Curs nr.

1
Geopolitica şi geoistoria. Apariţie, concept, statut epistemologic

Prof. univ. Petre Otu

Structura cursului

I.Premisele și etapele
constituirii geopoliticii și
geoistoriei.
II.Sferă conceptuală
III. Concluzii
I.Premisele constituirii geopoliticii și geoistoriei
„Disciplină cu nume sonor"-geopolitica este, curent folosită în
spaţiul public, „proporţional cu absenţa preciziei în definirea sa".
( Geoffrey Parker, Geopolitics-Past, Present and Future, Pinter, London
and Washington, 1998, p. 11.)
Geopolitica este o disciplină nouă, apărută la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi a avut o evoluţie sinuoasă în
veacul trecut.
În prezent, termenul (conceptul) a devenit aproape nelipsit în
multe din explicaţiile pe care cercurile politice, academice şi jurnalistice,
le dau diverselor evenimente internaţionale şi interne. Conceptul este
folosit în mod excesiv, fapt ce a contribuit la diluarea conţinutului şi de
ce nu, la o anumită discreditare în plan ştiinţific.
 Pentru înțelegerea conceptului este necesară să se facă distincţie
între practica geopolitică şi construcţia teoretică. Prima dintre ele a fost
folosită din zorii istoriei, antichitatea şi epocile ulterioare consemnând
numeroase episoade în care factorul geopolitic a stat la baza unor decizii
de importanţă majoră: constituirea si/sau destrămarea alianţelor;
parafarea unor tratate; crearea imperiilor coloniale; stabilirea sferelor de
influenţă; declanşarea sau încheierea unor războaie etc.
Cât priveşte, disciplina propriu-zisă, respectiv constructul teoretic,
ea s-a cristalizat mult mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al secolului al XX-lea. Constituirea geopoliticii s-a
realizat pe două filoane:
-filonul ştiinţelor geografice;
-filonul ştiinţelor despre stat.
 În evoluţia disciplinei se desprind mai multe etape:
a) etapa premodernă în cadrul căreia numeroşi savanţi de
diferite orientări au sesizat şi uneori, au încercat să teoretizeze
raporturile dintre factorul geografic şi viaţa comunităţilor umane,
inclusiv a celei politice. Influenţa factorului geografic, înţeles ca o
totalitate a condiţiilor naturale şi viaţa oamenilor a fost sesizată încă
din antichitate. Printre cei care au studiat astfel de raporturi se
numără: Confucius din China antică; Hesiod, Herodot, Hipocrate ( cu
lucrarea sa: Despre aer, apă şi locuri) considerat părinte al geografiei
populaţiei), Platon, Aristotel, din Grecia antică; Niccolo Machiavelli,
Jean Bodin în timpul Renaşterii; Charles-Louis de Secondat, baron de
la Brède et de Montesquieu, Jean Jacques Rousseau în veacul
Luminilor; Johan Gottfried von Herder, Gotthold Ephraim Lessing, în
timpul iluminismului german etc.
 O contribuţie relevantă la studiul condiţiilor naturale în viaţa oamenilor a
adus Aristotel. Filozoful grec a luat în discuţie mai multe teme care
astăzi pot fi categorisite ca geopolitice. Aristotel a arătat ­ cu o argumentaţie
convingătoare ­ că există o relaţie fundamentală între caracterul diferitelor
comunităţi umane şi spaţiul locuit de acestea. Conform lui, trei lucruri îi puteau
face pe oameni buni şi virtuoşi şi situa o anumită societate şi în apropierea stadiului
de stat ideal: natura, habitatul şi principiul raţional. În demonstraţia sa, Aristotel a
subliniat rolul jucat de: climă ­în direcţia asigurării/defavorizării obţinerii
subzistenţei populaţiei; teritoriu omogenitatea/eterogenitatea acestuia influenţând
caracteristicile populaţiei, respectiv ale statului în cauză; aşezare geografică
element proponderent în formarea caracterului naţional (el a exemplificat prin
faptul că popoarele situate în apropierea mărilor erau predispuse să dezvolte relaţii
comerciale, erau dispuse la cunoaştere şi comunicare, deci mai adaptabile).
Aristotel şi-a exprimat preferinţa pentru un teritoriu statal, izolat geografic,
care să favorizeze autarhia, ca mijloc de preîntâmpinare a influenţelor externe
nefaste.
 Jean Bodin (1530-1596) a considerat, în lucrarea "Metodă de
învăţare uşoară a istoriei", ­ într-o măsură mai accentuată decât
Aristotel că mediul natural influenţează profund caracterul
naţional, energia umană şi chiar intelectul. El vorbeşte de o
dictatură a mediului geografic de la care omenirea nu se poate
sustrage. Din acest punct de vedere, el a fost creatorul
determinismului geografic. După Bodin, spaţiul cel mai favorabil
locuirii umane şi construirii unui sistem politic bazat pe lege şi
justiţie se situa între limitele nordice ale climatului temperat şi cele
sudice ale climatului tropical. El a făcut şi o comparaţie tranşantă
între cele două extremităţi: pe când populaţiile locuitoare ale
regiunilor nordice şi muntoase erau determinate de climat şi
geografie să se manifeste disciplinat şi raţional, cele situate în
sudul călduros se remarcau prin dezordine şi lipsa iniţiativei.
 O remarcă asemănătoare îi aparţine lui
Montesquieu (1689-1755), care, în lucrarea „L'esprit
des lois"(1748) a indicat că popoarele ce locuiau în
zonele călduroase erau predispuse la lenevie din
cauza climei. Montesquieu a fost admiratorul
declarat al entităţilor politice şi insulare din Europa
de vest, al căror spaţiu redus, în comparaţie cu
marile întinderi din Europa estică şi Asia, a contribuit
pozitiv la crearea spiritului de libertate şi
independenţă.
b)Secolul al XIX-lea.
Secolul al XIX-lea este cunoscut în istoria omenirii ca un secol "scientist", întrucât
dezvoltarea ştiinţelor a căpătat o mare dezvoltare. Între ele şi geografia, fapt evidenţiat şi
de societăţilor geografice: Paris (1821); Berlin (1828), Londra (1830), Sankt Petersburg
(1845), New York (1852), Bucureşti (1875).
Un reprezentant ilustru este germanul Karl Ritter (1779-1859) cu lucrarea sa cea
mai importantă Geografie generală comparată în care acreditează ideea că evoluţia unui
popor este determinată de cadrul său geografic, de natura sa.
Acesta respinge teza iluministă a “egalităţii şi identităţii oamenilor”, subliniind
acţiunea combinată a “condiţilor naturale exterioare asupra dezvoltării omenirii” şi a
“influenţei interne a naturii pur spirituale, independente de mediul exterior, asupra
dezvoltării omului, popoarelor şi statelor”.
În viziunea sa, există o legătură inextricabilă între popor şi pământul pe care acesta
locuieşte sau, folosind cuvintele sale, “în fiecare popor se oglindeşte patria
O parte dintre conceptele lui Carl Ritter (“individ geografic”, “graniţe naturale”, “spaţiul
geografic natural, înzestrat cu o configuraţie unitară”, “teritoriu natural”, vor fi preluate
şi dezvoltate de către discipolul său, Friedrich Ratzel.
 Elisée Reclus
(1839-1905)
Un alt reprezentant de seamă al geografiei
este Elisée Reclus (1830-1905) care este,
considerat, după unii cercetători, fondatorul
şcolii geopolitice franceze. A fost un adept al
anarhismului, el luptând şi pe baricadele
Comunei din Paris (1871). A studiat la Berlin,
unde l-a avut profesor pe Karl Ritter Este
autorul unei lucrări monumentale Noua
geografie universală (1875-1894), apărută în
19 volume. Elisée Reclus, sugera, într-o
formulare memorabilă o identitate între
istorie şi geografie: “Geografia nu este
altceva decît istoria în spaţiu, pe cînd istoria
este geografia în timp”.
 c) sfârşitul secolului al XIX-lea în începutul secolului al XX-
lea, când apare conceptul de geopolitică, prin fondatorii săi:
F. Ratzel, R. Kjellen
Cel mai important precursor al geopoliticii este Friedrich
Ratzel (1844-1904). El elaborat mai multe lucrări (Antropogeografia,
subintitulată: Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei; a
fost publicată între 1881-1891; Studiul spaţiilor politice-1895; Statul şi
solul-1896; Situaţia geografică a Germaniei-1896; Spaţiul vital-1901.)
dintre care cea mai importantă este „Geografia Politică”(1897). S-a
înrolat voluntar în armata prusacă, luptând în războiul franco-prusian
(1870-1871).
Formaţia ştiinţifică a lui Ratzel este darviniană şi biologizantă. A fost
profesor la Universitatea din Leipzig și un adept convins al
colonialismului, al vocaţiei colonialiste a Germaniei, fiind în opoziţie
cu politica lui Bismarck, care dorea o politică preponderent
europeană.
.
 Călătorind în America, Ratzel şi-a dat seama de faptul că Europa este
minusculă în raport cu celelalte spaţii-Asia, America etc. Pe această bază el a
propăvăduit o viziune pan europeană, dar, în epoca naţionalismelor a prevalat
punctul de vedere privind asigurarea supremaţiei germane pe continent în dauna
unei construcţii europene largi. A dorit, de asemenea, ca Germania să devină liderul
lumii, hegemonul acesteia. El a preconizat alianţa Germaniei cu marile puteri din Asia,
în special din Extremul Orient (Japonia), conştient fiind că Franţa şi Anglia au deja un
avans considerabil în faţa ţării sale.
Ratzel a elaborat teoria statului organic, considerând că acesta este un
organism viu, asemenea altor vieţuitoare, care pot fi mai slabe sau mai tari.
-organismele statale îşi datorează existenţa grupului uman care ocupă un
anumit teritoriu.
-statele depind de spaţiul pe care îl ocupă, de caracteristicile pământului şi ale
grupului uman.Cele mai importante sunt:
- întinderea-spaţiul (das Raum);
-aşezarea-poziţia (die Lage);
 -Mittelpunkte- sâmbure (embrion) de civilizaţie, care prin consolidare şi
expansiune determină apariţia şi dezvoltarea statului (Branderburgul a fost punctul de
pornire pentru regatul Prusiei, care, la rândul său, a fost embrionul Germaniei; Ile de
France a fost mittelpunkte pentru Franţa; Roma pentru Imperiul Roman, Munţii Carpaţi
pentru români, Kosovo pentru regatul sârb etc.)
-Antropogeografie- geografie umană
-Lebensraum („spaţiul vital”).Germania în puternică expansiune are nevoie
de spaţiul vital.
-Mitteleuropa (Europa centrală).Se întinde de la Alpi pe toată lungimea Mării
Nordului şi până la Canalul Mânecii, pe culmile Carpaţilor şi de-a lungul marilor cursuri de
apă europene-Rinul şi Dunărea.
Ratzel a elaborat, în esenţă, o teorie a expansiunii Germaniei pe continent şi în
întreaga lume, el fiind un adept convins al destinului colonial şi imperial al ţării sale. Unele
dintre ideile sale au fost preluate de ideologia nazistă. El a pus bazele unei lungi dezbateri
în geopolitică respectiv opoziţia talasocraţie-telurocraţie.
Atenție: Ratzel nu folosește termenul de geopolitică, ci de antrogeografie, dar
analizele sale au un caracter predominant geopolitic; de aceea este considerat unul dintre
Întemeietorul termenului de geopolitică este
Rudolf Kjellen (1864-1922), jurist şi om
politic suedez. Contribuţia sa reprezintă
Cea mai importantă este lucrarea „Statul ca
expresia celei de-a doua orientări, cea a
formă de viaţă”(1916). Kjellen a definit
teoriilor despre stat, care a dus la apariţia
geopolitica drept „ştiinţa care studiază statul
conceptului de geopolitică. El a folosit
ca organism geografic, aşa cum se manifestă
termenul de geopolitică, în anul 1899, într-o
în spaţiu”.
expunere la Universitatea din Upsalla, iar în
anul următor, 1900, l-a oficializat în lucrarea
Introducere în Geografia Suediei.
 După concepţia sa, geopolitica este un domeniu al ştiinţei politice,
al ştiinţei despre stat.Acesta poate fi studiat din mai multe puncte de
vedere:
-geopolitica-statul ca teritoriu;
-ecopolitica-statul ca economie:
-demopolitica-statul din punct de vedere al populaţiei;
-sociopolitica - statul ca expresie a comunităţii:
-kratopolitica – statul ca formă de guvernământ.
Geopolitica, la rândul ei se diviza în:
-fiziopolitică ( fizionomia teritoriului, bogăţiile solului şi
subsolului)
-morfopolitică ( forma; graniţa, comunicaţiile)
-topopolitică (organizarea internă a statului)
Prin urmare. geopolitica, după opinia lui Kjellen este capitolul de
introducere geografică la studiul statului privit ca formă de viaţă.
 d) prima jumătate a secolului al XX-lea când noua
disciplină capătă un avânt foarte mare. În această perioadă
se formează adevărate şcoli: germană, anglo-saxonă, rusă,
franceză, română, japoneză, etc.
e) deceniile cinci - opt ale secolului trecut, ce coincide
cu epoca Războiului Rece când disciplina geopolitică este
anatemizată, ea fiind exclusă din învăţământ şi cercetare.
f) deceniile opt-nouă ale secolului al XX-lea, când
geopolitica este redescoperită şi cunoaşte un avânt, ea fiind
reintrodusă în activitatea de cercetare şi în învăţământul
superior.
g) sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al
XXI-lea; este o perioadă de dezvoltare explozivă a geopoliticii
şi a geostrategiei. Excesiva utilizare, coroborată cu
fenomenele de globalizare şi revoluţia informaţională au
determinat ca unii cercetători să vorbească de "moartea
(dispariţia) geopoliticii". În fond, nu este vorba un "sfârşit al
geopoliticii", ci de o schimbare profundă a paradigmelor sale.
 Geopolitica provine din două cuvinte: geo-
pământ, teritoriu şi politică. Ea analizează politica din
perspectiva cadrului natural în care are loc. Ea îşi
propune să explice măsurile şi orientările politice pe
baza datelor naturale ale unui stat: poziţie geografică;
suprafaţă; resurse naturale; populaţie etc. Nu există o
definiție unanim acceptată a geopoliticii, aproape
fiecare autor are propria sa versiune
II.Sferă Ea este o disciplină de graniţă, la intersecţia
dintre geografie, istorie, ştiinţa politică, ştiinţele
conceptuală sociale etc, dar şi de sinteză. În esență, geopolitica
analizează relaţiile dintre evenimentele politice şi
spaţiul geografic precum şi distribuţia puterii pe glob.
Există puternice controverse privind statutul
geopoliticii – ştiinţă, disciplină, eventual ştiinţifică,
metodă, etc.
Din sfera conceptului fac parte parte și alte
subcategorii: geoistorie, geografia politică,
geostrategie, geoeconomie, geocultură
 Termenul de geoistorie a fost folosit de
istoricul şi geograful francez Lucien Febre
(Pământul şi evoluţia umană:introducere în istorie-
1922). Ulterior, a fost utilizat şi de alţi membri ai
„Școlii Analelor (March Bloch şi Fernand Braudel,
ultimul autor al celebrei lucrări: „Mediterana şi
lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-
lea”(1949). Ea semnifică studiul relaţiilor dintre
marile forţe demografice, politice, culturale şi
spaţiile pe care se exercită expansiunea lor. Ariile
lor se intersectează, dar şi în cazul geopoliticii nu
se suprapun. Geoistoria este o subdiviziune a
geopoliticii, este într-un fel geopolitica trecutului;
geopolitica prin analizele şi proiecţiile sale asupra
puterii face apel la geoistorie. Cu alte cuvinte,
geoistoria recurge la analiza evenimentelor istorice
reconfigurate geopolitic.
 Un termen ceva mai vast ca arie este geografia
istorică. Aceasta este definită drept ramură a geografiei
şi a istoriei care reconstituie peisaje trecute, prin
urmărirea modificărilor geografice şi a modului cum
acestea au contribuit la dezvoltarea istorică a unui
anumit teritoriu. Geografia istorică preia mediul de la
geografie şi evoluţia socială de la istorie. Ea este studiul
interdependenţei, în timp, a mediului natural cu
societăţile umane.Această definire – deşi este o
îngustare considerabilă – are avantajul că arată un obiect
propriu de studiu al geografiei istorice, cu o
problematică clară.
Geografia istorică este mai largă decât geoistoria,
întrucât tratează ansamblul evenimentelor şi
fenomenelor trecutului, nu numai cele ce dau expresie
politicului. Dacă geografia istorică se ocupă cu relaţiile
dintre mediul geografic şi evoluţia comunităţilor umane,
geopolitica analizează raporturile dintre relaţiile de
Geopolitică şi geostrategie
Strategie vine din greacă- „stratos”-putere; „agein” a conduce.
Strategia implică un plan sau un ansambluri de planuri sau proiecte şi
raţionamente stabilite funcţie de un anumit scop. Ea este dependentă de:
mijloacele de care se dispune; evaluarea inamicului; stabilirea modalităţilor
de acţiune etc Ea presupune cu necesitate o dimensiune spaţială (teatrul
geografic). Geostrategia relevă importanţa din punct de vedere militar a
unor teritorii, regiuni geografice etc în cadrul unor raporturi de putere.
Scopul este fie de a-l controla sau a-l poseda, fie pentru a contracara o
influenţă adversă sau o elimina a o elimina. Geostrategia este domeniul
operaţional al geopoliticii cu aplicabilitate în domeniul militar, având un
sens mai restrâns decât al geopoliticii. Termenul ca atare este mult mai
recent decât geopolitica, apărând la sfârşitul anilor '70, datorită în special
unor cercetători americani: John Papageorge, Colin S. Grey, Zbigniew
Brzezinski etc.
Geostrategia are o anumită ambiguitate semantică; termenul
folosit abuziv de multe ori ca desemnând un ansamblu de practici dirijate
de o manieră, funcție de obiective oarecare, fără semnificație politică.
Caracteristici ale geopoliticii
-geopolitica nu se substituie unui sistem explicativ monocauzal, fie
că acesta este ideologia, sociologia, economia etc. A. Toynbee dorea să
explice totul prin sintagma „civilizaţie"; Karl Marx a încercat să reducă
istoria la o dinamică socio-economică; alţii au încercat să analizeze istoria
şi conflictele prezentului prin prisma unui singur factor- religie, etnie,
economie, tehnică etc.
- în cazul geopoliticii trebuie să se distingă, ca şi în alte domenii,
între partea ştiinţifică şi partea practică, respectiv modul de utilizare.
Ştiinţa atomică nu reprezintă arma atomică, genetica nu presupune,
implicit, manipularea structurii umane. Naziştii au încercat să creeze rasa
ariană pură şi au apelat la biologie. Nu înseamnă că biologia este nazistă.
- se apreciază, cu deplin temei, că geopolitica a reprezentat o bază
teoretică pentru politica celui de-al III-lea Reich. Într-adevăr teoriile
geopoliticienilor germani, în frunte cu Karl Haushofer, au fost folosite de
liderii nazişti în frunte cu Hitler. Dar, în aceiaşi măsură şi filozofia lui
Nietzsche şi Heidegger, muzica lui Wagner, au fost folosite intens de
regimul nazist. Ele, însă, nu trebuie reduse la dimensiunea ideologică
reieşită din utilizarea lor de nazişti.
-geopolitica a fost acuzată că este stato-centrică; cu alte cuvinte că
pune în centrul preocupărilor sale, statul, ca formă politică de organizare.
Acuza este doar parţial adevărată, dar indiferent de alegaţii, statul rămâne
 -geopolitica s-a constituit în timp şi s-a dezvoltat pe măsura
progresului cognitiv, valoric şi metodologic înregistrat de alte ştiinţe-
geografia, geostrategia, sociologia, economia, psihologia, istoria, teoria
relaţiilor internaţionale, democraţia etc.Ea are:
-propriul obiect de cercetare şi reflecţie;
-propria metodologie;
- propriul sistem categorial (conceptual)
Ea este o disciplină (unii o apreciază drept ştiinţă) de graniţă,
de interferenţă şi de sinteză. Nu este o sumă mecanică a unor discipline
din care şi-a extras conţinutul.
- Discursul geopolitic nu este unitar, cercetătorii desprinzând
cel puţin trei categorii:
-Discursul formal utilizat în studiile strategice, analizele
birocraţiilor, doctrinele politice etc
- discursul practic concretizat în cuvântările (declaraţiile)
politice, practicile diplomatice, acţiunile statelor etc
-discursul popular vehiculat de mass-media, de opinia publică.
Desigur că între ele există destule suprapuneri şi legături, dar,
în esenţă, ele rămân distincte.
Concluzii

Geopolitica este o disciplină relativ tânără, cu u

-
parcurs sinuos, aflată într-o ascensiune vertiginoasă
- Este o disciplină de sinteză şi de graniţă, car
caută să analizeze raporturile foarte complexe dintr
factorul geografic, înţeles ca totalitate a condiţiilo
naturale sau create de om şi politică, în special ce
externă (internaţională), având ca actor centr
statul.
- Nu este o meta disciplină. Ea nu analizează sa
explică totul. Are o funcție cognitivă , dar și un
practică.
Ea studiază, în esență, relaţiile politice între state
strategiile externe ale statelor şi balanţa de puter
mondială privite din perspectiva factorului geografi
înțeles ca totalitate a condițiilor geografice.