GEOGRAFIE FIZICĂ ȘI UMANĂ GENERALĂ

CAPITOLUL 1. GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

Geografia, ca orice ştiinţă, este definită prin anumite cerinţe: obiect de studiu propriu,
legi specifice şi metode proprii de cercetare. În cadrul științelor, inclusiv în geografie, au fost
formulate o serie de principii specifice. Până să ajungă la acest stadiu, geografia a trecut printr-o
evoluţie îndelungată, în paralel cu dezvoltarea societăţii.
Etapa antică a fost marcată de preocupări pe câteva direcții: descifrarea cerului (Ptolemeu,
Hipparch), forma și dimensiunea Pământului (Eratostene), observațiile meteo (Aristotel);
descrierea teritoriilor locuibile (ecumena, oikumena) de către chorografie (Strabon, Ptolemeu).
Etapa medievală (sec. XI-XIV) a fost marcată de contribuția arabilor (cartografia și
chorografia) (Ibn Batutah - explorator arab; Al Idrisi - geograf și cartograf arab).
Etapa marilor descoperiri geografice (sec. XV-XVII) este marcată de călătoriile pe mare
(Cristofor Columb, Amerigo Vespucci, Vasco da Gama, Fernando Magellan) și de noi
descoperiri referitoare la sistemul solar (Copernic, Galilei, Kepler, Newton). Numele
continentului America apare pentru prima oară pe o hartă din 1507, de la numele latinizat al
exploratorului Amerigo Vespuci, care a călătorit în Brazilia și care a emis pentru prima oară
ideea că aceste teritorii aparțin de fapt unui nou continent (denumit de el ,,Lumea Nouăˮ).
În timp, s-a acumulat un fond vast de observaţii, date, analize şi înregistrări ale elementelor
şi fenomenelor geografice petrecute atât pe spaţii restrânse (la nivel local, regional), cât şi la
nivel planetar.
Etapa modernă în geografie: Desfășurată în secolele XVIII - XX, când se acumulează
date noi din teren şi se realizează experimente care dau un conţinut specific geografiei prin
separarea sistemului ştiinţelor geografice care se impun treptat ca o ştiinţă modernă. Se disting
în mod deosebit școala germană și școala franceză de geografie.
Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist și geograf german, în lucrarea „Cosmos”,
fundamentează geografia ca ştiinţă (știință a naturii), punând bazele metodelor de observaţie și
interpretare la majoritatea disciplinelor geografiei fizice. Aplică două principii esenţiale:
- principiul cauzalităţii, potrivit căruia orice fenomen geografic trebuie studiat şi înţeles
prin cauzele care l-au produs, pentru a-i urmări apoi consecinţele;
- principiul geografiei comparate, potrivit căruia fenomenele locale trebuie studiate în
comparaţie cu cele analoage din alte regiuni. Geografia modernă care are ca obiect de studiu atât
întregul teritorial cât şi complexul regional.
Carl Ritter (1779-1859) istoric şi geograf german, nuanţează principiile aplicate de
Humboldt şi emite la rândul său, principiul extensiunii spaţiale care vizează arealul de extindere
a unui fenomen. Concepţia sa subliniază introducerea elementului uman în geografie
„Geografia în relație cu natura și istoria omenirii” (21 vol.), prin care subliniază raporturile
dintre om şi planetă. Ulterior s-au dat primele definiții obiectului de studiu al geografiei, între
care noţiunea de mediu geografic (Élisée Reclus, 1876), ce cuprinde ,,componentele fizice dar şi
omul cu activitatea sa între care există relaţii de interdependențăˮ.
Tot în această perioadă sunt aduse contribuții importante în dezvoltarea unor ramuri
geografice: geologul Carl Naumann (1854) introduce termenul de geomorfologie, ramură în care
se remarcă F. Richthofen, A. Penck, W. Penck, W.M. Davis, Emmanuel de Martonne.
Biogeografia ale cărei baze sunt puse de Al. Humboldt și A.R. Wallace. Geograful francez Emm.
de Martonne folosește termenul de biogeografie în Tratatul de Geografie fizică (1909).
Friederich Ratzel (1844-1904) pune bazele geografiei umane – antropogeografia (1884) - şi ale
geografiei politice (1897). Paul Vidal de la Blache (1845-1918) dezvoltă geografia umană în
Franța, disciplină la care și-au adus contribuții importante J. Brunhes (,,Geografie umanăˮ), A.
Demangeon (geografia umană și geografia socială), G. Chabot (geografia urbană).

1
 Se invidualizează geografia generală - studiul fenomenelor la nivel planetar; geografia
fizică - studiul componentelor naturale, sintetizate de Humboldt și geografia umană– introdusă
de Ratzel și continuată remarcabil de școala franceză de geografie umană (P. Vidal).
Din definirea geografiei ca ştiinţă, rezultă că obiectul său de studiu îl reprezintă mediul
geografic (fenomenele de pe suprafața terestră), care reprezintă un sistem dinamic, unitar şi
diversificat local şi regional. Geografia studiază alcătuirea lui naturală, relaţiile (statice,
dinamice, spaţiale, temporale) dintre cele cinci învelișuri (litosferă/reliefosferă,
atmosferă/climatosferă, hidrosferă, biosferă, pedosferă) şi influenţele activităţii omului asupra
lui. În prezent, geografia nu mai poate fi redusă la o descriere simplă a realităţii la nivelul
suprafeței terestre ci reprezintă o ştiinţă ce implică analize şi sinteze care conduc în final, la legi
generale şi particulare ce explică evoluţia şi repartiţia fenomenelor geografice şi efectele lor.

1.1. Obiect de studiu

Obiectul de studiu al geografiei a fost denumit diferit în perioada modernă a geografiei:
mediu geografic (E. Reclus, 1876) cu cele șase subsisteme (relief, apă, aer, sol, organismele vii,
societatea umană); înveliş geografic (I.P. Braunov, 1910) - înveliș geocentric, geosferic cu limite
mai largi; înveliş geosferic sau terestru (G. Vâlsan); geosistem, sociosistem, sociogeosistem;
mediu înconjurător etc. Limitele învelișului geografic au fost considerate stratul de ozon (limita
superioară) și discontinuitatea Moho (limita inferioară).
Geosistemul, a fost folosit ca termen prima dată de V. Soceava (1963) pentru a defini
obiectul de studiu al geografiei fizice. Ulterior, sfera noţiunii a căpătat un conţinut mai larg,
incluzând, la geosistem (ca rezultantă a întrepătrunderii învelişurilor Pământului) şi ansamblul
de legături ale antroposferei.
Geosistemul reprezintă o unitate teritorială, funcţională, în care elementele componente
(relief, ape, climă, vegetaţie, sol, omul şi activităţile sale) sunt structurate sistemic,
interacţionând reciproc (prin schimburi de materie şi energie) şi funcţionând ca un întreg faţă de
sistemele învecinate.
Principalele trăsături ale geosistemului (învelișului geografic) sunt: 1. este un sistem
deschis; 2. este un sistem organizat structurat; 3. este un sistem unitar (reflectă coeziunea); 4.
este un sistem funcţional; 5. se manifestă prin autoreglare; 6. este un sistem evolutiv (în continuă
mişcare); 7. la contactul dintre subsisteme apar raporturi de continuitate, discontinuitate şi prag.
Sociosistemul este considerat ca obiect de studiu al geografiei umane (Donisă, 1977),
deoarece omul şi activitatea sa au devenit o componentă tot mai importantă în mediul
înconjurător, intrând în studiul geografiei sub numele de antroposferă.
Geografia înglobează cele două ramuri (geografie fizică şi geografie umană) şi avându-se
în vedere interferenţele dintre mediul natural şi societatea omenească, geosistemul şi
sociosistemul alcătuiesc obiectul unitar de studiu numit sociogeosistem.
Abordarea sistemică în geografie
Abordarea sistemică devine un principiu metodologic de cercetare care impune în mod
obligatoriu analiza fenomenelor într-un sistem cu intrări, ieșiri, răspunsuri, având trăsăturile
enumerate mai sus, care în cazul geografiei este suprafața terestră.
Unitatea geografiei fizice şi a geografiei umane nu trebuie privită prin prisma deosebirii
dintre legile naturii şi cele sociale, ci prin tipurile de sisteme teritorial-spaţiale și multitudinea de
legături care se formează în urma efectului activităţii umane într-un anumit loc.
Sistemele teritorial-spaţiale reprezintă sisteme geografice, cu structuri specifice naturale
dar şi socio-teritoriale, de unde concluzia că geografia este o ştiinţă dualistă deoarece ea
abordează şi cercetează ambele tipuri de sisteme.

1.2. Legile învelișului geografic

Legile ce se manifestă în cadrul învelișului geografic sunt expresiile ce definesc tipurile
de relații esențiale ce asigură constanță, stabilitate și repetabilitate relativă în acest sistem. În
cadrul învelișului geografic acționează legi geografice, care se raportează la întregul sistem

2
geografic (legi geografice globale): legea zonalității, legea interzonalității, legea etajării, legea
azonalității și legi geografice specifice, caracteristice unor subsisteme (în cadrul reliefosferei,
climatosferei, hidrosferei, biosferei, pedosferei).
În baza acestor legi s-au individualizat sisteme de ordine ierarhice diferite care au o
desfășurare zonală, regională, locală, în etaje.
În grupa legilor globale intră legi care pot acționa la nivel general, regional sau local:
a. Legea zonalității - impusă de forma aproape sferică a Pământului și de distribuția
inegală a radiației solare. Se detașează benzi latitudinale ce se înscriu în sistemul celor cinci zone
de căldură pe Glob. Zonele apar evidente nu numai la scara fiecărui component (zone de
temperatură, de precipitații, regim de scurgere) dar și la categoriile de sinteză ale acestora (zone
de climă, zone de vegetație, zone de soluri, zone morfo-climatice).
b. Legea interzonalității - acționează la contactul dintre marile zone impuse de prima
lege. Este specifică benzilor latitudinale unde se succed periodic anumite caracteristici din zonele
vecine. Factorii care impun legea sunt înclinarea axei terestre și mișcarea de revoluție a
Pământului. Astfel între zonele anterioare apar zonele subecuatoriale, subtropicale, subpolare.
c. Legea etajării - lege cu caracter regional. Exprimă diferențierea într-un sistem montan
de la o anumită înălțime în sus a etajelor geografice cu trăsături ce pot fi regăsite în zonele aflate
la latitudini mai mari. Trăsăturile sunt asemănătoare dar nu identice.
d. Legea azonalității - este o lege cu caracter local. Impune dezvoltarea unor sisteme
restrânse cu poziție geografică indiferentă în raport cu zonele sau etajele. Există numeroși factori
naturali care o implică: anumite categorii de rocă (calcare, granite, loess, nisip etc.); apele
curgătoare, areale cu exces de umiditate, intervenția antropică. Ex: vegetația azonală.
Legile specifice - acționează la nivelul unui subînveliș geografic (geosferă) sau în cadrul
acestuia pe diferite trepte ce corespund unor subsisteme regionale sau locale. Există astfel legi
specifice reliefosferei, climatosferei, hidrosferei, pedosferei, biosferei.

1.3. Regiune - zonă - peisaj geografic (landșaft) - tip de peisaj

Regionarea reprezintă acțiunea de împărțire a unui spațiu întins în unități și subunități
dispuse într-o ordine ierarhică, fiecare reflectând o anumită alcătuire, structură și dinamică.
Regiunea naturală este spațiul caracterizat printr-un grad ridicat de omogenitate în desfășurarea
elementelor fizico-geografice și un anumit sistem de relații între elemente. Ea constituie un
sistem complex care face posibilă dividerea în subsisteme (subunități geografice) de ordine
diferite, baza fiind o unitate restrânsă, indivizibilă (numită geotop).
Între noțiunile de zonă și regiune geografică apar asemănări dar și deosebiri ca sens, în
cele două direcții principale de analiză (geografia fizică sau umană). Caracteristici comune sunt:
- raportarea la unități spațiale;
- alcătuirea din toate elemente cuprinse în sistem;
-un specific funcțional impus de relații la nivelul spațiului la care se raportează.
Deosebirile mai importante pentru geografia fizică:
- zonele sunt sisteme cu un grad mare de generalizare (ex./ zone climatice, zone
pedogeografice etc.) în care dividerea implică cel mult o treaptă ierarhică (subzona), pe când
regiunile reprezintă unități teritoriale mai mici, dar care se împart într-un număr mai mare de
subunități de ordine diferite.
- zonele apar ca ansambluri de regiuni ce se exprimă printr-o multitudine de peisaje, ca
reflex al asocierii unor sisteme funcționale diferite, dar care au o latură comună - bilanțul
energetic solar specific ce determină un anumit fond climatic general. O unitate regională,
indiferent de rang, își are specificul său peisagistic ca reflex al complexului de relații funcționale
dintre elemente.
Pentru geografia umană și economică, situația este oarecum inversă. Termenul de zonă
este folosit curent pentru areale cu extindere redusă cu un anumit specific funcțional. În schimb,
regiunea se raportează la un spațiu extins în care se interferează un complex de relații
economice, (producție, circulație, consum). Ea include și zonele, ca areale cu un anumit specific

3
funcțional. Într-o regiune economică există orașe în care funcțional se separă zone (industrială,
rezidențială, portuară etc.), în jurul acestora sunt zone periurbane și zone de influență; în spațiul
dintre orașe sunt zone agricole cu un anumit specific (cerealier, viticol, pomicol, zootehnic etc.).
Peisajul geografic reprezintă o porțiune de pe suprafața terestră, a cărei fizionomie
reflectă calitativ și cantitativ rezultatul raportului dintre elementele naturale și antropice ale
unei unități de mediu prin anumite componente dominante, edificatoare. Principalele
caracteristici ale peisajului sunt: unicitatea, omogenitatea, dinamica și fizionomia. Tipul de
peisaj reprezintă o exprimare sintetică a unui număr mare de peisaje din aceeași familie (ex./
peisajul de savană, de tundră, de deșert, de stepă, forestier etc.).

1.4. Metode utilizate în geografie

Metodele aplicate în geografie redau modul de realizare a cercetării și interpretării
rezultatelor. În geografie se aplică metode generale utilizate și în alte ştiinţe (metoda analizei,
sintezei, observaţiei, comparaţiei) dar și metode folosite în ştiinţele apropiate geografiei
(geologie, chimie, fizică, matematică): ex./metoda stratigrafico-paleontologică-prin interpretarea
alcătuirii diferitelor formaţiuni geologice, a raporturilor structurale şi prezenţei fosilelor
caracteristice perioadelor geologice; metoda analizei polenice - stabileşte caracteristicile
condiţiilor naturale din trecut (îndeosebi paleoclima) urmărind pe cele actuale din regiunile unde
sunt răspândite genuri şi specii similare; metoda alternanţei de soluri şi depozite loessoide
urmăreşte depunerea succesivă de loessuri şi soluri fosile ce semnifică alternanţa tipurilor de
climat; metoda statistico-matematică- obţinerea de şiruri de valori necesare reprezentărilor
spaţiale; metoda analizei mineralelor; metoda dendrogeomorfologică (dendron=arbore) -
modificări ale reliefului (căderi de pietre, avalanșe, alunecări de teren etc.) și modificări
climatice înregistrate pe inelele de creștere ale arborilor; metode de analiză izotopică (,,amprenta
izotopicăˮ)- ex./analiza unor izotopi stabili, ex./16O, 18O, 15N, 13C, 2H, cu instrumente specifice
(cromatograf, spectroscop), ce pot indica: temperaturile în timp geologic, originea geografică a
probelor, fertilizatorii utilizați (15N), etc.; metoda datărilor cu izotopul 14C (radiocarbon), etc.
În afara acestora, geografia are metode specifice, care o definesc ca știință:
a) Metode de teren:
- metoda cartării geografice – localizarea pe hărţile topografice şi marcarea prin semne
convenţionale a elementelor mediului obţinându-se hărţi generale sau cu anumit specific
- metoda schiţelor de hartă – relevarea unor caracteristici de detaliu. Ex: secţiuni de albie
- metoda profilurilor schematice – pentru înregistrarea unor situaţii de detaliu în anumite locuri
(ex: profilul de sol, structura unei terase, structura verticală a unei asociaţii vegetale)
b) Metode de cabinet
- metoda morfografică – analiza calitativă a reliefului (reprezentarea diferitelor tipuri de
interfluvii, văi, versanţi în funcţie de fizionomia lor)
- metoda morfometrică – analiza cantitativă a reliefului pe baza reprezentării prin cartodiagrame
- bloc-diagrama – reprezentare tridimensională prin care se stabilesc corelaţii între diferitele
elemente ale reliefului şi alte componente ale peisajului
- schiţa panoramică – reprezentare schematică a elementelor specifice unui sistem local
- metoda profilului geografic complex – redare sintetică pe anumite direcţii a elementelor
principale ale cadrului natural
c) Metode de laborator – metoda analizei granulometrice; realizarea în laborator de
experienţe (modele) pentru urmărirea unor procese geomorfologice (ex./precipitarea) etc.
1.5. Sistemul ştiinţelor geografice
Geografia, având ca obiect de studiu sociogeosistemul – o rezultantă a interacţiunilor
dintre geosferele Pământului inclusiv antroposfera - se împarte în două ramuri (fig.1.1):
I. Geografia generală – studiază la modul general fenomenele geografice la nivel
planetar
II. Geografia regională – utilizează cercetările generale din prima ramură şi analizează
elementele şi fenomenele geografice pe regiuni, ţări sau continente.

4
 I. Geografia generală, la rândul său are două subramuri:
A. Geografia fizică generală studiază fenomenele fizice, mai concret, fiecare geosferă a
Pământului precum şi relaţiile dintre aceste învelişuri. Din detalierea studiilor pentru fiecare
geosferă s-au desprins o serie de subramuri: 1) geomorfologia studiază scoarţa terestră şi
relieful; 2) meteorologia şi climatologia studiază fenomenele legate de atmosferă; 3) hidrologia
studiază hidrosfera (învelişul apelor); 4) biogeografia studiază distribuţia organismelor vii
(plante şi animale); 5) pedogeografia studiază învelişul solurilor (învelişul edafic).
B. Geografia umană generală – studiază elementele generale despre populaţie şi
activitatea sa. În cadrul acesteia se desprind o serie de discipline: geografia populaţiei; geografia
aşezărilor omeneşti (rurale şi urbane); geografia economică, geografia socială, geografia
culturală; geografia politică, geografia istorică, toponimia etc.
II. Geografia regională cuprinde: geografia continentelor, geografia statelor lumii,
geografia unităţilor de relief etc.

Fig. 1.1. Sistemul ştiinţelor geografice

5
 1.6. Dezvoltarea geografiei moderne în România

În 1875 se înfiinţează Societatea Română de Geografie, având ca precursoare societățile de

geografie de la Paris (1821), Berlin (1828), Londra (1830), New York (1851), Roma (1872),
Lisabona (1875). Dacă la început activitatea societăţii cuprindea o serie de preocupări geografice
cu caracter enciclopedic şi descriptiv, ulterior s-au conturat tendinţe de specializare şi trecerea de
la geografia descriptivă la geografia cauzală. În prezent societatea poartă numele de Societatea
de Geografie din România (www.geo-sgr.ro) și organizează conferințe științifice în fiecare an.
Începutul secolului XX este marcat în geografia românească prin înfiinţarea primelor
catedre universitare din ţară, la Bucureşti (1900), Iaşi (1904), Cluj (1919), Cernăuţi (1924),
perioadă în care se pun bazele geografiei moderne cu conţinut cauzal-explicativ şi sintetic.
Profesorii Simion Mehedinți (București), Mihai David (Iași), George Vâlsan (Cluj) și Constantin
Brătescu (Cernăuți) sunt promotorii acestor catedre universitare de geografie.
Întemeietorul şcolii geografice româneşti este considerat Simion Mehedinţi (1868-1962),
primul profesor al catedrei de geografie din Bucureşti. El sintetizează obiectul şi definiţia
geografiei, îi precizează metodele de cercetare, descrierea geosferelor, clasificările şi legile
geografice în lucrarea „Terra - introducere în geografie ca științăˮ (1931).
Absolvent al Universităţii din Bucureşti, cu studii în domeniul filosofiei, istoriei şi
filologiei, S. Mehedinţi devine în 1893 primul bursier al Societăţii Române de Geografie în
străinătate. După un an de studii la Paris, unde se constituia şcoala de geografie regională a lui
Paul Vidal de la Blache, S. Mehedinţi îşi continuă studiile la universităţile din Berlin și Leipzig.
Între 1900 - 1938 este profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti.
Dintre cadrele formate de S. Mehedinţi în spiritul geografiei moderne, s-au impus în mod
deosebit, prin contribuţia lor: George Vâlsan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu.
Cercetările complexe din secolul XX au condus la dezvoltarea disciplinelor de geografie
fizică şi de geografie umană. Studiul reliefului în strânsă legătură cu cercetarea geologică, se
leagă de contribuţia geologilor români Ludovic Mrazec şi Gheorghe Munteanu Murgoci de la
începutul secolului XX.
În aceeaşi perioadă se adaugă contribuţia geografului francez Emmanuel de Martonne
(1873-1955) care a început investigaţiile în Carpaţii Meridionali (1897), extinse apoi şi la alte
regiuni din România. Activitate didactică și de cercetare în România o desfășoară între 1897-
1937. Din opera geografică a lui Emmanuel de Martonne, de peste 60 de lucrări consacrate
teritoriului României, reprezentative sunt cele două teze de doctorat: „La Valachie” (1902), ce
poate fi considerată un model de monografie geografică şi „Evolution morfologique des Alpes de
Transylvanie” (1907), tradusă la noi în 1981. Emmanuel de Martonne a avut o contribuţie
esenţială la dezvoltarea geografiei moderne în România studiind între altele relieful glaciar,
văile transversale, platformele (suprafețele) de nivelare (eroziune) din Carpați (Borăscu, Râu
Șes, Gornovița), structura etnică a populației etc.
După al doilea război mondial, în afara teoriei regionării geografice, care s-a conturat tot
mai mult, a apărut o nouă concepţie asupra geografiei generale şi anume, abordarea sistemică în
geografie (prin obiectul de studiu definit ca geosistem).
După 1990, cercetările geografice româneşti s-au amplificat prin realizarea schimburilor
internaţionale. Învăţământul superior geografic se dezvoltă şi se amplifică în centrele
universitare din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Oradea, Suceava, Craiova, Constanţa și
Târgoviște. Cercetarea geografică se realizează în aceste centre universitare şi în cadrul
Institutului de Geografie al Academiei Române (fondat în 1944) (www.geoinst.ro).
Se înfiinţează Asociaţia Geomorfologilor din România (www.geomorfo.ro), Asociaţia
Geografilor Umanişti din România, Asociaţia Profesională a Geografilor din România
(www.apgr.ro), Asociaţia Română de Limnogeografie (www.limnology.ro) etc.

6
 CAPITOLUL 2. UNIVERSUL
2.1. Date generale

Universul (cosmosul) constituie imensul spaţiu care ne înconjoară, ale cărui limite sunt
imperceptibile (spațiu infinit) şi în care materia componentă se află organizată în structuri aflate
în stadii diferite de evoluţie.
Universul mai este definit ca tot spaţiul şi timpul şi toată materia şi energia din ele.
Cu ajutorul instrumentelor de observaţie s-a reuşit să se cunoască doar o parte restrânsă a
acestuia, numită univers observabil sau metagalaxie în care se află stele, galaxii şi alte structuri
descoperite prin recepţionarea radiaţiilor emise de ele. Obiectele identificate în prezent în cadrul
metagalaxiei se află până la distanţe de ordinul miliardelor de ani-lumină (a.l.)1.
Alte două noţiuni sunt folosite pentru universul care nu poate fi observat:
Universul fizic - situat dincolo de universul observabil pe care îl înconjoară şi constituie
spaţiul în care structurile cosmice nu pot fi observate direct, dar prezenţa lor este presupusă
datorită unor influenţe pe care ele le exercită asupra unor structuri observabile. ex./ unele
abateri de traictorie la corpurile observabile.
Universul total (necunoscut) - a cărui deducţie se face pe baza relaţiilor matematice.
Deși de-a lungul timpului majoritatea observațiilor s-au realizat cu ajutorul telescoapelor
optice în spectrul vizibil (0,38 – 0,72 μm), în prezent dezvoltarea mijloacelor tehnice au permis
recepționarea semnalelor emise de corpuri într-un spectru foarte larg (spectrul electromagnetic).
Deoarece numai lumina vizibilă, undele radio şi o parte din infraroşii şi ultraviolete
pătrund neperturbate prin atmosferă până la suprafața terestră, principalele observatoare instalate
la nivelul acesteia sunt telescoapele optice şi radiotelescoapele. Pentru alte tipuri de radiaţii se
utilizează diverse observatoare plasate pe orbită și echipate cu senzori specifici (infraroșu,
ultraviolet, raxe X, raze gama). Informații importante au furnizat astfel telescopul spaţial
Hubble (HST), observatoarele spațiale Compton, Chandra, Spitzer, Planck etc. În 2022 este
plasat pe orbită telescopul spațial James Webb (îndeosebi pentru observații în infraroșu).
Caracteristici ale Universului:
 Cunoaşterea sa este relativă și limitată, mai clară în universului observabil, respectiv până
la circa 10 miliarde a.l. şi doar deductivă la depărtările foarte mari din universul fizic.
 Universul este omogen fiind alcătuit din elemente chimice și compuși grupate în diverse
structuri. La scara universului structurile sunt distribuite relativ omogen în toate direcţiile.
 Densitatea este extrem de redusă, aspect care a condus frecvent la percepția că „apare ca
vidˮ. Universul este transparent, permiţând radiaţiei să parcurgă spaţiul imens dintre structuri.
 În univers domină atomii de H şi He iar la distanţă mare, cei de O, C, N. etc. Se apreciază
că circa 92% din atomi sunt de H, 7,8% de He şi numai 0,2% celelalte elemente chimice.
 În univers acţionează patru forţe:
- gravitaţia - stă la baza relaţiilor dintre corpurile cereşti de tipul stelelor, planetelor,
sateliţilor etc. (mărimea forţei de atracţie dintre corpuri este direct proporţională cu masele lor şi
invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele).
- forţa electromagnetică – acționează asupra particulelor încărcate electric și explică
legăturile atomice și moleculare. Datorită ei, electronii sunt atrași de nucleu și tot datorită ei
electronii se resping reciproc. Determină emisia de unde radio, radiaţii luminoase şi sintezele
moleculare. Particula purtătoare de forță electromagnetică este fotonul.
- forţa nucleară tare (fundamentală şi reziduală) - acţionează pe un spaţiu limitat din raza
nucleului unui atom, între particulele elementare și cele compuse. Se manifestă în ansamblul
reacţiilor termonucleare din stele. Leagă quarcii în interiorul protonilor și neutronilor (forța
fundamentală), leagă de asemenea protonii și neutronii în nucleul atomilor (forța reziduală).

1
Pentru exprimarea distanțelor foarte mari care există între corpurile cerești se folosesc mai multe unităţi de măsură specifice: a) unitatea
astronomică (u.a.) reprezintă distanţa medie dintre Pământ și Soare iar valoarea ei este de 149,6 mil.km; b) anul lumină (a.l.) corespunde distanţei
parcursă de lumină în timp de un an adică aproximativ 9460 miliarde km; c) parsecul (pc.) este egal cu 206 265 u.a. (3,26 a.l.)
7
 - forţa slabă (interacţiunea slabă, forţa nucleară slabă) guvernează anumite interacțiuni
(ex./ dezintegrarea radioactivă - radioactivitatea). Particulele purtătoare ale acestei forțe sunt o
serie de bosoni (ex./ un boson2 controlează trecerea unui neutrin3 în electron).
Acţiunea complexă a acestor forţe a impus în procesul evoluţiei universului concentrarea
materiei în anumite zone şi individualizarea unor structuri cosmice de dimensiuni diferite:
galaxii, stele, planete, sateliţi, comete etc.

Repere în evoluția cunoștințelor despre Univers

În antichitate s-a impus sistemul geocentric (Ptolemeu). În sec. XVI-XVIII apar ipotezele
lui Tycho Brahe (sistemul geo-heliocentric), N. Copernic (sistemul heliocentric), contribuţiile lui
G. Galilei (observații cu ajutorul telescopului), Johanes Kepler (legile mecanicii cerești), Isaac
Newton (legea atracției gravitaționale, telescopul reflector). În sec. XX se disting contribuțiile lui
Albert Einstein (ecuația energiei, teoriile relativității) şi Edwin Hubble (studiul galaxiilor,
expansiunea universului), la care se adaugă explozia informaţională și misiunile spațiale de la
sfârşitul secolului XX şi în special din ultimele decenii.

2.2. Structurile Universului

Corpurile cosmice care intră în componenţa Universului se pot ierarhiza în trei categorii
principale: a) macrostructuri; b) mezostructuri; c) microstructuri (materia interstelară).

2.2.1. Macrostructurile Universului

Macrostructurile cuprind cele mai mari componente: galaxia și marile grupări de galaxii
(roiuri și super-roiuri de galaxii).
Galaxia reprezintă o sistem de milioane sau miliarde de stele şi sisteme stelare, clustere
stelare, tipuri variate de nebuloase, pulberi, atomi dispersaţi etc., legat gravitațional. Stelele se
rotesc pe orbite cu viteze diferite în jurul centrului său de greutate (centrul galactic). În Universul
observabil se estimează circa 400 miliarde de galaxii care se asociază în grupuri mari (roiuri şi
superroiuri de galaxii) sau mai mici (grupuri, clustere).
Galaxiile au o mişcare de rotaţie în jurul axei lor şi în funcţie de viteza acesteia și de
conținutul de materie, prezintă forme diferite, o turtire mai mare sau mai mică. Spre centrul sunt
grupate cele mai multe stele, cele foarte vechi și nori de plasmă iar la margini stele mai tinere.
Primele măsurători spectrometrice asupra vitezelor de deplasare a galaxiilor au fost
realizate de Edwin Hubble (astronom american) între 1924-1929 care a ajuns la concluzia: „cu
cât galaxiile sunt la o distanţă mai mare, cu atât viteza de deplasare a unora faţă de celelalte
este mai mare”. Ideea a stat la baza formulării teoriei expansiunii Universului.
După forma lor, Edwin Hubble distinge mai multe tipuri de galaxii:
- galaxiile spirale - cele mai numeroase galaxii observate; sunt turtite, au un nucleu sferic
(bulb) și un disc aplatizat ce conține braţele spirale. Nucleul este alcătuit din stele bătrâne. Un
număr de 2-7 braţele pot avea o deschidere diferită. Materia din brațele spirale este doar puțin
mai densă decât materia din restul discului, astfel vizibilitatea galaxiilor spirale se datorează
faptului că stelele din brațele lor sunt mai tinere și mai strălucitoare. Galaxia este înconjurată de
un halou de mari dimensiuni ce conține materie mult mai rarefiată ce aparține structurii acesteia.
- galaxiile eliptice sunt mai puţin numeroase, mai evoluate, au dimensiuni variabile, fără
disc, turtire diferită în funcţie de viteza de rotaţie, contururi mai clare datorită diminuării prafului
şi gazelor, luminozitate mare în centru şi scăzută la periferie. Stelele sunt bătrâne, de culoare
roşie şi se deplasează pe orbite alungite.
- galaxiile lenticulare, mai puțin turtite, cu un disc prezent și cu formă generală de lentilă.

2
bosoni - particule elementare purtătoare de forță (ex./foton); unele particule au fost evidențiate (ex./ bosonii W, Z, Higgs) altele sunt ipotetice
3
neutrin - particulă elementară a materiei cu sarcină electrică 0
8
 - galaxiile neregulate sunt considerate cele mai tinere, în curs de evoluţie; posedă un
nucleu şi au formă neregulată datorită vitezei de rotaţie mare. Există și galaxii neclarificate
având o morfologie neclară, multe fiind galaxii mici greu de clasificat.

Galxiile active sunt galaxiile care emit mari cantităţi de energie, o bună parte a radiaţiei
lor fiind sub formă de raze X, infraroşii şi unde radio. Includ radiogalaxiile şi quasarii.
Radiogalaxiile sunt galaxii eliptice gigant, ce pot emite unde radio de 100 000 de ori mai
puternice decât în cazul galaxiilor normale. Radiogalaxiile conţin adeseori regiuni emiţătoare
situate la depărtări mari una de alta unite de nori de hidrogen.
Quasarii (quasi-stellar radio sources) - structuri de dimensiunea unui sistem stelar emit
mai multă energie decât o glaxie compusă din miliarde de stele. Sunt printre cele mai îndepărtate
obiecte pe care le putem observa în prezent în Univers.
Galaxiile pot avea diametre de ordinul zecilor-sutelor de mii a.l. și se pot grupa (aglomera)
în anumite zone ale Universului sub forma unor roiuri sau super-roiuri de galaxii, uneori numai
clustere locale (grupări cu câteva zeci de galaxii) separate de spaţii ce pot depăşi 300 de milioane
de ani-lumină ce nu conţin galaxii. Universul ar avea astfel aspectul unui burete.
• Grupul de galaxii (cluster) - reprezintă un sistem local alcătuit din galaxii, cu mărimi şi
forme diferite, distribuite neuniform. De exemplu, galaxia noastră împreună cu încă două galaxii
spirale gigant (Andromeda şi Triunghiul) şi peste 30 de galaxii vecine mai mici, eliptice şi
neregulate, formează Grupul Local de Galaxii.
Cu timpul numărul galaxiilor descoperite în Grupul Local a crescut, descoperindu-se noi
galaxii eliptice mici, unele dintre ele fiind sateliţi ai galaxiilor mai mari. Numărul exact de
galaxii din Grupul Local este incert din cauza dificultăţilor în detectare a celor mai puţin
luminoase. Unele dintre galaxii sunt galaxii-satelit pentru cele mai mari.

Galaxia noastră - Calea Lactee

Galaxia în care se află sistemul nostru solar se numeşte Calea Lactee. Ea face parte din aşa-
numitul Grup Local de Galaxii (cluster) alcătuit din peste 30 de galaxii. Calea Lactee a fost
observată încă din antichitate când a fost denumită astfel datorită apariţiei sale pe boltă sub
forma unei mari benzi albe neclare unde se concentrează stele ce o alcătuiesc și care nu pot fi
distinse individual cu ochiul liber. Numele vine de la ,,galaktykos kýklosˮ/gr. = ,,cerc de lapteˮ
Cele mai apropiate galaxii de Calea Lactee sunt galaxiile-satelit Norii lui Magellan, la 140-
160 mii a.l. iar cea mai mare galaxie din cluster este Andromeda situată la circa 2,3 milioane a.l.
Calea Lactee este compusă dintr-un număr estimat între 100-400 miliarde stele grupate în roiuri
de vârste diferite.
Ca formă este o galaxie spirală barată, un disc cu patru braţe principale ce pleacă din
centrul galaxiei și alte câteva brațe intercalate, mai mici. Toate brațele se află într-o zonă definită
de discul galactic. Soarele – steaua noastră, împreună cu sistemul planetar, se află în brațul
Orion la o depărtare de circa 26.000 ani-lumină (circa 8 kpc) de centrul galactic. Brațul Orion
este poziționat între braţele principale Săgetător şi Perseu. Fiecare braț al galaxiei poartă numele
constelației în care este cel mai vizibil.
Galaxia Calea Lactee are un diametru de circa 100.000 a.l. și o grosime de circa 12000 a.l.
Nucleul galaxiei (bulbul) și discul (cu structurile din brațele galaxiei) este înconjurat de un halou
sferic în care sunt cuprinse roiuri globulare de stele și gaze rarefiate. Galaxia are o mişcare de
rotaţie în jurul axei mici cu viteze diferite de la un nivel la altul. În cadrul acestei mișcări
galactice, Soarele are o viteză de circa 220 km/s şi parcurge o orbită eliptică în aproximativ 240
milioane de ani. Ultimele cercetări arată cum Calea Lactee în ansamblu se deplasează cu o viteză
de circa 600 km/s în raport cu cadrele extragalactice de referință. Centru galactic este marcat de
o sursă de radiație foarte intensă, presupus a fi o gaură neagră. Cele peste 100 miliarde de stelele
din galaxia noastră au vârste diferite, unele fiind formate în prima generație de stele de după Big
Bang. Stelele cu masă mare explodează în cele din urmă ca supernove, producând unde de șoc
care trec prin nebuloase și declanșează astfel procesul de formare a altor stele.

9
 2.2.2. Mezostructurile Universului
Mezostructurile Universului cuprind stelele (sistemele stelare) şi roiurile de stele.
 Stelele sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi mari şi lumină proprie. Cu
ochiul liber se pot observa circa 6000 de stele (ambele emisfere), cu luneta peste un milion iar cu
telescopul spațial miliarde de stele. Raza stelelor variază de la 1/10 (stele pitice roșii) până la x
100-1000 Rʘ (stele supergigant) (Rʘ - raza Soarelui). Unde au existat condiţii, gravitaţia și-a
produs efectul și au apărut planetele (exoplanete - dacă sunt descoperite în alte sisteme stelare).
Cele mai mici stele pot fi considerate stelele neutronice cu raze de circa 10 km sau zeci
de km (acestea sunt de fapt faze finale în evoluția unor stele).
Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele (cca 150 mil. km.), iar cea mai apropiată de
sistemul solar este steaua ”α” din constelaţia Proxima Centauri4 (4,2 a.l.). Steaua Polară se află
la circa 430 ani-lumină. Stelele se caracterizează prin:
- luminozitate - reprezintă energia emisă într-o secundă de o stea şi depinde de mărimea
şi temperatura acesteia (variază între 0,0001 – 100 000 Lʘ (luminozitatea Soarelui);
- magnitudine – sau strălucirea stelelor, este o scară logaritmică a luminozității observate
(variază de la (+15) cele mai puţin strălucitoare până la (- 5) pentru cele mai strălucitoare
corpuri); steaua Sirius este printre cele mai strălucitoare (-1,5); planeta Venus (-4,89).
- mărimea stelelor - comparativ cu raza Soarelui; variază între 1/10 km și 100-1000 Rʘ.
- masivitatea stelelor - masa acestora în comparație cu Soarele(Mʘ); până la 250 Mʘ.
- temperatura stelelor este temperatura recepţionată de la atmosfera acestora şi variază
între 2500 - 50.000 K; stelele cu temperaturi sub 6000 K, sunt considerate stele reci iar cele care
depășesc acest prag sunt considerate stele fierbinţi;
- culoarea depinde de temperatură şi variază între alb-albastru (temperaturi foarte
ridicate), galben (temperaturi ridicate) şi roşu (temperaturi mai scăzute);
- compoziţia chimică este cuprinsă între 70%-75% H, 20-25% He, 5% alte elemente.
Analiza compoziție și temperaturii stelelor se face pe baza spectroscopiei stelare (linii spectrale)
inițiată de W. Huggins (1868);
- structura unei stele cuprinde: interiorul stelei alcătuit din materie gazoasă (H și He) sub
formă de particule subatomice cu temperaturi de milioane K şi presiuni de miliarde de atmosfere
și atmosfera stelară cu elemente mai dispersate și care emite lumina și căldura spre exterior;
- vârsta stelelor variază de la 1-2 milioane de ani până la peste 10 miliarde ani. Cele mai
mari stele au o masă de peste 100 de ori masa Soarelui, dar şi cea mai scurtă viață.
Geneza stelelor. Stelele se nasc în interiorul unui imens nor de hidrogen şi praf numit
nebuloasă. Explozia unei stele din vecinătate duce la dezechilibrarea nebuloasei şi permite
gravitaţiei să îşi facă efectul. Norul se contractă încet sub efectul gravitaţiei care face ca materia
să se aglomereze în mod natural. Norul începe să se rotească în jurul propriei axe, temperatura
creşte şi apare embrionul unei stele noi (protostea). Ulterior se declanșează reacţia de fuziune
nucleară. Protosteaua devine atunci stea şi va străluci până când rezerva sa de hidrogen se va
transforma complet în heliu și alte elemente.
În interiorul stelelor, în condiţiile unor presiuni foarte ridicate se produc temperaturi de
milioane de grade Kelvin (ex./15 milioane K în nucleul Soarelui) şi ca urmare prin procesul de
fuziune nucleară din H rezultă He într-o reacție cu câteva etape: a) ciocnirile proton-proton ale
nucleelor de hidrogen duc la aglutinarea două câte două, formând un nucleu de hidrogen greu
(deuteriu); b) acest nucleu încorporează un alt proton şi formează un nucleu de heliu uşor; c) cele
două nuclee de heliu uşor fuzionează - eliberând doi protoni - pentru a crea forma comună de
heliu (cu doi protoni şi doi neutroni). În fiecare etapă se eliberează energie (fotoni, pozitroni).
La temperaturi foarte mari (sute de milioane K), din He - prin fuziuni succesive - rezultă
atomii de C, N, O etc. iar la miliarde K elemente mai grele (Fe, Ni, Au etc.). În stelele normale
nu sunt condiţiile termice pentru asemenea nucleosinteze. În final stelele ajung la explozie şi îşi
împrăştie materia în spaţiu iar din "cenuşa" lor (nebuloase noi) iau naştere alte stele.

4
stelele strălucitoare dintr-o constelație sunt identificate prin litere grecești în ordinea strălucirii (ex./α, β, γ, δ, ε, λ, μ, π), iar în continuare cu
litere latine, după un sistem propus de Johann Bayer (1603)
10
 Diagrama Hertzsprung – Russell – este un grafic care stabileşte o relaţie între
luminozitatea/magnitudinea stelelor și temperatura lor/tipul spectral, implicit și mărimea
acestora. Ansamblul stelelor formează pe grafic o bandă diagonală, numită secvenţa principală.
Ea corespunde perioadei de maturitate a stelelor, în timpul căreia ele îşi transformă rezerva de
hidrogen din nucleu în heliu. Stelele plasate la exteriorul diagonalei sunt stelele
gigant/supergigant respectiv piticele albe. Stelele rămân o mare parte din existența lor în
secvența principală, fiind foarte stabile. Cu cât masa unei stele este mai mare, cu atât mai puțin
rămâne în secvența principală, pentru că reacțiile nucleare se produc mai intens în stelele cu
masă foarte mare. După ce se consumă hidrogenul din miez și începe să ardă hidrogenul din
atmosfera stelei, steaua părăsește secvența principală. Stelele gigant şi supergigant se găsesc
deasupra secvenţei principale iar piticele albe se află pe grafic sub secvența principală.
După principalele caracteristici: mărime, masă, temperatură, stadiu de evoluţie, se pot
diferenţia mai multe tipuri de stele:
- stele pitice roșii sunt cele mai mici și mai reci stele din secvența principală (0,1-0,5
raze solare); din cauza luminozității reduse nu se observă cu ochiul liber; Proxima Centauri este
o pitică roșie; sunt cele mai comune stele din Calea Lactee (76%). Au o evoluție extrem de lentă.
- stele normale cu masă și raza comparabile cu ale Soarelui, au o evoluţie lentă.
- stele gigant cu raze de zeci până la 150 raze solare, luminozitate de peste 100 ori faţă
de cea a Soarelui. Acestea au o viaţă scurtă.
- stele supergigant au cele mai mari caracteristici: raze de sute de ori raza solară;
luminozitate de mii de ori luminozitatea Soarelui; Au viață foarte scurtă (sub 2 milioane de ani).
Stadii finale în evoluția stelelor
Forma unei stele în ultima etapă a existenței sale se numește stadiu final de evoluție.
Soarta finală a unei stele este determinată de masa ei astfel: stelele cu masă redusă, comparabilă
cu a Soarelui, evoluează spre pitice albe trecând la începutul degenerării prin stadiul de gigante
roșii, iar stelele cu masă mare și foarte mare devin la finalul evoluției supernove, stele
neutronice sau găuri negre trecând la începutul colapsului prin stadiul de supergigante roșii.
a) piticele albe au dimensiuni mici (diametrul uneori cât al unei planete) și o viață lungă.
Culoarea recepţionată este de la alb la cenuşiu. Sunt astre foarte dense, dar nu stele propriu-zise
ci ,,rămăşiţe stelareˮ la finalul evoluţiei stelelor cu masă redusă. Masa lor este insuficientă
pentru a mai întreţine reacţia nucleară. Echilibrul lor este susținut de așa-numita presiune de
degenerare a electronilor, produsă de electronii care se resping în miezul stelei. La capătul
câtorva miliarde de ani de evoluţie a unei pitice albe, nu va rămâne decât un astru inert, fără
căldură și fără lumină proprie: o ipotetică pitică neagră.
Protostelele, care datorită masei insuficiente nu pot declanşa reacţia de fuziune îşi pierd
treptat energia devenind pitice brune. Acestea reprezintă obiecte substelare cu masa mai mică
decât este necesar pentru a iniția și a menţine arderea dată de reacţia de fuziune. Piticele brune
sunt numite şi stele ratate, stele prea mici pentru ca atomii de H să fuzioneze în He. Căldura cu
care s-au născut se diminuează în timp până când toată lumina pe care o emit devine de tipul
radiației în infraroşu.
b) stelele neutronice sunt stele aflate în faza finală de evoluţie rezultând prin explozia
unei stele gigant. Sunt compuse în special din neutroni. Diametrul stelelor neutronice este de
câţiva km dar masele lor pot fi de până la circa trei mase solare, densitatea fiind extrem de mare.
Se caracterizează prin câmpuri magnetice puternice și rotație rapidă. Stelele neutronice cu câmp
magnetic intens care emit impulsuri de radiație, la intervale regulate, se numesc pulsari
(,,pulsating starˮ). Emit unde radio sau radiație X cu perioadă scurtă.
c) novele reprezintă stele surprinse într-un eveniment termonuclear de tranziție produs de
obicei de interacțiunea între o stea normală şi una pitică (aflate într-un sistem binar); când steaua
pitică se apropie suficient de mult de steaua însoțitoare, având o densitate mare şi un câmp foarte
puternic poate atrage materie gazoasă (H) de la aceasta. Acest lucru produce o supra-încălzire a
stelei pitice, atingerea unei temperaturi critice și declanşarea unei erupţii explozive în atmosfera
acesteia, fapt care face pentru o perioadă de timp din pitica albă un astru foarte strălucitor, o

11
novă - o falsă ,,stea nouăˮ. Apoi, stelele revin la forma inițială, relativ neschimbată. Există nove
rapide care ajung la maximul de strălucire în câteva zile păstrându-și strălucirea de la câteva ore
la o săptămână și nove lente (cele mai strălucitoare) care strălucesc luni de zile sau chiar ani.
d) supernovele corespund unui moment termonuclear din finalul evoluţiei unei stele
gigant sau supergigant. După consumarea hidrogenului în interiorul acesteia are loc un lanţ de
reacţii nucleare ce produc temperaturi de miliarde de grade și formarea unui nucleu alcătuit
dominant din Fe și învelişuri ce conţin Si, Mg, O, C, He, H care se menţin la distanţe diferite
datorită energiei emise de acestea (supergigantă roșie). Când nucleul epuizează energia, se
produce o contractare puternică rezultând un miez extrem de dens compus aproape exclusiv din
neutroni. Explozia supernovei se produce când straturile exterioare ale stelei, care au continuat să
colapseze (implozie), lovesc miezul rigid și ricoșează înapoi în spațiu, cu viteze de până la 20000
km/s. În urma exploziei rezultă o energie uriaşă iar purtătorii acesteia sunt neutrinii. Aceştia
invadează învelişurile exterioare unde sunt captaţi de diferite nuclee. Se produce o altă explozie a
învelişurilor exterioare care vor forma o nebuloasă iar din steaua gigant rămâne doar nucleul cu
o densitate uriaşă ce va constitui o stea neutronică.
e) găurile negre sunt nuclee explodate de stele supergigant cu densitate atât de mare
încât gravitaţia puternică împiedică emiterea de radiaţie luminoasă, făcându-le greu detectabile;
marginea acestora, unde obiectele se apropie de a fi capturate se numeşte orizontul evenimentelor
şi este partea care le face observabile, foarte luminoasă datorită colapsului energetic.
Obs. Stelele mai pot fi clasificate după tipul spectral (ex. Soarele - clasa spectrală G2
galben portocalie), după clasa de luminozitate (I-VII),sau uzual o clasificare multicriterială.
Roiurile de stele sunt structuri alcătuite din aglomerări de stele de ordinul miilor şi
sutelor de mii, între care există forţe de atracţie. Au origine, vârstă şi compoziţie chimică
apropiată. Se disting două structuri de roiuri stelare:
- roiuri deschise, neregulate, sărace în stele, au viteză de rotaţie mică.
- roiuri globulare, cu o mare concentrare de stele (zeci sau sute de mii de stele), amplasate
în centrul galaxiei; aici domină stelele bătrâne care au viteze de rotaţie mult mai mari.
Alte structuri stelare: stele binare și stele multiple (sisteme de două sau mai multe stele ce
orbitează una în jurul celeilalte sau în jurul unui centru comun de masă care se află între ele);
stele duble (o stea mică în vecinătatea unei stele mai mari); stele variabile (cefeide) sunt stelele a
căror luminozitate variază în mod regulat sau nu din cauza instabilităţii lor interne.
Constelaţiile reprezintă grupări (tipare) de stele aparent învecinate, majoritatea
evidenţiate încă din antichitate, motiv pentru care poartă denumiri din mitologia antică: Ursa
Minor, Ursa Major, Cassiopeia, Cepheus, Andromeda, Lyra, Capricornus, Scorpius etc. Cele
mai distinctive grupuri de stele din cadrul unei constelații, unite prin linii imaginare, se numesc
asterisme. Constelațiile zodiacale sunt cele poziționate pe cercul de constelații din ecliptică
(orbita Terrei în jurul Soarelui), aceasta fiind împărțită în 12 zone egale (Berbec, Taur, Gemeni,
Rac, Leu, Fecioară, Balanță, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător, Pești).
Deseori stelele dintr-o constelaţie sunt la distanţe foarte mari unele de altele, iar forma
aparentă pe care o schiţează pe cer rezultă dintr-un efect de perspectivă.
Ulterior, pentru a localiza obiectele cosmice de orice natură, întreaga boltă cerească cu
cele două emisfere a fost împărţită în 88 zone convenţionale (poligoane neregulate) trasate în
jurul grupărilor aparente de stele (constelaţiile propriu-zise). Astfel din punct de vedere
astronomic, în prezent, termenul de constelație desemnează una din cele 88 de zone ale cerului
(poligoane) care conțin numeroase structuri cosmice, inclusiv grupările (tiparele) imaginate
inițial (asterisme) și structurile îndepărtate -,,deep-skyˮ(galaxii, roiuri, nebuloase, găuri negre).
2.2.3. Microstructurile Universului
Materia interstelară - este alcătuită din materie foarte rarefiată sub formă de gaze, praf,
particule subatomice dispersată neuniform în spaţiul dintre stele. Gazele sunt formate cu
precădere din ioni, atomi, molecule ionizate de H, He, O etc. Pulberile sunt reprezentate de
particule extrem de mici, din cristale de gheaţă, amestecate cu gaze provenite în urma exploziilor
stelare. Norii cu concentrare mare de pulberi formează nebuloasele (ex./Vulturul, Crab).

12
 2.3. Originea şi evoluţia Universului
În teoria relativității generale, Einstein (1915) folosește inițial o constantă cosmologică
pentru a imagina un univers static, concluzia finală fiind însă exact opusă: universul este dinamic
- acesta fie se extinde, fie se contractă. Albert Einstein dă și ecuația energiei E=mc2 care permite
în anumite condiții obținerea de materie din energie pură. Ulterior observaţiile astronomului
american Edwin Hubble efectuate între 1924-1929 asupra vitezei de deplasare a galaxiilor au
demonstrat extinderea Universului și conduce la apariția unui nou curent în cosmologie.
Ideea expansiunii Universului este demonstrată de E. Hubble, descoperind că lumina
primită de la galaxii ,,se deplasează spre roşuˮ cu cât acestea sunt mai depărtate (efectul
Doppler), sursa de lumină îndepărtându-se de observator cu atât mai repede cu cât ele se află la o
distanţă mai mare (viteza este proporţională cu distanţa).
În 1931 Georges Lemaître a sugerat că materia din Univers a fost inițial o sferă extrem de
condensată, acesta fiind punctul de plecare al teoriei Big Bang. Influențat de această ipoteză
George Gamow dezvoltă ulterior teoria Big Bang-ului fierbinte.
Teoria Big Bang (așa-zisă ˮMarea Explozie Iniţialăˮ care de fapt a reprezentat o extindere
în sine a spațiului), teorie bazată pe ideea expansiunii Universului (demonstrată de Hubble), pe
compoziţia chimică omogenă a Universului (dominant H şi He) şi confirmată de descoperirea
radiaţiei cosmice de fond de microunde, a fost acceptată de majoritatea oamenilor de știință.
După descoperirile lui Einstein și Hubble, au fost emise și alte ipoteze și au urmat cercetări
noi care au completat teoria evoluției Universului. Câteva repere importante sunt:
- 1933 - materia neagră - Fritz Zwicky
- 1957 – reacţiile termonucleare la temperaturi extrem de înalte pot transforma heliu (He)
în elemente mai grele (C, O, Fe etc.) – Fred Hoyle
- 1965 - radiaţia cosmică de fond – Arno Penzias şi Robert Wilson; este o radiație cu
prezență constantă care nu are ca sursă vreo stea sau alt obiect ceresc
- 1970 - încep experimente în acceleratoare de particule, continuate și în prezent; acestea
permit studiul interacțiunii particulelor elementare (neutrini, quarcuri, bosoni etc.)
- 1998 – energia neagră – M. Turner; expansiunea accelerată - S. Perlmutter, P. Schmidt.
- 2015 - detectarea experimentală a undelor gravitaționale.
Radiaţia cosmică de fond se presupune că a apărut după cca 300.000 de ani de la Big Bang,
când Universul s-a răcit până la punctul în care formarea atomilor de hidrogen a fost favorizată
energetic prin legarea electronilor de protoni. Atomii de hidrogen s-au format cu electronii într-o
stare de energie înaltă pe care au pierdut-o trecând într-o stare de energie joasă prin emiterea de
fotoni. Odată decuplați fotonii de materie, ei au călătorit liber prin univers fără a interacționa cu
materia și constituie ceea ce se observă azi ca radiație cosmică de fond.
De la momentul Big-Bang-ului, vârsta Universului este apreciată în prezent la circa 13,7
miliarde de ani. Înainte de momentul Big Bang, Universul era redus la o particulă extrem de
mică numită holon sau particula întregului.
Procesul evolutiv al Universului începând de la momentul Big Bang-ului a parcurs două
etape majore, fiecare cu mai multe faze şi momente:
a) Etapa Universului timpuriu (radiativ) se presupune că a durat circa 300000 de ani,
timp în care, pe fondul general al expansiunii, s-a produs scăderea rapidă a temperaturii,
densităţii şi presiunii. În această perioadă apar particulele elementare (ex./quarcurile5) iar la
finalul ei are loc apariția primelor nuclee de H şi He.
Concentrarea masei impunea la început valori enorme ale densităţii şi temperaturii (1032 K)
şi o stare fizică ce nu poate fi stabilită în baza legilor fizicii cunoscute în prezent. Numită era
Planck, perioada de la momentul 0 la 10-43s reprezintă etapa pe care nicio teorie a fizicii nu o
poate descrie. Era Planck a fost urmată de acel stadiu denumit universul quarcurilor sau era
quarcurilor. Universul era o ,,supăˮ de particule și antiparticule6 fundamentale. Acestea se
formau continuu din energie pură, ca perechi particulă-antiparticulă, se ciocneau și se anihilau

5
quarc - particulă elementară a materiei care intră în structura protonilor și neutronilor; sunt influențați de forța nucleară tare
6
majoritatea particulelor au un echivalent de antimaterie, care are aceeași masă, dar sarcină și proprietăți opuse
13
reciproc, transformându-se din nou în energie. Numită uneori era electro-slabă, în această
perioadă s-au format din energie foarte multe perechi de quarcuri și antiquarcuri (simetrie), care
s-au ciocnit, s-au anihilat reciproc și au redevenit energie. Una dintre particulele despre care se
presupune că a existat în primele momente de după Big Bang a fost bosonul X (ipotetic) care
împreună cu antiparticula sa erau instabile și se dezintegrau în alte particule și antiparticule
(quarcuri, antiquarcuri, electroni, pozitroni). O particularitate a bosonului X este că - prin
dezintegrări particulă-antiparticulă - produce un număr mai mare de particule noi decât
antiparticule. În urma ,,bătălieiˮ particulă-antiparticulă au rămas particule neanihilate iar
quarcurile au început să formeze particule mai grele. Un alt boson descoperit în 2013 este
bosonul Higgs care este implicat și el în ruperea spontană a simetriei ce conferă masă celorlalte
particule. Bosonii sunt particule elementare purtătoare de forță, cu o masă infimă sau fără masă.
În continuare temperatura a scăzut la 1010 K, fenomen care a permis și a determinat
trecerea quarcurilor în protoni, neutroni și fotoni. Energia mare a fotonilor a împiedicat inițial
combinarea particulelor pentru a se forma atomii stabili de H. Când temperatura a scăzut sub 1
miliard K, încep reacţiile din care rezultă primele nuclee de H.
Finalul etapei marchează scăderea în continuare a temperaturii, care micşorează numărul
fotonilor şi scăderea acţiunii acestora; trece în prim plan sinteza nucleelor iar la forţele nucleare
se adaugă cele electromagnetice de unde se conturează structurile stabile ale atomilor de H şi He
iar temperatura ajunge la 3000 K. Universul era format dintr-un gaz difuz de H şi He.
b) Etapa Universului material se caracterizează prin predominarea materiei asupra
radiaţiei. În cadrul acestei etape se presupune că s-au înregistrat câteva momente semnificative:
- Perioada cuprinsă între apariția atomilor, la 300 000 de ani de la Big Bang, și aprinderea
primelor stele, după 300-400 de milioane de ani, se numește ,,epoca întunecatăˮ a Universului.
Deși era încă fierbinte și plin de radiație, Universul nu era încă luminat de stele.
Fotonii generați în acea perioadă nu ajung la Pământ ca lumină vizibilă, ci ca fotoni cu
energie mică, adică radiație cosmică de fond din domeniul microundelor (descoperită în 1964 și
cartografiată mai târziu de observatoare spațiale specializate). Lungimea lor de undă, este acum
aceea a unui obiect cu temperatura de - 2700C, cu numai 30C peste zero absolut (radiația
cosmică de fond are T=2,725 K, λ=1,9 mm, f=160,4 GHz). Explicația este că pe măsură ce
Universul s-a extins, lungimile de undă ale radiației s-au mărit de o mie de ori (fotonii au trecut
în spectrul microundelor radio). Misiunea observatorului spațial Planck (2009-2013) a fost de a
cartografia cât mai exact radiația cosmică de fond, realizându-se o hartă all-sky (fluctuațiile
termice ale radiației de fond imprimate pe deep-sky când Universul avea aproximativ 370 000 de
ani). Observațiile telescopului Planck au contribuit și la determinarea structurii Universului (5%
materie obișnuită, 25% materie neagră, 70% energie întunecată) și a vârstei acestuia (13,79
miliarde ani), realizându-se cu această ocazie și măsurători privind densitatea medie a materiei
obișnuite și a materiei întunecate.
- După 300 de milioane de ani, materia care se concretizase mai întâi sub formă atomică şi
apoi moleculară, sub efectul gravitaţiei, a format aglomerări, iar prin concentrarea acestora au
rezultat ,,norii cosmici” de tipul “protogalaxiilor” alcătuiţi predominant din H şi He. Primele
stele s-au format probabil în aceste structuri, la circa 400 milioane de ani după Big Bang și erau
compuse aproape în întregime din H și He, deoarece nu existau alte elemente. Se presupune că
nebuloasele în care se formau primele stele erau mari și fierbinți.
- Prin concentrarea materiei, într-o nouă fază de evoluţie s-au format primele sisteme de
galaxii. Pe măsura evoluţiei lor galaxiile se depărtau unele de altele (spații intergalactice).
- Marea majoritate a galaxiilor au rezultat de la începutul etapei materiale a Universului.
- În cadrul unei galaxii, din ciocnirea atomilor şi moleculelor antrenate în mişcarea gazelor,
au rezultat particule şi grăunciori de substanţă solidă din ce în ce mai mari prin procesul de
acreție (creștere gravitațională). Când dimensiunile lor au depăşit posibilităţile de antrenare în
mişcare de către gaze, sub impulsul gravitaţiei, grăunciorii cad spre zona planului central al
nebuloasei galactice, unde se înscriu pe anumite orbite. Pe aceste orbite, prin acelaşi proces
(aglomerare şi comprimare sub efectul gravitaţiei) apar stelele primare (protostelele).

14
 2.4. Sistemul Solar
2.4.1. Alcătuirea Sistemului Solar

Sistemul Solar este compus dintr-o stea de mărime mijlocie – Soarele şi dintr-un sistem de
alte corpuri cosmice între care:
- 8 planete (Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun)
Terra se află la 1 u.a. de Soare (unitatea astronomică reprezintă distanța medie Pământ -
Soare = 149,6 milioane km).
- câteva planete pitice (dwarf planet) (ex./Pluto, Ceres, Eris, Makemake, Haumea)
- circa 160 sateliţi naturali
- între 100 000 - 500 000 asteroizi cu diametre de la sub 1 km până la sute de km
(100 asteroizi au diametrul >200 km)
- circa 2000 comete din care circa 200 sunt periodice
- meteoroizi – meteori – meteoriţi (corpuri foarte mici captate de gravitația planetelor)
- Centura Kuiper (G. Kuiper - astronom olandez stabilit în SUA) - aglomerare de corpuri
mici și planete pitice situată în medie aproximativ între 30 - 50 u.a. de Soare. Multe
dintre corpurile din centura Kuiper au o orbită extrem de alungită.
Acest tablou sumar al corpurilor cosmice din Sistemul Solar este în continuă
transformare, observaţiile din prezent contribuind la descoperirea de noi corpuri.
O imagine generală a sistemului se prezintă ca un disc cu Soarele în centru şi cu planetele
orbitând în jurul acestuia de la 0,4 u.a. (Mercur) până la 30 u.a. (Neptun) și 40 u.a. (Pluto).
Soarele care ocupă poziţie centrală în cadrul sistemului, cuprinde aproape întreaga masă a
acestuia (99,87%).
Diametrul sistemului este considerat până la aproximativ 100 u.a. (Heliosfera - zona până
la care se face resimțită influența vântului solar și a câmpului magnetic solar), dar alte surse
consideră ca limită a sistemului solar marginea exterioară a norului Oort (circa 100 000 u.a.).
În jurul planetelor gravitează circa 160 de sateliţi cunoscuţi până în prezent, dintre care 60
sateliți descoperiţi înainte de anul 2000, ulterior fiind descoperiți și alți sateliți foarte mici.
În sistemul solar se estimează între 100.000 - 500.000 asteroizi, corpuri de dimensiuni mai
mici decât planetele, uneori diforme, ce se aglomerează în principal sub forma unei centuri
(centura de asteroizi) situată între orbitele planetelor Marte şi Jupiter.
Planetele şi asteroizii execută mişcări de revoluţie în jurul Soarelui iar sateliţii execută
mișcări de revoluție în jurul planetelor.
Cometele au orbite oblice față de planul ecuatorial al Soarelui. Existenţa lor a fost pusă în
legătură cu norul Oort (după numele astronomului olandez J. Oort care l-a stabilit prin calcule) -
o aglomeraţie de corpuri reci situate la distanţe de 103-105 u.a. de Soare, zonă din care se
presupune că provin majoritatea cometelor.

2.4.2. Poziţia şi mişcările corpurilor din Sistemul Solar

În antichitate s-a impus sistemul geocentric. Ptolemeu (90-168 d.Hr.) elaborează teoria
geocentrică în lucrarea “Sintaxa matematică” (preluată în arabă cu titlul “Almageste”), potrivit
căreia centrul întregului sistem este Pământul care stă fix iar în jurul său sunt sfere pe care se
mişcă Luna, Soarele, planetele şi stelele. Totuși, Aristarh din Samos (265 î.Hr.) a fost primul
gânditor care considera Soarele imobil în centrul unei sfere a stelelor iar planetele se mişcă în
jurul său, conturându-se și ipoteza dublei mişcări a Pământului: rotaţia și revoluţia.
Nicolaus Copernicus (1473-1543) emite ipoteza sistemului heliocentric în lucrarea
ˮDespre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereştiˮ apărută în prima ediție la 1543. El
susţinea că Soarele este în centrul sistemului în poziţie fixă iar Pământul şi planetele se rotesc cu
o mişcare uniformă în jurul lui pe orbite circulare.

15
 Galileo Galilei (1564-1642) a emis ipoteza că Soarele este doar o stea printre multe stele
ale Căii Lactee. A descoperit cu ajutorul lunetei (1609) cei patru sateliţi mari ce orbitează pe
Jupiter, aducând prima dovadă împotriva ideii că Pământul ar fi singurul centru de gravitație al
corpurilor cereşti. Galilei analizează fazele planetei Venus indicând rotaţia acesteia în jurul
Soarelui iar prin observarea deplasării petelor de pe suprafaţa Soarelui a demonstrat rotaţia
acestuia în jurul propriei axe. Susține sistemul heliocentric enunțat de Copernic.

2.4.3. Teoria formării Sistemului Solar

Una din teoriile acceptate azi arată că Soarele şi planetele s-au format dintr-un nor de
materie interstelară alcătuit din gaze şi praf (nebuloasă) rezultat din rămăşiţele unor stele
explodate. Teoria are la bază ipotezele lui Pierre-Simon Laplace (1796) privind formarea
sistemului solar (teoria nebuloasei).
Într-un braţ ale Căii Lactee, un nor de praf a început să graviteze sub impactul unei unde de
şoc provenită din explozia unor stele masive. Acest nor, prin concentrare sub influenţa forţei
gravitaţionale, se contractă luând forma unei nebuloase sferice care prin rotire se aplatizează. În
centrul norului contractat, materia în rotaţie a devenit din ce în ce mai densă și fierbinte. Ca
rezultat al coliziunii se formau componenţi mai mari care au început să se concentreze în centrul
discului formând protosteaua (proto-Soarele), care se încălzea treptat datorită presiunii. Materia
care s-a condensat a provocat o imensă creştere de temperatură declanşând reacţia
termonucleară. Datorită mişcării de rotaţie atomii elementelor grele care făceau parte din praful
interstelar erau antrenaţi în mişcare formându-se particule ce se ciocneau între ele. Prin procesul
de acreție (creștere gravitațională), praful și particule din ce în ce mai mari din jur s-au
aglomerat pe un disc de acreție formând protoplanetele (planetoizi, mici planete inițiale).
Printr-un proces de sortare gravitațională, materia mai grea a fost coptată spre centrul
sistemului alcătuind planetele solide (Mercur, Venus, Terra, Marte) iar materia mai ușoară a fost
expulzată spre exteriorul sistemului alcătuind planetele gazoase (Jupiter, Saturn, Uranus,
Neptun). Patru planete solide, patru planete gazoase şi o multitudine de corpuri deosebite au
format Sistemul Solar.
Planetele şi-au continuat deplasarea în jurul Soarelui pe orbite eliptice, cu excentricităţi
diferite alcătuind sistemul planetar.
În procesul evolutiv al fiecărei planete, tot printr-un proces de sortare gravitațională, a
avut loc diferenţierea internă a elementelor componente cu proprietăţi fizice (în special densitate)
şi chimice diferite, determinând separarea lor. Elementele grele au coborât lent spre centrul
planetelor iar cele uşoare s-au ridicat spre suprafaţă. Evoluţia a continuat prin formarea scoarţei
şi a denivelărilor acesteia. Pe Terra gazele au fost expulzate rezultând o atmosferă în care
domină azotul şi oxigenul.

2.4.4. Soarele

Caracteristici generale
Soarele este o stea de mărime mijlocie ce face parte din Calea Lactee, fiind amplasat într-
un braţ spiralat al acesteia (brațul Orion), la circa 26.000 a.l. faţă de centrul galactic.
Soarele este steaua cea mai apropiată de Pământ la cca 149,6 mil. km (distanţă medie),
distanță parcursă de lumină în 8 minute şi 20 secunde.
Ca formă, este o sferă de gaz incandescent ce cuprinde 99,87% din masa întregului Sistem
Solar.
Soarele este alcătuit în principal din H şi He, având o densitate medie de 1,41 g/cm3
(comparativ cu densitatea medie a Terrei de 5,52 g/cm3). Densitatea maximă, în centrul astrului,
este estimată însă la circa 158 g/cm3.
Mişcarea de rotaţie a Soarelui este lentă efectuându-se în 25-27 de zile la ecuatorul astrului
şi 35-37 de zile în zonele celor doi poli solari. Diferenţele sunt determinate de structura sa

16
gazoasă iar rotația lentă face ca turtirea la poli să fie neglijabilă. Viteza de rotație diferă și în
interiorul astrului, o rotație diferențiată a învelișurilor acestuia.
Soarele are suprafaţa de circa 12 000 de ori suprafaţa Terrei, masa este de 330 000 de ori
masa Terrei iar volumul de 1,3 milioane de ori volumul Pământului.
Temperatura în interiorul său (nucleu) este de aproximativ 15 milioane K, iar la suprafaţă
de 5777 K (≈55000C).
Acceleraţia gravitaţională = 274 m/s2 , este de circa 28 de ori mai mare ca a Pământului.
Raza Soarelui este de circa 690.000 Km (diametrul circa 1,39 milioane km) (de 109 ori
diametrul Terrei).
Soarele constituie sursa majorității proceselor și fenomenelor desfășurate pe Pământ
deoarece căldura şi lumina solară reprezintă elemente esenţiale ale mediului terestru,
fenomenele de la suprafaţa Pământului fiind guvernate de energia solară.

Geneza Soarelui şi evoluţia sa

Soarele şi-a început evoluţia dintr-un nor de gaz şi praf cosmic situat în spaţiul interstelar
(nebuloasă). Norul, prin procesul de concentrare (nebuloasă sferică) datorită colapsului
gravitaţional a devenit o protostea. Gazul din interiorul protostelei s-a încălzit treptat şi
presiunea a crescut iar concentrarea gravitaţională a fost puternic accelerată. Se conturează
nucleul dominat de mişcări convective.
După aproximativ 100 de milioane de ani se atinge momentul principal când temperatura
este suficientă pentru a declanşa reacţiile nucleare. Soarele devine astfel o stea de mărime
mijlocie. Această fază a început în urmă cu 4,6 miliarde de ani şi va mai dura încă cca 5 miliarde
de ani astfel încât viața Soarelui este estimată la circa 10 miliarde de ani.
După aceea, nucleul Soarelui va epuiza hidrogenul care poate intra în reacția de fuziune,
echilibru mecanic se va rupe, astrul se va contracta iar partea exterioară a învelişului cu
hidrogenul rămas - pe fondul unei încălziri treptate date de contracție - se va dilata transformând
Soarele într-o gigantă roşie. Materia planetară va fi expulzată sub forma unei nebuloase
planetare. După această fază Soarele va pierde cea mai mare parte a materiei sale, devenind o
pitică albă. Cu timpul, pitica albă se va răci, va înceta să mai lumineze şi va deveni o ipotetică
pitică neagră - un astru rece, fără lumină și temperatură ridicată.

Structura internă a Soarelui

Structural, Soarele este compus din două părţi, fiecare cu mai multe învelişuri (fig.2.1):
1) interiorul Soarelui
2) atmosfera Soarelui (partea externă a acestuia de la care primim lumină și căldură)

1) Interiorul Soarelui (corpul propriu-zis al Soarelui) se compune din nucleu şi două

învelişuri (zone).
a) Nucleul situat în centrul Soarelui, se desfăşoară pe o distanţă de circa 20-25% din rază.
Este alcătuit din H (cca 50%), He (40%) și alte elemente. Densitatea materiei este de 158g/cm3,
iar presiunea de ordinul miliardelor de atmosfere. Se produc reacţii termonucleare (fuziunea
nucleară) la temperaturi estimate la 15 mil. K. În cadrul acestor reacţii atomii de H sunt reduşi la
nuclee, electronii fiind smulşi de pe orbite (starea de plasmă). Nucleele de hidrogen se ciocnesc
şi se transformă în nuclee de heliu. Ciocnirile sunt la nivelul proton-proton și proton-neutron cu
degajări mari de energie sub formă de radiaţii electromagnetice. S-a calculat că în Soare circa
600 de milioane de tone de hidrogen sunt transformate în fiecare secundă în heliu.
b) Zona radiativă reprezintă învelişul care ocupă cea mai mare parte din Soare
desfăşurându-se de la nucleu până la circa 70-80% din raza Soarelui. Temperatura în această
zonă este de cca 5 milioane K. Conţinutul în H este mai mare (70%). Datorită ciocnirilor care au
loc între particulele eliberate din nucleu și cele existente în zona radiativă are loc o absorbţie şi

17
reemisie continuă de particule sub formă de radiaţie electromagnetică (fotoni) și o radiație
corpusculară (neutrini). Energia este transferată spre exterior prin radiație.
c) Zona convectivă se desfășoară de la circa 70-80% din raza Soarelui până aproape de
suprafața acestuia și face trecerea la atmosfera solară. În această zonă, energia este transferată
spre exterior prin curenţi de convecţie care determină o serie de procese şi fenomene în
fotosferă. Se formează celule convective prin care are loc transferul căldurii spre suprafaţă
(convecție). Curenţii de convecţie sunt cei care generează aspectul granular al fotosferei.

2) Atmosfera solară este alcătuită din trei părţi: fotosfera, cromosfera şi coroana solară.

a) Fotosfera (fotos/gr. = lumină) - suprafața vizibilă a Soarelui - este principala parte a

atmosferei solare de la care se propagă spre exterior aproape întreaga lumină emanată de acesta.
Este un strat de plasmă (gaz ionizat) cu temperaturi de 5700 - 7000 K. Are un aspect granular și
o grosime de 100-500 km. Concentrează cea mai mare parte din masa atmosferei solare.
Principalele fenomene din fotosferă:
- Petele solare sunt areale cu dimensiuni variabile în funcţie de intensitatea activităţii
solare şi apar pe suprafața fotosferei sub formă de pete întunecate. Au diametre de sute de km
până la 50-80 mii km şi corespund sectoarelor unde câmpul magnetic are valorile cele mai
ridicate (convecția este inhibată de un câmp magnetic intens). În cadrul lor, temperatura este mai
redusă faţă de restul fotosferei. Petele pot fi izolate sau grupate. Numărul petelor solare oscilează
cu o periodicitate de 11 ani (ciclul solar). Se pot menține de la o săptămână la câteva luni.
- Granulele apar ca “puncte” dense şi sunt provocate de curenţii de convecţie care străpung
deseori fotosfera. Au o durată de manifestare de câteva minute.
- Faculele sunt areale cu strălucire mai mare decât restul fotosferei şi apar în jurul petelor
solare. Se formează datorită modificărilor locale ale câmpului magnetic prin creşterea activităţii
convective. Pot să dureze în medie circa 15 zile.

b) Cromosfera (chromos/gr. = culoare), numită astfel din cauza culorii roşiatice, este
stratul care înveleşte fotosfera având grosimi de 10-15 mii de km, fiind vizibilă în timpul
eclipselor solare, când apare ca un inel purpuriu. Temperatura în cadrul său este de 4000-4500 K
la contactul cu fotosfera şi creşte treptat spre exterior, unde ajunge la 0,5 milioane K. Această
creştere a temperaturii este determinată de fluxuri de unde electromagnetice formate în zona
convectivă şi în fotosferă, care vor deplasa haotic particulele cu viteze mari, rezultând unde de
şoc care transformă energia lor în căldură. Dacă în fotosferă granulațiile sunt relativ circulare
(pete, granule), în cromosferă structurile sunt alungite și mult mai fine (fibrile). Astfel,
fenomenele care se produc în cromosferă sunt:
- Spiculele - jeturi de gaze, ceva mai reci şi dense care se ridică neregulat din cromosferă în
coroana solară la înălţimi de 10-12 mii de km. Ascensiunea lor poate să dureze câteva minute.
- Erupţiile cromosferice corespund unor creşteri rapide a strălucirii unor areale din
cromosferă având aspectul unor imense jerbe luminoase alcătuite din materie gazoasă. Rezultă în
urma dezvoltării unor câmpuri magnetice active ce determină unde de şoc care produc creşteri
bruşte de densitate şi temperatură în jurul petelor din fotosferă. Mai sunt numite şi protuberanţe
solare şi pot ţâşni la distanţe de sute de mii de km deasupra discului solar sub formă de arce.
Prin ele se intensifică radiaţia corpusculară. Erupţiile cromosferice au o mare frecvenţă în
perioadele de maximă expansiune a petelor solare.

c) Coroana solară apare asemenea unui halou alburiu sesizabil cu ochiul liber în timpul
eclipselor totale de Soare. Constituie învelişul exterior al atmosferei solare. Coroana solară este
alcătuită din gaze ionizate. Temperaturile cresc aici până la 1 milion K în partea exterioară
datorită procesului de reconectare magnetică (liniile de câmp magnetic sunt redistribuite
continuu astfel încât energia magnetică este convertită în energie cinetică).

18
 Ca fenomene importante sunt protuberanţele solare care reprezintă erupţiile din
cromosferă ce se extind până în coroana solară sub formă de arce uriaşe pe sute de mii de km şi
lăţimi între 6000-10.000 km; sunt formate din gaze puternic ionizate cu temperaturi foarte mari.
Când ţâşnesc cu violenţă, datorită presiunilor puternice a radiaţiei din cromosferă se numesc
protuberanţe active (explozive) atingând lungimi până la 250 000 km cu activitate de câteva
minute. Altele au aspectul unor nori alungiţi, numite protuberanţe calme cu perioadă de
activitate de câteva luni; uneori au aspect de draperii lungi pe distanţe de 70 000 km.
Ejecţia coronară de masă reprezintă o bulă de plasmă (condensare coronară) aruncată
de Soare în spaţiu. Când ajunge pe Terra poate afecta sateliții, sistemele de comunicaţii şi de
transport al energiei electrice.

Vântul solar este un flux corpuscular de înaltă energie (electroni, protoni, neutrini, etc.),
având originea în expansiunea coroanei solare, care datorită presiunii mari, scapă în exterior din
câmpul gravitaţional al Soarelui. Fluxul (radiația corpusculară încărcată electric) se deplasează
cu viteze de circa 150 km/s în momente calme şi peste 500 km/s în momente de activitate solară
intensă.
Vântul solar exercită presiuni asupra câmpului magnetic terestru determinând producerea
unei presiuni asupra magnetosferei (turtirea acesteia spre Soare), formarea aurorelor polare,
furtunilor geomagnetice etc. Tot el împinge cozile cometelor în direcţia opusă Soarelui.
Aurorele polare sunt generate de interacţiunea dintre particulele vântului solar şi atomii
atmosferei Pământului. Ele se produc în zonele polare pentru că liniile câmpului magnetic al
Pământului - care capturează şi concentrează o parte din particulele vântului solar sub formă de
centuri de radiaţii - se închid prin cei doi poli magnetici, care la rândul lor sunt în apropierea
polilor geografici ai planetei noastre. Închiderea liniilor de câmp magnetic ale Pământului indică
zonele în care acesta este cel mai vulnerabil la fluxul de înaltă energie primit de la Soare. Astfel
zonele cele mai „expuseˮ la interacţiunea solară sunt zonele polare. Particulele vântului solar de
înaltă energie care interacționează cu atmosfera terestră desprind, pentru scurt timp electronii de
pe orbitele atomilor atmosferici (H, O, N). Acest lucru produce un fenomen luminos în atmosfera
înaltă (aurorele polare de diverse culori: roșiatice la circa 300 km înălțime, când interacțiunea se
face preponderent cu atomii de H, albastre și violet la circa 140 km, unde interacțiunea vântului
solar se face preponderent cu molecule de oxigen, culori de roz și verde la circa 100 km înălțime,
unde interacțiunea se face preponderent cu atomii de azot și/sau oxigen).
Teoria structurii Soarelui are în vedere echilibrul mecanic şi termic în care acesta se află.
Echilibrul mecanic: presiunea gazelor + presiunea radiaţiei (orientate spre exterior) =
presiunea gravitaţiei (orientată spre interior).
Echilibru termic: Energia eliberată în interiorul Soarelui este egală cu energia eliberată în
spaţiu de către suprafaţa solară. În Soare nu se stochează nicăieri energie.
Activitatea solară
Activitatea solară reprezintă totalitatea fenomenelor (granule, pete solare, spicule, facule,
erupţii cromosferice, protuberanţe, vântul solar, emisii de radiaţii X şi ultraviolete), ca şi alte
fenomene ce au loc în atmosfera solară. Ele exercită o influenţă deosebită asupra Pământului.
Activitatea solară are un ciclu care durează circa 11 ani.
Cauza care determină această activitate solară rezultă în principal din:
a) rotirea masei solare alcătuită din particule subatomice, aflate într-o continuă deplasare;
b) viteza diferită a mişcării de rotaţie a păturilor ce compun globul solar;
c) efectul curenţilor de convecţie;
d) perturbaţiile câmpului magnetic solar.
Furtunile geomagnetice reprezintă perturbarea temporară a magnetosferei Pământului
cauzată de o undă de şoc a vântului solar şi/sau un flux de câmp magnetic solar care
interacţionează cu câmpul magnetic al Pământului. Câmpul magnetic al Soarelui - de o
intensitate ridicată și cu variații majore - rezultă ca un efect al mișcării diferențiate de rotație a
învelișurilor solare combinat cu efectul mișcărilor de convecție din învelișul corespunzător.

19
 Fig. 2.1. Structura internă a Soarelui (Ielenicz, 2000)

2.4.5. Planetele din sistemul solar

Planetele sunt corpuri cereşti fără lumină proprie, reflectând o parte din lumina pe care o
primesc de la Soare și care descriu orbite eliptice în jurul acestuia. Planetele sistemului solar au
cunoscut o geneză şi o evoluţie comună, formându-se odată cu Soarele, astfel vârsta planetelor
este cu puţin mai mică decât vârsta Soarelui.
În sistemul solar se află opt planete care gravitează în jurul Soarelui, în ordine: Mercur,
Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn – cunoscute încă din antichitate (pot fi observate cu
ochiul liber pe cerul nopții), la care se adaugă planeta Uranus descoperită de W. Herschel în
1781, cu ajutorul telescopului şi planeta Neptun poziţionată prin calcule matematice de către
Verrier în 1846 şi observată în acelaşi an la observatorul astronomic din Berlin.
Iniţial Pluto a fost identificată ca planetă în anul 1930 (a noua planetă) dar în anul 2006
Uniunea Internaţională de Astronomie a definit o nouă categorie de corpuri, planetele pitice
(dwarf planet), corpuri observate în centura Kuiper, categorie în care a fost inclus și Pluto.
Planetele și sateliții lor au primit nume din mitologia greco-romană, apoi planetelor
cunoscute în antichitate romanii le-au dedicat o zi din săptămână: marţi pentru Marte, miercuri
(Mercur), joi (Jupiter), vineri (Venus), sâmbăta lui Saturn. Duminica (Solaris/lat.) era dedicată
Soarelui (Sol/lat.) dar ulterior devine Dies Domini (Ziua Domnului). Ziua de luni a fost dedicată
satelitului nostru natural - Luna. La evrei și la alte câteva religii, sâmbăta a fost considerată ziua
a șaptea a săptămânii (Sabatul - ziua de odihnă) iar duminica este considerată prima zi a
săptămânii.
Uranus şi Neptun, invizibile cu ochiul liber, au fost necunoscute lumii antice.

Mișcarea corpurilor în sistemul planetar

Orbitele eliptice ale planetelor, având Soarele într-unul din focarele elipsei, au lungimi cu
atât mai mari cu cât sunt mai depărtate de acesta. Planul orbital al Pământului (planul în care are
loc mişcarea de revoluţie a Terrei) se numeşte planul eclipticii (sau ecliptica).
Traictoria planetelor se înscrie pe orbite eliptice iar sensul mișcării de revoluție este cel
antiorar (invers acelor de ceasornic), având ca referință emisfera nordică. Mișcarea de rotație
este în același sens cu revoluția (invers acelor de ceasornic, echivalent cu mișcarea de la vest la
est), cu două excepții (Venus și Uranus).
20
 Mişcarea de revoluţie a planetelor în jurul Soarelui este consecinţă a gravitaţiei şi se poate
exprima în baza legilor lui Kepler (1609, 1619):
Legea a I-a. Planetele descriu orbite în formă de elipse având Soarele într-unul din
focare.
Legea a II-a. Raza-vectoare Soare-Planetă descrie arii egale în timpi egali. În consecinţă
viteza pe orbită diferă în timpul revoluției; planeta se deplasează mai repede în vecinătatea
periheliului (punctul în care este cel mai aproape de Soare) şi mai încet în vecinătatea afeliului
(punctul în care este cel mai departe de Soare).
Legea a III-a. Perioadele de revoluţie orbitală ale planetelor în jurul Soarelui (T) şi
semiaxele mari ale orbitelor lor (a) sunt legate prin relaţia T2/a3=ct. (adică pătratele perioadelor
de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor sau distanţelor medii
faţă de Soare) (fig.2.2).
Astfel durata unei revoluţii în jurul Soarelui creşte cu distanţa faţă de astru; ex./: un an
pentru planeta Mercur are 88 zile, pentru Venus (224 zile); Terra (365 zile); Neptun (165 de ani).

Fig. 2.2. Mișcarea planetelor în baza legilor lui Kepler

Planetele execută şi o mişcare de rotaţie directă în jurul axei lor, adică în acelaşi sens cu
cea de revoluţie (invers acelor de ceasornic); excepţie Venus şi Uranus care se rotesc în sens
invers mişcării de revoluţie, numită mişcare retrogradă. Rotația este foarte rapidă la Jupiter şi
Saturn (cca 10 ore) şi foarte lentă la Venus (243 zile) și Mercur (59 zile).
Când rotaţia este egală ca timp cu revoluţia se spune că este o "rotaţie sincronă" ca în
cazul satelitului Luna şi al majorităţii sateliţilor care prezintă mereu aceeaşi faţă (emisferă
vizibilă) către planetă. Sincronismul a rezultat în timp prin fenomenul de maree, produs de
atracția dintre corpuri, care a redus lent rotaţia corpului respectiv, până ce s-a atins un echilibru
(sincronism) între rotaţie şi revoluţie.
Înclinarea față de ecliptică: Planetele orbitează în jurul Soarelui în planuri foarte
apropiate de ecliptică, diferențe mai mari fiind la orbitele lui Mercur (70) și Pluto (170).
Oblicitatea: Înclinarea planului ecuatorial al planetelor faţă de planul orbital este în
general sub 30o (23o27′ la Terra - fig. 2.3), excepţie făcând Uranus (98o). Această înclinare
conduce pe Pământ la formarea anotimpurilor. Unghiul dintre planul ecuatorial al unei planete și
planul orbital este egal cu unghiul dintre axa de rotație a planetei și perpendiculara pe orbita ei.
Unghiul dintre axa de rotație și planul orbital reprezintă: 900 - oblicitatea (ex./ Terra: 900 - 23o27′
= 66o33′)
Planetele (inclusiv Terra) însoțesc Soarele în mișcarea sa galactică.
Clasificarea planetelor
După plasare pe orbită, compoziție și mărime, planetele se grupează în două categorii:
- planete interne (planete telurice) (tellur/lat. = Pământ): Mercur, Venus, Terra, Marte
- planete externe (planete gigant) - cu dimensiuni foarte mari: Jupiter, Saturn, Uranus,
Neptun.
Separaţia între planetele interne (interioare) şi cele externe (exterioare) este dată de
centura de asteroizi, o aglomerare de asteroizi, situată între orbitele planetelor Marte şi Jupiter
(la circa 2,8 u.a. de Soare).
21
 Fig. 2.3. Înclinaţia axei polare a Pământului

Planetele interne (interioare) numite şi telurice deoarece sunt formate în principal din
roci solide, asemănătoare Terrei, sunt și cele mai dense din sistem (Mercur, Venus, Terra având
o densitate medie de circa 5,5 g/cm3 iar Marte de 3,9 g/cm3). Toate sunt dominant alcătuite din
elemente grele, mai ales fier, nichel, magneziu, diverși silicați. Terra este cea mai mare dintre
planetele interne.
Cu excepţia lui Mercur, ele au o atmosferă provenită din degazeificarea elementelor uşoare
cuprinse la început în interiorul planetelor, rezultând astfel dioxid de carbon, azot, oxigen, vapori
de apă, etc. Planeta Mercur fiind mult mai mică și în același timp cea mai apropiată de Soare, nu
a putut genera și reține o atmosferă.
Planetele externe (exterioare) (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun), aflate la distanţe mari
faţă de Soare, în exteriorul centurii asteroizilor, prezintă o compoziţie gazoasă, fiind compuse
preponderent din hidrogen și heliu. Se consideră că au un nucleu solid, mic în comparație cu
dimensiunea lor. Densitatea lor este mică (0,7-1,7 g/cm3). Mai sunt denumite şi planete gigant,
planete gazoase sau planete joviene (de la Jupiter - cea mai mare dintre ele).
Atmosfera lor imensă este dominată de hidrogen şi heliu iar într-o proporţie mai mică este
prezent metanul (CH4) și amoniacul (NH3).

Sateliţii planetelor
Dintre planetele interioare, numai Terra şi Marte au sateliţi. Planetele exterioare prezintă
sateliţi numeroşi. În anii ’80 în sistemul solar erau cunoscuți circa 60 sateliți.
După anul 2000 pentru planetele exterioare au fost descoperiţi numeroşi alţi sateliţi mult
mai mici, corpuri cu forme uneori neregulate. Astfel se cunoaște până în prezent că în jurul lui
Jupiter gravitează 63 de sateliţi, Saturn - 60, Uranus -27 şi Neptun – 13 sateliţi. Numărul total al
sateliţilor naturali cunoscuţi din sistemul solar a crescut astfel la circa 160 sateliți iar observațiile
continuă. Mercur și Venus nu au sateliți, Terra are un satelit iar Marte doi sateliți foarte mici,
diformi, care orbitează rapid foarte aproape de planetă.
Unii sateliţi din sistemul solar sunt chiar mai mari decât planeta Mercur (4880 km), cum
sunt Ganymede (cel mai mare satelit al sistemului solar - 5262 km diametru) și Titan - 5150 km.
Callisto are 4806 km diametru, iar alţii au dimensiuni comparabile cu Luna (3476 km în
diametru): Io - 3642 km şi Europa 3138 km.
Deplasarea sateliţilor în jurul planetelor se face în sens direct (invers acelor de ceasornic),
pe orbite aproape circulare aflate în majoritatea cazurilor aproape de planul ecuatorial al planetei.
În majoritatea cazurilor, perioada de rotaţie a lor este egală cu perioada de revoluţie
(mişcare sincronă), ca și în cazul Lunii - satelitul Pământului, acesta fiind motivul pentru care
satelitul prezintă mereu aceeaşi faţă (emisferă) către planetă.
Sunt alcătuiţi din elemente mai uşoare decât planetele interioare, cu densităţi mai reduse
ca acestea: Luna 3,34 g/cm3, Europa 3,04 g/cm3 sau cu densităţi mai mici (1,5- 2,5 g/cm3).

22
 Planetele interioare - scurtă prezentare

MERCUR
Este planeta amplasată pe prima orbită de lângă Soare fiind cea mai apropiată de acesta, la
o distanţă medie de 0,4 u.a. Dimensiunea celei mai mici dintre planetele sistemului reprezintă
0,38 din diametrul Terrei (38%).
Mişcarea de revoluţie se face în 88 zile. Mişcarea de rotaţie este lentă, realizându-se în
circa 59 zile, fapt ce determină ca turtirea planetei să fie mică. Încetinirea vitezei de rotaţie a fost
determinată de atracţia puternică exercitată de Soare.
Planeta are o compoziție metalică (54% Fe) și prezintă în structura sa un nucleu
predominant feros, o manta extinsă formată din elemente grele şi o litosferă având la suprafaţă
lavă bazaltică consolidată. Densitatea medie este estimată la 5,42 g/cm3. Relieful planetei este
foarte accidentat fiind alcătuit din cratere, platouri, culmi, fracturi de dimensiuni foarte mari.
Originea craterelor se datorează impactului meteoritic şi mai rar activităţii vulcanice din trecut.
Dimensiunile acestora variază de la diametre mici până la 1300 km în diametru (ex: craterul–
bazin Caloris). Este fără activitate vulcanică în prezent.
Este singura planetă fără atmosferă, totuși cu ușoare „urme” de oxigen molecular, sodium
(Na), hidrogen, heliu.
Deoarece masa sa este mică, gravitaţia este redusă. Fiind apropiată de Soare şi cu albedoul
redus, determină o încălzire puternică a feţei însorite cu temperaturi până la +430oC în timp ce pe
faţa opusă Soarelui (,,noapteaˮ) temperaturile scad la -100oC. Nu are sateliți naturali.

VENUS
Reprezintă a doua planetă din sistemul solar (distanţa medie de Soare 0,7 u.a.),
asemănătoare ca dimensiune cu Pământul (0,95 din diametrul Terrei).
După Soare şi Lună este al treilea corp ca strălucire de pe bolta cerească. Având orbita
interioară orbitei Pământului, Venus este vizibilă mai ales seara şi dimineaţa. La noi se mai
numeşte Luceafăr (Luceafărul de seară când apare la apus sau Luceafărul de dimineaţă când
apare la răsărit).
În timp ce durata revoluţiei este de 224 zile, durata rotaţiei în jurul propriei axe durează
243 zile (singura planetă la care rotaţia este mai mare decât revoluţia) („anul venusianˮ este mai
mic decât „ziua venusianăˮ). Planeta are astfel o mişcare retrogradă (sensul acelor de ceasornic
/de la est la vest) foarte lentă, determinând o turtire redusă. Aceasta se datorează unei puternice
atracţii solare care i-a micşorat viteza de rotaţie. De aceea planeta Venus are cea mai lungă ˮziˮ
din Sistemul Solar. Planeta nu are sateliţi.
S-a remarcat o scoarţă bine definită, cu strat granitic (circa 80% din suprafaţă) şi un strat
bazaltic. Relieful planetei este foarte variat: platouri întinse, depresiuni, fracturi, munţi de origine
vulcanică, cratere de impact, cratere vulcanice (planetă cartografiată de misiunea spațială
Magellan 1990-1994). Densitatea medie a planetei 5,25 g/cm3.
Atmosferă dominată de formaţiuni noroase. Din cauza apropierii faţă de Soare, temperatura
din straturile atmosferice inferioare a atins o valoare critică, de la care întreaga cantitate de apă
de pe Venus s-a transformat în vapori. Astfel, întreaga cantitate de CO2 şi de H2O a fost stocată
sub formă de gaz în atmosferă iar pe planetă s-a instalat un puternic efect de seră (temperatură
constantă de circa +430oC).
În compoziţia atmosferei, spre baza ei, este dioxid de carbon (CO2) circa 95%, azot
molecular (N2) circa 3,5%, într-o proporţie mai mică dioxid de sulf, vapori de apă, alte gaze.
Norii formează un strat continuu şi sunt formaţi din soluţii apoase de acid sulfuric (H2SO4). Din
cauza norilor groşi ce o înconjoară, suprafaţa planetei nu poate fi observată cu niciun instrument
optic. Misiunile spațiale au coborât prin atmosferă pentru a putea cartografia. Presiunea
atmosferică este foarte ridicată (93 bari), de 93 de ori mai mare decât pe Terra.

23
 TERRA

Terra este a treia planetă de la Soare, aflată la o distanță medie de acesta de circa 149,6
milioane km (1 u.a. - unitate astronomică) şi prima care are propriul său satelit – Luna. Prin
dimensiunile sale este o planetă mică în sistem (raza ecuatorială = 6378 km), dar cea mai mare
dintre planetele interioare. Rotaţia (siderală) durează 23h 56min 4,09sec iar revoluţia 365,26 zile
(revoluţia siderală).
Temperatura medie pe Pământ este de circa 15oC. Extremele oscilând între +60oC şi –
80oC, cu diferenţieri în funcţie de anotimp, latitudine şi altitudine. Terra este singura planetă care
şi-a menţinut o mare rezervă de apă lichidă care reglează toate procesele atmosferice.
Pe Terra apa se găseşte sub toate formele de agregare, trecând cu uşurinţă din una în alta,
prin cedare sau consum de energie. Viaţa a apărut în apă iar Oceanul Planetar a constituit primul
protector împotriva radiaţiei ultraviolete nocive până la formarea stratului de ozon. Apa care
ocupă 71% din suprafaţa Pământului reglează bilanţul termic de la suprafaţa solului și modelează
scoarţa planetei prin eroziune şi acumulare.
Înclinarea axei Pământului faţă de planul orbitei (ecliptică) este de 66033’ iar faţă de
perpendiculara pe ecliptică este de 23o27’(egală cu unghiul dintre planul ecuatorial şi ecliptică).
Atmosfera este formată din azot - 78% - un gaz inert care atenuează forţa oxigenului,
urmând oxigenul în proporţie de 21%; 1% - alte gaze dintre care: argon - 0,93%, CO2 - 0,03%,
neon, heliu, ozon şi altele cu o pondere foarte redusă.

MARTE
Planeta Marte, plasată pe orbita a IV-a a sistemului solar are o orbită mai alungită cu
diferenţe mari între distanţele minimă şi maximă până de Soare (1,4-1,7 u.a.), distanţa medie
fiind de 1,52 u.a. Această variaţie însemnată a distanţei, face ca Pământul să se găsească, cel mai
aproape de Marte la fiecare 780 zile când sunt şi condiţiile cele mai favorabile pentru observaţii.
Diametrul planetei este 0,53 din diametrul Pământului.
Revoluţia planetei durează circa 687 zile iar rotaţia circa 24,6 ore.
Fotografiile primite de la sondele spațiale au oferit un peisaj asemănător cu deşerturile de
pietre sub un cer colorat portocaliu, datorită particulelor fine de oxid de fier aflate în suspensie în
atmosferă şi de pe sol, de unde şi denumirea de “planeta roşie”.
Relief: cratere de impact şi cratere vulcanice (vulcanul Olympus, cel mai înalt „munteˮ din
sistemul solar, circa 22 000 m.), mari rifturi (Valles Marineris), strat fin de oxid de fier, relief
fluviatil relict. Densitatea medie a planetei este 3,9 g/cm3.
Atmosfera planetei: 95 % CO2; 2,7 % N; 1,6% argon; 0,13 % oxigen. Presiunea
atmosferică infimă, de 6 mbari, este de 170 de ori mai mică decât pe Terra (1013 mbari).
Temperatura la suprafața planetei variază în general între 0oC şi -120oC.
Până în prezent Marte a fost cercetată de peste 40 de misiuni spaţiale dintre care câteva
rovere au coborât pe suprafaţa planetei (Pathfinder/Sojourner 1997, Spirit 2004 – 2010,
Opportunity 2004 – 2012, Curiosity - din 2012) colectând probe şi efectuând analize şi fotografii.
Planeta are doi sateliţi foarte mici cu formă neregulată (Phobos şi Deimos), care se rotesc
rapid pe orbite foarte apropiate de planetă.

Centura asteroizilor
Între orbitele planetelor Marte şi Jupiter, la o distanţă de 2,8 unităţi astronomice de Soare,
se află o adevărată aglomerare (centură) formată din circa 500 000 asteroizi.
Asteroizii sunt corpuri mult mai mici decât planetele, cu forme neregulate (gravitația mică
nu este suficuientă să le modeleze o formă sferică) ce gravitează ca şi planetele în jurul astrului
central. Mărimea lor este foarte variabilă, de la bolovani cu diametru sub 1 km la uriaşi stâncoşi
de circa 800 km diametru. Există descrişi 200 asteroizi cu diametrul mai mare de 100 km. Cel
mai mare asteroid din sistemul solar, Ceres (diametru - 975 km) a fost încadrat în anul 2006 la
categoria planete pitice (dwarf planet).

24
 Meteoriţii
Sunt corpuri cosmice care pătrund în atmosfera terestră având dimensiuni diferite: particule
meteoritice cu dimensiuni sub 1 cm, meteoriţi pentru cei cu diametru de la câţiva cm la câţiva
metri şi bolizi - pentru cei cu masă foarte mare care ajung la suprafaţa terestră, unde dau naştere
la cratere.
Se mai folosește termenul de meteoroid pentru corpul care circulă prin spațiu înainte de a
pătrunde în atmosferă, meteorul este termenul care se referă la fenomen, el definind dâra
luminoasă care se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii atmosferei terestre de către
corpul solid provenit din spaţiul extraterestru. În limbaj popular sunt numite “stele căzătoare”,
deoarece apar ca puncte strălucitoare ce se deplasează pe bolta cerească spre suprafaţa terestră.
Meteoriţii intră în atmosferă cu viteze mari (5-10 km/sec până la câţiva zeci de km/s) şi
datorită frecării cu aerul, se încălzesc şi se volatilizează treptat. Rezultă o lumină a cărei culoare
este diferită de la un meteorit la altul, în funcţie de compoziţia chimică diferită a acestora. Durata
fenomenului este de la câteva secunde (cel mai frecvent) la mai multe minute, atunci când
reuşesc să străbată atmosfera în întregime.
Compoziţia reflectă diferite stadii de evoluţie în geneza Sistemului Solar.
Analiza meteoriţilor arată că sunt formaţi din elemente rezultate din degradarea unor
asteroizi. Se apreciază că în atmosfera terestră intră zilnic circa 20 de tone de meteoriţi.
Pe suprafaţa Pământului s-au descoperit meteoriţi (bolizi) și cratere de impact de mari
dimensiuni.
- Meteoritul Tunguska – căzut în iunie 1908, în Siberia. Au rezultat peste 200 cratere, cu
diametre de 1-50 m pe o rază de 3 km;
- Meteor Crater se află în statul Arizona (S.U.A.) şi a rezultat din căderea unui meteorit cu
cca 50 000 de ani în urmă; craterul principal are un diametru de 1200 m şi o adâncime de 170 m.
- Meteoritul Sikhote Alin a căzut în februarie 1947 în estul Rusiei, la 500 km nord de
Vladivostok. Au fost identificate cca 30 de cratere; masa meteoritului fiind estimată la 28 tone.
Cel mai mare meteorit descoperit se află în Namibia (Hoba Meteorit) și cântărește 60 tone.
Impactul a avut loc în urmă cu circa 80 000 ani. Are în compoziție 84% Fier și 16% Nichel.

Planetele exterioare - scurtă prezentare

JUPITER
Planeta Jupiter - cea mai mare planetă a sistemului solar - este o sferă imensă de gaz (H și
He), cu un mic miez solid, orbitând Soarele la o distanţă medie de 5,2 u.a. (a V-a orbită de la
Soare). Diametrul lui Jupiter este de circa 140.000 km (de 11,2 ori diametrul Terrei). Revoluția
durează circa 12 ani. Rotaţia în jurul axei sale este rapidă, durata acesteia fiind de circa 10 ore.
Densitatea medie redusă (1,34 g/cm3), masa sa uriaşă (de 318 ori masa Pământului) şi
rotaţia rapidă în jurul axei (circa 10 ore), duc laolaltă la o pronunţată turtire la poli, vizibilă şi pe
fotografiile luate prin telescop.
Dungile multicolore de pe suprafața planetei provin de la structurile de convecţie ale
atmosferei ordonate paralel cu ecuatorul din cauza rotaţiei rapide. În emisfera sudică apare un
imens anticiclon activ. Culorile sunt date de diversitatea compuşilor chimici pe bază de hidrogen,
heliu, metan, amoniac îngheţat, compuşi ai sulfului, nori de gheaţă.
Atmosfera conține: 89 % H; 10 % He; 0,3 % CH4; 0,02 % NH3.
Având cea mai mare gravitație, Jupiter este ˮaspiratorulˮ sistemului solar, multe dintre
corpurile care ar putea lovi planetele interioare (comete, asteroizi, meteoriți) fiind atrase de
Jupiter și prăbușindu-se în uriașa sa atmosferă.
Gravitația planetei, și a celorlalte planete gigant, prezintă importanță pentru sondele
spațiale de cursă lungă (ex./ Voyager, New Horizons) care sunt dirijate astfel încât să își
mărească viteza de deplasare și/sau modificarea direcției de deplasare (asistență gravitațională).
Jupiter posedă circa 63 sateliți identificaţi până în prezent, încât îi conferă aspectul unui mini-

25
sistem planetar. Cei mai mari sateliţi identificaţi de Galilei (1610) sunt: Io, Europa, Ganymede
(cel mai mare satelit din Sistemul Solar, depășind ca dimensiune planeta Mercur) şi Callisto.

SATURN
Constituie ultima planetă cunoscută în antichitate (vizibilă cu ochiul liber) şi este situată
faţă de Soare pe o orbită la distanţă aproape dublă în comparaţie cu Jupiter - 9,5 u.a.(a VI-a
orbită de la Soare). Constituie a doua planetă ca mărime, formată dintr-o sferă de hidrogen şi
heliu având un diametru ecuatorial de circa 120.000 Km (9,44 ori diametrul Pământului).
Mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui durează circa 30 de ani.
Saturn este puternic turtit la cei doi poli din aceeaşi cauză a rotaţiei rapide, în doar 10,6 ore
și structurii preponderent gazoase.
Sondele Voyager au oferit imaginea unui glob uriaş, ceţos şi galben, dungat paralel cu
ecuatorul. Este cea mai rarefiată planetă (densitatea - 0,7 g/cm3) și o masă de trei ori mai mică
decât a lui Jupiter. În atmosfera saturniană amoniacul este îngheţat la -180C. Compoziţia
atmosferică: 96 % H2; 3 % He; 0,4 % CH4; 0,01 % NH3.
Planeta posedă un sistem de inele care prezintă discontinuităţi. Inelele planetei (A, B, C, D,
E, F) sunt formate din praf, pietricele şi bolovani uriaşi, dispuse între 70-140 mii km de planetă
şi sunt separate de discontinuităţi (ex: diviziunea Cassini).
A fost sudiată de misiunea spațială Cassini-Huygens ajunsă pe orbita lui Saturn în 2004,
misiune care a lansat capsula spațială Huygens pe satelitul Titan (2005). Misiunea a descoperit
lacuri de metan lichid și munți de gheață pe Titan și gheizere pe satelitul Enceladus.
Planeta are circa 60 de sateliţi dintre care câţiva sateliţi mai mari: Titan (cel mai mare
satelit al lui Saturn, mai mare ca planeta Mercur), Iapetus, Rhea, Dione, Tethys, Enceladus.

URANUS
Planetă descoperită în anul 1781 de astronomul W. Herschel cu propriul telescop. Planeta a
VII-a de la Soare a rămas necunoscută oamenilor în trecut, pentru că nu se observă cu ochiul
liber ci doar printr-un telescop puternic.
Este slab iluminată de Soare, primind de 400 de ori mai puţină lumină decât Pământul
datorită distanţei de circa 3 miliarde km faţă de astru (20 u.a.). Distanţa mare față de Soare face
ca temperatura planetei să fie foarte scăzută. Diametrul este de 4 ori diametrul Terrei.
Revoluţia durează aproximativ 84 de ani iar rotaţia se realizează în circa 17 ore.
Polii planetei sunt îndreptați alternativ spre Soare (,,planeta culcată,,) (deoarece planul
ecuatorial este înclinat la 980 faţă de planul orbital) în timp ce sateliţii săi şi inelele se rotesc în
plan ecuatorial. Densitatea planetei - 1,2 g/cm3.
Atmosfera uraniană este formată în mare parte din H- 83%, He - 15% şi metan (CH4) 2,3%.
Din cauză că metanul atmosferic la temperaturi scăzute absoarbe lumina roşie din spectrul
luminii solare, planeta apare observatorilor ca având culoarea complementară, verde-albăstruie.
A fost descoperit în jurul planetei un sistem de 9 inele înguste şi 27 sateliţi dintre care mai
importanţi sunt Titania, Oberon, Ariel, Umbriel, Miranda.

NEPTUN
La fel ca Uranus, şi Neptun era o planetă necunoscută în antichitate. A fost descoperită în
1846 după ce astronomul francez Le Verrier prevăzuse prin calcule teoretice, că o altă planetă
vecină lui Uranus perturba mişcarea acestuia. Este observată în acelaşi an prin telescop de la
Berlin (astronomul J. Galle).
Se roteşte în jurul Soarelui la o distanţă medie de circa 4,5 miliarde km (30 u.a.) (a VIII-a
orbită de la Soare). Diametrul planetei este de 3,7 ori mai mare decât cel al Pământului.
Mişcarea de rotaţie se efectuează în aproximativ 17 ore iar revoluţia în circa 165 ani. Se
presupune că planeta are un nucleu solid şi este înconjurată de un înveliş gazos, alcătuit din
hidrogen, heliu, metan, amoniac. Densitatea medie a planetei este de 1,7 g/cm3. Neptun are două
inele şi 13 sateliţi, între care Triton (2706 km diametru) este cel mai însemnat.
26
 Pluto
Pluto a fost descoperită în 1930 ca cea mai mică planetă a sistemului solar (a noua planetă).
În anul 2006 a fost încadrată în categoria planetelor pitice (dwarf planet). Diametrul este de
aproximativ 2300 km. Efectuează mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui în aproape 248 de ani la
o distanţă medie de circa 40 u.a. Rotația se desfășoară în circa 6,3 zile.
Este o sferă de gheață, azot și metan înghețat cu un nucleu de rocă.
Are o orbită neobişnuită, înclinată cu peste 17 faţă de planul eclipticii şi foarte alungită
(distanța față de Soare oscilează între 29 și 48 u.a.). Inițial s-a descoperit un satelit (Charon), cu
dimensiuni mari în comparație cu Pluto (~0,5 din dimensiunea planetei), apoi încă 4 sateliți mai
mici. Planeta a fost vizitată de sonda spațială New Horizons (2015-2016).
Regiunea sistemului solar ce este aglomerată de o centură aplatizată de obiecte îngheţate,
asemănătoare unor comete a fost numită Centura Kuiper (Gerard Kuiper, astronom olandez
stabilit în SUA, 1905-1973). Centura Kuiper se află cuprinsă între aproximativ între 30-50 u.a.
Pluto se află în Centura Kuiper, împreună cu numeroase alte corpuri mici din care o parte au fost
încadrate în categoria planetelor pitice (ex./ Sedna, Eris, Quaoar, Makemake, Haumea).

COMETELE

Sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul Soarelui. Când se apropie de
Soare (la periheliu) datorită unor transformări fizico-chimice intense, ele devin strălucitoare, îşi
măresc dimensiunile şi pot fi vizibile pe bolta cerească cu ochiul liber, luând forma unor “stele
cu coadă” aşa cum au fost denumite popular.
Denumirea lor provine din cuvântul grecesc “kome”= coamă. În prezent, sunt înregistrate în
cataloage peste 2000 de comete (în notaţie, trecându-se şi numele descoperitorului şi anul când a
fost observată). În realitate, numărul lor este mult mai mare, majoritatea aflându-se pe orbite la
depărtări foarte mari de Soare.
Sunt compuse din trei elemente care au dimensiuni diferite de la o cometă la alta şi prezintă
evoluţii specifice în timpul parcurgerii orbitei.
a) Nucleul reprezintă componentul principal care are o existență permanentă şi din el se
dezvoltă celelalte elemente pe măsura apropierii de Soare. Este format dintr-un amestec îngheţat
de pulberi solide cu dimensiuni variate şi foate mici cu apă, dioxid de carbon, metan, hidrogen.
b) Coama se dezvoltă în jurul nucleului cu care alcătuieşte capul cometei din momentul în
care cometa se apropie la cca 7 u.a. de Soare. Este formată din materie (pulbere și gaze)
deplasată din nucleu, respectiv moleculele de apă şi radicali ai altor elemente chimice. Când
cometa se apropie mult de Soare se eliberează şi componente metalice.
c) Coada cometei apare ca o fâşie luminoasă cu aspect conic şi frecvent curbată în raport cu
direcţia Soare-nucleu. Pe măsura apropierii de Soare, din nucleu sunt emanate cantităţi de gaze
tot mai mari. În acelaşi timp, creşte presiunea vântului solar. Ca urmare, gazele şi particulele ce
se desprind din nucelu formează coada care este orientată în sens opus deplasării cometei.
După durata mişcării de revoluţie, cometele se clasifică în:
a) Comete periodice (cu o durată de revoluție de până la 200 de ani; mai cunocute sunt:
cometa Encke cu o perioadă de revoluţie de 3,3 ani, cometa Halley (perioadă de revoluţie de 77
de ani), ultima oară observată cel mai aproape de Terra în 1986.
b) Cometele aperiodice au orbite extrem de lungi care ies din spaţiul sistemului solar.

După formarea planetelor exterioare, au rămas multe comete, corpuri care au fost
împrăştiate pe orbite dincolo de marginea sistemului. Unele au pătruns în sistemul solar. Restul
au format un nor sferic uriaş, cu raza între 1000 - 100 000 u.a., calculat de astronomul olandez
Jan Oort. Norul Oort este un rezervor sferic de comete cu perioadă lungă, care le înlocuiesc pe
cele distruse în sistemul solar. Unele comete scapă din nor, altele sunt atrase în sistemul solar
unde încep să se dezintegreze treptat.

27
 2.4.6. Sistemul Pământ – Lună - Soare
LUNA – satelitul natural al Pământului

Pământul are un singur satelit natural – Luna. Denumirea satelitului Terrei este de origine
latină, în antichitatea romană fiind considerată simbol al zeiţei luminii – Diana, iar la greci o
reprezintă pe zeiţa Selena.
Importanţa Lunii pentru Pământ se răsfrânge în special asupra faptului că mareele
provocate în principal de forţa de atracţie a satelitului conduc la frânarea mişcării de rotaţie a
Terrei.
 Date generale despre Lună
- raza ecuatorială 1738 km (~27% din raza Terra); raza polară - 1736 km.
- distanţa medie Pământ-Lună este de 384 400 km. Valoarea medie a perigeului (satelitul
se află în punctul cel mai apropiat de Pământ) este de aproximativ 363 100 km în timp ce valoare
medie a apogeului (punctul cel mai îndepărtat de Pământ) este de aproximativ 405 400 km.
Valorile perigeului și apogeului variază în timpul unui an datorită modificărilor orbitale ale
Lunii (rezultate din atracția diferită ce decurge din poziția relativă Pământ - Lună - Soare).
- acceleraţia gravitaţională la suprafaţa Lunii este de 162 cm/s2, (redusă comparativ cu
Terra - 981 cm/s2). Ca urmare, satelitul nu a realizat reţinerea gazelor din primele faze ale
evoluţiei sale şi nici cele rezultate din vulcanism sau din impactul meteoritic şi în consecință nu
are atmosferă;
- albedoul este redus, cu creşteri în regiunile cu declivitate mare care apar intens luminate
(munți, cratere);
- densitatea medie - 3,34 g/cm3.
 Mișcările Lunii
- mişcarea de revoluţie în jurul Pământului se realizează cu o viteză de circa 1 km/s, în
timp de 27 de zile, 7 ore, 43 minute, 11 secunde (≈27,3 zile) numită revoluţie siderală7,
deoarece punctul de referinţă îl reprezintă o stea din sistem (rotația are 3600).
În raport cu un observator de pe Pământ însă perioada de revoluţie a Lunii în jurul planetei
este de 29 de zile, 12 ore, 44 minute, 2.8 secunde (≈29,5 zile) şi se numeşte revoluţie sinodică8
a Lunii. Cu ea sunt corelate perioadele de flux şi reflux ale Oceanului Planetar. Orbita Lunii face
cu planul eclipticii un unghi mediu de 5o09’.
- Luna realizează o mişcare de rotaţie egală cu mişcarea de revoluţie (mișcare sincronă),
motiv pentru care va expune permanent spre Terra aceeaşi emisferă (emisfera apropiată, fața
vizibilă) în timp ce emisfera îndepărtată (,,fața ascunsăˮ) rămâne neobservabilă de pe Pământ.
Vedem deci de pe Pământ tot timpul aceeaşi faţă a Lunii (doar o singură emisferă).
Datorită atracției diferențiate (poziției relative a corpurilor) și efectului mareic, axa de
rotație a Lunii suportă balansări, oscilații (numite nutați sau librații) atât în sens longitudinal cât
și latitudinal. Este motivul pentru care în realitate vedem de pe Pământ, într-o perioadă de timp,
mai mult de jumătate din suprafața selenară (~59%).
 Structura internă - Luna este alcătuită din nucleu (probabil metalic), manta și o crustă
formată din anortozite (feldspați calco-sodici) și regional din umplutură bazaltică. La
suprafață este o cuvertură de roci variată din punct de vedere genetic (regolit), acoperită
de un strat gros de praf rezultat în urma impactului cu meteoriții.
 Relieful selenar
Relieful lunar este destul de accidentat ca urmare a impactului cu meteoriţi şi a erupţiilor
vulcanice din trecut. Privit de pe Terra, discul lunar prezintă două categorii de suprafeţe:
- zone închise la culoare, mai întunecate, numite mări (asociate, de către Galileo Galilei,
mărilor - ,,maria,, în latină) - depresiuni cvasiorizontale cu un albedo mai redus datorită
declivității reduse (pante mici);

7
sidus/lat. = astru
8
perioadă sinodică = perioadă în care se face rotirea completă a unui corp ceresc (ex. Luna) în jurul altui corp ceresc aflat și acesta în mișcare (ex.
Pământul). Peioada este măsurată de către observatorul aflat pe Pământ; sinodikos/gr. = ,,care ajunge în același timpˮ
28
 - zone strălucitoare care se identifică cu munţii (se ridică cu până la 5000 m deasupra
zonelor joase) și craterele, sectoare cu declivitate pronunțată cărora le corespunde un albedo
mult mai ridicat, motiv pentru care apar luminoase pe discul lunar.
Între formele de relief se disting mai multe tipuri:
Mările - sunt suprafeţe joase de formă circulară, în general plane, alcătuite dominant din
bazalte. Ex. Marea Imbrium de 1600 km în diametru, M. Crisium (1060 km), M. Nectaris (860)
M. Serenitatis (674 km). Sunt uneori, separate de culmi lungi care formează sisteme de munţi.
Bazinele - sunt depresiuni mari cu diametre de 2000 - 3000 km. Cel mai mare bazin
(,,ocean,,) - Procellarum - are diametrul de circa 3200 km.
Munţii - reprezintă forme înalte cu lungimi de 700-900 km şi înălţimi de până la 5000 m.
Se desfăşoară în jurul mărilor sau a craterelor mari. Munţii de pe Lună poartă numele unor
sisteme terestre: Alpi, Apenini, Carpaţi, Caucaz etc. şi sunt formaţi din roci bazaltice.
Craterele sunt forme de relief rezultatele majoritar din impactul cu meteoriţii şi mult mai
rar au origine vulcanică. Au dimensiuni mari existând aproximativ 5000 de cratere (ex. Kepler,
Copernic, Tycho, Aristarh).
La suprafața Lunii există un strat de praf produs în special de impactul meteoriților cu
suprafața selenară.
 Regimul temperaturilor
Deoarece Luna nu are atmosferă care să mențină un efect de seră, regimul temperaturilor
variază foarte mult între zi și noapte. Astfel în zona ecuatorului temperaturile variază
între - 1730C și +1170C. În apropierea polilor temperaturile rămân permanent negative (-2030C
→ -430C).
 Misiuni spațiale pe Lună: Luna este cel mai bine studiat corp ceresc, peste 75 de
misiuni spațiale fiind îndreptate de-a lungul timpului spre satelitul Pământului. Șase
module spațiale cu echipaj uman au aselenizat în cadrul programului Apollo (1969-
1972), astfel încât 12 oameni au pășit pe Lună în urmă cu 50 de ani. Între 1990-2020
câteva sonde spațiale au orbitat Luna analizând numeroși parametri. În craterele foarte
adânci de la cei doi poli selenari, acolo unde temperaturile rămân puternic negative, a
fost detectată gheață.

• Fenomene determinate de relația Pământ - Lună – Soare

Cele mai importante fenomene care se produc în urma interacţiunii dintre cele trei corpuri
cosmice, Soare-Pământ-Lună, raportată la poziția lor relativă sunt: fazele Lunii, eclipsele și
mareele.
A. Fazele Lunii
Luna efectuează mişcarea de revoluţie în jurul Pământului, care la rândul său descrie o
orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii diferite.
De pe Pământ se observă o modificare ciclică a formei şi mărimii suprafeţei vizibile a satelitului
percepută datorită iluminării diferite a acestuia de către Soare. Când o emisferă iluminată a Lunii
este privită dintr-un anumit unghi, porțiunea zonei iluminate vizibile va avea o formă definită de
intersecția unei elipse cu un cerc (axa majoră a elipsei coincide cu diametrul cercului). Când
apare o semilună apare și fenomenul de reflexie a Pământului (pe partea întunecată a Lunii apare
vag lumina indirectă a Soarelui reflectată de Pământ). Aceste modificări ale formei în care apare
Luna văzută de pe Pământ reprezintă fazele Lunii, care se înscriu într-un ciclu de 29,53 zile
(revoluţia sinodică), timpul necesar pentru revenirea satelitului pe orbită în aceeaşi poziție în
raport cu un meridian al locului pe Pământ. Fazele lunare se schimbă deci treptat pe parcursul
unei luni sinodice (aproximativ 29,53 zile), pe măsură ce pozițiile orbitale ale Lunii în jurul
Pământului și ale Pământului în jurul Soarelui se schimbă. Porțiunea luminată de Soare a feței
vizibile poate varia de la 0% (Lună nouă) la 100% (Lună plină). Există patru faze lunare
principale: Lună nouă, Primul pătrar, Lună plină și Ultimul pătrar, când raza orbitală a Lunii
formează cu raza orbitală a Pământului un unghi de 0°, 90°, 180° și respectiv 270°. Fiecare
dintre aceste faze apar la momente ușor diferite în diferite locații de pe Terra. În intervalele
29
dintre fazele principale sunt faze intermediare, în timpul cărora forma aparentă a Lunii este fie
semilună, fie convexă. În medie, fazele intermediare durează un sfert de lună sinodică (7,38 zile).
Între fiecare dintre cele patru faze intermediare sunt în medie aproximativ 7,4 zile, cu +/- 19 ore
în variație (6,58-8,24 zile) datorită formei eliptice a orbitei Lunii.
Descrierea fazelor Lunii:
- Faza de Lună Nouă, are loc când Soarele şi Luna sunt în conjuncţie (Soarele, Luna şi
Pământul se află pe aceeaşi linie, iar Luna și Soarele sunt de aceeași parte a Pământului). Pentru
că jumătatea luminată a Lunii se află în întregime pe partea invizibilă de pe Pământ, Luna nu este
vizibilă observatorului terestru, cu excepţia unei lumini foarte difuze reflectată pe suprafața
satelitului de către Terra, a cărei suprafață este luminată la rândul său de Soare. În această fază
Soarele şi Luna răsar aproximativ în acelaşi timp şi se deplasează împreună pe boltă. După acest
moment - datorită deplasării pe orbită - Luna ˮrămâne în fiecare zi în urma Soareluiˮ (răsare mai
târziu) în medie cu aproximativ 50 minute (un decalaj unghiular zilnic de cca 12o sau un decalaj
de 90o la aproximativ 7,4 zile).
Apoi, după fiecare aproximativ 3¾ zile (3,7 zile), se produce o altă fază distinctă:
- Faza de Crai Nou apare după ce de la conjuncţie (Lună Nouă) au trecut aproximativ 3¾
zile iar satelitul este vizibil acum pe cer sub forma unui corn subţire cu deschidere spre stânga (o
,,semilunăˮ cu deschiderea spre stânga, în creștere). Între Lună şi Soare există acum o diferenţă
unghiulară de 45o (circa 3 ore). Satelitul va putea fi observat seara, după apusul Soarelui.
- Faza Primul Pătrar se formează după ce Luna a parcurs orbita timp de aproximativ 7½
zile când, între Soare şi Lună există o diferenţă de 90o (circa 6 ore) (poziția celor trei corpuri se
numește acum cuadratură; quarta/lat. = sfert, un sfert dintr-un cerc = 90°). Satelitul apare sub
forma unei jumătăţi de disc luminos. Luna răsare în momentul când Soarele este la amiază şi se
găsește în poziţie maximă pe boltă când Soarele apune.
- Faza Lună Convexă apare după aproximativ 11¼ zile, când Luna este luminată pe trei
sferturi. Între Soare şi Lună diferenţa unghiulară este acum de 135o, între trecerea lor la
meridianul locului s-a acumulat acum o diferenţă de 9 ore. Luna se vede în poziţie maximă pe
boltă în jurul orei 21.
- Faza Lună Plină se înregistrează după aproximativ 14 ¾ zile, când Luna se găseşte în
opoziţie (Luna şi Soarele se află pe aceeași linie de o parte şi de alta a Terrei). Apare luminată
întreaga jumătate vizibilă de pe Pământ. Când ziua şi noaptea sunt egale atunci la apusul
Soarelui răsare Luna, care va apune la răsăritul Soarelui. Luna plină atinge punctul maxim pe
boltă la miezului nopţii.
Atunci când faza de Lună plină coincide cu perigeul (Luna este la cea mai mică distanță de
Terra), sau în apropierea acestuia, Luna are pe cer o dimensiune aparentă cu circa 14% mai mare
și este cu aproximativ 30% mai luminoasă decât la apogeu. Avem o ˮSuperlunăˮ. Percepția cea
mai evidentă a dimensiunii aparente apare la scurt timp după apus, când Luna este aproape de
orizont și efectul optic este cel mai evident. Culorile diferite în percepția Lunii provin dintr-un
efect optic dat de condițiile atmosferice diferite ale Pământului la un moment dat (difuzie
atmosferică, suspensii în atmosferă).
- A doua fază de Lună Convexă are loc după circa 18½ zile de la Lună Nouă, când între
Soare şi Lună există o diferenţă unghiulară de 225o (circa 15 ore). Ca urmare, Luna va răsări
seara (în jurul orei 21) şi va atinge punctul maxim pe boltă în a doua jumătate a nopţii.
- Faza Ultimului Pătrar se produce după aproximativ 22½ zile, când între Soare şi Lună
apare o diferenţă de 270o (18 ore). Luna va răsări la miezul nopţii şi atinge poziţia maximă pe
boltă la orele dimineţii. Va fi văzută jumătatea din stânga a discului selenar.
- Faza Corn sau Seceră (Semilună în scădere) are deschiderea spre dreapta şi se realizează
după circa 25¾ zile, când Luna va răsări în a doua jumătate a nopţii şi va atinge punctul maxim
la câteva ore după răsăritul Soarelui, fiind observabilă decât câteva ore înaintea zorilor.
După 29½ zile (29,53 zile) Luna revine din nou în conjuncție (Lună Nouă), încheindu-se o
revoluţie sinodică, după care va desfăşura o nouă mişcare orbitală, fazele Lunii repetându-se.

30
 Observații:
1. datorită orbitei eliptice a Lunii, perioada dintre producerea fazelor intermediare poate să
difere față de valoarea medie de 7,4 zile între acestea;
2. datorită formei aproape sferice a Pământului, în emisfera sudică, Luna este observată
dintr-o perspectivă inversată (rotită cu 1800), astfel încât creșterea sau descreșterea părții
luminate se inversează față de emisfera nordică (ex./partea dreaptă luminată a Lunii devine în
emisfera sudică partea stângă luminată); în vecinătatea Ecuatorului și la latitudini tropicale discul
selanar va apărea orizontal dimineața și seara, semiluna fiind cu vârfurile în jos sau în sus pe cer.
3. datorită înclinării axei de rotație a Pământului și a mișcărilor de librație ale Lunii, în
timpul unui an perspectiva vizuală a discului selenar se modifică (se rotește ușor și prezintă
treptat 59% din suprafața sa);
4. Luna se ridică diferit ca înălțime maximă pe boltă, în funcție de momentul din an al
observației și de latitudinea observatorului (ex./ Luna Plină apare cel mai sus pe boltă la solstițiul
de iarnă și cel mai jos pe boltă la solstițiul de vară; Primul Pătrar apare cel mai sus pe boltă la
echinocțiul de primăvară și cel mai jos la echinocțiul de toamnă);
5. așa-zisa ˮLună albastrăˮ este de fapt a 13-a Lună Plină care se poate produce într-un an
calendaristic (365,25 zile). Durata între două faze de Lună plină consecutive este de 29,5 zile. De
aceea, într-un an calendaristic (365/366 zile) sunt, de obicei, 12 Luni Pline, aproximativ una în
fiecare lună, dar un an calendaristic are aproximativ 11 zile mai mult decât un ciclu lunar de 12
luni (anul lunar = 29,5 zile x 12 = 354 zile). Aceste zile suplimentare se acumulează și o Lună
plină suplimentară are loc la doi sau trei ani.
Adjectivul ˮalbastruˮ nu indică culoarea Lunii ci vine dintr-o metaforă din trecut. Foarte
rar o Lună are o tentă albăstruie care poate să apară în anumite condiții atmosferice extreme
(ex./erupțiile vulcanice sau incendiile de proporții care lasă în atmosferă particule cu dimensiune
potrivită pentru a absorbi lumina roșie, astfel încât lumina Lunii poate să apară ușor albăstruie).
În concluzie toate culorile și nuanțele sub care percepem discul selenar se datorează
modului în care reflectă Luna lumina Soarelui și atmosferei Pământului (difuzia luminii).

B. Eclipsele
Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră. Dacă corpul este sferic,
umbra sa va avea o formă de con ale cărui dimensiuni depind de distanţa faţă de sursa de lumină
şi de diametrul corpului expus luminii. În cazul Sistemului Solar, corpul care luminează este
Soarele iar planetele şi sateliţii lor formează conuri de umbră.
O condiție necesară dar nu suficientă pentru producerea eclipselor este ca cele trei corpuri,
respectiv Soarele, Pământul şi Luna să se afle pe aceeaşi direcţie (să fie aliniate). Momentul
optim îl reprezintă însă și coincidenţa cu punctele nodale - locurile de intersecţie ale orbitei
Lunii cu orbita Pământului. În acest caz apar două situaţii:
- când între Soare şi Lună se interpune Pământul, satelitul va intra în conul de umbră al
planetei care va acoperi discul selenar; se produce eclipsa de Lună (fig.2.4);
- când între Soare şi Pământ se interpune Luna, planeta intră în conul de umbră al acesteia
iar Soarele apare parţial sau total acoperit de către satelit; are loc eclipsa de Soare (fig.2.5).
Eclipsele de Lună au loc în situaţia când satelitul nostru natural se află în faza de Lună
plină (opoziție), respectiv când Soarele, Pământul și Luna sunt aliniate. Eclipsele de Lună nu au
loc la fiecare 29,5 zile - când avem Lună plină - deoarece planul orbital al Lunii este înclinat cu
circa 5009’ faţă de ecliptică. Razele Soarelui vor lumina Luna trecând pe deasupra suprafeței
terestre fără ca Terra să le eclipseze. Pentru ca eclipsa să aibă lor, trebuie ca faza de Lună plină
să coincidă cu o poziţie a satelitului cât mai apropiată de planul orbital al Pământului.
Momentul optim îl reprezintă coincidenţa cu punctele nodale - locurile de intersecţie ale
orbitei Lunii cu orbita Pământului. În acel moment Luna se va afla într-un punct nodal, iar
Soarele se află pe direcția celuilalt punct nodal. În această situație se produce o eclipsă totală de
Lună, satelitul intrând în întregime în conul de umbră al Pământului. Cu cât poziţia va fi mai
depărtată de aceste puncte, cu atât posibilitatea unei eclipse totale scade. Se pot produce eclipse

31
parţiale de Lună, când numai o parte a satelitului intră în conul de umbră, respectiv penumbră.
Când o eclipsă totală de Lună coincide cu momentul perigeului se produce o așa-zisă ˮSuperlună
sângerieˮ, când Luna este percepută mai mare, eclipsată de Pământ și în anumite condiții
atmosferice apare și cu o tentă roșiatică, de unde îi vine numele. Atmosfera Pământului filtrează
și refractă razele Soarelui în așa fel încât lungimile de undă de la verde la violet se împrăștie mai
puternic decât roșul, dând astfel Lunii o tentă roșiatică.
Eclipsele de Soare se produc atunci când Pământul intră în conurile de umbră şi penumbră
ale Lunii. Fenomenul se produce numai în faza de Lună Nouă (conjuncție), dar nu de fiecare
dată, cauza fiind aceeași (decalajul dintre cele două planuri orbitale).
Orbita Lunii în jurul Pământului nu este perfect circulară şi ca urmare distantă dintre
Pământ şi Lună variază de la perigeu (în medie 363 100 km) la apogeu (în medie 405 400 km)
faţă de valoarea medie de 384.400 km. În consecinţă, lungimea conului de umbră al Lunii se
modifică. De aici, rezultă trei situaţii:
- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât lungimea conului de umbră; sunt
condiţii pentru o eclipsă totală de Soare; o zonă a Terrei se află în conul de umbră lunar;
- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră; Pământul
se află în prelungirea conului de umbră (anteumbră). Se produce foarte rar o eclipsă inelară (în
jurul porţiunii acoperite de Lună pe Soare rămâne un mic inel luminos).
- distanţa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului de umbră. Pământul se
află în vârful conului; pentru zonele aflate în conul de penumbră sunt condiţiile unei eclipse
parţiale de Soare;
Eclipsa de Soare nu va putea fi observată decât pe o anumită porţiune de pe Terra ca
eclipsă totală; în regiunile limitrofe situate în conul de penumbră se vor înregistra eclipse
parţiale; în regiunile din afara conurilor de umbră nu se va înregistra acest fenomen.

Fig. 2.4. Eclipsa de Lună

Fig. 2.5. Eclipsa de Soare

C. Mareele
Mareele constituie deformări periodice (oscilații) ale unor porţiuni de la exteriorul
Pământului cuprinzând partea exterioară a apelor oceanice, a atmosferei și a scoarţei terestre,
cauzate de efectele combinate ale forțelor gravitaționale exercitate de Lună și Soare și de rotația
Pământului.
Deși dintre cele două corpuri cereşti (Soarele și Luna), atracţia cea mai mare asupra Terrei
ca planetă este exercitată de Soare, gradientul câmpului gravitațional, cel care generază forțele
mareice (exercitate asupra unui corp de pe suprafața planetei) este mai mare la Lună. Forța
mareică este mai mare din partea Lunii deoarece este invers proporțională cu d3 (d = distanța
între corpuri: Pământ-Lună/Pământ-Soare) - distanţa Pământ-Lună fiind mică de aproape 400 de
ori decât distanța Pământ-Soare, diminuându-se astfel rolul raportului dintre mase. Ca urmare,
forţa de atracţie mareică a Soarelui reprezintă doar aproximativ 5/11 din forța de atracție a Lunii.

32
 Mareele oceanice (ale hidrosferei)
Fluxul şi refluxul oceanic este foarte dinamic, deoarece specificul apei, cu mare mobilitate,
răspunde forţelor mareice. Mareele oceanice constau în ridicarea şi coborârea succesivă a
nivelului apei cu valori care diferă în raport de atracţia conjugată a celor două corpuri, Luna şi
Soarele.
În largul oceanului, mareele apar ca o mişcare ondulatorie cu amplitudine mică, pe când în
vecinătatea ţărmului, la adâncimi reduse, se transformă într-o mişcare de translaţie iar în cazul
ţărmurilor înalte se manifestă sub formă de ridicări şi coborâri ale nivelului apei cu valori mai
ridicate, înaintări ale apei (flux) şi regresiuni (reflux).
Fenomenul mareelor nu este uniform în timp datorită poziţiei relative a Lunii şi a Soarelui
în raport cu Pământul, când atracţia lor se însumează în fazele de conjuncţie sau opoziţie
(sizigii9) sau se descompune în fazele de primul şi ultimul pătrar (cuadratură).
În faza de conjuncţie (Lună Nouă) când cele trei corpuri cereşti se află aliniate în ordinea
Pământ-Lună-Soare (fig.2.6.a), atracţia exercitată de Lună şi Soare se însumează. Mareea va fi
maximă la meridianul locului.
În partea opusă a Terrei, pe antemeridian, se va înregistra tot un flux maxim impus, însă, de
forţa centrifugă care va acţiona mult mai intens deoarece efectul forţei centripete (forță opusă
forței centrifuge) este diminuat de atracţia celor două corpuri cereşti aflate în partea opusă.
În faza de opoziţie (Lună Plină), cele trei corpuri cereşti vor fi tot pe aceeaşi linie, dar
Pământul se va află acum între Lună şi Soare (fig.2.6.c). Cele două forţe vor acţiona pe aceeaşi
direcţie realizând o însumare, cu rezultantă pozitivă, contribuția Soarelui fiind mai redusă (de
2,17 ori) decât a Lunii datorită distanţei foarte mari faţă de Pământ în raport cu distanța Pământ-
Lună (invers proporționalitatea cu pătratul distanței dintre corpuri). Amplitudinea fluxului va fi
maximă și pe antemeridian, fiind realizată de forţa centrifugă, mai intensă prin reducerea
efectului forței centripete.
La primul şi ultimul pătrar, poziţia celor trei corpuri formează un unghi drept (90o), Luna
se află în cuadratură, cele două forţe se descompun iar mareele au valoare minimă (fig.2.6.b,d).
Astfel în timp de 29,5 zile cât durează mişcarea de revoluţie a Lunii, pentru acelaşi loc pe
suprafaţa oceanelor se vor înregistra două momente de flux maxim, la sizigii (în fazele de Lună
Nouă şi Lună Plină) numite maree de sizigii (maree înalte, maxime) şi două momente în care
mareele au valori minime, respectiv la pătrare, numite maree de cuadratură (maree joase,
minime). La complexitatea fenomenului contribuie şi mişcările Pământului și ale Lunii.
Exemplu: Când Luna se află la perigeu și Pământul se află la periheliu iar aceste momente
coincid și cu fazele de Lună plină sau Lună nouă, forța mareică va fi maximă determinând
valorile cele mai ridicate ale fluxului; când momentele de apogeu și afeliu se suprapun cu fazele
de pătrar, atracţia va fi minimă iar fluxul va atinge cele mai scăzute valori.
Mişcarea de rotaţie a Pământului de la vest la est face ca ridicarea nivelului apei oceanului
la meridianul locului să se producă de la est la vest în mod succesiv.
În timp ce Pământul realizează mişcarea de rotaţie completă şi Luna se deplasează pe orbita
ei. O nouă situare a Lunii la meridianul locului se produce a doua zi cu o întârziere de
aproximativ 50 de minute (deci după circa 24h 50’). De aici rezultă pentru acelaşi loc o amânare
a producerii fluxului cu aproximativ 50 minute de la o zi la alta, sau două maree înalte produse la
interval de 12 ore și 25 min.
Timpul de producere a mareelor este influenţat şi de factori locali, specifici în diferite
locuri de pe ţărm (forma liniei țărmului și a fundului oceanic, platforme continentale). Ca
urmare, fiecare loc va avea timpul său de întârziere, numit “ora portului”. Această întârziere
este foarte importantă pentru intrarea şi ieşirea navelor din port şi alte activităţi costiere. De
aceea, ora portului este calculată pentru fiecare loc în parte pe perioade lungi de timp.
În concluzie, mareele variază pe intervale de timp cuprinse între ore și ani din cauza unui
întreg ansamblu de factori care determină - într-un ciclu complex - intervalul de repetare și
amplitudinea acestora.
9
sizigie (syzygia/gr.= reunire) = în astronomie, situația când trei sau mai multe corpuri cerești sunt aliniate (în opoziție sau în conjuncție)
33
 Cele mai mari amplitudini se realizează pe ţărmurile cu golfuri adânci, şelfuri extinse şi cu
largi guri de vărsare ale fluviilor. Ex./ în Golful Fundy din estul Canadei s-au înregistrat maree
de circa 19 m. În zona gurilor de vărsare ale unor fluvii adânci şi largi, fluxul pătrunde activ, cu
viteză mare. Pe Amazon fluxul pătrunde pe o distanţă de peste 1000 km.
Valul de flux poartă denumiri locale: pororoca (Amazon), bora (Tamisa), mascaret (Sena).
Mareea atmosferică reprezintă deformarea (bombarea) atmosferei Pământului. La Ecuator
contribuie și forţa centrifugă care este maximă. Deși masa de aer ar putea avea deformări mai
mari, intervin cauze ce diminuează fenomenul (gravitaţia Pământului, presiunea vântului solar).
Mareea terestră: Fenomenul mareic se manifestă şi asupra scoarței terestre care, datorită
structurii interne, se comportă ca un ˮgiroscop lichidˮ. Se ridică cu cca 10-25 cm, mai mult în
zona Ecuatorului, mai puțin la latitudinile medii şi foarte puţin în zonele polare.

Fig. 2.6 a. Maree maximă. Faza de conjuncţie (Lună nouă)

Fig. 2.6 b. Maree minimă. Primul pătrar

Fig. 2.6 c. Maree maximă. Faza de opoziţie (Lună plină)

Fig. 2.6 d. Maree minimă. Ultimul pătrar

Fig. 2.6. Mareele de sizigii (a şi c) şi mareele de cuadratură (b şi d)

34
CAPITOLUL 3. PĂMÂNTUL - COMPONENTĂ A SISTEMULUI SOLAR
3.1. Forma şi dimensiunile Pământului

Cunoaşterea formei şi dimensiunilor Pământului implică cunoaşterea şi explicarea unor

aspecte privind:
- zonalitatea climatică;
- variaţia unghiurilor de incidenţă ale razelor solare în timpul unui an şi implicit cantitatea
diferită de căldură şi lumină primită de suprafaţa terestră;
- efectele forţei gravitaţionale şi centrifuge;
- reprezentarea cartografică a suprafeţei Pământului
- cunoaşterea cu precizie a poziţiei noastre pe Glob (sistemele GPS)
- aplicaţiile spaţiale (sateliți artificiali pe orbite joase, medii și înalte; misiuni spațiale).

Problema formei Pământului a preocupat omenirea încă din cele mai vechi timpuri dar nu a
fost rezolvată în detaliu decât după îndelungate cercetări şi măsurători.
Dovezi despre forma sferică a Pământului
- Ptolemeu (90-168 d. Hr.) a dedus forma sferică a Pământului prin observaţiile făcute
asupra unei corăbii care, atunci când pleacă din port, dispare la orizont mai întâi corpul său şi
apoi catargul iar la sosirea din larg situaţia este inversă, apare întâi vârful catargului şi apoi
corpul acesteia. Explicaţia este că suprafaţa mării este curbă şi ea ascunde treptat corpul navei.
- Aristotel aduce prima dovadă concretă asupra formei Pământului, găsind explicarea
eclipselor de Lună prin proiecţia umbrei Pământului pe suprafaţa Lunii. Geometric, singurul
corp care lasă totdeauna o umbră circulară pe o suprafaţă plană este sfera.
- Magellan demonstrează practic sfericitatea planetei prin realizarea ocolului Pământului în
expediţia organizată cu 5 corăbii.
- Steaua Polară cunoaşte poziţii diferite pe bolta cerească în funcţie de locul de unde este
privită: La Polul Sud, datorită sfericității Pământului, Steaua Polară nu se vede; de la Ecuator
apare la orizont în direcţia nord şi se ridică continuu pe cerul boreal până la Polul Nord, unde
apare chiar deasupra observatorului (zenit). În drumul nostru spre nord, Steaua Polară “se ridică”
pe bolta cerească cu un arc de cerc de 1 la fiecare 111 km parcurşi (111 km = lungimea unui arc
de 1 de meridian). Deplasarea observatorului se face pe meridianul unei sfere (Pământul) iar
ridicarea Stelei Polare pe bolta cerească este aparentă.
- Eratostene determină pentru prima dată circumferinţa Pământului luând în calcul
sfericitatea acestuia într-un experiment realizat la solstiţiu de vară în Alexandria şi Syene (Egipt).
- Imaginile luate din navele spaţiale sau din sateliţi artificiali indică cvasi-sfericitatea
Pământului.

Determinări de amănunt ale formei Pământului

A) Elipsoidul de rotaţie
Datorită mişcării de rotaţie a planetei în jurul axei sale, apare o forţă centrifugă opusă
gravitaţiei. Dacă gravitaţia se manifestă aproximativ egal asupra întregii suprafeţe terestre, forţa
centrifugă este mai mare la Ecuator şi din ce în ce mai mică spre poli unde devine zero. Ca
urmare, planeta se va bomba la Ecuator şi se va turti spre Poli (fig. 3.1).
Această formă se numeşte elipsoid de rotaţie (Terra nu este o sferă perfectă).
S-au determinat elementele elipsoidului: semi-axa mare = raza ecuatorială (a), semi-axa
mică = raza polară (b) şi coeficientul de turtire = 1/297.
Elipsoidul de referinţă este forma geometrică care redă cât mai exact dimensiunile
Pământului, cu mijloacele tehnice de care se dispune la momentul determinărilor (precizia
determinărilor a crescut în timp).

35
 De-a lungul timpului au fost geodezi care în urma calculelor au stabilit elipsoizi de
referinţă cu instrumente și metode din ce mai precise. ex./ Everest în 1830, Bassel (1841), Clarke
(1880), Hayford (1909), Krasovski (1940), Fischer (elipsoidul astrogeodezic) (1960).
Primul elipsoid admis de Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică (Madrid, 1924),
a fost elipsoidul Hayford (1909) numit de atunci şi elipsoid internaţional.
Conform acestui elipsoid se pot reţine următoarele dimensiuni ale Pământului:
- raza ecuatorială = 6378,1 km
- raza polară = 6356,7 km
- raza medie = 6373 km
- diferenţa între cele două raze (a – b) = 21,4 km
- turtirea, coeficientul de turtire (aplatizare) = a-b/a = 1/297.
- axa polară = 12714 km
- diametrul ecuatorului = 12756 km
- circumferinţa ecuatorială = 40 075,017 km
- circumferinţa Pământului pe meridian = 40 007,86 km
- lungimea medie a arcului meridian de 1 = 111 km
- suprafaţa Terrei = 510 mil. km2
- volumul Terrei = 1083 mld. km3

Fig. 3.1. Dimensiuni ale Pământului

B) Geoidul
Deşi elipsoidul este o reprezentare mai bună a formei Pământului decât sfera, s-a simţit
nevoia definirii unei alte forme pentru unele aplicaţii geodezice și spațiale. În realitate, scoarţa
Pământului nu este omogenă. Straturile de roci au densităţi diferite, la exterior apar forme de
relief inegale, compuse din roci diferite, apar continente şi oceane, structura Pământului este și
ea neomogenă. De aceea, fiecare teritoriu se va comporta diferit faţă de forţa gravitaţională
conform densității interne şi distanţei faţă de centrul Pământului. S-a ajuns la concluzia că o
suprafaţă reală nu poate fi definită geometric, planeta nefiind un corp uniform. Noua formă
definită a fost numită geoid.
GEOIDUL constituie o suprafaţă calculată a câmpului gravimetric ce corespunde în mare
parte, nivelului mediu al Oceanului Planetar, aflat în repaus complet. Pe continente, cu unități de
orogen, suprafaţa geoidului este în general situată deasupra suprafeței elipsoidului, prezentând
ondulări în funcţie de repartiţia maselor de roci mai grele sau mai uşoare. Pe oceane, suprafaţa
geoidului are, de asemenea, uşoare ondulări cauzate de relieful submarin, coborând în general
sub suprafaţa geometrică, convenţională, a elipsoidului (fig. 3.2).
Cercetările moderne în geodezie şi geofizică se ocupă cu determinarea suprafeţei geoidului.
Suprafaţa geoidului în fiecare punct al Pământului este perpendiculară pe direcţia forţei
gravitaţionale în timp ce perpendiculara pe elipsoid este îndreptată spe centrul geometric al
acestuia. Geoidul se deosebeşte foarte puţin de elipsoid, devierea liniei geoidale faţă de cea a
elipsoidului având o abatere de aproximativ  100 m dar cu un volum aproximativ identic.
36
 Există modele matematice care pun în evidență diferența/echivalența între elipsoizi de
referință actuali (ex./ WGS 84 folosit de GPS-uri) și modelele gravitaționale ale Pământului care
descriu geoidul (ex./ EGM 96).

Fig. 3.2. Raporturile teoretice dintre geoid şi elipsoidul de rotaţie (Airinei, 1982)

C) Geoidul pară
Geoidul pară (telluroid sau terroid) este forma dedusă recent prin folosirea datelor obţinute
cu ajutorul sateliţilor artificiali împreună cu datele geodezice. În urma acestor observaţii s-a
constatat că Pământul este mai bombat la nivelul zonei tropicale australe, fiind mai turtit la Polul
Sud (cu aproximativ 23 m sub elipsoidul de rotaţie) şi uşor mai ridicat la Polul Nord (cu circa 17
m deasupra elipsoidului de rotaţie). Astfel Polul Sud este mai aproape de centrul Pământului cu
aproximativ 40 m faţă de Polul Nord (fig. 3.3.). Dacă s-ar exagera scara diferenţelor dintre
elipsoid şi terroidul real şi se menţine reală scara generală a elipsoidului, Pământul ar apărea cu o
uşoară formă de pară.

Conturul ovoidal al
Pământului (linie continuă)
în raport cu elipsoidul de
referinţă (linie întreruptă).
Valorile sunt mediate faţă
de fiecare latitudine şi apar
simetrice faţă de axa
polilor, iar exagerarea
scării cotelor dă o falsă
impresie de depresiune în
zona Antarcticii care, în
realitate, are doar o raza de
curbură mai mare (Airinei,
1982)

Fig. 3.3. Geoidul pară (telluroid).

3.2. Coordonatele geografice

Latitudinea și longitudinea constituie coordonate geografice cu ajutorul cărora se

localizează orice punct de pe Glob.
Pentru a ne orienta pe Glob şi a stabili poziţia unui punct pe planetă trebuie ştiute reperele
de bază: polii geografici, Ecuatorul, paralelele, meridianele, axa Pământului.

37
 - Polii geografici (Polul Nord şi Polul Sud) reprezintă punctele imaginare prin care axa de
rotație a Pământului străpunge suprafaţa terestră.
- Axa de rotație reprezintă linia imaginară care străbate Pământul de la nord la sud,
trecând prin centrul său. În jurul ei se efectuează rotaţia planetei şi prezintă o înclinaţie faţă de
perpendiculara pe planul orbital de 23 27’.
- Ecuatorul - cerc imaginar situat la jumătatea distanţei dintre cei doi poli, împarte sfera
planetară în două emisfere egale: emisfera nordică (boreală) şi cea sudică (australă). Fiind prima
linie care divide Pământul prin partea sa centrală este numită paralela de 0 și este cea mai lungă
paralelă.
- Paralelele sunt cercuri imaginare trasate paralel cu Ecuatorul spre nord şi spre sud. Se
trasează începând de la Ecuator până la cei doi poli. Valorile sunt de la 0 (Ecuator) până la 900
la Polul Nord şi 90 la Polul Sud. Pe măsura îndepărtării de Ecuator şi a apropierii de poli,
lungimea paralelelor este din ce în ce mai mică. Paralela de 0 (Ecuatorul) măsoară 40075 km, pe
când paralela de 90 (Polul Nord şi Polul Sud) are 0 m lungime, polii fiind nişte puncte.
Principalele paralele pe Glob sunt Ecuatorul (00), Tropicul de Nord (Racului) și Tropicul
de Sud (Capricornului) (23 27’lat. N respectiv lat.S); Cercurile Polare de Nord și de Sud (66
33’lat. N respectiv lat.S). Deoarece înclinarea axei Pământului oscilează puțin în timp (între
22,10 - 24,50), poziția reală a tropicelor și a cercurilor polare se modifică și ea puțin în timp.
- Meridianele sunt semicercuri care unesc cei doi poli. Numerotarea lor se face începând
cu meridianul care trece prin Greenwich (zonă a Londrei unde se află Observatorul Regal de
Astronomie), care este meridianul de 0. Meridianele se numerotează către est sau către vest faţă
de meridianul Greenwich, de la 0 la 180, iar meridianul de 180 este opus meridianului
Greenwich. Fiecărui meridian îi corespunde un antemeridian decalat cu 1800.
În raport de meridianul 0 spre est până la 180 va fi emisfera estică iar spre vest, emisfera
vestică, deoarece meridianele respective formează un cerc meridian care împarte Pământul în
două jumătăţi.
Spre deosebire de paralele, meridianele au lungimi egale. Circumferința Pământului pe
meridian este de 40 007 km, cu aproximativ 67 km mai mică decât lungimea Ecuatorului.
Meridianele sunt perpendiculare pe paralele Globului.

Acest ansamblu de cercuri (paralele și meridiane) ordonat şi numerotat formează un sistem

imaginar de coordonate geografice sau reţeaua geografică.
Cu ajutorul lor se calculează longitudinea şi latitudinea stabilindu-se poziţia geografică.
Deoarece suprafaţa terestră este curbată, ele măsoară lungimi de arce de paralele şi meridiane şi
sunt exprimate în grade, minute şi secunde.
Latitudinea este distanţa de la Ecuator spre nord sau sud în grade pe un arc de meridian
(meridianul locului acelui punct dat) (fig. 3.4a); ea este nordică sau sudică şi se încadrează între
0 - 90 N şi 0 - 90 S. Ca lungime reală 1 de latitudine este aproape constant pe tot Globul,
deoarece meridianele sunt egale între ele. Există totuşi o mică diferenţă datorită turtirii
Pământului la cei doi poli.
Longitudinea este distanţa spre est sau vest faţă de meridianul 0 (Greenwich) măsurată
pe direcţia celui mai scurt arc până la un punct, utilizând paralela locului acelui punct (fig. 3.4b).
Ea poate oscila între 0 şi 180 est sau vest, fiind longitudine estică sau vestică. Lungimea
reală în km (şi nu în grade), a unui grad de longitudine variază de la un loc la altul, scăzând de la
Ecuator la poli datorită bombării Pământului. La Ecuator un grad de longitudine este egal cu 111
km (40.075 km: 360), pe paralela de 45 măsoară 79 km, la Cercul Polar numai 47 km, iar la
poli este de 0 km.

38
 Fig. 3.4.a. Coordonatele geografice. Latitudinea

Fig. 3.4.b. Coordonatele geografice. Longitudinea

3. 3. Forma, dimensiunea Pământului și aplicațiile spațiale

Datele referitoare la forma și dimensiunea Pământului sunt utilizate în aplicațiile spațiale.

Cunoașterea exactă a acestor parametri a permis instalarea pe orbite circumterestre a unor sateliți
artificiali cu diverse utilizări.
În funcție de înălțimea orbitei pe care sunt plasați sateliții distingem:
- orbite joase (160-2000 km): ex./sateliții de teledetecție (Spot, LandSat, Ikonos, Envisat,
ESA - 700-800 km), sateliți meteorologici (NOAA/NASA - 800-1450 km), sateliți de telefonie
(Iridium-Motorola-780 km)
- orbite medii (2000 - 35786 km): ex./sateliții de poziționare globală (sateliții GPS)
(Navstar - SUA, Galileo - U.E., Glonass - Rusia).
- orbite înalte (35 786 km și peste) (35 786 km reprezintă orbita geostaționară
ecuatorială): ex./circa 400 sateliți TV, radio și sateliți meteorologici (METEOSAT) se află
acolo.
Stația Spațială Internațională (ISS) este plasată la circa 340 km înălțime, Telescopul
Spațial Hubble la cca 560 km înălțime iar noul Telescop Spațial James Webb este amplasat la 1,5
milioane km de Pământ (în punctul Lagrange 2).

39
 3.2. Mişcările Pământului

Pământul efectuează simultan mai multe mişcări, unele galactice, cum sunt cele ale
structurilor galactice de care aparţine sistemul solar, altele în interiorul sistemului solar astfel:
- mişcarea pe o orbită în jurul centrului galactic efectuată alături de Soare, acesta antrenând
întregul sistem planetar către un punct aparent fix, numit apex solar situat în constelaţia Hercule;
- antrenarea în mişcarea de rotație a grupului de galaxii din care face parte şi Calea Lactee.
- mişcările proprii ale Pământului în cadrul sistemului solar:
a) mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe;
b) mişcarea de revoluţie (translaţie) în jurul Soarelui, pe o orbită eliptică.

3.2.1. Mişcarea de rotaţie a Pământului

Este mişcarea pe care o realizează Pământul în jurul axei polilor de la vest la est (invers
acelor de ceasornic) în timp de 23 ore 56 minute 4,09 secunde (rotaţie siderală, zi siderală).
Mişcarea de rotaţie a Pământului a fost intuită şi dovedită prin observaţii şi experienţe cum
sunt:
- mişcarea de rotaţie a celorlalte planete din sistemul solar: Pământul ca planetă nu poate
face excepţie de la aceasta;
- corpurile în cădere de la înălţime suferă o deviere faţă de verticala locului;
- mişcarea aparentă a Soarelui şi a întregii bolte cereşti. Legea gravitaţiei universale nu
admite posibilitatea rotirii unui corp mai mare (Soarele) în jurul altuia mai mic (Pământul);
- experienţa lui Foucault. Leon Foucault, fizician francez, pentru a pune în evidenţă rotaţia
planetei a instalat în 1851, sub cupola Pantheonului din Paris, un pendul de mari dimensiuni (un
cablu lung de 67 m prevăzut cu o bilă metalică de 28 Kg). La partea inferioară a bilei a fost fixat
un ac prin care, la fiecare oscilaţie, se trasa o uşoară urmă pe stratul de nisip de pe podea.
Fizicianul a observat că urmele lăsate pe nisip, se deplasau cu timpul în sensul acelor de
ceasornic. Întrucât pendulul nu-şi schimba planul de oscilaţie, însemna de fapt că el se rotea
treptat de la vest la est. Sensul real de rotire al Terrei de la vest la est este invers deplasării
aparente a Soarelui, Lunii şi stelelor pe boltă (de la est la vest).
Viteza mișcării de rotaţie, definită ca viteza cu care un punct de pe suprafaţa terestră se
deplasează pe o orbită circulară în virtutea mişcării de rotaţie a planetei, este diferită în latitudine
şi se calculează împărţind lungimea paralelei geografice respective la 24 h (perioada medie de
rotaţie).
Viteza mișcării de rotație scade de la Ecuator la poli. La Ecuator, unde circumferinţa este
maximă (circa 40.000 km), și viteza este maximă (cca 465 m/s); în lungul paralelei de 450 scade
la 328 m/s, apoi pe paralela de 60 scade la 236 m/s iar la cei doi poli devine nulă (0 m/s).
În concluzie, viteza de deplasare a diferitelor puncte situate pe acelaşi meridian este diferită
în timpul rotaţiei, scăzând treptat cu latitudinea de la Ecuator până la poli, unde este nulă.

Consecinţe și aplicații ale mişcării de rotaţie:

1) Apariţia forţei centrifuge a cărei valoare maximă este la Ecuator şi scade spre poli. În
schimb, la poli atracţia gravitaţională este maximă iar forţa centrifugă este nulă.
2) Turtirea Pământului la poli şi bombarea la Ecuator, datorită rotaţiei prin forţa
centrifugă formată. Aceasta determină forma generală a Pământului de elipsoid de rotaţie care se
repercutează nu numai asupra învelişurilor concentrice din interiorul planetei ci, şi asupra turtirii
învelişului gazos (atmosfera).
Turtirea la poli şi bombarea la Ecuator, atrag după sine alte consecinţe:
- inegalitatea lungimii arcelor de 1 ale meridianelor;
- corpurile situate la poli fiind mai aproape de centrul Pământului sunt mai grele decât cele
de la Ecuator (greutatea fiind o forță este mai mare, dar masa lor este aceeași);
40
 - acceleraţia gravitaţională este mai scăzută la Ecuator şi creşte spre poli (ceea ce
influenţează diferenţa de greutate a corpurilor).
3) Succesiunea zilelor şi a nopţilor, fenomen reflectat în procesele climatice, biologice şi
ale activităţii umane. Mişcarea de rotaţie impune ritmul vieţii pe Pământ influenţând modul de
desfăşurare a tuturor proceselor ce au loc în cuprinsul geosistemului. Ca urmare a mişcării de
rotaţie, respectiv, a succesiunii zilelor şi nopţilor (fig. 3.5), are loc o alternanță a insolaţiei diurne
cu radiaţia nocturnă care influenţează regimul temperaturii la nivelul solului, a apei, ale presiunii
atmosferice influențând dinamica proceselor de alterare, dezagregare și ciclul biotic.
4) Apariţia forţei de inerţie Coriolis care acţionează asupra corpurilor în mişcare de pe
suprafaţa terestră determinându-le o deviere spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în
emisfera sudică (fig. 3.6).
Forța apare datorită diferenţei de viteză cu care se deplasează diferitele corpuri aproximativ
de-a lungul unui meridian. Ea scade treptat spre poli unde viteza mişcării de rotaţie este nulă.
Forţa Coriolis:
- determină tendinţa de abatere a cursurilor râurilor spre malul drept în emisfera nordică şi
spre cel stâng în emisfera sudică;
- influențează direcţia de deplasare a principalilor curenţi oceanici și contribuie la
închiderea unor circuite în oceane, de-o parte și de alta a Ecuatorului;
- deviază circulaţia maselor de aer între centrele de maximă şi minimă presiune, ex./alizeele
bat din direcţie nord-estică în emisfera nordică (abatere este spre dreapta) şi din direcţie sud-
estică, în emisfera sudică (abatere spre stânga).
5) Determinarea unității de măsură a timpului (ziua solară)
Rotirea Pământului în jurul axei se efectuează în 23 h 56 min 4,09 sec. (rotaţie siderală).
Acest interval de timp, în care Terra face o rotire de 360 în raport cu o stea fixă, reprezintă ziua
siderală.
Ziua siderală nu este practică pentru viaţa cotidiană, deoarece întreaga activitate umană se
desfăşoară în ritmul determinat de mişcarea aparentă a Soarelui. De aceea s-a ajuns la stabilirea
zilei solare, care este mai lungă decât cea siderală cu circa 4 minute datorită faptului că în timpul
unei rotații Pământul se deplasează puțin și în jurul Soarelui în cadrul mișcării de revoluție, astfel
încât momentul amiezii se produce cu întârziere (circa 4 minute) față de rotația geometrică
(3600) care reprezintă ziua siderală.
Perioada care corespunde trecerii de două ori consecutiv a Soarelui deasupra unui meridian
dat (meridianul locului), reprezintă ziua solară reală (adevărată) (perioada dintre două
culminaţii10 succesive). Durata acesteia este inegală pe parcursul unui an, deoarece viteza de
deplasare a Pământului pe orbită diferă, fiind mai mare spre periheliu (poziția Pământului cea
mai apropiată de Soare care se realizează în jurul datei de 3 ianuarie) şi mai redusă spre afeliu
(poziția Pământului cea mai depărtată de Soare; se realizează în jurul datei de 4 iulie).
Apare astfel o diferenţă de timp faţă de timpul solar mediu de aproximativ -14 minute până
la + 16 minute. Această diferenţă se numește ecuaţia timpului şi se extrage dintr-o diagramă
numită analemmă (Strahler, 1973).
Pentru a înlătura această inegalitate în măsurarea timpului, a fost adoptată ziua solară
medie (mijlocie), ce corespunde duratei medii a rotaţiei planetei în raport cu Soarele în timpul
unui an și care este de 24 de ore. Ziua solară mijlocie începe o dată cu trecere Soarelui deasupra
meridianului locului.
Pentru a elimina și acest inconvenient, care ar determină existenţa pe perioada de lumină a
două date calendaristice, se folosește ziua civilă care are tot 24 ore dar începe la miezul nopţii.
Determinarea unității de măsură a timpului (secunda)
Timpul universal mijlociu (UT) rezultat din determinarea duratei zilei solare mijlocii este
măsurat cu ajutorul secundei de timp mijlociu (a 86 400 parte din ziua solară medie)
(24x60x60=86400 secunde într-o zi solară medie).

10
culminație = înălțimea maximă a Soarelui (la amiază) într-un anumit loc și într-o anumită zi din an
41
 Inițial GMT (Greenwich Mean Time) a fost determinat ca timp solar mijlociu dar în prezent
noțiunea se folosește pentru timpul universal coordonat.
Pentru că mișcarea de rotație a Pământului nu este perfect uniformă, secunda de timp
mijlociu poate să varieze, motiv pentru care s-a căutat definirea unei unități de măsură a timpului
mai stabilă. Astfel, din 1972 se folosește secunda atomică - multiplu al frecvenței radiației
corespunzătoare tranziției între două niveluri energetice ale atomului de Cesiu-133 (ceasurile
atomice). Timpul atomic universal (AIT) este cea mai regulată măsură a timpului pe care o putem
realiza azi (ceasurile atomice de pe Glob sincronizate prin GPS dau acest timp).
Timpul universal coordonat (UTC) este o scară a timpului măsurat în secunde atomice, la
care sunt intercalate din când în când secunde întregi pentru a ține pasul cu timpul universal
(astronomic). Corecțiile sunt necesare din cauza variațiilor neregulate ale rotației Pământului.
Este numit impropriu GMT și este transmis prin receptoarele radio și TV (,,ora exactăˮ).

Fig. 3.6. Direcţia deplasării aerului sub efectul

forţei Coriolis
Fig. 3.5. Mişcarea de rotaţie cu
formarea zilelor şi a nopţilor

Fusele orare
Orice meridian care trece prin dreptul Soarelui, ajunge din nou în aceeaşi poziţie după 24
de ore. Aşadar, orice punct de pe Glob - în raport cu Soarele - realizează o rotaţie completă în 24
ore descriind un cerc (360). Se poate calcula că orice punct parcurge într-o oră 15 de meridian
(360 : 24 = 15).
Soarele se situează doar o singură dată pe zi în punctul maxim pe boltă (culminaţie), când
razele sale cad, în funcţie de latitudine, sub cel mai mare unghi posibil. Acest moment coincide
cu trecerea sa deasupra meridianului locului când va fi “miezul zilei”(ora 1200 – timp local).
Concomitent, pe antemeridian se înregistrează “miezul nopţii”. Rezultă că fiecare punct de pe
Glob are o oră proprie, numită ora locului dar care nu se utilizează în practică deoarece s-ar crea
neajunsuri în activitatea umană.
Se ia în calcul timpul de o oră parcurs de trecerea aparentă a Soarelui peste cele 15 de
meridian care apar sub forma unor fâşii longitudinale numite fuse orare (fig. 3.7).
În fiecare fus orar există o singură oră corespunzătoare meridianului său central. Suprafaţa
Globului este împărţită în 24 de fuse orare numerotate de la un meridian de referință spre est
(meridianul Greenwich, meridianul de 0). Timpul este considerat în avans pentru punctele
situate la est de meridianul zero şi în întârziere pentru cele de la vest de acest meridian.
Pe plan internaţional, la Conferinţa de la Washington, din 1884, s-a convenit că suprafaţa
de teritoriu cuprinsă între meridiane distanţate într-un fus orar de 15 să aibă aceeaşi oră numită
oră oficială stabilindu-se unificarea orei pe Glob. Pentru nevoi practice, zonele standard de timp
acoperă teritorii politico-administrative de formă neregulată care au aceeași oră oficială.
42
 Diferenţa între două fuse orare este de o oră; aşadar, spre est, cu fiecare fus orar se adaugă
câte o oră iar spre vest se scade câte o oră.
Europa se extinde pe patru fuse orare:
- fusul “0” sau al Europei Occidentale (HEOc);
- fusul 1 al Europei Centrale (HEC);
- fusul 2 al Europei de Est în care intră şi teritoriul ţării noastre (HEOr)
- fusul 3 al Moscovei (HM).

Fig. 3.7. Harta fuselor orare

În momentul în care meridianul Greenwich coincide cu momentul amiezii, cel de 180
corespunde cu miezul nopţii. Numai în acest moment (pentru o fracțiune de secundă) pe întreaga
suprafaţă a Globului este aceeaşi zi calendaristică. În toate celelalte momente, pe partea asiatică
(vestică a meridianului de 180) se înregistrează o zi în avans faţă de partea americană (estică în
raport cu meridianul de 180). De exemplu, dacă în Asia şi Europa este ziua de luni (8
decembrie), în America este încă duminică (7 decembrie) (fig. 3.8). Datorită acestei
particularităţi, meridianul de 180 a fost ales ca linie internaţională de schimbare a datei
(Washington, 1884). Totodată s-a convenit ca linia internaţională de schimbare a datei să fie
deviată local, spre est sau spre vest, pentru a putea permite unor grupuri de insule (Fiji, Tonga
etc.), şi extremităţii siberiene (Peninsula Ciukotsk), să menţină aceeaşi zi calendaristică cu
teritoriile de care aparțin (fig. 3.8).
Statele cu extindere teritorială mare în longitudine (Rusia, S.U.A., Canada) se orientează
după orele fuselor care le străbat.
Timpul de prelungire a zilei (ora de vară)
Timpul sau ora de vară se adoptă în sezonul de vară când răsăritul Soarelui are loc
devreme. Pentru folosirea eficientă a intervalului de lumină după-amiaza, în luna martie s-a
trecut la avansarea ceasului cu o oră în raport cu ora fusului respectiv. De exemplu, ora 16 va
deveni ora 17. În luna octombrie se revine la ora fusului respectiv.

Fig. 3.8. Linia internaţională de schimbare a datei

43
 3.2.2. Mişcarea de revoluţie a Pământului

Independent de mişcarea de rotaţie în jurul axei, Pământul execută şi o mişcare de rotaţie în

jurul Soarelui, numită mişcare de revoluţie, care se realizează în 365zile 6ore 9min. 11s.
(≈365,2526 zile) (revoluţie siderală) de-a lungul unei orbite eliptice. Revoluția corespunde
timpului necesar trecerii consecutive a Pământului prin acelaşi punct în raport cu o anumită
poziţie-reper (3600) („sideralˮ = având o stea reper).
Copernic a enunțat ipoteza heliocentrică (1543), prin care a arătat că mişcările aştrilor pe
bolta cerească sunt mișcări aparente, fiind rezultatul deplasării Pământului pe orbita sa în jurul
Soarelui concomitent cu rotația acestuia în jurul propriei axe iar Kepler a descoperit legile
mecanicii cereşti (1609, 1619) la care se supune şi planeta Pământ.
Pământul descrie în jurul Soarelui o orbită în formă de elipsă numită ecliptică, Soarele
aflându-se într-unul din focarele elipsei, conform legilor lui Kepler.
Faţă de planul eclipticii (planul orbital), axa de rotaţie a planetei păstrează o înclinare
considerată fixă, de 6633’ (≈66,50), sau altfel exprimat, planul Ecuatorului face cu planul
eclipticii (ecliptica) un unghi de 2327’ (≈23,50) (cele două unghiuri sunt complementare).
Unghiul de 2327’ (≈23,50) este și cel format de axa de rotație cu perpendiculara pe orbită.
Pământul are o viteză orbitală uşor variabilă (neuniformă) conform legii a doua a lui
Kepler, viteza medie de deplasare pe orbită fiind de 29,79 km/s. Viteza în timpul unui an variază
aproximativ între 29,3 - 30,3 km/s.
Pe tot parcursul revoluţiei sale, axa de rotaţie a Terrei (axa polilor) rămâne paralelă cu ea
însăşi păstrându-şi direcţia şi executând de fapt o mişcare de translaţie, motiv pentru care
revoluția planetei în jurul Soarelui se mai numeşte şi mişcare de translaţie.
Orbita Pământului are o lungime de aproximativ 930 milioane km. Diametrul maxim al
elipsei se numeşte axa mare iar diametrul minim, perpendicular pe axa mare, reprezintă axa mică
(semi-axa mare reprezintă distanța medie Pământ - Soare).
Din cauza acestei elipticităţi, distanţa dintre planetă şi Soare variază cu 2,4 milioane Km în
plus sau în minus faţă de valoarea medie de cca 149,6 mil. km (unitatea astronomică).
Distanţa este minimă în jurul datei de 3 ianuarie, după solstiţiul de iarnă, când Pământul se
află la periheliu (punctul cel mai apropiat de Soare), la aproximativ 147 milioane Km. Distanţa
maximă faţă de Soare este de circa 152 milioane Km şi este realizată în jurul datei de 4 iulie,
după solstiţiul de vară, când Terra se află la afeliu (punctul cel mai depărtat de Soare).
Aceste variaţii ale distanţei față de Soare provoacă în mică măsură modificări ale cantităţii
de energie primită de către Pământ, fără ca ele să constituie cauza formării anotimpurilor.
Formarea anotimpurilor (sezonalitatea climatică a Terrei) este generată de înclinarea axei
polilor faţă de planul orbital, înclinare care modifică unghiul de incidență al razelor solare de-a
lungul unui an. Din cauza mişcării de revoluţie, a formei sferice şi a înclinării axei sale,
Pământul, în deplasarea în jurul Soarelui, expune succesiv spre astru, când emisfera nordică,
când pe cea sudică. Aceste poziţii diferenţiate individualizează anotimpurile.
Analiza celor patru momente principale, două solstiţii şi două echinocţii, care marchează
începuturile astronomice ale anotimpurilor se prezintă astfel (fig. 3.10):
- La solstiţiul de iarnă, în jurul datei de 21/22 decembrie, razele solare cad
perpendicular pe Tropicul Capricornului (Tropicul de Sud); emisfera sudică este mai luminată şi
primeşte mai multă căldură decât cea nordică. Începe iarna astronomică în emisfera nordică şi
vara în cea sudică. Tot în emisfera sudică ziua creşte ca durată de la Ecuator (unde este egală cu
noaptea), spre Cercul Polar de Sud, dincolo de care este de 24 de ore. Polul Sud va fi iluminat
total. Între Polul Sud şi Cercul Polar de Sud (paralela de 6633’) Soarele nu apune timp de 24 h.
- La solstiţiul de vară, în jurul datei de 20/21 iunie, razele Soarelui cad perpendicular pe
Tropicul Racului (Tropicul de Nord), luminând şi încălzind acum mai mult emisfera nordică. La
20/21 iunie începe vara astronomică în emisfera nordică şi iarna în cea sudică.

44
 Durata zilei creşte de la Ecuator spre Cercul Polar de Nord, dincolo de care este de 24 de
ore. Între Polul Nord şi paralela de 6633’ Soarele nu apune timp de 24 de ore. În emisfera
sudică durata nopţii va creşte începând de la Ecuator spre Cercul Polar de Sud.
Astfel, la cele două solstiţii, tropicele reprezintă punctele extreme ale Globului pe care
razele Soarelui pot cădea vertical la un moment dat.
- Echinocţiul de primăvară, în jurul datei de 20/21 martie, când razele solare cad
perpendicular pe Ecuator. Ambele emisfere primesc aceeaşi cantitate de lumină şi căldură iar
ziua şi noaptea devin egale. La Polul Nord începe ziua polară, care va dura 6 luni iar în emisfera
boreală începe primăvara astronomică (toamna în cea sudică).
Poziţia Pământului pe orbită la echinocţiul de primăvară se numeşte punctul vernal şi
reprezintă reperul în determinarea revoluţiei sinodice (anul tropic).
- Echinocţiul de toamnă, în jurul datei de 22/23 septembrie, Pământul ajunge în poziţie
opusă celei de la echinocţiul de primăvară, razele solare căzând perpendicular tot pe Ecuator,
începe toamna astronomică pentru emisfera nordică şi primăvara pentru emisfera sudică. La
Polul Nord începe noaptea polară pentru alte 6 luni.
În momentele echinocţiilor razele solare ajung perpendicular pe Ecuator iar ziua este egală
cu noaptea pe toată suprafaţa Pământului.
Obs. Între cele două tropice, latitudinea pentru care razele Soarelui cad perpendicular pe
suprafața terestră într-o anumită zi din an se numește declinația Soarelui și se extrage dintr-o
diagrama specială numită analemmă.
Din punt de vedere astronomic, momentul producerii echinocţiilor şi solstiţiilor este un
moment punctual, foarte precis (se produce la o anumită dată, oră, minut şi secundă) în cursul
anului tropic (365,2421 zile) însă datorită folosirii calendarului civil (anul civil=365/366 zile),
datele la care se produc aceste fenomene oscilează uşor. În general momentul producerii acestor
fenomene are loc cu o întârziere de ~6 ore de la an la an (în anii comuni) cu un salt de o zi înapoi
în anii bisecţi. La acestea se adaugă inegalitatea dintre anul tropic și anul civil cât și micile
neuniformităţi în timp ale mişcării de revoluţie a Pământului. Exemple de producere: echinocţiu
de primăvară 20-21 martie, solstiţiu de vară 20-21 iunie, echinocţiu de toamnă 22-23 septembrie,
solstiţiu de iarnă 21-22 decembrie.
În orice loc de pe Glob planul traictoriei Soarelui face totdeauna cu planul orizontului un
unghi de 900 - latitudinea locului respectiv. Înălțimea Soarelui la amiază într-un anumit loc se
poate calcula astfel: 900 - arcul de meridian dintre locul respectiv și paralela pe care razele
Soarelui cad vertical (declinația Soarelui).

Consecinţe ale mişcării de revoluţie a Pământului:

1. Delimitarea a cinci zone de căldură pe Glob

Mişcarea de revoluţie combinată cu înclinarea axei de rotaţie faţă de planul orbitei
implică unghiul sub care cad razele Soarelui pe suprafaţa terestră (unghiul de incidenţă) şi de aici
aportul caloric diferit pe care îl primeşte fiecare regiune (fig.3.9).
Aceasta a impus trasarea unor paralele principale pe Glob: cele două tropice – Tropicul
Racului (Tropicul de Nord, Tropicul Cancerului) şi Tropicul Capricornului (Tropicul de Sud), la
2327’ faţă de Ecuator. Cercurile polare – Cercul Polar de Nord şi Cercul Polar de Sud, la
6633’. Aceste paralele delimitează în principiu cinci zone de căldură pe Glob: o zonă caldă
(intertropicală); două zone temperate; două zone reci (polare). Delimitarea efectivă este dată
însă de izoterme care cunosc inflexiuni cauzate de un ansamblu de factori.
Cantitatea de energie primită de suprafața terestră stă la baza individualizării zonelor
climatice precum şi la repartiţia altor elemente fizico-geografice (soluri, vegetație, faună).
2. Inegalitatea zilelor şi a nopţilor în cursul unui an calendaristic
Este condiţionată de înclinarea axei de rotaţie faţă de orbită şi de unghiul de incidenţă al
razelor solare pe suprafaţa terestră determinate şi ele de aceeaşi înclinare în cele patru momente
caracteristice – echinocţiile şi solstiţiile.
45
 La solstiţiul de vară (21 iunie), razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Racului iar în
suprafaţa luminată intră mai mult emisfera nordică având, astfel, zilele mai lungi ca nopţile; la
nord de Cercul Polar de Nord ziua durează 24 ore iar la Polul Sud este noapte polară.
Inegalitatea dintre zi şi noapte creşte de la Ecuator spre poli.
Solstiţiul de iarnă (22 decembrie) reprezintă situaţia inversă a solstiţiului de vară. Acum,
capătul dinspre Polul Sud al axei terestre este mai expus spre Soare, emisfera sudică având
condiţii de iluminare sporită deci zilele vor creşte începând de la Ecuator spre Polul Sud unde va
fi cea mai lungă zi (Soarele nu apune). În emisfera nordică gradul de iluminare va scade
începând de la ecuator spre Polul Nord unde se va instala noaptea polară.
La echinocţii, razele cad perpendicular pe Ecuator și există egalitatea între zile şi nopţi pe
tot Globul.
3. Încălzirea inegală a suprafeţei terestre se datorează faptului că razele solare au
unghiuri de incidenţă diferite pe suprafaţa terestră în cursul unui an. Între Ecuator şi cele două
tropice, razele cad perpendicular sau au înclinări foarte mici de la verticala locului, iar cantitatea
de căldură primită de la Soare este mai mare; între tropice şi cercurile polare, razele solare au
unghiuri de incidenţă din ce în ce mai mici, de unde şi cantitatea de căldură primită mai redusă în
comparaţie cu zona intertropicală (fig.3.9).

Fig. 3. 9. Relaţia dintre unghiul de incidenţă și cantitatea de căldură primită de suprafaţa terestră
(Strahler, 1973)
4. Formarea şi alternanţa anotimpurilor
Datorită încălzirii şi iluminării inegale a suprafeţei Pământului în cursul unui an, se
diferenţiază cele 4 anotimpuri la latitudini medii în ambele emisfere.
Între cercurile polare şi poli, în raport de ziua polară respectiv noaptea polară, apar două
sezoane: unul rece de iarnă şi altul, ceva mai cald (mai mult răcoros) de vară. Între tropice se
menţine tot anul un anotimp călduros dar cu modificări pluviometrice în anumite regiuni.
5. Determinarea unităţii de măsură a timpului (anul)
Mişcarea de rotaţie a dat ca unitate de timp ziua solară. Dacă ne referim la mişcarea de
revoluţie, determinarea unității de măsură a timpului este anul, adică o revoluţie completă.
Perioada de revoluţie a Pământului poate fi măsurată diferit, în funcţie de referința luată
pentru determinarea acestei mişcări. Dacă reperul este o stea - un punct situat foarte departe de
Terra – o revoluţie completă a planetei în jurul Soarelui (3600) durează 365 de zile 6 ore 9
minute şi 11 secunde ≈ 365,26 zile numită an sideral (revoluţie siderală).
Pornind de la reperul mișcării de revoluţie care este ales punctual vernal (poziţia
Pământului la echinocţiul de primăvară) durata unei revoluţii este de 365 de zile 5 ore 48 minute
şi 46 secunde ≈ 365,2421 zile, numită an tropic (revoluţie sinodică – durata trecerii Pământului
prin două puncte vernale succesive). Această diferenţă între revoluţia siderală şi revoluţia
sinodică are drept cauză fenomenul precesiei (precesia echinocţiilor).
Mişcarea de revoluţie a Pământului este perturbată de cauze ce ţin de poziţia relativă a
celor două corpuri principale care exercită o atracţie asupra sa (Soarele şi Luna) şi de modul în
care mişcarea de rotaţie a planetei răspunde cuplului de forţe ce acţionează asupra sa.
46
47
Fig. 3.10. Deplasarea pe orbită a Pământului şi anotimpurile
 Mişcarea numită precesie (descoperită de Hipparch, 140 îH) rezultă din atracţia mai
puternică a Lunii şi a Soarelui asupra zonei ecuatoriale a Pământului, atracţie care exercitată pe
tot parcursul rotaţiei în jurul propriei axe face ca axa de rotaţie să se deplaseze foarte lent şi
retrograd în jurul polilor eclipticii (în jurul perpendicularei pe ecliptică, cu care axa planetei face
un unghi de 23027'), într-o rotire completă de aproape 26.000 de ani (fig.3.11).
Rotirea lentă a axei presupune de fapt rotirea planului format de axa polilor și axa eclipticii
în sens retrograd. Este motivul pentru care echinocţiul de primăvară se produce de la an la an mai
devreme cu aproximativ 20 de minute (razele solare cad perpendicular pe acel plan mai devreme
dacă planul se rotește solidar cu axa). Rezultă că anul tropic este mai scurt decât anul sideral.
Concomitent precesiei datorită unor cauze precum: poziţiile relative ale Lunii şi Soarelui și
efectelor dinamice din nucleul fluid al Pământului datorate mareelor terestre apare o a doua
mişcare numită nutaţie (oscilaţie-lat.) – oscilaţie cu perioade diferite ale axei de rotaţie în jurul
poziţiei definită de precesia echinocţiilor (fig.3.11).
Rezultă astfel pentru axa de rotaţie o mişcare ce generează o suprafaţă unduită cu o
periodicitate de aproximativ 18,6 ani.

Fig. 3.11 Fenomenul precesiei (Airinei, 1982)

Măsurarea timpului: Calendarul de-a lungul timpului

De-a lungul timpului s-au folosit calendare lunare, calendare luni-solare şi calendare
solare, bazele astronomice ale acestora fiind revoluţia Lunii în jurul Pământului respectiv a
Pământului în jurul Soarelui.
S-au impus în final calendarele solare care sincronizează timpul cu mişcarea de revoluţie a
Pământului (foarte utile în activităţile agricole din trecutul omenirii). Calendare solare au fost:
calendarul egiptean, calendarul roman, calendarul iulian, calendarul gregorian. Aceste calendare
civile trebuiau să ţină pasul cu revoluţia sinodică a Pământului în jurul Soarelui (anul tropic).
Anul tropic reprezintă intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin
punctul vernal sau dintre două echinocţii de primăvară, adică de 365 zile, 5 ore, 48 minute, 46
secunde (≈365,2421 zile).
În activitatea practică se ia ca unitate de măsură anul civil sau calendaristic alcătuit dintr-
un număr întreg de zile (365 respectiv 366 zile) (calendarul lunar avea numai 354 zile). Pentru a
se elimina nepotrivirea dintre anul tropic şi anul civil, se adaugă anului civil, din patru în patru
ani, o zi în plus la luna februarie care va avea 29 zile iar anul va fi de 366 zile, numit an bisect.
Norma după care se realizează o concordanţă cât mai apropiată între anul civil şi cel tropic este
cunoscută sub denumirea de calendar.
Calendarul iulian – reprezintă o reformă a calendarului roman făcută în timpul împăratului
Iulius Caesar în 46 îH şi care încerca să aducă mai aproape durata anului civil cu durata anului
tropic. Astfel existau trei ani comuni (365 z) şi un an bisect (366z) (un an iulian mediu avea
astfel 365,25 zile).
Datorită faptului că anul iulian (365,25 zile) era mai mare decât cel tropic (365,2421 zile),
la 128 de ani el rămânea în urmă cu o zi, astfel încât echinocţiul de primăvară rămânea în urmă.
48
 Calendarul gregorian introdus în timpul papei Gregoriu al XIII-lea, aproximează mai exact
anul civil cu anul tropic, anul civil căpătând după reformare o durată medie de 365,2425 zile
(mai apropiată de 365,2421 zile cât are anul tropic). Reforma gregoriană admitea astfel pentru
această corelare mai bună cu anul tropic ca din 400 de ani să fie bisecţi numai 97 în loc de 100,
aşa cum rezulta din calendarul iulian. Astfel anii seculari sunt bisecţi numai dacă se divid cu
400, exemplu: 1600, 2000, 2400, în timp ce anii 1700, 1800, 1900, 2100 devin ani comuni.
Calendarul gregorian se adoptă în 1582 la hotărârea papei Gregoriu XIII şi pune în concordanţă
anul calendaristic cu anul tropic. Numărătoarea zilelor este decalată cu 10 zile înainte, acest salt
corectând rămânerea în urmă a calendarului vechi (iulian) adoptat la sinodul ecumenic de la
Niceea (325 dH) (deci eroarea acumulată între 325-1582).
Noul calendar a primit denumirea de calendar gregorian sau calendar pe stil nou (creatorul
său fiind astronomul italian Luigi Lilio). Precizia a devenit foarte mare, respectiv o diferenţă de 1
zi la 3280 ani.
Calendarul gregorian se adoptă treptat în majoritatea ţărilor lumii, devenind un calendar
,,universal”. Se foloseşte din anul 1582 în ţările catolice, din 1918 în Rusia. În România
calendarul gregorian este adoptat din 1919, data fiind decalată cu 13 zile înainte.
Împărţirea anului în luni este foarte veche, ea fiind legată de fazele Lunii – satelitul natural
al Pământului (luna sinodică ≈ 29,5 zile).
Împărţirea lunii în patru săptămâni care coincid cu cele patru faze principale ale Lunii, este
introdusă de evrei. Calendare lunare au folosit evreii, babilonieni, musulmanii. Grecia Antică a
folosit calendare lunare şi luni-solare (ex. ciclul Meton - o variantă de calendar lunar corelată
printr-un algoritm cu un calendar solar).
Numerotarea anilor (erele)
Erele sunt de-a lungul timpului universale, politice, religioase, etc. Erele universale au
măsurat timpul de la presupusa ,,facere a lumii”, după Vechiul sau Noul Testament.
După Vechiul Testament, la 1 septembrie 5509 îH, începe era bizantină (pentru greci, sârbi,
bulgari, ruşi, români). Folosită în Evul Mediu până în preajma anului 1700 când se trece la era
noastră (dH.). O perioadă se folosesc ambele sisteme (Văleat era anul erei bizantine şi Milesim
era anul erei creștine – d.H.).
Dionisie Scitul interpretând Noul Testament, propune în anul 525 e.n. numărarea anilor de
la naşterea lui Isus.
Această numărătoare a anilor se foloseşte şi în prezent devenind aproape universală:
d.Hr. / A.D. (Anno Domini) / e.n.(anterior) respectiv î.Hr. / B.C. (Before Christ) / î.e.n.(anterior).

Variaţiile orbitale
Mişcările Pământului sunt subordonate unor variaţii orbitale ale planetei noastre
(excentricitatea, oblicitatea, precesia) ce se manifestă în cicluri de zeci şi sute de mii de ani.
Milutin Milankovič, astronom şi matematician croat, a studiat astfel de variaţii orbitale pentru
planeta Pământ. Periodicitatea acestor variații a fost estimată astfel: excentricitatea (100 000
ani), oblicitatea (41 000 ani), precesia (26 000 ani) (fig. 3.12).

Fig. 3.12 Variaţiile orbitale şi ciclurile Milankovič

49
 3.3. Structura internă a Pământului

Formarea scoarţei terestre a marcat începutul propriu-zis al existenţei planetare a Terrei.

Ca urmare a proceselor de
dezintegrare radioactivă şi altor cauze
precum mişcarea de rotaţie şi acțiunea
gravitaţie, s-a produs stucturarea
internă a globului planetar sub formă
de învelișuri concentrice, în sensul că
elementele mai grele s-au situat spre
interior alcătuind nucleul, iar cele mai
uşoare spre zonele de suprafaţă. Ca
urmare, materia din care este alcătuită
Terra nu este omogenă, ci prezintă o
serie de diferenţieri sub raport fizic şi
chimic a structurilor componente. S-au
realizat o serie de observaţii directe
prin foraje, dar cele mai eficiente au
fost metodele indirecte de determinare,
realizate de seismologi, prin analiza Fig. 3.13. Structurarea internă a Terrei. Modelul
modului de propagare a undelor bazat pe proprietăţile chimice versus modelul bazat
seismice în interiorul Pământului. pe proprietăţile fizice

Viteza lor de propagare în adâncime diferă în funcţie de elasticitatea rocilor străbătute şi

de modul în care are loc refracția acestora de către învelișurile care sunt traversate.
Înregistrarea undelor seismice a dus la evidenţierea unor discontinuităţi în structura internă
a Pământului, ce separă învelişuri cu stare fizică şi chimică diferită, marcate de modificarea
vitezei și direcției de propagare a undelor seismice la anumite adâncimi. Sunt analizate atât
componenta longitudinală (P) cât și componenta transversală (S) a undelor seismice. Rezultatele
au dus la concluzia că în jurul nucleului se succed din interior spre exterior mai multe învelişuri,
a căror densitate scade iar între învelişuri apar aşa-numitele suprafeţe de discontinuitate.
Structurarea internă a Terrei are la bază câteva modele bazate fie pe proprietăţile chimice
ale materiei (fig. 3.13 a), fie pe proprietăţile fizice ale acesteia (fig. 3.13 b) sau un model
geologic (petrografic).
Între contribuţiile la dezvoltarea modelelor structurii interne a Pământului se remarcă cele
ale lui E. Suess (geolog austriac), A. Mohorovičić (seismolog croat), B. Gutenberg (seismolog
germano-american), E.J. Wiechert (seismolog german), I. Lehmann (seismolog danez).
Eduard Suess (1909) diferenţiază într-un model geologic cinci învelişuri cu compoziţie
petrografică diferită în care domină anumite componente, care impun denumirea învelișurilor.
Din centrul Pământului spre exterior avem astfel: învelișul Nife - alcătuit dominant din fier şi
nichel; Nifesima - compus din nichel, fier şi compuşi de magneziu; Crofesima în care domină
cromul, fierul şi silicaţii de magneziu; Sima - format dominant din silicaţi de magneziu (bazalte);
Sial - format dominant din silicaţi de aluminiu (granite).
Cel mai comun model este însă modelul chimic al structurii Pământului în care se
diferențiază, începând din centrul planetei, trei învelișuri: nucleu, manta și crustă (sau scoarță)
(fig. 3.14-3.15) și câteva subînvelișuri.
Între cele trei învelişuri există suprafeţe de discontinuitate: discontinuitatea Wiechert-
Gutenberg (între nucleu și manta) și discontinuitatea Mohorovičić, prescurtat discontinuitatea
Moho (între manta și scoarță). Există și alte discontinuități în cadrul celor trei învelișuri. Toate
discontinuitățile poartă numele seismologilor care le-au identificat.

50
 • NUCLEUL Pământului este localizat în jurul centrului planetei şi compus din două
subînvelişuri:
- nucleul intern este situat între 6378 km (centrul Pământului, raza ecuatorială) și 5100 km
adâncime, fiind format din elemente grele (dominant fier şi nichel), cu o densitate mare (12,8-13
g/cm3). Temperatura este estimată între 5430 - 60000C. Este în stare solidă datorită presiunilor
uriașe care împiedică topirea la acele temperaturi.
- nucleul extern este cuprins între 5100 km şi 2900 km adâncime, în care domină tot
elementele grele (Fe cu Ni) dar apar și Cr, O, S, impurităţi, ce-i asigură o densitate de circa 10-
12,2 g/cm3 și o presiune mai scăzută decât în nucleul intern, care permite materiei să fie în stare
lichidă (vâscoasă). Astfel, în cadrul acestuia există curenţii de convecţie care asigură dezvoltarea
câmpului magnetic terestru. Temperatura este estimată la 3700-43000C
Între nucleul intern și nucleul extern, la 5100 km adâncime se află discontinuitatea
Lehmann.
Nucleul Pământului este separat de mantaua Pământului prin discontinuitatea Wiechert-
Gutenberg, situată la adâncimea de circa 2900 km.
• MANTAUA
Deţine cea mai mare parte din volumul şi masa Pământului. La partea inferioară, mantaua
se desfăşoară până la adâncimea de 2900 km unde se află discontinuitatea Wiechert-Gutenberg
care o delimitează de nucleu. Discontinuitatea Mohorovičić (discontinuitatea Moho) separă la
partea superioară mantaua de scoarță. Mantaua este împărțită în mai multe straturi, care diferă
prin compoziția lor chimică dar mai ales prin proprietățile mecanice, structura cristalină și
densitatea mineralelor. Se face o distincție grosieră între mantaua superioară și cea inferioară.
- mantaua inferioară se află între 2900 și 400-600 km adâncime, fiind compusă din oxizi
şi silicaţi de fier, nichel şi crom (Nifesima, Crofesima) ce determină o densitate de 4,5-5,3 g/cm3.
În cadrul ei se disting alte două subînvelişuri: primul se află aproximativ între 400 km - 1000 km,
cu roci parţial cristalizate. Restul materiei, după unii cercetători, ar fi în stare vâscoasă care ar
putea dezvolta curenţi de materie ce provoacă falieri profunde însoţite de seisme; al doilea
subînveliş se află între 1000 km şi 2900 km şi este uniform din punct de vedere chimic. La circa
1000 km adâncime, între aceste subînvelişuri, se află discontinuitatea Repetti.
- mantaua superioară se dezvoltă de la 400-600 km adâncime, unde în prima parte există
zona de tranziție și până la 30-80 km la contactul cu scoarţa, marcată de discontinuitatea Moho.
Materia se află în cea mai mare parte în stare topită fiind alcătuită dominant din silicaţi de
magneziu, aluminiu, fier, calciu, potasiu care conduc la o densitate redusă de 3-3,5 g/cm3. Acest
subînveliș vâscos din mantaua superioară, parțial topit datorită temperaturilor ridicate, este numit
astenosferă (asthenos/gr. = slab, în sens de ,,învelişul slab”, ,,vâscosˮ, al mantalei), fiind
marcată de curenți de convecție.
Caracteristica principală a ei este aceea că fiind în stare de topitură, pe ea “pluteşte”
scoarţa solidă a Pământului alcătuită din calote mari semisferice cu greutăţi diferite numite plăci
tectonice. Acestea se afundă în astenosferă până ce îşi găsesc un echilibru relativ numit echilibru
izostatic (izostazie).
În cadrul astenosferei, datorită fluidităţii sale, ca şi a temperaturilor variate întreţinute de
fenomenele de dezintegrare radioactivă, între baza și partea superioară a acesteia apar curenţi
subcrustali (curenţi de convecţie) sub formă de celule de convecţie (fig. 3.14-15), care aduc
magmă mai fierbinte din interior spre scoarţă şi o coboară pe cea mai rece către baza
astenosferei, fenomen ce contribuie la deplasarea plăcilor tectonice. O parte din curenţii de
convecţie ai magmei reușesc să străpungă scoarţa, formând o serie de fisuri/despicături de lăţimi
variabile, prin care magma iese la suprafaţă formând scurgeri de lave, munţi vulcanici, vulcanism
suboceanic.
Pe fundul oceanelor, magma se consolidează pe marginea acestor despicături (numite
rifturi) formând lanţuri muntoase suboceanice numite dorsale, cu extinderi considerabile.
Scoarţa împreună cu astenosfera, alcătuiesc tectonosfera, deoarece se influenţează reciproc în
procesele tectonice ce se desfăşoară la suprafaţă: rupturi de scoarţă, cutremure, vulcanism,

51
orogeneze, mişcări de ridicare sau coborâre a platformelor (blocuri rigide) şi deplasarea plăcilor
litosferice pe astenosferă.
Ultimul strat al mantalei superioare este mantaua litosferică (o parte solid-plastică) care
împreună cu scoarța terestră formează litosfera.
• SCOARŢA (sau crusta) se află la partea superioară a Pământului şi are o grosime de
circa 8-10 km sub oceane şi circa 30-80 km sub continente, cu diferențe semnificative în funcție
de relief. Delimitarea dintre scoarţă şi manta este dată de discontinuitatea Moho. Aceasta este
dedusă prin schimbarea distinctă a vitezei de propagare a undelor seismice prin roci cu densități
diferite. Imediat deasupra discontinuității Moho viteza de propagare a undelor seismice
corespunde bazaltelor iar sub aceasta sunt corespunzătoare vitezelor de propagare prin peridotite
(olivină, piroxeni). Fenomenul a fost observat pentru prima dată în 1909 de seismologul croat A.
Mohorovičić. Densitatea medie scade la 2,7-3 g/cm3 față de 3-3,5 g/cm3 în mantaua superioară.

Fig. 3.14. Structura internă a Pământului

Fig. 3.15. Curenţi subcrustali sub forma celulelor de convecţie în astenosferă

Scoarţa apare cu două tipuri:

- scoarţa de tip continental se desfăşoară pe o grosime de cca. 20-90 km (uneori până la
100 km), cu o densitate de aproximativ 2,7 g/cm3, fiind prezentă în structura continentelor şi
zonelor oceanice de adâncime mică; este alcătuită din bazalte (în fundament), dar dominant din
granite şi roci sedimentare.
- scoarţa de tip oceanic prezentă în alcătuirea bazinelor oceanice la adâncimi mai mari.
Ocupă peste 2/3 din suprafaţa Pământului şi are o grosime mică, de aproximativ 5-10 km. Este

52
alcătuită dominant din roci bazaltice. Scoarţa de tip oceanic, cu o densitate de 2,7-3 g/cm3 este
mai densă decât scoarţa de tip continental.
Sub unele bazine marine există o scoarță de tranziție cu caracteristici între cele două tipuri.
În raport de alcătuirea petrografică, scoarţa este alcătuită din trei straturi de roci (,,păturiˮ)
dispuse astfel:
a) pătura bazaltică cu o compoziţie aseamănătoare chimic bazaltului, formează cea mai
mare parte a scoarţei oceanice dar este prezentă şi în baza scoarței de tip continental. Este
alcătuită în principal din silicaţi de aluminiu şi magneziu (sialma). La baza ei se află
discontinuitatea Moho. Prezintă grosimi variabile, între 10-20 km sub continente şi 5-10 km sub
oceane.
b) pătura granitică formează baza domeniului continental cu grosimi variabile între 10-
15 km în cadrul platformelor precambriene şi 30-40 km la baza sistemelor montane ridicate în
mezozoic şi neozoic. În alcătuirea ei intră roci din familia granitului predominând silicaţii de
aluminiu, de unde şi denumirea de sial.
c) pătura sedimentară, este formată în cea mai mare parte din dezagregarea fizică şi
chimică a rocilor eruptive şi metamorfice, la care se adaugă rocile de natură organică şi de
precipitare chimică. În regiunea scuturilor vechi, grosimea ei este redusă iar în platformele mai
noi de natură erozivo-acumulativă, are de la câteva sute de metri la câţiva km. În lanţurile
muntoase tinere cutate din fostele roci acumulate în geosinclinalele marine poate atinge și 10-20
km. Rocile sedimentare acoperă cea mai mare parte a suprafeţei Pământului având o pondere de
75% din totalul categoriilor de roci. De multe ori, masele eruptive pot străbate zona sedimentară
formând acumulări (ex./batolite, lacolite).
LITOSFERA este uneori asimilată scoarţei terestre, dar dacă este riguros definită pe baza
modelului impus de proprietăţile fizice ale materie aceasta reprezintă ceva mai mult.
Litosfera este formată din scoarţa terestră (crusta) + o parte solidă (cea mai de sus a
mantalei superioare) (mantaua litosferică), până la contactul efectiv cu materia vâscoasă din
astenosferă. Litosfera se deformează prin ruperea părților fragile, în timp ce astenosfera se
deformează datorită vâscozității. Grosimea litosferei este considerată până la izoterma asociată
rocilor pentru tranziția dintre comportamentul fragil și comportamentul vâscos (aproximativ
10000C, olivina). Asfel definită litosfera poate atinge grosimi de 100-200 km, în mod excepțional
300 km sub continente. Caracteristica de bază a litosferei este divizarea pe orizontală în plăci
tectonice.
Discontinuitatea Moho se află aproape în întregime în litosferă. Numai sub dorsalele
oceanice ea definește limita dintre dintre litosferă și astenosferă. Discontinuitatea Moho se află la
5-10 km sub oceane și 20-90 km sub scoarța continentală tipică, cu o medie de 35 km.

3.4. Proprietăţi fizice ale Pământului

Pământul prezintă o serie de proprietăţi geofizice a căror cunoaştere este necesară pentru
explicarea proceselor care se produc la suprafaţă.

a) Densitatea Pământului reprezintă raportul dintre masa şi volumul acestuia. Pe baza

cunoaşterii ei s-au putut emite ipoteze asupra părţii interne a globului terestru. Densitatea
Pământului creşte de la exterior, litosferă (2,7 g/cm3) către interior, nucleu (12-13 g/cm3)
datorându-se schimbării presiunii și compoziţiei chimice a materiei, rezultând dispunerea
materialelor din ce în ce mai grele spre interior și organizarea în învelişuri concentrice.
Densitatea medie a Pământului este 5,52 g/cm3.

b) Termicitatea Pământului
Pământul îşi datorează temperatura la două surse: una internă şi alta externă (radiaţia
solară).

53
 Căldura internă a Pământului a fost constatată în izvoare termale, lave, foraje, iar factorii ce
determină această căldură sunt reprezentaţi de dezintegrarea unor elemente radioactive care
emană temperaturi înalte, temperatură transferată pungilor de magmă din astenosferă.
Temperatura creşte în adâncime în funcţie de conductibilitatea termică a rocilor şi de
poziţia stratelor. Treapta sau distanţa pe verticală (în metri) în care temperatura creşte cu 1C se
numeşte gradient geotermic sau treaptă geotermică. Pentru scoarța terestră neinfluențată de
contactul cu magma, aceasta are valoarea de 33 m (33m/10C). Geoizotermele sunt liniile care
unesc punctele cu aceeaşi temperatură din interiorul scoarţei terestre.
Sursa termică principală la suprafaţa Pământului o constituie căldura externă primită de la
Soare care întreţine procesele de la suprafaţa planetei şi din atmosferă, constituind cauza
principală a tuturor fenomenelor şi proceselor fizice şi biologice.

c) Gravitaţia este proprietatea ce se exprimă prin forţa de atracţie pe care o exercită

Pământul prin atragerea către interiorul planetei a maselor sale materiale, inclusiv a corpurilor de
pe suprafaţa sa sau din apropiere.
Gravitaţia terestră decurge din atracţia universală, descoperită de Newton (1687). Aceasta
este definită ca proprietatea tuturor corpurilor din Univers de a se atrage reciproc, proporţional
cu masa lor (m1 şi m2) şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ele (d). Valoarea acestei
mm
forţe se poate exprima prin formula: F  1 2 2  G , unde G este constanta atracţiei universale.
d
Spaţiul pe care se exercită atracţia Terrei reprezintă câmpul gravitaţional (numit și câmp de
atracţie sau câmp newtonian).
Datorită gravitaţiei, asupra oricărui corp aflat în imediata vecinătătate sau pe suprafaţa
Pământului acţionează o forţă numită greutate. În realitate, greutatea este rezultanta a două forţe:
forţa de gravitaţie şi cea centrifugă, ambele acţionând combinat în câmpul gravitaţiei. Greutatea
nu trebuie confundată cu masa. Masa unui corp rămâne aceeaşi oriunde s-ar deplasa acesta, pe
când greutatea unui corp variază pe verticala locului sau în suprafață, de la Ecuator la Pol.
Masa unui corp este o proprietate intrinsecă a corpului, este o mărime scalară ce exprimă
cantitativ inerţia unui corp (tendinţa de a se opune mai puternic sau mai slab schimbării stării de
mişcare sau de repaus în care se află atunci când i se aplică o forţă). Greutatea (N) variază pe
verticala locului și de la Ecuator la Pol, în timp ce masa unui corp (kg) rămâne aceeaşi oriunde s-
ar deplasa acesta.
Câmpul de atracţie gravitaţională se caracterizează prin acceleraţia gravitaţională
(intensitatea câmpului gravitaţional) într-un punct dat (acceleraţia căderii unui corp); ea se
măsoară în gali; 1 gal = 1 cm/s2, (numele de “gal” a fost atribuit în memoria lui Galileo Galilei).
Valorile gravitaţiei variază pe verticală şi în suprafaţă. Există două categorii de variaţii:
normale, determinate de forma Pământului (turtită la poli şi bombată la ecuator) şi anormale,
impuse de structura (densitatea) rocilor din subsol.
Variațiile pe verticală. Gravitaţia scade de la suprafaţa Pământului în sus, iar în spaţiul
extraterestru tinde spre zero. De la suprafața planetei în jos, gravitaţia resimțită de un corp creşte
până în zona discontinuităţii Gutenberg-Wiechert (2900 km), unde atinge un maxim (circa 1200
gali), după care scade treptat către zero (în centrul Pământului).
Variaţiile în suprafaţă sunt materializate la nivel global (valoarea latitudinii) și la nivel
regional şi local (structura și densitatea rocilor). La scara Globului, acceleraţia gravitaţională
creşte de la Ecuator (978 cm/s2) la poli (983 cm/s2). Faptul se explică prin turtirea la poli, care
face ca, aici, distanţa faţă de centrul Pământului să fie mai mică (plus reducerea forţei centrifuge,
care imprimă o uşoară creştere a forţei de gravitaţie). La nivelul României (450 latitudine),
valoarea medie a gravitaţiei este de 980,6 gali.
Variaţiile anormale (numite şi anomalii). Astfel apar diferenţe între continente şi oceane
rezultate din diferența densității scoarței de tip oceanic și continental (raportul păturilor bazaltică,
granitică și sedimentară).

54
 Anomalii regionale, apar atât pe continente cât şi pe oceane. Sunt date de anumite corpuri
de roci ce introduc un plus sau un deficit de masă. ex./ trecerea de la câmpii (cu structuri de
platformă) către munţii de tip alpin, unde apar roci granitice, cu densitate mai mică, dau valori
mai scăzute ale acceleraţiei gravitaţionale faţă de câmpie, unde masele mai grele din interior se
găsesc mai aproape de suprafaţă. Tot pe continente, în arealele cu bazalte (ex./Podişul Deccan -
India, Columbia Britanică - Canada) sau cu mari zăcăminte de fier (ex./Kursk – Ucraina, Minas
Gerais – Brazilia) apar anomalii pozitive.
Anomaliile locale sunt mai frecvente pe continente şi se resimt în zona unor zăcăminte de
minereuri (anomalii pozitive) (ex./ Palazu Mare – Dobrogea). Pe cutele diapire se înregistrează
anomalii negative din cauza greutății volumetrice a argilelor intercalate în zăcămintele de sare
care o depăşeşte pe cea a sării datorită îmbibării argilei cu apă.
Gravitaţia acţionează asupra proceselor de pantă, asupra scurgerii apei în râuri, la
îndeplinirea circuitului apei în natură, la deplasarea gheţarilor, la modelarea reliefului etc.
Astfel, munţii pe Terra nu depăşesc 8848 m faţă de alte planete mai mici, unde gravitaţia
fiind mai slabă, munții vulcanici s-au înălţat mai mult. ex./ planeta Marte, unde altitudinea
maximă ajunge la 22.000 m (Muntele Olympus).
Gravitaţia influenţează şi fenomenele biologice. Dezvoltarea plantelor este influenţată de
geotropism pozitiv (creşterea rădăcinilor în sensul de atracţie a Pământului) şi geotropism negativ
(tulpinile și alte organe vegetative care cresc contrar acestei forțe).

d) Magnetismul terestru
Pământul se comportă ca o uriaşă bară magnetică cu doi poli magnetici situaţi în apropierea
polilor geografici. În regiunea Polului Sud liniile magnetice ies în exterior şi se închid prin Polul
Nord, formând un câmp magnetic terestru intens (fig. 3.16).
Datorită unor cauze interne, polii magnetici (Nord și Sud) se deplasează permanent foarte
lent pe suprafața scoarței terestre. Datorită neuniformității și asimetriei liniilor de câmp ce se
închid prin cei doi poli magnetici, se calculează o valoare medie a poziției axei magnetice a
Pământului, care trece prin centrul acestuia și intersectează suprafața terestră în punctele numite
poli geomagnetici. Și poziția acestora variază lent în timp.
Câmpul magnetic terestru se extinde în exteriorul Pământului până dincolo de învelişul
atmosferic, la cca 65.000 – 130.000 km, spaţiu care formează magnetosfera. Marginea exterioară
a magnetosferei, unde intensitatea câmpului magnetic devine nulă, constituie magnetopauza.
Magnetosfera funcţionează ca o capcană magnetică deoarece captează şi concentrează o
serie de particule venite de la Soare (vântul solar) sau din radiația cosmică, pe care apoi le
redistribuie, sub forma unor centuri de radiaţii.
Magnetismul terestru orientează orice corp magnetizat în stare liberă pe direcţia liniilor
de forţă magnetică ale Pământului, atrăgând polii de sens contrar. Pe acest principiu
funcţionează busola.
Magnetosfera reprezintă zona în cuprinsul căreia se face resimțită acțiunea câmpului
magnetic terestru (descris prin liniile de câmp) situat în exteriorul Globului, până mult dincolo de
limitele atmosferei. Prezintă forma unei comete, puternic aplatizată spre Soare și mult alungită în
partea opusă Soarelui ca urmare a presiunii vântului solar.
Magnetosfera are o importanţă aparte deoarece interacționează cu vântul solar format din
electroni și protoni cu energie înaltă. Acest flux înregistrează viteze de 300-600 km/s (1000 km/s
în timpul erupțiilor cromosferice), comprimând magnetosfera spre Pământ pe partea dinspre
Soare până la cca 64.000 km de suprafața terestră. În partea opusă Soarelui, magnetosfera se
alungeşte enorm sub forma unei ,,cozi de cometăˮ, până ce câmpul magnetic se atenuează (zonă
numită magnetopauză).
În partea dinspre Soare a magnetosferei, spre interiorul ei, s-au identificat benzi de
concentrare a particulelor electrice (protoni şi electroni), captate şi concentrate de către liniile de
forţă magnetică formând centurile de radiaţii. Sunt cunoscute două astfel de centuri de radiații,
situate în medie la cca 3600 km şi la 13.000 – 19.000 km, denumite centurile Van Allen.

55
 Când au loc erupţii în cromosfera solară, vântul solar creşte mult în intensitate, străpungând
zona centurilor Van Allen, în special în regiunea polilor, unde generează aşa numitele furtuni
magnetice şi fenomene electroluminoase în atmosfera înaltă: aurorele polare - rezultate din
interacţiunea dintre vântul solar şi atomii atmosferei terestre.

Fig. 3.16. Magnetosfera şi magnetopauza, puternic distorsionate de presiunea vântului solar

Magnetosfera constituie un scut de protecţie împotriva radiaţiilor ultraviolete (în proporţie

de cca 5-10%), rolul esenţial avându-l însă stratul de ozon. Totuşi la începutul dezvoltării vieţii,
când stratul de ozon nu se formase încă, magnetosfera a avut rolul de bază.
Originea câmpului magnetic poate fi legată de curenţii de convecţie din nucleul extern,
lichid, al Pământului, la cca 2900-5100 km adâncime, la care se adaugă forţa Coriolis care
deviază aceşti curenţi. Frecările care apar între manta şi nucleu, ca urmare a stării loc fizice şi a
formei lor elipsoidale diferite, constituie o altă cauză a fenomenului magnetic terestru. Astfel,
aceste două învelișuri funcţionează ca un dinam, generând un câmp electromagnetic principal (cu
o pondere de 94%) peste care se suprapune şi un magnetism impus de cauze localizate în scoarţă
(cca 4%) şi un altul, având cauze externe (cca 2%). Câmpul magnetic perceput la nivelul scoarţei
terestre se defineşte prin trei elemente caracteristice: intensitate, declinaţie şi înclinare.
- Intensitatea magnetismului este mai mare la polii magnetici şi mai mică la Ecuatorul
magnetic. Valorile maxime ale câmpului magnetic sunt impuse, de obicei, de zăcăminte de fier
sau roci în care există elemente de magnetit. Intensitatea câmpului magnetic scade pe verticală
de la suprafaţa terestră în sus.
- Declinaţia magnetică este unghiul format între direcţia nord geografică şi cea nord
magnetică, măsurat în plan orizontal în direcţia acelor de ceas, pornind de la nordul geografic.
Pentru cunoaşterea declinaţiei magnetice (necesară orientărilor pe hărţi) se întocmesc hărţi cu
izogone (linii de egală declinaţie magnetică). Izogonele converg spre cei doi poli magnetici şi se
remarcă prin devierea meridianului magnetic local faţă de cel geografic.
Valoarea izogonelor prezintă situaţia într-un anumit moment de timp dar pe baza lor se
poate calcula (cunoscând rata anuală) deviaţia din prezent. În Europa, izogona zero (numită şi
linie agonică, fără deviere), trece în prezent prin Ungaria, România având o declinaţie de 1- 4
(mai crescută în est).
- Înclinarea magnetică este unghiul în plan vertical între orizontala locului şi vectorul
forţei magnetice. Înclinarea se poate vedea la un ac magnetic liber, care, odată cu orientarea spre
nord, înclină sub orizontală pe măsură ce ne deplasăm spre nord. La ecuatorul magnetic
înclinarea este zero, iar la poli ajunge la 90 (,,acul stă verticalˮ). Acului busolei, pentru a oscila
cu uşurinţă în plan orizontal şi a nu se înclina, i se adaugă o mică contra-greutate pe braţ.

56
 CAPITOLUL 4
GEOSFERELE - UNITATEA ACESTORA ŞI PROCESELE SPECIFICE
Planeta noastră este constituită din mai multe învelişuri concentrice al căror centru unic
este centrul Pământului.
Geosferele au apărut treptat pe măsura evoluţiei planetei din faza proto-planetară în cea
planetară (geologică), în urma căreia, masa terestră s-a stratificat în raport cu greutatea specifică,
de la cele mai uşoare la exterior – atmosfera, hidrosfera, litosfera, la cele mai grele, spre centrul
Pământului (nucleu). Biosfera a apărut ultima în condiţiile existenţei primelor trei învelişuri.
Relieful şi învelişul edafic constituie suportul altor două geosfere care au fost definite:
reliefosfera (relieful propriu-zis situat la suprafaţa Terrei, partea „externă” a scoarţei) şi
pedosfera (învelişul de soluri sau învelișul edafic). Omul a creat la suprafaţa terestră un mediu
specific lui în cadrul celui de-al şaselea înveliş: antroposfera.
Toate geosferele sunt supuse acţiunii unor forţe cosmice generale. Se diferenţiază apoi la
nivelul planetei două mari categorii de forţe: forţe endodinamice care acţionează din interiorul
său şi forţe exodinamice care acţionează din exterior. Activitatea lor este permanentă dar şi
contrară, în sensul că cele din interior au tendinţa de a ridica forme de relief, iar cele din exterior,
de a le nivela, de a le uniformiza.
Geosferele reflectă unitatea şi trăsăturile majore ale geosistemului: sistem deschis,
organizat structurat, unitar, funcţional, evolutiv, se manifestă prin autoreglare, la contactul dintre
subsisteme apar raporturi de continuitate, discontinuitate şi prag.

4.1. LITOSFERA ŞI STRUCTURA SA ÎN PLĂCI

TECTONICA PLĂCILOR ŞI FENOMENELE ASOCIATE

Litosfera s-a constituit după ce Pământul a trecut pragul etapei pregeologice (astronomice)
cu 4,65 miliarde de ani în urmă spre a intra în cea geologică, atunci când începe consolidarea
scoarţei. Odată consolidată, litosfera a fost supusă simultan unor procese active, unele
desfăşurate chiar în cuprinsul ei (vulcanism, metamorfism, procese tectonice etc.) iar altele în
afara ei, la contactul cu celelalte geosfere externe.
Litosfera rămâne suportul solid al planetei care susţine celelalte geosfere.
Litosfera („înveliş de rocă”/gr.) reprezintă învelişul solid echivalat scoarţei terestre și
mantalei litosferice care pluteşte pe un strat vâscos numit astenosferă.
Principala caracteristică a litosferei este structura în plăci a acesteia (fig. 4.1) despărţite de
rupturi (rifturi) sau de planuri de încălecare. Aceste plăci cunosc o deplasare laterală (deriva
plăcilor), în sens divergent faţă de rifturi şi convergent spre aliniamentele de încălecare.
Tectonica plăcilor în derivă numită şi tectonica globală este o variantă nouă a teoriei
derivei continentelor (driftul continental) emisă în 1912 de Alfred Wegener (meteorolog şi
geofizician german), reunind şi alte ipoteze cum sunt curenţilor subcrustali și dezintegrarea
radioactivă interioară ce provoacă acumulări de căldură cu urmări geotectonice.
Noua ipoteză a tectonicii globale integrează toate fenomenele geologice principale care se
produc la suprafaţa Globului: formarea continentelor şi oceanelor, formarea munţilor,
vulcanismul și cutremurele. Teoria s-a conturat în perioada 1960-1970 din rezultatele mai multor
cercetări efectuate cu tehnici moderne, în special asupra fundului oceanelor (vulcanismul
subacvatic). Potrivit acestei teorii, scoarţa Pământului este formată din continente şi bazine
oceanice în configuraţia unor plăci rigide care se mişcă unele în raport cu altele reînnoindu-se pe
linia unor mari despicături (rifturi) prin lava venită din interior şi consumându-se în părţile
opuse, prin coborâre şi retopire în zona unor gropi abisale prin subducție.
Plăcile au forma de calote sferice de diferite mărimi, existând un număr de şase plăci
tectonice majore: placa Euroasiatică, placa Africană, placa Americană, placa Pacifică, placa
Indo-Australiană, placa Antarctică. Ele se compun atât din materie de tip oceanic (bazaltic),
mai subţire dar mai densă, cât şi de tip continental (granitică), mai groasă şi mai uşoară. În afară
57
de plăcile mari sunt şi plăci mijlocii şi mici (microplăci) care se subordonează mișcărilor plăcilor
majore (fig.4.1).

Fig. 4.1. Plăcile tectonice majore şi tipurile de cutremure: 1 – cutremure de adâncime

mică (normale) (30-70 km), 2 - cutremure de adâncime mijlocie (intermediare) (70-
300 km), 3 – cutremure cu focare profunde de adâncime (300-700 km)

Mecanismul şi cauzele mişcării plăcilor

Cauzele mişcării plăcilor rezultă din proprietăţile fizico-mecanice diferite ale celor două
învelişuri: litosfera şi astenosfera.
- Litosfera care coboară în medie între 70-100 km adâncime, este rigidă şi alcătuită din
plăci care se deplasează intrând în coliziune cu forţe şi viteze diferite, dând naştere la cutremure,
vulcanism şi cutări de munţi;
- Astenosfera coboară până la 600-700 km adâncime, are consistența unui fluid vâscos
pe care se deplasează plăcile aflate într-un echilibru izostatic (izostazie). În interiorul ei se
formează circuite ale curenţilor de convecţie (curenţi subcrustali), care pun în mişcare plăcile,
având la bază căldura internă a planetei. Curenţii de convecţie se asociază formând celule de
convecţie (celule subcrustale).
Formarea rifturilor
Ramurile ascendente ale curenţilor de convecţie exercită presiuni asupra scoarţei de sub
oceane care este mai subţire, provocând o despicătură în aceasta numită rift (sau vale-rift). Prin
aceasta se revarsă ulterior materia topită sau izbucneşte sub formă de vulcan.
Prin depozitarea şi răcirea lavei de o parte şi alta a riftului, se formează o scoarță nouă în
continuarea celor două plăci vecine, pe care le şi împinge lateral, în acelaşi sens în care le
“poartă” şi curenţii subcrustali; astfel se explică formarea plăcilor şi deplasarea lor în sensuri
opuse.
În zona rifturilor unde apar lave şi deplasări ale plăcilor apar şi cutremure. Se presupune că
formarea rifturilor ar sta la originea bazinelor oceanice şi că, prin deplasarea şi depărtarea celor
două plăci tectonice, fundul unui nou ocean se lărgeşte, fenomen denumit şi expansiunea
fundului oceanic (fig. 4.2). Faptul este confirmat de cercetările făcute în Atlantic unde cu cât ne
depărtăm de riftul median, apar benzi de litosferă de vârstă tot mai veche dispuse simetric şi
aproape paralel. Şi studiile paleomagnetice au dovedit existenţa unor benzi paralele similare din
punctul de vedere al orientării liniilor magnetice conforme cu câmpul magnetic al perioadei din
momentul răcirii fiecărui aliniament. S-au făcut calcule cu privire la viteza de deplasare a
scoarţei suboceanice arătând valori între 2-16 cm/an, de unde se deduce că Atlanticul s-ar fi

58
format cu circa 70 milioane de ani în urmă (în neozoic), iar Pacificul s-a format cu cca 200
milioane de ani în urmă (aproximativ, durata mezozoicului şi neozoicului).

Fig. 4.2. Dinamica plăcilor

Măsurătorile telemetrice efectuate cu ajutorul sateliților au dovedit că şi în prezent America

se depărtează de Europa şi Africa.
Formarea dorsalelor
Materia consolidată de o parte şi alta a rifturilor formează lanţul muntos subacvatic numit
dorsală oceanică și care se înalţă cu 2000-3000 m peste platourile oceanice putând ajunge la
suprafaţă şi să formeze insule. În centrul dorsalei, valea-rift este lată de 20-50 km şi adâncită cu
1500-2000 m sub nivelul crestelor montane laterale. Există şi dorsale mai vechi, fără rift,
înfundate cu magmă solidă, în special în Oceanul Pacific numite “rise”, iar dorsala cu rift activ,
ca cea din Atlantic, este numită “ridge”. Lungimea dorsalelor totalizează cca 80.000 km ocupând
o suprafaţă mai mare decât toate continentele luate la un loc. Cea mai evidentă şi mai cunoscută
dorsală medio-oceanică este dorsala medio-atlantică. Are forma literei “S” şi trece prin insulele:
Islanda, Sf. Petru, Sf. Pavel, Ascension, Sf. Elena, Tristan da Cunha, iar spre nord dorsala se
prelungeşte în Oceanul Arctic pierzându-se sub Asia în dreptul fluviului Lena. În partea sudică a
Atlanticului dorsala se arcuieşte către est, formând dorsala dintre Antarctica şi Africa, se
continuă cu dorsala din Oceanul Indian (dorsala Carlsberg).
Urmărind mersul longitudinal al dorsalelor şi rifturilor se observă întreruperi laterale
marcate de falii transversale numite şi falii transformante datorate venirii lavei din interior care
se canalizează pe fracturi laterale riftului central. Pe aceste falii apar fricţiuni importante şi
cutremure puternice.
Fenomenul de subducţie şi formarea foselor oceanice.
Paralel cu formarea de scoarţă nouă pe fundul oceanelor, în părţile opuse riftului, există
zone unde marginile cele mai vechi ale plăcilor se consumă prin coborâre în astenosferă unde se
retopesc la limita ocean-continent.
Ramurile descendente ale curenţilor de convecţie creează aici o serie de scufundări, în care
este atrasă pătura mai densă și mai subțire de tip oceanic (pătura bazaltică) care se scufundă lent
în astenosferă, unde se retopeşte. Fenomenul este denumit subducţie sau sucţiune. Cea mai
evidentă zonă de subducţie a unei plăci oceanice sub una continentală, se întâlneşte pe coasta
pacifică a Americii de Sud; aici se formează numeroase fose, iar în dreptul acestora, pe continent
s-au cutat munţi străbătuţi de vulcani (Anzii).
Fosele oceanice (gropile abisale) ating adâncimi între 5000-11000 m şi sunt late de cca 10
km în partea inferioară şi 100 km în părţile superioare iar lungimea lor este de cca. 1000 km.
Sunt cunoscute 18 fose în Oceanul Pacific (consumarea Plăcii Pacifice), 2 în Oceanul Indian
(Djawa şi Diamantina) şi una în Oceanul Atlantic (Puerto Rico). Coborârea plăcii oceanice în
subducţie se face pe un plan înclinat de 45-50 numit plan Benioff, sub materia continentală,
provocând aici cutremure şi vulcanism (fig. 4.3).

59
 Formarea munţilor în viziunea tectonicii globale
La întâlnirea a două plăci, una continentală și alta oceanică, are loc o subducție în spatele
căreia, pe continent se cutează şi înalţă straturile de roci, sub formă de munţi. Este cazul plăcii
americane (predominant continentală), care în deplasarea sa spre vest a întâlnit placa pacifică
(oceanică), cu o densitate mai mare peste care a înaintat, cutându-şi şi înălţându-şi marginile
avansate sub forma unui lanţ muntos de tip cordilieră (Anzii). Uneori, în timpul deplasării, placa
înregistrează rupturi prin care se produc fenomene de vulcanism.
Un alt tip de ciocnire este coliziunea a două plăci continentale, ca de exemplu, înaintarea
plăcii africane şi indiene spre placa euro-asiatică şi formarea lanţului alpino-carpato-himalayan
din cutarea sedimentelor din Marea Tethys; în momentul ciocnirii plăcilor, întreaga scoarţă
oceanică de pe fundul Mării Tethys era consumată prin subducţie. Munţii rezultaţi în urma
acestor coliziuni se numesc şi munţi de coliziune (fig. 4.4). Aceştia rezultă din sedimentele
acumulate în geosinclinalul marin asupra căruia, presează din lateral, plăcile continentale
rezultând treptat închiderea oceanului şi producerea orogenezei (cutare și înălțare).

Fig. 4.3. Subducţia plăcilor litosferice

Fig. 4.4. Formarea munţilor în viziunea tectonicii globale

Alte fenomene asociate dinamicii scoarţei sunt: erupţiile vulcanice, formarea munţilor
vulcanici şi a altor forme de relief vulcanic, cutremure de pământ, mişcări epirogenetice.

60
 Vulcanismul cuprinde totalitatea fenomenelor rezultate în urma străpungerii scoarţei de
către topiturile magmatice din interior (astenosferă), inclusiv gazele fierbinţi care însoţesc
magma. Când aceste topituri nu-şi pot deschide drum către suprafaţă, ele se infiltrează în stratele
superficiale ale scoarţei, unde, prin consolidare, formează mase vulcanice intrusive. La apariţia
fisurilor deschise magmele sunt expulzate la suprafaţă prin erupţie şi formează vulcani.
Vulcanii care erup continuu sau periodic eliberând produse vulcanice reprezintă vulcani
activi; în urma erupţiilor vulcanice se formează reliefuri specifice de munţi vulcanici în formă de
conuri uriaşe cu cratere largi sau cu cratere înfundate, în formă izolată sau şiruri de conuri,
platouri vulcanice rezultate din revărsarea lavelor bazaltice (cu conţinut mic de silice) peste
pereţii craterului curgând şi consolidându-se pe suprafeţe mari ca cele din Insulele Hawaii,
Islanda sau Podişul Deccan din India.
Vulcanii, care după un timp oarecare şi-au încetat erupţia şi fenomenele legate de ea, poartă
numele de vulcani stinşi. Uneori, după intervale mari de timp, vulcanii stinşi pot deveni din nou
activi. Astfel, Vezuviul care era socotit un vulcan stins, a erupt în anul 79 d.Hr. cu atâta putere
încât a îngropat sub straturile de lavă şi cenuşă două oraşe, Pompei şi Herculanum; de atunci
erupe în mod periodic la intervale de cca 100 de ani.
Erupţiile submarine sunt foarte frecvente dar, observate în mică măsură, rămânând în
general în adâncul mărilor şi oceanelor. În mări puţin adânci sau chiar şi de-a lungul rifturilor la
erupţii puternice, materialele vulcanice se ridică deasupra apei formând insule.
Răspândirea vulcanilor pe Glob
Numărul total al vulcanilor activi în decursul timpurilor istorice a fost estimat la peste 500
iar al vulcanilor stinşi la un număr foarte mare, de zeci de mii.
Marile zone vulcanice se suprapun, uneori, peste principalele regiuni seismice şi orogenice
(“Cercul de foc al Pacificului”) sau pe marile linii tectonice ale Globului (grabenul est-african).
Aria lor se poate grupa în patru provincii principale cu mai multe zone:
1. Provincia Pacificului cuprinde 78% din vulcanii activi şi include atât vulcani
continentali cât şi insulari.
a) Cercul de foc al Pacificului începe din Arhipelagul Aleutinelor, trece prin vestul
Alaskăi, Munţii Cascadelor, Sierra Nevada, Munţii Stâncoşi, Sierra Madre, Podişul Mexicului,
Munţii Anzi, apoi în Noua Zeelandă, insulele din Pacificul Vestic, Arhipelagul Nipon,
închizându-se în Peninsula Kamceatka. Cuprinde 76% din vulcanii Globului, majoritatea având
erupții explozive.
b) Zona intrapacifică înglobează toate insulele vulcanice din partea centrală a oceanului,
plus mulţimea de conuri vulcanice rămase sub nivelul apei. Majoritatea vulcanilor din Insulele
Hawaii, Samoa, Galapagos, Tahiti, etc. prezintă lave bazaltice fluide, care au un grad de
explozivitate mult mai redus, majoritatea având erupții efuzive (scurgeri lente și de durată) (ex./
vulcanii Kilauea și Mauna Loa din Hawaii).
2. Provincia Atlantică
Include dorsala Atlanticului de-a lungul căreia se află: Insula Islanda, Insulele Azore,
Insula Ascension, Sf. Elena, Tristan da Cunha; mai lateral dorsalei, pe faliile transformante sunt:
Insulele Capului Verde, Insulele Canare, Fernando Pó. Vulcanii de aici au caracter mixt.
3. Provincia Mediteraneană
Include insulele vulcanice din regiunea Mărilor Mediterane şi din zonele limitrofe:
a) zona pontică cuprinde vulcanii din Munţii Caucaz, Munţii Elbrus, din podişurile înalte
ale Anatoliei şi Armeniei, din insulele situate în Marea Egee şi vulcanii stinşi din arcul carpatic:
Oaş, Gutâi, Ţibleş, Căliman, Gurghiu, Harghita;
b) zona Mediteranei Europei: Insula Sicilia cu vulcanul Etna, Insulele Lipare (vulcanul
Stromboli), sud-vestul Italiei (Vezuviu), sudul Mării Egee (vulcanul Santorin).
c) zona Mediteranei americane vulcanii din Insulele Antile cum este vulcanul Mont Pelee
din Insula Martinica (Caraibe).
d) zona mărilor dintre SE Asiei şi Australia cu vulcanii din Arhipelagul Indoneziei.

61
 4. Provincia Africii de Est şi a Orientului Apropiat
Se suprapune pe marile dislocaţii tectonice, la care se mai adaugă şi vulcanii stinşi din
Insulele Comore, Mascarene, etc. Marele sistem de fracturi din Riftul Est-African, lung de 6000
km, este însoţit de impunătoare conuri vulcanice: Meru (Tanzania) - 4566 m, Virunga (estul
Africii) - 3740 m, Kenya (5199 m), Kilimandjaro (Tanzania) - 5895 m etc., la care se adaugă
întinse platouri vulcanice: Platoul Etiopiei din care se înalţă câteva conuri vulcanice cum este
Ras Daşan (Etiopia) - 4620 m.
Vulcanismul dă naştere la reliefuri vulcanice specifice iar uneori, în ariile respective se pot
semnala şi fenomene postvulcanice: emanaţii de mofete, fumarole (locurile prin care sunt
expulzate vaporii și gazele vulcanice) şi iviri de ape mineralizate. Importanţa economică a
reliefului vulcanic constă în prezenţa minereurilor, a rocilor de construcţie şi apelor minerale.
Seismele (cutremurele de pământ)
Seismele sunt acumulări de mari energii de potenţial în scoarţa terestră care sunt eliberate
brusc sub formă de unde elastice (unde seismice, seismos/gr.= zguduire).
Eliberările de energie se produc în momentul în care tensiunile la care sunt supuse rocile
într-un anumit spaţiu, depăşesc rezistenţa acestora la deformare producându-se astfel deformări
ireversibile, însoţite de o descărcare a tensiunilor. Ca urmare a degajării bruşte de energie în
focar (hipocentru) are loc o puternică compresiune a materiei, urmată de o dilatare, care
determină o mişcare oscilatorie a particulelor din jur, mişcări ce reprezintă undele seismice.
Undele seismice se propagă în toate direcţiile, pornind din focarul localizat la diferite
adâncimi. Centrul acestui focar se numeşte hipocentru. În focar se produc o serie de deformări
ale stratelor de roci concretizate, în cazul cutremurelor foarte puternice, în falii, fisuri, crăpături,
decroşări, alunecări, care apar şi în afara spaţiului focarului. Pe măsura îndepărtării de focar,
energia undelor seismice se reduce treptat, o mare parte fiind consumată de frecările interne.
Epicentrul este punctul de la suprafaţa Pământului care corespunde hipocentrului din
adâncime. Zona de la suprafaţa scoarţei unde seismul se manifestă cu o intensitate maximă
formează zona epicentrală.
Undele seismice reprezintă vibraţiile produse de energia mecanică declanşată în hipocentru
şi se transmit în toate direcţiile în jurul acestuia. Avem trei categorii de unde seismice:
a) unde longitudinale sau primare (P-waves), date de vibraţii paralele cu direcţia lor de
propagare iar viteza lor variază în funcţie de rigiditatea mediului, la 4-7 km/s;
b) unde transversale sau secundare (S-waves) sunt unde de distorsiune cu perioadă şi
amplitudine mai mari decât primele şi reprezintă vibraţii ale rocii în plan perpendicular sau
transversal pe direcţia de propagare a undei. Au viteze de circa 2-4 km/s şi provoacă la suprafaţă
mişcări de trepidare.
c) unde superficiale sau de suprafaţă sunt vibraţii în plan orizontal la suprafaţa
Pământului, rezultate din interferenţa în epicentru a undelor longitudinale şi transversale.
Cauzele cutremurelor sunt legate în principal de mecanismul de deplasare a plăcilor
tectonice care, la rândul lor, sunt puse în mişcare de curenţii de convecţie din astenosferă ce
presează asupra scoarţei. Cele mai frecvente cutremure se produc în zonele de rifturi şi de
coliziune precum şi cele de subducţie. Subducţia nu se produce nici continuu, nici lin, ci treptat,
cu mişcări bruşte datorate rezistenţei opuse de placa de deasupra, generându-se astfel cutremure.
O mare parte din distribuția cutremurelor este strâns legată de activitatea vulcanică,
regiunile seismice fiind situate pe marginea plăcilor tectonice (subducție), în zona dorsalelor, dar
există multe regiuni seismice pe glob situate în interiorul continentelor (zone de coliziune și
subducție). Din punct de vedere al adâncimii la care se produc avem: cutremure de adâncime
mică (până la 70 km); cutremure de adâncime medie (70-300 km) și cutremure profunde, de
adâncime mare (300-700 km) produse în zonele de subducție. Zone cu seismicitate ridicată sunt
Indonezia, Riftul Est-African, Chile, Japonia și în general Cercul de Foc al Pacificului. Cele mai
puternice cutremure care s-au înregistrat în ultimul secol au fost în Sumatra (Indonezia) și
Tohoku (Japonia) (seisme subacvatice cu producere de tsunami, valuri ce au atins 30-40 m
înălțime, cu sute de mii de victime), apoi Chile, Kamceatka (Rusia) și Alaska (SUA).

62
 4.2. RELIEFUL TERREI (RELIEFOSFERA)

Relieful Terrei este alcătuit dintr-un număr mare de forme care pot fi grupate urmărindu-se
o serie de criterii: mărime, geneză, structură, stadiu de evoluţie, etc.
Relieful planetar (macroformele)
Constituie cele mai mari forme care pot fi separate la nivelul planetei – continentele şi
bazinele oceanice – a căror dispunere şi formă se modifică odată cu structura litosferei. Ele se
mai numesc şi forme de ordinul I, rezultând în etape de sute de milioane de ani datorită dinamicii
plăcilor tectonice.
- Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în cea mai mare parte
de apele bazinelor marine şi oceanice. Ocupă 29% din suprafaţa terestră fiind concentrate
îndeosebi în emisfera nordică (39,4% din emisferă) faţă de cea sudică (19% din emisferă).
În structura continentelor, bine dezvoltate cu diferite grosimi, sunt prezente toate păturile
scoarţei, în bază pătura bazaltică, deasupra cea granitică cu mai mare dezvoltare, iar la exterior
pătura sedimentară.
- Oceanele reprezintă marile depresiuni ale scoarţei umplute cu apă. Împreună cu mările
continentele ocupă 71% din suprafaţa terestră. Scoarţa oceanică este alcătuită din pătura
bazaltică. Doar la periferie apar areale din masă granitică sau sedimentară de grosimi reduse.
Cauzele care au dus la formarea de bazine oceanice şi mase continentale, ca şi timpul când a
început procesul de separare sunt încă relativ cunoscute. În acest domeniu s-au emis mai multe
ipoteze.
Ipoteza translaţiei continentelor emisă de Alfred Wegener în 1912, susţine deriva
continentelor începută cu un continent iniţial care se deplasa spre vest, în sens invers mişcării de
rotaţie, rămânând în urmă faţă de aceasta şi fragmentându-se treptat (fig. 4.5); o altă deplasare a
lor s-a făcut dinspre poli spre ecuator, datorită forţei centrifuge mai mari în zona centrală a
Pământului. De aici ar fi rezultat şi compartimentarea Oceanului planetar în mai multe bazine.
Argumentele ipotezei s-au bazat pe:
- îmbinarea aproape perfectă a coastelor de vest ale continentelor Europa și Africa cu
ţărmul estic al celor două Americi;
- elemente fosile de plante şi animale din America de Sud, Africa, Madagascar, India şi
Australia prezintă multe asemănări.
- aceleaşi similitudini se remarcă şi la seriile stratigrafice vechi dintre continentele
desprinse, de unde concluzia sa cu privire la existenţa unui singur continent iniţial, denumit de el
Gondwana;
- urmele glaciaţiunilor vechi dovedesc apariţia şi dispariţia simultană pe un continent
unitar;
- măsurătorile repetate efectuate între două locații din Europa şi America, indică în prezent
o distanţare uşoară între cele două continente.
Cercetări recente (ex./paleomagnetism) aduc noi argumente cu privire la unitatea veche a
unor continente.

Evoluţia Pământului în concepţia tectonicii globale

După structurarea internă a Terrei se presupune că au apărut curenţi convectivi de materie

cauzaţi în special de diferenţele termice din interiorul mantalei. Odată cu formarea scoarţei
continentale şi concentrarea elementelor grele spre nucleu, se asigura o protecţie pentru căldura
ce se genera prin dezagregările radioactive din interior.
Diferenţa de temperatură între substratul de sub continente şi cel de sub oceane, devine
generatoare de curenţi de convecţie care se grupau treptat în celule de convecţie.

63
 Sub acțiunea curenților de convecţie și a rotației Pământului se produceau derive în diferite
sensuri care reuneau sau fărâmiţau continente, se deschideau noi oceane iar altele se închideau.
În această viziune, la sârșitul paleozoicului (Permian) și începutul mezozoicului - după sute
de milioane de ani de mișcări convergente și divergente ale plăcilor tectonice - continentele au
ajuns practic unite într-un supercontinent - Pangaea - înconjurat de un ocean unic, Panthalasa
(fig. 4.5).
În Triasic, supercontinentul a fost fragmentat pe direcţia est-vest, de către Marea Tethys, în
două părți: Gondwana în sud şi Laurasia în nord.
Ulterior, cu închiderea treptată a Mării Tethys, începe deschiderea riftului Atlanticului la
începutul Jurasicului, care împinge spre est Eurasia şi spre vest cele două Americi.
Restul Gondwanei se fărâmiţează în etapele următoare, din care se conturează Africa, apoi
India şi Madagascarul care au înaintat într-un timp relativ scurt spre nord-est.
În Paleogen s-a individualizat Groenlanda de America şi Australia de Antarctica.
La sfârşitul Paleogenului, Marea Tethys era închisă în urma deplasării Africii spre placa
Europei şi a scutului Indiei spre placa Asiei, proces început din Cretacic, care a condus şi la
orogeneza alpină (formarea lanțului Alpino-Carpato-Himalayan).
Teoria dinamicii plăcilor argumentează reciclarea şi reînnoirea scoarţei oceanice şi vârsta ei
relativ nouă. În acest proces ciclic-evolutiv şi autoîntreţinut prin ieşirea de lavă nouă şi retopirea
scoarţei oceanice prin subducţie, materia continentală de tip sialic rămâne în permanenţă la
suprafaţă.
Este motivul pentru care măsurătorile de vârste absolute, indică pentru scoarţa oceanică
vârsta rocilor de aproximativ 200 milioane ani, în timp ce, nucleele vechi continentale au 3-4
miliarde de ani.
Procesul dinamicii scoarţei este explicat și pe baza formării unor imense celule convective
pe toată grosimea mantalei superioare, în care rolul de control îl deţin doi factori: procesul de
acumulare a materiei oceanice subduse şi curenţii de convecție calzi, ascendenţi.
Evoluţia îndelungată a continentelor și coliziunile dintre ele a făcut posibil ca pe lângă
vechile scuturi rigide şi aplatizate să se sudeze noi lanţuri muntoase, cu vechime şi grad de
fragmentare diferit.

Tabelul 1 Principalele date morfometrice ale continentelor

Denumirea Suprafaţa Înălţime maximă (m)

mil. km2
Asia 44,5 8848 vf. Everest
Africa 30,2 5895 vf. Kilimandjaro
America de Nord 24,7 6190 vf. Denali (Mc. Kinley) (Alaska)
America de Sud 17,8 6961 vf. Aconcagua
Antarctica 14 4892 vf. Vinson
Europa 10 4810 vf. Mont Blanc
Australia 8,6 2228 vf. Kościuszko

Tabelul 2 Principalele date morfometrice ale bazinelor oceanice

Denumire Suprafaţa mil. Adâncime Adâncime maximă (m)

km2 medie
Pacific 179 4282 11022 Groapa Marianelor
Atlantic 92 3926 8648 Gr. Puerto Rico
Indian 76 3960 7450 Gr. Jawa
Arctic 15 1500 5449 Gr. Spitzbergen

64
 Fig. 4.5. Driftul continental (perioada: Permian până în prezent)

Relieful major
Relieful major se suprapune celui anterior, fiind specific domeniilor continental (lanţuri
muntoase, dealuri, podişuri, câmpii) şi oceanic (dorsale, gropi abisale, abrupturi continentale,
platouri submarine, câmpii abisale etc.).
Aceste forme de relief au dimensiuni mai mici comparativ cu formele planetare, îşi au
originea inițial tot în mecanismul plăcilor, în procesele de la marginile plăcilor tectonice, dar
evoluează în timp sub acțiunea factorilor endogeni și exogeni.
Relieful continental
Lanţurile muntoase reprezintă sisteme de munţi individualizate în lungul geosinclinalelor
pe parcursul sutelor de milioane de ani, ocupând suprafeţe extinse cu lungimi de sute şi mii de
km, lăţimi de 50-300 km şi înălţimi de 1000-8800 m.
Ultimele orogeneze ce au dat lanţuri muntoase care se menţin la zi sunt orogenezele
caledonică, hercinică și alpină.
a) sistemul caledonic (Caledonia - denumirea romană a Scoţiei) s-a format începând din
prima parte a paleozoicului (Ordovician, în urmă cu aproximativ 450 milioane de ani), cu un
maxim în Silurian (440-420 mil. ani). Relieful caledonian se conservă cel mai bine în munții
erodați ai Arhipelagului Britanic (Scoția, Ţara Galilor), Alpii Scandinaviei (1700 km lungime) și
nordul Munţilor Appalachi etc.
b) sistemul hercinic (Hercynia, numele latin al Munţilor Harz din Germania), s-a format
ca lanţuri de munţi în a doua parte a paleozoicului (Devonian-Carbonifer-Permian), începând cu
cca 350 milioane de ani în urmă şi s-a încheiat odată cu transformarea sa în peneplenă.

65
 În Europa, lanţul hercinic s-a desfășurat începând din Europa de Vest şi Centrală până în
Dobrogea de Nord. În prezent se pot identifica numai ca masive puternic erodate și podișuri
izolate: Masivul Central Francez, Podişul Ardeni, Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră, Podişul
Boemiei, Podişul Malopolska, Meseta Spaniolă, Masivul Dobrogei de Nord (Munții Măcin).
În urma proceselor de peneplenizare, apar și ca fundamente de platformă ale unor câmpii
sau platouri joase cum sunt: Bazinul Parizian și Câmpia Germano-Poloneză. În estul Europei,
Munţii Ural (2500 km) cu aspectul unui masiv alungit şi izolat este un lanț hercinic.
Concomitent orogenezei hercinice din Europa (numită și orogeneza variscă) îi corespund
mișcările care au dus la formarea unor munți din Asia Centrală (Kunlun, Hinducuș, Pamir,
Tianshan, Altai, Saian), nord-vestul Africii (Munţii Anti-Atlas), partea centrală și sudică a
Munţilor Appalachi (SUA), Cordiliera Australiană.
c) sistemul alpin este cel mai nou sistem şi a început să se formeze cu circa 200 milioane
de ani în urmă, din prima parte a mezozoicului (sfârșitul Triasicului), dar înălţările efective sub
formă de munţi au început la sfârşitul mezozoicului, respectiv în Cretacicul Superior (100-66
mil. ani în urmă), prin fazele austrică și laramică, definitivându-se din Cenozoic (ultimii 66
milioane de ani), până la începutul Cuaternarului printr-o succesiune de faze orogenetice noi
(savică, stirică, moldavică, attică, rhodaniană, caucaziană, valahă).
Se identifică pe teritoriul Europei şi Asiei prin marele sistem Alpino-Carpato-Himalayan,
în care se intercalează Balcanii, Munţii Caucaz iar în Asia: Munţii Pontici, Munţii Taurus,
Munţii Elbrus (Asia Mică). Cel mai înalt lanț este Himalaya din care, o serie de ramificaţii se
extind până în arhipelagul Indoneziei; spre nord-estul Asiei, alte lanţuri montane se succed până
în Peninsula Kamceatka.
În Africa de nord-vest sunt Munţii Atlas iar în America de Nord, Munții Stâncoşi dublaţi de
o serie de culmi pe latura vestică, alcătuind Cordilierii ce se continuă prin America Centrală cu
Anzii din America de Sud.
În prezent numai sistemele de tip alpin apar ca adevărate lanţuri montane ce se întind pe
lungimi mari: Cordilierii - peste 8000 km, Anzii - peste 7000 km, Himalaya cu 2500 km,
Carpaţii cu 1500 km, Alpii cu 1200 km.
Înălţimile sunt diferite: în Himalaya se află cele mai mari înălţimi (14 vârfuri de peste 8000
m) cu vf. Everest (Chomolungma/tibetană sau Sagarmatha/nepaleză) de 8848 m – altitudinea
maximă pe Terra; în Anzi sunt 17 vârfuri de peste 6000 m, între care Aconcagua - 6961m, două
vârfuri la peste 6000 m în Cordilieri, cel mai înalt fiind Vf. Denali (Mc. Kinley, 6190 m).
În Alpi sunt 128 de vârfuri ce depăşesc 4000 m, cel mai înalt fiind vf. Mont Blanc 4810 m.
În Munţii Caucaz, vârful Elbrus are 5633 m. În Munții Carpați cel mai înalt vârf este Vf.
Gerlachovsky (2655 m) situat în Slovacia.
În Africa sunt trei vârfuri de peste 5000 m – Kilimandjaro (Tanzania) - 5895 m, vf. Kenya
(Kenya) - 5199 m şi Ruwenzori (Uganda-Congo) - 5109 m.
În Australia, cel mai înalt vârf este vf. Kościuszko 2228 m.

Relieful bazinelor oceanice

Formele de relief suboceanice sunt mult mai moderate în comparaţie cu cele continentale,
dar au extindere foarte mare (fig.4.6).
- Platforma continentală denumită şi prispa continentală, şelf sau platforma litorală se
desfăşoară la marginea bazinelor oceanice şi marine la contactul cu uscatul. Coboară până la
-200 m iar uneori, la –400 m. În dreptul ţărmurilor înalte apare aproape brusc, iar la cele joase,
pe distanţe foarte mari de la zeci de km până la cca 1500 km în Oceanul Arctic. Structural este
alcătuită din pătura granitică şi sedimentară datorită acumulărilor fluvio-maritime. Reprezintă
circa 7% din suprafaţa oceanelor.
- Abruptul continental, denumit şi taluzul sau povârnişul continental se desfăşoară de la
adâncimea de -200 m până la –2000 m (uneori până la –4000 m), pe lungimi de mai mulţi km şi
cu o pantă abruptă. Ocupă circa 23% din suprafaţa Oceanului Planetar. Corespunde sectorului de
trecere de la domeniul continental la cel oceanic, marcat şi el de o serie de falii.

66
 Pe el sau la baza lui se dezvoltă un microrelief de canioane submarine sau chiar acumulări
de tip piemontan numite glacisuri submarine.
- Platourile submarine sunt regiuni relativ plane la adâncimi de – 3000 m până la –4000m
care domină câmpiile abisale prin pante accentuate.
- Câmpiile abisale reprezintă regiunile joase ale oceanelor la adâncimi de sub -4000 m.
Ocupă 40% din relieful submers. Au pantă foarte redusă şi sunt formate din bazalte şi dintr-o
pătură subţire de sedimente formate din cenuşă vulcanică și materiale organogene. Uneori apar şi
munţi izolaţi de natură vulcanică.
- Dorsalele sunt lanţuri muntoase subacvatice ce se desfăşoară frecvent în partea centrală a
oceanelor. În partea mediană sunt străbătute de un rift (despicătură) cu lăţime de 20-80 km prin
care topitura bazaltică din astenosferă ajunge în ocean. Munţii laterali au rezultat din
consolidarea magmei dar şi din presiuni laterale. Uneori, vârfurile ajung deasupra nivelului
oceanic formând insule vulcanice. Lungimea totală a dorsalelor pe glob depăşeşte 80.000 km.
- Fosele abisale (sau gropile abisale) corespund adâncimilor foarte mari din zonele de
subducţie a plăcilor unde apare şi activitate seismică şi vulcanică. Au lungimi de până la 1000
km şi lăţimi de zeci de km. Circa 20 de gropi abisale pe glob au adâncimi de peste 6500 m iar
cea mai adâncă este Groapa Marianelor de 11022 m la est de Filipine. Astfel de forme majore
planetare se înscriu ca trepte evidente în ansamblul curbei hipsografice a Pământului (fig.4.6).

Fig. 4.6. Curba hipsografică a Pământului

Relieful mediu şi minor

Formele de relief mediu şi minor sunt rezultatul agenţilor care acţionează asupra reliefului
major printr-o suită de procese de eroziune, transport şi acumulare din care rezultă un relief cu
specific determinat de agentul dominant care l-a creat. ex./ relief fluviatil, litoral, glaciar, în care
apa are acţiune dominantă.
Acţiunea agenţilor, intensitatea proceselor şi microrelieful creat depind de variaţia
elementelor climatice în latitudine şi în altitudine.
Relieful mediu şi minor este marcat nemijlocit de procesele geomorfologice actuale
(alunecări, ravenări, debris flow (curgeri reziduale pe versanți), curgeri noroioase, procese de
albie, abraziune, eolizaţie, solifluxiuni, tasări, gelivaţie etc.).

67
 4.3. ATMOSFERA

4.3.1. Compoziţie şi structură

Atmosfera reprezintă învelişul gazos al Terrei.
Importanţă:
 reglează temperatura la suprafaţa solului cu care interferează, deoarece prin intermediul
ei pătrund şi se filtrează radiaţiile solare încălzind suprafaţa terestră şi menţinând căldura la
suprafaţa acesteia. Dacă ar lipsi învelişul de aer, suprafaţa Pământului ar fi supusă unor variaţii
termice excesive între zi şi noapte;
 filtru pentru unele radiaţii nocive vieţii – radiaţia ultravioletă, radiația cosmică;
 reglează lumina solară la suprafaţa Terrei. Fără difuzie, trecerea de la zi la nopate s-ar
face brusc;
 scut în calea meteoriților; fără atmosferă bombardamentele meteoriţilor s-ar intensifica pe
suprafaţa Pământului. Venind în contact cu frecarea aerului aceştia se aprind şi ard,
volatilizându-se sub formă de praf meteoric;
 învelişul gazos este sediul a numeroase fenomene hidro-climatice. El constituie veriga
principală în îndeplinirea circuitului apei în natură. Prin intermediul său, apa este vehiculată
deasupra oceanelor, reglând umiditatea pe suprafaţa Terrei şi impunând climatele;
 „Oceanul aerian” este mediu pentru transmiterea sunetului, a radiocomunicaţiilor sau
pentru efectuarea zborurilor aeriene;
 atmosfera, prin compoziţie, asigură întreţinerea vieţii pe Pământ.
Compoziţia atmosferei
Compoziţia chimică de amestec a atmosferei terestre este relativ uniformă până la o
înălţime de aproximativ 100 km (homosfera).
Atmosfera conţine în principal aproximativ 78% azot şi 21% oxigen; azotul (N) este inert
deoarece intră greu în combinaţie chimică cu alte elemente, pe când oxigenul (O) se combină
foarte uşor, producând fenomenul de oxidare.
Alte elemente chimice care intră în compoziţia atmosferei sunt: argon (0,94%), dioxid de
carbon (0,03%), alte gaze: neon, heliu, hidrogen, gaz metan, oxid de azot etc. (circa 0,003%)
O mare importanţă pentru viaţă o are oxigenul şi dioxidul de carbon. Dioxidul de carbon,
deşi cu pondere atât de redusă în comparaţie cu oxigenul, are o mare capacitate de a absorbi
căldura radiată de Soare spre Pământ, ducând la încălzirea straturilor inferioare ale atmosferei și
reprezintă principalul gaz cu efect de seră. La partea sa inferioară, până la 12-25 km, atmosfera
conţine vapori de apă şi praf (suspensii).
Când vaporii condensează, rezultă nori sau ceaţă, iar când precipită, produc ploaie,
ninsoare și grindină.
Vaporii de apă au şi calitatea de a absorbi căldura, formând în troposferă un strat izolator
care diminuează pierderea de căldură de la suprafaţa Terrei.
Structura atmosferei
În funcţie de regimul temperaturii, atmosfera este divizată în cinci subînvelișuri:
Troposfera se dezvoltă până la cca 10-12 km la latiutudini medii (6-8 km la poli; 16-18
km la Ecuator). Temperatura scade de la aproximativ 20ºC la suprafața planetei la -60 ºC la
partea superioară (deasupra latitudinidilor medii) (gradient termic = 6,4ºC/km). Deţine 80% din
masa atmosferei. Aici se formează norii şi toate fenomenele meteorologice care creează
climatele terestre. Cuprinde cea mai activă circulaţie a maselor de aer. La circa 12 km deasupra
latitudinilor medii, mersul temperaturii se schimbă și temperatura creşte treptat până la 0ºC.
Stratosfera se dezvoltă până la circa 50 km altitudine. Temperatura creşte de la baza ei ca
urmare a absorbţiei radiaţiei infraroşii venite de la suprafaţa terestră, iar mai sus intervine
absorbţia razelor ultraviolete solare de către oxigen şi stratul de ozon (situat între 20-40 km
înălțime).

68
 Mezosfera este cuprinsă între 50 km până la 90 km înălțime, iar temperatura - datorită
rarefierii aerului - scade până la -83ºC, ceea ce reprezintă valoarea minimă a temperaturii medii
a atmosferei pe verticală.
Termosfera (Ionosfera) se desfăşoară între 90 km până la circa 700 (1000) km.
Temperatura creşte continuu din cauza fotodisocierii sub acţiunea ultravioletelor, a moleculelor
de oxigen şi a fotoionizării oxigenului molecular și a azotului, dar din cauza densităţii extrem de
scăzute a aerului, motiv pentru care aceasta nu poate reţine decât extrem de puţină căldură. La
partea superioară a termosferei se află termopauza (limita sistemului energetic al Terrei), sub
această limită manifestându-se efectul atmosferic izolant, datorită prezenței gazelor mai grele.
Exosfera este stratul exterior al atmosferei terestre ce începe la 700-1000 km înălțime și
face trecerea spre spațiul interplanetar. Este foarte rarefiată fiind dominată de hidrogen.

4.3.2. Circulaţia generală a atmosferei

Datorită încălzirii neuniforme a suprafeţei terestre şi implicit a aerului, sunt generate areale
cu densităţi și presiuni diferite în atmosfera joasă, care impun circulaţia maselor de aer.
Cauzele circulaţiei atmosferice sunt căldura solară (recepţionată neuniform) şi
gravitaţia, care impune o diferenţiere a centrilor barici (minime şi maxime de presiune
atmosferică), urmată de deplasarea maselor de aer în tendinţa de reechilibrare a presiunii.
Circulaţia aerului se face dinspre sectoarele de maximă presiune (M) spre cele de minimă
presiune (D). Aerul încălzit la suprafaţa solului tinde să se ridice în atmosferă, iar cel rece, mai
dens şi mai greu coboară spre sol.
Aerul rece polar se deplasează spre zonele intertropicale, iar aerul cald prezintă o deplasare
spre Poli. Altfel, iau naştere mişcări verticale şi orizontale organizate într-o circulaţie generală a
atmosferei. Dacă Pământul nu ar avea o mișcare, circulaţia aerului s-ar face de-a lungul
meridianelor între Ecuator şi Poli. Rotaţia Terrei impune viteze diferite, descrescând de la
Ecuator spre Poli, fapt ce determină forţa Coriolis. Aceasta schimbă direcţia de deplasare a
maselor de aer în mişcare, spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică.
Devierile impuse de forţa Coriolis conduc la formarea celor şase celule ale circulaţiei
generale a atmosferei: două ale alizeelor de NE şi SE (zona intertropicală), două ale vânturilor de
vest de la latitudinile medii (temperate) şi două pentru zonele polare (vânturile de est, polare).
Celula ecuatorială este separată la sol printr-o fâşie de convergenţă (convergență
intertropicală) situată pe un minim de presiune (talvegul ecuatorial), iar circuitele polare sunt
despărţite de cele ale latitudinilor medii printr-o fâşie de convergenţă situată la cca 60ºC lat. N şi
S (frontul polar). Această schemă generală prezintă în realitate multe perturbaţii locale cu rol
esenţial în mersul vremii.
Circulaţia generală a atmosferei se realizează la modul general între Ecuator şi Poli în
cadrul a trei circuite la nivelul suprafeței terestre şi alte trei circuite în troposfera înaltă
totalizând şase celule mari ale circulaţiei generale a atmosferei (fig. 4.7).
1. Circuitul zonei intertropicale. Aerul supraîncălzit din zona ecuatorială, datorită
insolaţiei puternice, formează curenţi ascensionali (de convecţie) sub formă de coloane de
convecţie rezultând o ridicare generală a aerului cald până la circa 18 km înălţime. O parte a
aerului ecuatorial răcit în troposfera înaltă coboară la latitudinile tropicale (23º-30º lat. N şi S),
generând arii de presiune înaltă numite arii anticiclonale (brâul de înaltă presiune).
Masa de aer de altitudine, ajunsă la suprafaţa Pământului, în procesul de coborâre, devine
uscată şi este deviată de forţa Coriolis după care, se îndreaptă spre zona de presiune joasă
(arie ciclonală), din lungul Ecuatorului.
Este motivul pentru care zonele tropicale se numesc zone de divergenţă intertropicală.
Datorită forţei Coriolis, acest aer este deviat spre dreapta în emisfera nordică, unde formează
alizeul de NE şi spre stânga în emisfera sudică, unde formează alizeul de SE.
Astfel, maximul de presiune tropicală este atras de centrul de minimă presiune de la
Ecuator, formând la suprafaţa Pământului vânturile alizee, respectiv primul circuit din circulaţia

69
generală a atmosferei. Alizeele se caracterizează prin uniformitate şi permanenţa lor direcţională
(vânturi regulate).
La ecuator, aerul cald tropical determină o evaporare foarte puternică, la care se adaugă
evapotranspiraţia vegetaţiei bogate, ce transformă aerul tropical uscat într-unul ecuatorial umed,
saturat în vapori de apă. Apoi vaporii de apă condensează generând ploi convective.
Din cauza încălzirii puternice a aerului de la suprafaţa terestră şi a mişcării sale
ascensionale, în zona ecuatorială persistă întotdeauna un deficit de masă, formându-se aşa-
numitul talveg ecuatorial care atrage alizeele; această zonă de contact a alizeelor mai poartă
denumirea de zonă de convergenţă intertropicală.
Alizeele sunt bine dezvoltate deasupra Oceanelor Pacific şi Atlantic şi mai puţin în Indian,
unde, circulaţia maselor de aer se realizează între masa terestră asiatică şi ocean sub formă de
musoni (vânturi care în funcţie de anotimp bat dinspre uscat sau dinspre ocean). Vânturile alizee
au oferit o cale de deplasare spre vest în epoca navigaţiei cu vele.
În cursul unui an, zonele de convergenţă şi divergenţă intertropicale migrează la nord şi sud
de ecuator între 5º şi 12º lat. N şi S, în funcţie de căderea perpendiculară a razelor solare pe un
tropic sau altul în timpul solstiţiilor de vară şi iarnă, provocând alternanţa celor două anotimpuri,
ploios şi secetos din ţinutul subecuatorial.
2. Circuitul zonelor temperate. Se realizează la latitudinile de 35º - 60º lat. N şi S
formând dominant vânturile de vest. Ele sunt generate de circulaţia maselor de aer de altitudine
care coboară dinspre latitudinile tropicale spre cele polare dar care sunt deviate tot mai puternic
prin intermediul forţei Coriolis formând vânturile de vest dominante la latitudini medii.
Vânturile de vest blochează transportul de aer cald de la latitudinile mici spre poli, ducând la o
accentuare a contrastului termic dintre masele de aer ce interacţionează în frontul polar.
Masele de aer care se îndreaptă la suprafaţa terestră din zona polilor (cu maximă presiune)
spre ţinuturile subpolare sunt deviate spre vest, formând vânturile de est sau vânturile polare.
Vânturile de vest şi cele de est se întâlnesc pe aliniamentul frontului polar.
Vortexul polar este o componentă a frontului polar reprezentând un ciclon persistent şi de
mare anvergură situat la cei doi poli ai planetei. Pe Pământ, vortexurile polare se află
în troposfera medie şi superioară, ajungând până la stratosferă. Până în anii '70 conceptul
de vortex polar era substituit cu termenul generic de front polar.

Fig. 4.7. Circulaţia generală a atmosferei (Strahler, 1973)

Blocajul transportului de aer cald, datorat vânturilor de vest, determină instabilităţi la

latitudini medii şi mari, formând ondulaţii laterale pe mii de km, numite unde Rossby (după
70
numele meteorologului american, de origine suedeză). Aceste ondulaţii care apar în deplasarea
vânturilor de vest au fost explicate prin prezenţa ariilor ciclonale şi a maximelor anticiclonale ce
apar pe fronturile de întâlnire ale aerului cald cu cel rece (se desfăşoară ca vârtejuri mobile).
Ciclonii se extind pe sute de mii de km2 și se deplasează cu viteze de 20 –100 km/h.
O formă particulară a ciclonilor apare şi în zona intertropicală, între 8º şi 20º lat. N şi S.
Ciclonii tropicali generează furtuni puternice cunoscute sub denumirea de taifun în vestul
Pacificului sau de uragan în vestul Atlanticului şi în estul Pacificului; se formează în general
vara pe suprafeţele oceanice, unde temperatura apei depăşeşte 26ºC.
În troposfera înaltă, la altitudini de 8-10 km pe culoarul vânturilor de vest, se formează
curenţii jet care au lăţimi între 100-300 km şi dezvoltă viteze de până la 450 km/h.
Curentul jet are un traseu sinuos, cu pătrunderi spre poli până la cca. 60º latitudine dar şi
cu o componentă în zona subtropicală până la 30-35º lat. N şi S.
În emisfera nordică, masele de uscat provoacă modificări considerabile în zona vânturilor
de vest, pe când, în emisfera sudică între latitudinile de 40º-60º există o fâşie aproape continuă pe
ocean. Aici, vânturile de vest au o mare tărie şi persistenţă, fapt pentru care, această zonă a fost
mult folosită de corăbiile cu pânze care navigau spre est, din Atlanticul de Sud spre Australia.
3. Circuitul zonelor reci se realizează între regiunea polilor unde se instalează a doua
zonă de presiuni înalte permanente din cauza temperaturilor foarte scăzute (calota antarctică și
banchiza arctică transferă din temperatura scăzută către masa de aer ce staționează deasupra) şi
zonele subpolare şi temperate cu presiune mai joasă. La suprafaţa Pământului întâlnesc
masele de aer ale vânturilor de vest determinând curenţi ascensionali sau de convecţie care, în
altitudine sunt dirijaţi de mişcarea de rotaţie, din nou spre poli, închizând circuitul polar. Pe acest
suport, explică unii cercetători (Rossby) că, întâlnirile maselor de aer cu proprietăţi diferite,
respectiv, cele polare cu temperaturi foarte joase şi cele purtate de vânturile de vest, mai calde şi
mai umede, ar constitui cauza formării ciclonilor şi anticiclonilor de la latitudinile medii.
În concluzie, la limitele acestor circuite se realizează: două zone de convergenţă – una la
ecuator şi alta la cercurile polare (centre de joasă presiune); două zone de divergenţă – cea de la
tropice şi cea de la poli (centre de presiune ridicată).

4.4. HIDROSFERA

Caracteristici generale. Hidrosfera constituie învelişul de apă al Terrei care totalizează

aproximativ 1454 milioane km3 (≈1,4 miliarde km3), din care 1370 milioane km3 se află în
Oceanul Planetar, 60 mil. km3 o constituie apa infiltrată sau sub formă de vapori în litosferă,
0,014 mil. km3 corespund vaporilor din atmosferă şi 24 mil. km3 este cuprinsă în gheţari. Ca
suprafaţă, apa ocupă 71% din suprafaţa planetei din care 360 mil. km2 o reprezintă oceanele.
Procese caracteristice și importanța hidrosferei
- Hidrosfera asigură menţinerea mediului de viaţă pe Terra;
- Încălzirea anuală şi diurnă diferenţiată a învelişului de apă la latitudini extratropicale, cât
şi conductibilitatea termică redusă a apei, declanşează procesele din hidrosferă şi atmosferă;
- Diferenţa de densitate a apei determină şi cu ajutorul vântului deplasări ale masei acvatice
sub formă de valuri şi curenţi;
- Apele curgătoare care străbat continentele realizează eroziunea spre nivelele de bază
locale şi planetare în funcţie de care se coordonează evoluţia întregii suprafeţe continentale;
- Schimbările de fază, apă-vapori-gheaţă-apă, ca şi dinamica apei sub formă de râuri,
valuri, curenţi, maree, modificările de nivel cu ± 100 m în timpul glaciaţiunilor, determină ca apa
să constituie principalul factor în componenta vremii şi climei terestre, cât şi principalul agent
modelator extern al scoarţei Pământului.

71
 4.4.1. Unităţile hidrosferei
Unitățile hidrosferei sunt cuprinse în trei mari domenii, în care apa are pondere diferită.
1. Domeniul oceanic şi marin cuprinde oceanele şi mările, alcătuind cea mai mare parte a
spaţiului terestru planetar; în emisfera nordică are pondere de 60,6%, iar în cea sudică de 80,9%.
a) Oceanele ocupă cele mai extinse depresiuni terestre create în timp de sute de milioane
de ani prin evoluţia rifturilor. Se caracterizează prin: comunicare largă, adâncimi mari (valoarea
medie 3800 m, adâncimea maximă 11022 m în Gr. Marianelor, Oc. Pacific, la est de Filipine).
b) Mările ocupă unităţi acvatice mai reduse ca oceanele. Sunt amplasate în cea mai mare
parte în vecinătatea uscatului, pe platforma continentală rezultând prin acoperirea câmpiilor
continentale de apele oceanului în urma ridicării nivelului acestuia în cuaternar, numite şi mări
de transgresiune sau epicontinentale (Marea Baltică, Marea Nordului). Alte tipuri de mări sunt
generate prin invadarea apei asupra unor fracturi tectonice în scoarţă. ex./ Marea Marmara.
2. Domeniul acvatic al uscatului ocupă suprafeţe diferite cu patru componente:
a) apele curgătoare cuprind râuri şi fluvii cu lungimi şi suprafeţe de bazin foarte diferite.
Ocupă circa 0,006% din totalul rezervelor mondiale de apă dulce. Sunt alimentate prin circuitul
apei în natură;
b) lacurile şi mlaştinile a căror cuvetă prezintă origini diferite (tectonice, vulcanice,
glaciare, maritime, fluviale etc.), ocupă 0,26% din volumul de apă dulce.
c) terenurile mlăştinoase conţin multă apă în amestec cu mâl şi vegetaţie. Ele apar în
spaţiul unor lacuri aflate într-o fază înaintată de colmatare sau pe terenuri cu pantă redusă pe care
drenajul este foarte slab (în câmpii de subsidenţă) .
d) apele subterane se găsesc la adâncimi diferite şi provin îndeosebi din precipitaţii dar şi
din condensarea vaporilor rezultaţi din degazeificarea magmelor. Ocupă golurile din roci fiind
sub formă lichidă, vapori de apă şi gheaţă. Apele subterane acumulate în straturi permanente la
adâncimi mici duc la formarea apelor freatice. Sunt ape slabe mineralizate, potabile, folosite în
activitățile umane. Apele subterane dulci sunt apreciate la cca 30% din totalul apelor potabile.
e) gheţarii şi zăpada se află la latitudini polare şi subpolare şi în munţii înalţi; astfel, în
Antarctica ocupă circa 15 mil. km2, în Groenlanda 1,8 mil. km2, iar în munţi 0,35 mil. km2. La
gheţurile de pe uscat se adaugă gheaţa din aria banchizelor prezente în Antarctida, dar mai ales
în Oceanul Arctic. La gheţurile permanente se adaugă şi suprafeţele cu zăpadă care acoperă
sezonier mari suprafeţe pe continente ca în Eurasia, America de Nord şi America de Sud.
3. Domeniul aerian cuprinde partea inferioară a troposferei în care condiţiile permit
existenţa vaporilor de apă, a picăturilor de apă şi a cristalelor de gheață.
Principalele caracteristici fizice ale apelor oceanice şi marine sunt: temperatura, densitatea,
salinitatea şi presiunea. Aceşti parametri prezintă diferenţieri zonale pe latitudine, ceea ce
determină tendinţa continua de echilibrare a temperaturilor şi a densităţilor şi, ca urmare, o
dinamică permanentă a apelor cuprinsă într-un circuit global (circulația termohalină).

4.4.2. Circulaţia generală a apelor oceanice

Circulaţia generală a apelor oceanice realizată la suprafaţă este determinată de modificarea
parametrilor fizici enumeraţi, la care se adaugă acţiunea vânturilor. Vântul constituie factorul
de transfer al energiei de la învelişul gazos spre cel de apă prin cedarea spre ocean a unei părţi
din energia sa cinetică, formând valuri şi curenţi.
Deplasarea maselor de apă este direcţionată ca şi în cazul mişcării aerului, de forţa de
gravitaţie şi de forţa Coriolis.
Curenţii oceanici îmbracă forma unor mari circuite de apă care nu au o repartiţie
omogenă, iar viteza şi volumul lor diferă de la un loc la altul. De exemplu, în părţile vestice ale
oceanelor, viteza este mai mare şi lăţimea curenţilor mai mică. Viteza medie este de 2-2,5 m/s,
scăzând treptat în adâncime. La 300 m sub apă viteza se reduce la jumătate.
Sensul mişcării celor două mari circuite din fiecare ocean este direcționat de alizee și forța
Coriolis, fiind în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sens invers în cea sudică.

72
 În emisfera sudică, unde oceanul are o mare extindere, apare şi un curent circumpolar
antarctic numit curentul vânturilor de vest sau deriva vânturilor de vest care transportă cel mai
mare volum de apă pe o lăţime de circa 2100 km între 40º şi 60º latitudine sudică.
În vecinătatea Ecuatorului curenţii ecuatoriali se deplasează spre vest şi sunt separaţi de
contracurentul ecuatorial.
Atingând ţărmurile continentelor, curenţii ecuatoriali se dirijează spre latitudini medii
rezultând curenții calzi: Kuro-Shivo (în Oceanul Pacific), Curentul Golfului – Gulf Stream (în
Oceanul Atlantic), Curentul Australiei de Est (în Oceanul Pacific), Curentul Braziliei (în Oceanul
Atlantic), Curentul Mozambicului (în Oceanul Indian); apoi, se întorc spre est, intrând în contact
cu cei reci care vin dinspre pol: Oya-Shivo, Labrador dinspre Oceanul Arctic sau cel circumpolar
antarctic din emisfera sudică (vezi harta din Atlas Geografic General).
Închiderea circuitelor se face prin curenţi care se dirijează spre Ecuator. Aceste ramuri sunt
mai înguste şi în general sunt curenți reci datorită compensării masei de apă dislocată de alizee
cu apă mai rece ce urcă din adânc (fenomenul de upwelling). Curenți reci sunt astfel: Curentul
Californiei în Oceanul Pacific, Curentul Canarelor în Oceanul Atlantic, Curentul Humboldt
(Curentul Perului) din emisfera sudică a Pacificului şi Curentul Benguelei din aceeaşi emisferă a
Atlanticului (vezi harta dintr-un Atlas Geografic General).
De reţinut, că forma şi extinderea oceanelor şi a continentelor introduc variaţii locale.
ex./formarea musonilor în Oceanul Indian, prelungirea curentului Golfului spre Oceanul Arctic
prin Curentul Atlanticului de Nord.

Relaţia ocean-atmosferă
Între ocean şi atmosferă se formează o relaţie strânsă, în care, rolul de control şi reglaj îl
deţine preponderent apa deoarece, ea are calitatea de a înmagazina căldura solară, pe care o
distribuie atmosferei inferioare şi care se concretizează ulterior, prin mişcarea aerului sau
vântului. Acesta, devine un element esenţial în formarea şi deplasarea curenţilor oceanici care, la
rândul lor, redistribuie căldura la nivel planetar. Aproximativ 50% din căldura realizată la
suprafața terestră este transportată de curenții oceanici. Procesele atmosferice, în special cele din
troposferă, deci implicit clima terestră, sunt reglate prin intermediul oceanului, dar care la rândul
lor influenţează desfăşurarea şi viteza curenţilor de apă.
Sistemul ocean-atmosferă include şi gheţarii, cu o influenţă majoră asupra apariţiei şi
dispariţiei perioadelor glaciare, a nivelului oceanic şi a mişcărilor eustatice.
Dependenţa uşor sesizabilă a atmosferei de ocean provine din faptul că acesta se încălzeşte
numai la suprafaţă (transferul caloric spre adânc fiind lent şi redus), în timp ce atmosfera
primeşte căldura de la baza sa (de la suprafaţa oceanului), fapt ce determină o puternică mişcare
de convecţie ce îi afectează aproape întreaga masă.
Schimbările în compoziţia atmosferei, cu rol în apariţia efectului de seră, se reflectă la
nivelul Oceanului, în primul rând, prin creşterea nivelului său, prin intensificarea şi frecvenţa
sporită a uraganelor (se vor deplasa tot mai mult spre nord, datorită încălzirii masei oceanice), a
furtunilor de toamnă şi iarnă de la latitudini medii.

4.4.3. Legile învelişului de apă

La nivelul întregului înveliş se manifestă legea circuitului apei, lege care exprimă trecerea
continua şi aproape constantă a apei prin diferitele sale forme de agregare din hidrosferă în
atmosferă, reliefosferă, biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial. Aici se realizează relaţii esenţiale şi
generale între procese şi fenomene ce se produc atât la contactul dintre învelişuri, cât şi în cadrul
acestora: evaporare, condensare, precipitaţii, nebulozitate, etc. Se realizează într-un macrosistem
planetar, format la rândul lui din sisteme de circulaţie regională.
Primul circuit se desfăşoară la nivel oceanic (apa oceanică, prin evaporare trece în
troposferă sub formă de vapori – cca 430 000 km3, care la rândul lor prin condensare, dau
picăturile de apă, şi prin îngheţ, cristale de gheaţă care formează norii. Prin precipitaţii, cea mai
mare din această cantitate de apă revine direct în ocean (390 000 km3).

73
 Al doilea circuit este la nivelul continental, circuit similar cu primul dar, modificat în parte,
în sensul că o parte din apa evaporată pe oceane (circa 110 000 km3) ajunge pe continente
datorită vânturilor, o parte se evaporă de pe suprafaţa terestră – circa 70 000 km3, o parte din
aceste precipitaţii sunt înglobate în scurgerea de suprafaţă și ajung din nou în mediul oceanic
(circa 40000 km3). Cantităţile de apă ce ajung pe suprafaţa terestră se vor încadra în circuite noi
ce revin în ocean prin scurgerea fluviatilă. La contactul sol – aer – vieţuitoare, apa intră în
circuite locale desfăşurate la scară mai mare (circuitul apei subterane) sau mai mică (circuitul
biotic - evapotranspirația).

4.5. BIOSFERA

Totalitatea organismelor vii de pe planeta noastră, formează un înveliş distinct numit

biosferă sau învelişul biotic. Geografia studiază biosfera ca parte a mediului geografic şi prin
relaţiile pe care le are cu celelalte învelişuri terestre.
Biosfera cuprinde circa 1,64 milioane de specii de organisme vii descrise până în prezent
dintre care circa 250 000 specii de plante vasculare şi circa 1,3 milioane specii de animale (sursa:
www.iucn.org). Evoluția biologică pe Terra a cunoscut de-a lungul timpului extincții în masă
(dispariția ireversibilă pe scară largă a unor specii) concomitent cu fenomenul de speciație
(aparția unor specii noi prin modificarea caracterelor unor specii mai vechi). Pe baza studiului
fosilelor au fost deduse 6 extincții în masă (trei în paleozoic, două în mezozoic și una, mai puțin
severă, în timpul glaciațiunilor pleistocene din cuaternar). Se consideră că omul prin activitatea
sa poate genera, direct și indirect, o extincție severă.
Majoritatea organismele vii sunt răspândite în zona de interferenţă a geosferelor. În
litosferă, limita inferioară a biosferei se află la 3000 metri adâncime, unde s-au descoperit unele
bacterii în zăcămintele de petrol. În hidrosferă, această limită corespunde cu cele mai mari
adâncimi oceanice (8-11 km), unde se află moluşte, crustacee, bacterii şi chiar peşti abisali. În
atmosferă, au fost identificate bacterii şi spori de ciuperci până la 20 km înălțime (în stratosferă).
Factorii care influenţează distribuţia organismelor sunt factori naturali şi antropici.
1. Factori naturali
a) Factorii climatici şi hidrici au o influenţă hotărâtoare.
Radiaţia solară directă care ajunge la suprafaţa terestră sub forma luminii și a căldurii stă
la baza procesului de fotosinteză; tot ea determină unele adaptări ale vieţuitoarelor.
Temperatura influenţează procesele fiziologice ale plantelor: respiraţia, transpiraţia,
dezvoltarea şi determină într-o mare măsură zonalitatea latitudinală şi altitudinală.
Umiditatea solului influenţează dezvoltarea plantelor şi a determinat adaptări ale acestora
fiind împărţite în general în: plante hidrofile (trăiesc în mlaştini, lacuri, bălţi, ape curgătoare,
mări şi oceane); plante higrofile - plante terestre de umezeală întâlnite pe marginea apelor; plante
mezofile, adaptate la un regim hidric moderat; plante xerofile, adaptate la uscăciune.
Vântul participă la diseminarea unor plante, la mărirea evaporaţiei ce are loc la suprafaţa
frunzelor, dar poate avea şi efecte negative.
b) Factorii geomorfologici influenţează direct şi indirect plantele şi animalele. Astfel,
altitudinea reliefului determină etajarea verticală a învelişului vegetal şi poate constitui uneori o
barieră în distribuția organismelor vii. Totodată, relieful pot crea un efect de adăpost.
c) Factorii edafici concretizați prin diferitele tipuri de soluri influenţează prin
compoziție, structură și textură dezvoltarea diferitelor formațiuni vegetale.
2. Activitatea antropică a transformat şi transformă într-o mare măsură învelişul biotic. În
decursul istoriei, omul a provocat dispariţia ireversibilă (extincţia) unor specii de animale şi
reducerea habitatelor naturale. O transformare puternică se observă asupra vegetaţiei naturale,
care este înlocuită pe suprafeţe mari cu vegetaţia de cultură (conversia terenurilor).
În raport de condiţiile şi factorii de mediu, se conturează trei domenii de viaţă pe Terra:
domeniul acvatic, domeniul terestru şi domeniul subteran. Domeniul terestru este structurat în
formaţiuni biotice majore (biomuri) condiţionate de macroclimă. Biomul reprezintă un nivel de
74
organizare a materiei vii (formaţiune biotică majoră) ce cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe
un teritoriu relativ mare, caracterizat printr-o structură asemănătoare şi valori apropiate ale
factorilor fizico-geografici (indeosebi temperatură şi umiditate). Biomul, această zonă majoră de
viaţă (macroecosistem; complex de ecosisteme) este determinată în general de macroclimă.
Astfel de biomuri sunt: tundra, deşerturile, pădurea tropicală umedă, pădurea temperată
caducifoliată, pădurea boreală, stepa, savana, pădurile cu ritm sezonier, formațiuni a căror
zonalitate este influenţată îndeosebi de temperatură şi precipitaţii (fig. 4.8).

Fig. 4.8. Distribuţia ombrotermică a biomurilor (Whittaker, 1975)

4.6. PEDOSFERA

Pedosfera reprezintă învelişul de sol (învelişul edafic). Solul reprezintă învelişul subţire şi
afânat de la suprafaţa rocilor, compus dintr-un amestec de materie anorganică (roci sfărâmate de
diferite dimensiuni) şi materie organică, având proprietatea de fertilitate.
Învelişul de sol este un component al sistemului complex care este mediul de la exteriorul
Pământului, fiind totodată, un produs al acestuia, rezultat din interacţiunea mai multor factori
timp îndelungat. Astfel, la interfaţa celor patru geosfere (litosfera, atmosfera, hidrosfera şi
biosfera), prin integrare, s-a format o nouă entitate structurală – solul.
Factorii care participă la pedogeneză (formarea solului) sunt numiţi factori pedogenetici.
Funcţionarea lor reglează nu numai geneza, structura, dar şi diferenţierea spaţială a solurilor.
Factorii pedogenetici se împart în: factori externi, cei care se referă la condiţiile
bioclimatice ale solificării şi îşi exercită acţiunea pe scară largă (vegetaţia, clima, activitatea
antropică) şi factorii interni, cei care se referă la rocă, relief, apă subterană.
Roca parentală sau roca mamă (roca subiacentă) reprezintă substratul supus acţiunii
aerului şi apei, care acţionează prin îngheţ-dezgheţ, umezire-uscare, alternanţe termice etc.,
producând dezagregarea fizică sau fărâmiţarea în particule grosiere de diferite mărimi.
Vegetaţia, dar şi resturile şi dejecţiile animalelor, dau materia organică atât de importantă
în sol, materie care este descompusă de către bacterii, care îşi găsesc aici un mediu propice de
viaţă şi ulterior, recompusă într-un amestec nou, fertil care devine sol cu însuşirea de fertilitate.
Apa din precipitaţii infiltrată în sol ajută la descompunerea materiei prin dizolvare,
preluând produse minerale şi organice şi generând astfel, o componentă aparte numită soluţia

75
solului. Soluţia solului prezintă un anumit pH (o anumită concentraţie a ionilor de hidrogen),
în funcţie de care poate fi bazică (pH mare), acidă (pH mic) sau neutră (pH: 6,8-7).
O parte din materia organică descompusă este evacuată din sol, iar resturile mai persistente
se acumulează în partea superioară a acestuia şi poartă denumirea de humus (în limba latină =
pământ, cu sens de fertil). El reprezintă partea nutritivă din care se încarcă soluţia solului,
absorbită ulterior de rădăcinile plantelor. Este principalul constituent al materiei organice în sol.
Influenţele climatice pot accelera procesele de formare a solului, numite şi procese
pedogenetice sau pot chiar să le stagneze la temperaturi scăzute care duc la îngheţul solului.
Precipitaţiile întreţin soluţia solului.
Factorul timp duce la creşterea în profunzime a solului şi formarea orizonturilor.
Orizonturile suprapuse formează profilul solului.
Relieful reprezintă alt factor care influenţează procesul de evoluţie al solului. De exemplu,
relieful de câmpie favorizează creşterea în profunzime a solului şi formarea orizonturilor, în timp
ce pantele mari determină erodarea lui rapidă de către ape şi subţierea profilului de sol.

Fig.4.9. Factorii pedogenetici

Profilul solului reprezintă o secţiune verticală într-un sol, cu evidenţierea tuturor

orizonturilor diferenţiate sub influenţa factorilor de pedogeneză în unitatea respectivă.
Profilul solului se realizează în timp îndelungat prin formarea de orizonturi, însă, numai
unde condiţiile de pantă, climă şi vegetaţie o permit.
Procesul este legat de circulaţia pe verticală a apelor de infiltraţie încărcate cu diferiţi
constituenţi solubili pe care îi depun la anumite adâncimi. Se formează șase tipuri principale de
orizonturi pedogenetice notate de sus în jos cu A, B, C, având intercalate orizonturile O
(organic), E (eluvial), R(roca subiacentă consolidată-compactă). Se poate evidenția și un orizont
T (turbos, organic hidromorf). Acestea sunt orizonturile pedogenetice care reflectă schimbările
calitative față de materialul parental inițial.
• Orizontul O (organic), este un orizont format prin acumulare de material organic
depozitat la suprafaţa solului, care nu este saturat cu apă (orizont nehidromorf) mai mult de
câteva zile pe an. Este alcătuit din litieră, orizont de fermentație și orizont de humificare. La
orizontul O se poate încadra și un așa-numit orizont sau strat T (turbos sau organic hidromorf)
care este o pătură organică de suprafață sau de subsuprafață, dar apărând la mică adâncime,
constituită dominant din material organic în diferite stadii de descompunere și care este saturat
cu apă perioade lungi în cei mai mulți ani.

76
 • Orizontul A (bioacumulativ), situat la suprafaţă, este stratul arabil (productiv) care
acumulează materie organică (humus) şi unde au loc principalele procese pedogenetice. Uneori,
el este spălat (levigat) de apele care circulă în jos şi care conduc treptat, la formarea orizontului
de tranziţie E.
• Orizontul E (eluvial) este un orizont mineral al cărui caracter principal îl constituie
sărăcirea în argilă silicatică, oxizi de fier și/sau aluminiu prin deplasarea în sol, vertical sau
lateral, fie ca soluție sau suspensie. Se caracterizează astfel prin creșterea conținutului de
particule de nisip și de praf iar structura inițială a rocii a dispărut.
• Orizontul B (de subsuprafață) este un orizont mineral, se compune din materie dominant
anorganică şi din elemente spălate şi aduse din orizontul de deasupra, în special argilă, oxizi de
fier şi aluminiu.
• Orizontul C (materialul subiacent) este format numai din elemente minerale şi roci
dezagregate. Poate fi penetrat de rădăcinile plantelor
• Orizontul R (roca subiacentă consolidată - compactă) este un orizont mineral, situat la
baza profilului, constituit din roci consolidate-compacte în loc. În mod convențional se includ
aici și pietrișurile cimentate (și impermeabile), ca și rocile fisurate (permeabile) și pietrișurile.

Fig. 4.10. Orizonturile pedogenetice

Pe lângă aceste orizonturi există orizonturi de asociere și orizonturi de tranziție.

Proprietățile diagnostice ale solului au impus diferențierea unor orizonturi diagnostice ce
reflectă schimbările cantitative în constituția profilului de sol. Sistemul taxonomic de clasificare
a solurilor diferențiază unități taxonomice începând de la clasa de sol, tipul de sol, subtipul,
varietatea etc.

77
 CAPITOLUL 5. ANTROPOSFERA
5.1. Studiul antropogeografiei (geografia umană)
Relația dintre om și natură sub diversele ei aspecte conturează, la sfârșitul secolului al
XIX-lea, diferite școli de antropogeografie (geografie umană). Apare antropogeografia germană
în lucrările lui Ratzel și școala franceză de geografie umană inițiată de Paul Vidal de la Blache.
Influențat de evoluționism și de ecologie, Ratzel, apreciază dezvoltarea diverselor
societăți ca un răspuns la solicitările din mediu, definește noțiunea de oicumenă, partea locuibilă
a planetei și o pune în raporturi rigide cu caracteristicile fizico-geografice. Concepțiile
fondatorului antropogeografiei Fr. Ratzel sunt puse în evidență în lucrările Antropogeografia
(1882-1884) și Geografie politică (1897). Ratzel aduce contribuții prin definirea conceptului de
oraș, a noțiunii de funcție urbană, tipologia așezărilor, argumentează rolul poziției geografice.
Întemeietorul școlii franceze de geografie umană a fost Paul Vidal de la Blache, care își
expune concepția în lucrarea Principii de geografie umană publicată postum în 1922.
Ulterior, în cadrul școlii de geografie umană din Franța, Albert Demangeon definește
geografia umană ca studiul al raporturilor grupărilor umane cu mediul geografic. Se ocupă de
definiția și clasificarea așezărilor rurale (habitat rural). ,,Când geografia umană încetează de a
mai fi o simplă analiză a peisajelor, ea capătă aspectul de geografie socialăˮ (A. Demangeon).

5.2. Structurile antroposferei. Statistica populației și așezărilor

Antroposfera (numită uneori și tehnosfera) reprezintă acea parte a mediului terestru
modificată de om, împreună cu comunitatea umană care își desfășoară activitatea aici.
Structurile antroposferei (populație, tipuri de așezări) s-au remarcat prin întrepătrunderea
caracterelor lor cu însușirile tuturor învelișurilor planetare.
Antroposfera prezintă însușiri proprii date de vechimea populării, de continuitatea sau
discontinuitatea proceselor de umanizare, de diversitatea tipurilor culturale pe glob.
Antroposfera se sprijină în prezent pe un volum demografic de circa 8 miliarde de
locuitori (populația Globului atinsă în noiembrie 2022). 60% din populația Globului se află în
Asia, 17% în Africa și circa 9% în Europa. Este prognozat ca Africa să aibă în viitor cel mai
mare trend de creștere a ponderii în cadrul populației mondiale (de la 17% la 39%).
Primele șapte state după numărul de locuitori sunt, în prezent, în ordine: 1. China (1,41
miliarde), 2. India (1,37 miliarde), 3. SUA (334 mil.), 4. Indonezia (275 mil.), 5. Pakistan (235
mil.), 6. Nigeria (218 mil.), 7. Brazilia (215 mil).
Populația urbană pe Glob reprezintă circa 56% (4,5 miliarde locuitori în prezent) cu o
tendință de creștere spre 68% în 2050. În cele 550 orașe cu peste 1 milion locuitori locuiește 25%
din populația planetei. Există 33 de metropole care depășesc fiecare câte 10 milioane locuitori.
Cele mai mari orașe sunt în ordine: 1. Tokyo (37,5 mil.), 2. Delhi (28,5 mil.), 3. Shanghai
(25,6 mil.), 4. Sao Paulo (21,7 mil.), 5. Mexico City (21,6); 6. Cairo (20,1), Mumbai (19,9 mil.).
Există pe Glob peste 2 milioane de așezări rurale și peste 50 000 de orașe, dintre care
circa 4500 orașe cu peste 150 000 de locuitori.
Populația României era la 1 ianuarie 2022 de 21,98 milioane locuitori (populația după
domiciliu) și de 19,04 milioane locuitori (populația rezidentă, populația după reședință),
diferență justificată în principal de migrația internațională a forței de muncă (în special în cadrul
U.E.). Densitatea medie la nivel național este de 82,4 loc./km2 iar sporul natural este în prezent
negativ (-139 000 loc./an; 2021).
Pentru unitățile teritoriale din România se folosește Nomenclatura Unităților Teritoriale
pentru Statistică (NUTS) care definește: 4 macroregiuni (ordinul NUTS I) , 8 regiuni de
dezvoltare (NUTS II), 41 județe + municipiul București (NUTS III); 3181 localități-UAT-uri
(NUTS IV) din care: 320 centre urbane (103 municipii + 217 orașe) și 2861 comune (cu 12957
sate). În prezent populația urbană, în creștere, reprezintă circa 54% din populația României iar
populația rurală circa 46%, cea mai mare pondere în cadrul UE (media UE fiind de 25%
populație rurală, în scădere).
78
 5.2. Interacțiunea dintre om și mediul terestru

De-a lungul timpului omul a modificat treptat o parte din mediile naturale pentru a
răspunde unor categorii de nevoi umane (nevoi biologice, comportamentale, spirituale).
Astfel omul introduce în mod treptat o serie de modificări, din ce în ce mai profunde.
Mediul natural a reprezentat dintotdeauna pentru om sursa sa de hrană și de adăpost, iar
pe plan spiritual, chiar de inspirație. Prin mediul natural înțelegem în prezent acel mediu în care
predomină elementele netransformate sau puțin transformate de om. Treptat, de-a lungul
evoluției sale, omul a ocupat aproape toate mediile naturale. În prezent doar suprafețele ocupate
de ghețari, etajele alpine din mediile foarte înalte, interiorul deșerturilor, o parte a pădurilor
ecuatoriale, mai reprezintă suprafețe în care amprenta prezenței umane este restrânsă.
O problemă se ridică în prezent în legătură cu schimbările introduse de om în mediu,
respectiv, a gradului de antropizare. Antropizările cele mai extinse și mai importante s-au
petrecut în mediile favorabile vieții (în special sub aspect climatic), mai ușor de adaptat
cerințelor sociale. Aceste tipuri de mediu cuprind: pădurile temperate, stepele, mediile
mediteraneene, savanele, litoralul, luncile. Intervențiile asupra acestor medii s-au concretizat în
despăduriri, arături, extinderea pășunilor în detrimentul pădurii, construcția de așezări, drumuri,
diguri, canale etc. Consecințe indirecte apărute sunt: erodarea solurilor, schimbarea regimului
apelor, formarea torenților și alunecărilor, extinderea deșertului, scăderea feritlității solului.
Astfel, mediile puternic antropizate numite și mediile antropice sunt acele spații în care
componentele naturale sunt înlocuite prin activitatea omului predominant cu obiective
industriale, agricole, așezări omenești. Ex./ mediile urbane și mediile industriale.
Antropizări reduse au fost înregistrate în mediile nefavorabile vieții umane, cum sunt:
mediile de deșert și uneori de semideșert, mediile polare, tundra, pădurile temperate reci (taigaua
și pădurile de amestec, regiunile muntoase alpine). Ele alcătuiesc mediile antropizate cu un grad
mai redus de intervenție a omului, ocupând o poziție centrală între mediile naturale și mediile
antropice. Ca medii antropizate se pot exemplifica: mediile rurale și mediile agricole, în care
agricultura este ramura economică de bază.
În secolul al XX-lea, societatea omenească a ajuns la apogeul dezvoltării materiale,
manifestat prin industrializare, automatizare și computerizare, toate atrăgând după sine și
poluarea mediului, care s-a generalizat la nivel local. Este perioada globalizării tuturor
proceselor, perioada în care tehnica a introdus la nivelul mediului fenomenul de poluare de toate
tipurile, inclusiv prin intermediul deșeurilor.
Explozia demografică a impus extinderea terenurilor ocupate de construcții, subsolul
planetei este tot mai intens explorat pentru căutarea de materii prime pentru industrie, solul fertil
este saturat cu îngrășăminte chimice și insecticide, apa potabilă a devenit o problemă.
Cuvertura terestră reprezintă starea biofizică a suprafeței terestre inclusiv a părții situate
în imediata apropiere a acesteia și cuprinde învelișul biotic, solurile, conformația microreliefului,
apele de suprafață, pânza freatică și structurile antropice. Utilizarea terenurilor reprezintă modul
în care omul folosește cuvertura terestră în anumite scopuri modificând componentele biofizice
ale suprafeței terestre. Schimbările în utilizarea terenurilor și în cuvertura terestră (land use /
land cover change) sunt diferențiate în două categorii: conversie și modificare.
Conversia se referă la modificările radicale, care implică înlocuirea unui tip de cuvertură
cu altul. De exemplu, înlocuirea unei păduri cu pășuni, fânețe și culturi agricole sau
transformarea în teren de cultură a unor sectoare îndiguite din luncă sunt printre cele mai
răspândite fenomene de conversie cu implicații cumulative, semnificative pentru mediu. Procesul
de modificare a cuverturii terestre implică schimbări mai subtile, desfășurate gradual sau în
salturi și având ca rezultat, în cele mai multe situații, o tendință de degradare a cuverturii terestre.
Consecințele presiunii umane se resimt global și se reflectă negativ asupra existenței
omului, a sănătății sale. Este motivul pentru care este necesar să înțelegem mai bine
înterdependențele dintre mediu și societate și necesitatea de a le studia ca părți ale întregului.

79
 BIBLIOGRAFIE
AIRINEI ŞT., (1982) – Pământul ca planetă, Editura Albatros, Bucureşti
ARMAȘ I., (2009) – Pământul în spațiul cosmic, Editura Fundației România de Mâine, Bucureşti
CUCU V., (2002), Momente din istoria gândirii geografice, Editura Transversal, Târgovişte
ERDELI G. ŞI COLAB., (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti
ERDELI G., DUMITRACHE L., (2017), Geografia populației mondiale, Editura Universitară, București
IELENICZ M., (2000) – Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei „România de Mâine”
IELENICZ M., COMĂNESCU L., (2009) – Geografie generală cu elemente de cosmologie, Editura
Universitară, București
IELENICZ M. ŞI COLAB., (1999), Dicţionar de geografie fizică, Editura Corint, Bucureşti
ILINCA N., (2009), Geografie umană. Populația și așezările, Editura CD Press, București
MARTONNE EMM., (1981, 1985), Lucrări geografice despre România, vol I+II, Ed. Academiei
POPOVICI I., (1974), Enciclopedia descoperirilor geografice, Editura Științifică și Enciclopedică
POSEA GR., ARMAŞ I., (1998) – Geografie fizică, Editura Enciclopedică, Bucureşti
POSEA A., (1999) – Oceanografie, Editura Fundației România de Mâine, Bucureşti
REES M. (coord.), (2008), Universul. Ghid vizual complet, Editura RAO, București
STAVINSCHI M., (2002), Timpul de-a lungul ...timpului, Editura Amco Press, Bucureşti
STĂNILĂ G., (1984), Sisteme calendaristice, Editura Științifică și Enciclopedică, București
STRAHLER A., (1973) – Geografie fizică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
* * *, (2011), Atlas Geografic General, Editura Didactică și Pedagogică, București
* * *, (2012), Marele Atlas Ilustrat al Explorărilor, Editura Litera, București
https://insse.ro/ Institutul Național de Statistică din România
http://statistici.insse.ro/tempo-online/ Institutul Național de Statistică. Baze de date.
https://www.recensamantromania.ro/ Recensământul Populației și Locuințelor din România (RPL)
https://worldpopulationreview.com/
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_population
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_largest_cities
https://www.iucn.org/Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii

80