Curs nr.

2 (partea I)
Gândirea geopolitică în prima
jumătate a secolului al XX-lea. Şcoli,
doctrine şi teorii

Prof. univ. Petre Otu

 Planul cursului

I. Introducere
II. Școala geopolitică germană.
III. Școala geopolitică franceză.
IV. Școala geopolitică sovietică
V. Doctrine geopolitice în mediul anglo-saxon.
VI. Școala geopolitică românească.
VII.Concluzii
 I. Introducere
În prima jumătate a secolului al XX-lea, studiul geopoliticii a înregistrat un avânt considerabil, practic
o explozie. În această perioadă se formează adevărate şcoli: germană, anglo-saxonă, sovietică, franceză,
română, japoneză, etc.
Cauze:
-progresul general al activității intelectuale, ceea ce a dus la accelerarea cercetărilor;
- rezultatele Primului Război Mondial; „Marele Război” a generat două mari tendințe opuse:
dorința de revanșă istorică, de anihilare a prevederilor tratatelor de pace de la Paris din anii 1919-1920 ( puterile
revizioniste, învinse); păstrarea statu-qou-lui postbelic ( puterile învingătoare). Prin urmare, geopolitica a servit
interesele celor două grupuri de state.
- criza conștiinței europene apărută după războiul din anii 1914-1918;
- accelerarea procesului de globalizare, deși termenul a apărut mai târziu.
 - doctrinele și teoriile elaborate au fost antinomice, reflectând mai mult ambițiile
politice (ideologice) ale marilor puteri, cărora geopolitica le dădea expresie teoretică.
- Germania dorea revanșa față de înfrângerea suferită în război și a dus o politică
revizionistă, mai ales după accederea Partidului nazist la putere (1933);
-Franța devenise principalul garant al sistemului creat la Versailles și , prin urmare ,
a dus o politică antirevizionistă.
-Marea Britanie dorea să prezerve hegemonia mondială și, implicit, imperiul
colonial.
-SUA, care înclinase balanța în război, își propunea să-și sporească forța în lume,
nutrind speranțe de supremație, deși se retrăsese, în mare parte, din afacerile mondiale.
- Rusia sovietică( URSS) își propunea să subziste și să-și sporească influența pe plan
extern etc.
Europa înainte de 1914
Europa după Primul Război Mondial
II. Școala geopolitică germană.
Până la Primul Război Mondial, în
Germania au fost dominante cercetările
privind geografia politică. Termenul de
geopolitică apare în 1903, fiind folosit
de Robert Sieger, care publică o
recenzie asupra unei cărţi de R. Kjellen.
El respinge conceptul, scriind că
"geopolitica este un termen care îmi
pare tot aşa de puţin reuşit, cât e şi
concepţia autorului despre locul ei în
sistemul ştiinţelor politice”.
După Primul Război Mondial geopolitica
a cunoscut o dezvoltare explozivă,
facilitată şi de situaţia Germaniei, țară
învinsă. Geopolitica germană s-a născut
ca un protest şi ca o explicaţie; protest
faţă de situaţia Germaniei după Primul
Război Mondial; explicaţie a
tratamentului suferit de statul german la
sfârşitul războiului. Ea oferă, în acelasi
timp, o cale de redresare a situaţiei, de
recuperare a unei traume naţionale.
Prin aceasta ea are o evidentă conotaţie
politică şi ideologică.
 În 1919, geopolitica a devenit disciplină de studiu în învăţământul universitar german, iar în 1924, s-a
extins în tot sistemul de învăţământ ca disciplină obligatorie de studiu. În anul 1924, după unii în 1923, s-a
înfiinţat „Revista (Jurnalul) de geopolitică”, aceasta apărând două decenii, până în 1944.
Unul din reprezentanții de marcă a fost Oswald Spengler (1880-1936) Lucrarea sa de bază- Declinul
Occidentului, a apărut între anii 1918-1922. A avut un mare succes, întrucât venea după războiul mondial,
încheiat cu o catastrofă pentru Europa și pentru Germania.
Idei:
- respinge teoria dezvoltării liniare a istoriei.
- apreciază cultura drept un organism biologic, având aceeași evoluție cu viața: naștere, maturizare,
moarte/declin
- propune conceptul de „istorie ciclică” sau istorii „particulare”.
- există câteva culturi majore - egipteană, clasică (civilizaţia greco-romană), chineză, babiloneană,
indiană, arabă (semită) şi cultura vestică (faustică), fiecare având o evoluție ce se întinde pe câteva sute de
ani.
- după „ Marele Război”, cultura vestică a intrat în declin.
 Ideea declinului Europei a devenit un lucru curent în zilele noastre.
Lucian Boia a scris o carte: „Sfârșitul Occidentului” (2013), ce sugerează, în
urma analizelor sale, că sfârșitul Occidentul nu înseamnă sfârșitul lumii, ci
înseamnă doar sfârșitul unei lumi.
Biroul de analiză şi anticipaţie geopolitică şi economică al C.I.A, a
publicat un raport în 2013, ce are rol de referinţă majoră pentru toate
cancelariile din lume, sub titlul „Global Trends 2030 – Alternative Worlds"
(„Tendinţe mondiale 2030 – noi lumi posibile"); constatarea principală este
declinul Occidentului. Concluzia este că începe faza finală a unui ciclu de
cinci secole de dominaţie occidentală în lume. Ipoteza este că Occidentul
își va pierde puterea în faţa ascensiunii noilor puteri emergente. Chiar dacă
SUA vor rămâne una dintre principalele puteri planetare, vor pierde
hegemonia economică în favoarea Chinei.
 -Ne îndreptăm spre o lume multipolară în care noi actori – China,
India, Brazilia, Rusia, Africa de Sud – au vocaţia de a constitui poli
regionali solizi şi de a disputa supremaţia internaţională cu
Washingtonul şi aliaţii săi istorici – Marea Britanie, Franţa, Germania,
Japonia.
-Până în 2030, în noul sistem internaţional, unele dintre cele mai
mari colectivităţi din lume nu vor mai fi ţări, ci comunităţi reunite şi
legate între ele prin internet şi reţelele sociale. „Facebookland” va
avea peste un miliard de utilizatori, Twiterland peste 800 milioane, şi
ca atare, influenţa lor în jocul politicii mondiale ar putea fi decisivă.
Structurile de putere se vor risipi din cauza accesului universal la
Reţea şi a utilizării noilor tehnologii numerice.
 Contribuţia lui Karl Haushofer
-Fondatorul şcolii geopolitice germane a fost generalul Karl Haushofer
(1869-1946). S-a născut la 27 august 1869 la München, ca fiu al unui intelectual
bavarez; a ales cariera militară şi a ajuns general.
-În anii 1908-1910 a fost în misiune în Japonia fiind instructor în armata
imperială japoneză. Aflat în Japonia i s-a dezvoltat dorinţa de a aprofunda
geopolitica. A învăţat chineza şi japoneza, el vorbind engleza, franceza şi rusa; a
participat apoi la Primul Război Mondial, ajungând la gradul de general. În
calitate de comandant de brigadă l-a avut în subordine pe Rudolf Hess, ce a
devenit, ulterior, locţiitorul lui Hitler.
- În 1921 a devenit profesor de geopolitică la Universitatea din München,
unde a fondat catedra de geopolitică. În 1939, catedra s-a transformat în
Institut de geopolitică. A contribuit la înfiinţarea "Revistei de geopolitică".
În perioada 1934-1937 a fost ales preşedinte al Academiei Germane, dar
treptat situaţia sa a devenit dificilă, datorită fugii lui R. Hess în Anglia, fiind
acuzat că a sugerat şi înlesnit această fugă.
 La sfârşitul războiului a fost arestat de americani La 10 martie 1946 s-a
sinucis împreună cu soţia sa, lăsând posterităţii ultima sa carte "Apologia
geopoliticii”.
Lucrări:
-Marea Japonie (1912)-lucrarea sa de doctorat ( „Direcţiile cardinale ale
evoluţiei geografice a Imperiului japonez”);
-Geopolitica Oceanului Pacific (1924);
- Importanţa geografică şi politică a graniţelor (1927);
-Geopolitica Pan-Ideilor (1931);
-Geostrategia (1931)
-Politica internaţională contemporană (1934)
-Oceanul mondial şi politica mondială (1937)
-Politica culturală germană în spaţiul indo-pacific (1939)
-Japonia îşi edifică imperiul (1941)
Contribuţii ştiinţifice:
-obiectul de studiu al geopoliticii şi geografiei politice. Haushofer are definiţii clasice ale celor
două domenii (discipline).
Geografia politică- „învăţătura despre distribuţia puterii statale în spaţiul suprafeţei
terestre şi despre condiţionarea sa de pământ, climă şi înveliş”.
Geopolitica- „ştiinţa despre formele de viaţă naturale, ce se străduieşte să înţeleagă
dependenţa lor geografică şi condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice”.
-după opinia sa, geopolitica are înainte de toate sarcina de a crea un instrument a unei
politici externe fructuoase; este o disciplină a acţiunii, care pune probleme şi furnizează soluţii liderilor
politici şi militari. Geopolitica este în slujba puterii cu scopul materializării ideilor.
- este continuatorul lui Ratzel, teoria sa fiind anexată pe „relaţia organică” între teritoriu
şi populaţia care îl locuieşte, Supravieţuirea statului ar putea fi asigurată prin achiziţionarea unui spaţiu
corespunzător. Aria respectivă ar putea fi ocupată prin:
-diseminare etnică (volk);
-diseminare rasială (blut)
 problema graniţelor
-dezvoltă ideile lui Ratzel despre graniţele în mişcare şi organele periferice. El
apreciază că există un instinct al frontierei, care este defensiv în interior şi ofensiv în
exterior.
După opinia sa, naţiunile în declin caută să aibă graniţe stabile şi numai cele
decăzute caută să-şi apere frontierele cu fortificaţii permanente. Naţiunile virile, în
schimb, construiesc drumuri. Frontierele sunt organisme vii şi nu constituie decât
piedici temporare pentru naţiunile cu instincte stăpânitoare.Din această perspectivă
geopolitica germană înseamnă un permanent război pentru spaţiu
Haushofer a dezvoltat teoria spaţiului vital pentru Germania, mai ales că ea
se confrunta cu o situaţie, fiind învinsă în război. El cerea reunirea în cadrul
graniţelor politice a tuturor populaţiilor şi teritoriilor locuite de germani şi sprijinirea
minorităţilor germane din alte state. El arăta ca 1/3 din germani locuiau în afara
statului german.
 -opțiunea sa-lărgirea graniţelor politice;
ele trebuiau să cuprindă toate spaţiile locuite
de germani, dar frontiera germană, cu sensul
de influenţă, putea să ajungă la Bagdad.
Prin teoretizarea spaţiului vital,
Haushofer a dorit să reafirme, să întărească
sentimentul de apartenenţă al germanilor la o
comunitate de civilizaţie şi să favorizeze
crearea unui spaţiu în care ei, germanii, să se
poate deplasa liber.
Pan-ideile
Haushofer a fost adeptul ideilor lui
Ratzel, Albert Mahan şi Halford Mackinder
potrivit cărora există o dispută permanentă a
puterilor mondiale divizate în puteri maritime
(oceanice) şi puteri terestre (continentale)
 -spaţiile pot fi organizate prin pan-idei; acestea sunt hărţi
mentale, care au un substrat etnic, ideologic, religios, teritorial,
lingvistic; reprezintă o agregare (o unire) dintre o etnie şi ceea ce ea
consideră că este spaţiul ei de influenţă. Pan-ideea este o forţă
organizatoare, ce unifică sub un anumit aspect un anumit spaţiu,
care poate să aibă anumite caracteristici (trăsături) comune: etnice,
economice, culturale, lingvistice. Astfel se vorbeşte de pan-
germanism, pan-slavism, pan-elenism, pan europenism, pan-
islamism etc.
O pan-idee are ca obiect unitatea etnică, geografică sau
civilizaţională a unei comunităţi umane
După opinia sa lumea s-a configurat sub forma mai multor pan-
organisme:
 -Pan-Europa (spera să devină germană)
-Euro-Africa-bazinul Mării Mediterane şi nordul Africii;
această regiune ar urma să intre sub controlul Pan Europei;
-Pan-Rusia, ce ocupa un spaţiu imens între Elba şi
Amur;
-Pan-Pacific, ce urma să fie disputată de SUA şi Japonia;
- Pan –America respectiv zona celor două Americi;
-Pan-Islam, zona orientului Mjlociu.
 Haushofer considera că lumea se îndreaptă spre o nouă formă de
organizare, în care statele îşi vor pierde treptat rolul în favoarea unor
panorganisme regionale. Evident, Germania trebuia să devină un motor
al Paneuropei, care avea concurenți puternici:Rusia, animată de ideea
eurasianistă, Japonia ( doctrina panasiatică), SUA care oscila între
panamericanism şi Panpacific.
Haushofer a fost, în bună parte, un vizionar. El a întrezărit
concurenţa care se va isca pentru dominaţia în Pacific între Japonia şi
SUA, precum şi ciocnirea inevitabilă a SUA şi URSS. Aceste două ţări,
posesoare a unor spaţii şi resurse imense, destul de compacte sub aspect
teritorial fi având o dublă deschidere oceanică (spre Atlantic şi spre
Pacific), urmau să fie, după opinia lui Haushofer, liderii lumii viitoare, în
cazul în care proiectul german al Paneuropei eşua.
 Continentul european a reprezentat locul de unde a fost condusă lumea timp
de ½ mileniu;
-După Primul Război Mondial continentul a pierdut acest rol şi Germania este
răspunzătoare de acest declin. În acel moment, Europa a ajuns să fie dominată de
două pan idei:
-pan-ideea cominternistă („teza revoluţiei mondiale”, iar ca primă etapă ea
însemna bolşevizarea întregii Europe); aceasta a eşuat, în anul 1919, în Germania şi
Ungaria şi apoi, în 1936-1939, în Spania;
-Pan-America, SUA fiind puterea care a înclinat balanţa în Primul Război
Mondial.
-Ca reacţie la dominaţia puterilor maritime, reprezentate de Imperiul Britanic şi
SUA, Haushofer vedea o alianţă transcontinentală Berlin-Moscova-Tokyo în care
Germania va domina Europa, URSS va ocupa Mongolia, iar Japonia, Manciuria. Astfel
se va realiza o legătură transatlantică liberă de influenţa puterilor anglo-saxone.
 Concluzii:
-geopolitica germană a cunoscut o evoluţie explozivă în perioada interbelică,
iar şcoala creată a cunoscut o largă publicitate;
- caracterul ştiinţific a fost grav afectat de scopul pe care l-a urmărit, care era
unul pus în slujba revanşei şi revizuirii.
- multe din ideile sale vehiculate au intrat în eşafodajul ideologiei regimului
nazist. „Maşina de război nazistă e instrumentul cuceririi. Geopolitik este planul
general conceput să-i înveţe pe mânuitorii instrumentului ce să cucerească şi cum
anume” (Strauss-Hupe, Geopolitica, Lupta pentru spaţiu şi putere, 1942, p.264.)
- Haushofer nu a fost membru al partidului nazist, dar s-a întâlnit cu
Hitler.După 1937 nu a mai avut acces la el.
-Haushofer a fost împotriva războiului dus împotriva Uniunii Sovietice, acesta
fiind împotriva ideilor sale; războiul dintre cele două puteri ducea la
neîndeplinirea uneia dintre ideile sale-constituirea unui bloc continental
euroasiatic ca un element stabilizator al relaţiilor internaţionale.
 I.Caracteristici ale evoluţiei Franţei la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte
a secolului al XX-lea.
-La începutul veacului, francezii au trăit
sub imperiul epopeii lui Napoleon. Ea a fost
înfrântă, dar, graţie unei conjuncturi favorabile
III. Școala şi unei activităţi abile a diplomaţiei conduse
de Talleyrand, Franța a fost admisă ca actor
geopolitică major al scenei europene.
-Restauraţia Bourbonilor (1815-1830)
franceză. Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea
-A doua republică (1848-1851) În data
de 2 decembrie 1851, preşedintele republicii,
Louis- Napoleon Bonaparte, nepotul lui
Napoleon Bonaparte, organizează o lovitură
de stat în urma căreia este numit împărat sub
titlul de Napoleon al III-lea
 -Al doilea imperiu, domnia lui Napoleon al III-lea (1851-1870);
Franţa cunoaşte o dezvoltare industrială puternică, bazată pe o economie
liberală. În planul politicii externe, Franţa îşi asigură susţinerea din partea
Marii Britanii în urma Războiului Crimeii ce îi permite să îşi alipească
regiuni din Piemont (Nisa și Savoia ). În ciuda acestui fapt, unele acţiuni
ale regimului îi aduc numeroşi opozanţi interni şi externi.
-războiul franco-prusian (1870-1871); înfrângerea a creat o gravă
problemă pentru naţiunea franceză şi a determinat căderea celui de-al
doilea imperiu.
-a treia republică (1871-1940) În timpul acesteia, Franţa şi-a format
un imens imperiu colonial în Africa occidentală şi ecuatorială (Maroc,
Tunisia, Mali, Guineea, Senegal, Coasta de Fildeş, Madagascar) şi
Indochina.
 -Ascensiunea puternică a Germaniei a
determinat Franţa să se orienteze spre o
alianţă cu Imperiul rus şi Imperiul britanic,
formându-se Tripla Înţelegere sau Antanta.
Franţa a participat la Primul Război Mondial,
făcând parte din tabăra învingătoare, dar
conflictul a sleit puterile naţiunii franceze. La
sfârșitul războiului a încorporat Alsacia şi
Lorena.
- În perioada interbelică Franța a fost
unul din garanții sistemului de la Versailles,
fiind cel mai puternic stat din Europa
continentală. Pe plan extern s-a orientat spre
menținerea statu-qou-lui
-1940, Franţa a fost învinsă şi s-a
instaurat regimul de la Vichy (1940-1944)
-a patra republică (1946-1958)
-a cincea republică (1958- )
 -se află în puternică opoziţie faţă de
şcoala germană de geopolitică, atât înainte,
cât mai ales după Primul Război
II. Mondial.Unii savanţi francezi nici nu folosesc
termenul de geopolitică, iar alţii, cum ar fi
Caracteristi Jacques Ancel, îl utilizează doar pentru a
combate viziunea germană.
ci ale şcolii
- cercetările de geopolitică au
geopolitice îmbrăcat aspectul geografiei politice în
franceze cadrul mai larg al geografiei umane;
perspectiva este doar o chestiune de ordin
terminologic şi metodologic, deoarece
studiile au vizat domeniul mai larg al
geopoliticii
 -înclinarea spre microgeografie, tendinţa de a defini unităţi
geografice mai mici-ţara, regiunea, o mică patrie cu trăsături
"atomizante". Prin urmare se supraestimează realitatea geopolitică a
regiunilor în detrimentul spaţiilor mai mari, a naţiunilor. Ultimele entităţi
geografice i-au preocupat pe geopoliticienii germani, dar şi americani,
preocupare care s-a materializat în studiul panismelor, al reflexelor
geopolitice. În opoziţie cu aceasta, geopoliticienii francezi din prima
jumătate a secolului al XX-lea au construit o "geopolitică a feudalităţilor”.
(Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică,… p.527)
- cercetările din Franţa au încercat să minimalizeze factorul politic din
studiile de geopolitică, afişând o detaşare de acesta, dar scopurile politice
sunt evidente. De exemplu, Paul Vidal de la Blache în lucrarea La France de
l'Est demonstra necesitatea ca Franţei să-i revină la sfârşitul războiului
cele două provincii-Alsacia şi Lorena.
 Camille Vallaux (1870-1945)
-Principala Lucrare este Le Sol et l'État. Foloseşte
termenul de geografie politică pentru a desemna o
nouă disciplină, dar definiţia "se ocupă de problemele
politice şi economice pe care le pun regiunile sau marile
individualităţi naturale ale planetei" duce mai degrabă
III. la geopolitică, în sens larg, desigur.

Reprezentan -În lucrare analizează concepte ratzeliene -spaţiu

(raum) şi poziţie (lage) fiind de acord cu rolul lor; critică,
ţi şi curente. însă, pe Ratzel pentru determinismul său.
-După opinia sa, geografia politică trebuie să
elaboreze harta statelor. Statele sunt spune el,
societăţile organizate pentru a garanta indivizilor care îi
compun proprietatea, securitatea personală şi
bunăstarea; dar securitatea şi proprietatea nu sunt
termeni geografici. Solul şi nu statul, iată ce trebuie să
reţinem de la geografie, apreciază Lucien Febvre
(Frédéric Laserre, Emmanuel Gonon, Manuel de
geopolitique. Enjeux de pouvoir sur territoires, Armand
 - Vallaux apreciază că naşterea şi sporirea statului are la bază un
proces de subordonare de către întreg a părţilor precum şi controlul
tendinţelor centrifuge.
-A analizat, de asemenea, crearea şi declinul imperiilor coloniale;
nu a fost de acord cu fenomenul colonialismului pe care l-a criticat.
Paul Vidal de la Blache (1845-1918)
-este considerat de mulţi părintele şi fondatorul şcolii geopolitice
franceze. A fost adeptul conceptului de geografie umană şi nu a folosit
în scrierile sale conceptul de geopolitică.
A absolvit Şcoala Normală Superioară(ENA) din Paris; a fost
profesor de geografie la universităţile din Paris şi Nancy.
 Lucrări principale.
-Statele şi naţiunile Europei (1889)
- Geografia politică. Reflecţii pe marginea
scrierilor lui Ratzel (1898) [La géographie politique, à
propos des écrits de M. Ratzel, publicată în "Annales de
Géographie"], sub pretextul că aduce la cunoştinţa
publicului francez, P.V. de la Blache critică concepţia
deterministă a acestuia şi îşi exprimă propria viziune.
-Tabloul geografiei Franţei (1903)[Tableau de la
géographie de la France]
-Istoria şi geografia (1905)
-Franţa de est (1918)[La France de l'Est]. Yves
Lacoste o numea "o mare carte de geopolitică". Este
similară lucrărilor lui Haushofer care critica tratatul de la
Versailles; ea demonstra necesitatea ca Alsacia şi Lorena
să aparţină Franţei; servea prin aceasta un scop
patriotic. Aceasta o făcea din perspectiva viitoarelor
tratative de pace şi avea ca obiectiv pe americani,care
rămâneau ataşaţi principiilor wilsoniene ("cele 14
puncte" cu principiul "pace fără învinşi şi învingători".)
-Principii de geografie umană (1922) [ Principes
de géographie humaine]
Concepţia lui P.V. De la Blache
-Critică determinismul geografic al geopoliticienilor germani.
După opinia sa fiinţa geografică a unui stat nu poate fi redusă
numai la calitatea de produs al naturii; oamenii intervin activ în
definirea geografică a unui stat. Ca urmare, Vidal de la Blache a
teoretizat conceptul de "posibilism geografic" care este opus
"determinismului geografic". Spaţiul geografic doar favorizează
evoluţia unei comunităţi umane, care are, la rândul ei, un rol activ.
-A teoretizat, de asemenea, şi conceptul de "moduri de
viaţă", care sunt celule de civilizaţie. Fiecare regiune pornind de la
caracteristicile naturale, dar şi de la comunităţile ce le locuiesc,
prezintă în decursul evoluţiei istorice, anumite particularităţi.
Paul Vidal de la Blache
Albert Demangeon (1872-1940)
-A fost profesor la Sorbona şi se înscrie ca un continuator al lui
Paul Vidal de la Blache. Prin activitatea de profesorat, dar şi activitatea
ştiinţifică a avut un mare rol în dezvoltarea studiilor de geografie din
Franţa
-Lucrări:
-Declinul Europei (1920)
- Imperiul britanic ("L'Empire britannique-1923)
- Insulele britanice (L'Îles britaniques, 1927)
-Problemele economice ale Rinului (despre fluvii) şi Belgia şi
Ţările de jos (despre mlaştini)(1927, ambele în Géographie universelle,
tom II;
-Les géographie des langues ( Geografia limbilor) "Annales de
géographie", (1929)
-Este un adversar hotărât al conceptului de geopolitică de expresie
germană, el apreciind că geopolitica este o "înscenare, o maşină de
război", ea făcând parte din arsenalul propagandei naziste.
-Studiază pe larg situaţia imperiului britanic, care se fondase pe
unitatea civilizaţiei britanice, aceasta având la bază atât factori
geografici (insularitatea este importantă), cât şi factori spirituali-limbă,
religie, sentimentul libertăţii etc. Superioritatea britanică se naşte dintr-
o mentalitate care îi obligă pe locuitorii să iasă din insula lor El
anticipează şi declinul Imperiului britanic, ca de altfel al întregului
continent european.
-Cauzele principale ale acestui declin constau în scăderea
demografică; pierderile umane scăderea producţiei; creşterea
datoriilor; diminuarea capacităţii inovative, creşterea puterii SUA etc.
 -Conştientizând declinul Europei, Demangeon
propune în 1920, conceptele "comunitatea europeană"
("communauté européenne") şi "Statele Unite ale Europei"
(Les Etats Unis de l'Europe) "Unitatea teritorială se realizase
pe plan european. Mai multe planuri care se schiţează vor
disocia această operă. Anumite părţi din teritoriu se vor uni
pe plan american, altele pe plan japonez; nu va mai manifesta
o unitate, ci o pluralitate de influenţe. Suntem martorii
dezmembrării imperiului Europei, acest imperiu a cărei
exploatare i-a adus bogăţia". ( Paul Claval, Geopolitică şi
geostrategie. Gândirea politic, spaţiul şi teritoriul în secolul al
XX-lea, traducere: Elisabeta Maria Popescu, prefaţă: Octavian
Mândruţ, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p.73.)
-Prin urmare Demangeon este în şcoala geopolitică
franceză o voce distinctă, teoretician al geografiei coloniale,
în cadrul căreia un rol important este conferit mentalităţilor şi
reprezentărilor. Pune accent pe geografia politică şi este un
continuator al a lui Paul Vidal de la Blache în privinţa studierii
microregiunilor.
 -a apărut ca o reacție împotriva „școlii metodice”
(Gabriel Monod);
-În 1929, Lucien Febvre (1878-1956) şi Marc Bloch
(1866-1944, alături de Henri Pirenne şi Henri Hauser, pun
bazele revistei Les Annales. (Revue) d’ histoire économique et
sociale.
-Programul revistei și al Școlii apare în două lucrări ale
fondatorilor, Combats pour l’histoire, a lui Lucien Febvre şi
Școala de la Apologie pour l’ histoire ou Métier d’historien, a lui Marc
Bloch.
Annales -Revista şi-a păstrat titulatura până în 1938;
redenumită Annales d’Histoire Sociale în 1939, Melanges
d’Histoire Sociale, din 1942 până 1944, şi Annales d’ Histoire
Sociale, după 1945, până în 1946.
- După 1946, Annales a fost preluată de o nouă
echipă, Lucien Febvre fiind susţinut de Fernand Braudel şi de
Charles Morazé; Noua titulatură a revistei, Les Annales.
Economies, Sociétes, Civilisations, arăta orientarea revistei.
 Caracteristici și reprezentanți:
Caracteristici:
- neglijarea evenimentului;
- privilegierea duratei lungi;
- Accent pe pluridisciplinaritate, cu deschiderea orizontului de
investigaţie spre celelalte ştiinţe umane
- deplasarea atenţiei de la viaţa politică spre activităţile economice,
organizaţii sociale şi psihologia colectivă etc;
- înlocuirea conceptului de istorie-narațiune cu cel de istorie-
problemă.
-Fernand BRAUDEL (1902-1985)
-unul dintre cei mai iluștri reprezentanți; rămâne
fidel tendinţei de istorie totală, de unitate a ştiinţelor
umane.
Lucrarea lui, Mediterana şi lumea mediteraneană în
epoca lui Filip al II-lea, reprezintă una clasică a „Analelor”;
Personajul central nu era un om de stat, ci Mediterana, un
spaţiu geografic. Lucrarea semnifica tratarea unui subiect
de geografie umană, în care apare o descompunere a
istoriei în planuri etajate, Mediterana are un timp:
-geografic, ce semnifica durata lungă a istoriei
( munţi, ape, oameni, costume ancestrale, tradiţii etc ),
-social ( grupuri umane, axe de comunicaţii terestre
şi maritime, creşteri demografice, cu schimbarea
mecanismelor monetare) şi unul
-individual (al istoriei tradiţionale, evenimenţială,
ce presupunea competiția imperiilor rivale care se luptă
pentru dominaţia Mediteranei, cu instituţiile lor, provincii,
armate; nu atât evenimentele propriu-zise interesează, ci
găsirea unor raporturi profunde de cauzalitate).
 - Civilisation matérielle. Economie et Capitalisme du XVe
au XVIIIe siècle, a doua operă fundamentală a lui Braudel; el
analizează problema progresului civilizațiilor descriind la scară
europeană și apoi mondială lenta ascensiune a capitalismului
începând cu „structurile cotidianului”, apoi cu „jocurile
schimbului” și în fine cu „timpul lumii”.
-Lucien Febvre (1878-1956), autor polivalent, istoric
care care își pune permanent probleme,și care sub raport
metodologic a adus contribuții importante.
Lucrări:
-La Terre et l’évolution humaine (Pământul și evoluția
umană)-1922; dezbate problematica multiplelor influențe ale
geografiei asupra omului.
-Martin Luther- 1928
-Problema necredinţei în secolul al XVI-lea. Religia lui
Rabelais (1948). În ambele lucrări el abordează raportul
dintre individ și colectivitate și acuza anacronismul istoricilor
de a citi un text din secolul al XVI-lea cu ochii omului secolului
XX, Rabelais fiind un tip religios, religia prinzând în întregime
viaţa societăţii. Prin urmare, el nu putea fi un liber cugetător.
-Școala geopolitică franceză a cunoscut o dezvoltare
spectaculoasă în prima jumătate a secolului al XX-
lea. Domeniile abordate au fost cu precădere
geografia politică ( nu și geopolitica ca termen),
istoria mentalităților și geoistoria.
- În perioada interbelică școala geopolitică franceză
s-a aflat în opoziție directă cu geopolitica
germană căreia i-a respins tezele care urmăreau
implicit revizuirea tratatelor din anii 1919-1920 și
revanșa față de înfrângerea din Primul Război
Mondial Concluzii
- Școala geopolitică franceză cuprinde o pleiadă de
mari gânditori cu viziuni și preocupări diverse:
Paul Vidal de la Blache, Albert Demangeon,
Camille Vallaux, March Bloc, Lucian Febvre,
Ferdand Braudel, Jacques Ancel, E. De Martonne.
- Școala de la Annales a reprezentat o
semnificativă înnoire metodologică în domeniul
scrierii istoriei.
 IV. Școala geopolitică sovietică
- la sfârșitul Primului Război Mondial s-a produs fractura ideologică a lumii, prin
preluarea puterii la Petrograd de către bolșevici și apoi, câștigarea de către
aceștia a războiului civil (1918-1922). La 30 decembrie 1922 s-a creat U.R.S.S.
- bolșevicii, având în frunte pe V.I. Lenin (1870-1924), au preluat, practic,
moștenirea Imperiului rus, pe care au adoptat-o ideologiei lor, bazată pe
principiul luptei de clasă.
- Confruntată cu o insecuritate și în primii ani cu un blocus al puterilor occidentale
( așa numitul „cordon sanitar”), elita bolșevică a elaborat strategii de răspuns.
Cea mai importantă dintre ele a fost teoria „revoluției mondiale”. Ideologul
principal a acestei doctrine a fost Leon Troțki, dar ea a fost împărtășită și de alți
lideri și intelectuali ( Nikolai Buharin, Vladimir Sobol, Vladimir Maiakovski ș.a.)
- În esență, ea își propunea transformarea războiului mondial, considerat
„imperialist” , urmat de cel „civil”, într-unul internațional, care să ducă la
„victoria socialismului” în toate țările lumii.
 - Se urmărea astfel și asigurarea securității noului stat sovietic prin
„revoluție”.
Existau două scenarii: unul maximal, ce urmărea „înroșirea” planetei, prin
extinderea revoluției ruse la scară mondial; al doilea, minimal, își propunea
exportul revoluției în Germania, prin care să se scoată din subdezvoltare Rusia. V.
I. Lenin aprecia:„ Germania sovietică unită cu Rusia sovietică s-ar dovedi dintr-
dată mai puternice decât toate statele capitaliste luate împreună”.
Pe fondul puternicelor convulsii sociale generate de război, la 6 martie 1919
s-a creat Internaționala a III-a comunistă (Cominternul). Noua structură nu a fost
gândită ca o organizație de cooperare, ci ca un centru de conducere a mișcării
comuniste mondiale (un partid comunist mondial), care trebuia să asigure
triumful revoluției planetare. Partidele comuniste care aderau trebuiau să
îndeplinească 21 de condiții, fapt care le transforma în secții ale Cominternului.
Teza revoluției mondiale a fost asiduu propagată, inclusiv prin mijloace
militare, până către anii 1923-1924, când statul sovietic a fost larg recunoscut pe
plan internațional.Ulterior, morții lui Lenin s-au confruntat două mari concepții:
 -revoluția permanentă a lui L. Troțki
- posibilitatea construirii socialismului într-o singură țară- teza lui I.V.
Stalin, care s-a și impus. Stalin a reluat, sub altă formă, și teza mai veche din
mentalul colectiv rus, a „încercuirii capitaliste”, astfel că Moscova trebuia s-o
spargă prin diverse mijloace. Una dintre modalități a fost stimularea
contradicțiilor lumii capitaliste, în așa fel încât să nu se realizeze un front comun
împotriva URSS. Așa se explică și intrarea în Liga Națiunilor și ofensiva declanșată
de Comintern în Europa, de creare a unor „fronturi antifasciste”. Practic, Stalin
dorea realizarea unui „glacis strategic”, care să asigure supraviețuirea statului și
regimului sovietic.
- La finalul deceniului patru, pe fondul eșecului acestei orientări, Stalin s-a
orientat spre o înțelegere spre Germania, concretizată în celebrul pact
„Ribbentrop Molotov„ (23 august 1939), ce împărțea sferele de influență între
cele două puteri totalitare. S-a trecut astfel la securitate prin achiziția de teritorii,
pentru ca sfârșitul celei de-a doua conflagrații, să se treacă la formula securitate
prin sovietizare.
V. I. Lenin, I.V. Stalin, Sosirea lui Lenin în Rusia (aprilie 1917)
Leon Davidovici Troțki