CURS 3

GEOGRAFIA MODERNĂ / CLASICĂ

(sec. XIX - ~1950)

1. Cristalizarea ştiinţei moderne

2. Instituţionalizarea geografiei
3. Geografia clasică în Germania şi în Franţa
4. Specificul geografiei clasice/moderne

« Nu există geografie, există doar geografi » (Robert Clozier)

« Geografia este o cunoaştere a cunoaşterii » (Antoine Bailly)

1. Cristalizarea ştiinţei moderne
În acest context epistemologic efervescent a apărut filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte
(1798-1857), care, delimitându-se de metafizică şi de religie, afirmă că

- ştiinţa poate funcţiona numai pe baza cercetărilor empirice (cu conţinut factual);
- cunoaşterea este limitată doar la faptele observabile prin intermediul simţurilor umane,
completate de instrumente şi de echipamente ştiinţific
- cunoaşterea cuprinde şi relaţiile stabilite între faptele observabile .

De aici rezultă faptul că ştiinţa trebuie să fie raţională şi trebuie să se construiască pe baza
măsurării precise a fenomenelor, a proceselor şi a obiectelor studiate . Pentru geografie,
acceptarea acestei doctrine a avut ca rezultat prelungirea stării idiografice datorită aplicării
sistematice a metodei inductive (de la particular la general) şi datorită multiplicării
studiilor cu caracter monografic prin intermediul geografiei regionale.

Metoda inductivă presupune:

a) – observarea analitică a unei arii date, prin colectarea diferitelor informaţii referitoare la
mediul natural şi la cel uman;
b) – clasificarea morfologiilor (formelor) de repartiţie observate;
c) – detectarea legăturilor între fenomenele observate şi explicarea repartiţiilor prin cercetarea
cauzalităţilor directe în cadrul ariei respective.

Rezultatul: un demers morfo-funcţional asupra realităţii.

Pozitivismul, care postula că pot fi ştiinţifice doar acele discipline care sunt capabile să
utilizeze instrumente şi echipamente ştiinţifice de măsură şi control, a accelerat dezvoltarea
geografiei fizice şi a anesteziat geografia umană, al cărei obiect de studiu nu se preta deloc
nici măsurătorilor exacte, nici experienţelor directe (cum să fie experimentată apariţia şi
evoluţia unui sistem urban, care are nevoie de secole de evoluție şi de mii de kilometri
patraţi pentru desfășurare ?!).
2. Instituţionalizarea geografiei
3. Geografia clasică în Germania şi în Franţa
 Geografia umană clasică în Germania
(după Antoine Bailly et Hubert Béguin - Introduction à la géographie humaine , coll. Géographie,
Masson, Paris, 1982)

Karl RITTER (1779-1859) – insistă asupra influenţei mediului fizic asupra

istoriei popoarelor: suportul natural (solurile, climatele, vegetaţia...) determină formele de
organizare socială şi nivelul de civilizaţie. Privilegierea acestui raport strâns natură-societate a
justificat denumirea de şcoală deterministă. Reprezentanţii acestei şcoli ar afirma de
exemplu că un substrat impermeabil sau permeabil, în funcţie de capacitatea sa de reţinere a
apei, ar determina formarea unui habitat grupat sau dispersat datorită mai marii sau mai
redusei densităţi a izvoarelor. Natura acestui tip de demers este cu precădere descriptivă.

Friedrich Ratzel (1844-1904) - studiază influenţa mediului asupra omului

pentru a evalua forţa acestei relaţii. Ideea sa centrală este aceea că orice fiinţă vie este
produsul mediului în care trăieşte; nu mai rămâne astfel decât să fie precizate legile
naturale care dermină distribuţia speciei umane.
Demersul este nou, influenţat de lucrările lui Darwin asupra originii speciilor şi a
evoluţionismului, adică asupra mediului ca motor al unei evoluţii în care doar cei mai apţi pot
supravieţui. Această geografie, denumită environmentalistă, în efortul său de a deveni
ştiinţifică, imită ştiinţele naturale, încercând să depăşească simpla descriere şi să ajungă la
explicaţii. Natura sa este cu precădere explicativă.

Limitele environmentalismului apar imediat, deoarece el reduce potenţialul uman la

o simplă capacitate de adaptare pasivă la mediu, ceea ce face omul o fiinţă mai dependentă
de mediul natural decît de cel social.
 Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Friedrich Ratzel
(sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)

Botanica Zoologie Antropologie/Etnologie

Morfologia Anatomie Antropologie fizică
Evoluţia speciilor Evoluţia speciilor Paleontologie
Etologie (comportamentul) Antropologie culturală
Ecologie Ecologie (raporturi Antropogeografie
specii/mediu) (raporturi om/mediu)
Fitogeografie (repartiția Antropogeografie
speciilor vegetale) Zoogeografie (repartiţia (repartiţia oamenilor)
speciilor animale)
Geografia după Ratzel – ştiinţă transversală a fenomenelor de
repartiţie
(sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine,
humaine, PUF, collection Premier
cycle, Paris, 1995)
Ştiinţe naturale şi sociale Subdisciplinele geografiei Probleme abordate de reflecţia geografică
Geologie și Topografie Geomorfologie Repartiţia formelor reliefului terestru
Climatologie Geographie climatică Repartiţia fenomenelor şi a zonelor climatice
Botanică Fitogeografie Repartiţia asociaţiilor vegetale
Zoologie Zoogeografie Repartiţia speciilor animale

Antropologie Antropogeografie Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor

Ştiinţe sociale Geografie politică Repartiţia statelor şi a sistemelor politice
 Definiţia pe care o dă Ratzel antropogeografiei: antropogeografia studiază
repartiţia oamenilor pe planetă precum şi raporturile pe care aceştia le întreţin cu
mediile în care trăiesc.

Conform logicii lui Ratzel, antropogeografia joacă trei roluri diferite:

- antropogeografia este o demografie spaţială. Ea studiază repartiţia inegală a

oamenilor pe Terra, variaţia densităţilor, vidurile de populaţie şi marile arii de concentrare a
populaţiei. Ea încearcă să explice cauzele acestei repartiţii precum şi a evoluţiilor sale
(fronturile pioniere, creşterea demografică internă, etc.);

- antropogeografia este o antropologie spaţială. Completând antropologia,

antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii
epocii: rasele, limbile vorbite, modurile de trai şi nivelele de civilizaţie (vânători itineranţi,
păstori nomazi, agricultori sedentari, etc.);

- antropogeografia este o ecologie a omului. Ea studiază raporturile dintre om şi

mediul în care trăieşte. Omul ia din mediu elementele regimului său alimentar, materialele
pentru casa şi pentru îmbrăcămintea sa. Durata inegală a zilelor şi a nopţilor, succesiunea
anotimpurilor, creşterea plantelor alimentare, migraţiile animalelor ritmează munca şi viaţa
oamenilor precum şi ciclul sărbătorilor lor.
 Geografia umană clasică în Franţa
(după Antoine Bailly et Hubert Béguin - Introduction à la géographie humaine, coll. Géographie,
Masson, Paris, 1982)

În faţa exceselor demersurilor deterministe şi environmentaliste, cercetători precum

Paul Vidal de la Blache (1845-1918), prin lucrările sale din 1903 şi 1922, vor dezvolta
teza posibilismului: nu există necesitate determinantă în mediul geografic ci doar posibilităţi
pe care omul, stăpân pe alegerile sale, le va utiliza sau nu: natura propune, omul dispune.
Astfel, vânătorul pigmeu, cultivatorul de manioc şi plantatorul de cafea exploatează aceeaşi
pădure ecuatorială, însă în moduri total diferite.

Prin urmare, apropierea geografiei umane de ştiinţele naturale către finele secolului
al XIX-lea nu va avea acelaşi impact în toate ţările în care apare şi se dezvoltă geografia
umană. În Franţa geografii, după modelul lui Strabon, rămân mult mai aproape de istorici
decât de naturalişti, ceea ce va uşura trecerea geografiei în câmpul ştiinţelor sociale în a doua
jumătate a secolului al XX-lea.

În ciuda acestui fapt, geografia umană franceză a secolului al XIX-lea şi a primei

jumătăţi a secolului al XX-lea rămâne în tabăra ştiinţelor naturii şi urmează acelaşi traseu
ştiinţific ca şi antropogeografia germană. Ca o dovadă în acest sens rămâne părerea lui Paul
Vidal de la Blache (în Principes de géographie humaine, A.Colin, Paris, 1922), după care
întrebarea esenţială a geografiei umane este următoare : « Cum anume este repartizată
specia umană pe suprafaţa terestră? ».

Din această interogaţie fundamentală rezultă că pentru Vidal de la Blache geografia

umană este o ştiinţă a repartiţiilor în spaţiu.
 Problema care se pune este: geografia umană este o ştiinţă a repartiţiilor dar a
repartiţiilor a ce?
Pentru a rezolva această problemă, Ratzel și de la Blache preiau din opera lui
Montesquieu conceptul de mod de trai (genre de vie), concept care în Franța a permis să
studieze simultan fundamentele ecologice şi fundamentele sociale ale fenomenelor de
repartiţie.

Noţiunea de mod de trai (genre de vie) este o mărturie a efortului de clasificare făcut
de geografia umană franceză în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului
al XX-lea.
 Modul de trai (le genre de vie) al unui grup social oarecare reprezintă rezultatul
valorizării de către acest grup, prin intermediul propriilor ideologii şi tehnici, a oportunităţilor
oferite de mediul în care trăieşte. Altfel spus, fiecare grup social îşi construieşte în mod activ
propriul mod de trai în raport strict cu condiţiile mediului local. Aceasta este ideea centrală a
posibilismului, care introduce pentru prima oară acţiunea umană în câmpul cercetării
geografice.

« Acest lucru este fără îndoială un progres însă el plasează geografia într-o poziţie
delicată, făcând-o o ştiinţă aparte, care nu poate ajunge la generalizările la care aspiră toate
celelalte ştiinţe». (P.Claval - Histoire de la géographie p.33-42 în A. Bailly (dir.), Les concepts de la géographie humaine,
Armand Colin, Paris, 4e édition revue et augmentée

Prin urmare, descrierea realităţii prin intermediul modurilor de trai face din geografie
o ştiinţă tot mai idiografică (destinată să producă descrieri şi explicaţii a fenomenelor unice şi
prin aceasta nerepetabile) şi tot mai puţin o ştiinţă nomotetică (destinată să producă legi
ştiinţifice sau, mai pe larg, să ajungă la forme şi proceduri de generalizare conceptuală ).
(Cl. Raffestin, A Turco - Epistémologie de la géographie humaine, pag.23-31 dans Les concepts...).
De aici vin de altfel pricipalele critici la adresa geografiei, critici care merg până la a-i nega
caracterul ştiinţific. Din nefericire, această situaţie va dura pe întreg parcursul primei jumătăţi
a secolului al XX-lea deoarece, aşezată alături de ştiinţele naturii, geografia umană a rămas în
afara viilor dezbateri care au marcat impetuoasa evoluţie a ştiinţelor sociale .

Dorind să răspundă exigenţelor ştiinţifice ale ştiinţelor naturii, geografia a devenit repede
interesată să pună în evidenţă structuri, să le clasifice şi să le ordoneze în tipologii. Eforturile
sale urmau trei direcţii principale, fiecare corespunzând unei definiţii a geografiei umane :

a) – studiul interacţiunilor dintre oameni şi mediu

b) – studiul diferenţierilor regionale
c) – studiul peisajelor.

Cea mai mare parte a studiilor erau materializate sub forma monografiilor foarte minuţioase
şi foarte complexe, fondate pe descrieri complicate ale realităţilor lumii .

În 1947 (L’Homme sur la Terre, Hachette, Paris, 1947), Max Sorre scria, încercând o definiţie
sintetică a geografiei umane:
« Geografia este disciplina spaţiilor terestre. Prima problemă a geografiei este cercetarea
raporturilor dintre om şi mediu. Geografia umană este acea parte a geografiei generale care
studiază oamenii şi lucrurile lor din punct de vedere al repartiţiei acestora . Altfel spus,
geografia umană este o descriere ştiinţifică a peisajelor umane şi a repartiţiei lor pe glob ».
4. Specificul geografiei clasice/moderne
« Numim clasică acea viziune a geografiei care privilegiază descrierea locurilor
pentru a ajunge la explicaţii utilizând un demers inductiv; această viziune a fost
specifică principalilor fondatori ai geografiei ».
A. Bailly, H. Béguin, 1982
 Peisajul: Formele Funcţii Cauzalitate Explicaţii
observate

1) satul Saint Jean - La partea superioară: versanţi, - Structura naturală a - Accidentul structural major = -Condiţiile
de Bouège abrupt calcaros, grohotişuri peisajului forţa naturii geomorfologice dificile
-pădure de stejari sempervirescenţi - Eroziunea calcarului = vale au împiedicat umanizarea
largă = energie redusă a
- La partea inferioară: păşuni, -Utilizarea economică şi reliefului = condiţii favorabile - Geomorfologia mai
parcele cu vie socială a terenurilor pentru societate clementă din vale a
- terase cu vie - economie agricolă complexă - adaptare la relief permis instalarea
-fâneaţa (cultura plantelor şi - aproape de umezeala complexului teritorial
zootehnie) furnizată de râu -apa: rară în climatul
-Satul, drumurile -vale largă = ocupare umană mediteraneean; zona
- Moşia satului - Acţiunea de organizare a clară, foarte vizibilă inundabilă
spaţiului
- Peisajul centrat pe sat - Valea largă dar versanţii - Logica de organizare a
abrupţi; economie de spaţiu peisajului trebuie
- Organizare concentrică a căutată la nivelul satului
spaţiului
2) satul Saint- - Văi dense - Fragmentare a peisajului -Geomorfologie dificilă =
Martial (Cévennes - Multitudine de versanţi - Discontinuitatea spaţiului umanizare discontinuă - Logica de organizare a
méridionnales) agrar peisajului trebuie
- Drumuri, case, cărări, câmpuri, - Varietate a utilizării -Adaptare diversă a societăţii căutată la nivelul
toate dispersate terenurilor la condiţiile cadrului natural fermelor
- Umanizare difuză - Peisaj fragmentat

3) Câmpia ... ... ... ...

Languedocului

4) Peisajul urban ... ... ... ...

5)La Grande - Portul artificial
Motte
- Imobile colective/hoteluri
- Parkinguri, campinguri
- Periurbanizarea oraşului
Montpellier
- Centrul de gravitate a
organizării peisajului
- Găzduirea turiştilor
- Adăpostirea vehiculelor,
găzduirea “excedentului" de
turişti
- Crearea noilor spaţii urbane;
asigurarea profitului în timpul
sezonului mort
- Constrângerile spaţiului (ale
sitului) / cerere socială /
răspuns politic / organizarea
specifică a spaţiului
- etc.
- Peisajul este rezultatul
unei politici turistice
definită de autoritatea
publică; scopul său:
satisfacerea cererii
foarte mari de sejururi
la malul mării
 S
inteză

GEOGRAFIA GEOGRAFIA GEOGRAFIA

CLASICĂ CANTITATIVĂ CONTEMPORANĂ
este o: - ştiinţă - ştiinţă -ştiinţă socială /
idiografică nomotetică umană
care, printr- - morfofuncţional
un demers:
şi o metodă: - inductivă
caută: - diferenţe în
spaţiu
şi găseşte: - originalităţi
regionale
cu caracter: - unic
Pentru a şti mai mult:
mult:

BAILLY, A. (1998) – „La géographie humaine. Introduction”, pp. 19-24 în A. Bailly (dir.), Les concepts de la géographie humaine,
Armand Colin, Paris, 4e édition revue et augmentée
BAILLY, A., coord. (2001) – Les concepts de la géographie humaine,
humaine, cinquième édition (première édition – 1984), Armand Colin, Paris
BAVOUX, J-J. (2002) – La géographie. Objet, méthodes, débats, coll. U, Armand Colin, Paris
BERDULAY, V. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914), Comité des Travaux Historiques et Scientifiques,
Bibliothèque Nationale, Paris
BROC, N. (1986) – La géographie de la Renaissance, Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques, Ministère de
l’Education Nationale, Paris
BRUNET, R. Ferras, A.S., Théry, H.; 1992 - Les mots de la géographie. Dictionnaire critique,
critique, RECLUS - La documentation française,
Paris - Montpellier
CLAVAL, P. (1992) – „Géographie et sociologie”, pp. 75-92 în A. Bailly, R. Ferras, D. Pumain (dir.) - Encyclopédie de géographie,
Economica, Paris
CLAVAL, P. (1998) – „Histoire de la géographie”, pp. 37-49 în A. Bailly (dir.) – Les concepts de la géographie humaine, Armand Colin,
Paris, 4e édition revue et augmentée
CLAVAL, P. (2001) – Epistémologie de la géographie. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages, les
patrimoines et la confrontation des cultures, Collection Fac., Géographie, Nathan/VUEF, Paris
CLOZIER, R. (1949) – Les étapes de la géographie,
géographie, Presses Universitaires de France, Paris
DEBIÉ, F. (1995) – Géographie économique et humaine, Presses Universitaires de France, collection Premier Cycle, Paris
HARTSHORNE, R. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past, Association of
American Geographers, Lancaster, Pennsylvania
JOHNSTON, R.J. (1989) - Philosophy, ideology and geography, pag. 48-66 in “Human geography”, D.Gregory, R.Walford (dir),
Macmillan, London, 1989
JOHNSTON, R.J.; GREGORY, D.; PRATT, G.; WATTS, M. (2000) – The Dictionary of Human Geography, 4th edition, Blackwell
Publishing, Malden (USA)-Oxford (UK)
MARCONIS, R. (2000) – Introduction à la géographie, 2e édition, coll. U, Armand Colin, Paris
RAFFESTIN, Cl., Lévy, B. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”, pp. 24-36 în A. Bailly (dir.) – Les concepts de la
géographie humaine,
humaine, Armand Colin, Paris, 4e édition revue et augmentée
ROBIC, M.-C.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”, pp. 5-12 în L'Espace Géographique, no 1
ROUGERIE, G. (2000) – L’Homme et son milieu. L’évolution du cadre de vie. Une approche de la géographie globale ou comment
l’homme interagit avec son milieu,
milieu, collection Fac., Géographie, Nathan/HER, Paris
SAUER, C.O. (1925) – „The morphology of landscape”, pp. 19-54 în Publications in Geography no 2, University of California