Subiecte pentru examen:

1) Ce este geografia generală și care sunt obiectivele acesteia?

Geografia,

 prin natura obiectului ei de studiu, este o știință spațială,

 ca mod de abordare fiind o știință sistemică, urmărind elementele și relațiile dintre ele pe principiul interacțiunii
universale, iar
prin conținutul natural și cultural al spațiului terestru - este o știință duală.

Geografia generală este o ramură a geografiei care se ocupă de studiul Pământului și al locuitorilor săi din punct de vedere
global. Ea oferă o imagine de ansamblu asupra geografiei, acoperind o gamă largă de subiecte, inclusiv:Structura și evoluția
Pământului;Clima și vremea;Relieful și hidrosfera;Vegetația și fauna;Populația;Așezările;Economia;Cultura;Politica;

Obiectivele geografiei generale sunt:

 A oferi o imagine de ansamblu asupra geografiei

 A dezvolta abilitățile de gândire critică și rezolvare de probleme

 A promova înțelegerea interconexiunilor dintre spațiu și proces

 A pregăti studenții pentru o carieră în geografie sau în alte domenii legate de geografie

2) Cum a apărut geografia?

Primele informații de natură geografică se cunosc încă din Preistorie, ca observații empirice asupra unor regularități ale lumii
fizice.
Civilizațiile antice (Egipt, Mesopotamia, India, China etc.) continuă să acumuleze informații, toată cunoașterea acestora
având un fundament profund teologic.
Civilizația greacă este prima care face saltul dincolo de constatare, spre o explicare rațională a faptelor naturale, care să nu
implice voința arbitrară a zeilor.
Dispariția unui sistemul teologic capabil să ofere o explicație cosmologică profund coerentă, înlocuirea sa cu mitologii în
care natura și viața omenească au fost desacralizate, a lăsat loc liber înfiripării unei filosofii a naturii, din care ulterior s-a
născut știința.
Știința reprezintă aportul civilizației occidentale la cultura omenirii, aflându-și rădăcinile în sistemul filozofic al Antichității
grecești.
Geografia și-a făcut loc treptat ca ansamblu al cunoștințelor despre lume, despre oicumenă/οἰκουμένη (lumea cunoscută de
greci, „pământ locuit”), și ca geografie matematică (astronomică), preocupată de calcularea formei și dimensiunii corpului

planetar. Ea capătă statut de știință, respectiv un nume propriu, un obiect de studiu și o metodă cantitativă, în opera
„Comentarii geografice” a matematicianului și filosofului grec Eratostene (cca 276-194 î. Hr.), bibliotecar în Alexandria.
La fel ca toate celelalte științe, și geografia s-a născut dintr-o necesitate, nevoia de a ne localiza în spațiul terestru.
Însăși denumirea de geografie (ge = Pământ; graphein = a descrie) ne sugerează acest conținut.
Dacă geografia s-a născut în Antichitatea greacă în principal ca hartă, ea a evoluat ca știință a spațiului terestru și a relațiilor
spațiale.

3) Istoria geografiei
 În Antichitatea greacă s-au manifestat două direcții:
 una axată pe descrierea unor regiuni, numită chorografie (Polibiu, Strabon), iar
 alta, bazată pe relații matematice, fizice și astronomice, avea ca obiect de studiu Pământul luat ca întreg
și analizat, în principal, ca formă, dimensiuni, alcătuire etc. și căreia Eratostene i-a zis geografie
(Eratostene, iar mai târziu - Ptolemeu).
  Între marile opere ale antichității se impun Geografiile lui Strabon și Ptolemeu care realizează cele mai bune hărți
ale perioadei antice. Mult timp geografia are predominant înțelesul de hartă, istoria ei confundându-se cu istoria
cartografiei (materiale cartografice apar în Egipt, Foenicia, Grecia).
 Delimitarea de filosofia naturii a avut loc din perspectiva geografiei matematice, în sec. II î.Hr.
 Pentru prima dată numele de geografie este precizat în „Comentarii geografice” de Eratostene, în sensul de
geografie matematică. Acesta este momentul delimitării geografiei de filosofia naturii.
 Obiectul de studiu al noii științe viza definirea și măsurarea formei și a dimensiunilor Pământului.
 Progresul civilizației Peloponezului presupunea, totodată, reducerea pădurilor și a terenurilor arabile, fapt care a
determinat tot mai mult orientarea acestor populații spre navigație, dezvoltarea comerțului maritim și înființarea de
colonii.
 Faptul a condus la acumularea unor informații numeroase privind teritorii noi, ceea ce a impulsionat apariția unei
orientări chorografice (khōros = loc; graphein = a scrie), regionale, în geografie.
 Cu toate că prima descriere a ținuturilor cunoscute de vechii greci (oicumena) aparține lui Hecateu din Milet (540-
479 î.Hr.), în lucrarea „Descrierea Pământului”, abia în sec I î.Hr., prin opera lui Strabon, geografia devine o
descriere a „oikumenei”, respectiv o însumare cantitativă de nume de locuri, popoare, evenimente, obiceiuri,
observații privind fenomenele și regularitățile naturale.
Evul mediu timpuriu
 Descrieri geografice având mai mult sau mai puțin caracter practic sunt specifice antichității romane și în perioada
timpurie a Evului Mediu (IX-XII) oamenilor de cultură arabi.
 Până la Epoca Marilor Descoperiri Geografice (secolele XV-XVII), accentul se punea pe cunoașterea Pământului,
în special, pe regiunile locuite.
 Sunt descrieri legate de elementele cadrului natural, observații privind popoarele ce locuiau diferite teritorii,
denumiri de țară, date cu conținut economic (resurse, schimburi comerciale).
 Termenul de Geografie nu a fost utilizat în această perioadă, cu toate că au existat numeroase lucrări cu astfel de
subiect.
Marile Descoperiri Geografice
 Epoca Marilor Descoperiri Geografice a însemnat începutul Renașterii Geografiei, a acumulării unui fond imens de
date, epocă ce a pregătit schimbări esențiale în gândirea geografică și în definirea obiectului Geografiei.
 S-au realizat explorări și descrieri ale unor regiuni necunoscute, explicații pentru diferite procese naturale ceea ce a
dus la stabilirea de corelații între elementele cadrului natural, om și activitățile sale; la formularea unor legi
naturale.
 Se realizează hărți care constituiau grafii ale feței Pământului, adică descrieri ale naturii prin semne și areale.
 Primele lucrări de Cosmographiae, culegeri de texte istorice, de astronomie și științe naturale, bogat ilustrate cu
hărți și figuri, au apărut în sec. XVI.
 În 1543, polonezul Nicolaus Copernicus (1473-1543) a fundamentat științific teoria heliocentrică în lucrarea
„Despre mișcarea circulară a corpurilor cerești” (idee adoptată unanim de știință abia în sec. al XVII-lea).
 Lucrarea de sinteză chorografică a lui Sebastian Münster, numită „Cosmographia Universalis” (cu 44 de ediții între
1544-1650), este considerată însă prima operă de geografie descriptivă modernă.
 Lucrarea face obiectul unor aprecieri de geografie fizică generală și geografie regională, completate cu elemente de
geografie istorică, politică și economică.
 Este pentru prima dată când se renunță la o înșiruire de citate din autorii clasici, în locul lor fiind trecute descrieri
rezultate din observații făcute la fața locului, pe care marele teolog umanist german le-a cules prin colaborare cu
învățații celorlalte țări europene.
 Cea mai importantă operă a Evului Mediu rămâne însă „Geographia generalis” a olandezului Bernhardus Varenius
(1622–1650), editată în 1650 și considerată prima lucrare cu un real caracter științific.
 „Geographia generalis” prezintă cele trei orientări geografice distincte – geografia matematică, care se ocupă de
forma și dimensiunile planetei, geografia generală, teoretică, care are ca obiect studiul climatelor, mareelor și al
altor elemente care rezultă din mișcările combinate ale Soarelui și Lunii, și geografia regională, pe baza studiilor
culturale comparative.
 Varenius a folosit observația directă și a aplicat metoda măsurătorilor pentru a susține idei geografice noi, precum
continuitatea învelișului geografic sau existența unui nivel comun pentru toate oceanele.
 Lucrarea sa a reprezentat un standard în cercetarea geografică timp de cca 100 de ani.

Secolele XVIII-XIX
 În secolele XVIII-XIX s-a putut ajunge la studii geografice, în care detaliile privind relieful, apele, clima, vegetația,
omul și activitățile sale au condus la sinteze științifice pe areale mai mici sau mai mari și la îmbogățirea
vocabularului prin introducerea și explicarea de noțiuni geografice.
 Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca știință l-au avut câteva personalități:
o Al. von Humboldt (1769-1859),
o Karl Ritter (1779-1859),
 o Friedrich Ratzel (1844-1904),
o Ferdinand von Richthofen (1833-1905),
o Paul Vidal de la Blache(1845-1918) și alții.

 Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist și mare călător, fondator al geografiei moderne ca știință.
 În lucrarea Cosmos, extrapola Geografia la un Weltkunde, la o știință a lumii, a Universului în care Pământul este
doar o componentă; este o știință fizică care studiază legăturile dintre fenomenele de pe fața Pământului,
dezvoltarea interdependentă și repartiția lor pe Terra.
 Pentru prima dată sunt diferențiate etajele de vegetație și introduce noțiunea de izotermă.
 Humboldt arată că „un scop al geografiei este cunoașterea unității în pluritate (se prefigurează astfel caracteristica
sistemului), studierea legilor generale și legăturilor interne ale fenomenelor telurice”.
 De asemenea, Humboldt a relevat rolul observației ca metodă în cercetarea geografică și a elaborat câteva principii:
 cauzalitatea (orice fenomen nu poate fi înțeles în sine dacă nu-i sunt căutate cauzele ce l-au generat și
consecințele producerii sale),
 al geografiei comparate (orice fenomen trebuie privit și în comparație cu fenomene similare din alte
regiuni, deci o prefigurare a raportului particular/general);
principiul evoluționist (natura este în continuă transformare, astfel că „prezentul nu poate fi separat de trecut, el interferându-
se în imaginea naturii telurice”).

 Ferdinand von Richthofen dă o definiție geografiei: „Geografia este știința despre fața Pământului și despre
lucrurile și fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”.

 După el, Geografia trebuie să studieze „suprafața terestră solidă în legătură cu hidrosfera și atmosfera, să analizeze
învelișul vegetal și fauna după relațiile lor cu suprafața terestră, să cerceteze omul și cultura sa materială și
spirituală după aceleași puncte de vedere” adică în raport cu natura înconjurătoare.

 La finele secolului XIX s-a ajuns astfel la folosirea unei singure denumiri (Geografie), la conturarea definiției
acestui domeniu, la stabilirea direcțiilor de cercetare și la apariția unor subramuri.
Secolele XVIII-XIX, individualizarea ramurilor
 Georges Fournier (1648), care descrie Oceanul Planetar și B. Varenius (1622-1650) în Geographia generalis pun
bazele hidrologiei.
 În 1854, Karl Neumann introduce noțiunea de geomorfologie pentru știința care se ocupă cu studiul reliefului
planetar.
 Prezența solului ca înveliș geografic este sesizată de V.V. Dokuceaev (1846-1903).
 Al. von Humboldt a ajuns la concluzia că biosfera (termen introdus de Eduard Suess) este un înveliș terestru, iar
raporturile dintre învelișuri sunt mult mai complexe decât anticipaseră predecesorii săi.
 Spre sfârșitul secolului XIX, Friedrich Ratzel (1844-1904) întemeiază geografia umană (antropogeografia) și tot el
pune bazele geopoliticii, iar Paul Vidal de la Blache (1900) vorbește de geografia umană și raporturile cu geografia
vieții.
Secolul XX
Sub raport teoretic, semnificative sunt câteva preocupări însoțite de rezultate însemnate:

 stabilirea unei definiții a Geografiei cât mai cuprinzătoare;

 delimitarea obiectului de studiu față de alte științe și, în primul rând, de științele apropiate de contact, respectiv
Biologia, Geologia, Sociologia etc.
 stabilirea denumirii și limitelor obiectului de studiu al Geografiei;
 diferențierea majorității științelor geografice;
 precizarea domeniului de studiu.
 De-a lungul anilor, s-au dat Geografiei mai multe definiții încercându-se precizări asupra obiectului de studiu, a
limitelor acestuia și a metodelor specifice de investigație.
 Una din definițiile cele mai complete, dată în perioada interbelică, aparține lui Simion Mehedinți (1869-1962),
creatorul geografiei moderne în România, care în „Terra” arată că „Geografia este știința care cercetează relația
dintre masele celor patru învelișuri planetare atât din punct de vedere static, cât și din punct de vedere dinamic”.
 Deci, după Simion Mehedinți, Geografia are ca obiect de studiu masele celor patru învelișuri care constituie „totul
geografic” care ar reprezenta un sistem alcătuit din patru învelișuri (litosfera, apele, aerul, viețuitoarele) între care
există relații de cauzalitate și ierarhizare.
 Geografia nu se rezumă doar la descrierea lor ci, în primul rând, analizează complex tot ceea ce rezultă din
conexiunile dintre aceste componente, nu staționar, ci în continuă evoluție.
  După 1950, demersul geografic s-a concentrat pe studiul proceselor, pe baza manipulării experimentale a
variabilelor analizate și a testării statistice a ipotezelor cercetării.
 În etapa contemporană, dezvoltarea geografiei, deși urmează tendințe mai vechi, introduce însă tot mai multă
precizie în cercetare (după 1950 are loc așa-numita „revoluție cantitativă” în geografie), prezintă o mai mare
diversificare metodologică și o apropiere concretă de practica socio-economică propriu-zisă (latura pragmatică,
aplicată a geografiei).
 O influență deosebită asupra dezvoltării geografiei a avut-o revoluția tehnico-științifică, care a determinat creșterea
numărului de cercetători și de școli geografice, la care s-a adăugat și influența unor curente ideologice.
 Principalele caracteristici ale etapei pot fi reduse la ecologizarea geografiei, cuantificarea (prin matematizare, dar
și prin cartografiere și experiment naturalist) și abordarea sistemică.

Secolul XXI
 Sisteme informaționale geografice (GIS)
 Sisteme de poziționare globală (GPS, GLONASS, GALILEO, BeiDou)
 Teledetecție
 Geostatistică
 Calculator
 Internet

4) Obiectul de studiu și definirea geografiei ca știință

 Învelișul geografic este domeniul (obiectul) de studiu al geografiei.

 Literatura de specialitate consemnează și alți termeni pentru desemnarea domeniului de cunoaștere geografică, ceea
ce reflectă progresele făcute în gândirea geografică universală:
 suprafața terestră, înveliș terestru, landșaft, peisaj geografic, mediu terestru, mediu geografic, înveliș
terestru superior, geosferă superioară, geoecosferă, complex teritorial (de la localitate la planetă),
geosistem.
Cea mai largă circulație o au termenii de înveliș geografic, mediu geografic și geosistem.

5) Sistemul științelor geografice

Începând încă din prima jumătate a secolului XX-lea are loc un proces de diferențiere internă, delimitându-se o
geografie a spațiului fizic și o geografie socio-umană.
Geografia fizică devine ramura geografiei care studiază distribuția și relațiile spațiale dintre fenomenele fizice,
naturale, ale mediului geografic, atât sub aspectul alcătuirii (compoziției), structurii și legităților, cât și al interacțiunii
și evoluției lor, inclusiv din perspectiva interacțiunii cu societatea umană.
 Cele două perspective de abordare a problematicii învelișului fizic, la scară globală sau regională, au dus la
individualizarea geografiei fizice generale și a celei regionale.
Mediul este consecința întrepătrunderii învelișurilor Pământului (hidrosferă, atmosferă, litosferă, biosferă), care pot fi
studiate separat de diferitele ramuri ale geografiei fizice, atât în mod teoretic, general, cât și regional.

Ramurile și subramurile clasice ale geografiei fizice se referă la:

 climatologie - știința climatelor terestre,

 hidrologie - știința învelișului de apă al Terrei cu subramurile oceanografie, potamologie, limnologie, glaciologie,
 geomorfologie - știința formelor de relief cu geomorfologie generală și specială: aplicată, fluvială, structurală,
climatică etc.,
 biogeografie cu fitogeografie și zoogeografie - știința ansamblurilor spațiale în care se organizează învelișul biotic
al planetei,
 pedogeografie - știința învelișului de sol cu morfologia solurilor, cartografiere pedologică etc.

6) Legăturile geografiei cu alte științe

În sens larg, geografia fizică este știința despre Pământ, dar Terra constituie și obiectul de studiu al altor științe, precum:

 geologia (care în sens larg este tot știința despre Pământ, iar în sens restrâns, urmărește studiul alcătuirii Terrei, al
rocilor și mineralelor; istoria planetei),
  geodezia (studiază forma și dimensiunile Terrei, preluând obiectul de studiu specific geografiei matematice din
Antichitate),

 geofizica (aprofundează proprietățile fizice ale Pământului),

 geochimia (studiază proprietățile chimice ale învelișurilor terestre),

 cartografia (reunește tehnicile de realizare a hărților),

 biologia (este știința despre organismele vii),

meteorologia, ține de fizica atmosferei etc.

Geografia recurge la categorii filosofice, precum cele de spațiu și timp, determinism și indeterminism sau la cele de
continuitate și discontinuitate.
Din așa-zisele științe exacte (fizică – ca știință fundamentală a naturii care explică mișcările aerului, ale apei,
dezagregarea rocilor, matematică, chimie), geografia preia metodologia de lucru cantitativă și diferite forme de
reprezentare grafică, înțelegerea mecanismului circuitelor energo-materiale între medii fizice.
Prin intermediul astronomiei, știința corpurilor cerești și a universului, geografia integrează Terra în cadrul de
înțelegere a mediului ei exterior de existență.

7) Metodologie geografică: metode, procedee, mijloace

Metoda reprezintă calea (procedeul sau succesiunea de procedee), structurată într-un mod organizat și sistematic de
lucru, prin care se ajunge la cunoașterea obiectului de studiu.
 Metodele geografice sunt variate, plurivalente și complementare.
 Ele pot fi clasificate după criterii diverse, precum:
 specificul relațiilor investigate (metode cantitative și calitative),
 natura relațiilor dintre cercetător și obiectul investigat (directe și indirecte),
 scop (recoltare și prelucrare, investigare și prognoză, de cercetare și aplicare/implementare a rezultatelor).
 După locul în care se aplică, metodele geografice pot fi:
 de teren,
 laborator sau
 de cabinet.
 După nivelul lor de adecvare în raport cu fenomenul investigat:
 unele metode pot acoperi o arie largă, fiind utilizate în studiul mai multor fenomene, pe când
 altele își găsesc o aplicabilitate strictă.
 În funcție de gradul lor de generalitate:
 unele sunt comune mai multor științe,
 altele fiind specifice geografiei sau doar anumitor specializări din cadrul acesteia.
Principalele metode folosite în geografie sunt:
 metoda observației,
 metoda cartografică,
 metodele inductivă și deductivă,
 metodele analizei și sintezei,
 metodele istorică, comparativă și dinamică,
 metoda experimentală,
 metoda modelării,
 metoda informațional-geografică,
 metoda desenului după natură.

Procedeu și principiu
 Dacă metoda arată doar direcția generală care trebuie urmată într-un studiu, procedeul indică felul concret de a se
executa o anumită operațiune, proces de cercetare sau modul de a se folosi o metodă (de exemplu, metoda inductivă
se aplică prin intermediul procedeului de observație directă sau indirectă a fenomenelor cercetate).
 Principiul metodologic reunește normele sau regulile care se impun a fi respectate pe parcursul cercetării. El mai
poate reda o lege cu caracter foarte general, greu de demonstrat, dar verificabilă în fapt prin consecințele pe care le
impune (de exemplu, principiul cauzalității).
Mijloacele (instrumentele) cercetării reunesc totalitatea uneltelor necesare realizării unei anumite munci științifice, în
vederea atingerii scopului propus. Uneori, chiar anumite procedee și metode pot dobândi calitate de mijloace de cercetare.
  De multe ori însă, sensul noțiunilor de procedeu, mijloc, principiu sau metodă geografică, capătă o nuanță
echivalentă sau se pot chiar substitui. Astfel devine explicabil faptul că, „observația geografică” este atribuită când
sferei metodelor, a mijloacelor, când categoriei procedeelor.
 Harta tematică este cel mai important instrument de lucru al geografiei, ca știință a spațiului terestru.
Harta tematică
 Facilitarea comunicării rapide este calitatea esențială a hărții tematice contemporane. În contextul actual, ea trebuie
să răspundă cât mai eficient la trei cerințe:
 adresabilitate tot mai largă (de aici decurge perspectiva didactică a însușirii limbajului grafic),
 actualizare continuă – impusă de dinamica realității obiective,
 maximizarea acurateții, ca urmare a tehnicii de vârf.
 Dificultățile în conceperea hărților tematice decurg, în primul rând, din mărimea și complexitatea spațialității
obiectelor reale.
 Scopul realizării unei hărți tematice este de a stoca și transmite o anumită informație de natură spațială, prin
intermediul unui limbaj grafic.
 Activitatea cartografică ridică două probleme majore, impuse de tema care urmează a fi reprezentată (respectiv de
cerința și necesitatea publicului) și volumul de informații cartografice pe care le deține beneficiarul produsului
final:
 cât de mult urmează să se simplifice realitatea (cu alte cuvinte, scara de reprezentare), în funcție de
necesitatea care urmează a fi satisfăcută. Necesitatea pentru care este elaborată o hartă se reflectă atât
asupra conținutului (selectarea informației), cât și asupra formei (mărime, adoptarea anumitor strategii
cartografice etc.).
 cum, prin ce metode, trebuie redate faptele geografice și relațiile dintre acestea. Prin nivelul de cunoștințe
cartografice de care dispune, beneficiarul determină încărcătura informațională și gradul de abstractizare a
produsului final.

8) Teorie geografică: ipoteza, teoria, legea

În istoria științelor, orice disciplină științifică se naște și se dezvoltă în contextul continuității teoriilor anterioare, pe
care se sprijină pentru a le depăși sau a le combate.
Teoria este atât punct de plecare, cât și țel al oricărei științe.
În sens larg, teoria reprezintă nivelul superior al cunoașterii științifice, care mijlocește reflectarea generalizată a
realității, introducând în sistemul cunoștințelor omenești noi concepte, principii și metode de cercetare, deschizând
noi orizonturi în cunoaștere.
 În sens restrâns, teoria științifică reprezintă un ansamblu de cunoștiințe noționale și conceptuale ordonate sistemic,
bazat pe unele realități, cu scopul de a oferi o descriere și explicație a obiectului de studiu.
 Altfel spus, teoria științifică constituie o îngemănare de ipoteze, legi, noțiuni, categorii, concepții și paradigme
organizate într-un sistem coerent – ansamblu de modele - capabil să descrie și să explice în termeni logici un
anumit domeniu al realității fizice, verificabil doar prin compararea efectelor scontate cu cele înregistrate.
 Teoria este un sistem general elaborat în vederea explicării principiilor care fundamentează o știință.
 Există o strânsă legătruă între teorie și ipoteză, teoria fiind o ipoteză verificată experimental, iar ipoteza – o teorie
în curs de formare.
 Modelul ipotetic formulat inițial este continuu confruntat cu date reale, îmbogățindu-se treptat și câștigând noi
puncte de sprijin, care totodată pot modifica formularea de la care s-a pornit.
 În final, modelul se dezvoltă ca o teorie științifică.
 Știința se bazează pe o sumă de teorii.
Teorii
Sub aspectul ariei lor de cuprindere, al gradului de generalizare și abstractizare, teoriile geografice pot fi
diferențiate în:
 teorii generale (teoria circulației generale a atmosferei, teoria ciclului de eroziune, teoria tectonicii
globale, teoria sistemelor),
 de rang intermediar, specifice unor subramuri și care facilitează interpretarea factuală (teoria eroziunii
diferențiale, teoria superpoziției stratelor), și
 teorii de rang elementar sau ipoteze de lucru, care orientează propriu-zis cercetarea.

Legile geografice
  Liantul” unei teorii este reprezentat de legitățile care o susțin. Legile științifice ajută la înțelegerea unui obiect de
studiu.
 Legea constituie forma cea mai importantă a interdependenței universale a fenomenelor, fiind expresia unității în
diversitate a acestora.
 În natură toate elementele comunică între ele. Prin legi, știința poate surprinde unele dintre aceste legături.
 Legile geografice pot fi clasificate, în funcție de rolul pe care îl îndeplinesc, în:
 legi de funcționare a fenomenelor (legile curgerii apelor, legile eroziunii, legile ce țin de dinamica
atmosferei, circuitul apei în natură, selecția naturală, legile pedogenetice etc.),
 legi de structurare (legi ce țin de încatenarea formelor de relief, structura pe învelișuri a corpului planetar
etc.) și
legi de dezvoltare dinamică (legea eroziunii diferențiale, legea nivelului de bază, legea ciclului de eroziune, legile evoluției
formelor de relief etc.).

 După nivelul de acțiune, există:

 legi universale (legile spațiului cosmic: legea atracției universale, legile mișcărilor planetare, legile fizice
etc.),
 legi globale (ale întregului sistem terestru),
 legi ale diferitelor învelișuri planetare și
 legi specifice unor spații limitate.
 Legile acționează concomitent, interferează, se întretaie, relativizând, acutizând sau restructurând efectele.

 Pentru geografie esențiale sunt legile gobale privind:

 zonalitatea climatică, a învelișului de sol și vegetație;
 legea interzonalității,
 legea etajării, în funcție de creșterea altitudinală a reliefului;
 legea azonalității,
legea echilibrului atât între geosfere, cât și în interiorul fiecărui înveliș și element component.

9) Universul, Galaxia
„Universul este lumea care ne înconjoară, nemărginită, (infinită) în spațiu și timp”.
Denumit Cosmos de grecii antici, acesta semnifică un tot armonios, organizat în opoziție cu Haosul.
Universul observabil (cunoscut) cu mijloace instrumentale actuale se numește Metagalaxie.
Universul sau Cosmosul constituie un spațiu ale cărui limite sunt imperceptibile și în care materia se află organizată
în structuri și forme care au stadii diferite de evoluție, extrem de variabile.
 Metagalaxia ar constitui o parte redusă a Universului în care se află stele, galaxii ce sunt detectate prin
recepționarea radiațiilor emise de ele.
 La nivelul cunoașterii actuale, limitele Metagalaxiei s-ar afla de la 5 miliarde ani lumină (a.l.) limita optică, la 10-
15 miliarde a.l. (limita undelor radio recepționate).
 Dincolo de Universul observabil s-ar afla Universul fizic (înconjoară pe cel observabil), un spațiu în care corpurile
sau structurile cerești nu pot fi urmărite direct, dar prezența lor este presupusă datorită unor influențe pe care
acestea le exercită asupra unor structuri din ariile observabile.
Compozitie
 În astronomie și cosmologie, materia întunecată este în prezent un tip necunoscut de materie despre care se
consideră că ar conține o mare parte din masa totală a universului. Materia întunecată nu emite și nici nu absoarbe
lumina sau radiațiile electromagnetice sau de altă natură, și deci nu poate fi observată direct cu telescoapele.
 Se estimează că materia întunecată constituie 85% din materia universului și 22% din masa-energia sa. Existența ei
încă nu a putut fi dovedită pe cale experimentală din cauză că ea nu emite radiații.
 Conform teoriilor actuale (2010) restul materiei universului este format din:
 energie întunecată: circa 73% din totalul de masă-energie al universului; aceasta este tot o substanță, o
materie, foarte puțin cunoscută, doar că numele ei de „energie” este impropriu;
 barioni: circa 5% - aceștia constituie lumea materială obișnuită pe care o percepem direct, inclusiv stelele,
planetele, galaxiile etc.
 neutrini: circa 0,1%;
 radiația de fond: echivalează cu circa 0,01% din materia universului.
  Universul este alcătuit în proporție de 97% din hidrogen și heliu, la care se adaugă oxigenul, carbonul, fierul, etc.
 Spațiul metagalactic este ocupat, în principal, din materie cosmică rarefiată și în secundar din nebuloase și corpuri
cosmice.
Galaxiile
 Galaxiile sunt asocieri uriașe de stele (stere de gaz incandescent).
 În medie, o galaxie este compusă din 10 până la 1000 miliarde de stele (în medie 100 miliarde), care se mișcă în
jurul centrului de greutate al acesteia.
 În Metagalaxie au fost descoperite peste 100 miliarde de galaxii.
 Galaxiile, în formă de disc sau de sferă, se rotesc în jurul lor însăși.
 Galaxia în care se găsește steaua sistemului nostru planetar este Calea Lactee.
Clasificarea cea mai cunoscută este cea concepută de E. Hubble care a avut drept criteriu forma. Conform acestui criteriu se
disting: galaxii spirale, galaxii eliptice, galaxii neclarificate și galaxii neregulate.

 galaxii spirale reprezintă peste 60% din total, sunt turtite, au nucleul sferic și brațele spirale, aplatizate, de unde și
forma discoidală. Nucleul este alcătuit din stele bătrâne și materie interstelară, iar brațele în formă de spirală sunt
frecvent între 2 și 7.
 galaxii eliptice sunt circa 23%, mai evoluate, au dimensiuni variabile, turtire diferită în funcție de viteza de rotație.
Culoarea este roșie pentru că stelele sunt bătrâne.
 galaxii neclarificate (12%) și galaxii neregulate (2% din total) care sunt tinere au un nucleu și formă neregulată
datorită vitezei de rotație mare.
 Ipoteza Universului staționar, care admite infinitatea absolută a acestuia în spațiu și timp;
 Ipoteza Universului în expansiune sau a Big Bang-ului, potrivit căreia acesta a luat naștere în urma unei explozii
uriașe, cu 15 miliarde de ani în urmă, a atomului primitiv (supraatomului), care concentra întreaga materie.
 Ipoteza expansiunii-contracției Universului, conform căreia expansiunea, în fazele sale avansate, este urmată de
contractare până când se va forma un alt supraatom, încât o altă explozie va duce la reluarea întregului proces
(ciclu).

10) Sistemul Solar: Soarele, planetele, Luna

Sistemul Solar constituie ansamblul cosmic din care face parte și Terra, planeta noastră.
El este alcătuit dintr-o stea polarizatoare – Soarele, din 8 planete, peste 44 de sateliți naturali, peste 1800 de asteroizi,
miliarde de comete, un număr nedeterminat de corpuri meteorice, la care se adaugă materia interplanetară.
Tot acest ansamblu ocupă un spațiu în jurul Soarelui cu o rază de 2 ani lumină, echivalentul a 25 UA (unități
astronomice)
Asupra formării Sistemului Solar au fost formulate de-a lungul timpului mai multe teorii. Dintre acestea, cele mai cunoscute
sunt:

 Teoria lui Georges-Louis Leclerc de Buffon (1747): susținea ipoteza conform căreia Sistemul Solar s-ar fi creat
prin ciocnirea Soarelui cu o cometă, lucru imposibil de realizat datorită faptului că în timpul apropierii cometei de
Soare, aceasta s-ar fi topit.
 Teoria lui Immanuel Kant (1755): explică formarea Sistemului Solar dintr-o materie dispusă haotic (o nebuloasă
formată din pulbere și gaze). Aceasta, pe baza forței de atracție universală și pe baza forțelor electrice și magnetice,
s-a structurat în Soare, planete și celelalte corpuri care alcătuiesc Sistemul Solar.

Soarele
 Vârsta 4,5 miliarde ani
 Raza 700.000 km
 Masa 2 x 10^27 t
 Densitatea medie 1,4 g/cm^3
 Temperatura la suprafață 5.770 K
 Temperatura în centru 15 mil. K
 Durata de rotație la ecuator 25,03 zile
 Mișcarea de rotație este diferită, fiind de 25-27 de zile la ecuator și de 35-37 de zile în zonele polare.
Diferența este determinată de faptul că materia în Soare e în stare de plasmă și face ca turtirea la poli să
fie neglijabilă.
 Distanța până la Pământ 150 mil. km
 Soarele face parte din clasa stelelor mijlocii (pitică galbenă G2 ).
 Ca orice stea, Soarele și-a început evoluția dintr-un nor de gaze și praf care a condensat prin colaps
gravitațional.
  Gazul s-a încălzit treptat și presiunea a crescut în interiorul său, astfel - în centru – a apărut o protostea.
 După aproximativ 100 milioane de ani se atinge așa numita secvență principală, când se declanșează
reacțiile nucleare, ce conduc la „arderea” hidrogenului.
 Faza a început acum 4,5 miliarde de ani și va dura încă circa 5 mld. ani.
Planetele
 După mărime
 Planete mici (având diametre mai mici de 13.000 km): Mercur, Venus, Terra, Marte,
 Planete gigant (cu diametre mai mari de 48.000 km): Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun
 Din punct de vedere istoric
 Planete clasice (sunt cunoscute încă din antichitate): Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn
 Planete moderne (au fost descoperite în perioada modernă): Uranus, Neptun
 − Din punct de vedere al poziției în raport cu Soarele și Pământul
 Planetele interioare (aflate pe orbite situate între Soare și Pământ): Mercur, Venus
 Planetele exterioare (aflate pe orbite situate la exteriorul Pământului): Marte, Jupiter, Saturn, Uranus,
Neptun
Luna
 Raza medie a orbitei lunare este de 384.402 km. La perigeu (punctul cel mai apropiat de Terra) atinge 363.300 km.
La apogeu (punctul cel mai îndepărtat de Pământ), se găsește la 405.508 km.
 Diametrul lunar ecuatorial este de 3.480 km (Terra - 12.742 km), densitate medie de 3,34 g/cm 3 , Masa reprezintă
1,23% din cea a Pământului.
 Accelerația gravitațională la suprafață este de 1,62 m/s2 (60 kg pe Pământ devin 10 kg pe Lună).
 Suprafața satelitului este de 0,07 din cea terestră, iar volumul de 0,02 din cel terestru.
 Albedoul este redus, de 0,07.
 Pe baza interpretării datelor seismice înregistrate în timpul misiunilor Apollo, s-a constatat existența mai multor
discontinuități care separă învelișuri.
 Cea mai importantă discontinuitate a fost delimitată între 50-75 km adâncime, care desparte scoarța de o manta cu
densitate mai mare. Scoarța reprezintă 10% din volumul satelitului. Împreună cu mantaua superioară (până la 500
km adâncime) și mezomantaua (între 500-1000 km adâncime) formează litosfera rigidă.
 Printr-o discontinuitate situată la circa 1000 km adâncime se face trecerea spre starea vâscoasă a mantalei
inferioare (numită astenosferă).
 Nucleul, eventual metalic, are o rază mai mică de 500 km.
 Câmpul magnetic este redus.
11) Unicitatea mediului terestru
Mediul terestru este unic în Sistemul Solar prin mai multe aspecte, care îl fac singurul loc unde se cunosc forme de viață.
Aceste aspecte includ:

 Distanța față de Soare: Pământul se află la o distanță optimă de Soare, astfel încât să primească suficientă lumină și căldură
pentru a susține viața, dar nu atât de mult încât să o facă imposibilă.

 Prezența apei lichide: Apa lichidă este o condiție esențială pentru existența vieții așa cum o cunoaștem noi. Pământul este
singura planetă din Sistemul Solar cunoscută cu o cantitate semnificativă de apă lichidă la suprafață.

 Compoziția atmosferei: Atmosfera Pământului conține o cantitate suficientă de gaze pentru a susține viața, inclusiv oxigen,
azot și dioxid de carbon.

 Prezența unui câmp magnetic: Câmpul magnetic al Pământului protejează planeta de radiațiile solare și cosmice, care ar fi
dăunătoare pentru viață.

12) Forma și dimensiunile Pământului

Terra este a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanța medie față de Soare (149.598.000 km).
Prin dimensiuni este o planetă mică (suprafața 510,2 mil. km 2; volumul 1083 mild. km3, masa 59,75 x 1023 kg, raza
medie 6370 km).
Are un satelit natural (Luna) și împreună cu întregul Sistem Solar realizează o mișcare, în cadrul Galaxiei, în 220 mil.
ani.
 Deci, forma Pământului nu este o sferă, ci o sferă turtită la poli și bombată la Ecuator (sferoid de rotație).
  Această formă s-ar datora mișcării de rotație care face ca forța centrifugă să aibă o valoare maximă la Ecuator și să
fie nulă la poli, iar forța centripetă (gravitația) să crească treptat de la Ecuator spre poli.

 Modelul de elipsoid folosit în măsurătorile geodezice are ca idee o sferă turtită alcătuită din materie omogenă.
 În realitate, materia din care este formată planeta nu este omogenă nici din punct de vedere chimic, fizic și nici ca
distribuție pe verticală sau orizontală.
 Această caracteristică a condus spre un model nou care a fost numit de Listing, în 1873, geoid.

13) Structura Pământului

Nucleul se află la adâncimi mai mari de 2.900 km, dincolo de discontinuitatea Wiechert-Güttenberg. Forma acestuia nu
este o sferă, ci elipsoid de rotație.

 Mantaua (82% din volumul și 69% din masa Terrei) este formată din:
 Mantaua inferioară (mezosfera) care se află între 400 – 500 km și 2900 km; este formată din: oxizi și
silicați de fier, nichel și crom ce-i dau o densitate de 4,5-5,3 g/cm3.
 Scoarța (crusta) se află la partea superioară și are o grosime de 8-10 km, sub oceane și 20-80 km, în domeniul
continental.
 Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić (Moho).
 P. Gutenberg (1924) a separat:
 Scoarța de tip continental (grosimea 20-80 km; densitate 2,7 g/cm3) prezentă în alcătuirea continentelor și
a bazinelor oceanice (până la 1.500 m adâncime).
 Este formată din roci sedimentare (până la 25 km grosime), metamorfice și eruptive (tip granitic și tip
bazaltic); între ele se află discontinuitate locală Conrad aflată la adâncimi reduse.
Litosfera

 Scoarța în cele două domenii (continental, oceanic) are nu numai structură diferită, dar și grosimi variate. În
domeniul continental, ea se dezvoltă mult deasupra nivelului mării, dar coboară mult și spre astenosferă,
înregistrând o dublă convexitate.
 Diferența în alcătuirea pe verticală face ca în acest domeniu, densitatea să crească de la 1,5 g/cm 3 (la suprafață) la 3
g/cm3 (în adânc unde precumpănesc rocile ultrabazice).
 Litosfera reprezintă scoarța și partea superioară aproape solidă a mantalei și are o grosime de 75-80 km sub oceane
și până la 150 km în spațiul continental.
14) Proprietățile fizice ale Terrei
Este o proprietate specifică oricărui corp cosmic, indiferent de mărime și care se exprimă printr-o anumită forță de atracție.

Proprietățile fizice ale Pământului.Pământul este a treia planetă de la Soare și cea mai mare dintre planetele telurice ale
Sistemului Solar. Are o formă aproape sferică, cu un diametru mediu de 12.742 kilometri. Masa și volumul Pământului.Masa
Pământului este de aproximativ 5,972 × 1024 kilograme. Volumul Pământului este de aproximativ 1,083 × 1012 kilometri
cubi..Densitatea Pământului.Densitatea Pământului este de aproximativ 5,515 g/cm3.Gravitatea PământuluiGravitatea
Pământului este de aproximativ 9,8 m/s2.Compoziția Pământului.Pământul este alcătuit din aproximativ 46% fier, 27%
oxigen, 8,3% siliciu, 5,1% magneziu, 4,5% aluminiu și 2,8% alte elemente.Atmosfera Pământului.Atmosfera Pământului
este alcătuită din aproximativ 78% azot, 21% oxigen, 1% argon și 0,04% dioxid de carbon. Atmosfera protejează Pământul
de radiațiile solare și cosmice și ajută la reglarea temperaturii planetei.Câmpul magnetic al Pământului.Câmpul magnetic al
Pământului este generat de mișcarea fierului topit din miezul planetei. Acest câmp protejează planeta de radiațiile solare și
cosmice și ajută la orientarea animalelor.Structura Pământului.Pământul este alcătuit din patru straturi
principale:Crustă: Este stratul exterior al Pământului și este cel mai subțire, cu o grosime de aproximativ 10 până la 70 de
kilometri. Crusta este formată din rocă solidă și este împărțită în două tipuri principale: crusta continentală și crusta
oceanică.Mantaua: Este stratul intermediar al Pământului și este mult mai gros decât crusta, cu o grosime de aproximativ
2.900 până la 2.900 de kilometri. Mantaua este formată din rocă topit și este împărțită în două straturi principale: mantaua
superioară și mantaua inferioară.Miez: Este stratul interior al Pământului și este cel mai gros, cu o grosime de aproximativ
3.500 de kilometri. Miezul este format din fier și nichel și este împărțit în două straturi principale: miezul exterior și miezul
interior.Mișcarea Pământului.Pământul se mișcă în jurul Soarelui pe o orbită eliptică, cu o viteză medie de aproximativ 29,78
kilometri pe secundă. Pământul se rotește, de asemenea, în jurul axei sale, cu o viteză medie de aproximativ 1.670 de
kilometri pe oră.Temperatura Pământului.Temperatura medie a Pământului este de aproximativ 15 grade Celsius.
Temperatura variază în funcție de locație și de altitudine.Suprafața Pământului.Suprafața Pământului este acoperită în mare
parte de oceane, cu o suprafață de aproximativ 71%. Pământul este, de asemenea, acoperit de continente, munți, văi,
deșerturi și alte forme de relief.Viața pe Pământ.Pământul este singura planetă cunoscută în Sistemul Solar care susține viața.
 Viața pe Pământ este diversă și complexă și include plante, animale și oameni. Importanța proprietăților fizice ale
Pământului.Proprietățile fizice ale Pământului sunt esențiale pentru existența vieții pe planetă. Distanța față de Soare,
prezența apei lichide, compoziția atmosferei și prezența unui câmp magnetic sunt toate factori care contribuie la crearea unui
mediu favorabil vieții.

15) Mișcarea de revoluție

Mișcarea de revoluție a Pământului este mișcarea Pământului în jurul Soarelui. Această mișcare este o elipsă, cu Pământul în
apropierea Soarelui în ianuarie și în cele mai îndepărtate puncte de Soare în iulie. Pământul se rotește pe o orbită eliptică, cu
o viteză medie de aproximativ 29,78 kilometri pe secundă. Această mișcare durează aproximativ 365 de zile, 5 ore, 48 de
minute și 46 de secunde, care este o perioadă de timp cunoscută sub numele de an. Consecințe ale mișcării de revoluție
Mișcarea de revoluție a Pământului are o serie de consecințe, inclusiv: Schimbările de anotimpuri: Pământul se înclină pe
axa sa cu aproximativ 23,5 grade. Această înclinare este responsabilă pentru schimbările de anotimpuri.Ziua și
noaptea: Pământul se rotește în jurul axei sale o dată la fiecare 24 de ore. Această rotație creează ziua și noaptea.Diferența de
temperatură: Pământul este mai cald în apropierea Soarelui, în ianuarie, și mai rece în cele mai îndepărtate puncte de Soare,
în iulie. Această diferență de temperatură este responsabilă pentru schimbările climatice.Importanța mișcării de
revoluție.Mișcarea de revoluție a Pământului este esențială pentru viața pe planetă. Schimbările de anotimpuri permit
plantelor și animalelor să se adapteze la diferite condiții climatice. Ziua și noaptea furnizează lumină și căldură pentru plante
și animale. Diferența de temperatură determină tipurile de plante și animale care pot trăi în diferite zone ale Pământului.

16) Mișcarea de rotație

Mișcarea de rotație a Pământului este mișcarea Pământului în jurul axei sale. Axa Pământului
este o linie imaginară care trece prin centrul planetei și care este perpendiculară pe planul
orbitei sale. Pământul se rotește în jurul axei sale o dată la fiecare 24 de ore. Consecințe ale
mișcării de rotațieMișcarea de rotație a Pământului are o serie de consecințe, inclusiv:

 Ziua și noaptea: Mișcarea de rotație a Pământului creează ziua și noaptea. Partea Pământului care este
orientată spre Soare primește lumină și căldură, în timp ce partea Pământului care este orientată în
direcția opusă Soarelui este în întuneric.
 Forța centrifugă: Mișcarea de rotație a Pământului creează o forță centrifugă care tinde să împingă
obiectele din centrul planetei. Această forță este responsabilă pentru forma sferică a Pământului.
 Efectul Coriolis: Mișcarea de rotație a Pământului creează un efect Coriolis care determină mișcarea
obiectelor în atmosferă și în oceane să fie deviată spre dreapta în emisfera nordică și spre stânga în
emisfera sudică.

Importanța mișcării de rotație

Mișcarea de rotație a Pământului este esențială pentru viața pe planetă. Ziua și noaptea furnizează
lumină și căldură pentru plante și animale. Forța centrifugă ajută la menținerea formei sferice a
Pământului. Efectul Coriolis determină mișcarea obiectelor în atmosferă și în oceane, care este
importantă pentru circulația vremii și a curenților oceanici.

17) Nutația și precesia

 Nutația este o oscilație a axei de rotație a Pământului. Această oscilație are o perioadă de aproximativ 18,6 ani
și o amplitudine de aproximativ 9,2 secunde de arc. Nutația este cauzată de atracția gravitațională a Lunii și a
Soarelui asupra Pământului.

Precesia este o mișcare circulară a axei de rotație a Pământului. Această mișcare are o perioadă de aproximativ
26.000 de ani. Precesia este cauzată de atracția gravitațională a Lunii și a Soarelui asupra Pământului.

Consecințe ale nutației și precesiei

Nutația și precesia au o serie de consecințe, inclusiv:

 Schimbarea direcției axei Pământului: Nutația și precesia determină ca axa Pământului să se deplaseze în spațiu.
Această deplasare determină schimbarea direcției axei de pe Pământ.
 Schimbarea poziției polilor Pământului: Nutația și precesia determină ca polii Pământului să se deplaseze pe
suprafața planetei. Această deplasare poate avea un impact asupra navigației și cartografiei.
 Schimbarea poziției punctelor cardinale: Nutația și precesia determină ca punctele cardinale să se deplaseze pe
suprafața planetei. Această deplasare poate avea un impact asupra orientării și a navigației.

Importanța nutației și precesiei

Nutația și precesia sunt importante pentru înțelegerea mișcării Pământului în spațiu. Acestea pot fi, de
asemenea, utilizate pentru a determina vârsta Pământului și pentru a îmbunătăți precizia navigației și
cartografiei.

18) Evoluția mediului terestru

Evoluția mediului terestru poate fi împărțită în mai multe etape:

 Etapa Hadean: Această perioadă a început cu formarea Pământului și a durat până în urmă cu
aproximativ 4 miliarde de ani. În această perioadă, Pământul era o planetă fierbinte și vulcanică, cu o
atmosferă subțire și toxică.
 Etapa Arhean: Această perioadă a durat din urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani până în urmă cu
aproximativ 2,5 miliarde de ani. În această perioadă, Pământul a început să se răcească și atmosfera sa
a început să se schimbe. Primele forme de viață simple au apărut în această perioadă.
 Etapa Proterozoică: Această perioadă a durat din urmă cu aproximativ 2,5 miliarde de ani până în
urmă cu aproximativ 542 de milioane de ani. În această perioadă, Pământul a continuat să se răcească
și atmosfera sa a continuat să se schimbe. Viața a devenit mai diversă în această perioadă, apărând
primele plante și animale multicelulare.
 Etapa Fanerozoică: Această perioadă durează de aproximativ 542 de milioane de ani până în prezent.
În această perioadă, Pământul a devenit o planetă mai asemănătoare cu cea pe care o cunoaștem
astăzi. Viața a devenit extrem de diversă, apărând plante și animale cu forme și dimensiuni variate.

Impactul evoluției mediului terestru asupra vieții

Evolutia mediului terestru a avut un impact profund asupra vieții. Schimbările în compoziția
atmosferei, temperatura și alte factori au determinat evoluția unor noi forme de viață care au putut
supraviețui în noile condiții. De exemplu, apariția oxigenului liber în atmosferă a permis dezvoltarea
plantelor și animalelor care respiră oxigen.
 Evoluția mediului terestru continuă și astăzi. Schimbările climatice cauzate de activitățile umane sunt
având un impact semnificativ asupra mediului, ceea ce poate avea consecințe dezastruoase pentru
viață.

19) Tectonica globală

Tectonica globală este o teorie geologică care explică mișcarea plăcilor tectonice pe suprafața
Pământului. Plăcile tectonice sunt bucățele mari de crustă și manta care se mișcă deasupra
astenosferei, un strat de rocă topită și în stare plastică. Mișcarea plăcilor tectonice este
cauzată de convecția din interiorul Pământului. Caldura din miezul Pământului încălzește
astenosferă, făcând-o să se miște în sus. Această mișcare trage plăcile tectonice în sus și le
face să se deplaseze spre exterior. Când două plăci tectonice se apropie, ele se pot lovi unele
de altele, se pot deplasa una peste cealaltă sau se pot separa. Tectonica globală are o serie de
consecințe, inclusiv:

 Formarea munților: Munții se formează la limitele divergente și convergente. La limitele

divergente, munții se formează atunci când crustă nouă se ridică din astenosferă. La limitele
convergente, munții se formează atunci când două plăci tectonice se ciocnesc și se
deformează.
 Formarea vulcanilor: Vulcanii se formează la limitele convergente și divergente. La limitele
divergente, vulcanii se formează atunci când astenosferă se ridică la suprafață. La limitele
convergente, vulcanii se formează atunci când o placă tectonică se subduce sub o altă placă
tectonică.
 Formarea cutremurelor: Cutremurele se formează la limitele tectonice. Cutremurele sunt
cauzate de mișcarea plăcilor tectonice.
 Modificarea reliefului: Tectonica globală modifică constant relieful Pământului. Munții se
formează, vulcanii erup și cutremurele pot provoca daune.

Importanța tectonicii globale

Tectonica globală este o teorie fundamentală în geologie. Această teorie explică mișcarea
plăcilor tectonice și consecințele acesteia asupra Pământului.

20) Relieful terestru

Relieful terestru este totalitatea formelor de relief care se găsesc pe suprafața Pământului.
Aceste forme de relief pot fi clasificate în funcție de mărime, origine și alte caracteristici.
Relieful terestru are o importanță majoră pentru viața pe Pământ. Acesta determină clima,
distribuția plantelor și animalelor și posibilitatea de utilizare a terenurilor.

De exemplu, munții au o influență semnificativă asupra climei. Ei blochează circulația

aerului, ceea ce poate duce la formarea de precipitații pe o parte a munților și la secetă pe
cealaltă parte. Munții sunt, de asemenea, un habitat important pentru multe specii de plante și
animale.

Câmpiile sunt, de obicei, mai calde și mai umede decât munții. Ele sunt, de asemenea, mai
fertile, ceea ce le face potrivite pentru agricultură.

Deșerturile sunt caracterizate de temperaturi ridicate și precipitații scăzute. Ele sunt un

habitat pentru specii de plante și animale care sunt adaptate la aceste condiții dure.

Relieful terestru este, de asemenea, important pentru activitățile umane. El determină

posibilitatea de construcție de drumuri, căi ferate și alte infrastructuri. De asemenea,
determină posibilitatea de exploatare a resurselor naturale, cum ar fi cărbunele, petrolul și
gazele naturale.Citeste tema de pe clasroom

21) Atmosfera
 Amestec de gaze:
 azot (78,084% ca volum)
 oxigen (20,946%)
 argon (0,934%)
 bioxidul de carbon (0,033%)
 neonul, heliul, kriptonul, xenonul, hidrogenul, gazul metan și oxidul de azot (0,003%)
 Apa solidă, lichidă sau gazoasă
 Pulberi
 Troposferă (12,5-15 km)
 Stratosferă (50 km)
 Mezosferă (80 km)
 Termosferă / Ionosferă (400 km)
 Exosferă (10.000 km)

22) Hidrosfera
Aproape 75% din planeta noastră este acoperită cu apă (oceane, mări, ghețari, lacuri, mlaștini, râuri), oceanele și
mările reprezentând întinderea cea mai caracteristică (71%), de unde și apelativele “planeta albastră” ori “planeta -
ocean” atribuite Pământului.
Întregul volum de apă alcătuiește una din sferele exterioare ale Terrei, numită hidrosferă.
 În stare liberă, ea formează:
 apele subterane și umezeala solului, oceanele, mările, lacurile, mlaștinile, râurile, ghețarii de calotă
(polari) și montani, gheața subterană (permafrostul), pentru ca
 în atmosferă să fie prezentă sub formă de vapori, picături și cristale de gheață, iar
 pentru plante și animale să constituie elementul fundamental, indispensabil vieții (apa reprezintă 80% din
compoziția materiei vii a Terrei; de exemplu, 65% din corpul uman).
 Aproape 75% din planeta noastră este acoperită cu apă (oceane, mări, ghețari, lacuri, mlaștini, râuri), oceanele și
mările reprezentând întinderea cea mai caracteristică (71%), de unde și apelativele “planeta albastră” ori “planeta -
ocean” atribuite Pământului.
 Întregul volum de apă alcătuiește una din sferele exterioare ale Terrei, numită hidrosferă.
 Limitele acestui înveliș sunt considerate în modul următor:
 limita inferioară, aflată în litosferă, este luată, de regulă, discontinuitatea Mohorovičič (17 km adâncime
în medie, 35 km sub continente și 5 km sub oceane); apa din litosferă se găsește fie în stare liberă
(gravitațională și capilară), fie în combinație chimică în compoziția mineralelor;
 limita superioară se găsește în atmosferă, fiind mai greu de fixat, datorită faptului că din cei 10.000 km
cât este apreciată grosimea acestui înveliș, umezeala se află în proporție de 90% în stratul de la 0 la 5 km
înălțime.
23) Biosfera
Biosfera este învelișul de viață al Terrei. Ea reprezintă cea mai tânără geosferă, apărută la jumătatea vârstei planetei
noastre: 2,5 - 3,4 miliarde de ani.
Cele aproximativ 500.000 de specii de plante și 1.500.000 de specii de animale, care alcătuiesc astăzi flora și fauna
Terrei, s-au adaptat și s-au asociat în comunități de organisme (biocenoze) în legătură strânsă cu condițiile de mediu atât
de variate (biotopuri) și cu care formează sisteme de diferite niveluri de organizare (ecosisteme).
 Biosfera este un suprasistem alcătuit din numeroase sisteme, între care ecosistemele sunt unitățile structurale și
funcționale elementare.
 Dacă ecosistemul este unitatea elementară, biomul este formațiunea biotică majoră.
 Biosfera, după A. Strahler (1973), poate fi împărțită în trei diviziuni, care presupun condiții diferite de mediu
(biocicluri): apa sărată (oceane și mări), apa dulce (ape curgătoare și stătătoare) și uscatul (solul și aerul care vine în
contact cu el).
 Termenul de biosferă, în înțeles de “domeniu al vieții”, a fost introdus în biologie de J. B. Lamarck, iar în geologie
de către Ed. Suess, care îl definește ca înveliș al organismelor vii care trăiesc în partea superioară a litosferei, în
hidrosferă și atmosferă.
 În literatura geografică românească, prima sinteză asupra biosferei a fost elaborată de S. Mehedinți în lucrarea
“Terra” (1931), sub titlurile “Descrierea biosferei” și “Descrierea omenirii ca parte integrantă a biosferei”

 În cele trei învelișuri minerale ale Pământului (litosfera, hidrosfera și atmosfera), plantele și animalele sunt
răspândite neuniform, populând partea inferioară a atmosferei, întreaga hidrosferă (exceptând masa ghețarilor) și
stratul superior al litosferei.
 Cea mai mare concentrare de organisme vii se află în domeniul de interferență a învelișurilor fizice ale Pământului.

24) Învelișul geografic ca obiect al geografiei

Învelișul geografic este un sistem complex și integrat care include toate componentele fizice ale Pământului, precum și viața
umană. Este obiectul de studiu al geografiei, care este știința care studiază distribuția și relațiile spațiale ale fenomenelor
naturale și umane.Învelișul geografic este format din cinci învelișuri principale:Litosferă: Stratul exterior al Pământului,
format din rocă solidă. Atmosferă: Stratul gazos care înconjoară Pământul. Hidrosferă: Apele de pe Pământ,
inclusiv oceanele, mările, lacurile, râurile și apele subterane. Antroposfera: Activitatea umană și impactul
acesteia asupra mediului. Aceste învelișuri sunt interconectate și interacționează unele cu altele. De exemplu, activitatea
vulcanică din litosferă poate duce la erupții care eliberează gaze în atmosferă. Aceste gaze pot influența clima și, prin
urmare, pot afecta hidrosfera și biosfera.

25) Limitele spațiale ale învelișului geografic

Citeste Maia in tema atmosfera

26) Structura de ansamblu a învelișului geografic

Troposfera: Acest strat este cel mai jos și cel mai dens strat al atmosferei. Conține majoritatea gazelor din
atmosferă și este locul în care are loc vremea.

Stratosfera: Acest strat se extinde de la troposfera până la o altitudine de aproximativ 50 de kilometri. Conține o
concentrație ridicată de ozon, care absoarbe radiația ultravioletă dăunătoare din soare.
Mesosfera: Acest strat se extinde de la stratosfera până la o altitudine de aproximativ 80 de kilometri.
Temperatura scade odată cu înălțimea în acest strat.

Termosfera: Acest strat se extinde de la mesosfera până la o altitudine de aproximativ 600 de kilometri.
Temperatura crește odată cu înălțimea în acest strat.

Exosfera: Acest strat este cel mai exterior strat al atmosferei. Este foarte rarefiat și se extinde până la
aproximativ 10.000 de kilometri deasupra Pământului.

27) Legități și caracteristici generale ale învelișului geografic

 Atmosfera îndeplinește o serie de funcții importante pentru viața pe Pământ, inclusiv:

 Protecție împotriva radiațiilor solare dăunătoare: Atmosfera absoarbe o parte din radiația
ultravioletă dăunătoare din soare, prevenind ca aceasta să ajungă la suprafața Pământului.
 Reglarea temperaturii: Atmosfera ajută la reglarea temperaturii Pământului, absorbind
căldura din soare și reflectând-o înapoi în spațiu.
 Furnizarea de oxigen pentru respirație: Atmosfera furnizează oxigen pentru respirație
organismelor vii.
 Transportul apei: Atmosfera transportă apa în jurul Pământului sub formă de vapori de apă.
Acești vapori de apă se condensează și formează nori, care pot produce precipitații.
 Suport pentru viață: Atmosfera furnizează mediu pentru o varietate de forme de viață,
inclusiv plante, animale și bacterii.

Atmosfera este un sistem esențial pentru viața pe Pământ. Este important să înțelegem
funcțiile atmosferei și să o protejăm de poluare.

28) Legități și trăsături specifice ale învelișului geografic

29) Principalele surse de energie în învelișul geografic