ION NICOLAE

GEOGRAFIE UMANĂ
GENERALĂ

„Studiul geografiei este cel mai nimerit

pentru a dezvolta judecata sănătoasă a omului.”
Imm.Kant

Lucrul capital este

să cugetăm geografic:
“geographisch denken”
Fr.Ratzel

Suportul de curs este pus la dispoziția studenților de la forma de

învatământ la distanță prin amabilitatea domnului
Prof.Univ.Dr. Ion Nicolae

1
 MODULUL III
GEOGRAFIA UMANĂ/ANTROPOGEOGRAFIA ŞI PĂRINŢII
EI FONDATORI – Fr.RATZEL şi P.VIDAL de la BLACHE.
EVOLUŢIE PÂNĂ LA MIJLOCUL SECOLULUI 20.
Conţinut:

3.1.Consolidarea geografiei moderne

3.2.Doi geografi/antropogeografi „uitaţi”: E.Reclus şi P.Kropotkin.
3.3.Ch.Darwin revoluţionează ştiinţa geografică.
3.4.Fr.Ratzel – părintele antropogeografiei moderne.Determinismul în
geografia umană.
3.5.P.Vidal de la Blache şi direcţia regională în antropogeografie (J.Brunhes,
Al.Demangeon, Max Sorre, Al.Hettner, R:Hartshorne ş.a.).
3.6.Concluzii privind perioada clasică a antropogeografiei /geografiei umane

Obiective

• Sublinierea rolului formativ al geografiei (umane în special) în

societatea modernă, capitalistă. Contribuţii la formarea conştiinţei
naţionale, la educarea pozitivist-ştiinţifică.
• Evidenţierea contribuţiei antropogeografiei la cunoaşterea temeinică a
Lumii, la înţelegerea societăţii, a dinamicii acesteia, a relaţiei tot mai
complexe cu mediul înconjurător, tot mai antropizat.
• Sublinierea permanentei legături ştiinţă (geografică)- realitate socio-
economică şi conştientizarea limitelor abordării antropogeografice
regionaliste.

3.1. Consolidarea geografiei moderne

3.1.1. Expansiunea geografiei academice(universitare).

Specializarea cercetărilor geografice.

Geografia reprezentată de Alexander von Humboldt şi Carl

Ritter a fost numită „clasică” de către marele geograf american
R.Hartshorne1 deoarece ea reprezintă începutul dezvoltării moderne a
geografiei. Totuşi, la o analiză mai atentă se observă că după acest
început strălucitor există în evoluţia geografiei un hiatus de aproape
două decenii până la apariţia unei alte personalităţi geografice
impunătoare, Friederich Ratzel fondatorul antropogeografiei,
considerat de mulţi şi buni cunoscători ai performanţelor geografiei ca
ştiinţă şi domeniu al cunoaşterii, drept cel mai mare şi mai influent
geograf al tuturor timpurilor.
Cum se explică totuşi această “pauză” în evoluţia ştiinţei
noastre ? Prof.S.Mehedinţi exprimă, plastic şi în acelaşi timp sensibil,
starea de lucruri din geografie, consecutivă anului 1859, când la
interval de câteva luni (6 mai şi respectiv 28 septembrie) au plecat în
lumea celor drepţi cei doi mari geografi. „..Aşa că dispărând cei doi

1
În cunoscuta sa lucrare The Nature of Geography,1939.

2
bătrâni, în umbra cărora generaţiile mai tinere crescuseră nebăgate
în seamă, dintr-odată s-a văzut golul, pe care lumea îl simte
totdeauna când exemplarele rare ale omenirii au încetat a mai fi. Iar
pierderea era cu atât mai vădită, cu cât cei doi corifei ai ştiinţei
noastre erau, în gândirea întregii lumi, legaţi de amintirea acelei
perioade de minunată înflorire a spiritului omenesc, care, cu Goethe,
Beethoven şi Kant atinsese culmi neîntrecute de tot ce cunoscuse mai
înainte cugetarea omenească şi de tot ce făptuise puterea creatoare a
artei. Era deci pentru contemporani un fel de Amurg al zeilor, un
moment ca acelea, cînd lumea pare că se opreşte în loc, iar părerea
de rău pentru ceea ce a fost stă să covârşească speranţa pentru cele
ce vor mai fi”2
Alexander von Humboldt şi Carl Ritter erau (şi au rămas)
personalităţi de excepţie care au scos geografia din “mlaştina”
detaliilor şi informaţiilor de tot felul acumulate timp de câteva secole,
ca urmare a extinderii orizontului geografic până aproape de limitele
sale de azi, creind o modalitate de prezentare logică, explicativă a
realităţilor spaţiale.
Totuşi cu toată această abordare pe care o putem numi
revoluţionară, dată fiind şi uriaşa forţă de cuprindere a minţilor celor
doi titani, geografia practicată de ei este destul de apropiată de vechile
cosmografii prin prezentarea tuturor aspectelor realităţii spaţiale,
teritoriale, este adevărat de o manieră corelativă, explicativă,
integratoare.
Ori acest lucru nu este la îndemâna oricărui individ şcolit! Atât
de mare a fost personalitatea lui C.Ritter în epocă şi identificarea
geografiei cu activitatea sa, încât după dispariţia sa fizică în toamna
anului 1859, catedra de geografie de la Universitatea din Berlin a fost
desfiinţată. În anul următor se înfiinţează o nouă categră de geografie,
la Universitatea din Leipzig, al cărei titular va fi O.Peschel, care va
orienta geografia academică germană către domeniul ştiinţelor naturii,
mai „permeabil” la noile principii induse de epocala lucrare
darwiniană „Originea speciilor”3 Această catedră va fi urmată
deceniul următor de altele, proces ce se înscrie într-un context mai
larg, al avântului pozitivist al întregii ştiinţe europene (pe fondul
generalizării sistemului capitalist) pe de o parte, şi cel al modernizării
învăţământului preuniversitar, al generalizării învăţământului primar
şi apoi gimnazial. Bazat pe principii pedagogice noi, în care
cunoaşterea orizontului local trebuia completată cu temeinice
cunoştinţe despre ţară şi lume, acest învăţământ avea astfel nevoie de
cadre calificate în universităţi.
Existenţa şi dezvoltarea geografiei în lumea germană (dar nu
numai) a celei de a două jumătăţi a secolului al 19-lea şi-a mai găsit o
justificare, în parte corelată cu noua structură a învăţământului. Ea
putea fi folosită şi pentru popularizarea ideii naţiunii-stat, - a cărei

2
S.Mehedinţi, 1943, Antropogeografia şi întemeietorul ei Fr.Ratzel, în vol. Opere
complete, I, Introducere în geografie, pag.145-146
3
Despre impactul acestei lucrări asupra geografiei vezi mai departe, la pag.65-68

3
punere în aplicare, în realitate reprezenta un obiectiv însemnat în acel
timp (Germania făurită de Bismarck “prin fier şi sânge” nu era pe
deplin acceptată în mintea contemporanilor germani). Tot geografia
(mondială, a ţărilor, a regiunilor) oferea posibilitatea de înţelegere a
realităţilor demografice, etnice, economice ale întregii lumi. Omenirea
se afla la capătul a aproape patru secole de descoperiri continui, de
lărgire a orizontului geografic şi spre finalul “împro- prietăririi”
marilor puteri ale lumii cu teritorii nou descoperite.4 Concomitent,
putem spune, se intensifică procesele de făurire a statelor naţionale,
conturate în jurul ideii identităţii naţionale/etnice. Pe acest drum
geografia a mers mână în mână cu istoria fapt care avea atât
antecedente (în opera lui Ritter de exemplu) cât şi consecinţe pe plan
instituţional (facultăţi sau institute de istorie-geografie se întâlnesc şi
în zilele noastre, mai ales în Europa).
Pentru a îndeplini aceste scopuri educativ-formative în spiritul
noilor realităţi politico-economice şi implicit geografice, era necesară
o formare/pregătire adecvată a personalului didactic preuniversitar
(inclusiv şi mai ales la început, învăţători). Din acest motiv, spre
exemplu, guvernul prusac a decis în 1874 înfiinţarea de catedre de
geografie la toate universităţile din ţară. Până în 1880 erau deja
abilitaţi 10 profesori universitari. Exemplu german va fi urmat şi de
alte state de pe continent. Să amintim că în Franţa vecină şi în
suferinţă (pierduse războiul cu Prusia şi cele două provincii Alsacia şi
Lorena) una din primele catedre universitare de geografie (Paris,
Ecole Normale Superieure,1877) a fost onorată de personalitatea de
excepţie a lui P.Vidal de la Blache.
Un caz concret de eficienţă a demersului geografic pe linia
formării identităţii naţionale îl reprezintă Finlanda (pe atunci mare
ducat în componenţa Imperiului Rus). Publicarea în 1899 a Atlasului
Finlandei -atlas ce reliefa unitatea şi unicitatea pământurilor
finlandeze – a contribuit la făurirea ideii identităţii naţionale în rândul
locuitorilor ţinuturilor respective, idee pusă în practică prin
desprinderea din “braţele” ursului rusesc după mai puţin de două
decenii (la 6.12.1917 Parlamentul a proclamat independenţa statului).
Peste Canalul Mânecii ideea naţională nu avea prea mare
valoare, în schimb mândria britanică nu cunoaştea margini (Anglia în
perioada victoriană ajunsese “stăpâna lumii”) astfel că impulsul pentru
dezvoltarea geografiei universitare a venit dinspre Royal Geographical
Society (Societatea Regală de Geografie), care a sponsorizat prima
catedră universitară britanică de geografie înfiinţată la Oxford în 1887

4
S-a afirmat pe bună dreptate că de la Columb şi Vasco da Gama şi până la
călătoriile lui D.Livingstone în inima continentului african s-a desfăşurat o
competiţie nu doar de cuceriri teritoriale dar şi de furnizare de informaţii depsre
„suprafaţa globului”, cuplată această dorinţă cu cererea de cărţi, texte care să
rezume, să sintetizeze aceste informaţii (motivele fiind ştiinţifice, practice –
comerciale, politice, culturale , religioase ş.a.). Pentru clădirea geografiei moderne, a
fost nevoie desigur şi de texte esenţiale precum „L’Esprit de Lois” a lui
C.Montesquieu (despre care am vorbit) sau „Originea speciilor” a lui Ch.Darwin
(despre care vom vorbi).

4
(unde geografia nu mai fusese predată de pe timpul reginei Elisabeta I,
cel în cauză fiind faimosul R.Haklyut). Titularul acesteia a fost
Halford Mackinder, cunoscutul geopolitician de mai târziu – devenit o
personalitate de prim rang a societăţii britanice (a fost ales membru al
parlamentului, a fost înnobilat) – cel care a contribuit, la rândul său, la
expansiunea învăţământului geografic atât în universităţile britanice
cât şi în şcolile de cultură generală. În această direcţie el înfiinţează, în
1893, împreună cu un grup de profesori şi învăţători the Geographical
Association, “organism” profesional care a militat şi a contribuit la
consolidarea învăţământului geografic britanic.
Comparând apariţia în universităţi a geografiei cu a altor
discipline ştiinţifice, naturaliste sau umaniste, vom observa o anumie
devansare din partea celorlalte (biologie, geologie ş.a.). Reticenţa şi
chiar o anumită ostilitate faţă de introducerea geografiei ca disciplină
universitară se leagă în mare măsură de startul mai timpuriu, de
dezvoltarea mai rapidă a disciplinelor sistematice şi de specializarea
tot mai strictă a muncii ştiinţifice. Imaginea cosmografică a
geografiei, evidentă, aşa cum spuneam chiar şi la Al.von Humboldt şi
C.Ritter, nu se potrivea cu dezvoltarea universitară a acelor ani. Se
afirma de anumiţi universitari că domeniul cercetării geografice este
deja acoperit de alte discipline din planul de învăţământ universitar.
Unul dintre aceştia (istoricul Edward A. Freeman) se opunea prezenţei
geografiei independente în universităţi dat fiind faptul că “ o mare parte a
domeniului geografiei aparţine istoriei iar o altă parte a domeniul presupus al
geografiei este reclamat de geologi ca fiind al lor”5. Un alt profesor McKenny
Hughes, geolog la universitatea din Cambridge, spunea că departamentul său face
deja tot ceea ce este necesar în predarea şi lucrările de teren în geografia fizică. De
altfel, geografia ca departament va prinde contur la această prestigioasă universitate
abia în anul 1908..
Pe fondul acestor opinii contrare prezenţei, cu statut
independent, a geografiei în universităţi, apare în Marea Britanie
faimosul raport Keltie, numit aşa după autorul său, secretarul Royal
Geographical Society, Sir John Scoot Keltie (1840-1927) în care se
aduc argumente puternice, serioase în favoarea geografiei universitare.
Unul dintre ele sună astfel:
“Numai prin intermediul geografiei se văd legăturile dintre
condiţiile fizice, istorice şi politice; din acest motiv geografia solicită
poziţia distinctă de celelalte şi cu importanţă practică
singulară…geografia ştiinţifică poate fi definită drept studiul
corelaţiilor locale”( Keltie,1886,pag.71)6. Observăm că, după mai
bine de un secol, opinia lui Kant conform căreia “geografia se ocupă
cu fenomenele asociate în spaţiu” devine argumentul cel mai
convingător pentru autonomia şi independenţa geografiei în câmpul
ştiinţelor.

5
A.Holt-Jensen, op.cit., 1988, pag.23
6
citat de A.Holt-Jensen, 1988, pag.23

5
 În SUA geografia a intrat în universităţi, ca disciplină
independentă cam tot în anii ’70 ai secolului al 19-lea7. Între primii
profesori universitari de geografie s-a numărat W.Morris Davis (1850-
1934) care, începând cu 1878, a predat geografia la Harvard. Primul
departament de geografie (catedră pe stil românesc) s-a înfiinţat la
Chicago, în 1903. In preajma primului război mondial geografia era
bine încetăţenită în universităţile americane (Harvard, Yale, Teachers
College / Columbia University, Wharton School/ University of
Pennsylvania, Chicago).
Tot în această perioadă a sfârşitului de secol 19, apar primele
reviste de specialitate: Geographical Journal (Marea Britanie),
Annales de Geographie (Franţa, 1891, fondator P.Vidal de la Blache),
Annals of the Association of American Geographers.(SUA) ş.a.. Noua
geografie universitară se distanţează treptat de societăţile de geografie
(ingratitudine..) pe măsură ce-şi dezvoltă o bază ştiinţifică, bază ce
lipsea societăţilor geografice, aşa cum erau ele de la început. O funcţie
tot mai însemnată a revistelor universitare a fost aceea de a publica
rezultate ale cercetărilor, care puteau fi luate ca modele de studenţi şi
alţi “învăţăcei”. În plus apar o serie de materiale cu specific pedagogic
(metodologic) menite să uşureze şi să orienteze predarea, prezentarea
materialului geografic într-o manieră cât mai modernă, cât mai
potrivită cu noile dezvoltări produse de cercetarea ştiinţifică
geografică. Avem un asemenea exemplu în numărul special dedicat
pedagogiei geografice din Les Annales de Geographie, (mai 1905) la
care au colaborat P.Vidal de la Blache, L.Gallois şi P.Dupuy.8
In acelaşi timp apar şi reviste în sprijinul profesorilor de
geografie din învăţământul preuniversitar; între ele se numără şi
prestigioasa “Geography” editată de The Geographical Association al
cărei preşedinte a fost până în 1947 Sir Halford Mackinder, revistă ce
a sărbătorit în 1993 un veac de existenţă.
Avem astfel un cu totul alt orizont al geografiei care depăşeşte
faza speculativă sau cea descriptivă antrenând un număr restrâns de
“iniţiaţi”. Ea capătă aspectul unei adevărate mişcări ştiinţifice în care
se manifestă idei dintre cele mai diferite, cu impact adesea şi în afara
lumii geografice.
Noua geografie, atât de dinamică, se inspira pe de o parte din
unele idei şi principii ale lui Humboldt şi Ritter şi din evoluţionismul
generat de lucrarea lui Ch.Darwin (1859, “Originea speciilor”), iar pe
de altă parte din evoluţiile în mers din domeniul geografico-politic
(terminarea împărţirii lumii, apariţia statelor naţionale, şubrezirea
imperiilor, mai ales în Europa).
7
Primul profesor universitar de geografie a fost A.Guyot, discipolul lui C.Ritter,
care însă a fost titularul unei catedre de geologie şi geografie fizică infiinţată, pentru
el, la Universitatea Princeton (1854). În lucrarea sa The Earth and the Man Lectures
on Comparative Phisical Geography in its Relation to the history of Mankind (1849)
A.Guyot dezvoltă conceptul de fel de viaţă („genre de vie”), folosit apoi de P.Vidal
de la Blache care l-a consacrat definitiv în geografia umană, prin asocierea
sistematică a acestuia cu mediul înconjurător.
8
J.Bruhnes, op.cit., pag.39

6
 3.2. Doi geografi(antropogeografi) „uitaţi”: Elisée Réclus şi
Piotr Kropotkin
In această efervescenţă ştiinţifică generală se remarcă printr-o
poziţie aparte, geograful francez Elisée Reclus(1830-1905) a cărui
operă poate fi considerată o adevărată punte de legătură între
geografia clasică şi cea modernă a sec.20.
Cel mai productiv geograf din toate timpurile (cf.Arild,1988,
pag.24) E.Réclus soseşte la Berlin în 1851 spre a studia teologia
audiind în acelaşi timp prelegerile lui K.Ritter, faimos nu doar la
Berlin, prelegeri care i-au stârnit interesul pentru geografie, domeniul
pe care nu îl va mai părăsi şi-l va ilustra în mod strălucit.
Implicat în mişcările politice ale vremii ca opozant al lui L.Napoleon
(motiv pentru care se refugiază în 1852 în Marea Britanie, de unde efectuează lungi
călătorii în America de Nord şi America de Sud9, muncind pentru a se întreţine…In
1857 se întoarce în Franţa, se dedică geografiei iar publicarea în 1866-67 a lucrării
în două volume “La Terre – description des phenomènes de la vie du globe” (peste 1
500 pagini) îi aduce consacrarea în lumea ştiinţifică europeană. Totuşi el se apleacă
mai mult asupra aspectelor umane ale geografiei “aruncând o privire ageră” asupra
inegalităţilor în condiţia umană din lumea contemporană lui, făcând din aceasta tema
principală a cărţilor sale.
Deplasarea mai clară spre stânga, sub raport ideologic, poate fi
pusă pe seama prieteniei cu liderul mişcării anarhiste, Mihail Bakunin
(1814-1876). Întâlnirea cu Mihail Bakunin poate fi considerat al
doilea moment important din viaţa lui E.Reclus (după întâlnirea cu
C.Ritter).; de acum înainte el va fi un om de stânga atât ca mentalitate
cât şi ca acţiune, participând la organizaţia secretă “Fraternité
internationale” şi la luptele generate de Comuna din Paris (1871).
Cade prizonier în mâinile trupelor guvernamentale, petrece zece luni
în 14 închisori diferite, fiind apoi condamnat la deportare în Noua
Caledonie, sentinţă comutată în 10 ani de exil ca efect al protestelor
internaţionale venite din partea societăţilor de geografie şi a unor
personalităţi ştiinţifice de talia lui Ch.Darwin.
Se stabileşte în Elveţia unde începe redactarea monumentalei
sale lucrări “Nouvelle Geographie Universelle”(1875-1894, 19
volume, peste 17 000 pagini !). În ultimii 11 ani de viaţă (1894-1905)
este profesor de geografie la Universitatea din Bruxelles, refuzând să-
şi ridice salariul, trăind modest din veniturile procurate de cărţile
publicate.
Între aceste cărţi se remarcă “L’Homme et la Terre”, o
impozantă lucrare în 6 volume (3 500 pagini) apărută între 1905 şi
1908 (parţial postumă), lucrare în prefaţa căreia el conturează
conceptul de geografie socială. Expresia geografie socială o folosise
încă din 1884 pentru a desemna relaţiile speciale dintre societate şi
natură. Ideile sale s-au bucurat de sprijinul lui Sir Patrick Geddes,
biolog şi cercetător al vieţii sociale, planner, care le-a răspândit în
ceea era pe atunci cel mai puternic stat din lume, Marea Britanie. Mai
mult, Sir Patrick Geddes a pus ideile lui E.Reclus asupra societăţii la

9
A.Holt-Jensen, op.cit.,pag.24, “mai mult pentru a observa decât pentru a cerceta”.

7
baza concepţiilor sale privind remodelarea urbană (este vorba de acele
oraşe-grădină/ garden city), menită să amelioreze condiţiile de viaţă
din aglomerările urbane britanice, model preluat ulterior şi în ţări de
pe continent.
Prezentarea lui Elisée Reclus, un geograf redescoperit practic
în ultimele decenii, o considerăm necesară pentru a sublinia un lucru
şi anume că geografia umană în sens modern, cu implicaţiile sociale
profunde, cu raporturile biunivoce dintre societate şi natură nu
reprezintă o etapă recentă a dezvoltării geografiei. Ea îşi revendică
un certificat de naştere simultan cu ramurile geografiei fizice
(geomorfologia, climatologia ş.a.).
Contemporan cu E.Reclus a fost contele Piotr Kropotkin
(1842-1921) faimos prin cercetările sale fizico-geografice de tinereţe
asupra nordului Europei şi al Asiei; şi el aderă la curentul anarhist,
devenind treptat un ideolog al acestuia. Şi-a petrecut cea mai mare
parte a vieţii sale în afara Rusiei (unde a revenit abia spre sfârşitul
vieţii sale) din cauza convingerilor sale politice (anarhismul social).
După 1871, anul părăsirii Rusiei, el „îşi consacră vieţa celor
două revoluţii: prima priveşte relaţiile economice şi sociale, a doua
priveşte ştiinţa geografică”10. În Elveţia i-a contact cu o societate total
diferită de cea a Rusiei ţariste, în care comunităţile locale se bucurau
de o largă autonomie. „Modelul” social elveţian va fi propus de el
mişcării anarhiste, îndreptată către „eliminarea” tiraniei statului asupra
cetăţeanului organizat în colectivităţi teritoriale de varii dimensiuni.
Tot în Elveţia face cunoştinţă şi colaborează cu E.Reclus, sprijinindu-l
pe acesta în elaborarea acelor părţi din Noua Geografie Universală
care tratau Siberia şi Europa răsăriteană (adică spaţiul Imperiului rus).
Aidoma acestuia va impleti activitatea politică şi cea ştiinţifică,
geografică. El s-a opus interpretării simpliste a lucrării lui Darwin
„Originea speciilor” ce a îmbrăcat forma darwinismului social, după
care natura este un imens câmpie de bătălie pentru supravieţuire,
rezultanta fiind supravieţuirea celui mai puternic şi eliminarea celui
mai slab.
El considera că în dezvoltarea/evoluţia civilizaţiei umane cea
mai bună soluţie o reprezintă ajutorul/sprijinul reciproc/mutual în
cadrul unor comunităţi de mici dimensiuni, bine adaptate mediului
natural şi socio-economic („small is beautiful” – sloganul „verzilor”
contemporani îşi are originile în această viziunea kropotkiană). El
avea o viziune modernă asupra învăţământului geografic, arătând că
educaţia prin geografie este modalitatea ideală pentru a promova
respectul faţă de natură şi, de asemenea, respectul dintre popoare şi
naţiuni.
El sugera, între altele, reorganizarea marilor aglomerări urbane
în aşezări mai mici în care spaţiile de locuit, de muncă şi de petrecere
a timpului liber să poată fi integrate armonios. Ideile sale, aidoma
celor ale lui E.Reclus şi P.Geddes, au fost pus în practică în Marea

10
A.Holt-Jensen, op.cit.,pag.26

8
Britanie unde până la primul război mondial au fost construite primele
două garden city – Welwyn şi Letchworth, ambele în apropierea
Londre. Ulterior asemenea soluţii de renovare urbană au fost aplicate
în Germania, Suedia, Italia, Franţa şi în alte ţări europene.
Atât Kropotkin cât şi Reclus au militat pentru ca geografia
privită ca disciplină ştiinţifică şi de învăţământ să aibă în vedere nu
doar natura ci şi omul (societatea). P.Kropotkin a fost prieten cu sir
J.Keltie, secretarul Societăţii Regale de Geografie, şi la susţinut în
demersurile său pentru înfiinţarea catedrelor de geografie în
universităţile britanice.
E. Reclus şi P.Kropotkin sunt două din numele sonore ale
geografiei mai sensibile la modificările intervenite în contextul socio-
economic al lumii occidentale în a doua parte a secolului al 19-lea, şi
care au canalizat o parte din preocupările geografiei spre om şi
societate.

3.3. Ch.Darwin revoluţionează ştiinţa geografică

Dar mai mult poate decât evoluţiile din sfera social-

economică, mersul geografiei – în ansamblul ei - a fost influenţat de
revoluţia produsă în gândirea ştiinţifică de lucrarea lui Ch.Darwin
“Originea speciilor”apărută la 24 noiembrie 1859 Aceasta a indus
urmări importante pe patru direcţii majore:1) ideea dezvoltării în timp
(de-a lungul timpului) care a influenţat puternic progresul
geomorfologiei, pedologiei ecologiei şi într-o anumită măsură a
geografiei umane;2) accentul pus pe relaţiile strânse (intime) dintre
viaţa organică (organismelor) şi habitat (mediul înconjurător) a dat un
imbold interpretărilor organiciste a regiunilor şi statelor, tendinţă
persistentă în geografia umană; 3) temele selecţiei şi a luptei pentru
supravieţuire au fost aplicate de o manieră deterministă în geografia
umană şi geografia politică; 4) natura aleatoare a modificărilor, rolul
întâmplării /hazardului în modificarea caracterelor unor specii şi
fenomene 11.
Să detaliem : ●conceptul schimbării în timp este evidenţiat
poate cel mai sugestiv , în geografia fizică, prin exemplul modificării
ciclice a reliefului (ciclul eroziunii propus de W.M.Davis – un peisaj
geomorfologic trecând în timp, prin stadiile de tinereţe, maturitate şi
bătrâneţe). De altfel, W.M.Davis a fost atât de convingător încât acest
punct de vedere a transfomat geomorfologia într-un studiu al
originilor formelor de relief şi nu unul al formelor de relief în
totalitatea aspectelor lor; folosind o exprimare mai specioasă putem
spune că geomorfologia s-a dedicat cronologiei proceselor denudării.
În domeniul geografiei umane, influenţa acestui concept este la fel de
mare dacă avem în vedere specificul şcolii geografice franceze fondate
de Paul Vidal de la Blache care la rândul său abordează în context
regional, evoluţia peisajelor umanizate (o evoluţie mai degrabă
11
D.Stoddart(1966), Darwin’s Impact on Geography, în Annals of the Association
of American Geographers, 56, December, number 4, p.683

9
ascendentă, pe un plan general şi nu ciclică…). Peste ocean preocupări
în aceeaşi direcţie – a semnalării şi sublinierii dinamicii peisajelor
umanizate de-a lungul istoriei – dezvoltă cunoscuta şcoală de
geografie culturală de la Berkeley, întemeiată de C.Sauer. Aceasta se
distinge prin analiza evoluţiei/involuţiei aşezărilor omeneşti din SV
Americii dar şi din alte spaţii ale Lumii Noi. Mult mai aprofundat şi
de o altă manieră este surprinsă dimensiunea temporală în lucrările
geografilor suedezi grupaţi în şcoala de la Lund (promotor
prof.Torsten Hagerstrand) din a doua jumătate a secolului 20, despre
care vom vorbi ceva mai târziu (
● Ideea asocierii şi organizării, mai precis a relaţiilor
reciproce şi a legăturilor dintre toate fiinţele vii şi mediul lor
înconjurător, dezvoltată într-o nouă disciplină ştiinţifică de către
E.Haeckel ecologia (1869), a fost îmbrăţişată chiar de la început de
către geografi în cercetările lor. S-a ajuns la aşa numita ecologie
umană (termen folosit prima oară în 1910) termen care desemna
practic principala preocupare a geografilor şi anume cercetarea omului
şi a mediului său ambiant. În 1923, la congresul geografilor americani
preşedintele acestora H.H.Barows afirma că „geografia este ştiinţa
ecologiei umane; geografia trebuie să lămurească relaţiile/legăturile
dintre mediile naturale şi distribuţia şi activităţile omului, pornind de
la adaptarea activă la mediu şi nu de la influenţele mediului asupra
omului...Esenţa geografiei este studiul ecologiei umane în areale
specifice12 Acest punct de vedere, care a dus indirect la „expulzarea”
geomorfologiei din geografia SUA nu s-a bucurat de prea mult sprijin,
deşi aşa cum se vede acum, şcoala de la Berkeley a adoptat un demers
ecologic în studierea umanizăriiregiunii de SV a ţării. Să spunem că
ecologia umană, în varianta promovată de sociologii din Chicago
(E.Burgess, R.Park ş.a.) s-a constituit e drept ceva mai târziu, după al
doilea război mondial într-un punct de pornire a geografiei sociale. Să
spunem în finalul acestor consideraţii că analogia organicistă a operat
pe trei paliere: cel al pământului (luat ca întreg), al regiunilor sale şi al
statelor.
Ideea unităţii organice a Pământului o aflăm cel mai bine la
C.Ritter „ Pământul este unul; ... toate părţile sale sunt în continue
relaţii(acţiuni şi reacţii) reciproce... Pământul este de aceea... o
unitate (Ganzeit), un organism pur şi simplu: el are propria sa lege de
dezvoltare, propria sa viaţă cosmică”13
La nivelul geografiei regionale, ideea unităţii organice a
contribuit la consolidarea acestei ramuri distincte a geografiei (tot mai
mult „impregnată” de antropocentrism). Unii autori au cautat să
evidenţieze ierahii regionale similare celor din lumea vegetală sau
animală ( specii, genuri, ordine, clase..), alţii au analizat evoluţia
regiunilor spunând că nu poate fi vorba de o moarte a regiunilor ci
doar de o perpetuă transformare a acestora.

12
D.R.Stoddart, op.cit.,pag.689
13
C.Ritter, 1865, Comparative Geography, translated by W.L.Gage, pag.64-65, citat
de D.R.Stoddart, pag..691

10
 În sfârşit în geografia politică s-a folosit (chiar s-a abuzat
uneori) analogia organică (Fr.Ratzel: “statul este un organism ataşat
de pământ, de teritoriu”). În primul capitol din „Geografia Politică”
Ratzel merge însă dincolo de simpla analogie a liniilor de comunicare
(căi ferate, şosele ş.a.) cu arterele unui corp omenesc, a capitalei unei
ţări cu creierul ş.a. afirmând că statul este un organism datorită
organizării sale interne şi a interdependeţei dintre părţile sale
componente(s.n.i.). Pe cale de consecinţă, logică, acest organism
creşte, se dezvoltă şi desigur intră în competiţie cu alte asemenea
organisme, situaţii care disting acest nivel/palier statal, de cele
anterioare (al Pământului luat ca ântreg şi cel al regiunilor).
Îmbrăţişată de numeroşi geografi, cu deosebire regionalişti,
acestă abordare organicistă s-a dovedit „incomodă”sub raport
metodologic deoarece se bazează în general pe comparaţii formale şi
funcţionale între lumea vie şi faptele tot mai complex interrelaţionate
la nivel spaţial/areal. Altfel spus, mai preţios cumva, este un concept
esenţialmente idiografic (adică descriptiv) într-o ştiinţă care devenea
tot mai clar nomotetică (în căutarea unor legităţi şi principii proprii).
Să amintim un element interesant şi anume că datorită similarităţii
unei regiuni geografice cu un organism uman „ne-am ales” cu numele
actual al ştiinţei noastre – cel de geografie umană – folosit pentru
prima dată de P.Vidal de la Blache, în 1903, cînd vorbeşte despre
„personalitatea geografică a Franţei”.
● Conceptul de luptă, selecţie şi adaptare îşi găseşte expresie
în cercetarea efectelor mediului asupra organismului uman, asupra
grupurilor umane pe un plan mai larg. Dacă efectele fiziologice sunt
obiectul clar de studiu al biologiei, geografia s-a limitat la evidenţierea
influenţelor la scară mondială şi regională. S-au evidenţiat în acest
sens geografii E.Huntigton şi G.Taylor (vezi mai departe), punctele lor
de vedere nefiind acceptate însă de o bună parte dintre geografi.S-a
ajuns de altfel la cunoscuta dezbatere, controversă dintre determinişti
şi posibilişti care a preocupat geografia umană a primei jumătăţi de
secol 20. Considerată de R:Hartshorne drept „inutilă şi artificială”
această dezbatere s-a deplasat curând pe tărâmul filosofic, părăsind
domeniul strict geografic. Mult mai consistentă a fost implicarea
conceptului de luptă şi selecţie (naturală la Darwin) în geografia
politică. Fr.Ratzel într-un studiu publicat în 1896 (prefaţând astfel
celebra „Geografie Politică”,1897), prezintă cele şapte legi ale
creşterii statelor (vezi mai departe) ce l-au condus la faimosul şi
contestatul concept al spaţiului vital (lebensraum) :”aşa precum lupta
pentru existenţă în lumea plantewlor şi a animalelor este centrată
totdeauna pe problema teritoriului (spaţiului, tot aşa conflictele dintre
state sunt în cea mai mare parte luptă pentru teritoriu”14. S-a apreciat
ulterior că acest concept, pe lângă furnizarea unui model simplu şi
clar, de forţă, al geografiei politice , el oferă şi o justificare ştiinţifică
pentru comportamentul politic ! Compromisă de „aplicarea sa în
practică” de către Germania nazistă, viziunea organicistă asupra
14
apud.D.R.Stoddart, op.cit.,pag.694

11
statului (ce presupune şi conceptul de spaţiu vital) a fost eliminată în
perioada imediat următoare a celui de al doilea război mondial,
renăscând totuşi, într-o nouă haină în deceniile din urmă ( vezi şi
ciocnirea civilizaţiilor ş.a.).
● In privinţa ultimei direcţii, cea a rolului hazardului nu s-a
ajuns la o înţelegere, la o definire clară a realităţilor datorate
întâmplării şi, distinct de acestea, a celor datorate evoluţiei “normale”
. Această imprecizie îşi are originea ,explicaţia într-o anumită
neclaritate a gândirii darwiniste care nu a descoperi
mecanismul/modalitatea prin care prevalează variaţiile favorabile (la
fel de numeroase precum cele nefavorabile în viziunea sa) în evoluţiile
din lumea vie, în adaptarea formelor de viaţă la mediul înconjurător. A
trebuit să treacă mai bine de un secol pentru ca genetica să ofere
răspunsuri convingătoare, unele în contradicţie cu ideile darwiniste.
De altfel, Ch.Darwin într-o ediţie ulterioară a cărţii sale “Originea
speciilor” a abandonat varianta evoluţiei prin întâmplare/graţie
hazardului.
Noua metodologie de abordare a fenomenelor naturii, a lumii
materiale cu deosebire prin evidenţierea evoluţiei în timp s-a impus
destul de repede în geografie ca un principiu unificator în cercetarea
imensului material faptic, a informaţiilor extrem de diferite şi aparent
fără legătură profunde, logice între ele. Oamenii de ştiinţă devin tot
mai preocupaţi de descoperirea legilor naturii care pot explica
realitatea observată. Se formulează ipoteze şi se ajunge la formularea
unor legi ştiinţifice. Se poate afirma cu precizie că de la Darwin
încoace problemele credinţei şi ale cunoaşterii vor constitui două
domenii total diferite ale gândirii umane, complet separate am zice,
religiei fiindu-i refuzate orice explicaţii credibile privitoare la
fenomenele întâlnite în lumea ce ne înconjoară15.
Pentru geografia umană, opera lui Ch.Darwin este una
decisivă în sensul că fixând locul omului în natură (eliminând ipoteza
creaţionistă) inclusiv în maniera ecologistă dezvoltată de Haeckel, l-a
făcut pe acesta (om, societate, colectivitate) apt pentru cercetarea
ştiinţifică pozitivistă.
În acest context era de aşteptat ca ştiinţele naturii să se înscrie
primele în noua direcţie de dezvoltare generală a ştiinţei şi odată cu
ele şi geografia fizică. Astfel că s-au desprins mai întâi din trunchiul
mare al geografiei geologia şi biologia care devin cele mai dinamice
ramuri ale ştiinţei. Geologia era importantă, deoarece aşa cum se ştie,
cu ajutorul paleontologiei, ea clarifică evoluţia speciilor de plante şi
animale. Astfel că deşi elemente din interiorul geografiei
cosmografice, adică ale geografiei clasice (până în sec.19) ele,
geologia şi biologia, şi-au căpătat independenţa faţă de geografie şi ca
urmare încep să apară catedre universitare specializate în aceste
domenii.

15
vezi şi D.R:Stoddart, op.cit.,pag.697-698

12
 Dezvoltarea geologiei a creat la rândul său oportunitatea,
ocazia dezvoltării unei ramuri importante a geografiei ştiinţifice şi
anume a geomorfologiei.Cel care a propus morfologia suprafeţei
terestre ca obiect de studiu al geografilor a fost, în 1870, germanul
Oskar Peschel, geolog ca formaţie.
Expansiunea fără precedent a studiilor de geografie fizică
(geomorfologice, climatologice şi pedologice mai ales) a condus pe
unii geografi la ideea abandonării societăţii ca domeniu de interes
pentru geografie.

3.4.Friederich Ratzel – fondator al antropogeografiei

moderne.Determinismul în geografia umană

În pofida acestor opinii, cercetarea prezenţei tot mai

semnificative a omului în ansamblul geografic planetar a continuat,
cel care a implementat primul noi metode şi a imprimat noi direcţii în
acest domeniu – numit fie antropogeografie fie geografie umană – a
fost Fr.Ratzel (30.08.1844-9.08.1904). El are meritul incontestabil de
a arăta că şi fenomenele antropice pot fi studiate - de către geografie -
sistematic, aidoma celor naturale. Până la Fr.Ratzel geografia umană
se întâlnea ca elemente componente ale unor peisaje descrise în
studiile de geografie regională, studii care nu ofereau posibilitatea
desprinderii unor legităţi şi nici posibilitatea cercetărilor mai detaliate,
pe anumite direcţii cum ar fi (şi sunt) geografia populaţiei, geografia
economică, geografia politică, geografia socială). Direcţia trasată de
C:Ritter, cea a geografiei comparate era prea mult îndatorată spiritului
teleologic şi problemelor de ordin istoric care făceau din geografie o
soră mai mică a istoriei. Din această poziţie subalternă va fi scoasă de
marele geograf german de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta
160 de ani.
Născut la Karlsruhe (statul Baden), mare iubitor al naturii – poate semnul
cel mai deosebit al spiritelor de elită16 - studiază la Heidelberg, Jena şi Berlin
luându-şi doctoratul în zoologie. Petrece un an la Universitatea din Montpellier (S
Franţei) având pregătire în domeniul ştiinţelor naturii (şi-a dat doctoratul în
zoologie), de unde trimite pentru ziarul „Kölnische Zeitung” mai multe articole ce
revelează nu doar spiritul ştiinţific dar şi cel literar şi filosofic. Călătoreşte ca
jurnalist prin Europa (inclusiv în spaţiul românesc, de unde în 1871 trimite o serie de
corespondenţe privind viaţa comunităţilor germane din Bucovina şi Ardeal: Braşov,
Cluj, Sibiu ş.a.)17. Participă şi la războiul franco-prusac (1870-71) este rănit, se
reface (şi urmează cursuri de geografie şi geologie la Univ.din München) după care
îşi reia meseria de reporter la „Kölnische Zeitung”, călătorind în Lumea Nouă
(Cuba, Mexic, SUA, 1872-1875). Culege în acest timp un bogat material pentru ceea
ce va fi teza sa de docenţă (Die chinesische Auswanderung, Breslau,1876) necesară
pentru abilitarea ca profesor universitar asociat (privat-docent) de geografie la
München (1876), lucrare ce demonstrează intenţiile paşnice ale geografiei sale
politice18. Rămâne la München – unde în 1880 devine „profesor plin” – până în

16
S.Mehedinţi, 1943, op.cit.,pag.147
17
H.Wanklyn, 1970, Friederich.Ratzel, A biographical memoir and bibliography,
New York.
18
R.Steuckers, 1997, Friederich Ratzel, Anthropogeographie et geographie
politique, rev.Vouloir, nr.9

13
1886, an în care este chemat la universitatea din Leipzig (cel mai strălucit centru
universitar al Germaniei, o adevărată Atena a ştiinţei germane) la catedra rămasă
vacantă după plecarea la Berlin, a lui Ferdinand von Richtofen (pentru a ocupa
catedra devenită vacantă prin dispariţia lui O.Peschel). În următorii ani, Fr.Ratzel
creează la Leipzig o adevărată şcoală geografică, având între audienţi, doi tineri care
vor fi la rândul lor creatori de şcoală (S.Mehedinţi, Ellen Churchill-Semple).
Concepţia sa în geografie este consemnată în celebra
“Anthropogeographie”(vol.I - 1882, vol.II - 1891) lucrare completată
de “Politische Geographie” (1897) şi de “Völkerkunde” (3 volume,
1885-1888), ultima lucrare contribuind la fondarea etnografiei ca
ştiinţă. În aceste lucrări el a acordat o semnificaţie majoră condiţiilor
naturale ca factori diriguitori şi formatori ai vieţii umane pe Terra,
idee care va contura una din direcţiile fundamentale de dezvoltare ale
geografie umane şi anume direcţia deterministă. Acest determinism
apare mai evident în “Politische Geographie” unde, între altele, el
afirmă că “ dezvoltarea statelor este aidoma celei a organismenlor vii;
statele apar, se dezvoltă şi mor/dispar”. Totuşi determinismul lui
Ratzele este mult mai temperat decât se crede, volumul al doilea din
“Antropogeographie” şi alte lucrări publicate în ultima parte a vieţii
sale făcând dovada unei mai nuanţate înţelegeri a relaţiei societăţii cu
mediul înconjurător.
Pentru mai buna înţelegere a celor două lucrări fundamentale
„Antropogeographie” şi „Politische Geographie” vom reda
coordonatele esenţiale ale acestora, în sens de cinstire a memoriei
celui care a fost considerat cel mai mare geograf al tuturor timpurilor
(personalitatea geografică cea mai puternică) de la moartea căruia se
împlinesc anul acesta 100 de ani.
Sinopsisul „Antropogeografiei” începe cu introducerea în care autorul
afirmă că viaţa este o unitate (profesiunea sa de credinţă monistă) şi există o unitate
a forţelor vitale fapt care permite să vorbimde biogeografie. În continuare Ratzel
face un scurt istoric al cercetării relaţiilor om-mediu, amintind autorii care au studiat
influenţa condiţiilor naturale asupra evoluţiei omenirii: Montesquieu cu „L’Esprit
des Lois”(1748), Voltaire – „Esai sur les moeurs et l’esprit des nations” (1756),
Buffon – „Histoire naturelle de l’homme”(1749), Kant, Pallas, Herder şi desigur
Carl Ritter, fără a uita contribuţiile la configurarea noţiunii de mediu aduse de
Lamarque, A.Comte şi H.Taine. Ratzel arată apoi (preluând ideii filosofului englez
D.Hume, sec.18) că natura exercită influenţe diferite asupra oamenilor: influenţa
asupra corpului sau sufletului fiecărui individ, accelerări sau întârzieri în calea
expansiunii spaţiale a populaţiilor, efecte asupra structurii sociale. Permanenţa
acestor influenţe, multiplicarea lor în timp conduce la o varietate a
populaţiilor/popoarelor, ale căror calităţi căpătate (în „lupta” sau sub influenţa
naturii, a factorilor naturali) se menţin chiar şi în situaţia unei migraţii sau
transplantări(colonizări de exemplu). Din cauza acestor influenţe multiple un mare
număr dintre popoare sunt considerate politipice (mehrtypisch), orice popor
contemporan, continuă Ratzel, este produsul unui amestec determinat între două sau
mmai multe fragmente etnice (de popoare), fapt deosebit de vizibil la
populaţiile/popoarele de negustori şi marinari; popoarele „pure”, nemixtate, sunt
monotone, imobile şi nu avansează, aşa cum o demonstrează cazul Egiptului antic.
În privinţa popoarelor bi-tipice ele sunt instabile deoarece, la ele, nu se ajunge
niciodată la dominaţia definitivă a unui tip asupra celuilalt. Unele mixaje rasiale pot
avea bune rezultate în procesul de „umanizare”(aculturalizare) a unui teritoriu;
exemple aduse de Ratzel sunt mai întâi cele ale metisajului amerindienilor cu
coloniştii (trapperii/vânătorii) francezi şi englezi care a permism o bună valorificare
a teritoriilor învecinate Golfului Hudson (Canada), apoi cel al metisajului dintre

14
amerindieni şi sclavii negri care a permis valorificarea, în Mexic, a platourilor aride
dar şi a zonei pădurilor tropicale umede ale Americii Centrale.
În continuare Ratzel analizează rolul important pe care îl joacă „solul” în
politică. NU putem vorbi de Stat sau de societate fără „sol”, suportul terestru. Ratzel
spune că acei sociologi care privesc omul (îl analizează) ca detaşat /fără legătură cu
pământul sunt într-o mare eroare; celula de bază a oricărei societăţi, familia, trăieşte
pe seama terenului pe care îl cultivă sau de unde el îşi obţine alte resurse pentru
viaţă (fie pentru creşterea animalelor fie pentru vânătoare ş.a.). Creşterea
demografică impune rentabilizarea a unor terenuri tot mai întinse şi duce la dosebiri
între diferitele părţi componente ale unei societăţi, având în vedere (spune Ratzel)
calitatea diferită a terenurilor. Familiile formează, în timp, o reţea de relaţii legate de
un anumit spaţiu care în ultimă instanţă ca conduce la apariţia, formarea Statului.
În continuare Ratzel explică metodele antropogeografiei, ştiinţă descriptivă
care apelează la clasificare, procedee inductive şi la historischer Umblick ( privire
panoramică asupra istoriei); această antropogeografie are desigur limitele ei (ne
spune Ratzel) şi în primul rând ea nu priveşte (nu analizează) în amănunţime
elementele fizico-geografice. De aceea ea nu are pretenţiile unei geografii totale,
fiind deci doar o parte a geografiei.
În acelaşi timp ea „plonjează” sensibil în interiorul istoriei, urmărind
dinamica în timp şi spaţiu (mobilitatea) popoarelor. Mobilitatea este o caracteristică
a tuturor popoarelor, inclusiv a celor care în aparenţă sunt mai puţin mobile(s.n.i.).
Această afirmaţie ratzeliană este în opoziţie cu viziunea unor cercetători
contemporani (lui Ratzel) ce căutau să identifice patriile originale. Pentru Ratzel nu
există un loc originar privit ca un fel de paradis identitar în care poporul trăia în pace
(un fel de vârstă de aur a unui anume popor n.i.).
Obiectul antropogeografiei nu este deci de a descrie
teritoriile(spaţiile) independent de mişcările(deplasările) ce au loc în cadrul lor ci
este studiul raportului dintre teritoriu şi elementele dinamice(mişcătoare) care se
desfăşoară în respectivul context spaţial.
Se observă că în această viziune care scoate în evidenţă mişcare, dinamica,
teritoriul unui popor este perceput şi el la fel de mişcător precum poporul însuşi.
Mobilitatea este fructul/rezultatul creşterii demografice care solicită mai întâi
poporului în cauză aşa numita „colonizare internă” adică expoaptarea, valoroficarea
sistematică a propriului teritoriu prin intensificarea culturii (amprente antropice
asupra terenului n.i.) ceea ce întăreşte şi interiorizează din ce în ce mai mult
leagătura materială, afectivă şi psihică cu teritoriul (spaţiul). Când se ajunge la
epuizarea resurselor şi creşterea demografică continuă (este neîntreruptă),
mobilitatea se exteriorizează prin emigrare, însoţită de modificări ale caracterului
(Ratzel aduce exemplul turcului care este diferit în funcţie de spaţiul în care trăieşte
– Asia Mică, Altai sau ţărmul Mării Caspice). Ratzel semnalează, vorbeşte şi de
migraţiile spirituale între care cele din Egiptul antic care au inspirat/influenţat
cultuzrile din Asia Mică şi Cipru.
Triburi penetrante şi triburi penetrate. În stadiul iniţial primitiv,
populaţiile/popoarele sunt mărunte şi răspândite în spaţiu, existând întee ele spaţii
neocupate unde pot apare elemente alogene. Amerindienii erau puţin numeroşi şi
răspândiţi pe teritorii imense (spaţii vaste) fapt ce a facvorizat colonizarea
europeană, ce a pătruns în spaţiile lăsate libere (pârloagă..). Societăţile primitive
păstrează în general jumătate din teren neocupat, ca rezervă. Ele nu numără prea
mulţi membri iar aceştia sunt mobili şi nu rămân prea mult timp legaţi de un anumit
teritoriu. Această mobilitatte a societăţilor primitive ridică probleme în cazul
studiilor de preistorie, Ratzel aducând exemplul unor studii asupra triburilor guarani
(america de Sud) unde triburile „penetrante” s-au suprapus celor existente,
conducând la un anumit melanj/amestec de populaţii pe acelaşi terotoriu.
Într-o fază superioară, antropogeografia ratzeliană constată un raport mai
complex între populaţie şi teritoriu („sol”). Acestea din urmă este mult mai
valoroficat, populaţia este mai legată de el. Pe de altă parte asistîm la dispariţia
progresivă a spaţiile nelocuite dintre aglomerările de populaţie, aricât de primitive ar
fi acestea. În acest context, mobilitatea capătă o nouă dimensiune: aceea a circulaţiei

15
(Verkehr). Ratzel semnalează că circulaţia se observă chiar şi la populaţii primitive,
precum aborigenii australieni sau eschimoşii, deplasări care însă nu au condus la
„accelerări” ale istoriei şi nici la comunicaţii prin construirea de trasee/artere
durabile.
Nomadism şi comunicare(comunicaţie). Există mai multe categorii/feluri de
mişcări/deplasări ale populaţiilor: mişcare internă, migraţii inconştiente, migraţii
dezordonate, războaie, retrageri din faţa învadatorilor, mişcări pasive, nomadism,
colonizare ş.a. Constatările lui Ratzel asupra nomadismului sunt de o mare valoare.
Nomadismul, caracteristică a populaţiilor de păstori constrânse să rătăcească în
funcţie de dimensiunile turmelor lor, solicită o organizare războinică/de luptă
permanentă. Membrii acestor populaţii sunt mereu gata de a înfrunta răul(mai răul)
şi compensează instabilitatea lor teritorială printr-o ierarhie strictă a societăţilor lor.
Contribuţiile lor culturale sunt modeste dar ele unesc populaţiile respective prin
spiritul lor de disciplină şi prin maniera lor de a colporta idei (preluate de la
populaţiile cu care vin în contact n.i.). Sunt astfel un fel de vectori....
Sedentarizarea semnifică sfârşitul mobilităţii de tip nomad. Acum începe,
în viziunea ratzeliană, colonizarea conştientă. Emigrările nu mai sunt dictate de
factori precum puţinătatea păşunilor sau mărirea efectivelor de animale ci de
dizidenţa religioasă sau ideologică (a se vedea dizidenţii religioşi englezi care au
emigrat în America), unde predomină elementele tinere şi masculine.
În această viziune sedentară, creşterea populaţiei trebuie să fie canalizată şi
dirijată/condusă de Stat. Statul trebuie să vegheze ca poporul să aibă la dispoziţie
suficient teritoriu pentru a garanta creşterea şi permanenţa unui popr. Pierderea de
teritoriu declanşează/antrenează un proces de recul/scădere a populaţiei. Istoria ne
arată că există percepţii vaste dar şi percepţii restrânse asupra spaţiului.Romanii au
evoluat de la spaţiul restrâns al Latium-ului la concepţia „mondială”(Orbis),
deoarece eforturile lor erau „mânate” de o concepţie vastă asupra spaţiului. Grecii,
dimpotrivă, aveau o concepţie restrânsă asupra spaţiului, vizând
prezervarea/păstrarea specificităţii lor, evitând diseminarea pe un teritoriu prea
vast(întins. O asemenea viziune asupra spaţiului se identifică de asemenea la
populaţiile obişnuite cu ecosisteme muntoase sau forestiere. Pentru ele există riscul
dezagrăgării/al spargerii dacă ies în câmpie, teritoriu cu totul diferit faţă de cel de
origine, mai deschis circulaţiei.
Oicumena în expansiune continuă. În volumul al II-lea (apărut în 1891)
Ratzel defineşte ceea ce el înţelege prin oikumenă – adică „zona locuită de oameni
pe Terra”19. De-a lungul istoriei, oicumena redusă a celor din vechime (a primilor
oameni) a sporit continuu pentru a acoperi practic întreaga suprafaţă a uscatului,
făcând să dispară zonele an-oikumenice, inclusiv insulele din Oc.Indian şi
Oc.Pacific. Cucerirea europeană a Americii a făcut ca noi să percepem America
drept un Extrem Occident (spaţiu de expansiune a Occidentului n.i.) deoarece
America precolumbiană nu cunoştea fierul, spre deosebire de culturile polineziene.
Acesta este (cf.Ratzel) motivul prăbuşirii civilizaţiilor amerindiene). În această
perspectivă America este un Extrem Orient al spaţiului Pacific. ...
Ratzel analizează apoi raportul dintre densitatea populaţiei şi nivelul de
cultură (civilizaţie). Densitatea redusă, este un indicator al unui nivel de civizaţie
scăzut; densitatea ridicată este un indicator al ancorării unei populaţşii într-un
teritoriu, al unei înrădăcinări de lungă durată şi astfel al unul nivel de civilizaţie
ridicat. Prăbuşirea densităţii semnalează unh recul al nivelului de
civilizaţie.Populaţiile cu un nivel scăzut de civilizaţie cedează în general terenul
popoarelor civilizate (în epoca lui Ratzel, celor europene): Aceasta este o consecinţă
a lărgirii oicumenei şi a europenizării planetei. Acest proces se întovărăşeşte (este
însoţit) de distrugerea unor popoare prin violenţă, de mixaje(metisaj) şi confiscare a
pământurilor.
Populaţiile cu un nivel de civilizaţie redus se autodizolvă, se autodistrug,
mai ales în situaţiile unor anumite practici precum canibalismul, infanticidul ritual,

19
Ne amintim că termenul oikumenă a fost folosit de geografii antici, între care şi
faimosul Aristotel.

16
castrarea pe motive religioase, interdicţia pentru femei sau copii de a consuma
anumite alimente valoroase etc..Monoteismele, factori de progres, au pus capăt
acestor practici, afirmă Ratzel.
Mai trebuie să adăugăm, la sfârşitul acestei incursiuni în celebra lucrare a
lui Ratzel, că în cuprinsul ei aflăm şi capitole consistente ce tratrează aspecte de
geografie fizică (probabil pentru a face mai credibile toate celelalte aserţiuni privind
populaţia, componentă a realităţii spaţiale, geografice, în strânsă legătură după cum
s-a văzut cu cadrul natural).

Un impact mult mai puternic l-a avut Geografia Politică

(Politische Geographie), lucrare apărută în 1897, şi aceasta pentru că
ea a fost luată în considerare nu doar de geografi (sau cel mult
cercetători din domenii conexe geografiei, precum sociologii) ci şi de
oameni de acţiune, oameni politici conturând chiar anumite principii
de comportament la nivel internaţional...
Ea se compune din nouă părţi al căror conţinut îl vom prezenta în
continuare. Prima parte tratează raporturile dintre teritoriu(„sol”) şi Stat. Pentru
Ratzel, Statul este un organism legat de un anumit teritoriu (aidoma teritoriilor
„stăpânite” de lup, urs sau câine ). Acest raport organic permite să vorbim de
„biogeografie”. În această perspectivă biogeografică, orice stat este o secvenţă de
umanitate legată de un anumit teritoriu de unde îşi „trage” existenţa. Fără teritoriu
nu ne putem gând la om şi deci nici la Stat. În acest context Ratzel oferă şi definiţia
poporului(Volk): „ este o grupare umană sudată politic şi constituită din grupe şi
indivizi care nu sunt în mod necesar înrudiţi pe plan etnic şi lingvistic, dar care
trăiesc (sunt ancoraţi) pe un teritoriu comun. Astfel că Spaţiul (Raum) formează
poporul (Volk). Statul se dezvoltă etalându-şi desfăşurându caracteristicile/trăsăturile
teritoriuzlui său. Caracterele unui Stat provin astfel din conjugarea caracteristicilor
poporului (sau popoarelor) care îl animă şi cele ale teritoriului pe care se desfăşoară.
Politica teritorială şi politică non-teritorială. Pornind de la definţiile date
statului şi poporului, Ratzel deosebeşte o „politică teritorială” şi o „politică non-
teritorială”. Prima dintre ele are în vedere cucerirea de teritorii şi reantabilizarea
(valorificarea) acestora. Politica non teritorială este practicată de puterile strict
comerciale, nu vizează decât exploatarea pur şi simplu fără o perspectivă pe termen
lung. Fără grija unui „soclu” această politică non teritorială este feremeră. Spaţiul
(pământul) constituie de asemenea miza conflictelor sociale interne: din cauza
repartiţiei inegale a pământurilor sau din cauza punctelor de vedere diferite asupra
valorificării acestora.
Ratzel sutdiază în continuare „puterile fără teritoriu” (landlose Mächte),
„popoarele fără teritoriu” (landlose Voelker) şi teritoriile fără popoare/oameni
(volklose Länder). Puterile fără un teritoriu caută un spaţiu în care să se ancoreze:
ele sunt adesea puteri spirituale în căutarea unui teritoriu spre al modela după
concepţiile lor (califat, pontificatul catolic, teocraţia tibetană). Pentru popoarele fără
teritoriu sunt evidenţiate două categorii: prima este cea a popoarelor în hoardă, care
sunt fondatoare de Stat deoarece cele sunt în căutarea uni spaţiu unde să se fixeze.; a
doua situaţie ste cea a popoarelor(populaţiilor în diaspore (evrei, ţigani) care nu
fondează Stat. (n.i. – diaspora evreiască a reuşit fără însă a-şi adune toţi membrii săi
în Ţara Sfântă....). Puterile fără teritoriu şi popoarele fără teritoriu se asociază uneori
aşa cum a fost cazul califatului care a utilizat energiile poporului seldjucid sau ale
papalităţii romane care a luat în slujba sa pe normanzi..Ratzel mai face apoi o
distincţie interesantă : A poseda un teren nu este egal cu a-l domina. A domina un
spaţiu presupune a fi fost ancorat acolo mai înainte, să te fi înrădăcinat prin munca
agricolă.
Ancorare şi înrădăcinare. Această noţiune ratzeliană conduce spre definiţia
culturii ca stăpânire a solului prin defrişare, desecare a mlaştinilor, prin munca lent
şi tenace a multor generaţii, cu plugul. Cucerirea ideală este deci cucerirea paşnică
prin (agri)cultură. Stratificaţia sociologică este determinată de asemenea prin

17
raportarea la spaţiu (pământ). Ierarhiile sociale decurg din repartiţia inegală a
pământurilor. Obiectivul oricărui stat sănătos este cel de a limita vânzarea
terenurilor, înstrăinarea spaţiului, prin moştenire sau dispersie şi de a avea în vedere
o anumită egalitate între cei de un anumit fel. Acest ideal al vechi Europe a revenit
la suprafaţă în Argentina (rotos, gauchos), în SUA şi la squaterii din Australia.
În capitolele dedicate raporturilor dintre teritoriu şi Stat, Ratzel analizează
nomadismul şi opoziţia dintre păstori şi agricultori. Zona care se extinde, în Asia,
între Iordan şi Amur este dominată de nomadismul deşertului şi cel al stepei.
Popoarele nomade practică o economie a „raidurilor” (de pradă) şi se organizează
graţie disciplinei militare riguroase a „coloanelor lor zburătoare”. Dar, ne spune
Ratzel, această disciplină şi rigoare sunt efemere din cauza marii risipe de energie
vitală ce însoţeşte acest mod de viaţă, energii care nu sunt îndreptate către
valorificarea terenurilor. Sedentaritatea cultivatorilor este purtătoare de slăbiciune
morală dar în acelaşi timp fortifică, întăreşte cultura. Ratzel descrie calităţile morale
superioare ale nomadului, legate de „puritatea sa rasială” (beduini, mongoli,
kirghizi) şi respectul cuvântului dat, opunându-le corupţiei sedentarilor şi
sedentarizaţilor urbani. Aceste idei sunt în consonanţă cu cele ale geografului arab
Ibn Khaldun (sec.14-15) care vedea în sedentarizarea luptătorilor nomazi
(transformarea în agricultori, negustori ş.a.) care au creat imensul stat arab, pricina
slăbirii şi mai apoi a prăbuşirii acestuia20. În acelaşi timp el afirmă superioritatea
economică a agricultorului sedentar care cucereşte treptat terenul pe care odinioară
rătăcea nomadul (chinezul contra mongolului, rusul contra popoarelor turcice din
Asia Centrală, anglo-celtul contra amerindianului). Sedentarul fixează cultura,
trambulină (cf.Ratzel) spre marile realizări ale omenirii.
În partea a doua Fr.Ratzel analiează mişcările istorice şi creşterea Statului.
Mişcăriule istorice sunt în viziunea ratzeliană acele mişcări ale oamenilor pe Terra,
care se supun unui ansamblu de legi; analiza acestor mişcări şi evidenţierea acestor
legi, acesta este obiectivul antropogeografiei. Istoria, ca şi viaţa , înseamnă mişcare,
este ansamblul mişcărilor şi contra-mişcărilor provocate de om. Dintre aceste
mişcări războiul este mijlocul cel mai violent: el este dus de elementul
primitiv,/primar, viril, voluntar şi dominator al umanităţii, a cărui acţiune este
femeră, contrară valorilor feminine de pace, care sunt conservatoare şi constrictive,
consolidând cuceririle (agri)culturii.
Războiul: modalităţi diverse. Războiul cunoaşte mai multe modalităţi de
manifestare: războiul de anihilare (Vernichtungkrieg) este cel mai primitiv şi cel mai
inutil deoarece el se mărgineşte la a distruge făr a construir nimic. Războiul de pradă
(Raubkrieg) distruge mai puţin dar de asemenea nu construieşte nimic. Războiul de
cucerire brută (Eroberungskrieg) nu distruge nimic (n.i. aproape nimic..) dar nu
rezolvă nici u problemă de ordin (agri)cultural. În viziunea lui Ratzel, orice mişcare,
războinică sau nu nu este pozitivă decât atunci cînd duce la creşterea valorii
teritoriului. Istoria procedează prin diferenţiere (Differenzierung). Diferenţierea este
ansamblul de factori multipli care concură la sporirea valorii pământului
(teritoriului, spaţiului), la dezvoltarea, virtualităţilor/posibilităţilor acestuia. Prin
acest proces de diferenţiere lumea devine, fără încetare, tot mai complexă.
Diviziunea muncii este o latură a procesului general de diferenţiere, fruct al
sedentarizării. În continuare Ratzel studiază, analizează fenomenele cuceririi şi
colonizării.
Colonizarea interioară. Cînd o populaţie cunoaşte/înregistrează o creştere
demografică importantă, apare nevoia de noi terenuri. Se declanşează atunci, în
prima fază/etapă procesul „colonizării interne/interioare” prin care populaţia în
creştere numerică procedează la renatabilizarea spaţiului său vital. Este un proces pe
care istoricul îl poate observa în china şi Germania, cu defrişările din Evul Mediu şi
punerea în valoarea a văilor alpine (în sec.XIII): Instalarea colonilor suabi şi saxoni
în Transilvania (şi Banat n.i.) poate fi inclusă în acelaşi proiect de colonizare
interioară, la fel ca şi „era agronomică” declanşată în Franţa după 1850 (.n.i.putem
asimila şi colonizarea Bărăganului ...).Când colonizarea minterioară îşi atinge

20
vezi mai înainte detalii la pag....

18
limitele populaţia în sporire demografică trebuie să-şi rezolve problemele apărute
prin colonizare exterioară/externă fie prin război de cucerire. Pentru colonizare
paşnică exterioară se aminteşte de colonizare chineză dar şi de colonizarea germană
în Transilvania şi Poznania. Populaţia debordează/depăşeşte astfel ţinutul său natural
(Naturgebiet) iniţial. În continuare Ratzel trece la o clasificare didactică a diferitelor
tipuri de colonizare. Colonii în care populaţiile autohtone sunt eliminate /îndepărtate
şi terenul este rentabilizat (SUA, Tasmania); coloniile de plantaţii şi exploataţii
miniere ce utilizează mâna de lucru i ndigenă; coloniile comerciale sau de exploatare
generală care lasă intacte structurile sociale autohtone; coloniile de cucerire care se
mărginesc la ocuparea centrilor nervoşi urbani. În coloniile de vânători (trapperi)
din Canada aventurierii se amestecă cu indigenii şi creează prin metisaj un tip uman
nou. Dezvoltarea coloniilor conduce la europenizarea Terrei. Eroismul paşnic, non
militar, al colonilor conduce la o reîntinerire a spiritelor inclusiv înb mntropolă,
afirmă Ratzel la sfârşitul acestei probleme interesante la momentul apariţiei lucrării.
La sfârşitul părţii a doua Ratzel dezvoltă noţiunile de teritoriu al Statului
(Staatsgebiet) şi cea de teritoriu natural (Naturgebiet), prezentând atât structura lor
internă cât şi relaţiile/raporturile lor reciproce. Aceste raporturi creează sfera
comunităţii culturale care depăşind nivelul Statului poate ajunge la cel al oikumenei.
Oikumena de asmenea tip se bazează pe adeziunea la un sistem de drept public, cel
care exista la sfârşitul sec.XIX în Europa, cu extindere formală şi asupra Turciei
(după congresul de la Paris, 1856) şi o extindere de facto asupra Japoniei şi a Chinei.
Viziunea ratzeliană a dezvoltării umanităţii porneşte de la definiţia dată de C.Ritter
teritoriului natural (Naturgebiet). Pornind de la un teritoriu natural, precis, un popor
munceşte şi dă coeziune acelui teritoriu. La un moment dat el se revarsă din
Naturgebiet-ul iniţial şi trece la un porces de colonizare exterioară.
În partea a treia a acestei lucrări deosebit de valoroase (mai ales prin
dezvoltările ulterioare ale ideilor cuprinse în ea) Ratzel cercetează creşterea spaţială
a Statelor, nu doar prin sublinierea factorilor geografici dar şi prin
analiza/aprecierea/implicarea factorilor de ordin religios şio a dinamicii ideilor
naţionale. El arată că statele sunt reduseâ/mici în stadii culturale inferioare (state-sat
de 100 locuitori în India, mici insule polineziene divizate în entităţi politice rivale) şi
tot mai mari pe măsură ce cultura lor se am,plifică. Cronologic, explică Ratzel,
creşterea statului urmează creşterea altor factori economici şi/sau religioşi. Ideile
religioase şi filosofice transcend frontierele şi favorizează regrupările umane.
A patra parte a cărţii abordează problema situării statelor în general, poziţia
lor la nivelul Terrei. El evocă de asemenea, rolul factorilor climatici. Când vorbeşte
despre oikumene el pune în evidenţă deosebirile existente în tre centru (Innenlage) şi
periferii. Germania, spre exeplu, împreună cu alte câteva naţiuni se află în centrul
oikumenei europene. Această poziţie solicită o soliditate a ancorajului politic, în
timp ce zonele periferice ale oikumenelor sepot mulţumi cu legături politice mai
laxe, cu construcţii politice mai fragile (Ratzel oferă ca exemple administraţia rusă
din regiunea Amurului şi a iakuţiei precum şi pe cea britanică şi NV Canadei).
Centrele oikumenelor sunt dens populate, periferiile au densităţii mai reduse..
A cincea parte a „Geografiei Politice” tratează spaţiul (Raum) propriu-zis.
Ratzel abordează noţiunea de spaţiu, de sens al spaţiului (Raumsinn) în spiritul
popoarelor şi studiază impactul elementului spaţial în mărimea (grandoarea) istorică.
Aceasta rezultă din viziunea pe care o au oamenii de stat asupra spaţiului: această
viziune poate fi mai largă, amplă sau mai îngustă dar întodeauna ea vizează
valorizează posibilităţii ce ţin de teritoriu (de pământul ţării..). Războiul este şcoala
spaţiului deoarece el confruntă masele umane cu realitatea teritorială. Specifictatea
popoarelor se apreciază şi se măsoară după maniera lor de a stăpâni spaţiul. Ratzel
reflectă în continuare asupra statelor cu spaţii restrânse (stte mici) între care şi acele
state-sate şi asupra densităţii populaţiei care, în funcţie de împrejurări se pot dovedi
factori de forţă sau de slăbiciune.
Foarte intersante sunt şi speculaţiile (aprecierile..) asupra esenţei
circulaţiei (Verkehr). Circulaţia implică, necesită trei factori spaţiali: două locuri
geografice – cel de pornire/ plecare şi cel de destinaţie/sosire - şi drumul parcurs.
Esenţa sa este în consecinţă condiţionată de geografie. Circulaţia este o formă

19
specială a mişcării isotrice, creatoare de armonie şi accelaratoare a istoriei.
Circulaţia este condiţia prealabilă a creşterii Statului.
A şasea parte a „Politische Geographie” traterază problemele legate de
frontiere, produse ale mişcărilor istorice şi expresii ale tipului de mişcare care le-a
dat naştere. Obiectivul omului de stat ar trebui săfie simplificarea traseului
frontierelor, spre a da teritoriului lor o morfologie simplă care uşurează apărarea
teritorială şi frontialieră.
A şaptea parte a lucrării dezbate problemele ţărmurilor, insulelor şi
peninsulelor. A opta parte vorbeşte despre mare, despre elementele spirituale ce
animă talasocraţiile, motivele contientale şi oceanice care au favorizat dezvoltarea
puterilor maritime. Toate aceste idei se vor regăsi într-o lucrare ulterioară Das Meer
als Quelle der Voelkergroeβe (1900). A noua parte şi ultima abordează fizionomia
câmpiilor şi a munţilor.
Problemele politice ale geografiei au monopolizat în
continuare activitatea ştiinţifică a ultimilor ani ai lui Ratzel. Pe lângă
lucrare amintită ceva mai sus - în traducere „Marea ca sursă a măreţiei
popoarelor” - în care analizează între altele apariţia „vijelioasă” a
Japoniei pe scena mondială (pe fondul dispariţiei monopolului puterii
dominante – Marea Britanie), Ratzel elaborează lucrarea în două
volume „Die Erde und das Leben”(Pământul şi Viaţa) apărută în 1901.
Aici – în contextul prezentării lumii animale – el dă definiţia spaţiului
vital (Lebensraum) care poate vast sau limitat dar totdeauna el este
obiect de conflict şi de influenţă al organismelor, de asemenea,
departe de a se face apostolul teoriei purităţii rasiale Ratzel estimează
o diminuare, odată cu trecerea timpului, a conflictelor inter-rasiale
(apărute în contextul europenizării lumii).
În esenţă gândirea geopolitică a lui Ratzel poate fi exprimată
în şase idei majore:
1. Statele sunt organisme vii, care se nasc, trăiesc,
îmbătrânesc şi mor;
2. Creşterea statelor în calitate de organisme este determinată
apriori. Geograful şi omul de stat au deci datoria de a
descoperi şi a descrie legile perene care stau în spatele
acestei creşteri;
3. peisajul istoric şi geografic marchează oamenii, cetăţenii
unui stat;
4. noţiunea de „spaţiu vital”(Lebensraum) este centrală;
5. Opoziţia dintre puterile continentale şi puterile maritime
apare ca una de primă mărime în relaţiile dintre popoare,
6. „Geografia politică” conţine, deţine şi o dimensiune
subiectivă pe care Ratzel o numeşte „sensul
spaţiului”(Raumsinn) şi „energie vitală”(Lebensenergie).21

Ideile sale l-au influenţat pe geograful suedez R.Kjellen,

promotorul geopoliticii, care a simplificat gândirea mentorului său
arătând că statele în evoluţia lor urmează principiul supravieţuirii
celui mai potrivit, capabil (al selecţiei naturale formulat de
Ch.Darwin) şi că au o existentă independentă de cea a locuitorilor săi.

21
R.Steukers, op.cit.pag.1

20
Ideile sale, ale lui Kjellen, au fost însuşite şi urmate de Karl
Haushoffer (1869-1947) geograf şi general german care a aflat în
geopolitică argumente geografice pentru “dreptul” Germaniei de a
domina alte popoare. Aşa cum se ştie geopolitica a devenit o parte
însemnată a ideologiei naziste.
Este interesant de menţionat că între predecesorii darwinismului social (aşa
se numeşte aplicarea ideilor lui Darwin în domeniul societăţii şi urmărite în parte de
geopolitică) s-au numărat clasicii ideologiei comuniste/socialiste, Marx şi Engels
care, au emis şi dezvoltat primii idei popularizate, mult mai târziu, de R.Kjellen şi
K.Haushoffer. Într-un volum recent apărut (“La litterature oubliée du socialisme”,
George Watson, 1999) ideile acestora sunt prezentate şi comentate într-un capitol
separat; în viziunea marxistă a lumii, albii sunt vectorii progresului şi între albi,
popoarele numeroase, precum germanii şi ruşii sunt superioare, datorită mărimii lor,
micilor naţiuni sau reziduurilor etnice precum bretonii, bascii sau sârbii. “Polonezii
nu mai există ca naţiune” scria Engels lui Marx la 23 mai 1851, ei n-au fost buni
decât de” certuri şi de acte de bravură fără viitor”. Rusia, dimpotrivă, este o ţară
realmente progresistă în raport cu Orientul” şi ea îşi exercită influenţa civilizatoare
binefăcătoare pe malurile Mării Negre şi Caspice, până în Asia Centrală. Nu este
oare, aceasta, o viziune imperialistă asupra istoriei? (se întreabă G.Watson n.i.).
Şi mai departe, e la fel de interesant …Engels conchide, recomandând
Prusiei “să pună mâna pe cel mai mare teritoriu posibil în Polonia occidentală” cu
intenţia declarată de a implanta aici coloni germani; cât priveşte restul populaţiei
(polonezi n.i.) ea “trebuia abandonată dezordinii sale, împinsă în flăcări, ţara
întreagă urmând a fi devorată”22. Tot în această lucrare ( a lui G.Watson, recenzată
în Aldine..) se mai prezintă un pasaj dintr-un articol al lui K.Marx “Revoluţie şi
contra-revoluţie în Germania, mart.1852) în care erau condamnaţi la pieire “aceste
populaţii muribunde, cehii, slovenii, dalmaţii etc.”.căci aceşti oameni ar trebui să se
supună verdictului fără apel a o mie de ani de istorie”orice regresie fiind exclusă”.
Este deci cu totul incorect să i se pună în seamă lui Fr.Ratzel toate
dezvoltările ulterioare – prea puţin sau deloc ştiinţifice - ale geografiei politice şi
geopolitice, abordări care au condus la legături “subţiri” - dar credibile pentru marea
masă a oamenilor (n.i.manipulaţi astfel) - între determinism, naţionalism şi rasism.
Răul cel mai mare însă l-a făcut geografiei, care a abandonat aproape total timp de
câteva decenii dezbaterea problemelor spaţiale (adesea conflictuale) generate de
relaţiile dintre state, probleme care au fost preluate cu nonşalanţă de diverşi
politologi recrutaţi, unii dintre ei din domeniul militar.23
Revenind la prima lucrare, cea care i-a adus celebritatea în
rândul geografilor, „Antropogeographie” să amintim că acel
determinism, acea dependenţă a societăţii, a omului de condiţile
naturale este mult mai temperat în volumul al 2-lea (apărut în 1891) în
care Ratzel atrage atenţia asupra importanţei – în cercetarea geografică
a unui spaţiu – a dezvoltării istorice a comunităţilor umane şi a
elementelor de cultură specifice acestora. El spunea că „aş putea
înţelege regiunea Noii Anglii/New England din NE SUA doar pe baza
hărţii şi a interpretării textelor de geografie fizică, dar această imagine
ar fi una incompletă şi în fond incorectă doarece nu aş lua în
considerare rolul imigranţilor puritani”.24

22
cf.Aldine, supliment România Liberă, 9 sept.2000
23
Într-o lucrare „eliberată” pe internet a unul cercetător militar român, se vorbeşte
de altfel de opiniile generalului Fr.Ratzel, fapt care arată cât de puternic au pătruns
ideile marelui geograf în rândul creatorilor de opinii politice şi militare.
24
A.Holt-Jensen, op.cit.,pag.32

21
 Este de subliniat un alt fapt şi anume că primul volum din
“Antropogeographie” apărut în 1882 a avut un impact mult mai mare
în lumea geografilor; acestea poate şi pentru faptul că el oferea, în
premieră, dovada clară a posibilităţilor geografiei de cercetare
sistematică a realităţilor umane terestre, a societăţii. Această lucrare a
asigurat de la început autorului un loc aparte în lumea ştiinţifică,
deoarece ea s-a dovedit a fi o întregire a geografiei lui Humboldt şi
Ritter25 . Şi pe bună dreptate,afirmă prof.S.Mehedinţi....” Fără
îndoială, în faţa timpului infinit şi a spaţiului iarăşi infinit (n.i.din
„Cosmos”-ul lui Humboldt) nu numai omul ca individ, dar chiar
specia noastră întreagă poate să fie puţin lucru. Cînd însă privim mai
de aproape economia micei noastre planete, peste care fiinţa omului
se ridică zi de zi ca un suveran, lucrul se schimbă; omul ni se
înfăţişează ca o parte esenţială. ... În acelaşi timp „cugetarea
geografilor se mai inspira şi din geografia comparată a lui Ritter...
care considerase, din contra, pe om nu numai o podoabă a
pământului, dar chiar ultimul scop al vieţii acestui organism cosmic.
După Ritter, planeta fusese înadins creată pentru om, era o casă de
educaţie a genului omenesc în vedrea pregătirii sale pentru o lume
superioară”26 . Astfel că putem spune ca omul trebuia să-şi locul său
meritat, echilibrat, în cercetarea geografică, lucru vizibil în
Antropogeografia lui Fr.Ratzel, o întregire şi o rectificare a
geografiei marilor săi predecesori, Humboldt şi Ritter. Prin
perspectiva oferită de Ratzel, „geografia a scăpat pentru întâia dată –
şi cred pentru totdeauna – de alternativa de a fi unilaterală, devenind
o roabă a ştiinţelor naturale, după cum era în primejdie cu şcolarii lui
Humboldt, sau de a deveni, cum mai fusese ea pe vremea lui Strabo, o
roabă a istoriei, cum se îndruma iarăşi cu ucenicii lui C.Ritter”.27
Am dat aceste extrase din prelegerea de acum 100 de ani
dedicată lui Fr.Ratzel de discipolul său, S.Mehedinţi, pentru a vedea
semnificaţia deosebită a acestei lucrări în smulgerea geografiei dintr-o
poziţie subalternă faţă de alte ştiinţe. Dacă în Europa era oarecum
normal, în geografia de peste ocean, în formare impactul acestei
lucrări a fost cu totul excepţional datorită unei audiente a cursurilor lui
Ratzel (fetele nu aveau voie pe atunci să studieze la Universitate !) am
numit-o pe (miss) Ellen Churchill-Semple. Ceea ce a creat
popularitatea lui Ellen Churchill-Semple, puţin obişnuită pentru un
geograf, a fost faptul că determinismul/environmentalismul propus de
ea (sprijinit pe ideile desprinse din vol.I al „Antropogeografiei”)
servea unor scopuri socio-politice, inclusiv “dreptului” americanilor/
yankee-ilor de a domina emisfera vestică, cu societăţile, mai puţin
dezvoltate, amerindiene şi hispano-americane. Câteva informaţii
despre această geografă americană sunt necesare.
Născută la Louisville(Kentucky) în 1863 studiază la Universitatea din
Leipzig cu Fr.Ratzel între 1891-1892, după ce, în prealabil a urmat cursuri de

25
S.Mehedinţi, 1943, op.cit.,pag.149
26
S.Mehedinţi, 1943, op.cit.,pag.150
27
S.Mehedinţi, 1943, op.cit.,pag.151

22
sociologie şi economie. Prima sa lucrare importantă “American History and its
Geographic Conditions”(1903) abordează în principal factorii geografici aflaţi “în
spatele” evenimentelor majore ale istoriei naţionale, între care războiul civil şi
avansarea frontierei spre vest. Deşi exagerează rolul factorilor naturali, lucrarea este
considerată şi în prezent drept una clasică a literaturii geografice americane. În 1908
face, la Ohio, următoarea afirmaţie emblematică pentru gândirea sa deterministă:
“Man is a product of the Earth’s Surface”.
Acest punct de vedere este pe deplin evidenţiat şi în altă lucrare, de mari
proporţii “Influences of Geographic Environment”(1911) subintitulată “On the
Basis of Ratzel’s System of Antropogeography” şi având un impresionat aparat
bibliografic (peste 1000 de referinţe!). Este interesant de văzut care sunt problemele
dezbătute în această lucrare, astfel că în continuare vom prezenta doar titlurile celor
17 capitole ale sale: I. Acţiunea (Operation) factorilor geografici în istorie(de-
alungul istoriei) – capitol care se deschide cu faimoasa afirmaţie – omul este
produsul suprafeţei Pământului. II. Clasele (Felurile, tipurile) infleunţelor
geografice.III.Societatea şi Statul în relaţie(legătură) cu teritoriul. IV. Mişcările
(deplasăriule) popoarele şi semnificaţia lor geografică. V. Localizarea/situarea
geografică. VI.Arealul geografic. VII.Graniţele/Limitele geografice. VIII. Popoarele
costiere (litorale). IX. Oceanele şi mările „inchise”. X. Relaţia omului cu apa. XI.
Antropogeogradfia râurilor. XII. Continentele şi peninsulele lor. XIII. Popoarele
insulare. XIV. Cîmpii, stepe şi deşerturi. XV. Barierele montane şi pasurile lor. XVI.
Influenţele mediului montan. XVII. Influenţele climatului asupra omului. 28
Miss Semple a desfăşurat o rodnică activitate didactică universitară, fiind
profesoară la University of Chicago şi Clark University (1906-1932) şi de asemenea,
una organizatorică, fiind prima femeie aleasă preşedinte al Asociaţiei Geografilor
Americani.
Alţi doi geografi de seamă – extraeuropeni- pot fi încluşi în
curentul determinist care a marcat geografia primelor decenii ale
secolului 20. Unul este american - Ellsworth Huntington (1876-1947),
celălalt australian – Griffith Taylor (1880-1963). Ambii au arătat că
prezenţa civilizaţiilor superioare în regiunile temperate (ale
latitudinilor medii) şi absenţa lor în regiunile tropicale este datorată
condiţiilor climatice. Ellsworth Huntington în lucrarea “The Pulse of
Asia” susţine că invaziile mongole şi manciuriene – popoare nomade,
de crescători de animale – sunt legate de modificări climatice. Un caz
oarecum aparte îl reprezintă Gr.Taylor, ale cărui vederi deterministe
privitoare la popularea Australiei (el susţinea că cei nou veniţi se vor
îndrepta cu precădere spre regiunile cu climă temperată şi
subtropicală) veneau în contradicţie cu politica oficialităţilor
australiene interesate în colonizarea întregului teritoriu. Acest conflict
de idei a avut repercursiuni neplăcute pentru G.Taylor, el fiind
forţat,în 1928, să emigreze în SUA de unde s-a stabilit, pentru mai
mulţi ani, în Canada. În exil, el a continuat să susţină că nu este un
determinist de modă veche ci unul care îşi baza punctele de vedere pe
cunoaşterea ştiinţifică a condiţiilor concrete ale mediului geografic.
Este interesant de arătat că spre sfârşitul vieţii (1950) Taylor a
avut satisfacţia acceptării de către oficialităţile auatraliene a

28
pe internet se găsesc, accesând titlul lucrării, detalii privind conţinutul capitolelor
respective, astfel că ne putem face o impresie asupra extraordinarului efort depus de
autoarea americană pentru a sintetiza informaţii de dintre cele mai diverse (de la
rase, religii, formaţiuni politice la demografie, istorie, geologie şi hidrografie – între
altele) referitoare la, practic, toate marile (şi mai micile) regiuni ale globului.

23
observaţiilor sale privitoare la relaţiile dintre condiţiile naturale şi
procesul de impopulare a Australiei. Mai mult decât atât i s-a permis
să revină în ţară unde a fost primit ca un adevărat erou naţional (i s-a
dedicat chiar şi un timbru poştal cu chipul său, dată fiind şi vârsta
rotundă pe care o implinea, 70 de ani). În volumul “Geography in
Twentieth Century” (apărut sub îngrijirea sa la Londra în 1951)
spunea : “Acum 30 de ani am prezis viitoarea distribuţie spaţială a
populaţiei Australiei…Am satisfacţia că deducţiile mele bazate doar
pe analiza condiţiilor de mediu s-au dovedit pe deplin adevărate şi
recunoscute de lumea ştiinţifică din ţara mea”29.

3.5. P.Vidal de la Blache şi direcţia regională în

antropogeografie/geografia umană

Revenind în Europa trebuie evidenţiat un fapt mai puţin

obişnuit şi anume că acest curent determinist a fost criticat în chiar
ţara de origine a fondatorului său, am numit Germania. Cel mai
proeminent opozant s-a dovedit a fi Alfred Hettner (1859-1941) care
de la început s-a arătat preocupat, chiar intrigat de ideea dependenţei
omenirii (în dezvoltarea sa) de condiţiile naturale. Încă din 1907, la
numai trei ani de la dispariţia lui Fr.Ratzel el afirma că în privinţa
influenţei naturii asupra omului avem de a face cu posibilităţi şi nu cu
certitudini (determinări). În monumentala sa lucrare “Die Geographie,
ihre Geschihte, ihren Wesen und ihren Methoden”(Geografia – istoria
sa, natura sa, metodele sale) publicată la Breslau/Wroclaw în anul
1927 spunea între altele:”sinteza geografică este distorsionată atunci
când natura este privită ca dominantă iar omenirea ca dependentă,
subsidiară.
Cel mai însemnat teoretician al geografiei secolului 20 (după
unele opinii) Al.Hettner mai afirma că “prima obligaţie a geografiei
contemporane este să construiască o punte peste prăpastia care s-a
creat în ultima parte a secolului al 19-lea între ştiinţele naturii şi
ştiinţele sociale”. În acest context el aprecia că geografia regională
(Länderkunde) devine partea cea mai importantă,crucială chiar, a
geografiei.
Acesta convingere, acest crez ştiinţific, este şi rezultatul, credem,
cercetărilor de teren întreprinse timp de peste trei decenii pe patru continente (de la
Chile, Patagonia şi Columbia, 1882-84, la Rusia 1897, Africa de Nord 1911 şi Asia
1913-14) cu particularităţi regionale clar conturate (atât de elementele cadrului
natural cât şi ale celui socio-uman). A fost profesor la Universitatea din Heidelberg
(1899-1928), unde a creat o adevărată şcoală de geografie regională. În afara lucrării
amintite a publicat o „Geografie regională comparată” (Vergleichende Länderkunde,
4 volume, 1933-35) şi tutelat (ştiinţific) impresionantul „Tratat al Ştiinţei
Geografice” (Handbuch der Geographischen Wissenschaft 11 volume, ultimul
apărut în plin război, în 1940)
Opinia lui Al.Hettner,după care în relaţiile om-mediu “nu
există determinări ci numai posibilităţi” a fost puternic argumentată de
L.Febvre, istoric francez , în lucrarea “La Terre et l’evolution

29
A.Holt-Jensen, op.cit.,pag.33

24
humaine” publicată în 1922 (ediţia engleză, 1925,London). Această
abordare antideterministă numită de el “posibilism”, a fost
popularizată şi prin celebra şi lapidara formulare a lui Paul Vidal de la
Blache: “natura oferă, omul dispune”.
De altfel rădăcinile posibilismului nu se află în Germania ci în
Franţa, el fiind propagat atât de P.V.de la Blache (1845-1918) cât şi de
Jean Brunhes(1869-1930). Posibiliştii, francezi sau de aiurea, nu
negau faptul că natura impune limite activităţilor antropice dar arătau
că – într-o anumită acţiune - opţiunea umană este mai importantă
decât limitele impuse de natură. Acum, la mai bine de 100 de ani,
putem aprecia că posibilismul era în fond un determinism mai nuanţat,
meritul principal al acestuia fiind aprecierea societăţii ca factor activ,
dinamic al modificării peisajelor geografice.Din această viziune
antropocentrică s-au dezvoltat noi direcţii în geografia umană care au
dus mai întâi la conturarea geografiei culturale şi mai târziu dar cu mai
multă vigoare, a geografiei sociale30.
Paul Vidal de la Blache, considerat al doilea întemeietor al geografiei
umane, şi-a început cariera universitară la Nancy (1873), la 28 de ani, ca titular al
disciplinelor istorie şi geografie. În 1875 devine profesor universitar de geografie,
tot la Nancy, ulterior stabilindu-se la Paris, unde va preda geografia la Ecole
Normale Superieure (1877-1898) şi apoi la Sorbona, punând totodată bazele şcolii
franceze de geografie umană. Istoric la origine, cu o vastă cultură istorică şi
filosofică, P.Vidal de la Blache se orientează spre geografia umană, cam în acelaşi
timp cu Ratzel (1872), influenţat fiind de corifeii geografiei moderne, A.Von
Humboldt şi C.Ritter.31 A călătorit mult prin Europa şi spaţiul mediteranean
adiacent, asistând între altele şi la inaugurarea canalului Suez (1869), eveniment
epocal ce i-a arătat tânărului bursier al şcolii arheologice din Atena valenţele
extraordinare ale geografiei umane contemporane. A cules mult material informativ,
căutând să obţină confirmarea principiilor sale antropogeografice. Problemele
principale ale geografiei umane le-a dezvoltat într-o serie de articole publicate în
„Annales de Geographie”, al cărei fondator a fost (1891). Contribuţiile teoretice au
fost publicat postum de ginerele său Emm.de Martonne, în volumul Principes de
Géographie Humaine (1922).
Profesorul a fost nu doar creatorul geografiei umane în Franţa ci şi
„magistrul necontestat al unei pleiade de discipoli”32 între care A.Demangeon,
R.Blanchard, C.Vallaux, J.Sion, M.Sorre ale căror lucrări de doctorat33 rămân şi azi
adevărate modele de geografie regională. Profesorul însuşi se remarcă printr-o serie
de lucrări între care Tableau Géographique de la France şi La France de l’Est,
ultima un adevărat cântec de lebădă, apărută fiind în 1917. În această lucrare este
prezentată de o manieră holistă, integratoare, starea şi dinamica peisajelor (rurale şi
preindustriale cu precădere) din Alsacia şi Lorena34. Apariţia sub titlul de mai sus, în
plin război a dat lucrării şi o puternică nuanţă patriotică, dincolo de valenţele
ştiinţifice şi literare de excepţie; P.V.de la Blache s-a dovedit astfel un geograf
patriot care nu a uitat că a plecat din Nancy, oraş devenit capitala acelei părţi din

30
vezi şi E.Jones, J.eyles, 1977, Introduction to Social Geography, Oxford
University Press, pag.27
31
N.Al.Rădulescu, 1947,op.cit.,pag.12
32
N.Al.Rădulescu, op.cit.,pag.12
33
Este vorba de monografiile dedicate următoarelor regiuni istorice: La Picardie, ,La
Flandre, La Basse Bretagne, La Normandie, Les Pyrennées.
34
O prezentare a situaţiei actuale – 1917- a celor două provincii nici nu se putea
face sub numele ales deoarece la acel moment Alsacia şi Lorena erau din 1871 în
componenţa Imperiului German.

25
Alsacia rămasă în componenţa statului francez.. Se poate spune că Vidal la Blache
prin lucrările sale şi prin discipolii săi a dat semnalul elaborării monografiilor
complexe regionale, modelul fiind însuşit de geografi din toată lumea. Se stinge din
viaţă la 5 mai 1918, lăsând neterminată lucrarea teoretică amintită mai sus
(Principes...).
De la începutul carierei sale s-a dovedit un adversar al
determinismului, al manierei de a opune natura – omului, de a privi
omul ca fiind dominat de către natură. El spunea că nu este normal să
trasezi limite, graniţe între fenomenele naturale şi cele
culturale(antropice), deoarece acestea trebuie privite ca unite şi
inseparabile. P:Vidal de la Blache considera pe om drept un „agent
natural” care modelează suprafaţa pământului, sarcina geografiei
umane fiind de a cerceta „acţiunea acestuia şi stigmatele pe care le-a
imprimat pe faţa acestuia, ocupaţia de atâtea ori seculară”35.
P.V.de la Blache ne arată că într-o regiune populată natura este
modificată în mod semnificativ, cu atât mai mult cu cât nivelul culturii
materiale al comunităţii trăitoare acolo este mai înalt. A devenit
practic imposibil, mai spunea P.V.de la Blache, să studiezi peisajul
natural separat de cel antropizat. În decursul timpului “omenirea şi
natura s-au adaptat fiecare asemenea melcului şi cochiliei…Relaţia
societate-natură a devenit atât de strânsă, de intimă, încât nu mai este
posibil să deosebeşti influenţa omului asupra naturii de cea a naturii
asupra omului”. Şi mai departe „ faptele geografiei umane se ataşează
unui ansamblu terestru (n.i. sunt legate de un anumnit ansamblu
teritorial...) şi nu sunt explicate decât prin el(s.n.i.)”.36
Se ajunge astfel la celebra formulă a genurilor viaţă (genres de
vie) care reprezintă răspunsul cel mai direct al geografiei franceze la
determinismul promovat (direct sau insidios) de şcoala germană a lui
Ratzel. Spaţiul în care o asemenea relaţie foarte strânsă între natură şi
om s-a conturat de-a lungul secolelor constituie o regiune, iar studiul
regiunilor, fiecare dintre ele unică, trebuie să fie principala sarcină a
geografului. Se observă că P.V.de la Blache se află în consonanţă cu
Al.Hettner atunci când consideră geografia regională drept nucleu al
geografiei (punând astfel, geografia sistematică într-o poziţie
secundară).
Metoda de cercetare – cu accent pe aspectele regionale – se
pretează cel mai bine studierii spaţiilor care nu au cunoscut revoluţia
industrială, a acelor zone în care modernismul nu a pătruns şi în care
modul de viaţă tradiţional este dominant. În aceste spaţii comunităţile
se află în strânsă asociere cu natura şi îşi pot obţine marea majoritate a
produselor din spaţiul respectiv.
Partea cea mai redutabilă a geografiei umane vidaliene rămâne
însă celebrele „genres de vie”, expresie aproape intraductibilă
deoarece ea exprimă mai mult decât simplul mod de viaţă/gen de viaţă
(cum ar suna în limba română.). De altfel în literatura geografică (şi
etnografică) de limbă engleză se foloseşte expresia în original şi nu
35
Apud N.al.Rădulescu, op.cit.,pag.12
36
P.Vidal de la Blache, 1922, Principes de Géographie Humaine, Armand Colin,
pag.5

26
traducerea de rigoare. Apărut spre sfârşitul sec.18 şi consacrat în
geografie de A.Guyot - geograful elveţian discipol al lui C.Ritter şi
primul profesor de geografie la o universitate americană - într-o
lucrare din 1849, conceptul de „genre de vie” este folosit prima oară
de o manieră uşor imprecisă de P.Vidal de la Blache în teza sa de
doctorat dedicată epocii lui Marco Polo. Analizând ulterior (după
1880) lumea mediteraneană işi cristalizează ideile proprii prin
asocierea sistematică a mediului, genului de viaţă întâlnite, specifice
diferitelor ţinuturi37.Acest concept exprimă cultura (în sensul cel mai
larg, material şi spiritual) al popoarelor şi societăţilor neafectate de
industrializare (premoderne). El are calitatea de a îmbrăţişa/cuprinde
într-o singură expresie identitatea spaţială şi cea socială desemnând
grupurile umane a căror identitate socială, economică şi spirituală se
imprimă în peisaj. Cu această semnificaţie „genre de vie” s-a
transformat într-o modalitate favorită vidaliană de analiză spaţială şi –
pe cale de consecinţă – unul din conceptele cele mai larg utilizate în
perioada clasică a geografiei franceze (1918-1968). Genurile de viaţă
nu sunt doar puternici factori geografici (vezi modul de viaţă agricol
sau cel pastoral care au redus numărul speciilor vegetale naturale prin
defrişări, desecări, irigaţii şi alte intervenţii în mediul natural) dar ele
sunt de asemenea şi agenţi formativi sociali. Eile creează şi întreţin în
rândul oamenilor adesea în acelaşi ţinut, doesebiri sociale care, în
starea „tot mai tulbure, de amestec” în care se cufundă (cf.P.Vidal de
la Blache) tot mai mult naţiunile civilizate, ele echilibrează şi vor
sfârşi prin a domina deosebirile etnice38
O idee importantă a marelui geograf francez este că deşi
fiecare regiune dă posibilitatea unui anumit gen de viaţă (genre de
vie), cu timpul se formează domenii de civilizaţie care absorb mediile
locale impunându-le „o ţinută generală”. Astfel o formă de civilizaţie
(chineză, islamică, indiană ş.a.) devine un izvor de forţe care
acţionează independent de condiţiile imediate ale mediului. Se
observă că o regiune oarecare nu determină în mod exclusiv felul de
viaţă al omului, ci îi pune la dispoziţie anumite posibilităţi, pe care el
le realizează sau nu după îndemnul însuşirilor lui şi desigur sub
influenţa unor factori externi (precum civilizaţiile superioare din

37
Un adevărat articol programatic dedicat acestui subiect este publicat în 1911 în
Annales de Geographie,20, pp.193-212 şi 289-304. Reţinem din acest studiu
următorul fragment: „Les genres de vie s’inscrivent dans des cadres généraux, qui
sont les grandes régions naturelles dont il sera question ailleurs; ils représentent
quelque chose de distinct. Ils ont une autonomie qui s’attache à la personne humaine
et la suit. Ce n’est pas seulement le Bédouin et le Fellah qui s’estiment de
complexion différente, c’est le pasteur valaque (s.n.i.) et le cultivateur bulgare;
c’est, jusque sur nos côtes, le marin et le paysan. L’âme des uns semble forgée d’un
autre métal que celle des autres. C’est que les genres de vie, tels qu’ils ont prévalu
sur de grandes étendues terrestres, sont des formes hautement évoluées, qui, sans
avoir assurément la fixité des sociétés animales, représentent aussi une série
d’efforts accumulés, aujourd’hui cimentés. L’homme este un être d’habitude(s.n.i.)
encore plus que d’initiative (pag.303).
38
P.Vidal de la Blache, 1911, Les genres de vie dans la geographie humaine,
Annales de Geographie,20,pag.304

27
jur...). Evoluţionist convins, el consideră fenomenele actuale de
geografie umană ca stadii ale unei lungi evoluţii, evoluţie pe care –
pentru a explica un anumit peisaj, regional, local – o analizează
mergând până la originile ei, la preistorie care se dovedeşte un bogat
izvor de fapte pentru disciplina noastră.
În introducerea la „Principii de Geografie umană” - lucrare
apărută postum (sub îngrijirea ginerelui său Emm.de Martonne.) -
intitulată Sensul şi obiectul geografie umane, P.Vidal la Blache
dezvoltă conceptul de geografie umană, care privit mai îndeaproape
este foarte apropiat de cel al antropogeografiei lui Fr.Ratzel, „piatra de
încercare” şi „trăsătura de unire” constituind-o percepţia omului în
context regional. Pe lângă acest fapt, regional, geografia umană are
posibilitatea, printr-o cunoaştere intimă, aprofundată a relaţiilor care
unesc ansamblul lumii vii, de a afla modalitatea de a scruta
transformările actuale, în curs de desfăşurare precum şi pe cele
previzibile. Forţa actuală de modificare este incomparabil mai mare
decât s-a putut realiza şi i magina până în prezent. Omul este acum
stăpân al distanţelor şi are alături întreaga ştiinţă, toate cuceririle
acesteia. Efectele asupra mediului (ale intervenţiiolor antropice n.i.)
vor fi mult mai ample. Operele de transformare sau de restaurare sunt
acum în puterea omului39. Avem în această din urmă afirmaţie,
suficient de clară nuanţa posibilistă a gândirii antropogeograficei
vidaliene. Omul are posibilitatea de a modifica parametrii cadrului
natural, în sens pozitiv sau negativ.
Dar P.Vidal de la Blache mai este important pentru disciplina
noastră şi dintr-un alt motiv. Dacă Fr.Ratzel a creat noţiunea de
antropogeografie (1882), iar Elisée Reclus pe cea de geografie socială
(1884, cu o semnificaţie sensibil diferită de cea din zilele noastre n.i.)
P.Vidal de la Blache este cel care foloseşte pentru prima oară
expresia, sintagma „geografie umană”. S-a întâmplat în anul 1903,
într-o lucrare ce deschide o colecţie intitulată „Tablouri ale Franţei” şi
în care din asemănarea Franţei cu o persoană, din personalizarea
Franţei, P.V.de la Blache simte nevoia ca acelui segment al geografiei
- care descrie o asemenea personalitate (geografică, aşa cum sunt şi
vor fi toate regiunile individualizate după modalitatea unică de
combinare a elementelor/factorilor geografici n.i.) - să-i spună
geografie umană (geografia unei persoane...).
Dintre discipolii lui Vidal la Blache se evidenţiază în primul
rând Jean Brunhes (1869-1930), autorul a două lucrări de mare
importanţă pentru geografia umană: “La Geographie Humaine”(1910)
şi “La Geographie Humaine de la France” (2 vol.,1920, 1926). Reţine
atenţia cu deosebire prima lucrare ce prezintă un profund caracter
metodologic, o sinteză franceză asupra domeniului geografiei umane,
o replică la “Antropogeografia” lui Fr.Ratzel. Ea s-a bucurat de o bună
primire în lumea ştiinţifică fiind premiată de Academia Franceză şi de
către „Societatea de Geografie din Paris” (cea mai veche din lume,
1825) şi fiind tradusă în limba engleză imediat după primul război
39
P.Vidal de la Blache, 1922, op.cit.,pag.15

28
mondial(1920) având astfel un profund impact în lumea geografică
anglo-saxonă.
J.Brunhes s-a născut la Toulouse la 25 octombrie 1869, fiind unul din
studenţii favoriţi ai lui P.Vidal de la Blache la Şcoala normală superioară din Paris.
Doctoratul îl obţine cu două teze:„teza mare/principală” de geografie umană priveşte
irigaţiile din Peninsula Iberică şi Africa de Nord, tipărită în 1904 iar teza mică de
geografie fizică, redactată în limba latină, abordează aspecte ale eroziunii spaţiilor
cultivate. A fost un timp profesor de geografie la universităţi din Elveţia (Freibourg,
Lausanne), după care, în 1912, revine în Franţa, fiind titularul catedrei create special
pentru el – catedra de geografie umană – la Collège de France, unde a funcţionat
până în anul morţii sale(1930). A călătorit în toată lumea (Europa, Africa, Extremul
Orient, Rusia, Indochina, Alaska ş.a.), experienţa dobândită folosind-o şi în predarea
cursurilor, de altfel foarte frecventate, numai la prelegerile lui H.Bergson fiind un
auditoriu atât de numeros40.
Lucrarea lui J.Brunhes aduce un plus de rigoare ştiinţifică, de
sistematizare mai profundă a materialului imens antropogeografic,
rigoare ce lipseşte “Antropogeografiei” lui Ratzel. În chiar primul
capitol el precizează ce se înţelege prin geografie umană şi care sunt
relaţiile dintre geografia fizică şi geografia umană41. Prin geografie
umană el înţelege studiul acelei categorii de fenomene geografice
rezultate în urma activităţii umane (fapte de o mare varietate)
„înglobate în cadrul (spaţial n.i.) al geografiei fizice. El stabileşte în
continuare trei grupuri mari de fapte geografice “esenţiale” şi anume
:1. cele ce ţin de ocuparea neproductivă a pământului (locuinţele,
drumurile);2. Faptele ce ţin de “cucerirea vegetală şi animală,
agricultura şi creşterea animalelor; 3. Faptele economiei “distructive”
în speţă defrişările şi desţelenirile precum şi modificarea structurii
fondului animal (prin vânătoare, zootehnie ş.a.) precum şi exploatările
resurselor de subsol42 În această structură el introduce “colateral” şi o
serie de alte elemente de mare valoare geografică precum circulaţia (
apropo de drumuri), nomadismul (când analizează creşterea
animalelor) şi aglomeraţiile urbane (când tratează problema
valorificării resurselor carbonifere.43
În acelaşi timp lucrarea lui J.Brunhes se înscrie pe linia trasată
de Fr.Ratzel prin analiza extrem de detaliată a raporturilor dintre
societate şi mediu, adevărata sarcină a geografiei umane (în viziunea
fondatorilor acesteia, inclusiv P.Vidal de la Blache).
Al doilea mare discipol al lui P.Vidal de la Blache este Albert Demangeon
(1872-1940) autor şi el a două lucrări cu rezonanţă şi anume “La Picardie”(1905) –
un exemplar studiu de geografie regională, în manieră vidaliană – şi “Problemes de
geographie humaine”(1942, postum)44. Ultima lucrare are şi un evident caracter
metodologic, evidenţiind şi ţelul principal al geografiei umane şi anume “studiul
raporturilor grupurilor umane (ale comunităţilor n.i.) cu mediul geografic”.
Dintre ceilalţi discipoli, se evidenţiază Max Sorre care aprofundează o direcţie
mai puţin conturată în geografia vidaliană şi anume cea care conduce spre geografia

40
N.Al.Rădulescu, op.cit.,pag.15
41
J.Brunhes, 1925, La Géographie Humaine ,Librairie Felix Alcan, Paris,I,
troisième edition, pag.1-5.
42
J.Brunhes, 1925,op.cit.,.pag.V-VI
43
Pentru ultima situaţie a se vedea J.Brunhes op.cit.pag.534-563
44
este de amintit că prof.V.Tufescu a efectuat un stagiu de „perfecţionare” (era deja
doctor în geografie) pe lângă Al.Demangeon.

29
socială. Abordând, între altele, problema diferenţierilor socio-spaţiale Max Sorre
consideră că definiţia dată spaţiului social de sociologul E.Durkheim (ca fiind
substratul, cadrul grupurilor sociale n.i.) este prea restrictivă deoarece de multe ori
condiţiile naturale(de mediu) influenţează diferenţierile sociale; de aceea el
consideră că acel substrat social durkheimian ar trebui să incorporeze (s.n.i.) nu
doar mediul social ci şi pe cel natural (fizic) completând astfel conţinutul ştiinţific al
spaţiului social45.
Ideile şcolii geografice franceze, promotoare ale
posibilismului, au pătruns şi pe continentul american unde principalii
săi promotori au fost Isaiah Bowman (1878-1950) şi Carl Sauer
(1889-1975).
Primul dintre ei, I.Bowman născut în Canada (Waterloo, Ontario) după
studii la Harvard şi Yale (unde în 1909 îşi ia doctoratul şi activează ca profesor de
geografie, 1905-1915) devine director al American Geographic Society, calitate în
care s-a remarcat prin iniţierea elaborării hărţii emisferei vestice(scara 1:1 milion).
Tot el patronează traducerea lucrării lui J.Brunhes (“La Géographie Humaine”) un
adevărat îndreptar de studiere non-deterministă a realităţilor spaţiale nord-
americane. Consilier principal – pentru probleme teritoriale - al preşedintelui
Woodrow Wilson în timpul conferinţei de Pace de la Paris (1919), Bowman a
căpătat notorietate în problemele de geografie politică. A activat în acest domeniu şi
în timpul ultimului război mondial. Dintre lucrările sale se remarcă “South
America”(1915), “The New World:Problems in Political Geography”(ed.a patra,
1928).
Carl Sauer (1889-1975), (n.Warrenton,Missouri), după studii (inclusiv
doctoratul, 1915) la Universitatea din Chicago, activează ca profesor de geografie la
University of Michigan (1915-1922) şi la University of California (Berkeley, 1923-
1957). La Berkeley el creează un departament/ catedră de geografie cunoscut(ă) prin
cercetarea contribuţiei societăţii umane la “făurirea” mediului geografic. Carl Sauer
este considerat fondatorul, părintele, geografiei culturale, ramură importantă a
geografiei umane, mai ales pe continentul american. A fost preşedinte al Asociaţiei
Geografilor Americani (1940, preşedinte de onoare 1955) şi membru de onoare al
mai multor societăţi de geografie (scoţiană, olandeză, finlandeză, mexicană ş.a.).
Principalele sale lucrări sunt “The Morphology of Landscape”(1925) – un studiu
programatic ce stă la baza geografiei culturale actuale şi “The Early Spanish
Main”(1966) în care evidenţiază modificările intervenite în peisajul continentului
american după colonizarea europeană.

3.6.Concluzii privind etapa antropogeografiei/geografiei

umane clasice

Vorbind de Fr. Ratzel, P. Vidal de la Blache şi de discipolii

lor, despre determinism şi posibilism vorbind în fapt despre geografia
umană în sensul modern al cuvântului şi evoluţiile sale timp de a mai
bine de o jumătate de veac.
Aminteam în prelegerea inaugurală că geografia
umană/antropogeografia reprezintă acea parte a geografiei implicată în
studierea/ cercetarea oamenilor, mai precis a activităţilor acestora, a
structurilor sociale (economice, sociale, culturale şi politice) în
contextul lor spaţial. Geografia umană are, de asemenea, în vedere
modalităţile în care oamenii interacţionează cu mediul natural. Acest

45
I.Nicolae, 2003, Geografie socială, note de curs (mss).

30
din urmă aspect a fost de altfel, principala direcţie de evoluţie până la
cel de-al doilea război mondial.
Am arătat cum geografia umană a apărut ca domeniu distinct,
inclusiv academic spre sfârşitul secolului al 19-lea, dar nu trebuie să
uităm că o contribuţie importantă la autonomizarea studiului geografic
al omenirii a adus-o C.Ritter, unul din cei doi fondatori ai geografiei
moderne. Şi, de asemenea, trebuie să avem în vedere evoluţia, de
ansamblu a geografiei, preocupate de conturarea unei imagini noi (de
veritabilă ştiinţă) în ochii factorilor de decizie politici şi academici,
spre a depăşi imaginea clasică a geografiei, segment esenţial al
cunoaşterii umane identificat mai frecvent cu descoperirea de noi
tărâmuri ale planetei şi mai rar cu un paravan (onorabil) pentru
expansiunea colonială sau cu un depozitar al povestirilor, relatărilor de
călătorie.
In acest context primele studii de geografie umană, în speţă
studierea fiinţelor umane în relaţii cu locurile, au urmat două abordări
principale. Prima a fost prin intermediul geografiei regionale (vezi şi
modelul propus de şcoala franceză vidaliană) care, deşi distinctă de
geografia umană (având o consistentă componentă fizico-geografică)
era foarte strâns asociată cu aceasta . Geografii regionalişti erau
preocupaţi pe de o parte să identifice regiuni care prin caracterele lor
proprii să se deosebească de alte regiuni, şi pe de altă parte să studieze
factorii care conduc la astfel de variaţii spaţiale, regionale,.
Pentru mulţi geografi, aşa cum afirma marele geograf
american R.Hartshorne ( 1899-1992) dezvoltarea geografiei regionale
era importantă deoarece ea oferea, furniza dacă putem spune aşa, un
unic obiect de studiu geografic. În plus şi acesta este un lucru la fel de
important, ea, geografia regională oferea cadrul sintetizării aspectelor
fizice şi umane ale geografiei, fără să impună o anumită direcţionare,
un anumit accent, fie pe latura fizică, naturală, fie pe cea umană,
antropică. Pentru acest motiv creator de unitate a ştiinţe noastre,
inclusiv în mediile academice (unitate necesară în competiţia cu alte
discipline) geografia regională a fost, sub diferite forme concrete, în
prima jumătate a secolului 20, baza învăţământului geografic
Al doilea tip de demers dezvoltat de unii geografii”timpurii”,
mai ales în SUA a fost cel determinist, environmentalist. Premisele
erau favorabile unui astfel de demers- ţara dintre Atlantic şi Pacific şi
dintre Marile Lacuri şi Golful Mexic constituia un cadru propice
pentru asemenea cercetări, având o natură impresionantă prin
dimensiuni şi aspecte geografice, diferite în bună măsură faţă de
realităţile geografice europene. Mai mult, mediul fizic juca şi joacă un
rol important în geografia regională; spre exemplu solul şi clima
influenţează în mod clar, evident, tipul de agricultură practicat, iar
prezenţa unor mari depozite de cărbune poate avea o mare importanţă
în localizarea activităţilor industriale.
Determiniştii au ridicat însă rolul mediului la o poziţie
dominantă în raport cu societatea. Influenţaţi de ideile evoluţioniste
emise de Ch.Darwin ei au afirmat că mediul, condiţiile fizice

31
determină nu numai activităţile oamenilor dar şi felul, aspectul viaţa şi
dezvoltarea oamenilor înşişi.Din analiza influenţelor cadrului natural
miss Ellen Churchill-Semple, E. Huntington ş.a. au tras o serie de
concluzii în esenţa lor rasiste despre popoarele din diferite părţi ale
globului. O interesantă dezvoltare a ideilor ratzeliene deterministe este
cea a geopoliticii, în care avem de a face cu o exacerbare a rolului
poziţiei geografice, al civilizaţiei unor popoare sau părţi ale lumii,
elemente care ar dirija comportamentul politic al statelor (lucrurile
sunt ceva mai complicate ,dar aceasta este esenţa). Mai ales acel
concept de „spaţiu vital”(lebensraum) s-a constituit justificarea/
argumentarea „ştiinţifică” a declanşării celui de al doilea război
mondial de către Germania nazistă (superioritatea rasei germane,
trăitoare într-un spaţiu suprapopulat - Germania învinsă în primul
război mondial - în timp ce la răsărit vaste întinderi erau slab populate
de o rasă inferioară, care nu merita să trăiască în libertate.!!..). Acel
„Drang nach Osten” s-a dovedit catastrofal pentru poporul german (şi
nu numai) şi a avut drept consecinţă geografică/geopolitică fracturarea
Europei pentru aproape o jumătate de veac, timp în care Estul şi
Vestul continentului s-au aflat separate printr-o „cortină de fier”.
Efectele ei sunt vizibile şi în prezent.
In Europa geografii de marcă, cu prestigiu, au respins în mod
clar determinismul ca modalitate de abordare a relaţiilor dintre om şi
mediul natural, geografic, relevând însă faptul că influenţa mediului
asupra omului rămâne totuşi foarte importantă (dar nu determinantă)!
Europenii, mai ales francezii au dezvoltat posibilismul environmental
după care mediul constrânge, influenţează activitatea umană, fără însă
a o determina, în condiţiile în care fiinţele umane modifică prin
acţiunile lor (tot mai „penetrante” pe măsura îmbunătăţirii
tehnologiilor) mediul natural, până la distrugerea practic a acestuia,
desigur punctual, local.
Disputa ştiinţifică dintre determinişti şi posibilişti - una din
principalele caracteristici ale geografiei umane din primele decenii ale
secolului al 20-lea – îşi pierde, spre sfârşitul anilor ’30, din consistenţă
din cauza lipsei unei rigori ştiinţifice minimale precum şi a apariţiei
nazismului care prin consecinţele nefaste asupra omenirii (declanşarea
celui de al doilea război mondial) a condus la discreditarea
determinismului. Şi astfel, prin dispariţia unuia dintre combatanţi,
disputa a fost abandonată fără a se pronunţa numele învingătorului.
În paralel cu această dispută, asistăm în această perioadă
(prima jumătate a secolului 20), la dezvoltarea studiilor separate a
aspectelor fizice şi a celor umane ale regiunilor, studii care au
imprimat un nou curs geografiei sistematice. Se conturează
subdiscipline în cadrul geografiei umane – geografia economică,
geografia socială, geografia politică – subramuri care îşi formează şi
dezvoltă domenii de cercetare proprii. Aceste trei mari subramuri ale
geografiei umane se divizează la rândul lor în mai multe specializări
(ex. în geografia economică : geografia agriculturii, geografia
industriei, geografia transporturilor ş.a.). Totuşi, elementele esenţiale

32
ale geografiei au rămas aceleaşi astfel că anii ’3046 şi primii ani
postbelici au reprezentat o perioadă de stabilitate în geografia umană.
La această stabilitate au contribuit şi eforturile de constituire a
unui aparat teoretic propriu antropogeografiei, inclusiv precizarea
limitelor şi a obiectului de cercetare. S- afirmat, şi pe bună dreptate
credem, că geografia umană va avea întotdeauna deschisă problema
limitelor ei, dată fiind extraordinara varietate şi intensitate a relaţiilor
om-natură dar şi a relaţiilor din interiorul societăţii umane, factorul
geografic cel mai important în vremurile noastre. Sunt aduse în
perioada analizată de noi, o serie de argumente în delimitarea mai
precisă a câmpului geografiei umane.
Un cunoscut geograf interbelic, Otto Maull afirma că
antropogeografia are ca obiect studiul geografic al omului şi al
activităţii lui, aceşti doi factori fiind studiaţi/cercetăţi în raport cu
peisajul, iar Pierre Deffontaines (ginerele lui J.Brunhes) spunea, la
rândul său că geografia umană se ocupă cu diferenţa dintre peisajul
umanizat şi peisajul natural, cu ceea ce a contribuit omul în decursul
mileniilor la schimbarea înfăţişării naturale a peisajului. Ea este aceea
care adună toate dovezile privind prezenţa omului pe glob47.
Un interesant punct de vedere exprimă geograful român
N.N.Orghidan, cunoscut mai mult prin lucrările sale de
geomorfologie, într-un studiu apărut postum (el s-a prăpădit în 1942)
dedicat antropogeografiei. El afirmă în partea finală a acestuia
următoarele: „Inconsistentă, confuză şi vastă, antropogeografia va
rămâne contestată atâta vreme cât ea nu va reuşisă se grupeze în jurul
unor puncte de vedere precise şi proprii, trcând de la starea haotică de
nebuloasă, la cea coerentă de sistem. Cînd materialul imens pe care l-a
acumulat va fi triat şi ales, lăsându-se la o parte tot ce e inutil şi când
va apare densă şi cu contururile degajate, geografia umană, cantonată
într-o zonă unde spiritul se articulează cu materia (foarte frumoasă
imaginea n.i.) va lăsa să se întrevadă deopotrivă, dincolo de formulele
riguroase şi expresia ei sobră, servituţile terestre ale umanităţii şi
fermentul de spirit încolţit în pământ...Geografia umană trebuie să-şi
limiteze atenţia la faptele umane care au o însemnătate terestră,... ea
trebuie să privească omenirea numai sub aspectul ei de înveliş
planetar”48
În acest context destul de complicat, neclar s-au aflat geografic
care au căutat să desprindă o serie de elemente de ordin general,
principii cu caracter de legităţi. Este cazul lui Otto Maull49 care – după
ce afirmă că natura geografiei umane nu-i îngăduie să aibă – ca de
altfel toate ştiinţele despre om – legi care se pot exprima în formule
matematice, stabileşte şase principii: principiul cauzalităţii (afirmat şi

46
în care apar şi contribuţii precum cele ale lui W.Christaller (1933) legate de
modelarea reţelelor de aşezări, aspect ce se va impune în atenţia geografia abia peste
două decenii (vezi modulul următor).
47
apud N.Al.Rădulescu, op.cit.pag.21-22.
48
Apud. N.Al.Rădulescu, op.cit.,pag.22
49
N.Al.Rădulescu, op.cit.,pag.26-27

33
de întemeietorii geografiei moderne, Al.von Humboldt şi C.Ritter),
principiul importanţei factorilor intermediari (în cercetarea relaţiilor
om-mediu s-a onservat că acestea nu se porduc mai niciodată
nemijlocit, existând de obicei factori intermediari care le înlesnesc; ei
sunt cuprinşi acum sub numele generic de tehnologie...), principiul
variabilităţii relaţiilor (legăturile om – peisaj nu rămân permanent
aceleaşi, deoarece primul îşi schimbă concepţiile, iar celălalt aspectul,
în cursul timpului), principiul evoluţiei (cercetarea evolutivă este cu
atât mai necesară cu cât peisajul se găseşte într-un grad mai înalt de
antropizare..), principiul migraţiei şi imitaţiei (într-un peisaj umanizat
trebuiesc identificate elementele autohtone de cele venite de aiurea),
principiul acţiunii reciproce şi al unităţii influenţelor geografice (până
într-un anumit grad omul este un produs al peisajului şi, în acelaşi
timp el determină schimbări în peisaj, peisaj în care nu acţionează un
singur factor geografic, ci toţi, având o unitate a influenţelor
geografice).
Un alt aspect al eforturilor de sistematizare a cunoştinţelor şi a
domeniului geografiei umane este cel care priveşte precizarea
caracteristicilor ce o separă de restul geografiei, altfel spus definiţia
dată antropogeografiei. Au fost amintite pe parcurs unele dintre ele
astfel că în cele ce urmează le vom sintetiza pe cele date până spre
mijlocul secolului 20, când are loc o modificare radicală a demersului
geografiei umane (numită revoluţia cantitativă ) şi despre care va fi
vorba pe larg în capitolul următor.
Fondatorii antropogeografiei/geografiei umane Fr.Ratzel şi
P.Vidal de la Blache nu au dat definiţii clare, precise, chiar dacă au
căutat să-i definească în linii mari obiectul de studiu. Fr.Ratzel a fost
mai degrabă interesat de stabilirea raporturilor geografiei în ansamblu
cu disciplinele învecinate, decât să dea o definiţie disciplinei proprii.
P.Vidal de la Blache afirma că geografia umană are ca sarcină
cercetarea acţiunii omului şi a stigmatelor pe care le-a imprimat pe
faţa acestuia, o ocupaţie de atâtea ori seculară..
J.Brunhes este cel ce dă două definiţii, una mai sintetică (dar
incompletă) – geografia umană este studiul suprafeţei umane sau mai
al suprafeţei umanizate a planetei; o a doua definiţie mai amplă:
geografia umană studiază acea categorie de fenomene de suprafaţa
ale planetei, la care ia parte activitatea omenească; grupul acesta
complex de fenomene, deşi înglobat în cadrul geografiei fizice, are
caracteristic faptul – uşor de remarcat – că vine în atingere cu omul.
Pierre Deffontaines afirma că geografia umană se ocupă cu
diferenţa dintre peisajul umanizat şi cel neumanizat, cu ceea ce a
realizat omul în decursul mileniilor. Observăm că lipseşte din definiţie
influenţa mediului, lucru care trădează o anume detaşare de concepţia
clasică, naturalistă chiar, pe fondul accentuării rolului societăţii
(distructiv sau constructiv) în modelarea peisajului geografic.
S.Mehedinţi apreciază antropogeografia drept ramura
geografiei care cercetează legăturile dintre cele patru învelişuri ale

34
planetei şi om, urmărind atât acţiunea mediului asupra omenirii, cât şi
reacţiunea omului asupra celorlate învelişuri.
V.Mihăilescu, aprecia la rândul său că geografia umană trebuie
să studieze pământul ca teatru al reacţiunii omeneşti faţă de mediul
regional sau planetar50.
Observăm că toate aceste definiţii, mai mult sau mai puţin
cuprinzătoare/acoperitoare reflectă etapa de dezvoltare a geografiei
umane, în care omul parcurge cu paşi repezi distanţa de la element
component (destul de mărunt) al mediului geografic (numit acum
peisaj sau mediu natural) la cel de factor tot mai dinamic tot mai
puternic de modificare a mediului natural. Această conştiinţă de sine a
omului ca factor dominant ( de unde şi expresia uşor ideologizată –
folosită de puterea comunistă sovietică şi exportată în alte ţări după
război – „omul învinge natura”) s-a conturat treptat pe măsura
dezvoltării studiilor regionale, a analizei relaţiilor om/societate- natură
în diferite părţi ale lumii.
S-a dovedit destul de repede că maniera clasică detaliată în
celebrele genres de vie ale şcolii franceze vidaliene este potrivită doar
unor anumite segmente spaţiale ale globului, în care tehnologia indusă
de expansiunea capitalismului era precară sau absentă. Celelalte părţi
ale Terrei, cele mai dinamice, nu-şi mai găseau explicaţii coerente,
pertinente apelând la aceste formule, obţinându-se mai degrabă nişte
„imagini şterse” ale respectivelor realităţi.

A fost nevoie astfel de studierea geografică a societăţilor

moderne (lăsate până atunci pe seama sociologilor) şi a fost, de
asemenea, nevoie de o infuzie de elemente teoretice, preluate din
disciplinele conexe (economie, demografie, sociologie, chiar
psihologie). Toate aceste evoluţii, necesare, au avut drept cauze şi
presiunile legate de reputaţia scăzută a geografiei ca ştiinţă, criticile s-
au îndreptat în tot mai mare măsură asupra geografiei regionale
acuzate de a se baza strict pe descriere şi de a fi centrată pe aspectele
unice ale regiunilor (fiecare regiune este în felul ei un unicat). Aceste
elemente definitorii pentru geografia regională împiedicau dezvoltarea
teoriilor generale. In particular geografia umană era stânjenită de
absenţa unei baze teoretice ştiinţifice.
Aceste critici au condus la apariţia de noi abordări care au
devenit în scurt timp, mai ales în geografia umană occidentală,
metodologia dominantă pentru tratarea problemelor de geografie
umană, abandonând putem spune, treptat, tenta regionalistă.

REZUMAT

Ultimele decenii ale secolului al 19-lea au fost martore ale

generalizării sistemului economic capitalist, mai precis a inserţiei
ultimelor teritorii ale oikumenei necunoscute până atunci europenilor

50
N.Al.Rădulescu, op.cit.,pag.28-29

35
în uriaşul sistem colonial. Asistăm în consecinţă la o consolidarea a
funcţiei informaţieve a geografive şi în plus, pe fondul reformei
curiculare din ţările dezvoltate la apariţia tot mai multor catedre
universitare de geografie menite să asigure pregătirea ştiinţifică
necesară cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar. Accesul
geografiei în universităţi nu a fost deloc uşor, fiind nevoie de mari
personalităţi care să se impună şi să impună geografia universitară
(alta decât descrierile de călătorie peste mări şi ţări cum părea celor
mai mulţi dintre neiniţiaţi). Între ele s-au numărat şi cei două co-
fondatori ai geografiei umane/antropogeografiei ştiinţifice moderne
Friedrich Ratzel (1844-1904) şi Paul Vidal de la Blache (1845-1918).
Primul a făcut dovada tratării de o manieră pozitivistă a omului
(societăţii) de către geografie – introducând pentru totdeauna omul în
cercetarea ştiinţifică geografică, cel de al doilea a contribuit la
aprofundarea geografiei regionale în care elementul definitoriu îl
reprezintă omul(societatea) cu zestrea sa culturală transformat în cel
mai influent factor geografic. Relaţiile om(societate) – natură se
constituie până după al doilea război mondial în principala preocupare
a antropogeografilor „dispuşi” în două tabere opuse la o privire
superficială – determiniştii şi posibiliştii. Primii acordau o importanţă
excesivă (în viziunea celorlalţi n.i.) factorilor naturali (de mediu) care
dirijau, organizau chiar mersul vieţii oamenilor şi influenţau
semnificativ dinamica socială. Ceilalţi - posibiliştii - priveau
societatea ca factor determinant în relaţia cu mediul („natura propune
– omul dispune”). În fond şi unii şi ceilalţi erau adepţi şi promotori ai
geografiei regionale, singura care oferea legitimitate şi personalitate în
raport cu alte domenii de cercetare şi universitare. Dată fiind
preocupare de a identifica regiunile existente/conturate în timp (mai
mari sau mici) la suprafaţa Terrei, - fiecare cu personalitate şi
identitate proprie (n.i. nu pot exista două regiuni geografice identice)
– geografia (umană) s-a trezit în situaţia deloc confortabilă de a fi
contestată în mediile universitare (americane , mai ales ). Motivul,
geografia nu dispunea de un aparat teoretic adecvat, în pas cu
dinamica celorlalte ştiinţe. Nu se pot face generalizări şi deci nu se
poate ajunge la legităţi dacă lucrezi cu/cercetezi unicate (aşa cum
erau regiunile geografice...). Unele încercări de teoretizare
antropogeografică sunt totuşi de remarcat (vezi contribuţia lui
O.Maull) înainte de declanşarea acestei crize (privită acum, mai
degrabă, ca fiind o criză de creştere ).

AUTOEVALUARE

1.Argumentaţi nevoia de geografie (umană) în perioada de consolidare a

capitalismului (a doua jumătate a secolului al 19-lea).
2 E.Réclus – geograful care a realizat legătura între fondatorii geografiei
moderne şi clasicii antropogeografiei
3.Care sunt principalele direcţii ale gândirii darwiniene care s-au impus
geografiei umane ?
3. Care sunt – în esenţă – ideile de bază ale antropogeografiei lui Fr.Ratzel ?

36
4. Care sunt ideile majore ale gândirii geopolitice ratzeliene ?
5. Prezentaţi şcoala geografică franceză de geografie umană (întemeietor
P.Vidal de la Blache).
6. Determinism şi posibilism în geografie, o dispută fără un invingător clar.
Aflaţi argumente în favoarea acestei afirmaţii.

Temă de control:
Prezentaţi – în coordonatele sale esenţiale – evoluţia geografiei umane în
perioada sa clasică (până la 1950)

Notă: pentru întocmirea referatului se vor folosi notele de curs precum şi sursele
indicate infrapaginal sau la bibliografia finală.

37
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bailly, A., Beguin, H., 1995, Introduction à la géographie

humaine, ed.5-a, Masson, Paris
Brunhes, J. (1925), La Géographie Humaine, troisième edition,I,
Félix Alcan, Paris
Chamussy, H.(1988), Les chemins de la géographie, Grenoble,
http://igu.ijf-grenoble.fr
Claval, P. (2003), Géographie culturelle, une nouvelle approche des
sociétés et des milieux, Armand Colin, Paris.
Donisă, I. (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei,
EDP, Bucureşti.
Erdeli G. et al (1999), Dicţionar de Geografie umană, Edit. Corint,
Bucureşti.
Febvre, L. (1922), La Terre et l’evolution humaine, Paris.
Harvey, D. (1969), Explanation in Geography, Edward Arnold,
London.
Harvey, D. (2002), Condiţia postmodernităţii, o cercetare asupra
originilor schimbării culturale, Edit. Amarcord, Timişoara.
Haggett, P. (1965), Locational Analysis in Human Geography,
Arnold, London,
Haggett, P. (1979), Geography, A Modern Synthesis, Harper and Row,
New York.
Hartshorne, R. (1959), Perspective on the Nature of the Geography,
Rand McNally, Chicago
Holt-Jensen, A.(1988), Geography – History and Concepts, Paul
Chapman Publishing Ltd.
Ielenicz, M., Comănescu, L. (2003), Geografie fizică generală, Bazele
geografiei fizice, Edit. Universitară, Bucureşti.
Johnston, R.J., Gregory, D., Smith, D.M. (1995), The Dictionary of
Human Geography, Third Edition, Blackwell, Oxford.
Kant, Imm. (1999), Géographie, Phisische Geographie,Aubier, Paris.
May, J.A., 1970, Kant’s Concept of Geography and its relation to
recent geographical thought, University of Toronto Press, Toronto
Mehedinţi, S.(1931), Terra, introducere în geografie ca ştiinţă, Ed.
Ciornei, Bucureşti
Mehedinţi, S. (1943), Opere complete, vol.I, Introducere în geografie,
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1968), Geografia teoretică, Edit. Academiei,
Bucureşti.
Popovici, I., Mănescu, L. (1973), Bazele teoretice şi metodologice ale
geografiei, partea a II-a, Edit. Universităţii Bucureşti.
Rădulescu, N.Al. (1947), Curs de antropogeografie pentru anii I şi II,
(litografiat), Bucureşti.
Réclus, E. (1905-1908), L’Homme et la Terre (6 vol.), Paris.
Vallaux, C. (1925), Les sciences géographiques, Alcan, Paris.
Vidal de la Blache, P. (1921), Principes de la geographie humaine,
Alcan, Paris

38
***(1960), Monografia geografică a R.P.Române, vol.I,
Edit.Academiei, Bucureşti.
*** (1983, 1984), Geografia României, vol. I, II, Edit. Academiei,
Bucureşti

Notă: alte numeroase surse informative au fost incluse infrapaginal în

cuprinsul cursului

39