UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE
SPECIALIZARE: PLANIFICARE TERITORIALA

Cunoasterea oceanografica in perioada moderna

Chirca Stefan Bogdan

Grupa 113

Oceanografia este stiința care studiază oceanele și mările în aspectele lor fizice, chimice,
geologice și biologice. Cunoașterea oceanelor și mării este esențială, deoarece, conform teoriilor
acceptate, mările sunt centrul de origine al vieții pe Pământ.Cuvântul oceanografie provine din
greacă okeanos (apa care înconjoară pământul) și graphein (descrieți) și a fost bătut în 1584. Este
folosit ca sinonim oceanologie (studiu al corpurilor de apă), folosit pentru prima dată în 1864. A
început să se dezvolte din Grecia Antică cu lucrările lui Aristotel. Mai târziu, în secolul al XVII-
lea Isaac Newton a efectuat primele studii oceanografice. Din aceste studii, diverși cercetători au
adus contribuții importante la dezvoltarea oceanografiei.Oceanografia este împărțită în patru
ramuri principale de studiu: fizică, chimie, geologie și biologie marină. Luate împreună, aceste
ramuri de studiu fac posibilă abordarea cuprinzătoare a complexității oceanelor.Cele mai recente
cercetări în oceanografie s-au concentrat asupra efectelor schimbărilor climatice globale asupra
dinamicii oceanelor. De asemenea, studiul ecosistemelor prezente în tranșeele marine a fost de
interes.De la originea sa, ființa umană a avut o relație cu mările și oceanele. Primele sale
abordări pentru înțelegerea lumii marine au fost practice și utilitare, deoarece era o sursă de
hrană și mijloace de comunicare.Marinarii erau interesați să stabilească rutele maritime prin
elaborarea hărților de navigație. La fel, la începutul oceanografiei era foarte important să se
cunoască mișcarea curenților marini.În domeniul biologic, deja în Grecia Antică, filosoful
Aristotel a descris 180 de specii de animale marine.Unele dintre primele studii teoretice
oceanografice se datorează lui Newton (1687) și Laplace (1775), care au studiat mareele de
suprafață. În mod similar, navigatorii precum Cook și Vancouver au făcut observații științifice
importante la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Tatăl oceanografiei biologice este considerat
naturalistul britanic Edward Forbes (1815-1854). Acest autor a fost primul care a efectuat
cercetări ale biotei marine la diferite adâncimi. Astfel, am putut determina că organismele au fost
distribuite diferit la aceste niveluri.Mulți alți oameni de știință ai vremii au adus contribuții
importante la oceanografie. Printre acestea, Charles Darwin a fost primul care a explicat cum au
apărut atolii (insulele oceanelor de corali), în timp ce Benjamin Franklin și Louis Antoine de
Bougainville au contribuit la cunoașterea curenților oceanici din Atlanticul de Nord și respectiv
de Sud.Mathew Fontaine Maury a fost un om de știință nord-american considerat tatăl
oceanografiei fizice. Acest cercetător a fost primul care a colectat sistematic date oceanice la
scară largă. Datele lor au fost obținute în principal din evidența navigației navei. În această
perioadă, expedițiile maritime au început să fie organizate în scopuri științifice. Prima dintre
acestea a fost cea a navei engleze H.M.S. Provocator, condus de scoțianul Charles Wyville
Thomson. Această navă a navigat între 1872 și 1876, iar rezultatele obținute în aceasta sunt
conținute într-o lucrare de 50 de volume.

După Al Doilea Război Mondial, s-a constatat o expansiune impresionantă a oceanografiei,

care se continuă și în prezent. Aceasta a fost determinată de conștientizarea importanței
problematicii marine pentru societate, fapt ce a condus la studierea oceanului la scări și grade de
complexitate neatinse până în acel moment. Oceanografia modernă apare odată cu înființarea
primelor instituții specializate, cu profil oceanografic, care au permis cooperarea internațională.
Dintre acestea le amintim pe cele din SUA: Institutul de Oceanografie Scripps (1912), Institutul
Oceanografic Woods Hole (1930), Școala de Științe Marine și Atmosferice Rosenstiel (1930).
Prima acțiune științifică internațională asupra Oceanului Planetar s-a desfășurat în cadrul Anului
Geofizic Internațional (1957 – 1958). S-a ajuns progresiv ca multe proiecte de cercetare cu
tematică oceanografică să devină globale. Primul proiect de acest gen a fost Deep Sea Drilling
Project, inițiat în anul 1968. Alte proiecte asemănătoare sunt: Joint Global Ocean Flux Study
( inițiat în 1987), Ridge Inter-Disciplinary Global Experiments (inițiat în 1989), World Ocean
Circulation Experiment (1990 – 1998), Climate Variability and Predictability (inițiat în 1999),
Census of Marine Life (inițiat în 1999). În prezent, oceanografia este o știință matură, aflată în
plină dezvoltare (Vespremeanu, 1992). Ramurile acesteia se îmbogățesc continuu și au căpătat în
ultimul timp un caracter interdisciplinar: geofizica, geologia și geologia marină, oceanografia
fizică și chimică, ecologia marină, ingineria marină.Oceanografia satelitară a îmbunătățit
semnificativ posibilitățile cercetătorilor de studiere la scară mare a fenomenelor desfășurate în
cadrul oceanelor și de cartografiere a trăsăturilor acestora. Instrumentele aflate la bordul
sateliților pot măsura la scară globală, cu rezoluție temporală de câteva zile sau chiar mai bună,
diferite proprietăți ale oceanului cum ar fi temperatura și salinitatea la suprafață, acoperirea cu
gheață, rugozitatea suprafeței apei (valuri), culoarea apei, curenții oceanici, topografia dinamică
a mării. Primul satelit oceanografic dedicat a fost Seasat A, lansat în 1978, care a funcționat doar
trei luni. Dintre sateliții oceanografici care au furnizat date importante sau care sunt operaționali
în prezent amintim: TOPEX/Poseidon, SeaStar/SeaWIFS, QuikSCAT/SeaWinds, Terra, Jason 1
și 2, Envisat, GRACE, Aqua, ICESat, GOCE, SMOS. Domeniul de studiu al oceanografiei
cuprinde toate aspectele oceanelor și mărilor lumii, inclusiv zonele de coastă.Oceanele și mările
sunt medii fizico-chimice care găzduiesc o mare diversitate a vieții. Ele reprezintă un mediu
acvatic care ocupă aproximativ 70% din suprafața planetei. Apa și extensia ei, plus forțele
astronomice și climatice care o afectează, determină caracteristicile sale particulare.Există trei
mari oceane pe planetă; Oceanele Pacific, Atlantic și Indian. Aceste oceane sunt interconectate și
separă mari regiuni continentale. Atlanticul separă Asia și Europa de America, în timp ce
Pacificul împarte Asia și Oceania de America. Oceanul Indian separă Africa de Asia în zona din
apropierea Indiei.Bazinele oceanice încep pe coasta asociată cu platforma continentală (parte
scufundată a continentelor). Zona platformei atinge adâncimi maxime de 200 m și se termină
într-o pantă abruptă care face legătura cu fundul mării.Fundul oceanelor prezintă munți cu o
înălțime medie de 2000 m (creste) și o brazdă centrală. De aici vine magma care vine din
astenosferă (stratul interior al pământului format din materiale vâscoase), care se depune și
formează fundul oceanului. Oceanografia modernă este împărțită în patru ramuri de studiu. Cu
toate acestea, mediul marin este extrem de integrat și, prin urmare, oceanografii gestionează
aceste zone fără a deveni prea specializați.

Oceanografia fizică

Această ramură a oceanografiei studiază proprietățile fizice și dinamice ale apei din oceane și
mări. Obiectivul său principal este să înțeleagă circulația oceanelor și modul în care căldura este
distribuită în aceste corpuri de apă.Luați în considerare aspecte precum temperatura, salinitatea și
densitatea apei. Alte proprietăți relevante sunt culoarea, lumina și propagarea sunetului în oceane
și mări.Această ramură a oceanografiei studiază, de asemenea, interacțiunea dinamicii
atmosferice cu masele de apă. În plus, include mișcarea curenților oceanici la diferite scări.
Oceanografia chimică

Studiază compoziția chimică a apelor și sedimentelor marine, ciclurile chimice fundamentale și

interacțiunile lor cu atmosfera și litosfera. Pe de altă parte, abordează studiul modificărilor
produse prin adăugarea de substanțe antropice.De asemenea, oceanografia chimică studiază
modul în care compoziția chimică a apei afectează procesele fizice, geologice și biologice ale
oceanelor. În cazul particular al biologiei marine, interpretează modul în care dinamica chimică
afectează organismele vii (biochimia marină).

Oceanografia geologică sau geologia marina

Această ramură este responsabilă pentru studiul substratului oceanic, inclusiv a straturilor sale
cele mai adânci. Sunt abordate procesele dinamice ale acestui substrat și influența lor asupra
structurii fundului mării și a coastelor.Geologia marină investighează compoziția mineralogică,
structura și dinamica diferitelor straturi oceanice, în special cele legate de activitățile vulcanice
submarine și de fenomenele de subducție implicate în deriva continentală.Investigațiile efectuate
în acest domeniu au permis verificarea abordărilor teoriei derivei continentale. Pe de altă parte,
această ramură are o aplicație practică extrem de relevantă în lumea modernă, datorită marii
importanțe pe care o are pentru obținerea resurselor minerale.Studiile de prospecțiune geologică
pe fundul mării permit exploatarea câmpurilor offshore, în special a gazelor naturale și a
petrolului.
Oceanografie biologică sau biologie marina

Această ramură a oceanografiei studiază viața marină, motiv pentru care cuprinde toate
ramurile biologiei aplicate mediului marin.Domeniul biologiei marine studiază atât clasificarea
ființelor vii, cât și mediul lor, morfologia și fiziologia lor. În plus, ține cont de aspectele
ecologice care leagă această biodiversitate de mediul său fizic. Biologia marină este împărțită în
patru ramuri în funcție de aria mărilor și oceanelor pe care le studiați. Acestea sunt:
Oceanografia pelagică: se concentrează pe studiul ecosistemelor prezente în apele deschise,
departe de platoul continental.
Oceanografia neritică: se iau în considerare organismele vii prezente în zonele din apropierea
coastei, în cadrul platformei continentale.
Oceanografia bentonică: se referă la studiul ecosistemelor găsite la suprafața fundului mării.
Oceanografia demersală: sunt studiate organismele vii care trăiesc în apropierea fundului mării
în zonele de coastă și în cadrul platformei continentale. Se are în vedere o adâncime maximă de
500 m. Cercetările recente includ cele care evaluează efectele schimbărilor climatice globale
asupra dinamicii oceanelor. De exemplu, s-a constatat că sistemul principal al curenților oceanici
(curentul Atlantic) își modifică dinamica.Se știe că sistemul curenților marini este generat de
diferențele de densitate a maselor de apă, determinate în principal de gradienții de temperatură.
Astfel, masele de apă fierbinte sunt mai ușoare și rămân în straturile de suprafață, în timp ce
masele reci se scufundă.În Atlantic, mase de apă caldă se deplasează spre nord de Caraibe, lângă
Gulf Stream și, pe măsură ce se deplasează spre nord, se răcesc și se scufundă, revenind în sud.
După cum se menționează în editorialul revistei Natură (556, 2018), acest mecanism a fost
încetinit.Se sugerează că decelerarea sistemului actual se datorează decongelării cauzate de
încălzirea globală. Acest lucru face ca alimentarea cu apă dulce să fie mai mare și concentrația
sărurilor și densitatea apei să fie modificate, afectând mișcarea maselor de apă.Fluxul de curenți
contribuie la reglarea temperaturii mondiale, la distribuția substanțelor nutritive și a gazelor, iar
alterarea acestora are consecințe grave pentru sistemul planetar.
Oceanografia chimică

Una dintre liniile de cercetare care ocupă în prezent atenția oceanografilor este studiul
acidificării mării, în principal datorită efectului nivelului de pH asupra vieții marine.Nivelurile de
CO2 în atmosferă au crescut abrupt în ultimii ani datorită consumului ridicat de combustibili
fosili de către diferite activități umane.Acest co2 se dizolvă în apa de mare, generând o scădere a
pH-ului oceanelor. Acidificarea oceanelor afectează negativ supraviețuirea multor specii
marine.În 2016, Albright și colegii au realizat primul experiment de acidificare a oceanului într-
un ecosistem natural. În această cercetare, s-a constatat că acidificarea poate reduce calcificarea
coralilor cu până la 34%.
Geologia marina

Această ramură a oceanografiei a investigat mișcarea plăcilor tectonice. Aceste plăci sunt
fragmente de litosferă (stratul exterior rigid al mantei Pământului) care se deplasează peste
astenosferă.Cercetări recente, efectuate de Li și colegii săi, publicate în 2018, au descoperit că
plăcile tectonice mari pot proveni din fuziunea plăcilor mai mici. Autorii fac o clasificare a
acestor microplăci pe baza originii lor și studiază dinamica mișcărilor lor.Mai mult, ei descoperă
că există un număr mare de microplăci asociate cu plăcile tectonice mari ale Pământului. Se
indică faptul că relația dintre aceste două tipuri de plăci poate contribui la consolidarea teoriei
derivei continentale.
Oceanografia biologică sau biologia marina

În ultimii ani, una dintre cele mai izbitoare descoperiri din biologia marină a fost prezența
organismelor în tranșeele marine. Unul dintre aceste studii a fost efectuat în tranșeaua Insulelor
Galapagos, arătând un ecosistem complex în care sunt prezente numeroase nevertebrate și
bacterii (Yong-Jin 2006).Șanțurile marine nu au acces la lumina soarelui, având în vedere
adâncimea lor (2.500 de metri deasupra nivelului mării), astfel încât lanțul trofic depinde de
bacteriile autotrofe chemosintetice. Aceste organisme fixează CO2 din hidrogen sulfurat obținut
din gurile de aerisire hidrotermale.Comunitățile de macroinvertebrate care locuiesc în apele
adânci s-au dovedit a fi foarte diverse. În plus, se propune ca comprimarea acestor ecosisteme să
ofere informații relevante pentru a elucida originea vieții pe planetă.