RELIEFUL UNITĂŢILOR CONTINENTALE

ŞI OCEANICE
Procesele şi mişcările care au afectat scoarţa terestră au
determinat o distribuire verticală şi orizontală a
reliefului uscatului şi a celui submarin.
1. Treapta munţilor şi podişurilor înalte;
2. Treapta câmpiilor;
3. Şelful continental;
4. Taluzul continental sau povârnişul continental;
5. Platforma bazinului oceanic;
6. Fosele oceanice (gropile abisale).
Relieful bazinelor oceanice şi a continentelor
Curba hipsografică şi hipsometrică reprezintă cea mai bună evidenţă a
caracterului şi comportamentului scoarţei terestre. Din punct de
vedere topografic scoarţa terestră este foare neomogenă.

Oceanele deţin 70.8% din suprafaţa terestră: 35.4% Pacific, 18.4%

Atlantic, 14.5% Indian. Suprafaţa continentelor însumează 29.2%.

Distribuţia suprafeţelor de uscat şi apă este asimetrică, 2/3 din

suprafaţa uscatului fiind concentrată în emisfera nordică; se poate
identifica o emisferă continentală cu centrul în Spania (47% este
continent şi 53% ocean) şi o emisferă oceanică centrată în apropiere
de Noua Zeelandă (89% este ocean şi doar 11% continent).
Curba hipsografică şi hipsometrică
Există 8 unităţi topografice majore la nivelul suprafeţei terestre, din
care două situate la nivelul continentelor şi şase în domeniul
oceanic.
1. Unităţi continentale
1.1 Cordilierele montane (catenele orogenetice)

Reprezintă aliniamente curbate ale zonelor orogenetice în care

stratele sedimentare au fost comprimate, cutate, faliate şi ridicate.
Sunt adesea asociate cu activitatea vulcanică, cu intruziunile
magmatice şi cu procesele de metamorfism ale rocilor. Lungimea
catenelor orogenetice poate ajunge la mii de km, în timp ce lăţimea
atinge uşor sute de km. O divizare generală a catenelor orogenetice
poate fi realizată după vârstă, din acest punct de vedere distingându-
se catene orogenetice tinere şi catene orogenetice vechi. O altă
divizare poate fi facută după orogeneza care le-a creat. Astfel
distingem orogenuri: baikaliene, caledoniene, hercinice şi alpine.
Munţii cutaţi – sunt formaţiuni orogenetice formate prin cutarea, falierea şi
înălţarea rocilor sedimentare şi metamorfice în cadrul foselor, acţiuni însoţite de
vulcanism şi metamorfism. Lanţurile de munţi cutaţi au lăţimi de la câteva sute
până la câteva mii de km. şi lungimi de mii de km. În funcţie de vechime: munţi
vechi şi munţi tineri. Munţii vechi (orogeneza hercinică) au fost puternic
erodaţi, ulterior recutaţi şi fragmentaţi sub formă de munţi-bloc. Sunt mai stabili
tectonic, cu reduse anomalii gravimetrice. Ex. : Munţii Apalaşi, Munţii Scoţiei,
Munţii Pădurea Neagră, Masivul Central Francez, Uralii, Alpii Australieni,
Munţii Tian-Şan, Altai, şi, cu remarcă şi Munţii Dobrogei. Munţii cutaţi tineri,
sunt puternic înălţati, instabili tectonic, cu anomalii gravimetrice şi magnetice
mari. Ex.: Alpii, Carpaţii, Himalaya, Anzii, Cordiliera Nord-Americană.
1.2 Platformele continentale

Sunt areale joase, cu relief puţin de câmpie sau

podişuri joase, cu un subasment compus din roci vechi
puternic metamorfozate adeseori acoperit de formaţiuni
sedimentare. Din punct de vedere tectonic sunt stabile. Cele
mai multe platforme continentale au suferit ridicări după
ultima glaciaţiune. Există şi situaţii în care părţi din
platformele continentale sunt afectate de subsidenţă
(regiunea Michigan din USA sau cuveta Mării Aral).
2. Unităţi oceanice
2.1 Dorsalele oceanice;
2.2 Platformele (câmpii) abisale;
2.3 Şelful continental;
2.4 Fosele oceanice;
2.5 Arcurile insulare;
2.6 Bazinele marine marginale.
Din punct de vedere geografic limita dintre domeniul
continental şi cel oceanic este materializată prin
linia ţărmului.

Din punct de vedere geostructural limita între

“continent” şi “ocean”, între scoarţa continentală şi
cea oceanică, limita se găseşte la baza taluzului sau
povârnişului continental.
Unităţile morfostructurale ale domeniilor oceanice

Oceanele ocupă 70.8% din suprafaţa terestră (Pacific – 35.4 %, Atlantic – 18.4% şi
Indian – 14.5%) iar uscatul ocupă 29.2%.

Unităţile majore terestre sunt:

Dorsalele oceanice – lanţuri muntoase subacvatice, de mari dimensiuni, însumând

lungimi de 80.000 km, lăţimi cuprinse între 1000-4000 km. şi înălţimi de peste
2000 m. Crestele sau zonele axiale (centrale) ale dorsalelor sunt tectonic
instabile, cu temperaturi înalte, cu activitate tectonică şi seismică, acestea
reprezentând arealele cu cea mai intensă activitate geodinamică de pe Terra.
Există două tipuri de dorsale: atlantic (cu valea de tip rift în axul dorsalei) şi
pacific (rise) cu bombarea axială dar fără vale rift. Dorsalele sunt intersectate
de numeroase falii de transformare.
Dorsala atlantică
Fisura Silfra din Islanda (vale de rift) –
desparte Placa Eurasiatică de Placa Americii
de Nord

Dorsala atlantică la suprafaţă în Islanda –

desparte Placa Eurasiatică de Placa Americii
de Nord
Margini continentale şi câmpii abisale
Şelful continental, povârnişul şi piemontul oceanic. Şelful
continental reprezintă platforma oceanică cuprinsă între nivelul 0 al apelor
oceanice până la 200-300 m. adâncime. Panta este de < 10 iar lăţimea acesteia
poate ajunge până la 1500 km. (lăţimea medie este de 78 km.). Povârnişul sau
taluzul continental reprezintă suprafaţa înclinată care face lagătura între şelf şi
câmpia abisală. Începe de la marginea şelfului continental şi merge în
adâncime până la 3000-4000 m., unde încep câmpiile abisale. Are o pantă
redusă, cuprinsă între 30-60, rar peste 200. Ca formă de relief principală sunt
canioanele submarine, care continuă râurile de pe uscat. Partea terminală a
povârnişului, spre câmpiile abisale, este reprezentată de piemontul oceanic
format din unirea glacisurilor şi conurilor de împrăştiere a sedimentelor
originare pe uscat, aduse de râuri şi care ajung aici prin curenţii de turbiditate
sau prin intermediul alunecărilor submarine.
Şelful continental,
povârnişul şi piemontul
oceanic
Câmpiile abisale – reprezintă suprafaţa plată a fundului oceanelor şi este
localizată între 3000-6000 m. adâncime. Însumează 30% din suprafaţa globului
şi 45% din relieful submers. Sunt acoperite de un strat gros de sedimente (cca.
300 m.) care provin de la suprafaţa continentelor. Ca element major al reliefului
câmpiilor abisale – canioanele submarine (şanţurile abisale – au 300-500 m.
lăţime şi până la 5 km. adâncime); colinele abisale (50-1000 m. înălţime şi până
la 100 km. lăţime); lanţuri înguste de munţi (3000-4000 m. înălţime); munţi
vulcanici de tip guyot (mai ales în Pacific).
Câmpiile Abisale
Gropile abisale sau fosele – au
aspect de şanţuri foarte adânci cu
deschideri de 30-100 km. la partea
superioară şi de cca. 10 km. în partea
bazală. Fosele au lungimi de 3000-5000
km. şi adâncimi de 2500m – 11.000 m.
(fosa Marianelor 10.994 m. şi fosa
Tonga 10.882 m.). Fosele însoţesc
arcurile insulare cu munţi vulcanici.
Arcurile insulare – sunt asociaţii de insule dispuse în arc, cu dimensiuni
variabile, şi extinse pe mii de km. Iau naştere în zonele de subducţie ale
plăcilor tectonice şi sunt paralele cu fosele oceanice. Aceste insule sunt foarte
active seismic şi prezintă anomalii gravimetrice puternic negative. Exemple de
astfel de arcuri insulare: Aleutine, Kurile.
Bazine marine marginale –
sunt cuprinse între arcurile
insulare şi/sau continentale
(ex. Japonia) şi continente.
Au lăţimi cuprinse între 500
– 1000 km şi adâncimi de
până la 5000 m. Ex. Marea
Japoniei, Marea Ohotsk şi
Marea Filipinelor).
Extreme

Măsurat din centrul Pământului vulcanul Chimborazo (6268 m.)

din Ecuador, este cel mai înalt munte de pe Terra, cu 2168 m.
peste Everest.
Masurat de la nivelul câmpiilor abisale cel mai înalt munte de pe
Terra este Mauna Kea cu 9330 m. total şi 4207 m. peste nivelul
mării