Teglaş Bogdan, clasa a IX-a B

Scoarţa terestră

Scoarţa terestră este un strat subţire la exteriorul Pământului ce

constituie mai puţin de 1% din volumul planetei. Aceasta reprezintă partea
superioară a litosferei, este fragmentată, permiţând astfel căldurii provenite
din interiorul Pământului să se degaje in spaţiu. Faptul ce permite plutirea
litosferei pe astenosfera este densitatea mai mare a astenosferei. Grosimea
litosferei variază de la câtiva km, în zonele de rift din oceane la 100–150 km
sub parțile mai vechi ale bazinelor oceanice, grosimea crescând pană la 250–
300 km sub zonele plăcilor continentale. Grosimea medie a litosferei e de
cca 100 km. Zona de tranzitie dintre astenosferă şi scoarţa terestră se
numeşte discontinuitatea Mohorovicic sau Moho. Aceasta a fost identificată
în 1909 de Andrija Mohorovičić , un seismolog din Croatia, care a remarcat creșterea bruscă a vitezei undelor
seismice în acest punct. Această discontinuitate se află la limita inferioară a crustei, distanța de la suprafața
pământului variind intre 5 și 75 km. S-au efectuat diverse încercări de a ajunge prin forare la această discontinuitate,
și de a colecta materiale din mantaua superioară, cea mai recentă fiind în apr. 2005, de 1416m sub Oceanul Atlantic.

Plăcile tectonice
Plăcile tectonice sunt plăci masive, cu formă neregulată, alcătuite din rocă solidă. Formarea plăcilor tectonice
este datorată presiunii create de curenții magmatici din mantaua Pământului asupra scoarței terestre. Aceștia se
formează ca rezultat a ridicării magmei fierbinți spre partea superioară a mantalei, urmând să ia locul magmei mai
reci care, la rândul ei va coborî în adâncime. Plăcile tectonice se deplasează independente una faţă de cealaltă,
aceste mişcări numindu-se mişcări tectonice. În timpul deplasării plăcilor tectonice, acestea inevitabil vor întâlni alte
plăci tectonice în cale. Acestea se vor ciocni iar placa mai grea va intra sub placa mai ușoară, se va afunda în mantaua
Pământului și se va topi. Acest proces se numește subducție. Crăpătura scoarței pe unde placa pătrunde în manta se
numește fosă. De multe ori au loc cutremure de pământ și erupții vulcanice în zonele de rift și de subducție.

Cel mai bun exemplu de subducţie este formarea Munţiilor Hymalaia. În urmă cu
aproximativ 220 de milioane de ani, atunci când continentul Pangea s-a rupt în bucăţi,
India a început să se deplaseze spre nord. Ea a călătorit 6.000 km înainte de a se ciocni
într-un final de Asia acum 40-50 milioane de ani. În continuare o parte din placa
tectonică indiană a intrat sub placa asiatică, determinând deplasarea pe verticală a
acesteia şi, în consecinţă, apariţia Munţilor Himalaya. Se crede că placa tectonică
indiană a fost mai dură şi mai ferm fixată de fundul mării în comparaţie cu placa
asiatică, ceea ce explică de ce solul moale al acesteia din urmă a fost împins pe
verticală în sus. Fosile ale unor vieţuitoare ce au trăit în apă sau în zonele de coastă
pot fi încă găsite în Munţii Himalaya, ceea ce ne arată că aceştia au rezultat prin unirea
a două foste linii de coastă. Aceste fosile nu doar că ne furnizează dovezi că Munţii
Himalaya s-au aflat într-o regiune de coastă dar, de asemenea, ele ne oferă informaţii
despre schimbările climatice şi mişcările plăcilor tectonice. Înălţarea continuă a
Munţilor Himalaya se datorează plăcii tectonice indiene, care încă se deplasează încet,
dar sigur, spre nord. Cunoaştem că această placă tectonică se află încă în mişcare
datorită numeroaselor cutremure care se produc în această regiune.
 Plăcile tectonice majore
Placa Nord-Americană - Este placa tectonica ce acoperă majoritatea Americii de Nord, Groelanda, Cuba,
Bahamas, extremul nord-est al Asiei, o parte din Islanda si Isulele Azore. Aceasta se deplaseaza in directia Sud-Vest
faţă de Dorsala Atlantică. Cele mai notabile zone vulcanice sunt Yellowstone, Raton, şi Anahim. Yellowstone si
Anahim sunt incă active.
Placa Eurasiatică - Include o mare parte din continentele Europa şi Asia, cu excepţii notabile cum ar fi
Subcontinentul Indian, Subcontinentul Arab, şi estul Siberiei. Toate eruptiile vulcanice din Islanda, inclusiv cea din
urma cu 8 ani, au fost provocate de desprinderea plăcii Nord-Americane de cea Eurasiatică.
Placa Africană - Este o placa tectonică majoră ce cuprinde aproximativ întreg continentul Africii. Aceasta se
deplasează in direcţia nord-vest cu o viteză de 2.15 /an. Această placă este in mişcare de peste 100 de milioane de
ani,apropiindu-se de placa Euroasiatică, cauzând fenomenul de subducţie.
Placa Sud-Americană - Această placă tectonică include America de Sud si o porţiune considerabilă din
Oceanul Atlantic. La est, magma pătrunde între placa Sud-Americană şi cea Africană astfel cele două departându-se.
La vest, se produce fenomenul de subductie dintre placa Nazca şi cea Sud-Aericană creându-se astfel vulcani şi
explicându-se formarea Anzilor Cordilieni.
Placa Antarctică - Conţine Antarctica şi o parte din oceanele învecinate. În urma ruperii supercontinentului
Pangea, placa Antarctică a urmat o traiectorie sudică ajungând până la izolata locaţie din prezent, cauzând astfel un
climat mult mai rece. Această placă, a început fenomenul de subducţie sub placa Sud-Americană acum 14 de
milioane de ani.
Placa Pacifică - Este o placa tectonică oceanică ce se află sub oceanul Pacific, fiind cea mai mare placă
tectonică. Placa Pacificului şi placa Filipinelor se scufundă sub placa Euroasiatică din vest, ceea ce explică numărul
ridicat de vulcani din insulele Nipone (50 activi și circa 200 inactivi) dar şi numărul mare de cutremure (circa 1500 pe
an).
Placa Australiană - Situată in emisfera sud-estică, placa Australiană este responsabilă pentru apariţia
multor insule ce mai apoi vor deveni ţări, precum Tonga, placa Pacifică cufundându-se sub cea Australiană. Placa
Indiană s-a desprins de cea Australiană acum aproximativ 100 de milioane de ani dar aceasta s-a unit din nou sub
ocean, creând placa Indo-Australiană. Noi studii infirmă totuşi acest fapt, şi sugerează că cele două plăci tectonice s-
au desprins din nou, cu cel putin 3 milioane de ani in urmă.