EXAMEN OCEANOGRAFIE

Ce este oceanografia?
Stiinta nerestrictiva care studiaza ocenul planetar.
Oceanografia se deosebeste total de hidrologie care se ocupa
cu studiul apelor continentale .98% din apa Terrei este apa
marina, 71% din suprafata este ocean".
Ce este oceanul planetar?
Oceanul planetar este marele sistem integrat de pe Terra
alcatuit din oceane mari mediterane si mari marginale Trei
oceane unanim recunoscute: Pacific ,Atlantic si Indian
Doua oceane in discutie:Oc. Arctic si Oc. Sudic.
Ce sunt oceanele?
Bazine de mari dimensiuni situate intre continente cu relieful
dezvoltat pe crusta oceanica si pe crusta continentala prezinta
circulatie majora de pe suprafata verticala si de adancime
,prezinta interactiuni intense cu atmosfera.
Structura moleculei apei de mare:
Este un dipol alcatuit dintr-un atom mai mare de oxigen cu
sarcina negativa si de "2atomi mai mici de hidrogen cu sarcina
pozitiva.Aceasta structura favorizeaza procesul de hidratare.
Salinitatea:
Totalitatea cantitatii de substante solide dizolvate in apa pe
care o calculam dupa indepartarea carbonatilor substantelor
organice bromului si iodului. Salinitatea se exprima in grame la
mie. Maxima 40 la mie . Media 35 la mie Minima 10-14 la mie
la gurile de varsare a marilor fluvii.
ce este pH-ul?
Un indicator care exprima concentratia ionilor de hidrogen din
apa. Sunt identificare 14 grade de pH. pH acid 1-6 grade pH
neutru 7-8 grade p Hbazic 9-14 grade, Este un indicator care
stabileste principala trasatura chimica
Holoclina este?
O discontinuitate cu un anumit gradient care apare in profilul
vertical al distributiei salinitatii.
Ce este termoclina?
Este schimbarea mai mult sau mai putin brusca a distributiei
temperaturii pe verticala.Termoclina sezoniera se inregistreaza
intre -10 si -100 m.Termoclina permanenta intre -700 si -900 m.
Masele de apa:
Sunt volume foarte mari de apa cu anumite proprietati fizice si
chimice care se formeaza in anumite centre genetice.Aceste
proprietati se mentin neschimbate atunci cand masele de apa
se deplaseaza pe distante de mii de km. Ex masele de apa
antarctice de fund . Masele de apa atlantice profunde .Masele
de apa intermediare. Masele de apa centrala
UPWELLING: Procesele de deplasare pe verticala a apelor de la
adancime spre suprafata
Marginea continentala pasiva:Relieful care racordeaza
continentele cu fundurile oceanice dezvoltate pe crusta
oceanica. Marginea continentala pasiva se dezvolta in interiorul
placilor litoferice au toatesubunitatile de relief larg dezvoltate
Sunt stabile din punct de vedere seismic si nu prezinta
vulcanism.
Marginea continentala activa:Relieful dezvoltat pe contactele
convergente distructive dintre placile litosferice. Sunt inguste
se termina in fose, prezinta seismicitate accentuata, numeroase
procese vulcanice.
Dorsala atlantica:Relieful dezvoltat pe contactele divergente,
constructive intre placile litosferice.Principalele tipuri: tipul
atlantic , tipul pacific, galapagos
Planctonul: Totalitatea organismelor marine care traiesc
plutind in apa marilor.Reprezinta baza trofica pentru celelalte
vietuitoare marine.
Fitoplantonul: totalitatea plantelor care traiesc plutind in apa
marii. La nivelul fitoplantonului se realizeaza procesul de
productie primara prin fotosinteza.Acest proces sta la baza
productivitatii apelor marine.
Nectonul:Totalitatea organismelor marine care se deplaseaza
prin inot.Reprezinta importanta economica
Bentosul:Totalitatea organismelor care traiesc in substrat.
Hrana pentru necton
Circulatia majora de suprafata din oceanul planetar este
reprezentata prin curentii oceanici care sunt strans
intreconectati, fiecare curent fiind o veriga si asigura circulatia
caldurii la suprafata Terrei.
Care sunt principalele caracteristici ale Marginii Continentale
pasive de tip African?
African- self ingust, versant abrupt
Valurile: Prin ce se deosebesc Tsunami de valurile de vant?
Diferenta principala: Lungimea de unda si activator de
propagare. Lungimea de unda ridicata care iese din activator.
Generator de hazard
Oscilatiile de nivel ale marii: Descrieti in 3 propozitii ce face
nivelul marii in prezent
Nivelul marii provoaca faze de transgesiune si regresiune. In
holocen acum 13.000ani, trecerea de la anglatrias la holocen.
Holocen:perioada calda, creste nivelul marii cu 7-8mm pe an.
Toate fac referire la oscilatiile de nivelul marii. Cea mai ridicata
rata de crestere a nivelului marii este inregistrata in Golful
Mexic, 12mm pe an.
1-Dorsala mediei Atlantica
2-Campia abisala
3-Platforma continentala ( SELF CONTINENTAL)
4- Versant continental

CURENTII OCEANICI
Curenții oceanici sunt mișcări de deplasare, de înaintare a apelor
oceanice. Ei circulă mai mult la suprafață, sub forma unor șuvoaie
puternice, asemănătoare unor fluvii uriașe. Temperatura și culoarea
apelor curenților diferă de acelea ale apelor marine vecine.
Curenții oceanici calzi se formează în zona caldă, în cele trei oceane
mari și se adună în inele, formând câte două circuite în fiecare ocean,
unul în emisfera nordică (boreală) și altul în emisfera sudică (australă).
De importanță mai mare sunt inelele din emisfera boreală. Din aceste
inele se desprind ramuri care înaintează până în ținuturile reci,
indulcind clima țărmurilor pe calde le scaldă. Sunt calzi curenții
ecuatoriali din cele trei oceane mari, care, după ce se lovesc țărmurile
continentelor, se îndreaptă spre nord sau spre sud, sub diferite
denumiri.
Curenții oceanici reci vin din Oceanul Înghețat (Oceanul Arctic) și intră
în părțile nordice ale oceanelor Atlantic și Pacific. Ei răcesc clima
țărmurilor pe care le scaldă. Un curent rece este și acela din jurul
Antarcticei, provocatde vânturile de vest.
Cauzele formării curenților oceanici
Principalacauză a formării curenților oceanici sunt vânturile regulate sau
cele care vreme îndelungată bat în aceeași direcție. Ele imprimă apelor
de la suprafața oceanelor direcția lor. În această categorie intră alizeele,
musonii și vânturile de vest.
Alte cauze sunt atribuite diferențelor de nivel dintre oceane sau dintre
mări și oceane, densității diferite a apelor, precum și mareelor.
Principalii curenți oceanici
Curenții din Oceanul Atlantic. Principalul curent din acest ocean este
Curentul Golfului (Gulf stream). El este alimentat cu ape de curentul
ecuatorial de nord, și, în parte, de curentul ecuatorial de sud (prin
curentul Guyanei). Își ia denumirea de Curentul Golfului după ce iese din
Golful Mexic prin strâmtoarea Floridei. La început, este mai cald, mai
adânc și circulă mai iute. Apoi, treptat, căldura lui slăbește, adâncimea și
iuțeala se micșorează. După ce scaldă țărmurile de sud-est ale Americii
de Nord, cam în dreptul Insulei Terra Nova, se îndreaptă spre Europa din
următoarele cauze: configurașia țărmurilor de est ale Americii de Nord,
mișcarea de rotație a Pământului, vânturile de vest și curentul rece al
Labradorului.
Înainte de a ajunge pe coastele Europei, o ramură a curentului se abate
spre sud și închide inelul. Ramura nordică a Curentului Golfului scaldă
țărmurile vestice și nordice ale Europei, ajungând pănâ la Marea Barents.
O altă ramură mai mică ocolește Islanda pe vest. Pretutindeni acest
curent este o adevărată binefacere, deoarece aduce căldură și împinge
astfel ghețurile polare pănâ departe, dincolo de cercul polar.
Curentul Labradorului și curentul Groenlandei sunt curenți reci.
Curentul Labradorului, îndeosebi, transportă aisberguri (munți de
gheață) și aduce scăderi mari de temperatură, astfel incât Peninsula
Labrador, pe care o scaldă, este mai mult înghețată pe țărmuri, în timp
ce Anglia, care se află pe aceeași latitudine cu ea, dar este încălzită de
curentul Golfului, are o climă destul de favorabilă vieții.
Curenții din Oceanul Pacific. Curentul ecuatorial de nord, izbindu-se de
țărmurile răsăritene ale Asiei, își îndreaptă apele calde spre nord și între
Insulele Filipine și nordul Japoniei poartă numele de Curentul Kuro-Sivo.
Este cel mai important curent din acest ocean. După ce trece pe la estul
Japoniei, Curentul Kuro-Sivo se îndreaptă spre America de Nord sub
numele de Curentul Pacificului de Nord, cauzele fiind configurația
țărmurilor Asiei de est, mișcarea de rotație a Pământului, vânturile de
vest și curentul rece Oya-Sivo.
Relieful bazinelor marine şi oceanice a fost mult timp învăluit în misterul
„adâncurilor fără fund“. Primele realizări notabile se concretizează în a
doua jumătate a secolului XIX, când M.P. Mauray publică în lucrarea The
Physical Geography of the Sea prima hartă batimetrică asupra părŃii
centrale şi nordice a Oceanului Atlantic. Ulterior, numeroase expediŃii
cu navele oceanice „Challenger“, „Gazelle“ ş.a., pun în evidenŃă marile
adâncimi şi crestele muntoase de pe fundul bazinelor oceanice
explorate. Primele consideraŃii generale asupra reliefului submarin
aparŃin lui M.J. Thoulet (1890), Th Stocks şi G. Wust (1933), J. Bourcart
(1938) şi din nou G. Wust (1940), care întocmeşte prima hartă de sinteză
pentru întreg bazinul Oceanului Planetar. După cel de-al doilea război
mondial, şi în deosebi în a doua jumătate a sec. XX se realizează prima
abordare monografică, de către A. Guilcher (1954), care de pe poziŃii
geografice dă o primă imagine asupra formelor de relief submarin.
Ulterior, literatura de specialitate se îmbogăŃeşte cu cercetările lui
Bruce C. Heegen, Marie Tharp (1959), R.S. Dietz (1963), D.L. Inman şi C.E.
Nardstrom (1971) ş.a., la care s-au adăugat cercetările în cadrul Anului
Geofizic InternaŃional (1957-1958), Deceniului Hidrologic InternaŃional
şi a Decadei Oceanografice (1970-1980). În ultima perioadă a sec. XX,
cercetările oceanografice capătă un avânt deosebit, şi implicit cele
asupra reliefului bazinelor oceanice şi marine.
1. Marginea continentală Ca termen a fost şi este bine acceptat în
literatură, respectiv Marge continentale, Continental margin,
Materikovici akrainâi, şi nu reprezintă altceva decât forma de relief
existentă pe crusta continentală care realizează legătura morfologică
între continente cu bazinele oceanice. Marginile continentale alături de
continente şi de fundul bazinelor oceanice, reprezintă o categorie de
relief bine individualizată pe Terra. Din punct de vedere geologic
precizarea noŃiunii respective se suprapune termenului clasic de
geosinclinal în stadiul preorogenic, pentru marginile continentale
pasive, sau orogenic, pentru marginile continentale active (fig. 2.1)

Coasta Este considerată ca subunitatea marginii continentale situată

între limita inferioară a podişului continental (+200 - +300 m înălŃime)
şi muchia şelfului continental (-150 - -200 m) – valori relative. Coasta
(Coast, Cote, Kuste) în profil are o alură generală convex-concavă, cu o
dezvoltare pe sute de km. De fapt coasta se defineşte ca un spaŃiu,
suficient de extins atât în mediul marin, cât şi în cel terestru,
pretutindeni afectat de cele două medii. Constituie o regiune omogenă
cu altitudinea medie de 100 m, care spre litoral se termină cu faleze sau
prin glacisuri largi
Platformă continentală largă cu mare extindere şi o uşoară înclinare
(0,07‰), spre interiorul oceanului se păstrează formele de relief
negative şi pozitive ale continentului. Acest tip este caracteristic
marginilor continentale pasive, specifice Oceanului Atlantic şi Arctic. •
Platforma continentală îngustă, puternic fracturată şi cu cădere în mai
multe trepte, este caracteristică marginilor continentale active,
respectiv Oceanului Pacific şi Indian.
Canion marin: Reflexia unui canion submers, este legata de dezvoltarea
subaeriana ( canionul a fost emers) , urmata de transversiunea marina.
MAREELE
Comparativ cu alte fenomene oceanice, mareele, ridicarea şi coborârea
periodică a nivelului mării, sunt uşor de observat. Se poate utiliza un
jalon bine ancorat, cu înălŃimi marcate pentru a măsura nivelul relativ
al mării în diferite momente, putându-se astfel determina cu ajutorul
datelor obŃinute, cu cât a crescut sau a scăzut nivelul. Un simplu aparat
de măsură pentru maree constă dintr-un flotor legat de un creion, care
trasează o curbă mareică (o înregistrare a nivelului mării timp de câteva
zile) pe un cilindru înfăşurat în hârtie şi dotat cu ceas. Aparatele
moderne măsoară presiunea apei la fund (ceea ce indică adâncimea
apei) şi înregistrează datele necesare pentru analizele ulterioare, în
general cu ajutorul computerelor.
Mareele sunt valuri foarte lungi. Cele două valuri de flux se formează
pe părŃi opuse ale Pământului şi astfel mareele au lungimi de val de
aproape 22.000 de km. Oceanul este de aproape 4 km adâncime medie,
astfel mareele se comportă ca valurile de ape puŃin adânci. Valul de
flux ar putea să Ńină pasul cu Luna, doar dacă oceanul ar avea cel puŃin
22 km adâncime. În consecinŃă, valurile de flux nu se mai află în
poziŃie de echilibru, datorită configuraŃiei fundului oceanic şi a
rotaŃiei Pământului

Există trei tipuri de maree: diurne, semidiurne şi mixte. Mareele diurne

reprezintă o singură creştere şi o singură scădere a nivelului apei într-o
zi mareică şi sunt cele mai simple (Fig. 4.10). Ele sunt frecvente în
nordul Golfului Mexic şi în Pacific lângă Asia de sud-est.