Plăcile tectonice și dinamica lor

1. Oceanul Atlantic isi trage numele din mitologia greaca, unde insemna "Marea lui Atlas". Din
punct de vedere al marimii este al doilea ocean al planetei, ocean ce ocupa 20% din suprafata sa.
In ceea ce priveste varsta Oceanul Atlantic este tot al doilea dintre cele cinci oceane si se pare ca
acesta nu a existat in urma cu 130 de milioane de ani, mai precis inainte ca supercontinentul
Pangea sa se destrame dand nastere continentelor cunoscute de noi astazi.
Oceanul Atlantic a fost strabatut inca din cele mai vechi timpuri de fenicieni care par a fi primii
calatori ai lumii. Primii europeni care au traversat Atlanticul au fost bascii si vikingii, care dupa
ce au colonizat Islanda si Groenlanda, au ajuns pe coastele Americii de Nord, in tinutul Vinland,
adica Terra Nova si Labrador, in jurul anului 1.000, sub conducerea lui Leif Ericsson (fiul lui
Eric cel Rosu). Odata cu aparitia marilor descoperiri geografice Atlanticul a fost primul ocean
cartografiat si folosit pentru rute comerciale de marile companii maritime ale vremii. Aflat intre
Africa, Europa, America si Sudul Oceaniei, Oceanul Atlantic reprezinta o punte intre civilizatiile
Terrei.
Geofizicienii au reușit să introducă diferitele piese ale istoriei oceanului datorită modelelor
termice, teoriei tectonicii plăcilor și măsurătorilor făcute în profunzime. Împreună cu aceasta,
experții au creat o hartă topografică a fundului oceanului, grație utilizării instrumentelor capabile
să genereze și să propage unde acustice reflectate din fund, pe lângă studiul fragmentelor de
probe prelevate de pe fundul mării și magnetice anomalii prezente în rocile magmatice care răsar
din fund.
Oceanul Atlantic pare a fi cel mai tânăr dintre oceane: Atlanticul s-a format în urmă cu 150 de
milioane de ani, odată cu ruperea supercontinentului Pangea datorită fenomenului de
magmă topită care se ridica din mantaua care a format o nouă crustă între Africa și America de
Nord și care a avut ca efect împărțirea ținuturilor emisferei nordice de Africa și America de Sud.
De atunci sa extins, o mișcare care continuă astăzi: America se separă de Europa și Africa cu o
rată de câțiva centimetri pe an.
Într-o perioadă care datează de acum 125 de milioane de ani, s-a format o creastă activă în
mijlocul oceanului în zona centrală a Atlanticului de Nord și în această perioadă America de Sud
a început să se desprindă de Africa. Mișcarea dintre cele două Americi a provocat o comprimare
în zona Caraibelor, care a dus la subducția plăcii venezuelene.
Creasta Mid-Atlantic alimentează această expansiune: traversează întregul Atlantic de la nord la
sud și din ea ies noi secțiuni ale fundului mării, împingându-le pe cele existente spre exterior. În
apropierea continentelor, fundul mării este împins în jos, reintră în mantaua Pământului și
favorizează formarea insulelor vulcanice.
O consecință a acestei mișcări este că fundul mării Atlanticului este o zonă tânără din punct de
vedere geologic, de multe ori mai mică de o sută de milioane de ani.
Cu aproximativ 80 de milioane de ani în urmă, Atlanticul de Nord a luat aspectul, de fapt, al unui
ocean, iar în unele zone adâncimea a ajuns la 5 000 de metri și în cele din urmă o circulație a
apei care a permis un schimb între diferitele oceane; în această perioadăGroenlanda și America
de Nord s-au rupt. Cu aproximativ 65 de milioane de ani în urmă, Groenlanda s-a îndepărtat de
Europa și cu până la 20 de milioane de ani în urmă, o creastă aseismică lângă Islanda protejase
Atlanticul de apele arctice reci care curg. O mare parte din topografia oceanului a fost stabilită
acum 36 de milioane de ani, doar Peninsula Iberică și Europa erau încă departe de Africa.

2. Litosfera, mai precis mantaua superioară şi scoarţa terestră, este fragmentată în plăci
denumite plăci tectonice. Există 7 plăci tectonice majore, de mărimea continentelor şi circa 12
mult mai mici.
Aceste plăci s-au deplasat de-a lungul timpului şi continuă să o facă, ducând la formarea
munţilor şi a vulcanilor, închiderea şi deschiderea oceanelor şi mişcarea continentelor.
94% din suprafaţa Terrei este acoperită de şapte plăci majore, cu o grosime de până la 100 de
km. Cele şapte plăci majore sunt în ordinea mărimii: placa pacifică, placa africană, placa
eurasiatică, placa australiană, placa nord-americană, placa antarctică şi placa sud-americană.
Placa pacifică este singura placă alcătuită în întregime din scoarţă oceanică, celelalte plăci
conţinând atât porţiuni de scoarţă oceanică cât şi porţiuni de scoarţă continentală.
Dimensiunile plăcilor sunt modificate permanent, acestea putând să se extindă sau să se
micşoreze. Aceste procese au loc la marginile plăcilor şi între ele există un echilibru profund.
Limitele majorităţii plăcilor se află în ocean, dar unele sunt marcate de lanţuri muntoase, precum
lanţul Himalaya, care marchează limita între placa eurasiatică şi cea indiană.
Evoluția unui teritoriu este rezultatul unor mișcări ale scoarței terestre sub impulsul unor forțe
tectonice. Principalele categorii de mișcări se grupează în trei mari clase:
1) Mișcări orogenetice. Sunt cunoscute și sub denumirea de mișcări “născătoare de munți”;
2) Mișcări epirogenetice. Sunt mișcări ale scoarței terestre care se desfășoară doar pe plan
vertical, fiind mișcări pozitive, de înălțare;
3) Mișcări eustatice. Sunt generate de cauze tectonice sau de schimbări climatice majore și
au ca efect înălțarea sau coborârea nivelului general al mărilor și oceanelor.
Geologul David Adede spune că falia dintre cele două plăci africane se mărește cu 2,5 centimetri
pe an: „Marele Rift împarte Africa în două plăci. Având în vedere ce se întâmplă acum, am
stabilit că una dintre plăci, cea somaleză, se îndepărtează de a doua cu 2,5 centimetri pe an. În
viitorul apropiat, dacă acest fenomen continuă, placa somaleză se va separa de restul
continentului”.
El a mai explicat și că după surparea șoselei din Kenya, s-a deschis un crater uriaș, care s-a
umplut rapid cu apă, lucru care a dus la apariția și mai multor fisuri în pământ. „Avem nevoie de
mai mulți oameni de știință care să facă cercetări și studii extinse asupra terenului din această
regiune, astfel încât să ne poată sfătui unde să construim străzile și clădirile pentru a nu fi în
pericol”, mai adaugă geologul. Valea Marelui Rift, care traversează continentul de la Cornul
Africii până în Mozambic, a fost slăbită de-a lungul anilor de cutremure, alunecări de teren,
precum și de activitatea vulcanică intensă. „Oamenii de știință știu de mult timp că placa
tectonică africană se separă de cea somaleză, de-a lungul Văii Marelui Rift. Este un fenomen
geologic care se întinde de la Marea Roșie la Fluviul Zambezi, pe o lungime de 6.000 de km și
60 de km lățime”, spune David Adede. Separarea continentului african va avea loc în
aproximativ 50 de milioane de ani, când patru țări din Cornul Africii - Somalia, jumătate din
Etiopia, Kenya și Tanzania - se vor desprinde de Africa, pentru a forma un continent nou.
Malurile celor două continente vor fi separate de un ocean.
În septembrie 2005, o fisură uriașă s-a deschis în scoarța pământului, la nord de Afar, o zonă
deșertică, situată la 100 de kilometri de granița dintre Etiopia și Eritreea. Această fisură se
întinde pe o lungime de 60 de km, are o adâncime cuprinsă între 2 și 12 km și o lățime de 5
metri. Geologii estimează că în această fisură a fost deja „injectată” magmă bazaltică. Apariția
fisurii a coincis cu o serie de cutremure și cu erupția vulcanului Dabbahu, lucru care a dus la
apariția mai multor fisuri mici, în partea de sud. Eric Jaques, directorul adjunct al Institutului de
Fizică a Pământului din Paris, declara într-un interviu din 2009 acordat Le Figaro că acesta
reprezintă momentul-zero al deschiderii unui ocean.