CERCETĂRILE BIOLOGICE DE LA MAREA NEAGRĂ, ÎN ROMÂNIA

Cercetările marine româneşti de oceanologie, la Marea Neagră au început cu peste 150 de

ani, în urmă, scopul lor fiind legat de activitatea de întreţinere a navigaţiei pe Canalul Sulina
(Delta Dunării).
Primele date au fost colectate de comandantul A. Charles Hartley, între 1862 şi 1874, în
cadrul Comisiei Europene a Dunării (1856 – 1938), organism internaţional, infiinţat după
terminarea Razboiului Crimeei şi semnarea Tratatului de Pace, de la Paris, care stabilea, printre
altele si neutralitatea Mării Negre, permiţând navigaţia, în orice direcţie.
Această comisie internaţională a Dunării a fost înfiinţată, mai ales din considerente
economice, pentru a se putea deschide şi stimula transportul de cereale pe Dunăre, şi pe braţele
ei, care aveau ieşire la Marea Neagră, şi de aici, prin Borfor şi Dardanele, către Mediterana şi
Oceanul Atlantic. Ea şi-a început activitatea în 4 noiembrie, 1856, la Galaţi. Puterea executivă
era deţinută de reprezentantul englez, iar cea administrativă de reprezentantul francez. Avea
propriul drapel, pe care îl puteau arbora statele membre. A funcţionat opt decenii, păstrându-şi
neutralitatea, în tot acest timp. CED a contribuit la amenajarea cursului inferior al Dunării, şi la
sistematizarea şi amenajarea canalului Sulina, între anii 1862 – 1902, îndreptând şi scurtând
canalul, cu aproximativ, 30 de km.
Astfel, primele date obţinute în cadrul Comisiei Dunării, de către Hartley se referă la
depozitele de mâl, care se acumulau la gura fluviului, datorită curentului ciclonal al Mării Negre.
În aceeaşi perioadă, primele cercetari asupra vieţii de la litoralul românesc al Mării Negre
au apărut timid în preocupările oamenilor de ştiinţă români, abia în 1878, când A. Kanitz, de la
Universitatea din Cluj a semnalat primele specii de alge macrofite, colectate de la Constanţa;
datele au fost introduse în lucrarea „Plantas Romaniae hucusque cognitas enumerat A. Kanitz
Algae auctore J. Schaarschmidt” (1879-1881), urmate apoi de contribuţii ale lui P. Bujor (1900),
E. C. Teodorescu (1907) şi Maria Celan (1930-1980).

Page 1

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
 În 1897, participarea lui Emil Racoviţă, ca biolog şi oceanograf, la expediţia realizată în
Antarctica cu nava „Belgica” marchează începutul biologiei marine româneşti şi a cercetărilor
oceanologice.

 Istoricul cercetărilor fitoplanctonului în Marea Neagră și la litoralul românesc

Cercetările referitoare la algele unicelulare planctonice datează încă din secolul al XIX-lea,
când Schaarschmidt, profesor la Universitatea din Cluj, a descris unele specii marine din
dreptul oraşului Constanţa (Porumb, 1999/2000).

O etapă mai importantă din punct de vedere calitativ a fost publicarea de către Teodorescu, în
1907 a studiului intitulat „Matériaux pour la flore algologique en Roumanie”. În această lucrare,
autorul evidentiază, mai mult de 40 de specii de alge unicelulare. Revizuirea grupului de specii
de diatomee incluse în studiul realizat de Theodorescu a fost făcută de Tarnavschi şi Olteanu
(1960).

În 1933, Borcea a publicat o listă a principalelor vietăți pe care le-a întâlnit în apele de mică
adâncime de la Agigea; alături de speciile de nevertebrate, autorul citează, de asemenea, specii
fitoplanctonice.

Studiile privind sistematica microfitelor planctonice au început în 1954. Acestea dau

informaţii cu privire la structura calitativă a fitoplanctonului, mai puţin despre dezvoltarea lor
cantitativă (Vasilescu - Marinescu, 1957; Negrea, 1958, 1960; Vintilă, 1962).

Abia din 1958 -1960 putem vorbi despre o cercetare amănunțită a fitoplanctonului în apele
noastre. În unele articole Skolka Hilarius a menţionat cele mai importante specii şi unele date
privind cantităţile lor. În 1960, în colaborare cu Petran, el a descris un fenomen de „înflorire” cu
Mesodinium rubrum; în 1964, acelaşi autor, în colaborare cu Petrova, a raportat un astfel de
fenomen răspândit atât în apele româneşti cât și în cele bulgărești, înflorire cauzată de Nitzschia
seriata. Consecinţele acestui fenomen asupra pescuitului marin au fost discutate într-o altă notă
(Skolka și Cautiș, 1971).

Page 2

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
 În alte publicaţii s-a demonstrat rolul stratificării pe verticală a maselor de apă în distribuția
fitoplanctonului (Skolka, 1964; Skolka şi Șelariu, 1966), influenţa Dunării asupra dezvoltării
calitative şi cantitative a acestuia (Skolka, 1968), relaţia dintre transparența apei şi cantitatea de
fitoplancton (Skolka, 1965), regimul de lumină şi influenţa sa asupra dezvoltării algelor
planctonice (Skolka, 1968; Skolka şi Vasiliu, 1968).

Alte articole publicate de Hilarius Skolka au fost despre pigmenţii asimilatori (1964, 1968) şi
anumite specii indicatoare ale maselor de apă din Marea Neagră (1970). Analiza contribuţiei
speciilor de origine ponto-caspică în constituția fitoplanctonului a fost făcută într-o notă
publicată de el în 1977 (Porumb, 1999/2000).

Rezultatele obţinute despre fitoplanctonul din apele platformei continentale românești au fost
expuse de către Skolka, de asemenea, în teza sa de doctorat, „Variaţiile cantitative ale
fitoplanctonului de-a lungul platformei continentale a Mării Negre între 20 şi 200 m adâncime”.

În aceeaşi perioadă, alţi autori au studiat compoziţia calitativă a diatomeelor (Șerbănescu,

1956, 1960), dinamica fitoplanctonului în apa de mică adâncime din zona Agigea (Șerbănescu şi
Skolka, 1965; Mihnea, 1969). Vintilă (1960) şi Vintilă şi Margineanu (1960) au studiat
importanța planctonului (fito- şi zooplanctonului), pentru prognoza de pescuit costier.

În perioada anilor 1970 - 1990, cercetarea fitoplanctonului a fost continuată de către

Bodeanu (Porumb, 1999/2000). Aspectele studiate sunt variate, începând cu compoziția
fitoplanctonului şi particularitățile de distribuţie ale acestuia (Bodeanu, 1964-1969). În alte
articole, autorul a prezentat concluziile sale asupra dinamicii de dezvoltare anuală şi sezonieră a
fitoplanctonului, distribuţia spațio-temporală a cantităţii sale și producţia fitoplanctonului
(Bodeanu, 1966-1988; Bodeanu et al, 1988 - 1989). Aceste aspecte au fost analizate, de
asemenea, într-o lucrare a lui Roban (1973).

În alte publicații, Bodeanu a studiat relaţia dintre distribuţia fitoplanctonului şi condiţiile de

mediu (circulaţia maselor de apă, conţinutul de săruri biogene, influenţa antropică). El face, de
asemenea, cercetări privind influenţa apei dulci asupra compoziţiei fitoplanctonului în apele de

Page 3

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
coastă. Concluziile sale au fost folosite în proiectul de deschidere a canalului Dunăre - Marea
Neagră, la Agigea (Bodeanu, 1976).

În colaborare cu Gomoiu (1964), Bodeanu a cercetat importanţa microfitelor planctonice ca

sursă de hrană pentru anumite specii de moluşte; un subiect similar a fost tratat şi de Gomoiu și
Ușurelu în 1979.

Fenomenul de „înflorire” a fitoplanctonului a fost studiat de către Bodeanu încă din '60. El a
subliniat importanţa diatomeelor (Nitzschia seriata) și a dinoflagelatelor (Goniaulax
polygramma, Prorocentrum cordatum) în producerea înfloririlor și a cauzelor care le provoacă
(Bodeanu și Chirilă, 1960; Bodeanu și Roban, 1975).

Intensificarea şi extinderea "înfloririlor", în timpul '70-'80, eutrofizarea, poluarea Mării

Neagre, au fost abordate de autori în mai multe lucrari (Bodeanu, 1983, 1984, 1987, 1988, 1989,
1993; Bodeanu şi Roban, 1989; Bodeanu şi Küner, 1980; Mihnea, 1980).

S-au inregistrat mai multe fenomene de "înflorire" în timpul deceniilor 7 - 9 ale secolului al
XX-lea şi speciile care le-au produs sunt, în primul rând dinoflagelatele, dar, de asemenea, și alte
grupuri mai mici din timpul deceniile anterioare: Euglenophyta, Chlorophyta, Chrysophyta.

Producţia algelor planctonice unicelulare a fost studiată de către Bologa, folosind metoda
pigmenţilor asimilatori (între 1977 şi 1980) sau ciclul 14C (1980-1988).

Printre lucrările publicate după anii 1990, Mihnea (1996) a descris noi specii fitoplanctonice
care au pătruns recent în Marea Neagră. Merită a fi menționată și publicația „Tratat de
algologie”, în patru volume (1978-1981), sub redacţia Péterfi şi Ionescu (primele trei volume) şi
Ionescu şi Péterfi (al patrulea) (Porumb, 1999/2000).

Dupa anii 2000, cercetările privind fitoplanctonul au fost continuate de Boicenco, Bodeanu,
Sburlea, Popa, Bologa, Gomoiu care au publicat diverse studii referitoare la structura cantitativă
și dinamica fitoplanctonului (2004), structura biodiversității litoralului românesc al Mării Negre
(2006) în revista Cercetări Marine, revistă care apare anual.

Page 4

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
 În 2010, Boicenco a publicat în Analele Universității Ovidius, seria Biologie – Ecologie, un
studiu despre dinamica spațio-temporală a compoziției și abundenței fitoplanctonului de la
țărmul românesc al Mării Negre, definitivat în teza sa de doctorat.

Cercetările continuă şi în prezent, în cadrul INCDM „Gr. Antipa”, Constanţa.

 Istoricul cercetărilor zooplanctonului în Marea Neagră și la litoralul românesc

În urmă cu mai bine de o sută de ani, au început cercetări sporadice asupra

zoooplanctonului din apele românești ale Mării Negre. Acestea au fost axate, cu precădere,
asupra inventarierii faunistice a speciilor de animale zooplanctonice.
Primele cercetări științifice încep să se desfășoare în cadrul stațiunilor de cercetare de la
litoralul românesc: “Stațiunea Zoologică Marină Regele Ferdinand” de la Agigea, fiind fondată
în 1926, de Ioan Borcea şi “Stațiunea Bio-oceanografică de la Mamaia” ctitorită de Grigore
Antipa (1932). (Onciu, Skolka şi Gomoiu, 2006).
Pe baza materialelor colectate din apele de coastă de la Agigea, profesorul Borcea a
raportat prima specie zooplanctonică (Borcea, 1927). Datele noi despre aceasta se adaugă în
deceniul al 4 - lea, datorită cercetărilor lui Lepsi, 1933, Motas, 1939 şi Băcescu, 1940.
Antipa publică în anul 1940 lucrarea intitulată “Marea Neagră - oceanografie, biologie și
bionomie generală a Mării Negre”, importantă chiar și pentru zilele noastre, datorită unora
dintre descoperirile sale evidenţiate în volum. Autorul sintetizează rezultatele cercetărilor
români, cele publicate de oamenii de știință ruși, precum și observațiile făcute la bordul navei
“Elisabeta”, în timpul unei expediții de cercetare în bazinul Mării Negre. Unele informații
taxonomice nu au fost confirmate de cercetătorii anteriori, dar alții au avut contribuții
semnificative în ceea ce privește distribuția zooplanctonului în Marea Neagră.
Băcescu (1940), în remarcabilul său studiu asupra misidaceelor, a făcut o analiză
minuţioasă, morfologică și ecologică a speciilor planctonice care efectuează migraţii nictemerale
sau sunt atrase de lumina artificială spre straturile superficiale ale apei, în timpul nopţii.
În primii ani ai decadei 1951-1960 se realizează croaziere știinţifice (cu navele
“Morunul” şi “Nisetrul”, închiriate şi dotate pentru cercetare de Staţiunea de cercetări 14

Page 5

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
halieutice Grigore Antipa, apoi cu propria navă de cercetare, "Marea", cât şi cu ambarcaţiunea
"Pălămida”, de unde se colectează un număr mare de probe de pe întregul platou continental
(Bologa et al, 1999).
Prin urmare, în primele două decade de cercetare a zooplanctonului de la litoralul
românesc al Mării Negre (1921-1930, respectiv 1931-1941), ponderea o au lucrările cu caracter
taxonomic.

Dinamica şi aria tematică a lucrărilor ştiinţifice dedicate

zooplanctonului din apele litoralului românesc al Mării Negre (după ONCIU,
SKOLKA SI GOMOIU, 2006)

Devin posibile studii mai aprofundate de sistematică, dar mai ales de ecologie (sunt
identificate 46 specii noi); din această etapă datează descrierile multor specii planctonice de
harpacticoide din plancton (Marcus 1957, 1959), apoi a cladocerelor (Negrea, 1957, 1959),
ciliatelor tintinide (Petran, 1958), chetognatelor (Elian, 1960), sunt citate larve de Verruca
Page 6

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
(Cirripedia) de origine mediteraneană (Porumb, 1959) și sunt prezentate fenomene de parazitism
la Acartia clausi (cel mai comun copepod din apele ţărmului românesc) (Brezeanu, Elian, 1958).
Apare impresionantul determinator al rotiferelor din România, sub egida Academiei Române
(Rudescu, 1960).
Studiile fizico-chimice și biologice complexe s-au dezvoltat, asociat, în apele româneşti
ale platoului continental, unde studiul zooplanctonului a fost unul dintre principalele direcţii de
cercetare. Cercetarea a avut un aspect descriptiv (Marcus, 1957, 1959; Porumb şi Andreescu,
1964; Porumb, 1961), dar nu a fost neglijată nici distribuţia sezonieră a zooplanctonului
(Brezeanu şi Elian, 1958; Negrea et al 1959).
Pe coasta de sud, pe fundurile stâncoase acoperite de moluşte şi multe specii de polichete,
căutările s-au limitat la studiul migraţiei sezoniere și a componentelor meroplanctonice
(Porumb, 1968 a, c, d, 1973; Porumb 1965, 1966).
Alte studii au furnizat informaţii preliminare privind caracteristicile litoralului românesc,
al ciclului de dezvoltare, numărul de generaţii pe an, fertilitatea și reproducerea copepodelor
pelagice (Porumb, 1972, 1973, 1976).
În aceeaşi perioadă, au fost publicate două lucrări cu privire la relaţia dintre abundenţa
copepodelor şi hrana lor (Porumb și Ușurelu, 1979).
În 1970 cercetările de zooplancton au continuat nu numai în apele de mică adâncime (15-
20 m), ci şi în cele mai îndepărtate de coastă (ajungând până la 50 m adâncime şi 30 mile marine
în larg). În general, aceste studii se referă la evoluţia stocurilor de zooplancton (densitate și
biomasă), precum și la distribuția spațio-temporară a acestora, în strânsă asociere cu factorii de
mediu (Mărgineanu, 1971; Porumb, 1977; Petran, 1977). Pe lângă aceste aspecte, date privind
comportamentul migrator al unor specii, fenomenul de parazitism şi observaţii cu privire la
afinitatea speciei Sagitta setosa, din Marea Neagră cu cele mediteraneene, sunt furnizate de
diverşi autori (Furnestin, 1971; Petran și Onciu, 1977).
Transformările care au avut loc în ceea ce priveşte structura trofică a zooplanctonului au
fost studiate de Porumb (1985).
Rezultatele cercetărilor privind biomasa de zooplancton, au fost folosite ca puncte de
plecare pentru evaluarea producţiei şi a vitezei cu care acesta se produce în diferite anotimpuri

Page 7

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
(Porumb, 1983). O serie de alte cercetări s-au făcut cu privire la aspectele legate de consumul
zooplanctonului de către peştii pelagici (şprot, hamsie), eficienţa zooplanctonului, precum şi
importanţa acestora, pentru distribuţia peştilor oceanici în apele platformei continentale (Porumb,
1982).
După anul 1990, un număr mare de lucrări este dedicat ctenoforului Mnemiopsis leidyi de
origine nord atlantică, consumator de alevini şi juvenili de peşti, care a intrat în apele bazinului
pontic (Gomoiu,1996, 1997,1998 Gomoiu, Skolka, 1996, 1998,1999, Gomoiu et al, 2002, Petran,
Moldoveanu, 1994-1995, Petran et al,1996,1999, Radu et al, 1994, 1996-1997, Skolka, 1997,
Skolka, Gomoiu, 2004); prezenţa sa a afectat, în timp, populaţiile peştilor pelagici, fiind unul din
factorii care au dus la diminuarea lor.
După anii 1990, în ceea ce priveşte ponderea calitativă şi cantitativă a zooplanctonului,
s-au constatat scăderi accentuate în rândul unor populaţii de specii zooplanctonice, împreună cu
dispariţia aproape totală a altora; însă altele au înregistrat o creştere explozivă a populaţiilor lor
(Porumb, 1989 b, 1992).
Pe baza eforturilor susținute de un grup relativ restrâns de specialiști efectuate în mai bine
de trei decenii, s-au realizat 180 de lucrări știintifice, ponderea (69,44 %) deţinând-o cele ce
abordează unul sau mai multe aspecte ale ecologiei zooplanctonului (Onciu, Skolka şi Gomoiu,
2006).
Actualmente, cercetările zooplanctonului marin continuă, mai ales, în cadrul laboratorului
de Ecologie şi Protecţia mediului al Institutului de cercetare şi dezvoltare marină şi costieră
“Grigore Antipa”, Constanţa, secţia de zooplancton – aflându-se sub coordonarea dr. Florin
Timofte.
 Istoricul cercetărilor biocenozelor bentale la Marea Neagră și la litoralul românesc

Marea Neagră, prin poziţia sa geografică, se găseşte într-o zonă în care din antichitate
până în prezent dinamica dezvoltării istorice a omenirii s-a desfăşurat cu o intensitate deosebită
şi a reprezentat un interes deosebit pentru cercetătorii timpului .
Odată cu consolidarea imperiului rus, ţarul Petru cel Mare realizează o expediţie cu nava
„Porţile deschise”, cercetând litoralul de la Marea Neagră, Marea Egee şi strâmtorile Bosfor şi

Page 8

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
Dardanele, pentru a lua cunoştinţă despre situaţia navigaţiei în această zonă, condiţii pentru
crearea unor legături permanente cu Mediterana. După încheierea expediţiei începe o altă acţiune
care direct şi indirect a avut o influenţă hotărâtoare pentru declanşarea acţiunii de cunoaştere a
ţinuturilor pontice şi pontocaspice şi anume întemeiază Academia Imperială Sankt Petersburg,
astfel încât spre sfârşitul secolului al XVIII –lea au loc expediţii pentru exploatarea teritoriului
rusesc şi ţinuturilor pontice (Müller, 1994).
Cunoştinţele asupra faunei bentale din Marea Neagră, constituie rezultatul unui proces
foarte îndelungat de cercetări, începute încă din ultimele decenii ale secolului al – XVIII – lea
(Eichwald, Pallas) şi continuate de-a lungul secolului al – XIX – lea prin contribuţii ale unor
oameni de marcă, multe dintre ele fiind valabile şi astăzi (Rathke, Kessler, Ulianin, Czerniavsky,
Sowinsky, Ostroumov) (Pora, 1977).

Astfel, primul savant care a cercetat sistematic Marea Neagră este Peter Pallas, naturalist
care în perioada 1792 - 1798 realizează mai multe expediţii în zona Mării Negre şi Mării
Caspice. Din întregul material recoltat în perioada 1802 – 1811 a realizat lucrarea „Zoogeografia
ruso – asiatică” în 15 volume (Pora, 1977).
În decursul secolului al – XIX –lea apare primul val de savanţi naturalişti formaţi în
cadrul Academiei Imperiale din Rusia, dintre care: Androussov, Ostroumov şi Spindler
întreprind mai multe expediţii, 8 la număr, realizând astfel o explorare a întregului perimetru al
Mării Negre şi coastelor Mării Marmara (Băcescu, Bodeanu, Pora et al., 1966).
Începând cu 1876 instituţia de cercetări marine de la Sevastopol va fi condusă de Ulianin
care a reuşit prin studiile sale să realizeze o listă de 366 de metazoare din Marea Neagră (Pora,
1977, Müller 1994).
De-a lungul secolului nostru, până la cel de-al doilea război mondial, cercetările au
avansat datorită unui nou val de savanţi de mare prestigiu cum au fost: Zernov, primul care
abordează cenozele Mării Negre sub aspect ecologic şi care face o primă cercetare a
biocenozelor bentale; Nikitin, Knipovici, Antipa şi Borcea (Müller, 1994).

Page 9

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
 Cercetările româneşti asupra sistematicii şi ecologiei organismelor bentale şi
biocenozelor pe care acestea le formează în Marea Neagră şi lagunele litorale au început odată cu
expediţiile efectuate de Antipa (ŞERPOIANU, 1976).
GRIGORE ANTIPA se alătură pleiadei de cercetători ai Mării Negre ca fiind unul dintre
cei mai de vază „un om strict amănunţit care reuşea să cuprindă lucrurile în întregimea lor”
(Müller, 1994). Între 1890 – 1957 s-au organizat mai multe expediţii la bordul crucişătorului
„Elisabeta” în jurul Mării Negre, reuşind, prin anvergura lor, ca rezultatele obţinute să fie
comparabil superioare celor ale predecesorilor săi ruşi (Androussov, Ostroumov şi Spindler). În
1941 reuşeşte să realizeze prima sinteză a faunei bentale pontice reunite în opera „Marea
Neagră”. Acest lucru reprezintă un tablou închegat asupra subiectului, o bună bază de lucru
pentru studiile ulterioare de faunistică şi biocenologie (Pora, 1977, Müller, 1994).
Ca şi Antipa, Borcea reprezintă o personalitate ştiinţifică înclinată spre studiu detaliat, un
mare cercetător care a lăsat lucrări fundamentale asupra faunei pontocaspiene. Elevii lui Antipa
şi Borcea (Băcescu, Cărăuşu, Motaş) au purtat ştafeta cercetării mării mai departe, având
preocupări legate de taxonomie şi sinecologie, punând bazele, în acelaşi timp, al studiului
asociaţiilor bentale. Odată cu primele dragaje efectuate pe fundul Mării Negre au fost citate mai
multe animale macrobentale şi s-au stabilit primele biocenoze ale fundurilor nisipoase (Porumb,
1999).
Ulterior în 1950, odată cu dezvoltarea cercetărilor în Marea Neagră şi angajarea în
activitatea de cercetare marină a unei generaţii noi de specialişti s-a început studiul detaliat al
diferitelor grupe de organisme şi, de asemenea, a biocenozelor pe care acestea le formează.
Conform aprecierilor făcute de Porumb (1999 - 2000), cu studiul diverselor grupe taxonomice s-
au ocupat o serie întreagă de cercetători care şi-au adus aportul la cunoaşterea cât mai riguroasă a
acestora.
Protozoarele. Cercetările în acest domeniu au început cu Bujor, la începutul secolului al
XX-lea şi au continuat între ani 1924 – 1930. În 1965 Lepşi a publicat lucrarea intitulată
„Protozoologie”, în care sunt descrise şi figurează specii aparţinând flagelatelor, rhizopodelor şi
ciliatelor marine.

Page 10

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
 Cercetările asupra protozoarelor au fost continuate de Ţuculescu (cel care a dedicat -
publicat şi o monografie a Lacului Techirghiol). Între 1963 – 1977 Petran a publicat câteva
lucrări despre ciliatele psamobionte prezente la litoralul românesc. Din grupul microsporidiilor,
parazite intracelulare - Codreanu a descris, între anii 1968 – 1974, câteva specii parazite pe
crustaceul filopod, Artemia salina.

Foraminiferele, au fost studiate de Tufescu, care a descris 17 specii dintre care mai
frecvent întâlnite sunt Streblus beccari pe fund nisipos, Lagena şi specii din familia Millioididae
pe fund pietros. Între 1951 – 1968 Macarovici în colaborare cu Cehan - Ionesi şi Mărgineanu au
publicat câteva lucrări despre distribuţia foraminiferelor pe platoul continental şi au descris
variaţiile morfologice ale speciei Ammonia beccari. Gomoiu în 1965 a elaborat o formula de
calcul a densităţii foraminiferelor existente în materialele dragate.

Spongierii. Gomoiu (1963) a identificat 18 specii, cele mai multe găsindu-se în biocenoza
cu Mytillus galoprovincialis.

Celenteratele. Între anii 1959 – 1972 Manea a identificat 20 de specii de hidrozoare,

realizând studii asupra speciei Cordylophora caspia din complexul lagunar Razelm – Sinoe, în
timp ce Guţu şi Manoleli (1971) au contribuit la cunoaşterea hidrozoarelor (Leptolidae) din lacul
Belona ( Eforie Nord).

Turbelariatele. Fac parte din compoziţia microbentosului fiind cercetate de către Mack –
Firă între anii 1968 - 1975. Autoarea a descris un gen şi o specie noi pentru ştiinţă Pontaralia
beclemichewi, relict din bazinul Aralo – Ponto – Caspian. Mack – Firă a studiat şi turbelariatele
din complexul Razelm – Sinoe şi Lacul Tekirghiol, descriind specia Macrostomum romanicum
(1968, 1973).

Nemerţienii. Primele specii din acest grup au fost menţionate de Borcea (1933) în apele
de mică adâncime în zona costieră Agigea. În 1946 Băcescu semnalează existenţa speciei
Carcinonemertes carcinophila, parazită pe crabul Macropipus holsatus. Între 1964 -1976 Müller
a studiat din punct de vedere faunistic şi ecologic acest grup de viermi, descriind în colaborare cu

Page 11

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
alţi cercetători, 51 de taxoni dintre care unele noi pentru ştiinţă: Tetrastemma băcescui,
Mixolineus tauricus şi Carinina heterostoma (1965).
Gastrotriichii, metazoare de dimensiuni mici au fost studiate de Rodewald – Rudescu
(1938, 1966, 1967) citaţi în Porumb (1999 – 2000), fiind semnalate 24 de specii din sedimentul
litoral al câmpurilor de macrofite.

Rotiferele ce populează toate biotopurile litorale şi pe cele ale lagunelor, au fost studiate
de Rodewald – Rudescu.

Nematodele. În 1960, Paladian a început studiul nematodelor din Marea Neagră, iar în
1965 descrie specii de Chromadoridae, forme libere aparţinând biocenozei cu substrat dur de la
Agigea. În timpul anilor 1970 studiul acestor organisme a fost continuat de Onciu, Groza şi
Rojuncovski. Pentru deceniile al 8 -lea şi al 9 -lea, Onciu continuă monitorizarea nematodelor
din biocenozele bentale. După anii 2000, se continuă, parţial, studiile privitoare la nematode, în
cadrul Institutului de Geologie şi Geoecologie marină şi costieră – secţia Constanţa, de către
Mureşan.

Polychetele. Primele specii au fost citate de Borcea (1933). Acest grup cuprinde atât
specii libere cât şi sedentare. Între anii 1957 -1967, Dumitrescu, cercetător al Muzeului de istorie
naturală „GRIGORE ANTIPA”, Bucureşti a descris mai mult de 70 de specii de pe platforma
continentală a litoralului românesc, dintre care 7 specii aparţin Archiannelidelor iar dintre
acestea Protodrilus flavicapitatus se întâlneşte cel mai frecvent. Structura populaţiilor de
polichete de pe diferite sedimente a fost studiată de Ţigănuş în perioada 1987-1988, iar în 1998
de Onciu, Ţigănuş şi Aonofriesei, în cadrul unui proiect de cercetare. Alţi cercetători ai acestui
grup au fost Gruia şi Manoleli (1974), Pora şi Roşca (1952) citaţi în Porumb (1999).

Dupa 1995, Gabriela Paraschiv, din Universitatea Ovidius studiază fauna de polichete, in
contextul asociatiilor meiobentale de la litoralul romanesc; în cadrul Universităţii Alexandru
Ioan Cuza, din Iasi, Victor Surugiu are preocupări similare, privind acest grup de viermi inelati.

Page 12

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
 Oligochetele. În lucrările lui Băcescu şi colab (1957, 1971) au fost citate 31 de specii. În
1973 Hrabe a semnalat prezenţa a 8 specii de oligochete în Marea Neagră aparţinând familiilor
Naididae şi Tubificidae.

Moluştele. Primele informaţii despre moluşte au fost aduse de Borcea şi publicate între
1925-1936. Gomoiu a studiat moluştele Nudibranchiate şi în 1968, în colaborare cu Porumb a
semnalat prezenţa bivalvei Mya arenaria în apele noastre, emigrată din apele Oceanului Atlantic.
Aspecte despre biologia şi ecologia speciei Mya arenaria au fost analizate în lucrările lui
Gomoiu (1981, 1983) şi ale lui Ţigănuş (1983) citaţi în Porumb (1999). În 1984 GOMOIU a
identificat o altă specie indo-pacifică şi anume Scapharca inaequivalvis (syn. Anadara,
actualmente) a cărei populaţie s-a extins rapid, pe fundurile nisipoase, în detrimentul
populaţiilor de Cardium edule şi Chione gallina. Cercetările moluştelor au continuat şi în anii
următori, studii asupra biodiversităţii lor în condiţii de eutrofizare a Mării Negre fiind realizate şi
de Ţigănuş (1982), Gomoiu şi Skolka (1966), Dumitrache (1996), citaţi în Porumb (1999).

Crustaceii. Primele informaţii au fost aduse la sfârşitul secolului al –XIX- lea de către
Jaquet (1897). Din punct de vedere taxonomic, toate lucrările apărute până-n prezent acoperă
aproape toate grupele (Porumb, 1999).

Harpacticoidele au fost studiate de Şerban (1959-1986), Marcus (1960-1974), Georgescu

et al. (1962). Câteva particularităţi de ecologie ale acestui grup au fost menţionate în lucrarea lui
Mihnea (1969).

În 2002, Manuela Samargiu realizează o teză de doctorat, privind „Biologia

Harpacticoidelor de la litoralul românesc al Mării Negre”, bazată pe cercetari realizate între
1994 şi 2000 şi publică lucrări privitoare la ecologia lor.

Cyclopidele şi calanoidele au fost studiate de Şerban şi Chappius (1953), Dumitrescu şi

Marcus (1978), şi Onciu - după anii 1980.

Page 13

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
 Ostracodele. Caraion (1958-1967) a descris un număr mare de specii din apele litoralului
românesc, bulgar şi din strâmtoarea Bosfor. Opreanu continuă studiul acestui grup de crustacei,
şi după anii 1990 -2000.

Cirripedia. Una din cele mai frecvente specii întâlnite pe litoralul Mării Negre este
Balanus improvisus (syn. Amphibalanus, actualmente) (Müller et al., 1965), specie allohtonă,
aclimatizată în apele Mării Negre. Ciclul biologic al speciei a fost studiat de Onciu (1980);
adultul este sesil, dar prezintă forme larvare, în diferite stadii, ce aparţin meroplanctonului.

Amphipodele. Au fost studiate între 1935- 1963, de Cărăuşu şi mai târziu de Dobreanu şi
Manolache. Ţigănuş, între anii 1973 – 1993, a realizat un important număr de lucrări asupra
ecodinamicii amphipodelor şi a faunei bentale asociate câmpurilor cu alga brună Cystoseira
barbata – în perioada anilor 1975.

Isopodele. În 1937, Cihodaru publică o notă asupra speciilor de isopode pelagiale din
Marea Neagră, în timp ce Băcescu publică o altă notă cu referire la genul Cymodoce. La Muzeul
„GRIGORE ANTIPA” din Bucureşti, dr. cercetător Negoescu Ileana, care s-a ocupat vreme de
peste 40 de ani, cu studiul isopodelor din toată lumea, a evidenţiat că, majoritatea speciilor de
isopode din Marea Neagră sunt de origine mediteraneană şi puţine sunt relicte ponto-caspice.

Cumaceele. Primele informaţii cu privire la existenţa acestor organisme au fost publicate

de Motaş şi Băcescu în 1931. În 1973 Băcescu realizează o sinteză asupra acestui grup de
organisme intitulată „Bibliografia Cumaceelor”, în care prezintă lucrările apărute în ţară şi
străinătate despre aceste organisme.

Tanaidaceae. Au fost studiate de Băcescu şi colab.(1960), Cărăuşu (1947) şi Guţu (1974).

În apele româneşti există 6 specii dintre care Apseudopsis ostroumowi şi Pontotanais borceai
sunt noi pentru ştiinţă.

Mysidaceae. Cea mai mare contribuţie la cunoaşterea reprezentanţilor acestui grup a fost
adusă de Băcescu (1934-1969). În perioada anilor treizeci, populaţia de misidaceae a fost foarte

Page 14

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
numeroasă, dar patruzeci de ani mai târziu, conform studiilor lui Gomoiu (1978) populaţiile s-au
diminuat, din cauza eutrofizării şi a consecinţelor ei.

Decapoda. Primele date despre acest grup au fost făcute în anul 1926 de către Borcea,
când au fost semnalate mai multe specii printre care şi Eriphia spinifrons. În 1999, Gomoiu a
semnalat prezenţa în apele litoralului românesc a speciei Callinectes sapidus, imigrată în apele
româneşti, în ultimii 20 de ani.

Halacaridae. Studiate de Motaş, Şoarec – Tanasachi (1940), iar din 1970 cercetarea lor
este continuată de Konerth – Ionescu care în 1979 descrie o specie nouă Halacarus procesus.

Bryozoa. Începute în 1906, studiile lui CHIRICĂ asupra acestui grup vor fi continuate în
1963 de către Oltenia Skolka care a adus noi contribuţii asupra sistematicii şi ecologiei grupului,
descriind 22 de specii.

Echinoderme. Echinodermele sunt slab reprezentate, atât în Marea Neagră, cât şi la

litoralul românesc. Despre acest grup nu există o lucrare specială, dar câteva specii au fost citate
în publicaţiile de biocenologie.

În timpul anilor 1960, lucrările de biocenologie şi bionomie au câştigat în importanţă.

Cercetările lui Borcea (1931), Cărăuşu (1934-1938), Băcescu şi colab.(1970), Gomoiu (1970) au
adus cunoştinţe noi asupra faciesurilor şi biocenozelor din Marea Neagră. În ceea ce priveşte
biocenozele supralitoralului, câteva informaţii au fost aduse de Nagy (1971), în timp ce
biocenoza nisipurilor fine, infralitorale, cu Corbula mediterranea a fost descrisă de Băcescu
(1960-1965). Studii despre substratul dur au început cu cercetările lui Borcea, continuate în 1937
de Botez şi mai târziu, în 1957 de Macarovici.

În 1962 MÜLLER şi GOMOIU semnalează prezenţa la litoralul românesc a biocenozei

de mici dimensiuni – Barnea candida (bivalva sferdelitoare).

În 1970, la iniţiativa fostului comitet pentru ştiinţa şi tehnologie, toate unităţile ce se

ocupau cu studiul litoralului Mării Negre au fost unificate în cadrul unui singur institut şi anume
I.R.C.M. (Institutul Român de Cercetări Marine) (Şerpoianu, 1976) în prezent Institutul Naţional
Page 15

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
de Cercetare şi Dezvoltare Marină şi Costieră „Grigore Antipa”. În cadrul acestuia se desfăşoară
cercetări în domeniile fizicii marine, biologiei marine, acvaculturii, poluării marine, şi studii
privind managementul integrat al zonei costiere, în vederea dezvoltării durabile.

Studiile întreprinse după 1950 de colaboratorii instituţiilor specializate din fosta

U.R.S.S., Bulgaria şi România, precum şi alţi specialişti din străinătate, au îmbogăţit volumul
informaţiilor calitative şi cantitative asupra faunei bentale din Marea Neagră cu peste 500 de
lucrări, unele cu caracter de sinteza: Vinogradov, 1967; Nikitin, 1964;

Pentru România, cele 5 volume din „Ecologia marină” sub redacţia unui grup de
cercetători de mare prestigiu Băcescu, Műller şi Gomoiu (1971), rămân, încă, de referinţă, pentru
orice studiu privind diversitatea biocenozelor de la litoralul românesc al Mării Negre.

După anul 1970, caracterul de „unicum hidrobiologicum” atrage atenţia cercetătorilor

occidentali şi mai multe nave vizitează Marea Neagră efectuând cercetări în zonele deschise,
cazul expediţiei navei „Endever” sub pavilion S.U.A. În urma acestei expediţii, Pegens şi Ross
au editat lucrarea „The Black Sea – Hidrology, biology, chemistry” (Müller ,1994).

În 1988, cercetătorii americani, turci şi ruşi realizează studii aprofundate asupra Mării
Negre, rezultatele fiind publicate într-un supliment al revistei „The deep sea research”, sub
numele de „Oceanografia Mării Negre” sub conducerea lui Murray.

Inventarul sistematic calitativ al faunei bentale se regăseşte în lucrarea monumentală

„Determinatorul faunei Mării Negre şi a Mării Azov „ apărută în 3 volume între anii 1968-1972,
sub redacţia lui F. D. Morduchai – Boltovskoi, la care au contribuit o serie de cercetători români
precum Băcescu, Müller şi Rudescu.

G. I. Müller coordonează, volumul „Mediul Marin”, din seria „Determinatorul ilustrat al

Florei şi Faunei României” sub redacţia lui St. Godeanu, apărut în anul 1995, în care sunt
descrise, pe baza unor chei de determinare, principalele grupe floristice şi faunistice de la
litoralul românesc al Mării Negre şi din apele de larg.

Page 16

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu
 I.R.C.M. începând cu 1970 şi până în prezent a publicat revista „Cercetări marine”, în
română şi franceză, în care îşi aduc contribuţia cercetători români şi din străinătate, ce acoperă
prin studiile lor, mai multe domenii de interes al apelor marine şi litorale româneşti.

Institutul de Geologie şi Geoecologie Marină s-a înfiinţat în 1992, când s-a desprins de
I.R.C.M. în cadrul căruia a funcţionat ca laborator de Geologie Marină. La înfiintare, directorul
institului era dr. geolog Nicolae Panin, iar director adjunct a fost profesorul, academician dr.
Marian Traian Gomoiu, care a condus secţia de la Constanţa, unde a dezvoltat programele de
studiu în domeniul ecologiei marine.

Toată această pleiadă de mari cercetători, prin contribuţia pe care au adus-o pentru o mai
bună cunoaştere a biocenozelor bentale la litoralul Mării Negre, au deschis drumul cunoaşterii
misterelor din apele Mării Negre.

Page 17

Biologia Marii Negre – cursul 2/ Biologie, anul III, Dr. M.D. Samargiu