în general, slab rezistente la ger și relativ rezistente
la secetă; sensibile la mană, putregaiul cenușiu al strugurilor
și la dăunători.
 Caracteristicile tehnologice
• strugurii sunt mari, greutate medie 250-350 g și chiar mai mult:
boabele mari și cu pedicele lungi. Sunt preferați strugurii rămuroși sau
lacși, care se așează în lădițe și au rezistență bună la transport;
• boabele sunt uniforme ca mărime, sferice sau ovoidale, cu pulpa
consistentă, crocantă, culoarea galben-aurie sau roșie-închis, aproape
neagră și acoperite cu multă pruină;
• pielița este aderentă la miezul bobului și elastică, încât conferă
strugurilor rezistență la manipulare, transport și la păstrare;
• semințele din boabe sunt în număr redus, de 1-3 sau pot să
lipsească (soiuri apirene);
• gustul strugurilor este plăcut, răcoritor, datorită raportului
echilibrat între conținutul de zaharuri și aciditate (raportul gluco-
acidimetric). Unele soiuri prezintă un gust specific, cum este gustul
"ierbos" întâlnit la Coarnă sau gustul "astringent" la soiul Dodrelabi;
• aroma strugurilor, determinată de substanțele aromatice
acumulate în pielița boabelor, poate fi de "muscat" sau de "tămâios",
mai intensă la unele soiuri cum este Muscat de Alexandria sau mai
slabă la alte soiuri (Perlă de Csaba, Muscat de Adda etc.).
• Caracteristicile tehnologice ale strugurilor pot fi exprimate și cu
ajutorul unor indici fizico-mecanici, ca: rezistența la desprinderea
boabelor de pe pedicel; rezistența la fisurare a bobului; elasticitatea
pieliței etc. Acești indici servesc la aprecierea soiurilor de masă, sub
raportul pretabilității strugurilor la transport și la păstrare.
 Particularitățile ecologice

• Soiurile de masă sunt cultivate numai în

arealele geografice cu un grad ridicat de
favorabilitate al factorilor climatici.
• Gradul de favorabilitate se stabilește în
raport cu epoca de maturare a soiurilor,
factorul termic și insolația fiind hotărâtori.
• În ceea ce privește umiditatea din sol,
soiurile de masă sunt considerate relativ
rezistente la secetă.
• Consumul de apă fiind însă ridicat, cultura
lor se recomandă în condiții de irigare, care
asigură totdeauna sporuri mari de producție.
Cerințele ecoclimatice ale soiurilor de masă în raport cu epoca lor de
maturare

Epoca de maturare a strugurilor:

Specificații
timpurie mijlocie târzie

Durata perioadei de vegetație

 160 170-180 > 180
(număr de zile)

Bilanțul termic util (tuC)  1200 1400-1600 > 1600

Durata de strălucire a
soarelui, în perioada de  1400 1500-1600 > 1600
vegetație (nr. ore)
 Particularitățile biologice.

• Asocierea soi vinifera-portaltoi ;

• Distanțele de plantare ;
• Formele de conducere ;
• Încărcătura de ochi la tăiere;
• Lucrările și operațiunile în verde ;
• Fertilizarea;
• Irigarea ;
• Protecția fitosanitară.
• Soiurile de masă necesită, în general,
portaltoi viguroși, capabili să susțină
potențialul ridicat de producție.
• Pentru soiurile timpurii sunt indicați
portaltoii cu o perioadă scurtă de
vegetație, care să grăbească maturarea
strugurilor (Riparia Gloire, 41 B, SO4,
Precoce).
• In timp ce pentru soiurile de mare
productie se recomada: SO4-4, 140 Ru,
125 AA, capabili să susţină potenţialul
productiv ridicat.
• La soiurile cu vigoare mijlocie (Perlă de
Csaba, Chasselas, Muscat timpuriu de
București etc.), se folosesc distanțe
obișnuite de plantare de 2,2/1,0-1,2 m, cu
densități mari 3700 - 4000 butuci/ha.
• În cazul soiurilor viguroase (Cardinal,
Muscat de Hamburg, Coarnă, Afuz-Ali,
Italia), sunt necesare distanțele mari de
plantare de 2,5 - 3,0 m între rânduri și 1,4
- 1,5 m pe rând, cu densități mici de 2500
- 3000 butuci/ha.
• Se recomandă formele înalte de conducere a vițelor.
• În cazul soiurilor viguroase, cea mai indicată este conducerea
Guyot pe tulpină (capul înălțat), pergola rațională și cortina dublă
geneveză (D.G.C.).

Cap înălțat Dr. Guyot pe tulpină

pergolă
Cortină dublă geneveză
•Soiurile cu vigoare mijlocie pot fi
conduse în cordon bilateral, cu tăiere în
verigi mijlocii de rod.
• La soiurile de masă se lasă sarcini mijlocii de
ochi la tăiere, diferențiate în funcție de vigoarea
soiului, vârsta plantației și starea de fertilitate a
solului.
• Repartizarea sarcinii de ochi se face pe
elementele de rod lăsate la tăiere (coarde,
cordițe, cepi), adecvate formelor de conducere a
vițelor în plantație.
Încărcătura de ochi/m² la tăiere, în funcție de vigoarea soiurilor și starea de
fertilitate a solului
Gruparea soiurilor în funcție de Starea de fertilitate a solului:
vigoarea lor slabă mijlocie ridicată
Perlă de Csaba 9 - 10 10 - 11 12 - 13
Regina viilor, Chasselas, Muscat de
11 - 12 12 - 13 13 - 14
Hamburg

Cardinal, Muscat d'Adda, Coarnă

12 - 13 13 - 14 14 - 15
neagră

Afuz-Ali, Italia 13 - 14 14 - 15 15 - 17
 Lucrările și operațiunile în verde.
• Ocup un loc important în tehnologia de cultură a soiurilor
pentru struguri de masă, deoarece contribuie la sporirea
producției marfă, prin îmbunătățirea calității strugurilor. Se
aplică diferențiat, în concordanță cu însușirile biologice ale
soiurilor și condițiile climatice ale anului.
• Plivitul lăstarilor sterili. La soiurile la care lăstarii fertili
reprezintă peste 70%, prin plivit se înlătură toți lăstarii
sterili de pe coardele de rod. La soiurile cu mai puțin de
70% lăstari fertili, se înlătură numai 25 - 50% din lăstarii
sterili;
• Normarea inflorescențelor pe butuc. Această
operațiune se execută imediat după legatul florilor,
lăsându-se următoarele încărcături de rod pe butuc, în
funcție de soi:
– 14 - 16 inflorescențe, la soiurile cu struguri mari și boabe mari
(Cardinal, Italia, Afuz-Ali);
– până la 24-26 inflorescențe, la soiurile cu struguri mijlocii și boabe
mari (Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Coarnă);
– până la 30 - 32 inflorescențe, la soiurile timpurii și extratimpurii
(Perlă de Csaba, Aromat de Iași, Timpuriu de Cluj).
•Scurtarea ciorchinilor cu 1/3 din lungimea lor. Lucrarea este
necesară la soiurile cu inflorescențe mari (Cardinal, Muscat de
Hamburg, Afuz-Ali, Italia, Regina viilor), pentru a se asigura
dezvoltarea uniformă a boabelor pe ciorchine. La strugurii
rămuroși se recomandă și scurtarea primelor ramificații ale
rahisului;
• Incizia inelară. Prin această operațiune se grăbește
maturarea strugurilor, la soiurile tardive (Afuz-Ali, Italia, Coarnă).
Se aplică foarte rar, deoarece necesită multă forță de muncă și
influențează negativ asupra vieții butucilor;
• Desfrunzitul parțial al strugurilor. Sunt îndepărtate prin
rupere, frunzele din dreptul strugurilor cu 2-3 săptămâni înainte
de cules (la intrarea în pârgă), pentru a se preveni atacul
putregaiului cenuşiu și a se favoriza procesul de maturare.
Lucrarea este absolut necesară în anii reci și ploioși.
 • Soiurile de masă consumă cantități mai mari de elemente nutritive
din sol, în comparație cu soiurile pentru struguri de vin.
• Lipsa azotului, limitează producția de struguri, încât îngrășămintele
cu azot nu trebuie să lipsească din sistemele de fertilizare.
• Consumul de microelemente este ridicat: 140-230 g B, 110-220 g Zn,
64-185 g Cu, 50-70 g Mn la hectar. Asigurarea echilibrului nutritiv are
importanță hotărâtoare asupra calității strugurilor.
Consumul de elemente nutritive la soiurile pentru struguri de masă

Repartizarea procentuală:
Consumul
Gruparea soiurilor după
global NPK
epoca de maturare
kg/ha N% P2O % K2O %

Soiurile timpurii 179 54 15 31

Soiurile mijlocii 187 51 15 34

Soiurile târzii 234 50 15 34

• Irigarea este o măsură tehnologică obligatorie,
mai ales în podgoriile și centrele viticole din
sudul țării, specializate în cultura soiurilor
pentru struguri de masă.
• Toamna, se face o irigare de aprovizionare cu
apă a solului, iar în timpul perioadei de
vegetație udările se aplică în raport cu cerințele
viței de vie (IUA >70%).
• Irigatul trebuie sistat la intrarea strugurilor în
pârgă; numai în plantațiile de vii pe nisipuri se
poate continua irigarea și după pârga
strugurilor.
• La soiurile de masă, importanța
tratamentelor fitosanitare este mult mai
mare, decât la soiurile pentru struguri de vin,
deoarece strugurii trebuie să fie perfect
sănătoși.
• Orice urmă de boală sau atac de dăunători,
scade din valoarea comercială a strugurilor.
• În cazul strugurilor destinați păstrării, atenție
mare trebuie acordată tratamentelor
împotriva putregaiului cenușiu, deoarece
strugurii nu trebuie să vină din câmp
infectați cu sporii acestei ciuperci.
 Recoltarea strugurilor de masă
stabilirea
asigurarea momentului
evaluarea
condiţiilor materiale declanşării
producţiei,
necesare, culesului diferenţiat
pe soiuri,

recoltarea
condiţionarea prin
păstrarea eşalonată la
sortare, cizelare,
temporară, maturarea de
ambalare
consum,

conservarea şi
transportul păstrarea acestora
strugurilor, pe o perioadă mai
îndelungată
 Aciditatea Conţinutul
totală a în
mustului antociani

Conţinutul
Conţinutul în
în zaharuri Parametrii substanţe
care
condiţionează aromate
momentul
recoltării
strugurilor:
 Evaluarea:
Se face pe grupe de soiuri si pe parcele Relatia de calcul: Pmb = Ms x Ns / Nb

Elaborarea graficul de recoltare şi livrare

Asigurarea cu forţa de muncă

Dimensionarea şi procurarea necesarul de ambalaje, unelte,

materiale auxiliare

Asigurarea mijloacelor de transport, a spaţiilor de condiţionare,

ambalare şi depozitare
Condiţii de calitate în vederea
recoltării strugurilor de masă:
•gustul plăcut, echilibrat
•raportul dintre zaharuri şi aciditate
(indicele glucoacidimetric) fiind
aproximativ 40
•boabele au culoarea caracteristică
soiului, cu stratul de pruină intact
•conţinutul în zaharuri este cuprins
între 130-160 g/l
•aciditatea totală 4-5 g/l H2SO4.
Condiţii organizatorice:
•Culesul strugurilor la soiurile de masă
se face în 2-3 etape, pentru acelaşi soi,
pe măsură ce strugurii ajung la
maturarea de consum.
•Se execută pe timp uscat, după ce se
ridică roua şi în afara orelor de arşiţă
puternică.
•Organizarea culesului se face pe
echipe de muncitori: câte doi
culegători pe rând, fiecare de o parte şi
de alta a rândului şi alţi 2 muncitori
carea sigură scoaterea lădiţelor pline
cu struguri la alei şi aprovizionează
culegătorii cu recipiente goale.
•Pentru a evita deplasarea lădiţelor
pline cu struguri pe distanţe mari,
recoltatul se începe de la mijlocul
rândului către alei.
Tehnica recoltării:
•Recoltarea se execută cu atenţie,
pentru a realiza un procent cât mai
ridicat de producţie marfă.
•Se aleg de pe butuc numai strugurii
sănătoşi, cu boabele maturate,
uniforme ca mărime şi culoare.
•Strugurii se desprind de pe coarde ,
prin tăierea peduculului cu foarfeca,
evitându-se prinderea strugurelui cu
mâna şi ştergerea stratului de pruină.
•strugurii se prind de peduncul şi
aşează în lădiţe cu atenţie.
•După umplere lădiţele se transportă la
locul de condiţionare şi ambalare într-
un timp cât mai scurt.
•Transportul la locul de condiţionare se
efectuează pe platforme amenajate,
camioane sau remorci cu arcuri şi
pneuri pentru a evita şocurile.
 Condiţii pentru recoltarea strugurilor
destinaţi păstrării indelungate

În timpul recoltării, sortării, ambalării şi transportării

strugurii trebuie feriţi de loviturile mecanice.
Ştergerea stratului de pruină de pe boabe are o
influenţă negativă asupra duratei de păstrare. De
aceea toate lucrările trebuie efectuate ţinand strugurii
numai de peduncul (codiţă);

Dacă in timpul recoltării plouă se

recomandă intreruperea culesului. După posibilitate trebuie eliminate
Strugurii recoltaţi umezi, bătuţi de operaţiunile de prisos de manipulare,
vant ori atacaţi de grindină nu se transportare, reclădire şi contactul
recomandă pentru păstrarea bobiţelor cu mainile lucrătorilor;
indelungată.

Recoltarea se efectuează pe vreme

uscată, cand roua de pe boabe s-a Este categoric inadmisibil ca
uscat in afara orelor de arşiţă. strugurii recoltaţi să fie lăsaţi sub
razele solare, ploaie, vânt, ori
Nu se recomandă recoltarea pe peste noapte sub cerul liber;
arşiţă sau ceaţă, ori după ploaie.

Recoltarea strugurilor destinaţi păstrării La toate etapele, incepand cu recoltarea

indelungate se face eşalonat in 2-3 trepte strugurilor şi pană la incărcarea lor in
pe măsură ce strugurii ating maturarea de celulele frigorifice, se cere un control
consum; riguros al calităţii lucrărilor efectuate;
 Condiţionarea strugurilor de masă:

•Strugurii sunt aşezaţi în

lădiţe speciale confecţionat
din material rezistent, uşor
• Comercial :

Ambalarea strugurilor
Sortarea strugurilor
• Operaţiunea prin care se şi ieftin
înlătură boabele • grupa S (superior) •Pentru piaţa internă sunt
Cizelarea strugurilor

necorespunzătoare cu • grupa M (mijlocie), folosite lădiţe din lemn tip A

integritatea afectată, • grupa O (obişnuiţi). IV (STAS 1247-67), cu
nematurate, insuficient capacitatea de 5-6 kg de
colorate, cu simptome de struguri, iar pe piaţa externă
atac de boli sau • STAS 1490-76 : se folosesc ambalaje de
dăunători şi vârfurile • Calitatea extra, plastic sau saci de
prea lungi , cu boabe • Calitatea I polietilenă.
rare. • Calitatea a II-a •Strugurii se aşează în lădiţe,
unul lângă altul, în aşa fel ca
• Pentru cizelare se să nu se vadă peduculul
folosesc foarfeci ciorchinilor.
speciale, cu vâful •Se are în vedere ca strugurii
rotunjit, pentru a nu să nu depăşească marginile
înţepa boabele şi se lădiţelor, pentru a nu fi
execută paralel cu striviţi la stivuire.
sortarea. •Lădiţele se vor eticheta,
indicându-se unitatea
producătoare, soiul,
categoria de calitate.
•Până în momentul
expedierii, lădiţele cu
struguri se depozitează
temporar în spaţii special
amenajate, cu posibilităţi de
răcire şi aerare.
Recoltarea strugurilor de masă
 Sortarea strugurilor după categoria de calitate

Extra Catg. I Catg. II

 Cizelarea strugurilor

Boabe ofilite

Boabe neuniform colorate

Boabe cu simptom 
de atac de boli sau 
dăunători
 Deteriorarea stratului de pruină

Folisirea calibroarelor pentru 
diametrul boabelor

Strugure umezit de precipitaţii, impropriu 
pentru livrare
Aşezarea strugurilor în lădiţe
Folosirea ambalajelor de plastic pentru un singur strugure
Modalităţi de valorificare a celor două soiuri Gelu şi Paula
Sortarea, cizelarea şi ambalarea în marile unităţi producătoare de
struguri de masă
Ambalaj de plastic pentru struguri destinat pentru vânzare cu
amănuntul
Ambalaj de plastic pentru struguri destinat 
pentru vânzare cu amănuntul

Ambalaj din saculeti de polietelenă pentru struguri
• Conveierul varietal. Acesta se referă la gruparea și eșalonarea soiurilor, în functie de
epoca lor de maturare, începând cu soiurile extratimpurii, până la cele foarte târzii.
• În condițiile ecologice din țara noastră, soiurile de masă se eșalonează pe șapte
epoci de maturare, începând de la 15 iulie și până la 30 octombrie. Cel mai devreme
maturează strugurii soiului Perlă de Csaba (15.VII), urmat de soiurile Muscat timpuriu de
București, Cardinal, Regina Viilor, Augusta, Timpuriu de Pietroasa, Victoria ș.a., iar cel
mai târziu, (15 - 30 X) soiurile Regina Nera, Black roz, Greaca și Roz românesc.
• Conveierul varietal, se stabilește pentru fiecare podgorie, incluzându-se în
sortiment numai acele soiuri care își valorifică cel mai bine potențialul de producție, în
condițiile ecologice existente.
Regina nera
Italia Black rose
Chasselas Muscat de Coarn\ Bicane Greaca
doré Hamburg Afuz Ali Select
Chasselas roz Muscat de Adda Tamina
Cardinal Azur Milcov Xenia
Perlette Splendid
Regina viilor Napoca Silvania
Perl\ de Csaba Augusta Timpuriu de Some[ an
Muscat timpuriu Victoria Cluj C\ lina
de Bucure[ ti Timpuriu de Cet\ ]uia
Pietroasa Gelu
Paula
15 31 15 31 15 30 15 30
Epoca de IULIE AUGUST SEPTEMBRIE OCTOMBRIE
maturare
I II III IV V VI VII
• Conveierul geografic. Maturararea strugurilor se realizează în funcție de factorii ecologici
existenți în fiecare zonă geografică, în special de latitudine, longitudine și altitudinea
locului. Prin urmărirea perioadei de maturare a strugurilor în diferite zone geografice, se
realizează conveierul geografic al soiurilor.
• Conveierul geografic poate fi urmărit pe arealele ecoclimatice mult mai largi (mai multe
țări, continente), în vederea stabilirii zonelor în care cultura anumitor soiuri de masă este
cea mai rentabilă.
În condițiile climatice ale țării noastre, au fost delimitate 4 zone de favorabilitate
pentru cultura soiurilor de masă:
• Zona foarte favorabilă
• Zona favorabilă,
• Zona cu favorabilitate mijlocie
• Zona tolerată
• Zona foarte favorabilă, care cuprinde : Terasele Dunării,
începând de la Drobeta Turnu Severin și până dincolo de
Cernavodă, cu centrele viticole de pe partea stângă a
Dunării (Bechet – Dăbuleni, Zimnicea, Greaca, Giurgiu,
Fetești) și cele de pe partea dreaptă a Dunării, în Dobrogea
(Ostrov, Oltina, Cochirleni, Cernavodă).
• Zona se caracterizează prin următoarele condiții
ecoclimatice:
• perioadă lungă de vegetație, de peste 180 zile;
• bilanțul termic global > 4000C, din care bilanțul termic util,
minimum 1600C;
• durata de strălucire a soarelui, peste 1600 ore;
• indicele heliotermic real >2,5;
• coeficientul hidrotermic 0,8 - 1,2;
• precipitațiile în perioada de vegetație, sub 300 mm.
• În această zonă se cultivă soiurile de masă cu bobul mare,
începând cu cele timpurii și până la cele foarte târzii.
• Zona favorabilă, în care se includ o serie de plaiuri și
centre viticole din Dobrogea (Hârșova, Isaccea,
Sarica-Niculițel, Murfatlar, Ovidiu-Mangalia), unde
vecinătatea cu Marea Neagră creează condiții foarte
favorabile pentru cultura soiurilor de masă; precum
și unele plaiuri din podgoria Dealul Mare (Greceanca,
Năeni, Breaza, Șarânga, Pietroasele, Urlați).
• Zona se caracterizează prin următoarele condiții
ecoclimatice:
• perioada de vegetație 170 - 190 zile:
• bilanțul termic global minim 4000C, din care
temperatură util > 1500C;
• durata de strălucire a soarelui 1400-1500 ore;
• indicele heliotermic > 2,0.
• In această zonă se cultivă soiurile pentru struguri de
masă cu maturare timpurie, mijlocie și târzie.
• Zona cu favorabilitate mijlocie, care cuprinde
podgoriile din sudul și centrul Moldovei (Odobești,
Panciu, Nicorești, Ivești, Dealurile Covurluiului,
Dealurile Tutovei, Huși); unele centre viticole din
podgoriile Drăgășani și Ștefănești – Argeș;
precum și podgoriile si centrele viticole din Banat.
• Zona beneficiază de următoarele condiții
ecoclimatice:
• perioada de vegetație 165-175 zile;
• bilanțul termic global 3800C;
• insolația 1300 ore.
• În această zonă se cultivă soiurile cu maturare
mijlocie și numai în unele centre se pot cultiva și
soiurile târzii (Coarnă neagră, Muscat d'Adda).
Soiurile timpurii se cultivă pe suprafețe foarte
reduse, pentru consumul local de struguri.
• Zona tolerată pentru soiurile de masă, în
care se includ centrele viticole aflate în
partea de nord-est a Moldovei și cele din
Transilvania, Crisana si Maramures.
• Se cultivă numai soiurile timpurii și
mijlocii, care să acopere consumul local
de struguri în stare proaspătă.
CLASIFICAREA SOIURILOR PENTRU STRUGURI DE MAS|

• Se face în raport cu epoca de maturare a soiului

Chasselas doré, deosebindu-se 3 grupe mari de soiuri:
• grupa soiurilor cu maturare extratimpurie și timpurie,
care maturează strugurii cu 2-4 săptămâni înaintea soiului
Chasselas doré. În această grupă se încadrează soiurile din
epoca I și a II-a de maturare a strugurilor;
• grupa soiurilor cu maturare mijlocie, care maturează
strugurii odată cu soiul Chasselas doré sau cu 1-2 săptămâni
după Chasselas. Aici se încadrează soiurile din epoca a III-a
și a IV-a de maturare a strugurilor;
• grupa soiurilor cu maturare târzie și foarte târzie, care
maturează strugurii cu 3-5 săptămâni după soiul Chasselas
doré,din care fac parte soiurile din epocile V-VII de maturare
a strugurilor.
 cu m atur ar e extr a- so i u r i v e c h i
tim p u r ie [i tim p u r ie - M u sc a t P e r l \ d e C sa b a
(ep ocile I -I I ) - C a r d in a l
- R egin a viilor
cr ea ]ii r om â n e[ ti
- M u sc a t T i m p u r i u d e B u c u r e [ t i
- A u g u st a
- T i m p u r i u d e P i e t r o a sa
- V ictor ia
- T im p u r iu d e C lu j
- A r om a t d e I a [i

S oiu r i p en tr u cu m a tu r a r e m ij locie so i u r i v e c h i
- C h a sse l a s d o r e
st r u g u r i d e m a s\ (ep ocile I I I -I V )
- M u sc a t d e H a m b u r g
- C i n sa u t
- M u sc a t d e A d d a
- A l p h o n se L a v a l l e e
cr ea ]ii r om â n e[ ti
- T r iu m f
- C et\ ]u ia
- S ilva n ia
- N a p oca
- Sp len d id
- T r a n si l v a n i a
- A zur
- Som e[a n
- M ilcov
- I st r i t a
- P a u la
- G elu
so i u r i v e c h i
cu m a tu r a r e tâ r z ie - C oa r n \ a lb \
(ep ocile V -V I ) - C oa r n \ n ea gr \
- R a z a ch ie
- A fu z A li
- I ta lia
- B ica n e
cr ea ]ii r om â n e[ ti
- S elect
- R o z r o m â n e sc
- G r eaca
- X en ia
cu m a tu r a r e foa r te - T a m in a
tâ r z ie (ep oca V I I ) so i u r i v e c h i
- M u sc a t d e A l e x a n d r i a
- B l a c k r o se
- D od r ela b i
- R egin a N er a
- O h an ez
 MUSCAT PERLA DE CSABA

Sinonime: Perla de Csaba, Csaba gyögye

- în Ungaria; Perla von Csaba - în Germania și
Austria.
Origine . A fost creat în Ungaria de către
MATHIASZ JANOS, prin hibridarea soiurilor
Bronnerstraube x Muscat Ottonel; semințele
hibride au fost trimise viticultorului ADOLF
STARK din Bëkécsaba, care în anul 1904 a
selecționat soiul Muscat Perla de Csaba.
Până în prezent nu are rival ca
timpurietate, fiind primul soi care matureaza
strugurii în condițiile climatice ale țării noastre.
Dezmugurire timpurie, cu rozeta
scămoasă de culoare verde cu nuanțe
cafenii; frunzele tinere sunt arămii
roșiatice și acoperite cu scame rare.

Lastarii cu vigoare de creștere

slabă, meritale mijlocii (9-12 cm
lungime), culoare verde cafenie,
mai intensa la noduri. Coardele
toamna capătă o culoare cafenie
roșiaticã.
Frunza adulta de mărime mijlocie (15-16 cm
lungime) , formă orbiculară, întreaga sau
ușor trilobată, cu sinusurile laterale abia
schițate; sinusul pețiolar în formă de liră
deschisă.
Limbul frunzei este glabru și are marginile
orientate către fața superioară, formând o
pâlnie cu centru în punctul pețiolar (caracter
tare de recunoastere a soiului).
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurii de mărime mijlocie (150-220 g in
medie), formă cilindroconică, uneori aripați, cu
boabele așezate relativ des pe ciorchine.
• Bobul sferic ușor discoidal, culoare galbenă
verzuie, auriu pe partea însorita.
• Pulpa bobului este semicărnoasă, iar pielița
acoperită cu un strat fin de pruină.
• Însușirile agrobiologice. Perla de Csaba este un soi cu
vigoare mijlocie, uneori chiar slabă, ceea ce se reflectă asupra
fertilității și productivității.
• Lăstarii fertili reprezintă doar 50-60%, iar copilii sunt purtători
de rod.
• Are perioadă scurtă de vegetație 150 - 160 zile, timp în care
necesită 1200 - 1300C temperatură utilă.
• Dezmugurește devreme, în prima decadă a lunii aprilie, iar
înfloritul se declanșează timpuriu, la sfârșitul lunii mai -
începutul lunii iunie. Pârga strugurilor începe devreme, pe la
începutul lunii iulie, încât maturarea de consum se realizează
începând cu 15 - 20 iulie în podgoriile din sudul țării (Greaca).
În celelalte zone, în perioada 1-5 august.
• Este un soi cu rezistență mijlocie la ger (-18C); sensibil la
secetă și mană, toleranță mijlocie la putregaiul cenușiu al
strugurilor. Strugurii ajunși la maturitate sunt intens atacați
de viespii.
• Cerințele agrotehnice. Perla de Csaba necesită terenuri cu expoziție
sudică, bine însorite, soluri ușoare, fertile și cu umiditate asigurată. Se
comportă bine pe portaltoi cu perioadă scurtă de vegetație, care să îi
grăbească maturarea strugurilor (Riparia gloire, 41 B, SO4-4).
• Fiind un soi cu vigoare mai slabă, este condus în plantații pe tulpini
semiînalte, în cordon bilateral. Tăierea de rod se poate face în cepi scurți
de 2-3 ochi sau verigi scurte de rod (cep de 1-2 ochi, plus cordițe de 5-6
ochi), încărcătura ce se lasă la tăiere fiind de 12-13 ochi/m². La tăiere se
pot folosi și copilii lemnificați, deoarece sunt purtători de rod.
• Fertilizarea trebuie făcută cu doze moderate de îngrășăminte chimice,
coeficientul de valorificare a îngrășămintelor fiind mic 0,5. Consumul
specific de elemente nutritive este următorul: N 9,3; P 0,8; K 3,8 kg pe
tona de struguri.
• Perla de Csaba are cerințe ridicate față de apă, coeficientul mediu de
valorificare a apei din sol fiind de 0,312 m3/kg de struguri. Pe lângă
udările de aprovizionare a solului cu apă care se fac primăvara și cele
din timpul perioadei de vegetație pentru menținerea plafonului minim de
70% din IUA, umiditatea trebuie menținută la 50% din IUA și în intervalul
de la recoltarea strugurilor până în toamnă la sfârșitul vegetației.
• Însușirile tehnologice. În condițiile climatice din sudul
țării, Perla de Csaba ajunge la maturare între 15 și 26
iulie (soi extratimpuriu). În zonele subcarpatice
colinare, maturarea strugurilor se realizează mai
târziu în primele zile ale lunii august.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este
redusă, circa 10 zile, strugurii fiind puternic atacați de
viespi. Nu suportă transportul pe distanțe lungi, iar
boabele se desprind ușor de pe pedicele.
• Producțiile de struguri obținute sunt mijlocii 8-15 t/ha,
cu o medie de 10 - 12 t și un procent de cca. 70 %
producție marfă.
• La maturarea deplină, strugurii acumulează 130-160
g/l zahăr, iar aciditatea totală variază între 3,8 - 5,5 g/l
H2SO4, în funcție de zona climatică.
• Variații și clone. Prin selecția clonală efectuată la
S.C.D.V.V. Greaca, a fost obținută clona Muscat Perlă
Csaba – 115 Gr. omologată în anul 1983 (GR. GORODEA și
colab.). Această clonă se caracterizează prin producție
mare de 18 t/ha, sporul fiind de 52% față de populația
mamă din care a fost extrasă.
• Zonare. Perla de Csaba este cultivată mai mult în țările
viticole din centrul Europei cu climă temperată (Ungaria,
Germania, Slovenia, România, Bulgaria), datorită
precocității sale. La noi în țară ocupă circa 700 ha.
• Timpurietatea sa se valorifică cel mai bine pe terasele
Dunării (Zimnicea, Giurgiu, Greaca) și pe nisipurile din
sudul Olteniei, doar în conditii de irigare.
• Pe suprafețe mici se cultivă însă în toate podgoriile, pentru
satisfacerea consumului local de struguri în stare
proaspătă.
 CARDINAL

Sinonime: nu se cunosc la acest soi.

Origine. A fost obținut în California, la
Stațiunea Fresno, de către ELMER SNYDER și
F. HARMON, în anul 1939, prin hibridarea
soiurilor Flame Tokay (Ahmeur bou Ahmeur) x
Ribier (Alphonse Lavallée). Deoarece este un
soi valoros s-a răspândit în toate țările viticole
din lume. În România s-a introdus în perioada
anilor 1962-1964.
Dezmugurire slab scămoasă, cu
rozeta de culoare arămie. Frunzele
tinere sunt alungite, asimetrice, cu
mucronii ascuțiți.

Lăstarii viguroşi cu meritale mijlocii

(10-12 cm lungime) și noduri groase,
culoare verde cu slabe nuanțe cafenii,
mai intense la noduri.
Coardele toamna capătă o culoare
alunie gălbuie.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Frunza adultă este
mare (20-22 cm
lungime),
orbicular-
cuneiformă, cu un
început de trilobie
sau pentalobie.
• Sinusurile laterale
slab schitate, iar
sinusul pețiolar în
formă de liră
deschisă.
• Limbul frunzei este
ușor gofrat, glabru
pe ambele fețe, cu
dinții ogivali
dispuși pe două
serii (doi dinți mici
și unul mare)
Strugurii sunt mari
(250-350 g), conici,
adesea rămuroși,
cu așezarea deasă
a boabelor pe
ciorchine.
Boabele sunt mari,
sferice ușor
discoidale, colorate
în roșu cardinal
(c.t); pulpa
cărnoasă, crocantă
cu gust plăcut.
Însușirile agrobiologice. Cardinal este un soi cu perioadă
scurtă de vegetație (155 - 160 zile), timp în care necesită 1800-
1900C temperatură utilă. În schimb, vegetația se prelungește
până toamna târziu, din care cauză nu maturează lemnul
lăstarilor decât pe 2/3 din lungimea lor.
Are vigoare mare și fertilitate ridicată (75 - 80 % din lăstari
sunt fertili).
Rodește și pe copili, acestea putând fi folosiți la tăiere, pentru
recuperarea producției de struguri în iernile când pierderile
de ochi sunt mari.
Rezistențe biologice: foarte slabă la ger (-14C . . . -16C) și la
secetă; sensibil la mană și oidium, excorioză și scurt-nodare;
toleranță mijlocie la putregaiul cenușiu al strugurilor. Este
predispus la meiere și mărgeluire, temperaturile scăzute și
ploile din timpul înfloritului accentuează fenomenele,
diminuându-se procentul de producție marfă.
Cerințele agrotehnice. Cardinal dă rezultate bune pe terenurile cu expoziție
sudică, bine însorite, cu soluri fertile și umiditate asigurată. Se comportă bine
pe portaltoii 41 B, SO4-4 care imprimă precocitate și însușiri calitative
superioare (culoare, gust).
Fiind un soi viguros, este condus în plantații pe tulpini înalte, capul înălțat dr.
Guyot. Încărcătura de rod la tăiere 13-14 ochi/m², repartizată pe elemente
lungi de rod (coarde de 10 - 12 ochi). Ochii de la baza coardelor fiind fertili, se
poate tăia și în cepi scurți de 2-3 ochi. Încărcăturile mari de ochi la tăiere,
favorizează meierea și mărgeluirea strugurilor.
Reacționează puternic la fertilizare, consumul specific de elemente nutritive
fiind ridicat: 8,8 kg N; 1,2 kg P2O5; 1,0 kg K2O.
Rezistența slabă la ger, impune folosirea unor doze mai mari de îngrășăminte
cu fosfor și potasiu, dozele optime economice recomandate fiind: N50, P150,
K150 kg/ha s.a.
Irigarea pe fondul bogat de fertilizare, asigură totdeauna producții mari de
struguri 25 - 30 t/ha, din care circa 80% constituie producția marfă. În
California (locul de origine), Cardinal produce obișnuit 30 - 40 t/ha și chiar 60
t/ha.
Lucrările și operațiunile în verde necesare: normarea inflorescențelor pe
butuc, 14 - 18 inflorescențe (cel mult doi struguri pe lăstar); scurtarea
inflorescențelor cu 1/3 din lungimea lor, în scopul asigurării unui procent
ridicat de producție marfă.
• Însușirile tehnologice. În regiunile din sudul țării, Cardinal ajunge la
maturitatea de consum între 1-10 august, iar în zonele de deal,
subcarpatice, pe la jumătatea lunii.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este mare, de cca.
15-20 zile, cu condiția ca să nu survină ploile, deoarece boabele
fisurează ușor în zona pedicelului și sunt atacate de mucegai.
• La maturarea de consum, strugurii acumulează cantități mici de
zaharuri 100-125 g/l, iar aciditatea variază între 3,2 și 4,5 g/l H2SO4,
indicele gluco-acidimetric fiind echilibrat.
• Zonare. Soiul Cardinal a devenit cosmopolit, deoarece s-a răspândit
în toate țările viticole. La noi în țară, arealul de cultură este limitat
numai în zonele sudice, dată fiind rezistența slabă la ger. Ocupă o
suprafață de cca. 2500 ha.
• Timpurietatea sa este pusă în valoare pe Terasele Dunării (podgoriile
Severinului, Zimnicea, Giurgiu, Greaca) și în Dobrogea (centrele
viticole Medgidia, Ovidiu, Cernavodă, Ostrov).
• Rezultate bune se obțin în podgoriile Dealu-Mare și în unele centre
viticole din podgoria Dealurile-Buzăului (Pietroasa, Breaza).
REGINA VIILOR

• Sinonime: Reigne des vignes-în Franta;

Königen der weingarten-în Germania; Regina
dei vignetti-în Italia; Ranîi karaburum sau
Koroleva vinogradnikov-în Rusia și Ucraina;
Razaki de Ungheria-în Turcia; Szölöketek
kiralynoje-în Ungaria.
• Origine. A fost creat în Ungaria de catre
amelioratorul MATHIASZ JANOS prin
hibridarea soiurilor Queen Elisabeth x
Muscat Perlă de Csaba în anul 1916.
 Dezmugurire glabră de
culoare verde strălucitor,
frunzele tinere gofrate și
puternic bronzate.

Lăstarii sunt viguroși, cu meritale

mijlocii (12-14 cm lungime), de
culoare verde, cu nuanțe cafenii pe
partea însorită.
Coardele toamna capătă o culoare
cenușie iar nodurile devin vineții cu
cârceii foarte mari.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie (14-
16 cm lungime),
orbicular reniformă.
Limbul subțire ușor
gofrat.
Sinusurile laterale
înguste și închise
prin suprapunerea
lobilor; sinusul
pețiolar în formă de
U.
Frunza este glabră
pe ambele fețe, cu
dinții ogivali de
mărime mijlocie.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurii sunt scurți, cilindrici,
uneori aripați, cu boabele
așezate potrivit de des pe
ciorchine.
• Bobul este mare, ovoid, de
culoare galben auriu, ca ceara,
pielița de grosime mijlocie,
acoperită cu un strat fin de
pruină persistentă.
• Pedunculul strugurilor este
lung, ierbos și semilemnificat,
iar pedicelele sunt groase cu
bureletul dezvoltat.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă
scurtă de vegetație 160 - 165 zile, timp în
care necesită 1500 - 1600C temperatură
utilă.
• Are vigoare mijlocie, frunziș bogat și
fertilitate slabă (25 - 30 % lăstari fertili).
• Rodește și pe copili, încât aceștia pot fi
folosiți primăvara la tăiere pentru
compensarea sarcinilor de rod pe butuc.
• Meiază și mărgeluiește puternic, în anii cu
condiții climatice nefavorabile în timpul
înfloritului.
• Rezistențe biologice: mijlocie la ger (-18 - -
20); bună la secetă și la moliile
strugurilor; foarte sensibil la mană, oidium
și putregaiul cenușiu al strugurilor.
• Cerințele agrotehnice. Regina viilor se cultivă cu rezultate bune
în zonele subcarpatice cu expoziții însorite, pe solurile ușoare,
permeabile.
• Dezmugurește timpuriu în prima decadă a lunii aprilie, pârga
strugurilor începe devreme, iar maturarea deplină are loc cu
circa o săptămână înaintea soiului Chasselas.
• Portaltoii indicați sunt: Riparia Gloire pe soluri lipsite de
carbonați, SO4-4, 140 Ru și 41 B pe terenurile bogate în carbonați.
• Se pretează la conducerea pe tulpini semiînalte (capul înălțat Dr.
Guyot), cu condiția ca temperaturile din timpul iernii în zonă să
nu coboare sub -20C. Încărcătura de ochi recomandată la tăiere
este de 14 - 16 ochi/m², repartizată pe elemente lungi de rod
(coarde de 10 - 12 ochi).
• La fertilizare se folosesc doze moderate de îngrășăminte cu azot,
pentru a nu se favoriza meierea și mărgeluirea strugurilor;
dozele de îngrășăminte recomandate fiind : N60, P90, K100 kg/ha.
• Lipsa apei din sol contribuie la scăderea calității strugurilor,
boabele devin moi, iar aroma se pierde.
• Soiul necesită operațiuni în verde ca: normarea inflorescențelor
pe butuc (10 - 12 inflorescențe); scurtarea vârfului
inflorescențelor cu o 1/3 din lungimea lor, în scopul asigurării
unui procent ridicat de producție marfă.
• Însușirile tehnologice. Regina viilor maturează strugurii
neuniform, de aceea recoltarea se face eșalonat în 2-3
etape.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este
scurtă de 6-10 zile, după care boabele se înmoaie și capătă
gust foxat. Boabele se desprind cu ușurință de pe pedicele,
iar rezistența la transport a strugurilor este slabă.
• Producțiile sunt mijlocii de 8 - 12 t/ha, din care producția
marfă este de cca. 50 - 52 %. În condiții de irigare,
producțiile sunt mari, iar greutatea strugurilor se situează
între 300 - 600 g.
• Valoarea soiului Regina viilor constă în faptul că este unul
din primele soiuri cu boabe albe mari, care apare după
Cardinal.
• Zonare. Regina viilor se cultivă pe suprafețe mari în Italia,
fosta Jugoslavie, Ungaria, Austria, Grecia, Rusia etc. La noi
în țară se cultivă pe suprafețe reduse (cca. 950 ha), mai
ales în podgoriile din sudul țării.
• Nu se prevede extinderea în cultură, fiind înlocuit cu
soiurile nou create mult mai valoroase, cum este soiul
Victoria sau Augusta.
MUSCAT TIMPURIU DE BUCURESTI

Sinonime: Timpuriu de Bucuresti.

Origine. A fost obținut prin hibridare
sexuată controlată, între soiurile Coarnă
albă x Regina viilor, autori GHERASIM
CONSTANTINESCU și ELENA
NEGREANU, soiul fiind omologat în anul
1970.
• Dezmugurire ușor
pufoasă, cu rozeta
verde albicioasă; vârful
lăstarului și primele
frunze sunt de culoare
verde galbui.
• Lăstarii foarte viguroși,
subțiri, de culoare
verde cu nuanțe cafenii
roșietice.
• Coardele toamna,
capătă o culoare
cafenie deschisă cu
reflexe cenușii, iar
nodurile de culoare
vineție roșcată.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie (16-19
cm lungime),
pentalobată de culoare
verde închis, glabră pe
fața superioară și cu
perișori scurți erecți pe
cea inferioară.
• Sinusurile laterale sunt
adânci și ovoide; cele
superioare închise, iar
cele inferioare uneori
deschise; sinusul
pețiolar deschis în
formă de U.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurii de mărime
mijlocie (170-250 g în
medie), cilindro-
conici, deși în boabe,
prevăzuți cu o
aripioară sau cârcel.
• Bobul de formă
ovoidă și culoare
galben verzui; pielița
subțire intens
pruinată, prevăzută cu
pustule mici brune;
pulpa cărnoasă
crocantă cu gust fin
aromat.
Însușirile agrobiologice. Muscat timpuriu de
București are o perioadă scurtă de vegetație
155 - 165 zile, timp în care necesită 1600 -
1700 C temperatură activă.
Soi viguros, cu fertilitate slabă (40 - 41 %
lăstari fertili), valorile c.f.r. 0,7 - 0,8; c.f.a. 1,0 -
1,5, indicii de productivitate sunt apropiați ca
valoare de cei de la Regina viilor (i.p.r. 203,
iar i.p.a. 249).
Rezistențe biologice: toleranță slabă la
ger (-16C . . . -18C), mijlocie la secetă; foarte
sensibil la mană și la făinare; rezistență bună
la moliile strugurilor; atacat puternic de
viespi
• Cerințele agrotehnice. Muscat timpuriu de
București se cultivă cu rezultate bune pe
terenurile fertile și cu umiditate asigurată.
• Necesită portaltoi cu perioadă scurtă de
vegetație și vigoare mijlocie, care să-i grăbească
maturarea strugurilor (41 B, Precoce, SO4-4).
• Fiind un soi viguros, se pretează la conducerea
pe tulpini înalte, capul înălțat dr. Guyot cu verigi
lungi de rod (coarde de 8-12 ochi). Sarcina de
rod la tăiere este în medie de 15 ochi/m². Rodește
abundent pe copili.
• În plantații se aplică un complex de lucrări
agrofitotehnice ca: fertilizarea cu îngrășăminte
organice, plivitul lăstarilor sterili, tratamente
fitosanitare mai dese, în special împotriva
făinării.
• Însușirile tehnologice. În anii cu condiții climatice normale,
maturarea strugurilor se realizează aproape concomitent cu soiul
Perlă de Csaba, cu cca. 10 zile înaintea soiurilor Cardinal și Regina
viilor (sfârșitul lunii iulie - începutul lunii august).
• Strugurii acumulează cantități mari de zaharuri 160 - 190 g/l, iar
conținutul în aciditate rămâne mic 2,8 - 3,5 g/l H2SO4, de aceea
soiul trebuie recoltat cu câteva zile înainte de maturarea deplină a
strugurilor, când valoarea indicelui glucoacidimetric este mai
echilibrată.
• Producțiile de struguri sunt mici, în medie 8,0 - 9,5 t/ha din care
producția marfă reprezintă cca. 80 %. Recoltarea strugurilor se
face eșalonat.
• Zonare. Soiul Muscat Timpuriu de București a fost avizat pentru
plantare în Dobrogea - podgoria Ostrov și centrul viticol Ovidiu-
Mangalia. De asemenea, în centrele viticole Greaca (județul
Giurgiu), Furculești (județul Teleorman), Fetești și Sudiți (județul
Ialomița), pentru a completa conveierul varietal al soiurilor de
struguri timpurii.
AUGUSTA

• Origine. A fost obținut prin hibridare

sexuată controlată a soiurilor Italia x
Regina viilor, la Institutul Agronomic
București, autori MARIN NEAGU și
MAGDALENA GEORGESCU.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1984.
• La dezmugurire
rozeta este glabră,
de culoare verde cu
nuanțe cafenii;
frunzele tinere sunt
gofrate și cu nuanțe
bronzate.
• Lăstarii au meritale
mijocii (12-14 cm
lungime) și prezintă
striuri fine.
• Coardele toamna au
o culoare cafenie
brună.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie
(14-18 cm
lungime),
cuneiformă,
trilobată sau
pentalobată, cu
limbul subțire și
ușor gofrat.
• Sinusurile
laterale
inferioare sunt
deschise, iar
cele superioare
înguste, închise,
eliptice; sinusul
pețiolar deschis
în formă de U.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurii sunt
mari (325 g în
medie), cilindro-
conici, lacsi.
• Boabele sunt
mari, ovoide, de
culoare galben
verzuie, pulpa
semicrocantă cu
gust plăcut.
• Însușirile agrobiologice. Augusta are
vigoare mijlocie, fertilitate bună (61%
lăstari fertili) și productivitate ridicată,
datorită mărimii strugurilor: c.f.a. 1,7; c.f.r.
1,1; i.p.a. 552; i.p.r. 356.
• Dezmugurește târziu, în a doua parte a
lunii aprilie, pârga strugurilor are loc
devreme pe la mijlocul lunii iunie, iar
maturarea se realizează în a doua decadă a
lunii august, cu 5-6 zile după soiul
Cardinal (în anii cu condiții climatice
optime, maturarea se realizează odată cu
Cardinal).
• Rezistențe biologice: mijlocie la ger (-18C
. . . -200C), oidium și putregaiul cenușiu al
strugurilor, foarte sensibil la mană.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Augusta dă
rezultate bune pe terenurile cu expoziție sudică,
bine însorite și cu soluri fertile. Se comportă bine
pe portaltoi 140 Ru, Fercal, SO4-4, S.C. 26.
• Forma de conducere în plantații este capul
înălțat dr. Guyot pe semitulpină, încărcătura ce se
lasă la tăiere 25 ochi/m2.
• Producția de struguri este mijlocie 15 - 16 t/ha,
din care 85% reprezintă producția marfă. La
maturarea de consum a strugurilor soiul
acumulează 120 - 135 g/l zaharuri, iar aciditatea
este de 3,7 - 4,9 g/l H2SO4.
• Zonare. Augusta se cultivă cu rezultate bune pe
terasele Dunării (Greaca, Ostrov, Zimnicea,
Cernavodă), precum și în unele podgorii
subcarpatice cu climat mai blând (Dealul Mare,
Dealurile Buzăului, Drăgășani, {tefănești-Argeș).
TIMPURIU DE PIETROASA

• Origine. A fost obținut la Stațiunea

de Cercetari Viticole Pietroasa, prin
hibridarea sexuată controlată a
soiurilor Alphonse Lavallée x Regina
viilor, autor TOMA OTILIA.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1989.
• La
dezmugurire
rozeta este
de culoare
verde
roșiatică,
frunzele
tinere sunt
lucioase și
glabre pe
ambele fețe.
• Frunza adultă este
mare, cuneiformă,
pentalobată, cu
limbul ușor gofrat
de culoare verde
închis, acoperit cu
peri rari pe fața
inferioară.
• Sinusurile laterale
sunt slab schițate,
elipsoidale și
închise, iar sinusul
pețiolar este în
formă de U.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurii sunt
mari (350-500 g în
medie), cilindro-
conici, biaripați
sau multiaripați.
• Boabele sferice
de mărime
mijlocie, colorate
în negru-violaceu,
acoperite cu
pruină abundentă
și persistentă.
• Pulpa este
cărnoasă,
crocantă, cu gust
plăcut echilibrat.
• Însușirile agrobiologice. Timpuriu de
Pietroasa este un soi viguros, cu creșteri
vegetative puternice, fertilitate mijlocie
(54% lăstari fertili) și productivitate bună
datorită mărimii strugurilor. Valorile c.f.a.
1,0; c.f.r. 0,6; i.p.a. 341 iar i.p.r. 216.
• Dezmugurește devreme, în prima decadă a
lunii aprilie, intrarea în pârgă a strugurilor
la începutul lunii iulie, iar maturarea are
loc în perioada 1 - 15 august (epoca a II-a).
• Rezistențe biologice: mijlocie la ger (-18C
. . . -20C) și secetă, toleranţă mijlocie la
boli și dăunători.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Timpuriu de
Pietroasa se cultivă cu rezultate bune pe terenurile
însorite și cu fertilitate ridicată. Are nevoie de
portaltoii cu vigoare mijlocie (SO4-4, SC 26).
• Forma de conducere recomandată este cordonul
bilateral pe semitulpină. Tăierea în verigi scurte de
rod, încărcătura la tăiere fiind în medie de 40
ochi/butuc, adică 12-13 ochi/m2.
• Producțiile de struguri sunt mari 20,2 t/ha în
medie, din care 92 % reprezintă producția marfă.
La maturarea de consum, strugurii acumulează
145 - 150 g/l zahăr, iar aciditatea rămâne ridicată
de 5,1 - 5,8 g/l H2SO4.
• Zonare. Timpuriu de Pietroasa se cultivă cu
rezultate bune în podgoriile din sudul țării, unde își
valorifică timpurietatea. Contribuie la lărgirea
conveierului de soiuri timpurii pentru struguri de
masă.
VICTORIA

• Origine. Este un hibrid complex, obținut

prin încrucisarea soiurilor: Cardinal x
(Alphonse Lavallée x Ahmeur bou Ahmeur) x
Afuz ali alb.
• Hibridările s-au efectuat în cadrul Institutului
de Cercetări Horti-Viticole București, de către
VICTORIA LEPĂDATU.
• Lucrările de selecție au continuat la
Stațiunea de Cercetări Viticole Drăgășani,
soiul fiind omologat în anul 1978.
• La dezmugurire
rozeta și primele
frunzulițe sunt
glabre, lucioase
și de culoare
verde arămie.
• Lăstarii de
vigoare mijlocie,
culoare verde și
scoarța usor
striată.
• Coardele toamna
au o culoare
brună cafenie.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie
(16-18 cm
lungime),
întreaga mai rar
trilobată, cu
limbul neted și
glabru pe ambele
fețe.
• Sinusurile
laterale sunt
superficiale și
deschise, iar
sinusul pețiolar
în forma de V
deschis.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurii sunt mari (450-
600 g în medie), conici
sau cilindro-conici, cu
boabele așezate relativ
des pe ciorchine.
• Bobul mare și foarte
mare (6,5 g), ovoidal de
culoare galbenă-
chihlimbarie (ambră);
pulpa semicrocantă, cu
gust echilibrat
nearomat.
• Ca genotip
întrunește caracter de
heterozis, în ceea ce
privește mărimea
strugurilor și a
boabelor, acestea fiind
net superioare celor
întalnite la soiurile
parentale.
• Însușirile agrobiologice si agroproductive. Victoria este un soi cu
vigoare mijlocie spre mare, fertilitate bună (63 - 73 % lăstari fertili),
valorile coeficienților de fertilitate oscilând între 0,86 - 1,05
coeficientul de fertilitate relativ și 1,45 - 1,79 coeficientul de fertilitate
absolut. Productivitatea soiului este mare: indicele de productivitate
relativ 398, iar indicele de productivitate absolut 657.
• Rezistențe biologice: bună la ger (-18C . . . -20C) și la secetă; se
comportă bine față de brumele și înghețurile de primăvară, datorită
dezmuguririi târzii; rezistență mijlocie la boli și dăunători.
• Soiul Victoria se cultivă cu rezultate bune pe terenurile fertile de la
baza versanților, cu soluri bine drenate. Are afinitate bună la altoire
pe portaltoii 140 Ru, SO4-4 și SC 26 .
• Formele de conducere în plantații recomandate sunt: capul înălțat
Dr. Guyot, cu tăiere mixtă și cordonul dublu genevez, în podgoria
Ostrov. Încărcătura de rod care se lasă la tăiere este de 40 - 50
ochi/butuc, respectiv 12 - 15 ochi/m2.
• Reacționează puternic la fertilizarea cu îngrășăminte chimice,
consumul specific de elemente nutritive fiind predominant potasic: N
6,3 kg, P 1,5 kg, K 8,2 kg.
• De asemenea, la lucrările în verde, în special la normarea
inflorescențelor lăsându-se pe butuc în medie 12 inflorescențe;
operațiunea trebuie executată cu 2 - 3 zile înainte de declanșarea
înfloritului în masă a soiului .
• Însușirile tehnologice. Maturarea strugurilor are loc în
epoca a II-a, durata de conservabilitate a strugurilor
pe butuc fiind mare, cca 30 zile.
• Producțiile de struguri sunt mari, de peste 16 t/ha, din
care producție marfă 83 - 85 %. La maturitatea de
consum, strugurii acumulează 140 - 150 g/l zaharuri,
iar aciditatea este relativ scăzută 3,5 - 3,8 g/l H2SO4.
• Zonare. Soiul Victoria este recomandat în toate
podgoriile și centrele viticole specializate în producția
strugurilor de masă, înlocuind în mare parte, soiurile
Regina viilor și Cardinal; ponderea sa în conveierul
varietal fiind de maximum 25 %.
• Dă rezultate bune în podgoriile Greaca, Ostrov,
Drăgășani și în centrele viticole de pe Terasele
Dunării.
• Fiind un soi valoros, a fost luat în cultură și în alte țări
viticole din Europa (Italia, Franța, Portugalia). Este
considerat ca fiind creația cea mai valoroasă de soiuri
pentru struguri de masă din România.
TIMPURIU DE CLUJ

• Origine. A fost obținut la Stațiunea

de Cercetări Horticole Cluj-Napoca, prin
hibridarea sexuată controlată a
soiurilor Crâmpoșie x Frumoasă de
Ghioroc, autor STEFAN OPREA și
colab.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1979.
• La dezmugurire
rozeta este de
culoare verde
gălbui și
acoperită cu
scame dese.
• Lăstarii de
culoare verde
vineție cu
scoarța netedă.
• Coardele
toamna au
culoare
cărămizie
roșiatică.
• Frunza adultă
de mărime
mijlocie,
întreagă,
trilobată sau
pentalobată
(polimorfism
foliar), cu
limbul gofrat.
• Sinusurile
laterale sunt
adânci închise
eliptice, sinusul
pețiolar în
formă de liră
deschisă,
uneori închis
ovoidal.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurii sunt de
mărime mijlocie
(180-250 g în
medie), cilindro-
conici cu
boabele așezate
nu prea des pe
ciorchine.
• Boabele
mijlocii, sferic
ovoidale,
culoare galben
verzuie,
acoperite cu un
strat gros de
pruină; pulpa
semicrocantă cu
aromă fină
specifică.
• Însușirile agrobiologice. Vigoare mijlocie spre mare,
fertilitate ridicată (70 % lăstari fertili). Valorile
coeficienților de fertilitate: c.f.r. 1,10, iar a c.f.a. 1,60.
Productivitatea soiului este mare, indicele de
productivitate relativ 308, iar indicele de
productivitate absolut 398.
• Dezmugurește timpuriu, în prima decadă a lunii
aprilie, intrarea strugurilor în pârgă are loc devreme
(20 – 25 VII), iar maturarea deplină se realizează după
16 – 20 VIII.
• Lăstarii maturează lemnul devreme, încât la sfârșitul
perioadei de vegetație 70 % din lungimea lăstarului
are lemnul maturat.
• Forma de conducere recomandată este cordonul
bilateral pe tulpini semiînalte cu sistem scurt de
tăiere (cepi de rod de 2 – 3 ochi și cordițe de 5 – 6
ochi), sarcina de rod fiind de 18 – 20 ochi/m².
• Soiul nu necesită lucrări și operațiuni în verde,
speciale.
• Însușirile tehnologice. Maturarea strugurilor are
loc în epoca a III-a (spre sfârșitul lunii august), iar
în condițiile climatice din Transilvania, în epoca a
IV-a.
• Producțiile de struguri sunt mari de 3-5 kg/butuc;
producțiile calculate la hectar variază între 16 și 20
tone, din care producția marfă 85 %.
• Acumulează cantități mari de zaharuri de până la
180 g/l, încât strugurii pot fi folosiți și la vinificare
(soi cu însușiri mixte, pentru masă și vin).
• Zonare. Timpuriu de Cluj este avizat pentru
plantare în podgoriile din Transilvania, în vederea
acoperirii consumului local de struguri în stare
proaspătă.
• Se comportă foarte bine în zona viticolă din nord-
estul Moldovei, unde poate completa conveierul
varietal pentru soiurile de masă timpurii.
AROMAT DE IASI

• Origine. A fost obținut prin fecundare

liberă, din semințe de Tămâioasă
românească, la Stațiunea de Cercetare
Viti-vinicolă Iași , autori DUMITRU
DANULESCU și colab.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1980.
• Dezmugurire
slab scămoasă,
cu rozeta de
culoare verde
galbui. Frunzele
tinere sunt
întregi de nuanță
usor arămie
• Lăstarii sunt
viguroși, striați,
cu nuanțe
roșietice pe
partea însorită.
• Toamna
coardele capătă
o culoare alunie-
maronie.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie (15-
16 cm lungime),
orbiculară, cu
început de trilobie
sau pentalobie.
• Sinusurile laterale
sunt foarte slab
schițate, iar sinusul
pețiolar deschis în
formă de U.
• Limbul frunzei este
ușor gofrat, culoare
verde intens, cu peri
fini și rari pe fața
inferioară.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurii de
mărime mijlocie
(170 g în medie),
cilindro-conici,
compacți,
aspectuoși, de
culoare galbenă
verzuie.
• Boabele de
mărime mijlocie,
sferice, cu pulpa
semicrocantă și
gust fin aromat.
• Însușirile agrobiologice. Soi viguros, cu perioadă mijlocie de
vegetație și fertilitate bună, în medie 54 % din lăstari sunt fertili.
Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de productivitate sunt
următoarele: c.f.r. 0,56 - 0,83, c.f.a. 1,19 - 1,36, i.p.r. 105,1 - 178,9,
i.p.a. 216,6 - 307,8.
• Dezmugurește târziu, după 25 aprilie; pârga strugurilor începe
devreme (10 - 15 VII), iar maturarea deplină se realizează, la Iasi, în
jurul datei de 20 august (epoca a II-a).
• Rezistențe biologice: bună la ger (-20...-22C), slabă la secetă, slabă
la mană, bună la oidium și putregaiul cenușiu al strugurilor. Este
puternic atacat de viespi.
• Cerințele agrotehnice. Are nevoie de portaltoi cu vigoare mijlocie
(SO4 și SC 2), forma de conducere adecvată este cordonul bilateral
pe semitulpină.
• Tăierea de rod se poate face în cepi scurți de 1-2 ochi sau cordițe de
4-5 ochi, sarcina care se lasă la tăiere fiind de 16-18 ochi/m².
• Necesită soluri fertile și cu umiditate asigurată.
• În anii secetoși, boabele rămân mici și strugurii sunt ușori.
• Producțiile care se obțin sunt mari, în medie 18 t/ha.
• Însușirile tehnologice. Aromat de Iași este un soi cu însușiri
tehnologice mixte: de masă și de vin. Ca soi de masă,
maturează strugurii timpuriu, la circa 3 săptămâni după Perla
de Csaba, completând astfel conveierul varietal al soiurilor de
masă timpurii. Procentul de producție marfă este scăzut, în
jur de 60 - 65 % din cauza neuniformității boabelor spre vârful
ciorchinelui.
• Prin lăsarea strugurilor până la maturarea lor deplină, se
acumulează cantități mari de zaharuri, de peste 190 g/l și pot
fi folosiți la vinificare. Se obțin vinuri albe de calitate, care
acoperă cerințele podgorenilor încă de la începutul lunii
septembrie.
• Variații și clone. Deși este un soi nou, prezintă două biotipuri:
un biotip valoros, cu boabe mijlocii de culoare galbenă, care
acumulează multe zaharuri; altul cu boabe mici, neuniforme
pe ciorchine, de culoare verde și cu conținut mic în zaharuri.
Se impune deci, continuarea lucrărilor de selecție la acest soi,
care nu este încă consolidat genetic.
• Zonare. Aromat de Iași se cultivă cu rezultate bune în
podgoriile și centrele viticole din partea de N-E a Moldovei
(județele Botoșani, Iași, Vaslui), unde este apreciat prin
timpurietatea sa. Asigură unii din primii struguri de masă pe
piață și poate fi folosit și la vinificare.
 AURANA
• Origine. A fost obținut prin hibridare
sexuată controlată între soiurile Italia x
Cardinal, la Stațiunea de Cercetare Viti-
vinicolă Murfatlar, autori RANCA
AURORA MARIA și NEGRARU ANA.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
2014.
• Vârful lăstarului tânăr
este semideschis,
foarte slab pigmentat
şi cu o densitate
mijlocie a perilor moi.
• Frunza tânără are faţa
superioară a
limbului de culoare
verde cu zone
antocianice, fiind
glabră pe faţa
inferioară a limbului.
• Lăstarul este
semierect, de culoare
verde cu dungi roşii.
• Cârceii sunt lungi,
bifurcați.
• Frunza matură are
limbul mijlociu,
orbiculară, cu cinci lobi.
• Sinusurile laterale
superioare sunt uşor
suprapuse, eliptice, iar
sinusului peţiolar
semideschis, ovoidal.
• Dinţii sunt mijlocii şi au
forma cu ambele laturi
convexe.
• Pe faţa inferioară limbul
este glabru.
• Peţiolul este uşor
mai lung decât
nervura mediană.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurele este mare,
cilindro-conic,
compact, cu boabe
neuniforme şi cu
pedunculul lung.
• Bobul este mare, larg
elipsoidal cu pieliţa
mijlociu de groasă,
de culoare verde-
gălbuie.
• Pulpa este suculentă
şi semizemoasă, cu
aromă fină de muscat.
• Însușiri agrobiologice și tehnologice. Este un soi de masă
timpuriu, cu o vigoare mare de crestere, fertilitate mijlocie, 58%
lăstari fertili.
• Dezmugurește în a doua jumatate a lunii aprilie, înflorește la
sfișitul lunii mai, pârga strugurilor în a doua jumătate a lunii iulie
iar maturarea în prima decadă a lunii august (epoca a II-a).
• Coeficienții de fertilitate au valori de 1,4 cel absolut și 0,8 cel
relativ. Indicii de productivitate absolut de 601,7 și relativ de
414,9.
• Prezintă rezistență bună la secetă, sensibil la ger (-180C), mana,
rezistent la fainarea, moderat rezistent la putregaiul cenusiu.
• Strugurii soiului Aurana sunt mari, colindro-conici, compacți, de
culoare verde-gălbui, cu nuanțe roșiatice pe partea însorită,
greutatea medie fiind de 465-482 g, cu o greutatea medie a
bobului de 5,6-5,8 g. Potențial mijlociu de producșie 12,3-15,5
t/ha, din care 75% procentul de producție marfă.
• Zonare. Maturarea timpurie, aspectul strugurilor, aroma fină de
muscat, îl recomandă ca un soi de masă deosebit pentru
consumul în stare proaspătă, în zona de sud a țării.
 MEMORY
• Origine. A fost obținut prin
autofecundarea soiului Augusta, la
Institutul Național de Cercetare
Dezvoltare pentru Biotehnologii
Horticole Ștefănești Argeș (INCDBH),
autori POPA CAMELIA, SMARANDA
GHEORGHE, BĂDULESCU ADRIANA și
CIOBOTEA CRISTINA MAGDALENA .
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
2018.
• Rozeta uşor scămoasă,
de culoare verde.
• Vârful lăstarului
semideschis, verde, cu
pigmentaţia antocianică
de intensitate medie.
• Frunzele tinere verde-
gălbui, lucioase pe faţa
superioară a limbului;
prezintă peri rari pe
nervuri.
• Lăstarul semi-erect,
glabru, verde cu roşu pe
partea dorsală şi verde pe
partea ventrală, glabru,
cu striuri fine.
• Frunza adultă
de mărime
mijlocie,
orbiculară,
verde-închis, cu
5-7 lobi,
aproape glabră,
cu dinţi rectilinii;
sinusurile
laterale adânci
şi închise;
• sinusul peţiolar
semideschis, în
forma literei U.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Strugurii sunt mari,
cilindro-conici,
compactitate mijlocie,
cu peduncul de
mărime mijlocie;
• bobul are formă
eliptică, este mare,
culoare verde-gălbuie;
• pulpa crocantă, cu
gust specific;
• pieliţa de grosime
mijlocie, acoperită de
un strat subţire de
pruină.
• Însușiri agrobiologice și tehnologice. Soi de vigoare şi
fertilitate mijlocie (50-62% lăstari fertili); rezistenţă bună la ger.
• Epoca de dezmugurire este foarte timpurie, sfârșit de martie,
început de aprilie; înfloritul la sfârşitul lunii mai, pârga strugurilor
în luna iulie. Maturitatea strugurilor se realizează în epoca a II-a,
în perioada 30 iulie-10 august.
• Prezintă toleranţă bună la bolile criptogamice.
• Strugurii au greutatea de 370-500 g. Bobul este foarte mare
(9,9-11,2 g).
• La maturitatea de consum strugurii acumulează 145-155 g/L
zaharuri, în condiţiile unei acidităţi de 2,7-3,2 g/L H2SO4.
• Soiul prezintă un potenţial de producţie mediu spre mare, de 22-
23 t/ha, din care producţia marfă reprezintă 98%.
• Soiul se remarcă prin timpurietate, potenţial mare de producţie,
toleranţă bună la bolile criptogamice şi la ger. Strugurii sunt
mari, cu boabe foarte mari, aspect comercial foarte plăcut;
rezistenţă foarte bună la transport. Este destinat consumului în
stare proaspătă.
• Zonare. Soiul poate fi introdus în cultură în vederea îmbunătățirii
sortimentelor de soiuri pentru struguri de masă; recomandat a fi
cultivat în zonele favorabile pentru această direcție de producție.
 MIHAELA
• Origine. A fost obținut prin hibridare
intraspecifică între soiurile Coarnă
neagră x Cardinal, la Statiunea de
Cercetare – Dezvoltare pentru
Viticulturã si Vinificatie Pietroasa, autor
ISPAS SOFIA.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
2015.
• La dezmugurire rozeta
este de culoare verde-
gălbuie cu zone
antocianice.
• Vârful lăstarului este de
culoare verde-gălbuie,
glabru, lucios, subțire.
• Frunza tânără este
pentalobată, cu limbul de
culoare verde, lucioasă.
• Lăstarul este de culoare
verde cu dungi roșii pe
partea dorsală și verde pe
cea ventrală.
• Coarda este netedă, de
culoare maronie.
• Frunza adultă este
de mărime mijlocie,
ușor pentalobată, de
culoare verde închis.
• Limbul este slab
gofrat pe fața
superioară.
• Sinusul pețiolar
este deschis, în
formă de U sau V,
sinusurile laterale
superioare sunt ușor
suprapuse.
• Dinții frunzei au
marginile rectilinii.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• . Strugurii sunt de
mărime mijlocie – mare
(300 - 380 g), conici sau
cilindro - conici,
uniaripați, semicompacți.
• Bobul este mijlociu ca
mărime (4,0 – 5,2 g),
forma sferică, cu pielița
de grosime medie, de
culoare roșu - violet
închis, cu pulpă
cărnoasă, crocantă, gust
plăcut, armonios,
distingându-se o aromă
discretă de muscat.
• Însușiri agrobiologice. Soiul Mihaela are perioada de
vegetație cuprinsă între 170-177 de zile.
• Are vigoare mijlocie de creștere și fertilitate bună, 66-70%
lăstari fertili.
• Epoca de dezmugurire este mijlocie, în a doua decadă a lunii
aprilie, iar pârga strugurilor începe la sfârșitul lunii iulie.
Maturarea se realizează în a doua decadă a lunii august
(epoca II-III-a).
• Toamna, soiul își maturează lemnul coardelor foarte bine și ca
urmare are rezistență mult mai bună la ger decât soiul genitor
Cardinal.
• Prezintă toleranță bună la secetă, rezistență bună la mană și
medie la făinare și putregaiul cenușiu.
• Este rezistent la meiere și mărgeluire.
• Spre deosebire de soiul genitor Cardinal, strugurii soiului
Mihaela la maturitatea de consum, prezintă culoare uniformă a
boabelor.
• Caracteristici tehnologice. Este un soi de masă cu
maturare timpurie, strugurii ajungând la maturitatea
deplină în a doua decadă a lunii august (epoca a II-III-a).
• Strugurii se remarcă prin aspectul atrăgător și rezistență
sporită la manipulare și transport.
• Producția medie este de 16,4 – 18,0 t/ha, din care
producția marfă este cca. 85%.
• La maturitatea de consum soiul acumulează un conținut
de zaharuri în boabe de 144 – 165 g/l, și o aciditate de
4,0 – 4,6 g/l H2SO4.
• Soiul Mihaela se remarcă prin timpurietate și producție
constantă de struguri pe butuc.
• Zonare. Deoarece conveierul varietal al strugurilor de
masă cu maturare timpurie este deficitar, soiul Mihaela
poate fi introdus în cultură în vederea îmbunătățirii
sortimentelor de soiuri pentru struguri de masă.
• Soiul este recomandat a fi cultivat în podgoria Dealu Mare
și în sudul țării.
 BUJORU
• Origine. A fost obținut prin hibridare
intraspecifică între soiurile Băbească
gri x Muscat Perlă de Csaba, la
Statiunea de Cercetare – Dezvoltare
pentru Viticulturã si Vinificatie Bujoru,
autori JULEI SILVIA, DONICI ALINA,
SIMION CRISTINA și CIUBUCĂ AUREL.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
2014.
• Dezmugurire slab
scămoasă cu rozeta
verde cu nuanţe
bronzate.
• Vârful lăstarului şi
primele frunzuliţe sunt
acoperite cu peri foarte
rari şi au culoare verde
bronzat
• Frunzele tinere sunt
întregi cu nuanță verde
bronzate.
• Lăstarii viguroşi, striaţi,
cu nuanţe roşiatice pe
partea însorită.
• Toamna, coardele
capătă o culoare brun-
roşiatică.
• Frunza adultă are o
mărime mijlocie (11-
14 cm), este
pentagonală, cu cinci
lobi.
• Sinusurile laterale
sunt închise
elipsoidale, cu lobii
suprapuşi, iar sinusul
peţiolar este
semideschis, în
forma literei U.
• Limbul uşor gofrat,
de culoare verde, cu
peri fini şi foarte rari
pe faţa inferioară.
Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiind autofertil
• Struguri de mărime
mijlocie spre mare
(229-324 g), cu formă
cilindro-conică şi o
compactitate medie
spre laxă, fiind
biaripaţi.
• Boabele au mărime
mijlocie (2,22-2,28 g),
formă scurt ovoidă,
cu pieliţa subţire
roz-gălbuie.
• Pulpa uşor fermă,
suculentă, verzuie-
roşiatică, cu gust
plăcut.
• Însuşirile agrobiologice. In podgoriile din sud-
estul Moldovei soiul dezmugureşte în decada a
III-a a lunii aprilie, odată cu soiurile Feteasca
regală şi Babească gri.
• Prezintă vigoare de creştere a butucilor mijlocie
spre mare, fertilitate bună cu peste 50% lăstari
fertili şi potenţial de producţie ridicat.
• Are rezistenţă biologica medie la ger şi secetă
şi oidium, slabă la mană.
• Soiul predispus la atacul viespilor la
supramaturarea strugurilor.
• In plantaţii are nevoie de portaltoi cu vigoare
mijlocie SO4-4, forma de conducere
recomandată este cordon bilateral pe
semitulpină.
• Însușirile tehnologice. Soiul Bujoru are însuşiri tehnologice
mixte, de masă şi de vin.
• In condiţiile podgoriei Dealu Bujorului strugurii ajung la maturitate
deplină în perioada 10-15 august (epoca a II-III-a) şi sunt
valorificati pentru struguri de masă sau pentru producerea de
vinuri de calitate.
• Producțiile obținute sunt de 17-20 t/ha, iar procentul de producţie
marfă este scăzut, în jur de 40-50% din cauza boabelor neuniform
colorate.
• Soiul Bujoru acumulează între 180-190 g/l zaharuri iar la
supramaturare poate acumula între 250 - 278 g/l zaharuri şi 3,8 –
4,4 g/l aciditate (H2SO4).
• Vinurile obţinute sunt echilibrate, iar in anii secetoşi cu o aromă
fină de muscat.
• Acestea au o tărie alcoolică de 12,5 -14,2 vol%, sunt slab acide
(3,2-3,8 g/l H2SO4) şi extractive (24-25 g/l), cu un conţinut mediu
de glicerol.
• Zonare. Soiul Bujoru are însuşiri mixte şi se cultivă cu rezultate
bune în podgoriile şi centrele viticole din partea de est şi sud-est a
Moldovei.
 CHASSELAS DORÉ

Sinonime: Chasselas croquant, Chasselas de Thomery,

Chasselas de Fontainbleau, Chasselas de Moissac, Chasselas
de Florence, Abélone, Moren, Mornant blanc - în Franța;
Chasselas dorato, Marzemina bianca - în Italia; Florenci Jouana
- în Spania; Fendant, Rozmarintraube, Terravin - în Elvetia;
Weiser Gutedel, Moster, Wälscher, Edelweiss, Susstraube,
Siberling, Junker Frantraube - în Germania și Austria;
Gyóngyszöló, Fabien szöló - în Ungaria; Plemenka, Zlahtina
bigela - în Iugoslavia; Pruskawa, Biela plemenka - în Croația;
White Chasselas, White Sweetwater, Royal Muscadine, White
Muscadine - în Anglia.
Soiul Chasselas doré este considerat a fi cel mai răspâdit
soi din cele peste 5000 de soiuri cartografiate de ampelografi.
Este în acelasi timp soiul de referință, pentru epoca de maturare
a celorlalate soiuri existente în cultura.
Origine. Soi foarte vechi, cunoscut înca din anul 1200. Asupra originii
sale părerile ampelografilor sunt împartite:
- originea franceză, dupa SALAMON (1900), citat de P. VIALA, care
afirmă că denumirea soiului ar proveni de la localitatea Chasselas,
existenta in departamentul Sâone-et-Loire;
- originea elvețiană (cea mai plauzibila), unde Chasselas este
răspandit cel mai mult în cultura înca din evul mediu (sec. XV), sub
denumirea de Fendand. Din Elveția a pătruns în Franța (A. BERGET,
1921), în perioada 1515-1830, fiind introdus de către soldații elvețieni
care la acea dată se aflau în serviciile Franței;
- origine orientală (Asia Mică), unde se presupune că a fost cultivat din
timpuri foarte vechi în împrejurimile orasului Constantinopol, înainte
de apariția soiului Ceauș, care este prin excelență preferat de către
populația musulmană;
- origine egipteană (A. BERGET, 1932), oaza El Fayoum, situată la circa
80 km de Cairo, unde se cultivă soiul de viță de vie Fayoumi, cu
struguri negri și boabe ovoidale asemănătoare cu Chasselas doré.
De fapt există un grup de Chasselale: Chasselas blanc, Chasselas
doré, Chasselas violet, Chasselas Queen Victoria, Chasselas musqué,
Chasselas persille (Chasselas cioutat) etc. Cel mai valoros rămane
soiul Chasselas doré, care s-a răspândit în toate țările din lume
devenind soi cosmopolit.
Dezmugurire
pufoasă,
albicioasă.
Frunzele
tinere sunt
lucioase,
ondulate
puternic
bronzate,
culoare
arămie
roşiatică
• Lăstarii de vigoare
mijlocie, meritalele
de 10-12 cm
lungime, culoare
verde rosiatică, cu
striuri proieminente.
• Cârceii sunt lungi,
bifurcați și
lemnificați puternic.
• Coardele au o
culoare brună
roșcată, mai intensă
la noduri.
Frunza adultă de mărime
mijlocie (13-16 cm lungime),
tronconică, pentalobată, mai
rar trilobată.

Sinusurile laterale superioare

deschise în formă de liră cu
baza ascuțită; sinusurile
laterale inferioare deschise in
formă de U, iar sinusul pețiolar
în formă eliptică mai mult sau
mai puțin închis.

Limbul frunzei este de culoare

verde deschis, revolut, glabru
pe ambele fețe, cu peri fini de-a
lungul nervurilor pe fața
inferioară a frunzei.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Strugurii sunt de mărime
mijlocie (130-160 g în
medie), cilindro-conici, cu
prima ramificație
transformată în cârcel ce
poartă 2-3 bobițe în vârf.
• Bobul este de mărime
mijlocie, culoare verde
gălbui (aurie), cu pete
ruginii pe partea însorită.
• Pulpa semicrocantă,
suculentă, cu gust specific
soiului.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă de vegetație mijlocie
160 - 165 zile, timp în care necesită 2800 - 3000C temperatură
globală.
• Are vigoare redusă, fertilitate și productivitate mare (75 - 80 %
lăstari fertili), numărul de inflorescențe pe lăstari fiind în medie
de 2-3. Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de
productivitate sunt următoarele: c.f.r. 1,0 - 1,3; c.f.a. 1,8 - 2,2;
i.p.r. 100 - 160; i.p.a. 180 – 200.
• Dezmugurește devreme, în prima decadă a lunii aprilie,
înfloritul are loc de asemenea devreme, spre sfârșitul lunii mai,
începutul lunii iunie, iar maturarea deplină a strugurilor se
realizează în epoca a III-a (epoca Chasselas-lelor).
• Soiul emite cu ușurință lăstari din lemnul bătrân multianual,
încât butucii se refac rapid în urma accidentelor climatice.
• Rezistențe biologice: bună la ger (-20C . . .-220C) și la
secetă, foarte sensibil la mană și eutipoză, toleranță mijlocie la
oidium, putregaiul cenușiu și la moliile strugurilor.
• Cerințele agrotehnice. Având plasticitate ecologică mare, se
adaptează la condițiile climatice din toate regiunile viticole ale țării.
• Cele mai bune rezultate se obțin în zonele colinare subcarpatice, cu
expoziții însorite și soluri scheletice. În zonele de șes cu soluri
fertile, valoarea comercială a strugurilor scade: strugurii rămân de
culoare verde, sunt deși la boabe (bătuți), iar pulpa devine
zemoasă.
• Se comportă bine pe portaltoii SO4-4, 140 Ru, SC 71 - portaltoii
viguroși, asigurând o garnisire mai bună cu elemente de rod a
butucilor.
• Formele de conducere în plantații, recomandate sunt: capul înălțat
dr. Guyot pe semitulpină, cu verigi lungi de rod de 10 - 12 ochi și
cordonul bilateral, cu tăiere în cepi roditori. Încărcătura de rod la
tăiere, 12- 14 ochi/m².
• Fiind un soi foarte productiv, are consumul specific ridicat de
elemente nutritive: N 8,3 kg, P 2,5 kg, K 4,3 kg. Dozele de
îngrășăminte chimice recomandate sunt următoarele: 80 kg N, 100
kg P2O5, 150 kg K2O/ha.
• Necesită tratamente fitosanitare multe împotriva manei, deoarece
este sensibil la atacul acestei ciuperci patogene.
• Însușirile tehnologice. În podgoriile din sudul țării,
soiul Chasselas doré realizează maturarea de
consum a strugurilor mai devreme, la finele lunii
august; în celelalte zone viticole, în prima parte a
lunii septembrie (10 - 15 septembrie).
• Producțiile de struguri sunt mari, de până la 20
t/ha și chiar mai mult, din care producția marfă 70
- 80 %. Pentru a se mări procentul de producție
marfă trebuie executată lucrarea de normare a
inflorescențelor pe butuc, după legatul florilor și
formarea boabelor, lăsându-se un număr de
maxim 30 inflorescențe.
• Strugurii acumulează cantități mijlocii de
zaharuri (150 - 160 g/l), în contextul unei acidități
echilibrate de 4,5 - 5,5 g/l H2SO4. De aceea se pot
vinifica, obținându-se vinuri ușoare de masă,
foarte echilibrate.
• Variații și clone. Fiind un soi foarte vechi, se prezintă în cultură ca o
populație heterogenă, cu numeroase biotipuri și varietăți. Lucrările de
selecție clonală au fost începute prima oară în Elveția (anul 1929), la
Stațiunea Experimentală Agricolă din Lausanne de către LEYVRAZ (citat de
către ROCHAIX și colab., 1974). În Franța au fost certificate 26 de clone, din
care, mai valoroase sunt clonele 41 și 201 (P. GALET, 1990).
• La noi în țară selecția clonală a soiului Chasselas a fost efectuată la
S.C.D.V.V. Iași, fiind extrasă clona Chasselas doré - 20 Iș (CALISTRU GH.,
1987). Această clonă se remarcă prin producții mari și constante de
struguri (26 t/ha). În prezent se înmulțește în pepiniere, pentru a fi extinsă
în cultură și înlocui vechea populație de Chasselas.
• Zonare. Soiul Chasselas doré este cultivat în toate țările viticole europene,
cât și în California și Noua Zeelandă. În Elveția este principalul soi pentru
struguri de vin. Deși este un soi valoros, ponderea sa în cultură se află în
scădere în toate țările, deoarece la export sunt preferați din ce în ce mai
mult strugurii cu boabe mari de tipul Dattier.
• La noi în țară deține încă primul loc, circa 13.000 ha din totalul
suprafeței soiurilor pentru struguri de masă (33 %). Ponderea cea mai mare
o are în podgoriile din Moldova (8900 ha). Treptat, suprafețele ocupate de
soiul Chasselas doré vor fi restrânse în favoarea soiurilor de masă nou
create.
 MUSCAT DE HAMBURG
• Sinonime: Black Muscat of Alexandria, Snow's
Muscat Hamburg - în Anglia; Muscat Albertdient's -
în Belgia; Moscato di Amburgo, Zibibbo nero - în
Italia; Muscat cernîi Alexandrinki - în Rusia;
Hamburski misket - în Bulgaria, Macedonia, Serbia;
Ceuro - în Grecia.
• Origine. Se ignoră originea exactă a acestui soi
care poartă numele orașului Hamburg, unde se
cultiva demult în sere.
• Din Germania a trecut în Anglia (1860), încât unii
ampelografi au emis ipoteza că ar fi rezultat din
încrucișarea celebrului soi Frankenthal, răspândit
la acea vreme în serele din Anglia, cu soiul Muscat
de Alexandria și care se remarcă prin heterozisul
caracterului de "muscat".
• Dezmugurire pâsloasă, de culoare verde
albicioasă; frunzele tinere sunt
roșiatice, slab bronzate și acoperite cu
scame rare.
• Frunza adultă este mare (20-
22 cm lungime), cuneiforma,
tri sau pentalobata, cu lobul
terminal alungit.
• Limbul frunzei este usor
gofrat; pe fața inferioară
frunza este puternic peroasă
atât pe mezofil cât și pe
nervuri.
• Sinusurile laterale superioare
sunt înguste și închise, iar
cele laterale inferioare,
superficiale și deschise.
Sinusul pețiolar are formă de
V și este mai mult sau mai
putin închis.
• Dinții frunzei sunt deși,
ascuțiți, de culoare gălbuie,
încât frunza prezintă un
halou pe margini.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe tipul 5-
6, dar din cauza că
polenul are
capacitate redusă
de germinare,
trebuie să i se
asigure polenizatori
în plantații.
• De asemenea, la o
parte din flori se
remarcă fenomenul
de cleistogamie .
• Lăstarii de culoare
verde monoton, cu
striuri maronii pe
partea însorită și
acoperiți cu
perișori spre vârf.
• Coardele toamna
au culoarea brun
roscat.
• Strugurii sunt mari (300-400 g
în medie), rămuroși, cu
ramificațiile secundare foarte
dezvoltate; pedunculul este
lung si ierbaceu, la fel și
restul ciorchinelui.
• Boabele sunt mari, 15-20 mm
grosime. In cultură se
întalnesc două biotipuri: unul
cu boabe sferice ușor
ovoidale, colorate în negru
albăstrui uniform, considerat
a fi biotipul cel mai valoros și
altul cu boabele elipsoidale,
colorate neuniform în roșu
violaceu mai putin valoros.
• Boabele sunt cărnoase,
crocante, cu gust puternic de
muscat și acoperite cu un
strat gros de pruină.
• Însușirile biologice. Perioadă de vegetație mijlocie
170 -175 zile, timp în care necesită peste 3200C
temperatură globală.
• Are o creștere vegetativă puternică și fertilitate bună,
50 - 60 % din lăstari sunt fertili.
• Este sensibil la meiere și mărgeluire, fenomene care
se manifestă puternic spre vârful ciorchinilor.
• În anii cu condiții climatice nefavorabile, în timpul
înfloritului (timp răcoros și ploios), florile nu leagă și
cad în masă, acesta constituind defectul major al
soiului Muscat de Hamburg.
• Rezistențe biologice: mijlocie la ger (-18C); slabă la
secetă; foarte sensibil la mană, făinare și putregaiul
cenușiu al strugurilor.
• În zonele de șes este puternic atacat de moliile
strugurilor.
• Cerințele agrotehnice. Muscat de Hamburg are nevoie de multă căldură și
insolație, de aceea se cultivă în condiții bune în podgoriile din zonele colinare
subcarpatice. Preferă solurile ușoare, bine aprovizionate cu substanțe
nutritive și apă. Pe nisipuri suferă de secetă.
• Portaltoii cei mai indicați sunt: Riparia gloire pe terenurile profunde,
lipsite de carbonați, iar pe terenurile bogate în carbonați, portaltoii 41 B și
SO4-4. Pentru asigurarea polenizării suplimentare, în plantații se asociază în
sortiment biologic cu soiul Cinsaut: 2 rânduri de Muscat Hamburg, 1 rând de
Cinsaut, cu care se aseamănă la struguri.
• Necesită tăiere lungă, în coarde de 8-10 ochi, forma de conducere
recomandată fiind capul înălțat dr. Guyot. Tăierea în cepi de rod duce la
diminuarea producției. Încărcătura la tăiere este de 14-16 ochi/m².
• Reacționează favorabil la fertilizare, coeficientul de utilizare a îngrășămintelor
chimice este ridicat (1,0 - 1,5), consumul specific fiind următorul: N - 7,3; P -
2,0; K - 4,4 kg/t de struguri. Dozele de îngrășăminte recomandate: N150, P85,
K100 kg/ha s.a.; la 4 ani se administrează îngrășăminte organice - 40 t/ha. În
condiții de irigare, producția de struguri crește simțitor, prin uniformitatea
boabelor și mărimea strugurilor.
• Necesită operațiuni în verde ca: plivitul lăstarilor sterili, în totalitate;
normarea inflorescențelor pe butuc, 24 - 26 inflorescențe în medie; scurtarea
vârfului inflorescențelor cu 1/3, după legatul florilor. Fiind sensibil la mucegai,
cu două săptămâni înainte de cules se face desfrunzitul parțial, în zona
strugurilor.
• Însușirile tehnologice. Muscat de Hamburg întrunește cele mai
înalte însușiri tehnologice, fiind considerat "regele soiurilor de
masă".
• În condițiile ecoclimatice din țara noastră, maturarea strugurilor se
realizează cu 10 - 15 zile după Chasselas doré (soi de epoca a IV-a).
În sudul țării maturarea strugurilor începe încă pe la finele lunii
august, iar în podgoriile subcarpatice în tot cursul lunii septembrie.
• Producțiile obținute sunt mijlocii (8 - 12 t/ha), din care 65 - 70%
reprezentând producția marfă.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este redusă (10 -
15 zile), după care boabele se zbârcesc și pierd din aromă.
• Strugurii rezistă bine la transport; depozitatea trebuie făcută numai
în condiții de mediu controlat, deoarece rahisul fiind erbaceu se
usucă repede iar boabele se desprind ușor de pe ciorchine.
• La maturarea deplină, strugurii acumulează cantități mari de zahăr
(165 - 175 g/l), aciditatea rămâne echilibrată (4,5 - 5,5 g/l H2SO4),
încât strugurii se pot vinifica, obținându-se vinuri ușoare de masă.
• Variații și clone. Fiind un soi foarte vechi, în plantații se remarcă o
mare neuniformitate a butucilor în ceea ce privește productivitatea,
mărimea strugurilor și coloritul boabelor.
• Prin selecția clonală la S.C.D.V.V. Greaca a fost obținută clona Muscat
Hamburg - 424 Gr, care are o rezistență mai bună la ger și dă producții
mari de struguri de peste 20 t/ha (GORODEA GR. 1975); de asemenea,
la S.C.D.V.V. Pietroasa s-a obținut clona Muscat Hamburg-4 Pt care dă
producții de struguri mai mici de 13 - 14 t/ha, însă de foarte bună
calitate, cu boabe mari ovoide, intens colorate și pruinate (POPA
ELENA, 1980).
• În Franța s-au extras 14 clone certificate, din care mai valoroase sunt
clonele nr. 192, 197, 198, 202 și 309 (P. GALET, 1990).
• Zonare. Muscat de Hamburg este un soi cosmopolit, răspândit în
toate țările viticole. Suprafețele cele mai mari se cultivă în Europa
(Franța, Italia, Portugalia, Grecia etc.), apoi în Asia (China, Japonia,
Egipt). S-a răspândit în Australia, Argentina, Ecuador.
• La noi în țară se cultivă pe cca. 3000 ha, ceea ce reprezintă 10% din
suprafața ocupată de soiurile de masă. Zonele cele mai favorabile
sunt în sudul țării, pe Terasele Dunării, în Dobrogea, podgoriile Dealu
Mare, Dealurile Buzăului și cele din sudul Moldovei.
 CINSAUT

• Sinonime: Cinq saut, Piqepoul, Bourdalés,

Prunella - în Franta; Ottavianello - în Italia;
Malvoise - în California; Hermitage - în Africa
de Sud; Blue Imperial, Black Prince - în
Australia; Negru de Sarichioi - în Dobrogea;
Kara, Mavrokara - în Bulgaria și Serbia.
• Origine. Provine din regiunile viticole
Provence și Languedoc ale Franței. Sinonimia
de Cinq saut provine de la faptul că primul
strugure este opus celei de a cincea frunze de
pe lăstar.
• Dezmugurire pâsloasă
de culoare verde
albicioasă, cu
marginile rozetei
carminate; frunzele
tinere, sunt scămoase
gofrate și de culoare
verde roșiatică.
• Lăstarii de vigoare
mijlocie, cu meritale
de circa 11-13 cm
lungime, de culoare
verde intens, glabrii și
cu cârceii mari.
• Toamna coardele se
colorează în maro
vinețiu.
• Fruza adultă de mărime
mijlocie (15-18 cm
lungime), orbiculară,
pentalobată, cu lobul
terminal bine detașat și
lățit în partea de mijloc.
• Sinusurile laterale sunt
adânci, ovale, mai mult
sau mai puțin închise
iar sinusul pețiolar în
formă de liră deschisă
cu baza ascuțită.
• Limbul frunzei este
ușor gofrat, scămos pe
fața inferioară și
prevăzut cu dinți mari
ascuțiți și foarte deși;
toamna frunzele se
pigmentează în roșu.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil.
• Strugurii sunt
mari (până la 400
g), cilindro
conici, compacți,
uneori aripați.
• Boabele mari,
ușor ovale, de
culoare neagră
violacee, intens
pruinate; pulpa
semicrocantă,
zemoasă, cu
gust fad .
• Însușirile agrobiologice. Cinsaut are perioadă de
vegetație mijlocie spre lungă, 175-190 zile, timp în
care necesită 2850 - 3200C temperatură globală.
Vigoarea mijlocie, fertilitate bună, peste 65 % lăstari
fertili.
• Se reface ușor în urma accidentelor climatice,
deoarece emite cu ușurință lăstari de pe lemnul
multianual.
• Dezmugurește târziu, spre sfârșitul lunii aprilie, intră
în pârgă devreme și maturează strugurii între 10 și 20
septembrie (epoca a IV-a).
• Rezistențe biologice: toleranță mijlocie la ger (-
18C), foarte sensibil la mană, oidium, eutipoză, black-
rot, putregaiul cenușiu, moliile strugurilor, acarieni.
Are însă o bună rezistență la secetă. Este un soi
foarte delicat, sensibil la boli și numeroși dăunători.
• Cerințele agrotehnice. Necesită terenuri fertile, cu expoziții
sudice, însorite și portaltoi mai puțin viguroși (SO4-4, 41 B, SC
26). Se pretează la formele de conducere semiînalte, capul
înălțat dr. Guyot, încărcătura la tăiere fiind de 14 - 16 ochi/m².
Valorifică bine îngrășămintele chimice, în sistemul de
fertilizare predominând îngrășămintele cu P și K.
• Însușirile tehnologice. Maturarea strugurilor are loc odată cu
soiul Muscat de Hamburg. Strugurii nu se impun prin calități
tehnologice deosebite: au perioadă scurtă de
conservabilitate pe butuc și nu rezistă la transport. În Franța
sunt apreciați ca struguri pentru masă și comercializați sub
denumirea de "Oeillade". Dă producții mari de struguri, de
peste 15 tone/ha.
• Cea mai mare parte din producția de struguri se
folosește la vinificare. Acumulează însă cantități mijlocii de
zaharuri (165 - 170 g/l), iar aciditatea rămâne deficitară.
Vinurile obținute sunt suple și catifelate, de culoare roșie-
rubinie.
• Variații și clone. În Franța, unde soiul are o
pondere însemnată în cultură, s-a trecut la selecția
clonală. Au fost extrase 21 clone, dintre care mai
valoaroase sunt clonele: 5, 3, 4, 103 și 252 (P.
GALET, 1990).
• Zonare. Cinsaut se cultivă pe suprafețe mari în
Franța (regiunile viticole Languedoc, Provence,
Corsica), în Algeria, Maroc, Italia, Grecia,
Portugalia, Bulgaria, Serbia etc. De asemenea, în
Argentina, Australia, Africa de Sud, California.
• La noi în țară nu este autorizat pentru plantare, ci
doar recomandat ca polenizator în plantațiile de
Muscat Hamburg.
• S-a cultivat în trecut mai mult în podgoriile din
Dobrogea și Moldova, unde se mai pot întâlni
plantații pure de Cinsaut (podgoriile Babadag,
Huși, Odobești, Panciu, Nicorești).
 MUSCAT D'ADDA

• Sinonime: Muscat de Adda.

• Origine. A fost creat în Italia de către
LUIGI PIROVANO (anul 1892), din
semințe de Muscat de Hamburg,
rezultate prin autopolenizare.
• Dezmugurire
scămoasă, cu
rozeta de culoare
verde cafenie;
frunzele tinere sunt
acoperite cu
scame rare.
• Lăstarii sunt
viguroși, cu
meritale mijlocii de
12-14 cm lungime,
prevăzuți cu striuri
fine, cafenii.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil.
Polenul are
capacitate mare
de germinare
înlăturându-se
astfel neajunsul
întalnit la
Muscatul de
Hamburg.
• Frunza adultă este
mare (18-20 cm
lungime),
pentalobată, mai
rar trilobată.
• Sinusurile laterale
adânci, ovoidale și
închise; sinusurile
laterale inferioare
sunt slab schițate.
• Limbul frunzei
este slab gofrat,
ușor peros pe fața
inferioară cu
dințatura specifică
soiurilor aromate.
• Strugurii sunt
mari, cilindro
conici, uneori
biaripați, cu
boabele așezate
des pe ciorchine.
• Bobul mare sferic-
scurt ovoidal, de
culoare neagră
violacee, acoperit
cu multa pruină.
Pulpa bobului este
cărnoasă
crocantă, cu gust
discret de muscat.
• Însușirile agrobiologice. Față de Muscat de
Hamburg din care provine, soiul Muscat de Adda
este mult mai viguros; are creșteri vegetative
puternice și frunziș bogat.
• Lungimea perioadei de vegetație 170 - 180 zile,
timp în care necesită peste 3200C temperatură
globală.
• Fertilitatea soiului este bună 55 - 67% lăstari fertili.
Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de
productivitate sunt următoarele: c.f.r. 0,60 - 0,80;
c.f.a. 1,22 - 1,54; i.p.r. 119 - 205; i.p.a. 352 – 425.
• Rezistențe biologice: toleranță slabă la ger (-
16C . . . -18C) și la secetă; sensibil la mană,
oidium și putregaiul cenușiu al strugurilor.
• Cerințele agrotehnice. Soiul Muscat d'Adda necesită terenuri
cu expoziții însorite, fertile și bine aprovizionate cu apă.
• Se pretează la conducerea pe tulpini semiînalte si înalte, cu
tăiere în verigi lungi de rod. Sarcina la tăiere este de 13-15
ochi/m², repartizată pe coarde lungi de 12 - 14 ochi.
• Fiind un soi viguros și foarte productiv, necesită doze mari de
îngrășăminte, în special cu P și K, consumul specific fiind
următorul: N8,3, P0,9, K4,5 kg/t struguri.
• Prin irigare se obțin sporuri de producție de 1,5 - 1,8 t/ha,
coeficientul mediu de valorificare al apei din sol fiind de 0,258
m3/kg de struguri.
• Operațiunile în verde necesare: plivitul lăstarilor sterili, în
proporție de 25 - 30 %; normarea încărcăturii de rod pe butuc,
maximum 24 - 26 inflorescențe; scurtarea cu 1/3 din lungimea
inflorescenței; desfrunzitul parțial al strugurilor la intrarea în
pârgă.
• Însușirile tehnologice. Muscat d'Adda ajunge la
maturitate odată cu soiul Muscat de Hamburg sau
cu câteva zile mai târziu (epoca a IV-V-a).
• Acumulează 165 - 170 g/l zaharuri, iar aciditatea
totală este de 4,5 - 4,8 g/l H2SO4.
• Față de Muscat de Hamburg se caracterizează
prin: uniformitatea maturării boabelor pe
ciorchine, culoarea uniformă, pulpa crocantă,
rezistența sporită la transport a strugurilor, durată
lungă de conservare a strugurilor pe butuc (25 -
30 zile), păstrarea îndelungată peste iarnă, în
depozite frigorifice (3 - 4 luni).
• Producțiile de struguri obținute sunt mari (15 - 20
t/ha), din care 80 - 85 % producție marfă.
• Variații și clone. Prin selecție clonală la S.C.D.V.V.
Pietroasa a fost obținută clona Muscat de Adda-5 Pt,
omologată în anul 1995, care dă producții de 18 t/ha.
• Zonare. Soiul Muscat d'Adda s-a răspândit în toate
țările viticole, însă pe suprafețe mult mai mici decât
Muscat de Hamburg.
• Având rezistență slabă la ger este cultivat
preponderent în partea de sud a țării pe Terasele
Dunării, în Dobrogea și podgoria Dealul-Mare. Intră
în sortimentele a 51 de centre viticole. Suprafața pe
care în prezent o ocupă în cultură este de cca. 500
ha.
• Se prevede extinderea lui în cultură în toate
podgoriile care au ca direcție de producție strugurii
de masă, alături de soiul Muscat de Hamburg.
 ALPHONSE LAVALLÉE

• Sinonime: Ribier - în California; Royal,

Royal Albert - în Belgia; Enfes - în Turcia.
• Origine. A fost obținut în Franța de
către un pepinerist din Orleans (anul
1860), dintr-un amestec de semințe
provenite din fecundări libere.
• Denumirea soiului, Alphonse Lavallée,
provine de la numele președintelui
Societății de Horticultură a Franței de la
aceea vreme.
• Dezmugurire
scămoasă,
pâsloasă, de
culoare albă cu
nuanțe violacee;
frunzele tinere au
marginile bronzate
și sunt acoperite cu
scame dese.
• Lăstarii viguroși cu
meritalele lungi de
circa 14-16 cm
lungime, culoare
verde, acoperiți cu
scame rare cãtre
vârf.
• Frunza adultă este
foarte mare (20-25 cm
lungime), orbiculară,
pentalobată.
• Sinusurile laterale
superioare înguste și
cu marginile
suprapuse (închise),
iar sinusurile laterale
inferioare superficiale
și deschise; sinusul
pețiolar în formă de U.
• Limbul frunzei este
plan, cu mezofilul
gros, ușor bășicat,
scămos pe fața
inferioară, cu dinții
ușor ogivali dispuși în
două serii
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Strugurii sunt mari
(450-550 g în medie),
tronconici, uneori
aripați, usor lacși.
• Boabele mari sferice,
ușor discoidale,
aplatizate la bază, de
culoare roșu
violaceu și acoperite
cu un strat gros de
pruină; pulpa
cărnoasă,
semicrocantă, cu
gust plăcut.
• Însușirile biologice. Perioadă lungă de vegetație,
peste 190 zile, timp în care necesită 3200 - 3400C
temperatură globală.
• Dezmugurire târzie, creștere vegetativă puternică și
cu port etalat.
• Are fertilitate bună - 60-65 % lăstari fertili și
productivitate mare. Sensibil la mărgeluire și căderea
florilor, îndeosebi spre vârful ciorchinilor, mai ales în
anii ploioși la înflorit.
• Alte neajunsuri ale soiului: coloritul neuniform al
boabelor și fisurarea lor în zona pedicelelelor,
favorizându-se atacul de mucegai.
• Rezistențe biologice: sensibil la ger (-16C . . .-18C);
sensibil la mană, oidium, excorioză și putregaiul
cenușiu al strugurilor; rezistență mijlocie la secetă.
• Însușiri agrotehnice și tehnologice. Soiul Alphonse Lavallée
necesită terenuri fertile, cu expoziții sudice. Fiind un soi viguros, se
cultivă pe portaltoi cu vigoare mai slabă (41 B, SC 26, 93 RG-pe
terenuri slab carbonatice).
• Se pretează la conducerea pe tulpini semiînalte în cordon bilateral,
cu tăiere în cepi de rod. Încărcătura care se lasă la tăiere 14 - 18
ochi/m².
• Reacționează puternic la irigare și fertilizare, consumul specific de
elemente nutritive fiind ridicat: N 7,9; P2O5 0,7; K 4,5 kg/t de struguri.
• De asemenea, reacționează favorabil la aplicarea operațiunilor în
verde ca: normarea inflorescențelor la 23 - 25 pe butuc; scurtarea
vârfului inflorescențelor cu o treime din lungimea lor; desfrunzitul
parțial al strugurilor.
• Din punct de vedere tehnologic, soiul se remarcă prin frumusețea și
mărimea strugurilor, rezistența bună la transport și durata
îndelungată de păstrare peste iarnă.
• Soiul ajunge la maturitate între 10 - 20 septembrie, iar producțiile
obținute sunt foarte mari (de 15 - 20 t/ha); producția marfă - 75 %.
Strugurii acumulează zaharuri puține (140 - 160 g/l), iar aciditatea
variază între 4,5 - 5,5 g/l H2SO4.
• Variații și clone. Cercetătorii francezi P. TRUEL și CL. VALAT
(1971) au semnalat existența în cultură a două biotipuri de
Alphonse Lavallée:
• - biotipul A cel mai frecvent, cu dezmugurire puternic
scămoasă, albă, frunzele tinere bronzate, lăstari verzi și port
caduc;
• - biotipul B cu rozeta carminată, frunzele tinere bronzate,
lăstarii roșietici, frunzele puternic decupate și portul
semierect.
• Zonare. Alphonse Lavallée este un soi cosmopolit, răspândit
în Franța, Italia, Spania, California, Argentina, Africa de Sud,
Chile, Peru, Ecuador etc. În Anglia și Belgia este introdus în
cultură de seră.
• La noi ocupă circa 250 ha, fiind admis pentru plantare numai
în centrele viticole din sudul țării, specializate în producerea
strugurilor de masă: Ovidiu - Mangalia, Ostrov, Oltina,
Aliman, Fetești, Greaca și altele.
 TRIUMF

• Origine. A fost obținut prin

hibridarea soiurilor Lignan x Afuz Ali la
catedra de viticultură a Institutului
Agronomic București, de către VASILE
DVORNIC.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1970.
• Dezmugurire de
culoare verde
cafenie, cu rozeta
acoperită cu
scame rare, vârful
lăstarului și
primele frunzulițe
sunt glabre.
• Lăstarii sunt
viguroși cu
meritale mijlocii
12-14 cm lungime,
de culoare verde
monoton.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie (16-
18 cm lungime),
cuneiformă,
pentalobată, cu
limbul subțire, neted
și glabru.
• Sinusurile laterale
superioare sunt
adânci, ovoidale și
închise, iar cele
inferioare sunt slab
schițate; sinusul
pețiolar este deschis
în formă de V.
• Dinții frunzei sunt
ascuțiți și de mărime
mijlocie.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Strugurii sunt
mari cilindro-
conici, deși în
boabe.
• Bobul mare,
ovoid, de culoare
galbenă aurie, cu
pielița subțire,
transparentă și
pulpa crocanta
• Însușirile agrobiologice și agrotehnice. Soi viguros, cu perioadă de
vegetație mijlocie și fertilitate slabă (35 - 40 % lăstari fertili).
• Rodește și pe copili, încât aceștia pot fi utilizați la recuperarea
producției de struguri în caz de accidente climatice. Valorile
coeficienţilor de fertilitate și indicilor de productivitate sunt următoarele:
c.f.r. 0,8; c.f.a. 1,1; i.p.r. 197 și i.p.a. 369.
• Maturează lemnul coardelor foarte bine și ca urmare are rezistență mult
mai bună la ger decât soiul genitor Afuz-Ali. Dezmugurește pe la mijlocul
lunii aprilie, pârga strugurilor începe devreme, iar maturarea deplină se
realizează frecvent în prima decadă a lunii septembrie.
• Rezistențele biologice: toleranță bună la ger (-18C . . . -20C), la secetă
și la mană; sensibil la oidium și mai ales la putregaiul cenușiu al
strugurilor; slab atacat de molii.
• Cerinţe agrotehnice. În plantații are nevoie de portaltoi cu vigoare
mijlocie (41 B, SO4-4, Riparia gloire), forma de conducere recomandată
fiind capul înălțat dr. Guyot, pe semitulpină.
• Tăierea se face în verigi mijlocii sau lungi de rod, sarcina la tăiere fiind
de 16 - 18 ochi/m².
• Necesită operațiuni în verde ca: normarea inflorescențelor pe butuc (10 -
12 inflorescențe) și desfrunzitul parțial al strugurilor, la intrarea lor în
pârgă.
• Însușirile tehnologice. Obișnuit soiul Triumf maturează strugurii la
finele epocii a III-a, începutul epocii a IV-a (1- 5 septembrie). În sudul
țării, în anii cu condiții climatice favorabile, maturarea strugurilor se
realizează mult mai devreme (20 VIII).
• Strugurii se remarcă prin aspectul lor foarte frumos, atrăgător și
rezistență bună la transport.
• Cantitățile de zaharuri acumulate variază între 140 și 150 g/l, iar
aciditatea totală rămâne ridicată 5,5 - 7,5 g/l H2SO4, încât gustul
strugurilor este răcoritor.
• Producțiile realizate sunt mici, de 6 - 8 t/ha, din care producție marfă
cca. 60 %.
• Zonare. Soiul Triumf a fost introdus în cultură în centrul viticol
Greaca, unde se maturează devreme (epoca a II-a). Pe suprafețe mici
mai poate fi întâlnit în toate podgoriile, în vederea diversificării
sortimentului de soiuri pentru struguri de masă.
• Produce puțin, cu aciditate excesivă și sensibilitate accentuată la
putregai, de aceea nu se prevede extinderea lui în cultură, în prezent
fiind scos din lucrările de zonare.
 CETĂȚUIA

• Origine. A fost obținut prin hibridare

sexuată controlată între soiurile
Crâmpoșie x Frumoasă de Ghioroc, la
Stațiunea de Cercetări Horticole Cluj
Napoca, de către ȘTEFAN OPREA.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1979.
• Face parte din același ecotip cu soiul
Timpuriu de Cluj.
• Dezmugurire
ușor peroasă, cu
rozeta de culoare
verde arămie.
• Lăstarii au
vigoare mijlocie,
culoare verde, cu
nuanțe roșietice
pe partea
însorită.
• Coardele toamna,
capătă o culoare
maro vineție.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Frunza adultă de
mărime mijlocie (13-
14 cm lungime),
trilobată sau
pentalobată, cu
sinusurile laterale
slab schițate, iar
sinusul pețiolar este
deschis în formă de
U.
• Limbul frunzei este de
culoare verde
monoton, neted,
acoperit cu scame
rare pe fața inferioară;
dinții mijlocii și cu
marginile drepte.
• Strugurii mijlocii
(280-360 g),
cilindro-conici,
compacți, rareori
aripați.
• Boabele de
mărime mijlocie,
scurt ovoidale,
de culoare roșie
închis și
acoperite cu un
strat fin de
pruină; pulpa
crocantă și cu
aromă fină de
muscat.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă de vegetație
mijlocie (170 - 175 zile), vigoare de creștere mijlocie și
fertilitate ridicată, peste 70 % lăstari fertili. Valorile
coeficienților de fertilitate și indicilor de productivitate sunt
următoarele: c.f.r. 0,75 - 0,94, c.f.a. 1,40 - 1,80, i.p.r. 200 -
297, i.p.a. 300 - 350.
• Dezmugurește devreme, în prima parte a lunii aprilie;
intrarea în pârgă la începutul lunii august, iar maturarea de
consum a strugurilor se realizează, la Cluj, în primele zile
ale lunii septembrie (înaintea soiului Chasselas doré).
• Se pretează la cultura pe tulpini semiînalte, forma de
conducere în cordon bilateral. Tăierea cu elemente mijlocii
de rod (cordițe de 4-5 ochi), sarcina de tăiere 35 – 40
ochi/butuc. S-a constatat că soiul Cetățuia nu este
predispus la meiere și mărgeluire.
• Rezistențe biologice: toleranță bună la ger (-20C . . . -
22C), la mană și putregaiul cenușiu al strugurilor; sensibil
la făinare.
• Însușirile tehnologice. Cetățuia este soi de epoca
a III-a. Conținutul în zaharuri al strugurilor variază
între 150 - 175 g/l, iar aciditatea totală rămâne ușor
ridicată 4,89 - 6,14 g/l H2SO4.
• Strugurii sunt foarte aspectuoși, cu boabele
uniforme ca mărime și viu colorate. Producțiile de
struguri sunt mari, în medie 20 t/ha, din care
producția marfă 85 - 87 %.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc
este de cca. 2 săptămâni.
• Zonare. Soi care dă rezultate bune în cultură în
centrele viticole din Podișul Transilvaniei,
regiunea viticolă a Crișanei și Maramureșului, în
vederea lărgirii conveierului de soiuri pentru
struguri de masă. Se poate cultiva cu succes și în
NE Moldovei.
 SILVANIA

• Origine. A fost creat la Stațiunea de

Cercetări Viticole Miniș-Arad, prin
hibridarea soiurilor Bicane x Chasselas
doré, autori GHEORGHE CALISTRU și
colab.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1980.
• La dezmugurire rozeta
este de culoare verde
pal și acoperită cu
scame rare.
• Lăstarul tânăr are vârful 
complet deschis. 
• Frunzele tinere sunt de 
culoare verde deschis pe 
faṭa superioarã a limbului. 
• Pe faţa inferioară a 
limbului intre nervuri, si 
pe nervurile principale 
sunt prezenti peri rari. 
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Frunza adultă este
de mărime mijlocie
(15-17 cm lungime),
orbiculară,
pentalobată, cu
sinusurile laterale
deschise și
superficiale; sinusul
pețiolar în formă
eliptică.
• Limbul frunzei este
subțire, cu marginile
aduse în sus sub
forma de jgheab pe
linia nervurii
mediane .
• Strugurii de mărime
mijlocie (200-300 g),
cilindro-conici, cu
ramificațiile lungi
ale ciorchinelui,
dând aspect de
strugure multiaripat.
• Bobul sferic, de
mărime mijlocie, cu
pielița subțire,
elastică de culoare
verde gălbui; pulpa
semicrocantă,
asemănătoare cu
cea a soiului
Chasselas doré, cu
gust dulce acrișor.
• Însușirile agrobiologice și agrotehnice. Soi cu vigoare mijlocie,
perioadă de vegetație mijlocie (160 - 170 zile) și fertilitate bună (60 -
65 % lăstari fertili). Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de
productivitate: c.f.r. 0,9; c.f.a. 1,4; i.p.r. 175; i.p.a. 271.
• Dezmugurire timpurie, în prima decadă a lunii aprilie, pârga
strugurilor de asemenea, timpurie (sfârșitul lunii iulie), iar maturarea
cu 8 - 10 zile după Chasselas doré.
• Rezistențe biologice: toleranță bună la ger (-20C . . . -22C);
mijlocie la mană și oidium; sensibil la putregaiul cenușiu al
strugurilor; pielița boabelor se fisurează ușor în urma ploilor.
• În plantații are nevoie de portaltoi cu vigoare mijlocie (SO4-4,
S.C. 25, 41 B).
• Forma de conducere adecvată este cordonul bilateral cu tulpină
semiînaltă și tăiere în verigi mijlocii de rod (cordițe de 4-5 ochi).
Încărcătura care se lasă la tăiere este de 38 - 40 ochi/butuc.
• Dă rezultate bune pe terenurile cu expoziții însorite (sudică sau sud-
vestică), în care caz boabele strugurilor capătă o nuanță specifică
galben-verzuie.
• Însușirile tehnologice. În podgoria Miniș și în general în sudul
țării, maturarea de consum a strugurilor se realizează pe la
sfârșitul lunii august. În celelalte zone, maturarea are loc mai
târziu, în prima decadă a lunii septembrie (epoca a III-IV-a).
• Strugurii acumulează cantități mijlocii de zaharuri, în medie
175 g/l, iar aciditatea rămâne foarte echilibrată (4,5 - 4,9 g/l
H2SO4), încât pot fi folosiți la vinificare (soi mixt, de masă și
vin).
• Producția de struguri este mare 15 - 17 t/ha, din care producție
marfă cca. 80 %.
• Zonare. Silvania este cultivat în centrele viticole din partea de
vest a țării (județele Arad, Timiș, Bihor), pentru completarea
conveierului soiurilor de struguri pentru masă.
• A fost introdus și în zona de nord-est a Moldovei, județele Iași
și Vaslui.
 NAPOCA

• Origine. A fost obținut din

combinația hibridă a soiurilor Alphonse
Lavallée x (Regina viilor x Muscat de
Hamburg), la Stațiunea de Cercetări
Horticole Cluj Napoca, autor ȘTEFAN
OPREA.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1984.
• Dezmugurire
timpurie cu rozeta
de culoare verde
gălbui, acoperită cu
scame rare.
• Lastarii au vigoare
mijlocie, culoare
verde, cu striuri
rosii pe partea
însorita.
• Toamna coardele
au o culoare maro
roscat.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Frunza adultă de
mărime mijlocie
(16-18 cm lungime),
tri sau pentalobată,
cu sinusurile
laterale superficiale
și deschise în
formă de U; sinusul
pețiolar în formă de
V, sau liră.
• Limbul frunzei este
de culoare verde
pal, ușor gofrat,
glabru.
• Strugurii sunt mari
(350-450 g în medie),
uneori aripați, cu
boabele așezate nu
prea des pe
ciorchine (pedicelele
sunt vizibile).
• Bobul de mărime
mijlocie, formă
ovoidală, cu pielița
de culoare neagră,
acoperită cu un strat
gros de pruină.
• Pulpa semicrocantă,
cu aromă discreta de
muscat .
• Însușirile agrobiologice. Soi cu vigoare mijlocie, perioadă
de vegetație 160 - 170 zile și fertilitate ridicată (65 - 70 %
lăstari fertili). Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor
de productivitate indicã un soi cu productivitate ridicatã:
c.f.r. 0,82 - 1,70; c.f.a. 1,35 - 1,56; i.p.r. 180 - 260; i.p.a. 263
– 375. Copilii sunt purtãtori de rod.
• Dezmugurește devreme, în prima parte a lunii aprilie,
pârga strugurilor începe după data de 25 iulie, iar
maturarea de consum este realizată către sfârșitul lunii
august.
• Rezistențe biologice: toleranță ridicată la ger (-200C . .
. -22C); rezistență bună la mană și putregaiul cenușiu al
strugurilor; sensibil la oidium.
• Maturează bine lemnul lăstarilor și diferențiază
mugurii de rod începând de la baza coardelor.
• Forma de conducere recomandată este cordonul bilateral
cu tulpină semiînaltă, tăierea în verigi scurte de rod
(cordițe de 4-5 ochi). Sarcina care se lasă la tăiere este de
40 - 45 ochi/butuc.
• Însușirile tehnologice. Napoca maturează strugurii cu circa 1-
2 săptămâni înaintea soiului Chasselas doré (epoca II-III).
Strugurii sunt aspectuoși, colorați uniform și cu rezistență
bună la transport.
• Acumulează cantități mici de zaharuri 130 - 140 g/l, iar
aciditatea este normală, în jur de 4,5 - 5,0 g/l H2SO4.
• Producțiile de struguri sunt mari (5,6 kg în medie pe butuc),
depășind 20 t/ha din care producția marfă 80 - 85 %.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este mare,
de 3-4 săptămâni.
• Zonare. Napoca se cultivă în centrele viticole din Transilvania,
Crișana și Maramureș, pentru asigurarea consumului de
struguri în stare proaspătă.
• Se comportă foarte bine în podgoriile din partea de N-E a
Moldovei (Iași, Huși), unde este introdus în cultură, în vederea
îmbunătățirii sortimentului de soiuri pentru struguri de masă.
 SPLENDID

• Origine: A rezultat prin hibridarea

controlată a soiurilor Black rose x
Regina viilor, la Stațiunea de Cercetări
Horticole Cluj Napoca, autor ȘTEFAN
OPREA, soiul fiind omologat în anul
1984.
• Dezmugurire
glabră, cu rozeta de
culoare verde
gălbui
• Lăstarii au meritale
mijlocii (12-14 cm
lungime), sunt de
culoare verde
monoton și
prezintă striuri fine
pe suprafața
scoarței.
• Coardele toamna
se colorează în
galben maroniu
(alunie).
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Frunza adultă de
mărime mijlocie (16-18
cm lungime),
cuneiformă,
pentalobată.
• Sinusurile laterale
adânci și deschise în
formă de U, sau ovoide;
sinusul pețiolar închis
prin suprapunerea
ușoara a lobilor
inferiori.
• Limbul frunzei este de
culoare verde intens,
glabru pe fața inferioară
și cu dinții lungi
ascuțiți.
• Strugurii sunt mari
(450-600 g), cilindro
conici, cu boabele
așezate nu prea des
pe ciorchine
(semicompacți).
• Bobul este mare,
ovoidal, de culoare
roșie violacee,
acoperit cu un strat
fin de pruină;
culoarea boabelor
este însa neuniforma.
• Pulpa este crocantă,
ușor colorată în roz și
cu aromă slabă.
• Însușirile agrobiologice și agrotehnice. Soi cu vigoare mijlocie,
perioadă mai lungă de vegetație (175-180 zile) și fertilitate mijlocie (50
- 55 % lăstari fertili).
• Productivitatea este ridicată deoarece strugurii sunt mari. Valorile
coeficienților de fertilitate și indicilor de productivitate sunt
următoarele : c.f.r. 0,7 - 0,9; c.f.a. 1,42 - 1,65; i.p.r. 300 - 310; i.p.a. 620
- 660.
• Dezmugurire în a doua parte a lunii aprilie (15 - 25 IV), pârga
strugurilor se declanșează devreme (25 VII), iar maturarea deplină
are loc odată cu soiul Chasselas doré, însă îşi prelungește creşterea
lăstarilor până toamna târziu.
• Rezistențe biologice: mijlocie la ger (-18C . . . -20C); slabă la
putregaiul cenușiu al strugurilor; mijlocie la mană și oidium.
• Necesită soluri bogate și cu umiditate asigurată.
• Forma de conducere recomandată este capul înălțat dr. Guyot pe
semitulpină, cu elemente lungi de rod.
• Încărcătura care se lasă la tăiere, 15 – 18 ochi/m². Soiul nu este
predispus la meiere și nici la mărgeluire.
• Pentru o mai bună uniformitate a mărimii boabelor și strugurilor, se
recomandă plivitul lăstarilor sterili pe butuc în proporție de 25 - 30%.
• Însușirile tehnologice. Maturarea strugurilor în
epoca a III-IV-a, obișnuit, după soiul Chasselas
doré.
• Acumulează cantități mici de zaharuri (135 - 150
g/l), iar aciditatea rămâne ridicată 5-6 g/l H2SO4,
încât strugurii au un gust răcoritor.
• Producția care se obține este mijlocie (17,3 t/ha),
din care producția marfă cca. 90 %.
• Strugurii sunt rezistenți la transport și se
păstrează foarte bine în depozite frigorifice.
• Zonare. Soiul Splendid este inclus în sortimentul
soiurilor de masă recomandat pentru regiunea
viticolă a Crișanei și Maramureșului, în vederea
satisfacerii cerințelor de consum din luna
septembrie.
 TRANSILVANIA

• Origine. A fost obținut prin

hibridarea sexuată controlată a
soiurilor Black rose x Cardinal, la
Stațiunea de Cercetări Horticole Cluj
Napoca, autor ȘTEFAN OPREA, soiul
fiind omologat în anul 1984.
• Dezmugurire lucioasă, cu
rozeta de culoare verde cu
nuanțe cafenii.
• Lăstarii cu meritale mijlocii
(14-16 cm lungime), de
culoare verde cu striuri
roșietice pe partea însorită.
• Coardele toamna capătă o
culoare brun cenușiu.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Frunza adultă este
mare (20-21 cm
lungime), orbicular-
reniformă,
pentalobată.
• Sinusurile laterale
superficiale și
deschise, iar sinusul
pețiolar mai mult sau
mai puțin deschis în
formă de V.
• Limbul frunzei este de
culoare verde intens,
ușor gofrat, glabru pe
fața inferioară și cu
dinții lungi.
• Strugurii mijlocii spre
mari (350-400 g),
cilindro-conici, uneori
aripați, semicompacți.
• Bobul de mărime
mijlocie, ovoid cu
pielița groasă, de
culoare neagră
violacee și acoperită
cu un strat gros de
pruină.
• Pulpa bobului este
crocantă, acidulată,
cu gust discret
aromat.
• Însușirile agrobiologice. Soiul Transilvania are perioadă
mijlocie de vegetație 175 – 180 zile, vigoare mijlocie și
fertilitate ridicată, peste 70 % lăstari fertili.
• Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de
productivitate sunt următoarele: c.f.r. 0,63 – 0,80, c.f.a. 1,45 –
1,60; i.p.r. 250 – 340; i.p.a. 555 – 640.
• Dezmugurește în a doua parte a lunii aprilie, intrarea în pârgă
are loc mai târziu (mijlocul lunii august), iar maturarea de
consum, la Cluj, se realizează între 15 și 20 septembrie (epoca
III – IV).
• Rezistențe biologice: toleranță foarte slabă la ger (-15C .
. . -16C), sensibilitate la mană și oidium, rezistență mijlocie la
putregaiul cenușiu al strugurilor.
• În plantații se comportă bine pe portaltoii cu vigoare
mijlocie (SO4-4, SC 25, 41 B), forma de conducere semiînaltă -
cordonul bilateral Cazenave. Sarcina de rod la tăiere este de
38 – 40 ochi/butuc.
• Însușirile tehnologice. Fiind un soi cu potențial de
producție ridicat, asigură producții mari de
struguri, de peste 20 t/ha. Proporția de producție
marfă reprezintă cca. 90 %.
• Acumulează cantități mijlocii de zaharuri (145 -
160 g/l), iar aciditatea este echilibrată (4,9 - 5,5 g/l
H2SO4).
• Strugurii se impun prin aspect, coloritul atrăgător
și uniformitatea mărimii boabelor.
• Zonare. Transilvania este un soi cultivat alături de
celelalte soiuri create la Cluj, în centrele viticole
din regiunea Crișanei și Maramureșului și cele din
Podișul Transilvaniei, cu atenție la alegerea
arealelor, datorită sensibilității la ger.
 AZUR

• Origine. A fost obținut la Stațiunea

de Cercetări Viticole Drăgășani, prin
hibridarea soiurilor Coarnă neagră x
Cardinal, autori VICTORIA LEPADATU
și GH. CONDEI, soiul fiind omologat în
anul 1984.
• Dezmugurire glabră,
cu rozeta de culoare
arămie; frunzele
tinere sunt lucioase
și bronzate.
• Lăstarii sunt
viguroși cu meritale
mijlocii (12-14 cm
lungime), de culoare
verde vinețiu cu
noduri proeminente.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Frunza adultă de
mărime mijlocie
(16-18 cm
lungime),
pentalobată.
• Sinusurile laterale
adânci oviforme și
închise; sinusul
pețiolar mai mult
sau mai puțin
deschis în formă
de V.
• Limbul frunzei este
de culoare verde
intens, slab peros
pe fața inferioră,
cu dinții mijlocii
ascuțiți.
• Strugurii sunt de mărime
mijlocie spre mare (250-400 g),
cilindro-conici, cu boabele
așezate nu prea des pe
ciorchine.
• Bobul mare, ovoid, de culoare
neagră albăstruie (azurie),
pielița mijlocie, acoperită cu
pruină persistentă și
abundentă.
• Pulpa bobului este crocantă,
necolorată, discret aromată.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu vigoare mare, perioadă mijlocie de
vegetație (165 - 175 zile) și fertilitate mijlocie, 55 - 60 % din lăstari
sunt fertili. Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de
productivitate sunt următoarele: c.f.r. 0,60; c.f.a. 1,10; i.p.r. 156; i.p.a.
279.
• Dezmugurește în a doua parte a lunii aprilie, pârga se
declanșează devreme (25 - 30 iulie), iar maturarea de consum a
strugurilor în sudul țării are loc la sfârșitul lunii august - începutul
lunii septembrie (epoca a III-a).
• Rezistențe biologice: bună la ger (-220C) și la secetă; mijlocie la
mană și oidium; slabă la putregaiul cenușiu al strugurilor.
• Prezintă afinitate bună la altoire cu portaltoi: 140 Ru, SC 26 și
Kober 5 BB.
• Forma de conducere recomandată a vițelor în plantații este
capul înălțat Dr. Guyot, cu elemente lungi la tăiere (coarde de 12 - 14
ochi).
• În timpul vegetației, necesită operațiuni în verde ca: plivitul
lăstarilor sterili în proporție de până la 25% și normarea
inflorescențelor pe butuc (în medie 20 - 25 inflorescențe). Soiul nu
este predispus la meiere și mărgeluire.
• Însușirile tehnologice. În podgoria Drăgășani unde
a fost creat, maturează strugurii cu o săptămână
după Chasselas doré.
• Producțiile obținute sunt mari, în medie 20 t/ha din
care producția marfă reprezintă cca. 80 - 82 %.
• Strugurii acumulează cantități mijlocii de zaharuri
(145 - 155 g/l), iar aciditatea mustului rămâne
deficitară 3,4 - 3,8 g/l H2SO4.
• În ansamblu soiul câștigă prin aspectul strugurilor,
foarte atrăgător (boabe mari, colorate negru-
violaceu).
• Zonare. Soiul Azur a fost introdus în podgoria
Drăgășani și în multe alte centre viticole din sudul
țării, specializate în producerea strugurilor pentru
masă.
 SOMEȘAN

• Origine. A fost creat la Stațiunea de

Cercetări Horticole Cluj Napoca, prin
autofecundarea elitei hibride dintre
Muscat de Hamburg x Regina viilor,
autori ȘTEFAN OPREA și B. OLAR,
omologarea s-a făcut în anul 1987.
• Dezmugurire ușor
scămoasă, de culoare
verde arămie.
• Lăstarii au meritalele
mijlocii (11-14 cm
lungime), de culoare
verde cu striuri vineții pe
partea însorita .
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Frunza adultă de
mărime mijlocie
(16-17 cm
lungime), usor
pentalobată sau
trilobată.
• Sinusurile laterale
superioare închise
eliptice, iar cele
inferioare slab
schițate; sinusul
pețiolar este
deschis în formă
de V.
• Limbul frunzei
este gofrat, de
culoare verde
intens, slab peros
pe fața inferioară.
• Strugurii de mărime
mijlocie (275 g, în
medie), uniaxiali,
cilindro-conici, cu
boabele așezate potrivit
de des pe ciorchine
(semicompacți).
• Bobul mijlociu, eliptic
alungit, de culoare roșie
închis, acoperit cu un
strat fin de pruină, pulpa
semicrocantă cu gust
discret de muscat .
• Însușirile agrobiologice. Soi cu vigoare de creștere mijlocie spre
mare și fertilitate ridicată, 62 % din lăstari sunt fertili. Valorile
coeficienților de fertilitate și indicilor de productivitate sunt
următoarele : c.f.r. 1,10; c.f.a. 1,60; i.p.r. 305; i.p.a. 429.
• Dezmugurire timpurie, în prima parte a lunii aprilie; pârga
strugurilor începe pe la sfârșitul lunii iulie - începutul lunii august;
iar maturarea de consum se realizează odată cu soiul Chasselas și
uneori mai târziu (epoca a III – IV-a).
• Rezistențe biologice: toleranță mijlocie la ger (-180C . . . -20C)
și la secetă; rezistență la mană, oidium și putregaiul cenușiu al
strugurilor.
• În plantații se comportă bine pe portaltoii Kober 5 BB, SO4 și SC 2.
• Forma de conducere recomandată este cordonul bilateral
Cazenave, cu tulpină semiînaltă și tăiere în verigi mijlocii de rod.
Încărcătura de rod la tăiere este de 40 - 45 ochi/butuc.
• Maturează foarte bine lemnul lăstarilor în toți anii și diferențiază
mugurii de rod începând de la baza coardelor.
• Însușirile tehnologice. Soiul Someșan maturează
strugurii odată cu Chasselas doré, sau cu câteva zile
mai târziu.
• Dă producții foarte mari de 20 - 21 t/ha, din care
producția marfă 88%. Acumulează cantități mijlocii de
zaharuri (165 - 170 g/l), iar aciditatea este scăzută (3,5
- 3,6 g/l H2SO4).
• Valoarea comercială a soiului este mare, datorită
aspectului foarte frumos și atrăgător al strugurilor,
uniformitatea mărimii boabelor pe ciorchine și
rezistență bună la transport.
• Zonare. Someșan cultivat în centrele viticole din
regiunea Crișanei și Maramureșului, precum și cele
din Podișul Transilvaniei.
• Scopul urmărit este lărgirea sortimentului de soiuri
pentru struguri de masă, care să acopere necesitățile
de consum din această parte a țării.
 MILCOV

• Origine. A fost creat la Stațiunea de

Cercetări Viticole Odobești prin
hibridarea sexuată controlată a
soiurilor Coarnă neagră x Muscat de
Hamburg, autori MARGARETA
BĂDIȚESCU și colab.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1988.
• Dezmugurire
glabră, cu rozeta
de culoare verde
arămie.
• Lăstarii au
meritale mijlocii,
noduri
proeminente, de
culoare verde cu
nuanțe roșiatice.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Frunza adultă de
mărime mijlocie (16-
18 cm lungime),
uşor trilobată, mai
rar pentalobată.
• Sinusurile laterale
deschise și
superficiale; sinusul
pețiolar deschis în
formă de V.
• Limbul frunzei este
ușor gofrat, acoperit
cu peri fini pe fața
inferioară.
• Strugurii de
mărime mijlocie
spre mare (350 g
în medie),
rămuroși, lacși
și foarte
aspectuoși.
• Bobul mijlociu,
ovoidal, cu
pielița neagră
violacee,
acoperită cu un
strat fin de
pruină.
• Pulpa
semicrocantă,
cu gust plăcut,
răcoritor .
•  Însușirile agrobiologice: Soi cu vigoare mijlocie spre mare și
perioadă lungă de vegetație (180 - 190 zile). Fertilitate și
productivitate mijlocie, în medie numai 55 % din lăstari sunt
fertili. Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de
productivitate sunt următoarele: c.f.r. 0,6; c.f.a. 1,1; i.p.r. 140;
i.p.a. 256 (MARGARETA BĂDIȚESCU și colab., 1994).
• Dezmugurire târzie în a doua parte a lunii aprilie; pârga
începe devreme, la sfârșitul lunii iulie, iar maturarea strugurilor
se realizează în perioada 16 - 30 august în condițiile podgoriei
Odobești.
• Rezistențe biologice: bună la ger (-20C); mijlocie la secetă
și la putregaiul cenușiu al strugurilor; slabă la mană și oidium.
• Se comportă bine pe portaltoi SO4-4 și Kober 5 BB, forma
de conducere recomandată fiind capul înălțat Dr. Guyot.
Încărcătura care se lasă la tăiere este mijlocie (14 - 16 ochi/m²).
Reacționează pozitiv la opertațiunile în verde și în special la
plivitul lăstarilor sterili, în proporție de până la 25 - 30 %.
• Însușirile tehnologice. Maturează strugurii
devreme (epoca II-III de maturare), producțiile
fiind mijlocii (16,5 t/ha). Producția marfă
reprezintă cca. 88 %.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc
este mică, încât se impune ca recoltarea să se
facă imediat ce strugurii au ajuns la maturitatea
de consum.
• Acumulează cantități mari de zaharuri, de până la
180-185 g/l, iar aciditatea rămâne deficitară în jur
de 3,2 g/l H2SO4.
• Zonare. Milcov a fost introdus în podgoriile din
sudul Moldovei (Odobești, Cotești, Panciu), în
vederea completării conveierului de soiuri pentru
struguri de masă în această zonă viticolă a țării.
 GELU

• Origine: A fost creat la Stațiunea de

Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură
și Vinificație Iași din fecundarea liberă a
soiului autohton Coarnă neagră a căror
semințe hibride au fost iradiate cu raze
X, autori Gheorghe Calistru și Doina
Damian.
• Soiul a fost omologat în anul 1998.
• Dezmugurire peroasă,
cu rozeta de culoare
verde-roșcat; frunzele
tinere sunt galben-
arămii și acoperite cu
scame rare.
• Lăstarul tânăr este
viguros, verde, cu
meritale mijlocii (10-
12cm) și perișori rari.
• Coardele sunt
canelate, iar toamna
capătă o culoare brun
închis
• Frunza adultă este
mare (17-18 cm),
glabră, pentalobată,
de culoare verde
închis cu limbul slab
gofrat, revolut.
• Sinusurile laterale
sunt în formă de
Ucu lobii ușor
suprapuși, iar
sinusul pețiolar în
formă de liră.
• Dinții sunt cu o
margine concavă și
una convexă
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Însuşirile agrobiologice. Soiul Gelu este are vigoare de
creştere mijlocie spre mare, lăstarii fertili reprezintă 64‐65 %.
Valorile coeficienţilor de fertilitate şi indicilor de
productivitate sunt următoarele: c.f.a. 1,58, c.f.r. 0,65, i.p.a.
341, i.p.r. 240.
• Soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie 165‐172 zile, timp în care
necesită 2850‐32000C temperatură globală.
• Dezmugureşte târziu, începând cu data de 25 IV‐5 V, înfloreşte
în perioada 10 VI‐18 VI, pârga strugurilor începe devreme 22
VII‐30 VII, iar maturarea deplină a strugurilor se realizează la
sfârşitul lunii august începând cu data de 20 VIII cu circa 10‐15
zile înaintea soiului Chasselas doré şi 5‐9 zile înaintea soiului
Milcov.
• Rezistenţe biologice: are rezistenţă bună la ger (‐200C . . . ‐
220C) şi secetă; este rezistent la putregaiul cenuşiu al
strugurilor, făinare, toleranţă mijlocie la mană şi antracnoză.
• Însușirile agrotehnice. Soiul Gelu se
comportă bine pe solurile fertile, însorite; are
afinitate bună la altoire pe portaltoii
Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri,
Berlandieri x Riparia Selecția Crăciunel 2 și
Berlandieri x Riparia Kober 5BB.
• Se pretează la forma de conducere semiînaltă
în cordon bilateral cu tăieri în verigi de rod
(cepi de 2-3 ochi + cordiță de 4-6 ochi),
încărcătura la tăiere fiind în medie de 40-45
ochi pe butuc, respectiv 16-20 ochi/m2.
• Necesită protejarea toamna, prin mușuroire
și îngroparea coardelor din cepii de
siguranță.
• Însușirile tehnologice. Maturarea strugurilor este semitimpurie,
soiul încadrându-se în epoca a III-a de maturare.
• Poate completa cu succes conveierul varietal al strugurilor de
masă, acoperind golul ce apare de la maturarea soiurilor Perla de
Csaba și Aromat de Iași, până la soiul Chasselas doré,
îmbogățind și gama coloristică a soiurilor existente, destinate
consumului în stare proaspătă.
• Realizează producții mari de struguri 22 t/ha, din care 92%
reprezintă procentul de producție marfă. Conținutul în zaharuri
este de 160 g/l, cu aciditatea totală a mustului de 5,5 g/l H2SO4.
Masa medie a unui bob la soiul Gelu este mare, de 4-5 g.
• Strugurii sunt foarte aspectuoși, caracterizându-se prin durată
lungă de conservare pe butuc.
• Se impune prin aspectul atrăgător al strugurilor, mărimea
boabelor, gustul plăcut, semicrocant, durată lungă de conservare
pe butuc (30-35 zile), rezistență la transport și la atacul
putregaiului cenușiu al strugurilor.
• Zonare. Soiul de masă Gelu prezintă interes pentru podgoriile și
centrele viticole din partea de N-E a Moldovei (județele Iași,
Vaslui, Botoșani), în vederea completării conveierului varietal
pentru struguri de masă.
 PAULA

• Origine. A fost creat la Stațiunea de

Cercetare Dezvoltare pentru Viticutură
și Vinificație Iași prin hibridare sexuată
intraspecifică a soiurilor Bicane x
Aromat de Iași.
• Autori Gh. Calistru și Doina Damian,
soiul fiind omologat în anul 1997.
• Dezmugurire
peroasă, de culoare
verde-gălbui cu
nuanțe arămii.
• Frunzele tinere sunt
galben-verzui și
acoperite cu scame
rare.
• Lăstarul este viguros
cu meritale mijlocii
(10-12 cm), slab
pigmentat, cu
perișori scurți pe
vârf.
• Coardele toamna
capătă o culoare
brun închis, netede.
• Frunza adultă este
mijlocie ca mărime
(11-13 cm
lungime),
pentalobată, cu
dinții lungi având
margini drepte.
• Limbul frunzei
este de culoare
verde, ușor gofrat,
cu perișori pe
ambele fețe.
• Sinusurile laterale
în formă de “U”,
iar sinusul pețiolar
în formă de “ V”,
cu lobii ușor
suprapuși
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Strugurii de mărime
mijlocie (220-396g) sunt
lacși, formă cilindro-
conică, uniaxiali, bi sau
triaripați.
• Bobul de formă ovoidă,
mijlociu ca mărime
(3,5g), are culoarea
verde-gălbuie, pruinat,
cu pulpa suculentă,
discret aromat
• Însușirile agrobiologice. Paula este un soi cu vigoare
mijlocie spre mare de creștere, ceea ce se reflectă asupra
fertilității și productivității, lăstarii fertili reprezentând 52-
66. Valorile coeficienților de fertilitate sunt următoarele:
c.f.r. 0.55-1.14, c.f.a. 1.32-1.35.
• Soi cu perioadă de vegetație mijlocie (165-175 zile), timp în
care necesită 2800-32000C temperatură globală
• Dezmugurește târziu, la sfârșitul lunii aprilie (22 IV-5 V),
înflorește în prima parte a lunii iunie (10 VI-15 VI), pârga
strugurilor începe devreme (17 VII-27 VII), iar maturarea
deplină se realizează în prima decadă a lunii august (4-17
august), cu 10-14 zile înaintea soiului martor Aromat de Iași
și cu 18-25 zile mai devreme ca soiul Chasselas dore.
• Rezistențe biologice: prezintă rezistență bună la ger (-220C
. . . -240C). și la secetă; mijlocie la mană și făinare, toleranță
buna la putregaiul cenușiu al strugurilor.
• Cerințele agrotehnice. Soiul Paula necesită terenuri
fertile, cu expoziție sudică, însorite, are afinitate bună
la altoire pe portaltoiul Berlandieri x Rupestris 140
Ruggeri (36 % vițe STAS) și Berlandieri x Riparia
Kober 5 BB.
• Se pretează la forma de conducere semiînaltă, cordon
bilateral cu tăieri în verigi de rod (cep de 2-3 ochi +
cordiță de 4-6 ochi), încărcătura la tăiere fiind în
medie de 45-50 ochi pe butuc, respectiv 16-18
ochi/m2; se impune semiprotejarea prin mușuroire și
îngroparea coardelor din cepii de siguranță.
• Fiind un soi productiv, necesită doze mari de
îngrăşăminte, în special cu P și K, consumul specific
fiind următorul: N8,3, P0,9 , K4,5 kg/t struguri.
• Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate sunt:
80 kg N, 100 kg P205, 150 kg K2O/ha s.a., iar
tratamentele chimice împotriva bolilor criptogamice
se aplică la avertizare.
• Însușirile tehnologice. Soiul Paula realizează maturarea de
consum a strugurilor în perioada 15 august - 1 septembrie,
încadrându-se în epoca a III-a.
• Pe lângă epoca semitimpurie de maturare el vine să
diversifice conveierul varietal al strugurilor de masă,
completând un gol în perioada de consum în stare proaspătă,
noul soi creat are o eficiență economică sporită față de
soiurile martor datorită calității recoltei și a producțiilor mai
mari obținute.
• Producțiile de struguri sunt mari, de până la 22,7 t/ha, din
care producția marfă 87,3%. Acumulările de zaharuri în
struguri sunt la soiul Paula de 157 g/l, iar aciditatea este de
4,9 g/l H2SO4, indicele gluco-acidimetric fiind echilibrat (4,1).
Strugurii sunt foarte aspectuoși, rezistenți la transport și cu
durată lungă de păstrare pe butuc.
• Zonare. Soiul Paula s-a introdus în podgoriile și centrele
viticole din partea de N-E a Moldovei (județele Iași, Vaslui,
Botoșani), în vederea lărgirii sortimentelor de soiuri pentru
struguri de masă.
 ISTRIȚA

• Origine. A fost creat la Stațiunea de

Cercetări Viticole Pietroasa, prin
hibridarea sexuată controlată a
soiurilor Tămâioasă românească x
Maria Pirovano (autori SOFIA ISPAS și
OTILIA TOMA).
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1996.
• Dezmugurire
scămoasă, cu
rozeta de culoare
galben-verzui.
• Lăstarii au meritale
mijlocii si sunt de
culoare verde cu
striuri cafenii pe
partea însorită.
• Coardele toamna
capătă o culoare
brun-gălbuie.
• Frunza adultă este
mijlocie (15-17 cm
lungime), pentalobată,
tronconică.
• Sinusurile laterale sunt
potrivit de adanci,
deschise in formă de V
sau eliptice, iar sinusul
pețiolar este în formă
de liră ascuțită.
• Limbul frunzei este de
culoare verde intens,
ușor gofrat, acoperit cu
peri rari pe fața
inferioară.
• Dinții sunt mijlocii și
ascuțiți .
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil.
• Strugurii sunt
mari (360 g în
medie), cilindro-
conici, uni sau
biaripați,
semicompacți.
• Bobul este
mijlociu (3,8 g),
sferic, de culoare
verde-gălbui, cu
pielița subțire,
pulpa crocantă
discret aromată.
• Însușirile agrobiologice: Soi cu vigoare
mijlocie și perioadă mijlocie de vegetație (165-
170 zile), timp în care necesită 3000-32000C
temperatură globală.
• Are fertilitate bună, în medie 65% lăstari
fertili, valorile coeficienților de fertilitate și a
indicilor de productivitate sunt următorii: c.f.a.
1,3, c.f.r. 0,8, i.p.a. 468, i.p.r. 288.
• Dezmugurește în a doua parte a lunii
aprilie, pârga strugurilor are loc în primele zile
ale luni august, iar maturarea deplină se
realizează catre sfârșitul acestei luni, începutul
lunii septembrie (epoca a III-IV-a ).
• Rezistențe biologice: are toleranță bună la
ger (-200C) și secetă, rezistență bună la mană
și toleranță mijlocie la făinare si putregaiul
cenușiu al strugurilor.
• Cerințele agrotehnice. Soiul Istrița preferă pentru cultură
terenuri însorite, cu umiditate asigurată.
• Cea mai bună afinitate o are pe portaltoii din grupa
Berlandieri x Riparia (Kober 5 BB, SO4).
• În plantații se conduce în cordon bilateral pe semitulpină cu
tăierea în verigi de rod (cepi 2 ochi + cordiță de 4-6 ochi),
sarcina de rod fiind de 16 ochi/m2.
• Nu necesită lucrări și operațiuni în verde speciale.
• Însușirile tehnologice. Maturează strugurii în epoca a III-IV-
a, producțiile fiind ridicate 15-16 t/ha, din care 90-95%
reprezintă producția marfă. Acumulează 163 g/l zaharuri cu
o aciditate totală a mustului de 4 g/l H2SO4.
• Struguri se comportă bine la transport și la păstrare, durata
de conservabilitate pe butuc fiind mică de circa 2
săptămâni.
• Zonare. Istrița a fost introdus în podgoriile Dealu Mare,
Dealurile Buzăului și cele din sudul Moldovei (Cotești,
Odobești), în vederea diversificării conveierului varietal de
soiuri pentru struguri de masă din aceasta zonă.
 PERLĂ   DE   FEREDEU
• Origine. A fost creat la Stațiunea de
Cercetări Viticole Miniș, prin hibridarea
sexuată controlată a soiurilor Muscat
de Hamburg x Coarnă neagră (autori
Duma Mihai, Ille Ionatan, Oana Maria, Duma
Tiberiu, Duma Marin, Vanc Filip Luc).
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
2007.
• La dezmugurire 
rozeta este de 
culoare verde –
gălbui, cu aspect 
semideschis. 
• Frunza tînãrã este de 
culoare verde‐gãlbui 
pe faţa superioară a 
limbului. 
• Perozitatea pe faţa 
inferioară a limbului 
este absentã sau 
foarte redusã. 
• Frunza adultă este 
mijlocie ca mărime, cu 
forma pentagonalã. 
• Este trilobată sau 
pentalobată,  cu 
sinusurile laterale, 
potrivit de adânci, 
semideschise. 
• Sinusul pețiolar are 
forma de liră, mai mult 
sau mai puțin deschis.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Strugurii sunt de mărime 
mijlocie, cilindro‐conici, 
cu ramificațiile lungi ale 
ciorchinilor, ușor lax. 
• Bobul are formă sferic‐
ușor ovoidă, mărime 
mijlocie, cu pielița de 
grosime mijlocie, de 
culoare verde – gălbui, 
acoperită cu un strat 
subțire de pruină. 
• Pulpa este 
semicrocantă,uşor fermă, 
cu gust fin aromat.
• Însuşiri agrobiologice. Soiul Perlă de Feredeu este
un soi cu vigoare mijlocie, cu perioada de vegetaţie
mijlocie de 170 – 175 zile.
• Se caracterizează printr‐o fertilitate bună (60‐70 %
lăstari fertili), cu potenţial de producţie ridicat.
• În Podgoria Miniş – Măderat dezmugureşte în
prima jumătate a lunii aprilie, strugurii intră de
timpuriu în pârgă, la jumătatea lunii iulie şi ajung la
maturitate deplină în a doua jumătate a lunii
august ‐ prima jumătate a lui septembrie (epoca a
III‐IV‐a).
• Soiul prezintă toleranţă mijlocie la ger (până la ‐
200C..‐220C), mijlocie la mană şi putregaiul cenuşiu
şi mare la oidium.
• Însuşiri tehnologice. Soiul ajunge la maturitate deplină în
epoca III ‐ IV şi realizează producţii de 16‐17 t/ha.
• Dă rezultate bune pe expoziţii sudice când boabele capătă
culoare galben ‐ aurie, chihlimbarie.
• Soiul acumulează la maturitatea deplină 180‐200 g/L
zaharuri, fără ca aciditatea să scadă sub 4,5 g/l H2SO4.
• Experimental s‐a păstrat pe butuc până la supramaturare,
condiţii în care a acumulat 240 g/l zaharuri, păstrându‐şi
gustul de muscat nealterat.
• Este un soi cu funcţii mixte din care se pt obține și vinuri cu
aromă fină de muscat.
• Zonare. Este recomandat a fi cultivat în cadrul podgoriei
Miniş‐Măderat pentru completarea conveierului varietal al
soiurilor de struguri pentru masă.
 PUTNA
• Origine. A fost creat la Stațiunea de
Cercetări Viticole Odobești, prin
hibridarea sexuată controlată a
soiurilor Ceauș x Muscat de Alexandria
(autori GHICĂ MIHU, ILEANA STOIAN,
CARMEN EPURE).
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
2014
• Vârful lăstarului tânăr 
este semideschis, 
absent sau foarte slab 
pigmentat,  glabru. 
• Frunza tânără are faţa 
superioară  a limbului 
verde cu zone 
antocianice, glabră. 
• Lăstarul este semierect 
de culoare verde cu 
dungi roşii. 
• Cârceii sunt scurţi.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5, soiul
fiind autofertil
• Frunza adultă are limbul 
mic, pentagonal, cu cinci 
lobi. 
• Sinusurile laterale 
superioare sunt adânci și 
închise eliptice, iar 
sinusului peţiolar deschis 
în formă de liră. 
• Dinţii sunt lungi, cu 
ambele laturi rectilinii.  
• Pe faţa inferioară a 
limbului,   este glabru.   
• Peţiolul   este   uşor   mai   
scurt   decât nervura 
mediană.
• Strugurii sunt mijlocii
spre mari, rămurosi, 
ușor lacşi, de formă
conică sau cilindro‐
conică.
• Bobul este mijlociu, 
scurt ovoidal, cu 
pieliţa de culoare
verde‐gălbuie, 
groasă, pe partea 
expusă la soare
capătă o culoare
ruginie, pulpa
crocantă.
• Însuşirile agrobiologice. În condiţiile podgoriei
Odobeşti, soiul Putna are perioada de vegetaţie
mijlocie cuprinsă între 175 – 180 zile.
• Soiul prezintă vigoare de creştere mijlocie spre mare
şi fertilitate foarte bună (86 % lăstari fertili).
• Dezmugurirea este mijlocie în prima parte a lunii
aprilie; pârga este timpurie, la sfârşitul lunii iulie, iar
maturarea strugurilor are loc la sfarsitul lunii august
– început de septembrie (epocile III ‐ IV).
• Manifestă toleranţă la mană şi făinare şi sensibilitate
la putregaiul cenuşiu; nu este atacat de moliile
strugurilor.
• Are rezistenţă medie la bolile fiziologice (meiere şi
mărgeluire).
• Prezintă toleranţă mijlocie la ger şi secetă.
• Însușirile tehnologice. Este un soi pentru struguri de masă,
care asigură producţii mari şi constante;
• strugurii manifestă rezistenţă foarte bună la manipulare,
transport şi păstrare.
• Producţia de struguri variază între 20 și 25 t/ha, din care 80 %
producţie marfă.
• Fiind un soi cu fertilitate ridicată, normarea inflorescenţelor
contribuie substanţial la sporirea producţiei marfă spre 85 –
90 %.
• La maturitate strugurii acumulează un conţinut de zaharuri de
178 ‐ 185 g/L, o aciditate cuprinsă între 3,4 şi 3,9 g/L H2SO4,
sunt foarte bine echilibraţi gluco‐acidimetric, cu gust foarte
plăcut şi răcoritor.
• Zonare. Este recomandată introducerea soiului în podgoriile
din sudul Moldovei în vederea completării conveierului
varietal de soiuri pentru struguri de masă şi testarea în
vederea zonării lui şi în alte zone viticole asemănătoare din
punct de vedere ecoclimatic.
 SOIURILE PENTRU STRUGURI DE MASĂ CU MATURARE TÂRZIE

• Această grupă de soiuri are o pondere redusă în cultură la noi în

țară, cca. 30 - 35% din suprafața destinată soiurilor de masă,
deoarece condițiile climatice sunt mai puțin favorabile pentru
cerințele lor biologice. Au perioadă lungă de vegetație (190 - 210 zile)
și maturează strugurii în epocile V-VI (sfârșitul lunii septembrie -
începutul lunii octombrie). Având cerințe ridicate față de
temperatură, se cultivă cu rezultate bune numai în regiunile din
sudul țării.
• Importanța economică. Sunt soiuri cu potențial ridicat de
producție, de până la 20 - 30 tone struguri la hectar și chiar mai mult.
Strugurii mari, foarte aspectuoși, rezistenți la transport și la păstrare.
Pe baza acestor soiuri se asigură cantitățile de struguri care se
prelucrează în industria alimentară și cele destinate pentru păstrare
îndelungată peste iarnă. Tot pe seama acestor soiuri, se realizează o
parte însemnată din exportul de struguri de masă.
• Sortimentul de soiuri care se cultivă la noi în țară este foarte
restrâns: Coarnă albă, Coarnă neagră, Afuz-Ali, Italia, Bicane. La
acestea se adaugă creațiile noi, valoroase obținute în ultima vreme,
care își fac treptat loc în cultură: Select, Greaca, Roz românesc,
Tamina și Xenia.
 COARNĂ ALBĂ

Sinonime: Copăceană, Corniță - în România;

Corniciola, Corniciola bianca - în Italia; Cornichon blanc
- în Franța; Puhliakovski - în Rusia și Ucraina;
Zîrnajakabela - în Serbia și Macedonia.
Origine. Soi foarte vechi, cultivat de secole în
podgoriile din tara noastra, în special în cele din
Moldova. Se presupune ca a fost adus din Asia mică
(Turcia).
De fapt există un sortogrup de soiuri cu caractere
fenotipice asemănătoare și anume: Coarnă albă, Coarnă
roșie, Coarnă neagră selecționată.
Coarnă albă dă producții mici de struguri și de aceea se
cultivă pe suprafețe restrânse.
• Dezmugurire
scămoasă, rozeta de
culoare verde, cu
nuanțe roșii liliachii,
intense. Frunzele
tinere sunt pufoase, cu
nuanţe verde cafenie.
• Lăstarii viguroși,
puternic striați si
acoperiți cu scame
rare pe lungimea lor.
• Coardele toamna,
capătă o culoare
galbenă alunie.
• Floarea hermafrodită
funcțional femelă, pe
tipul 5-6, cu
staminele recurbate
si polen steril soiul
fiind autosteril.
• Frunza adultă de mărime
mijlocie (14-16 cm
lungime), aproape
orbiculară, pentalobată,
cu lobul terminal scurt și
lățit.
• Sinusurile laterale
superioare sunt adânci și
închise cu lumenul
ovoidal, baza rotunjită
sau triughiulară; cele
inferioare sunt mai puțin
adânci și deschise.
Sinusul pețiolar este
închis de formă ovoidală.
• Limbul frunzei este gros,
gofrat de culoare verde
închis, scămos pe fața
inferioară; nervurile sunt
proeminente și de
culoare albicioasă.
• Strugurii sunt mijlocii
spre mari (170-350 g),
uniaxiali, cilindrici,
rareori uniaripați,
semicompacți.
• Bobul mare, de formă
ovală, ușor ascuțită la
vârf (forma de coarnă), cu
punctul pistilar
persistent.
• Pielița groasă, acoperită
cu un strat gros de pruină
persistentă, încât
strugurele capătă o
culoare verde albicioasă.
• Pulpa crocantă, cu gust
specific ierbos.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă lungă de vegetație (185-210
zile) și cerințe ridicate față de căldură, peste 3800C temperatură
globală.
• Vigoarea de creștere a lăstarilor foarte puternică și fertilitate bună,
în medie 50 % din lăstari sunt fertili.
• Având florile funcțional femele, soiul este predispus puternic la
meiere și mărgeluire. Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor
de productivitate sunt următoarele: c.f.a. 1,5; c.f.r. 0,8; i.p.a. 354;
i.p.r. 189.
• În plantații, trebuie să i se asigure polenizatori, obișnuit soiurile Afuz
Ali, sau Chasselas doré.
• Inserția predominantă a inflorescențelor pe lăstari este pe nodurile
6/7.
• Dezmugurire târzie, în a doua parte a lunii aprilie; pârga strugurilor
începe târziu, pe la finele lunii august, iar maturarea deplină se
realizează la sfârșitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie.
• Rezistențe biologice: foarte bună la ger (-22C . . . –240C) și moliile
strugurilor; bună la secetă și mijlocie la putregaiul cenușiu al
strugurilor; slabă la mană și oidium; toleranță bună la filoxeră pe
nisipurile solificate.
• Cerințe agrotehnice. În plantații are nevoie de
portaltoi cu vigoare mijlocie, care să-i tempereze
creșterile vegetative și să-i scurteze perioada de
vegetație (SO4, 41 B, Riparia gloire).
• Forma de conducere adecvată este capul înălțat
Dr. Guyot pe tulpină, cu verigi lungi de rod (coarde
de 14 - 16 ochi). Încărcătura la tăiere este de 15 -
18 ochi/m².
• Reacționează foarte bine la fertilizarea organică;
fertilizarea chimică trebuie făcută întotdeauna cu
doze mici de îngrășăminte cu azot, în favoarea
celor cu P și K.
• Producțiile de struguri sunt mici, în medie de 8-10
t/ha. Dă rezultate bune pe nisipurile din sudul
Olteniei, producția fiind de 9-10 t/ha.
• Însușirile tehnologice. Maturează strugurii în
epoca V-VI. Durata de conservabilitate a
strugurilor pe butuc este lungă, până toamna
târziu. Strugurii sunt foarte aspectuoși, rezistenți
la transport și cu rezistență foarte bună la
păstrarea îndelungată, peste iarnă. Acumulează
cantități mijlocii de zaharuri (150-165 g/l), iar
aciditatea rămâne echilibrată (4,2-4,5 g/l H2SO4).
Strugurii se pot valorifica și în industria
alimentară.
• Zonare. Coarna albă este întâlnită pe suprafețe
restrânse, îndeosebi în podgoriile din Moldova. Nu
se prevede extinderea sa în cultură, deoarece este
întrecută prin producțiile ce se realizează de alte
soiuri care maturează strugurii la aceeași epocă
(Afuz Ali, Italia). Se cultivă în Republica Moldova,
Ucraina, Bulgaria, Turcia și Italia.
 COARNĂ NEAGRĂ

• Sinonime: Asmă, Moldavski, Ciornîi

Crîmski - în Rusia și Ucraina; Cerna
razachia, Sultanka - în Bulgaria; Tîrno
greiko - în Macedonia și Serbia.
• Origine. Are aceeași origine ca și
Coarnă albă cu care se aseamănă din
punct de vedere fenotipic.
• Dezmugurire slab
scămoasă, cu
rozeta de culoare
verde monoton.
• Frunzele tinere
sunt lucioase
glabre și cu nuanță
verde cafenie.
• Lăstarii sunt
muchiați și striați.
• Coardele toamna
au culoare brun
roșcată.
• Floarea hermafrodită
funcțional femelă, pe
tipul 5-6, cu
staminele recurbate
și polen steril, soiul
fiind autosteril.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie, ușor
alungită, trilobată, mai
rar pentalobată.
• Sinusurile laterale sunt
eliptice, de cele mai
multe ori închise, prin
suprapunerea ușoară a
lobilor; sinusul
pețiolar este larg
deschis, în formă de V.
• Limbul frunzei este
glabru pe ambele fețe,
neted, cu dințatura
neregulată, nervurile
subțiri și glabre.
• Strugurii sunt mari
(300-350 g),
cilindro-conici sau
conici, cu boabele
așezate des pe
ciorchine.
• Bobul mare de
formă ovoidă (de
coarnă), cu pielița
subțire, colorată în
negru roșiatic și
acoperită cu un
strat gros de
pruină.
• Pulpa bobului este
cărnoasă, crocantă
și cu gust specific,
ierbos.
• Însușirile agrobiologice. Perioadă lungă de vegetație (185 -
200 zile) și cerințe mari față de căldură, peste 3800C.
• Are vigoare foarte mare și fertilitate mijlocie, în medie 68 %
lăstari fertili.
• Valorile coeficienților de fertilitate și a indicilor de
productivitate sunt următoarele: c.f.r. 0,7 - 0,9; c.f.a. 1,4 - 1,5;
i.p.r. 175 - 190; i.p.a. 380 - 450.
• Maturează lemnul lăstarilor foarte bine, în majoritatea
podgoriilor.
• Dezmugurire relativ timpurie, în prima decadă a lunii aprilie;
pârga strugurilor începe târziu, în a doua parte a lunii august,
iar maturarea deplină se realizează spre sfârșitul lunii
septembrie.
• Rezistențe biologice: foarte bună la ger și la moliile
strugurilor, la secetă și la putregaiul cenușiu al strugurilor;
slabă la mană și oidium; toleranță la filoxeră
• Cerințe agrotehnice. În plantații se asociază cu soiurile
polenizatoare: Muscat de Hamburg, Băbească neagră, Tamina.
• Are nevoie de portaltoi nu prea viguroși, care să-i tempereze
creșterile vegetative luxuriante (SO4-4, 41 B).
• Forma de conducere recomandată este capul înălțat Dr. Guyot
pe tulpini înalte, cu verigi lungi de rod la tăiere. Având
rezistența bună la ger se pretează la conducerea sub formă de
bolți sau pergole, în gospodăriile populației din zonele sudice
ale țării, unde Coarna neagră reușește să-și matureze
strugurii.
• Reacționează bine la fertilizarea organică, mai ales în
podgoriile subcarpatice, unde soiul este cultivat pe terenurile
în pantă. Fertilizarea chimică trebuie făcută cu doze moderate
de N, adică preponderent cu P și K.
• Producțiile de struguri care se obțin sunt mai mari ca la soiul
Coarnă albă, în medie 10 - 12 t/ha.
• Însușirile tehnologice. Maturează strugurii
în epoca V-VI. Strugurii au o durată lungă
de conservabilitate pe butuc, până la
sfârșitul lunii octombrie.
• Rezistență mijlocie la transport și la
păstrare, din cauză că pielița bobului este
subțire.
• Strugurii acumulează cantități mijlocii de
zaharuri 150 - 160 g/l, iar aciditatea
rămâne echilibrată 3,8 - 4,2 g/l H2SO4.
• Culoarea boabelor este însă neuniformă,
la fel și mărimea boabelor pe ciorchine.
• Variații și clone. În cadrul soiului Coarnă neagră se constată o
oarecare variabilitate fenotipică: există un biotip cu struguri de
culoare negru-intens, cel mai valoros și un alt biotip cu struguri
negru-roșiatic, mai puțin valoros.
• Pe de altă parte, datorită hibridării naturale a soiului, generată de
prezența polenizatorilor, semințele de Coarnă neagră s-a constatat că
au un grad ridicat de heterozigotism.
• Prin selecție individuală din semințele de Coarnă neagră, s-au obținut
forme biologice noi (soiuri noi) cum sunt: Coarnă neagră
selecționată, Coarnă neagră aromată și Coarnă neagră tămâioasă
(GHERASIM CONSTANTINESCU și colab.).
• Acestea au florile hermafrodite normale și polen fertil, înlăturându-se
neajunsul principal al populației mamă, din care provin. În prezent,
este înmulțit în pepinieră soiul Coarnă neagră selecționată.
• Zonare. Coarnă neagră selecționată este soi avizat la plantare, în
podgoriile din Muntenia și Moldova: Dealul Mare, Dealurile Buzăului,
Odobești, Panciu, Nicorești, Ivești, Dealurile Covurluiului, Dealurile
Bujorului, Huși; sporadic se întâlnește și în podgoria Iași.
 RAZACHIE

• Sinonime. Razaki, Kîrmîz - în Turcia; Biala

Razakia - în Bulgaria; Rozaki - în Grecia.
• Origine. Soi foarte vechi, de proveniență
orientală (Asia mică); face parte din
sortogrupul Rozaki din care își are originea și
soiul Afuz Ali.
Există două soiuri de Razachie, care se
aseamănă, din punct de vedere fenotipic și
care se deosebesc doar prin culoarea
strugurilor. Razachia albă, mai putin valoroasă
și Razachia roșie, considerată o variație
mugurală din Razachia albă.
• La dezmugurire
rozeta este de
culoare verde
monoton, lucioasă,
slab scămoasă;
frunzele tinere au o
nuanta cafenie
verzuie.
• Lăstarii sunt
viguroși, cu striuri
roșietice și acoperite
cu scame rare.
• Coardele capătă o
culoare cafenie
vineție cu puncte
mici negricioase pe
scoarță.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Frunza adultă este
de mărime mijlocie
(13-15 cm lungime),
mai mult lată decât
lungă, pentalobată.
• Limbul frunzei este
lucios, puternic
decupat.
• Sinusurile laterale
fiind adânci
ovoidale, cu lumenul
mare și închis;
sinusul pețiolar fiind
larg deschis până la
acoladă.
• Strugurii de mărime
mijlocie (200-250 g),
cilindro-conici, rareori
aripați, cu boabele
așezate des pe
ciorchine.
• Boabele mijlocii, ușor
ovoide, de culoare
verde gălbui, cu
nuanțe ruginii pe
partea însorită la
soiul Razachie albă și
de culoare roșu
deschis la Razachie
roșie; pulpa bobului
este cărnoasă,
crocantă, cu gust
neutral.
• Însușirile agrobiologice. Razachia are perioadă lungă de vegetație,
peste 195 zile, fiind surprinsă adesea de brumele târzii de toamnă în
podgoriile subcarpatice.
• Pe nisipurile din sudul Olteniei se comportă ca soi cu perioadă
normală de vegetație, având nevoie de la dezmugurit și până la
maturarea strugurilor de numai 145 zile.
• Este un soi foarte viguros, cu fertilitate slabă (35 - 40 % lăstari
fertili) și productivitate mijlocie. Valorile coeficienților de fertilitate
și indicilor de productivitate sunt următoarele: c.f.a. 1,2 - 1,3; c.f.r.
0,5 - 0,7; i.p.a. 202 - 316; i.p.r. 77 – 97.
• Productivitatea este mai mare la Razachie roșie, deoarece strugurii
sunt mai mari. Inserția strugurilor pe lăstari se face pe nodurile 5/6
sau 6/7.
• Dezmugurește târziu, spre sfârșitul lunii aprilie; înfloritul se
declanșează devreme, chiar de la sfârșitul lunii mai; pârga
strugurilor începe la sfârșitul lunii iulie, la Razachia albă și ceva mai
târziu la Razachia roșie; maturarea strugurilor decurge lent și se
realizează la sfârșitul lunii septembrie - începutul lunii octombrie.
• Rezistențe biologice: relativ bună la ger (-20C) și la secetă;
sensibilitate mare la mană, oidium și putregaiul cenușiu.
• Cerințe agrotehnice. Are nevoie de terenuri
cu expoziție sudicã, care recepționează
multă căldură și lumină. De aceea, s-a
cultivat multă vreme cu rezultate bune, în
podgoriile subcarpatice din sudul țării, mai
ales in Oltenia.
• Necesită tăiere lungă, coarde de 14 - 16 ochi.
• S-a constatat că Razachia albă, poate fi
cultivată cu rezultate bune pe nisipurile din
sudul Olteniei, unde dă producții de 15,8
tone/ha, din care producția marfă 72%;
boabele strugurilor sunt mari, iar strugurii
întrunesc caracteristici fizico-mecanice
corespunzătoare soiurilor de masă.
• Însușirile tehnologice. Epoca de maturare a strugurilor V - VI.
• Producțiile de struguri sunt mijlocii 15,8 - 16,1 t/ha.
• Acumulează cantități relativ mici de zaharuri 130 - 140 g/l, iar
aciditatea strugurilor se menține echilibrată 4,7 - 5,2 g/l H2SO4.
• Strugurii sunt rezistenți la transport și păstrare peste iarnă.
• Zonare. Razachia este unul din cele mai vechi soiuri pentru
struguri de masă și de vin, din podgoriile noastre.
• S-a cultivat multă vreme în podgoriile subcarpatice din
Oltenia, Muntenia și Moldova. Treptat, s-a renunțat la acest
soi.
• Se impune însă a fi reconsiderat, dată fiind vocația sa
ecologică pentru zonele colinare. Dă rezultate bune și pe
nisipurile din sudul Olteniei.
• Razachia (Razaki) este răspândită în cultură în Grecia, Turcia,
Iran și în general, în țările din Asia Mică și Mijlocie.
 AFUZ ALI
• Sinonime. Hafiz ali, Rozaki Sari, Altrîn Tas - în Turcia;
Rosani, Actoni maceron - în Grecia; Aleppo sau Caraburnu - în
Rusia; Uirum, Tzarisgradsko, Bolgar - în Bulgaria, Stamboleze
- în Albania; Sultanîi Razaki, Drenk Royal, Celibar Drenk - în
Jugoslavia; Dattier de Beyrouth, Raisin de Constantinopole -
în Franta; Regina, Uva Regina, Uva de San Francesco, Uva del
Vaticane, Imperiale - în Italia; Marsigliana bianca - în Sicilia;
Rosetti, Real - în Spania; Waltham cross - în Africa de Sud.
• Origine. Soi foarte vechi, originar din Asia mică,
aparținând sortogrupului Rozaki sau Razaki. A patruns în
Europa cu circa 300 de ani, mai întâi în Italia și apoi în Franța.
In Franța a fost adus din regiunea Beyrouth de către un
negustor de mătase (anul 1833), și cum nu se cunoștea
numele soiului, a fost denumit Dattier de Beyrouth de la forma
boabelor, asemanatoare cu a curmalelor (smochinelor-fruct
uscat).
• In România a fost adus din Bulgaria, unde acest soi este
considerat a fi autohton sub denumirea de Bolgar.
• Dezmugurire glabră,
lucioasă, cu rozeta
colorată în cafeniu;
frunzele tinere sunt
glabre, lucioase,
colorate în verde cu
marginile bronzate.
• Lăstarii sunt
vigurosi cu caneluri
dezvoltate și cârcei
mari.
• Coardele toamna,
capătă o culoare
brun gălbuie.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Frunza adultă de mărime
mijlocie (15-17 cm
lungime), aproape
orbiculară, ușor
reniformã, pentalobată,
mai rar trilobată.
• Sinusurile laterale sunt
închise, cu lumenul
ovoidal sau eliptic,
sinusul pețiolar este
deschis, în formă de U,
mai rar, de lira.
• Limbul frunzei este
subțire de culoare verde
deschis, pe ambele fețe,
cu nervurile fine
albicioase.
• Strugurii sunt foarte
mari, 20-25 cm
lungime și 350-500 g în
medie, rămuroși;
pedunculul și
ansamblul ciorchinelui
rămân în stare
erbacee.
• Bobul este mare, de
formă ovoidală,
aproape cilindrică, cu
pedicelul lung, pulpa
cărnoasă, nearomată,
pielița groasă și
acoperită cu un strat
fin de pruină.
• Însușirile agrobiologice. Soi foarte viguros, cu perioadă lungă de vegetație
180 - 210 zile și cerințe ridicate față de temperatură (peste 3800C
temperatură globală).
• Fertilitatea mijlocie (60 - 65 % din lăstari sunt fertili) și productivitatea mare.
Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de productivitate sunt
următoarele: c.f.r. 0,53 - 0,58; c.f.a. 1,29 - 1,39; i.p.r. 230,40 - 304,50; i.p.a.
679,37 - 733,90.
• Mugurii fertili sunt situați spre mijlocul coardei între ochii 7 - 15, însă
fertilitatea maximă se evidențiază între ochii 8- 12.
• Emite foarte puțini lăstari pe lemnul bătrân, de aceea butucii se refac greu în
urma accidentelor climatice.
• Dezmugurește târziu, în a doua parte a lunii aprilie. Înfloritul se declanșează
devreme, la sfârșitul lunii mai și se prelungește mult pe durata a 8 - 10 zile. În
timpul înfloritului necesită multă căldură (temperaturi de 18 - 20C), pentru a
se asigura o bună legare a florilor. Pârga strugurilor începe în prima decadă a
lunii august, iar maturarea decurge lent până la finele lunii septembrie -
începutul lunii octombrie.
• Rezistențe biologice. Slabă la ger (-16C . . . -18C), la mană, la oidium,
antracnoză, cancerul bacterian; bună la secetă și putregaiul cenușiu al
strugurilor.
• Cerințe agrotehnice. Are nevoie de portaltoi viguroși (SO4-4, 140 Ru, SC 2),
formele de conducere recomandate fiind capul înălțat dr. Guyot pe tulpini
înalte sau cortina dublă geneveză (CDC). Necesită distanțe mari de plantare 3,0
- 3,5 m între rânduri și 1,5 - 1,8 m pe rând. Tăierea se face în verigi lungi de rod
(coarde de 12 - 14 ochi), încărcătura la tăiere fiind de 18 - 20 ochi/m2.
• Soiul Afuz-Ali reacționează puternic la fertilizare și irigare. Dozele de
îngrășăminte recomandate sunt următoarele: gunoi de grajd 20 t/ha,
administrat odată la 3 ani; îngrășăminte chimice cu azot 100 kg, fosfor 120 kg
și potasiu 120 kg K2O aplicate anual.
• Prin irigare, umiditatea solului trebuie menținută peste plafonul minim de 70 %
din I.U.A.; irigarea este sistată obligatoriu la intrarea strugurilor în pârgă. Pe
nisipurile din sudul Olteniei, reușita culturii soiului Afuz-Ali este condiționată
de irigarea cu norme de 2000 m3 apă/ha, repartizate în 5 udări .
• Aplicarea operațiunilor în verde la acest soi este foarte importantă. Ele asigură
un echilibru normal între vigoarea de creștere și fructificarea vițelor,
eliminându-se pericolul epuizării butucilor prin supraproducție și prelungesc
longevitatea plantației.
• Se execută plivitul lăstarilor sterili în proporție de 25 - 30%; normarea
inflorescențelor pe butuc la 12 - 16 inflorescențe; suprimarea unor porțiuni din
ciorchine, prin îndepărtarea vârfului și primelor aripioare care obișnuit nu se
dezvoltă normal; rărirea boabelor, prin eliminarea din ciorchine a boabelor
meiate și mărgeluite. Sporul de producție care se asigură prin aceste
operațiuni este de 1,5 - 2,0 t/ha.
• Însușirile tehnologice. Maturarea strugurilor în
epoca V - VI, la 4 săptămâni după Chasselas. În
sudul țării, cum este podgoria Greaca, maturarea
strugurilor are loc mult mai devreme 1 - 15
septembrie.
• Strugurii sunt foarte aspectuoși, cu durată lungă
de conservabilitate pe butuc (30 - 40 zile),
rezistență foarte bună la transport și păstrare
peste iarnă.
• Acumulează cantități mijlocii de zaharuri 163 - 165
g/l, iar aciditatea rămâne echilibrată 5 – 5,5 g/l
H2SO4.
• Producțiile de struguri sunt mari, de până la 20 -
24 t/ha, din care producția marfă 75 - 83%.
• Variații și clone. Afuz-Ali este socotit cel mai valoros soi de masă și deține
primatul pe piața mondială. Asupra lui și-au îndreptat atenția amelioratorii
din toate țările.
• La noi, prin lucrările de selecție au fost obținute următoarele clone: la
SCDVV Murfatlar, clona Afuz-Ali 93 Mf omologată în anul 1980, care asigură
sporuri de producție de 41% față de populația-mamă; la SCDVV Greaca,
clona Afuz-Ali 14 Gr omologată în anul 1984, care asigură sporuri de
producție de până la 50 %.
• În Franța s-au obținut 3 clone certificate, din care două sunt înmulțite în
pepiniere: clonele 304 și 306 (P. GALET, 1990).
• Zonare. Afuz-Ali este cel mai important soi de masă, după Sultanină și
ocupă locul 7 în lume (150.000 ha). Cunoaște o largă răspândire în Asia și
Bazinul Mării Mediterane. Nu s-a extins în țările viticole din centrul Europei,
deoarece este tardiv.
• La noi în țară, ocupă circa 25% din suprafața destinată soiurilor de
masă. Cele mai bune rezultate le dă în podgoriile din Dobrogea, în special
podgoria Ostrov; de asemenea, pe terasele Dunării, începând de la Drobeta
Turnu-Severin și până la Fetești.
• Este cultivat pe suprafețe mari în Siria, Turcia, Grecia, Cipru, Iran,
Bulgaria, Italia, Franța. S-a răspândit în Africa de Sud, Argentina, California,
Chile, Israel. Strugurii sunt exportați îndeosebi din țările musulmane: Arabia
Saudită, Maroc, Liban, Algeria. În Europa, Germania este primul importator.
 ITALIA

• Sinonime: Pirovano 65, Idéal, Muscat

de Italia.
• Origine. A fost creat in Italia de catre
amelioratorul ANTONIO PIROVANO
prin hibridarea soiurilor Bicane x
Muscat de Hamburg, în anul 1911.
• S-a urmărit obținerea unui soi pentru
struguri de masă cu boabe albe și cu
gust de muscat.
• Dezmugurire
pufoasă, verde
albicioasă, cu nuanțe
roz.
• Frunzele tinere sunt
scămoase pe față
superioră și puternic
pufose pe cea
inferioară.
• Lăstarii viguroși, cu
striuri de culoare
brună pe partea
însorită, cu cârceii
lungi și puternici.
• Coardele, toamna au
o culoare brun
roșcată.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Frunza adultă este
mare (18-21 cm
lungime), orbiculară,
pentalobată.
• Sinusurile laterale
sunt înguste și
închise prin
suprapunerea lobilor;
sinusul pețiolar
închis, ovoidal.
• Limbul frunzei este de
culoare verde intens,
puternic gofrat, cu
dintții ogivali, peros
pe fața inferioară.
• Strugurii sunt mari și
foarte mari (400-600 g),
cilindro conici, lacși,
uneori chiar rămuroși
cu pedunculul
semilemnificat.
• Boabele mari, ovoidale,
de culoare galbenă
ambră, cu pielița de
grosime mijlocie,
acoperită cu un strat fin
de pruină; la
maturitatea deplină au o
culoare slab rozie;
pulpa cărnoasă,
crocantă, cu gust
discret de muscat.
• Însușirile agrobiologice. Soi viguros, cu perioadă lungă de
vegetație (190 - 200 zile) și cerințe mari față de temperatură,
peste 1700C temperatură utilă în perioada de vegetație.
• Fertilitate mijlocie, 57 - 70% din lăstari sunt fertili și
productivitate mare. Valorile coeficienților de fertilitate și
indicilor de productivitate sunt următoarele: c.f.a. 1,20 -
1,89; c.f.r. 0,52 - 0,94; i.p.a. 521 - 594; i.p.r. 274 - 303.
• Fenofazele de vegetație: dezmugurire mijlocie, perioada 10 -
20 aprilie; înfloritul timpuriu, în primele zile ale lunii iunie;
pârga strugurilor se declanșează la începutul lunii august;
procesul de maturare decurgând lent, până la sfârșitul lunii
septembrie-începutul lunii octombrie (epoca VI).
• În timpul înfloritului necesită temperaturi ridicate de 18C -
20C, altfel soiul este predispus la mărgeluire.
• Rezistențe biologice: toleranță slabă la ger (-16C . . . -
18C); foarte sensibil la mană și oidium; sensibil la atacul
acarienilor și moliilor strugurilor; sensibil la secetă.
• Cerințe agrotehnice. Necesită portaltoi viguroși (Kober 5 BB, SO4,
140 Ru), soluri fertile și cu umiditate asigurată. Consumul specific de
elemente nutritive este următorul: N - 5,8 kg, P2O5 - 0,6 kg, K2O - 2,8
kg/tona de struguri.
• Formele de conducere recomandate, capul înălțat dr. Guyot și
cortina dublă geneveză (G.D.G.). Tăierea se face cu elemente lungi
de rod (coarde de 12 - 14 ochi), sarcina la tăiere 16 - 18 ochi/m2.
• În timpul vegetației sunt necesare efectuarea operațiunilor în
verde ca: plivitul lăstarilor sterili în proporție de 20 - 25 % și
scurtarea vârfului inflorescențelor, prin care se asigură obținerea
unui coeficient sporit de producție marfă.
• Prin tratamentul inflorescențelor în plină înflorire, cu o soluție
care conține 200 mg/l streptomicină, apoi cu giberelină GA3, soluție
40 mg/l la 10 zile după înflorit, se obține apirenia strugurilor în
proporție de 100 %.
• Producțiile de struguri care se realizează la acest soi sunt mari
de până la 20 t/ha, din care producție marfă 83 - 85 %.
• Realizarea producțiilor mari de struguri este asigurată, numai în
condiții de irigare.
• Însușirile tehnologice. Maturarea
strugurilor este târzie, epoca a VI-a.
• Acumulează cantități mijlocii de zaharuri
165 - 170 g/l, iar aciditatea rămâne
echilibrată, între 5,5 - 5,8 g/l H2SO4.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe
butuc este mijlocie, de 2 - 3 săptămâni.
• La recoltare și transport, strugurii trebuie
manipulați cu atenție, deoarece boabele se
pătează ușor la cea mai mică lovire.
• Strugurii se comportă bine la păstrare.
• Variații și clone. Soiul Italia a fost adus la noi în țară după 1960, prin
programul de dezvoltare a viticulturii.
• La Stațiunea viticolă Greaca, prin selecție clonală s-a obținut clona
Italia - 25 Gr omologată în anul 1984. Această clonă foarte valoroasă
este mai bine adaptată la condițiile climatice ale țării noastre și asigură
producții mari de struguri, în medie de 23,7 t/ha.
• În Franța sunt cunoscute 2 clone certificate: nr. 307 cea mai valoroasă
și nr. 584; în pepiniere la înmulțire, soiul Italia ocupă locul 5.
• Zonare. Italia poate fi considerat ca fiind unul din cele mai valoroase
soiuri pentru struguri de masă, din sortimentul mondial. De aceea, s-a
răspândit în toate țările viticole producatoare de struguri de masa.
• Se cultivă pe suprafețe mari în Italia, Sicilia, Franța, Spania, Portugalia,
Tunisia, Maroc, Egipt, California, Brazilia, Venezuela, Chile, Peru,
Ecuador, Columbia. În Brazilia deține primul loc în sortimentul soiurilor
de masă.
• La noi în țară se cultivă pe cca 2.600 ha.
• Rezultatele cele mai bune le dă în podgoriile din sudul țării. Se cultiva
pe Terasele Dunării, în Dobrogea și câteva areale din podgoriile Dealu
Mare și Dealurile Buzăului.
 BICANE

• Sinonime: Chasselas Napoleon,

Panse jaune, Raisin de Notre Dame - în
Franța.
• Origine. Soi foarte vechi de
proveniență franceza. Se presupune că
ar fi un hibrid la care a participat ca
genitor unul din soiurile apartinand
sortogrupului Panse.
• Dezmugurire slab
scămoasă, de
culoare verde
monoton.
• Frunzele tinere de
la vârful lăstarului
sunt lucioase, cu
aspect bronzat și
acoperite cu
scame rare.
• Lăstarii sunt
striați, de culoare
verde roșiatică;
coardele toamna
au o culoare brun
roșcat.
• Floarea
hermafrodita
functional femela,
pe tipul 5-6, cu
staminele
recurbate si polen
steril soiul fiind
autosteril.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie (13-15
cm lungime),
pentalobată, mai rar
trilobată, cu lobul
terminal ușor alungit
și mucronii ascuțiți.
• Sinusurile laterale
sunt adânci cele
superioare închise cu
lumenul ovoidal, iar
cele inferioare
deschise.
• Limbul frunzei de
culoare verde pal,
peros pe fața
inferioarî,
• Dinții lungi ascuțiți, ca
la Riesling italian
(dinți de fierăstrău).
• Strugurii mari (300-400 g
in medie), conici, uni sau
biaripați, cu boabele
așezate mai rar sau mai
des pe ciorchine după
modul cum leaga florile.
Pedunculul lung de 4-5
cm semilemnificat.
• Bobul mare, ovoid, de
culoare galben verzuie,
cu pielița groasă si
acoperită cu un strat gros
de pruină persistentă;
pulpa cărnoasă crocantă,
nearomată cu gust
acrișor.
• Însușirile agrobiologice. Soi viguros, cu perioadă lungă de
vegetație (peste 190 zile) și pretențios față de temperatură
(1800 - 1900C temperatură utilă).
• Fertilitate bună 52 - 55 % din lăstari sunt purtători de rod și
productivitate ridicată. Valorile coeficienților de fertilitate și
indicilor de productivitate sunt următorii: c.f.a. 1,4; c.f.r. 0,7;
i.p.a. 390; i.p.r. 190.
• Meiază și mărgeluiește puternic, din cauza constituiției
anormale a florilor.
• Dezmugurire mijlocie (15 - 20 IV), înfloritul se declanșează
târziu, fapt de care trebuie să se țină seama la alegerea
polenizatorilor. Pârga începe târziu, în a doua parte a lunii
august, iar maturarea deplină se realizează la începutul lunii
octombrie, mai rar la sfârșitul lunii septembrie.
• Rezistențe biologice: toleranță mijlocie la ger (-18C) și la
secetă; rezistență bună la oidium, putregaiul cenușiu al
strugurilor și la moliile strugurilor.
• Cerințe agrotehnice. La altoire sunt recomandați portaltoii cu
vigoare mai slabă, care să-i tempereze creșterile vegetative
puternice și fenomenele de meiere și mărgeluire (41 B,
Riparia gloire, Precoce, SO4-4).
• Pentru asigurarea polenizării se plantează în amestec
biologic cu soiurile Afuz-Ali, Select, Greaca.
• Se pretează la conducerea pe tulpini semiînalte, capul înălțat
Dr. Guyot cu verigi lungi de rod de 10 - 12 ochi, deoarece
lăstarii fertili se formează pe nodurile 7/8. Sarcina care se
lasă la tăiere este de 15 - 17 ochi/m2.
• Reacționează puternic la fertilizarea cu doze sporite de
îngrășăminte chimice, fosfatice și potasice și la irigare.
• Ca operațiuni în verde recomandate, menționăm: ciupitul
lăstarilor înainte de înflorit și polenizarea suplimentară, în
scopul diminuării fenomenelor nedorite de meiere și
mărgeluire a strugurilor.
• Însușirile tehnologice. Bicane dă
producții mijlocii de struguri 10 - 12 t/ha.
Strugurii sunt însă foarte aspectoși,
rezistenți la transport și cu durată lungă
de păstrare peste iarnă.
• Acumulează cantități mici de zaharuri
(130 - 150 g/l), iar aciditatea se menține
ridicată 5,5 - 6,8 g/l H2SO4.
• În anii călduroși, cu temperaturi mai
ridicate în perioada înfloritului și toamne
lungi, soiul Bicane produce mult.
• Zonare. Este răspândit în cultură mai mult în
țările viticole din Asia Mică. De asemenea, în
Grecia, Algeria, Italia.
• La noi în țară este întâlnit pe suprafețe
restrânse, în unele centre viticole din sudul
țării (Oltenia, Dobrogea).
• Cu rezultate bune se cultivă de multă vreme, în
centrul viticol Cricov, din podgoria Dealul
Mare, unde este admis pentru cultură
(plantare).
• Nu se prevede extinderea soiului Bicane în
cultură, deoarece este depășit prin producții și
calitate de soiurile Italia, Greaca, Xenia care
maturează strugurii în aeeași perioadă de timp.
 SELECT

• Origine. A fost obținut prin hibridare

sexuată controlată între soiurile Bicane
x Chasselas doré, de către V.
DVORNIC, la catedra de viticultură a
Institutului Agronomic Bucuresti.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1970.
• Dezmugurire
glabră, cu rozeta
de culoare verde
cafeniu; frunzele
tinere sunt
glabre cu nuanțe
cafenii.
• Lăstarii de
vigoare mijocie,
culoare verde
monoton pe
toată lungimea
lor.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie,
cuneiformă,
pentalobată.
• Sinusurile latarele
adânci și închise;
sinusul pețiolar în
formă de V deschis.
• Limbul frunzei este
plan, glabru pe
ambele fețe, cu
mezofilul subțire și
dinții unghiulari .
• Strugurii sunt mari și
foarte mari, cu
rahisul usor răsfirat
și flexibil.
• Boabele mari ovale,
asemănătoare cu
cele de la soiul
Bicane, culoare
galbenă verzuie și
acoperită cu un strat
gros de pruină;
pielița groasă
elastică; pulpa
cărnoasă, crocantă
cu gust acrișor
nearomat.
• Însușirile agrobiologice și agrotehnice. Soi cu vigoare
mijlocie și perioadă lungă de vegetație (180 - 190 zile).
Fertilitate slabă, 30 - 35% lăstari fertili.
• Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de
productivitate sunt următoarele: c.f.a. 1,2; c.f.r. 0,3; i.p.a. 410
- 560; i.p.r. 130 – 189.
• Dezmugurește târziu, în a doua parte a lunii aprilie; înfloritul
se declanșează de asemenea, târziu, după 20 iunie; pârga
începe pe la sfârșitul lunii august, iar maturarea strugurilor
se realizează în primele zile ale lunii octombrie (epoca a VI-a).
• Rezistențe biologice: mijlocie la ger (-18C . . .-20C); bună la
secetă, oidium și putregaiul cenușiu al strugurilor; slab
atacat de molii.
• Are nevoie de portaltoi viguroși (SO4, 140 Ru, SC 71).
• Forma de conducere - capul înălțat Dr. Guyot, tăiere în verigi
lungi de rod. Sarcinile la tăiere sunt mijlocii 15-17 ochi/m2.
• Producțiile de struguri sunt mijlocii 14-15 t/ha.
• Însușirile tehnologice. Maturează strugurii
târziu, în epoca a VI-a.
• Acumulează puține zaharuri (125 - 140 g/l),
iar aciditatea este echilibrată 4,6 - 5,5 g/l
H2SO4.
• Strugurii sunt foarte aspectoși, durată lungă
de conservabilitate pe butuc, rezistenți la
transport și la păstrare.
• Zonare. Soiul Select a fost introdus în
centrele viticole din sudul țării, pe Terasele
Dunării și cele din Dobrogea.
• Rezultate bune s-au obținut în centrul viticol
Greaca, din județul Giurgiu. Nu se prevede
extinderea lui în cultură.
 ROZ ROMANESC

• Origine. A fost obținut prin hibridare

sexuată controlată a soiurilor Bicane x
Afuz Ali roz la Institutul de Cercetari
Horticole București-Băneasa, autori
ELENA NEGREANU și colab.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1978.
• Dezmugurire ușor
scămoasă, cu
rozeta de culoare
verde galbui.
• Frunzele tinere de
culoare verde
gălbui, cu marginile
bronzate.
• Lăstarii viguroși de
culoare verde cu
nuanțe roșii vineții
la noduri.
• Coardele sunt
netede, iar culoarea
scoarței cafeniu
închis.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Frunza adultă de
mărime mijlocie (12-
16 cm lungime),
orbiculară, tri sau
pentalobată.
• Sinusurile laterale
superioare adânci și
închise, iar cele
inferioare superficiale
și deschise; sinusul
pețiolar este larg
deschis, în formă de
U.
• Limbul frunzei este de
culoare verde
monoton cu dinții
unghiulari.
• Strugurii sunt mari, 300-
350 g în medie, uneori
rămuroși și biaripați.
• Boabele de mărime
mijlocie, sferice,
colorate în roz; pulpa
semicărnoasă, crocantă,
cu gust franc.
• Însușirile agrobiologice și agrotehnice. Soi cu vigoare mijlocie spre
mare, fertilitatea ridicată (70 - 80 % lăstari fertili) și foarte productiv.
Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de productivitate sunt
următorii: c.f.a. 1,8 - 2,0; c.f.r. 1,2 - 1,5; i.p.a. 450 - 512; i.p.r. 360 - 375.
• Lăstarii care se formează din mugurii secundari sunt fertili.
• Dezmugurește târziu, spre sfârșitul lunii aprilie; înfloritul se
declanșează, de asemenea, târziu, după 15 - 20 iunie; pârga începe
în a doua decadă a lunii august, iar maturarea deplină se realizează
foarte târziu, după 10 octombrie.
• Rezistențe biologice: toleranță slabă la ger (-16C); bună la secetă și
la mană; sensibil la oidium.
• Are afinitate bună la altoire cu portaltoii: Fercal, 140 Ru și Kober 5
BB.
• Forma de conducere recomandată este cordonul bilateral pe tulpini
înalte sau capul înălțat Dr. Guyot. Tăierea în verigi lungi de rod sau
în cordițe de 6 - 7 ochi, sarcina la tăiere 17 - 18 ochi/m2.
• Este unul din cele mai productive soiuri românești, cu o producție
de peste 6 kg struguri pe butuc.
• Producțiile medii la hectar 23,9 tone, din care producție marfă 75 -
80%.
• Însușirile tehnologice. Maturează strugurii după
soiurile Afuz-Ali și Italia (epoca a VI-VII-a).
• Cantitățile de zaharuri acumulate sunt mici 120 -
135 g/l, iar aciditatea ridicată 5,5 - 7,7 g/l H2SO4.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc
este mare.
• Strugurii sunt rezistenți la transport și la păstrare.
• Zonare. Având rezistența slabă la ger și fiind
tardiv, nu se poate cultiva decât în podgoriile din
sudul țării: Dealul Mare, Greaca, Ostrov, Terasele
Dunării.
• Nu se prevede extinderea sa în cultură, fiind scos
din lucrările de zonare a soiurilor de viță de vie.
 GREACA

• Origine. A fost creat la Stațiunea de

Cercetări Viticole Greaca, prin
hibridarea sexuată controlată a
soiurilor Bicane x Afuz Ali, autori
GRIGORE GORODEA și ZAMFIRIȚA
LUMÂNARE.
• Omologarea soiului s-a facut în anul
1979.
• Dezmugurire cu
scame dese,
pâsloase, rozeta
de culoare alb
verzuie.
• Lăstarii viguroși
de culoare
verde cafenie,
ușor striați.
• Coardele
toamna au o
culoare maro
deschis.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Frunza adultă, de
mărime mijlocie spre
mare, cuneiformă, tri
sau pentalobată.
• Sinusurile laterale
superioare foarte
adânci și închise, de
formă ovoidală, cele
inferioare sunt slab
schițate și deschise;
sinusul pețiolar este
deschis în formă de
liră cu bază ascuțită.
• Limbul frunzei este
ușor gofrat, de
culoare verde
monoton cu dinții
mari, ascuțiți.
• Strugurii sunt
foarte mari (450-
600g), cilindro
conici, aripați
uneori rămuroși
și lacsi.
• Boabele mari,
ovale de culoare
galbenă verzuie;
pulpa
semicrocantă,
nearomată.
• Însușirile agrobiologice. Soi foarte viguros, cu perioadă lungă de vegetație
(190 - 200 zile) și fertilitate redusă, numai 40 % din lăstari sunt fertili.
• Productivitatea este însă ridicată, deoarece strugurii sunt foarte mari.
Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de productivitate sunt
următoarele: c.f.a. 1,5; c.f.r. 0,9; i.p.a. 675; i.p.r. 395.
• Dezmugurește târziu, în a doua parte a lunii aprilie, pârga începe după 25
iulie, iar maturarea strugurilor se realizează în primele zile din luna
octombrie.
• Rezistențe biologice: mijlocie la ger (-18C); bună la secetă, mană, oidium și
putregaiul cenușiu al strugurilor (asemănătoare soiului Afuz-Ali).
• Necesită amplasamente cu pante sudice, însorite, ferite de înghețuri
puternice. Portaltoii recomandați: 140 Ru, Kober 5 BB, SO4-4, SO4.
• Forma de conducere a vițelor în plantații este capul înălțat Dr. Guyot, cu
elemente lungi de rod (coarde de 14 - 16 ochi).
• Soiul reacționează bine la distanțe mari de plantare între rânduri (2,5 - 3,0 m)
și la operațiunile în verde ca: plivitul lăstarilor sterili în proporție de 25 -
30%, ciupitul lăstarilor fertili în preajma înfloritului, scurtarea vârfului
inflorescenței cu o treime din lungimea sa.
• Producțiile de struguri sunt foarte mari, în medie 23,7 t/ha, din care
producția marfă 80 %.
• Însușirile tehnologice. Maturează strugurii odată cu
soiul Italia, sau cu o săptămână mai târziu (epoca VI-
VII).
• Acumulează puține zaharuri în struguri (125 - 155 g/l),
iar aciditatea este echilibrată 4,5 - 5,0 g/l H2SO4.
• Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este
îndelungată.
• Strugurii sunt rezistenți la transport și la păstrare.
• Zonare. Soiul Greaca completează și diversifică
conveierul varietal existent al soiurilor cu perioadă de
maturare târzie și foarte târzie a strugurilor.
• S-a introdus în cultură în podgoriile din sudul țării
(Greaca, Ostrov, Murfatlar și pe Terasele Dunării),
unde dă cele mai bune rezultate.
 XENIA

• Origine. A fost obtinut prin

hibridarea sexuată controlată a
soiurilor Bicane x Muscat de Hamburg,
autori GRIGORE GORODEA și colab.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1983.
• Dezmugurire
scămoasă, cu
rozeta de
culoare verde
gălbui.
• Lăstari vigurosi,
de culoare
verde cafenie,
cu vârful
scămos, cârceii
lungi, bi sau
trifurcați.
• Floarea
hermafrodita
normală, pe
tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Frunza adultă de mărime
mijlocie (16-17 cm
lungime), orbiculară,
pentalobată.
• Sinusurile laterale
superioare adânci,
elipsoidale și închise; cele
inferioare deschise în
formă de U; sinusul
pețiolar este deschis, în
formă de V.
• Limbul frunzei este gros
și neted, cu dinții mari,
neuniformi.
• Strugurii de mărime
mijlocie (250-300 g in
medie), uniaxiali conici,
mai rar rămuroși.
• Bobul mare, ovoid, cu
pielița groasă, de
culoare alb gălbuie ca
ceara, acoperită cu
strat gros de pruină;
pulpa cărnoasă, ușor
suculentă, cu aromă
superficială, de muscat.
• Însușirile agrobiologice și agrotehnice. Soi foarte viguros, cu perioadă
lungă de vegetație (180 - 190 zile) și cerințe ridicate față de temperatură.
• Fertilitate și productivitate mijlocie, 55 - 60% lăstari fertili. Valorile
coeficienților de fertilitate și indicilor de productivitate sunt următoarele:
c.f.a. 1,4; c.f.r. 0,7; i.p.a. 371; i.p.r. 186.
• Maturează lemnul lăstarilor foarte bine, ceea ce-i conferă o rezistență bună
la ger.
• Dezmugurire mijlocie (15 - 20 IV), înfloritul în prima parte a lunii iunie, pârga
strugurilor la începutul lunii august, iar maturarea deplină în a doua parte a
lunii septembrie, cu circa o săptămână mai devreme decât soiul Afuz-Ali
(epoca V-VI).
• Rezistențe biologice: bună la ger (-20C . . . -22C), la boli și dăunători
(asemănătoare cu soiul Muscat de Hamburg).
• Are afinitate bună la altoire cu portaltoii 140 Ru și Kober 5 BB.
• În plantații se conduce pe tulpini semiînalte, capul înălțat dr. Guyot cu verigi
de rod lungi de 8 - 10 ochi. Sarcina la tăiere recomandată este de 14 - 15
ochi/m2, respectiv de 40 ochi/butuc.
• Reacționează pozitiv la operațiunile în verde: normarea ciorchinilor pe butuc
după scuturarea florilor, prin lăsarea unui strugure pe fiecare lăstar fertil
(16-18 inflorescente/butuc).
• Producțiile de struguri care se obțin sunt mijlocii 16 -18 t/ha, din care
producție marfă 85%.
• Însușirile tehnologice. Realizează maturarea
strugurilor în epoca IV - V.
• Cantitățile de zaharuri acumulate în struguri sunt
mijlocii (150 - 167 g/l), iar aciditatea totală rămâne
echilibrată, în jur de 4 g/l H2SO4.
• Strugurii sunt rezistenți la transport și se
pretează la păstrarea îndelungată peste iarnă în
depozite, timp de 3 - 5 luni.
• Zonare. Xenia completează conveierul varieral al
soiurilor târzii de masă, pentru consum în stare
proaspătă și păstrare peste iarnă.
• S-a introdus în podgoriile: Greaca, Ostrov,
Murfatlar, Terasele Dunării, Dealu Mare.
 TAMINA

• Origine. Soi creat la Stațiunea de

Cercetări Viticole Greaca, în urma
hibridării soiurilor Bicane x Muscat de
Hamburg, autori GRIGORE GORODEA
și colab.
• Omologarea soiului s-a făcut în anul
1984.
• Dezmugurire
usor scămoasă,
cu rozeta de
culoare verde
intens; frunzele
tinere au
mezofilul încrețit,
dinții lungi si
ascuțiți.
• Lăstarii de
culoare verde
cafenie, acoperiți
cu scame rare
spre vârf.
• Floarea
hermafrodită
normală, pe
tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Frunza adultă este
mare (18-20 cm
lungime), orbiculară,
pentalobată.
• Sinusurile laterale
foarte adânci,
închise ovoidale, iar
cele inferioare
superficiale, sinusul
pețiolar deschis, în
formă de lira.
• Limbul frunzei este
gros, verde intens,
pufos pe fața
inferioară, cu dinții
lungi și ascuțiți.
• Strugurii sunt mari (400
g in medie), cilindro
conici, aripați, de
culoare roșie violacee.
• Boabele mari sferice,
ușor ovoide, cu pielița
groasă, neuniform
colorată, pulpa
cărnoasă, cu aromă
fină de muscat .
• Însușirile agrobiologice și agrotehnice. Soi foarte viguros, cu
creșteri vegetative puternice.
• Perioadă lungă de vegetație (180 - 190 zile) și cerințe ridicate față de
temperatură.
• Fertilitate bună (50 - 55 % lăstari fertili) și productivitate ridicată.
Valorile coeficienților de fertilitate și indicilor de productivitate sunt
următoarele: c.f.a. 1,40; c.f.r. 0,65; i.p.a. 636; i.p.r. 295.
• Dezmugurire mijlocie, între 10 - 15 aprilie; înfloritul se declanșează
după 10 VI; pârga strugurilor în a doua parte a lunii august, iar
maturarea se realizează târziu la sfârșitul lunii septembrie -
începutul lunii octombrie.
• Rezistențe biologice: bună la ger (-20…-22C); bună la boli și
dăunători (asemănătoare cu a soiului Muscat de Hamburg).
• Are afinitate bună la altoire, pe portaltoii: SC 26, SO4 și 140 Ru.
• Forma de conducere în plantații este capul înălțat Dr. Guyot cu 4
verigi lungi de 8 ochi; încărcătura la tăiere 16 - 18 ochi/m2.
• Reacționează puternic la operațiunile în verde ca: scurtarea
vârfurilor inflorescențelor și normarea ciorchinilor, prin lăsarea unui
ciorchine pe fiecare lăstar fertil (14-16 inflorescente/butuc).
• Producțiile de struguri care se obțin sunt mijlocii 16,0 - 18,3 t/ha, din
care producție marfă 86 - 90 %.
• Însușirile tehnologice. Maturarea strugurilor
în epoca V - VI.
• Acumulează cantități mici de zaharuri (120 -
135 g/l), iar aciditatea este echilibrată 3,90 -
4,40 g/l H2SO4.
• Strugurii sunt foarte rezistenți la transport
și se păstrează timp îndelungat, 3 - 5 luni
peste iarnă.
• Zonare. Tamina a fost introdus în podgoriile
din Dobrogea și cele de pe Terasele Dunării,
în scopul completării conveierului varietal
cu soiuri târzii, care să prelungească
perioada de consum a strugurilor în stare
proaspătă.