1.

PRINCIPII, CONCEPTE ŞI LEGI ALE FORMĂRII ŞI EVOLUŢIEI

RELIEFULUI

Definirea geomorfologiei: - γή μορφή λογος - (ge morphe logos) = ştiinţa care se ocupă
cu studiul formelor de relief;

-Termenul a fost folosit pentru prima dată de către Powell J. (1888) ca şi “geomorphic geology”.

-Cu înţelesul de “Geomorfologie” se pare că, termenul a fost introdus de către germanul
Neumann F. (1852/1854), în Tratatul de Geografie, în capitolul Morfologia suprafeţei terestre.
Ca termen, morfologia a fost introdus de Goethe (1795) pentru biologie.

-La congresul internaţional de geologie din 1891, McGee îl prezintă pe Powell ca cel care
introduce termenul de geomorfologie.

În România termenul este folosit pentru prima dată de Dimitrescu Aldem în 1910.

Putem spune că, Geomorfologia ca ştiinţă se naşte în 1891, odată cu Congresul Internaţional de
Geologie de la Washington.
Definirea obiectului de studiu şi scopul geomorfologiei

-Obiectul de studiu – forma Pământului privită prin intermediul suprafeţei neregulate a

acestuia – relieful suprafeţei terestre

(interfaţă a acţiunii geosferelor).

-reliefosfera

-geomorfosfera

-Modalităţile de cunoaştere – descrierea şi explicarea formelor de relief.

-Scopul geomorfologiei:

1. de a stabili legile generale care ar putea fi folosite pentru predicţia cantitativă a

schimbărilor morfologiei ca modificare a altitudinii unui punct.

2. geomorfologia aplicativă.
 STRUCTURA GEOMORFOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Metageomorfologia – are în vedere principiile de bază şi conceptele

gândirii în geomorfologie
Geomorfologia descriptivistă - (Geomorfometria)
Geomorfologia explicativă (analitică) – geneză, procese dominante,
stadiul de evoluţie, poziţia şi structura ansamblelor de relief.
-Geomorfologia genetică – factorii: geologic şi climatic.
-Geomorfologia dinamică
-Geomorfologia istorică
-Geomorfologia regională
Geomorfologia aplicată
Metode şi tehnici în geomorfologie (geomorfologia tehnică)
 RETROSPECTIVĂ ÎN DEZVOLTAREA GEOMORFOLOGIEI
CA ŞTIINŢĂ

Geomorfologia – ştiinţă tânără care se conturează în a doua jumătate a secolului al XIX ca o

sinteză a preocupărilor existente în cadrul pedologiei, biologiei, hidrologiei, geologie,
topografiei, ş.a.
Evoluţia unei ştiinţe – prin acumularea de noi concepte, idei, paradigme, principii, care
determină mutaţii majore în raport cu modul de abordare. Pe baza paradigmelor ştiinţifice
dominante (la aceea oră) se pot distinge câteva faze de evoluţie ale geomorfologiei.

EMPIRISMUL – impus de determinismul geografic, cu observaţii ce încercau să satisfacă nevoile

de hrană, adăpost, căi de comunicaţii – idei geomorfice.
-Herodot (485-425 î.c) – Egiptul este un dar al Nilului
-anticipează ideea variaţiei nivelului mărilor şi oceanelor şi susţine ideea distribuţiei munţilor
datorită cutremurelor.
-Aristotel (384-322 î.c.) – vulcanii şi cutremurele sunt apropiate ca origine; face
referiri de asemenea asupra colmatării râurilor.
-Strabo (54 b.c-25 d.c) – studii asupra originii Vezuviului şi asupra mişcărilor orogenetice.
-Seneca (65 d.c) – râul îşi croieşte propria vale.
-Avicena (980-1037) – formarea munţilor prin ridicare sau prin eroziune.
-Leonardo Da Vinci (1452-1519) – face parte din curentul “tehnicist” şi remarcă corelaţia între
debitul râului şi propria vale prin care se scurge.
-Bernard Pallissy (1584) – antagonismul forţelor interne/externe.
-Guglielle (1657), Surell (1841) – fac observaţii asupra torenţilor din Alpi şi formulează noţiunea de profil de
echilibru.

-“Revoluţia intelectuală” din sec 17 care are ca reprezentanţi pe J.Kepler, R. Descartes, G.Leibniz şi I.
Newton – cu rol în descoperirea termodinamicii şi a legilor sale.
-I. Kant (1724-1804), - lucrări cu privire la geneza sistemului solar.
-sec. XVIII – geologia descoperă premise pentru o alternativă conceptuală a “catastrofismului” promovat de
Cuvier, bazat pe succesiunea teologică a vieţuitoarelor în conformitate cu cronologia biblică.
-lucrări ale geologilor englezi:
-J. Hutton (1726-1799), - “prezentul este cheia trecutului” idee consemnată ulterior ca “principiul actualismului”.
Exponent al curentului “plutonist” (care susţine originea magmatică a granitelor) în contradicţie cu
-A. Werner (1750-1817) – liderul curentului “neptunist” – granitele ar fi un rezultat al precipitării chimice în
mediul marin.
Neptuniştii şi Plutoniştii au realizat curentul “academismului”.
-J. Playfair (1748-1819) – preia şi extinde principiile huttoniene – realizează prima formulare clară a relaţiei
între râuri şî văile prin care acestea curg “Legea lui Playfair”, la care s-au adăugat unele idei asupra
modelării glaciare.

-Ch. Lyell (1830), este exponentul cel mai de seamă al concepţiei uniformitariste. În lucrarea “Principii”
analizează cum agenţii exogeni distrug roca, rezultând sedimentele şi peneplenizarea. Consideră marea ca
principalul agent al denudaţie – totuşi este considerat părintele “subaerialismului modern”.
-Elia de Beaumont (1829), emite ipoteza contracţiei legată de geneza structurilor
tectonice.
-Airy J. şi Pratt (1855), emit ipoteza izostaziei şi evidenţiază anomaliile gravimetrice din
zona montană.
-Hall D. (1857), - formulează ipoteza geosinclinalului, extinsă ulterior de Dana J. (1873) şi
Haug E. (1900); acesta din urmă introduce şi noţiunea de platformă.
-F.v.Richtoffen (1886), - descrie procesele de modelare eoliană observate în China.
-Ramsay C. A. (1878) – modelarea prin abraziune.
-La Noe şi Marguerie (1888) – raportează formele de suprafaţă la structură prin lucrări
în Jura – lucrarea “Les formes du terrain
-Bertrand M. (1887) – stabileşte vârsta mişcărilor de cutare de pe Glob.

Şcoala americană
-Powell J. (1857) – introduce noţiunile de nivel de bază, văi consecvente,
epigenetice, antecedente.
-Dutton C.F. (1880-1881) împreună cu Gilbert G.K. (lucrarea “Munţii Henry”) –
dezvoltă ideile lui Powell.
Încununarea acestei etape a fost facută de Suess E. cu lucrarea “Antlitz der Erde”
(Faţa Pământului) elaborată între (1885-1909).
EVOLUŢIONISMUL

-Perioada evoluţionismului constă în explicarea formelor de relief prin analiza sucesiva a celor mai
reprezentative stadii de dezvoltare a acestora.
-Această perioadă reprezintă reflectarea concepţiei evoluţioniste, darwiniste din biologie, şi a teoriei
echilibrului termodinamic din fizică. Dezvoltarea progresivă a formelor este echivalentă cu
legea selecţiei speciilor, respectiv cu principiul fizic al transformării şi conservării masei şi
energiei.
-evoluţionismul s-a consacrat în geomorfologie prin intermediul teoriei “ciclului eroziunii
normale”, elaborată de W.M.Davis. Informaţiile lui Davis s-au bazat pe observaţiile făcute în
SUA de către Powell şi Gilbert asupra rolului apelor curgătoare şi structurii în morfologie.
-Alţi autori care au formulat modele evoluţioniste pentru geneza şi evoluţia formelor de relief au
fost: Penck A., Penck W., Johnson D., King L., Markov K.K.
-Adepţii lui Davis în Europa: Lapparent A., Emm. De Martonne (1909), Johnson D., Baulig H.
(1920) ş.a.
Concomitent geotectonica înregistrează progrese:
-Ternier P., Lugeon M., Bertrand M., - ipoteza marilor deplasări orizontale (teoria şariajului).
-1912 Wegener A. – teoria translaţiei continentelor.
-Bemelev R., Belousov V., Harman H. – încălzirea şi dilatarea materiei sub influenţa mişcărilor
radioactive.
-Ampherer O. (1906), Holmes A. (1928, 1944) – ipoteza expansiunii fundului oceanic.
-Dietz R., Hess H. (1965) – ipoteza tectonicii în plăci.
STRUCTURALISMUL

-Şcoala germană – reticentă la davisianism, având o formaţie naturalistă (Humboldt şi Richtoffen)

-Passarge S. (1904) – a studiat relieful arid din Kalahari.
Penck A., Bruckner E. (1909) – reconstituirea glaciaţiunii cuaternare alpine.
-Dokuceaev (1881) – pune bazele pedologiei (solul poate indica tipul şi timpul modelării).
-Penck W. (1924) – teoria treptelor de piemont.
Structuralismul priveşte relieful ca un sistem structurat. Forma finală a structuralismului se determină în
contextul afirmării geomorfologiei climatice (Germania, Franţa) cu contribuţiile lui: Troll C. (1944),
Budel J. (1948), Cholley A. (1950), Baulig H., Tricart J. (1953, 1965), Cailleux A. (1965).
-în geomorfologie structurală: Gherasimov I., Cotton C.(1947), Birot P (1958), King L. (1953)
Mesceriakov I (1965) Tricart J. (1968).
-cercetarea intimă a proceselor necesită parametrizarea caracteeisticilor morfologice şi cuantificarea
datelor. Curentul cantitativ a apărut după anii ’50:
-Horton R., Strahler A.N., Cailleux A., Leopold L.B., Miller J.P., Scheidegger A. E., Schumm S.
T.G.S. – formulată în 1932 de Bertallanfy L.v. Contribuţii ulterioare au adus: Strahler A.N., Brunet R.,
Cholley A., Chorley R.J., Kennedy B., Huggett R., Scheidegger A. E., Schumm S.
 Dezvoltarea geomorfologiei în România

-Cantacuzino C. (1650-1716) – autorul hărţii Ţării Româneşti

-Dimitrie Cantemir (1650-1716) – “Descriptio Moldavie” cu o hartă a Moldovei

-finele sec. 19 – s-au realizat studii de biologie, geologie, geografie fizică.

-Cobălcescu C. (1831-1892) – regionare morfologică a ţării

-Antipa G. (1867-1944)

-Murgoci G. M. (1872-1920) – descifrează structura în pânze de şariaj a Carpaţiilor

Meridionali
Autori străini care au colaborat la cunoaşterea teritoriului României:

-Cholnoky J. (1910) – studiu asupra Văii Mureşului

-Sawicki L. (1912) – sinteză asupra Transilvaniei
-Nordon A. (1930) – studii asupra Dobrogei şi a Carpaţiilor Orientali.
-Emm. de Martonne (1899-1912) – 60 de lucrări despre România şi două teze de doctorat – La
Valachia – 1902 şi Evolution morphologique des Alpes de Transilvanie în 1907.
-Mehedinţi S. (1868-1962) – elevii lui:
-Al. D. Aldem – studii asupra bazinului Dunăriiinferioare şi nisipurilor mobile din C.
Olteniei.
-Vâlsan G. – întemeietorul geomorfologiei româneşti – studii: Câmpia Română (1915) şi
Valea superioară a Prahovei.
-Brătescu C. – probleme ale geografie Cuaternarului din regiunile joase
-Orghidan N.
-Mihăilescu V. – analiza problemelor de geografie fizică.
-David M. – lucrarea Podişul Moldovei.
-în 1900 ia naştere catedra de geomorfologie a Universităţii din Bucureşti sub conducerea lui
Simion Mehedinţi.
Principii concepte şi legi în geomorfologie

Principii:

Schumm şi Scheidegger (1985-1992) – formulează principalele principii în geomorfologie:

-principiul antagonismului – relieful este un rezultat al interacţiunii forţelor endogene şi exogene.
Se poate aprecia pe baza indicelui de staţionare al reliefului :

S = Vt/Vd.

-principiul instabilităţii (a echilibrului dinamic).

-principiul catenei – întregul relief este compus din lanţuri, secvenţe de relief.
-principiul selectivităţii.
-principiul controlului structural.
-principiul optimalităţii.
-principiul singularităţii.
 Concepte generale în geomorfologie

-Istorismul - încearcă deducerea (din caracteristicile formelor de relief)

a unor evenimente trecute

-Funcţionalismul - înţelegerea modului de modificare al formelor de

relief prin studii aplicate proceselor contemporane
 CONCEPTE UNIFICATOARE ŞI DISCRIMINATORII
ÎN GEOMORFOLOGIE

Concepte unificatoare:
Conceptul de sistem – introdus de Bertalanffy (1932) şi reluat într-o sinteza
în 1950.

-din punct de vedere termodinamic si cibernetic există 3 categorii de sisteme

-sisteme deschise

-sisteme închise

-sisteme izolate
 SISTEMUL GEOMORFOLOGIC

-definirea sistemului – un set de elemente aflate în interrelaţie care

funcţionează împreună ca o entitate integrată într-un mediu.

-un sistem geomorfologic este o structură de procese şi forme aflate în

interacţiune, care funcţionează individual şi continuu pentru a asigura un
ansamblaj de reliefuri (I. Ichim 1989).

Sistemul morfologic

Sistemul Proces-Formă

Sistemul cascadă
Sistemul morfologic – mulţime de variabile morfologice aflate în interrelaţie într-
un anumit fel aşa încăt să asigure funcţionarea sistemului (Hugget, 1985).

Variabilele unui sistem fluvial

-independente :
-timpul
-relieful iniţial
-geologia
-climatul

-dependente:
-volumul reliefului situate peste nivelul de bază
-hidrologia
-morfologia reţelei de drenaj
-morfologia versanţilor
-morfologia albiei
Sistemul cascadă (curgător) – traseu interconectat la transportul de materie şi
energie sau amândouă, împreună cu stocajele de energie şi materie pe care
le poate solicita sistemul (Huggett,1985).

Ex: cascada apei, cascada sedimentelor, cascada energiei solare, cascada

energiei eoliene.

Sistemele geomorfologice fac parte din categoria sistemelor dinamice

nonlineare (Thornes, 1981, Phillips, 1992).
Proprietăţile sistemului geomorfologic:
-Unicitate (Identitate)
-Funcţionalitate
-Autoreglare
-Complexitate

Caracteristicile sistemului geomorfologic:

-poate avea mai multe traiectorii de evoluţie în raport cu starea de
echilibru
-este o structură disipativ-energetică
-evoluţia lui este caracterizată prin discontinuităţi (bifurcaţii) şi
praguri.
 CONCEPTUL DE ENTROPIE

Entropia (Clausius, 1865) – mărime care arată în ce direcţie evoluează un sistem care se află în
echilibru – entropia reprezintă o funcţie a distribuţiei energiei disponibile din sistem şi nu o
funcţie a energiei totale (Prigogine şi Stenger 1979).

Creşterea entropiei, ca mărime de stare a unui sistem, înseamnă descreşterea energiei disponibile a
sistemului. Au fost puse în evidentă analogii cu principiul al doilea al termodinamicii

Sistem termodinamic Sistem geomorfologic

Energia calorică Energia potenţială

temperatură altitudine
 CONCEPTUL DE ECHILIBRU ÎN GEOMORFOLOGIE
Echilibru – relaţie constantă între intrările şi ieşirile dintr-un sistem.
În regimul relaţiilor proces raspuns – se cunosc mai multe tipuri de echilibru:

-echilibru static

-echilibru stabil

-echilibru instabil

-echilibru metastabil
-echilibru staţionar

-echilibru termodinamic

-echilibru dinamic

-echilibru dinamic metastabil

CONCEPTUL “REDUCERII LA JUMĂTATE” SAU “LEGEA RATEI “

-folosit în chimie şi fizică pentru a descrie descreşterea masei de aterial radioactiv. În

geomorfologie a fost introdus de Graf (1977). Fenomenul se bazează pe reducerea
la jumătate a unei cantităţi de material într-o perioadă de timp constantă.

Fenomenul este reprezentat de funcţia exponenţială negativă de descreştere, unde

cantitatea iniţială de material şi cantitatea rămasă după o anumită perioadă de
timp este:

t = timpul scurs
t
T = timpul de injumatatire
1 TAt
   At = cantitatea de material ramasa dupa t
2 A0 A0 = cantitatea initiala de material si ½ este rata de
schimbare.

Acest concept a fost aplicat în geomorfologie în studiul ravenelor, iar Graf a emis
următoarea lege: “un sistem geomorfologic perturbat brusc se apropie de o nouă
stare de echilibru mai repede la început, dar ajustările ulterioare devin progresiv
din ce în ce mai mici”.
 CONCEPTE DISCRIMINATORII

-Uniformitarismul – Hutton 1785

“Aceleaşi procese fizice care operează astăzi au operat şi în decursul timpului

geologic deşi nu întotdeauna cu aceeaşi intensitate”
În definirea acestui concept Schumm (1985) a recomandat sa se ia în
considerare următoarele proprietăţi ale unui sistem geomorfologic:
-scara temporală şi spaţială
-localizarea
-echifinalitatea (convergenţa) – în condiţii diferite şi procese diferite pot
lua naştere morfologii şi depozite similare.
-divergenţa – procese similare pot genera efecte diferite.
-senzitivitatea
-complexitatea – modificarea unui element va conduce la modificarea
celorlalte, sistemul fiind complex.
-Conceptul de “prag geomorfologic”

-noţiune discutată de Brunet (1968) şi Schumm (1973) – “un

prag reprezintă o zonă critică prin care trece sistemul de la o stare
de echilibru la altă stare de echilibru”.

Asociat conceptului de “prag geomorfologic” este şi conceptul

de “răspuns complex al sistemului”, (Schumm 1973).
Conceptul de ‘’grade’’

Conceptul a fost introdus de Gilbert (1887) şi explicat de Davis (1902).

Concept similar cu cel al echilibrului dinamic.

Knox (1978), “un râu graded exprimă stări în care relaţiile între procese şi
forme sunt staţionare iar morfologia albiilor rămâne, relativ constantă peste
timp”.

Coroborat cu relative stabilitate au fost introduşi termenii agradare (acumulare

în albie) şi degradare (eroziune în albie).
Conceptul de nivel de baza

Concept introdus de Powell (1857).

“suprafaţă iamginară înclinând uşor din toate părţile spre partea terminală a
râului principal, mai jos de care eroziunea râului încetează”.
Nivelul marilor şi oceanelor reprezintă nivelul de bază general mai jos de care
nu poate avea loc eroziunea uscatului.
Acesta se gaseste în legătură cu nivelele de bază regionale şi locale, controlând
morfogeneza la nivelul uscatului dominat de sistemul geomorfologic
fluviatil.
O foarte mare importanţă o are diferenţa de potenţial dintre nivelul de bază şi
punctul cel mai înalt de pe uscat care se raportează la acest nivel (energia
potenţială a reliefului).
Energia potenţială va fi transformată în energie cinetica, datorită gravitaţiei,
constituindu-se în motorul tuturor proceselor de versant (lineare şi areale).
Energia potenţială - Energia cinetică

-reprezintă energia dată de poziţia unui corp situat peste suprafaţa topografică. Se mai numeşte
“energie potenţială gravitaţională” pentru ca este un rezultat al gravitaţiei.

Ep  m  g  h 1 2
Ec  mv
2
Energia potenţială poate fi transformat in energie cinetică

Ep pierdută = Ec câştigată 1 2
mgh  mv
2
Conceptul de peneplenă

Conceptul se bazează pe teoria evoluţionismului şi pe cel de al doilea

principiu al termodinamicii şi a fost formulat de Davis, la inceputul
sec XX.

Evoluţia reliefului sfârşeste cu o suprafaţa netedă, aproape plană,

denumită peneplenă. Pentru atingerea acestui stadiu, relieful trece prin
fazele evolutive de tinereţe, maturitate si bătrâneţe. În această ultimă fază
reliefuleste lipsit de neuniformităţi, şi poate fi asimilat cu stadiul de
entropie maximă din cadrul termodinamicii, sau starea minimei
disponibilităţi de energie. Sistemuleste la echilibru şi numai un prag
extrinsec impus de climat sau tectonică poate determina o nouă stare
evolutivă.
Conceptul de “ciclu geomorfologic”

A fost introdus de Davis la finele sec 19 si debutul sec 20. Conceptul a

fost elaborat sun influenţa evoluţionismului unde relieful este
imaginat trecând prin trei stadii: tinereţe, maturitate şi bătrâneţe (senilitate),
stadiul final de evoluţie constituindu-l peneplena.

Traseul evoluţiei reliefului de la o suprafaţa primara nederanjata, apoi

prin intermediul proceselor tectonice trecandu-se la faza de tinerete,
apoi maturitate şi in final bătrâneţe şi stingere, poartă numele de ciclu
de evoluţie / ciclu de eroziune / ciclu geomorfologic.
Conceptul de timp geomorfologic

Concept propus de Schumm şi Lichty (1963).

Acestia identifica următoarele unităţi de timp:
-timp ciclic – este timpul necesar pentru realizarea unui ciclu geomorfologic
sau pentru perfectarea profilului de echilibru al unui râu. Se măsoară în
milioane de ani.
-timp de echilibru dinamic (graded) – o perioadă din timpul ciclic în care are
loc perfectarea stării de echilibru în dinamica reliefului. Se masoară în max.
1000 ani.
-timp staţionar (steady time) – secvenţă de timp în care diamica morfologică
este atât de uniformă încât procesele pot fi considerate staţionare. Se poate
întinde de la o secundă până la un an.
-timpul instantaneu – sau momentul producerii fenomenului. ex: timpul de
impact al unei picaturi de ploaie asupra solului.
Într-o alta maniera de abordare a timpului geomorfologic, prin raportul dintre
răspunsul sistemului şi schimbarea regimului factorilor de control până la
instalarea unei noi stări de echilibru:

-timpul de reacţie – ca durată între momentul şocului material/energetic şi

momentul începerii transformărilor efective. ex: producerea unei ploi şi
viitura ce generează modificarea albiei.

-timpul de relaxare - (Melton 1958), ca perioada în care sistemul trece de la o

stare de echilibru la alta şi are loc o stabilizare a unor proprietăţi ale
sistemului.

-timp de recuperare morfologică – perioadă în care morfologia unui teritoriu

revine la o situaţie mai mult sau mai puţin apropiată decât cea de la care s-a
plecat.

Caracterul palimpsestic – situaţie în care o morfologie păstrează urme ale mai

multor cicluri de modelare suprapuse.
SURSELE ENERGETICE CARE GENEREAZĂ ŞI ÎNTREŢIN AGENŢII ŞI
DINAMICA FORMELOR DE RELIEF

Principalele surse de energie implicate în morfogeneză sunt:

-energia solară (1025 Jouli/an)

-energia geotermică (1021 Jouli/an)

-energia vulcanică (1018 Jouli/an)

-energia undelor seismice (1018 Jouli/an)

-forţa gravitaţională

-forţele de gravitaţie extraterestre

-energia reţelelor cristaline din minerale

Energia solară (1026 cal/oră)

-pe Terra ajunge doar 0,5 x 10-9 din care 40% este reflectată de straturile
superioare ale atmosferei.

-fluxul mediu termic este de 1,9 cal/cm2/min.

-Terra primeşte de 7.000 ori mai multă energie de la Soare decât din interior.

Energia pătrunde în scoarţă până la o adâncime medie de 25 m. – limita

heliotermozonei.
-variaţia fluxului termic se manifestă atât pe verticală cât şi în plan orizontal

-reprezintă cea mai disponibilă formă de energie pentru morfogeneză asigurând circa
99,98% din puterea necesară proceselor geomorfologice externe.

-efecte - conversia energiei solare în:

-energie eoliană
-energia apei
-fotosinteză
-energia consumată şi/sau redistribuită prin activităţi antropice
Energia gravitaţională

-gravitaţia – principala energie în Univers.

-reprezintă o combinaţie dintre: forţa de atracţie gravitaţională (G), forţa

centrifugă (cu valoare de 0,4% din G) şi gravitaţia extraterestră (valoare de
0,00001% din G).

-efectele – directe - determină direcţia, orientarea şi intensitatea tuturor

proceselor din geosfere: litosferă, hidrosferă, atmosferă, biosferă.

-în relief, transformă energia potenţială Ep  mgh a acestuia în energie

cinetică 1 2 a agenţilor.
Ec  mv
2
Ex 1: volumul mediu anual al scurgerii de apă pe continente este de cca. 36.000-37.000 km3 şi
produce o energie anuală de 9 x 109 KW.

Ex 2: energia mareeelor produsă de gravitaţia extraterestră.

Energia geotermică (1021 cal/oră)

-a fost pusă în evidenţă în cele mai adânci mine (-10 km). Valoarea creşterii cu 20 grade C/km.

-reprezintă căldura generată de radioactivitatea rocilor

-efecte: procesele crustale (orogenezele, seismele), procesele disjunctive (de fracturare), procesele
magmato-vulcanice, menţinerea câmpului electromagnetic al Terrei.

-vulcanii consumă doar 0,2% din totalul energiei geotermice.

-prezintă o variaţie importantă şi în plan orizontal (în zonele muntoase energia este de cca. 300 J/m2/s la o
medie de 62 J/m2/s pe Terra.

-acţionează şi antigravitaţional – energia geotermică stă la originea forţelor endogene şi este fundamentală
pentru morfogeneză şi configuraţia suprafeţei topografice.

Pe baza celor trei surse importante de energie se pot distinge astfel:

-regiuni cu energie de mediu mare – regiuni în care rata proceselor geomorfologice este mare.

-regiuni cu energie de mediu mică – regiuni cu rată a proceselor geomorfologice mică.

Dinamica agenţilor modelatori şi materializarea lor în teritoriu
 Modul de manifestare al proceselor şi mecanismelor de
modelare

Mişcări tectonice implicate în morfogeneză:

-mişcările orogenetice

-mişcările epirogenetice

-mişcările izostatice

-mişcarile eustatice

-vulcanismul
Forma reala a Terrei
STRUCTURA INTERNĂ A TERREI
Structura internă a Terrei
Plăcile litosferice – fragmente din litosferă de diferite dimensiuni: plăci
majore, plăci medii şi microplăci.
Relieful bazinelor oceanice şi a continentelor
Tipuri de margini de plăci litosferice
1. margini active
2. margini pasive

-marginile active – sunt de două tipuri:

-de acreţie – în cadul acestora litosfera este creată.
-de coliziune – în aceste zone litosfera este consumată sau se conservă.

-marginile de acreţie corespund rifturilor oceanice în care are loc o continuă

aducţiune a magmelor spre suprafaţă

-marginile de coliziune pot fi de mai multe tipuri:

I. de consum, cu subtipurile:
a. coliziune placă continentală / placă oceanică
b. coliziune placă oceanică / placă oceanică
c. coliziune placă continentală / placă continentală
II. conservative (în cazul faliilor de transformare).
TIPURI DE MARGINI ACTIVE
MARGINI DE ACREŢIE
MARGINI DE COLIZIUNE

-COLIZIUNE PLACĂ CONTINENTALĂ – PLACĂ OCEANICĂ

MARGINI DE COLIZIUNE

-COLIZIUNE PLACĂ OCEANICĂ – PLACĂ OCEANICĂ

MARGINI DE COLIZIUNE

-COLIZIUNE PLACĂ OCEANICĂ – PLACĂ OCEANICĂ

MIGRAREA
INDIEI SPRE
ASIA ŞI
FORMAREA
MUNŢILOR
H I M A L AYA
Structura tectonica a Masivului Himalaya
PLĂCILE TECTONICE ŞI MODELE ALE DINAMICII
SCOARŢEI TERESTRE
TERANELE DISCRETE SAU DEPLASATE