CAP.

I CE ESTE GEOPOLITICA

La întrebarea ce este Geopolitica, raspunsurile difera: de la stiinta sau disciplina stiintifica la teorie,
doctrina sau numai metoda.
Câteva definitii:
 Denis Touret, de exemplu, specialist francez în drept international, o defineste ca fiind o
stiinta: "Geopolitica este stiinta umana, realista, care are ca obiectiv sa determine, dincolo de
aparente, care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice si umane care conditioneaza
deciziile strategice ale actorilor internationali din viata ideologica, politica si economica
mondiala"1.
 La fel si geograful Yves Lacoste: "Geopolitica are ca obiect descrierea si explicarea rivalitatilor
de putere privind teritoriile, rivalitatile nationale"2. Tot stiinta o considera si geopoliticianul
american (de origine româna) Ladis Kristof, unul dintre primii analisti care au încercat
reabilitarea domeniului: "Geopolitica ... are în centrul atentiei fenomenele politice si încearca
sa le dea o interpretare geografica si, totodata, studiaza aspectele geografice ale acestor
fenomene"3.
 De altfel L. Kristof este primul analist american care a pledat pentru revenirea la termenul de
Geopolitica, începând cu studiul sau din 1960. Acest lucru i s-a parut prematur unui veteran al
studiilor politice americane, Norman Pounds, autor al unei lucrari de referinta în domeniu,
intitulata Political Geoghraphy, în care afirma, în editia din 1969: "Daca aceasta carte este
Geografie Politica sau Geopolitica, numai cititorii vor putea raspunde. Reînvierea termenului
de Geopolitica de catre Kristof este, probabil, prematura si va ramâne asa atâta vreme cât multa
lume asociaza termenul cu inumana politica a celui de-al Treilea Reich"4.
 Un alt american, P.O. Sullivan, considera însa ca "geopolitica este o disciplina universitara
care studiaza geografia relatiilor dintre detinatorii puterii, fie ca sunt sefi de state, fie
organizatii transnationale"5.
În schimb, literatura socio-politica din tarile comuniste, inclusiv din România, dupa modelul
sovietic a considerat Geopolitica fie o teorie ("Teorie care, exagerând o serie de teze ale
determinismului geografic si ale antropogeografiei privitoare la istoria si la filozofia culturii, a pretins
ca politica unui stat ar fi determinata de situatia sa geografica. Geopolitica justifica politica de
expansiune si agresiune si propaga deschis militarismul si colonialismul ..."6), fie o doctrina.
("Doctrina social-politica nestiintifica, retrograda, aparuta catre sfârsitul sec. XIX ... care, în
explicarea fenomenelor sociale si politice, atribuie un rol primordial factorilor geografici si
demografici, interpretati în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste a spatiului vital si al
rasismului"7).
Alti analisti, între care Hervé Coutau-Bégarie, o apreciaza a fi doar o metoda: "Geopolitica sau
geostrategia nu exista nici ca substanta, nici ca esenta, deoarece acesti doi termeni nu acopera o
realitate; geopolitica si geostrategia nu reprezinta decât o modalitate de abordare a acesteia. Întradevar,
este vorba despre o metoda (subl. noastra), despre un mod de rationament; nu se poate deci afirma ca
un anume eveniment apartine geopoliticii; în schimb se poate afirma ca un anume eveniment sau un
anume fapt poate fi interpretat în termeni ce tin de geopolitica si geostrategie"8.
Având în vedere domeniile implicate si suportul necesar pentru a explica fenomenele ce
incumba Geopoliticii, consider ca Geopolitica este, în fapt, o disciplina stiintifica interdisciplinara, la
granita dintre Geografie, Istorie, Stiinta Politica si Stiintele Sociale, care stabileste relatia dintre
evenimentele politice si spatiul geografic, precum si distributia puterii pe Glob.
Iata alte câteva definitii sau numai aprecieri privind Geopolitica:
_ americanul H. Weigert: "... aplicarea principiilor geografice ... în jocul dorintei de putere"9;
_ britanica Eva Taylor: "... geografie politica încarcata de emotie si, ca urmare, cuprinzând, implicit
ori explicit, o chemare la actiune"10;
_ britanicul P. Taylor: "Limbajul curent distinge Geopolitica ca fiind disciplina ce trateaza
rivalitatea între doua mari puteri (puteri centrale sau puteri emergente din semi-periferie) si
imperialismul ca dominatie exercitata de Statele puternice (ale centrului) asupra Statelor slabe (de la
periferie)... În spatiu, Geopolitica este asociata relatiilor Est-Vest si imperialismului relatiilor Nord-
Sud11".
_ italianul Carlo Jean: "Geopolitica este o reflectie, un sistem de rationament, este o
1
conceptualizare a spatiului, nu numai fizica (fizico-geografica, n.n.), ci si umana si, în acelasi timp,
multidimensionala, care precede si care este finalizata prin individualizarea intereselor nationale si a
marilor alegeri/decizii politice într-o lume care s-a transformat rapid si care este pe cale de a deveni
mai globala si mai framântata, mai dornica de reguli si de o ordine mai putin incerta si conflictuala, în
care evolutia fenomenelor este accelerata daca viteza de raspuns nu este la fel de ridicata.
_ francezul Paul Claval: "Geopolitica ia în considerare totalitatea preocuparilor actorilor
prezenti pe scena internationala, fie ca este vorba despre politicieni, diplomati, militari, de
organizatii nonguvernamentale sau de opinia publica. Ea este interesata de calculele unora sau altora si
de ceea ce îi împinge sa actioneze. Este sensibila la ceea ce, în planurile protagonistilor, reflecta
eterogenitatea spatiului, conditiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnica. Este interesata de
obiectivele ce vizeaza cooperarea sau destinderea relatiilor, dar si de utilizarea fortei sau de jocurile
viclene13".
_ francezul Christian Daudel: "... geopolitica se construieste deschizându-se, înainte de toate,
problematicilor «contemporane» si de «amploare mondiala»...: cele având legaturi cu politica statelor
si cu influentele reciproce, cu dreptul international, cu relatiile diplomatice, cu securitatea si apararea,
cu raporturile de putere în lume. Este vorba, de asemenea, de studiul actiunii diferitelor organisme
internationale (...), urmarindu-se ceea ce s-ar putea numi «regulile jocului» aplicate la spatiu, în
aspectele lor cantitative si calitative: jurisdictia internationala (delimitari de suveranitate teritoriala,
tema permanenta a frontierelor), modalitatile de trecere si de circulatie în lume (strâmtori,
arhipelaguri, survolarea teritoriului), reglementari diverse, eventual de opinii, atitudini si comportari
(pacte de neagresiune, tratate de asistenta, acorduri militare, aliante diplomatice, restrictii de deplasare,
diferende de frontiera, litigii istorice)14".
_ Ion Conea: "Dar tocmai aceasta este, prin excelenta, ceva ce numim – sau ceea ce trebuie sa numim:
geopolitica, adica viata politica planetara conditionata si explicata prin geografie15".
_ Sergiu Tamas: "... analiza geopolitica ofera temeiuri pentru o interpretare ce poate
fundamenta strategii adecvate în raport cu oportunitatile sau amenintarile ce privesc un stat16".

Precursorii Geopoliticii

La sfârsitul secolului al XIX-lea nu mai existau decât putine "pete albe" pe Terra si, în plus,
aproape întreaga planeta, cu exceptia zonelor arctica si antarctica, era împartita între marile puteri,
astfel încât, dupa constiinta nationala – generata de efervescenta statului-natiune – apare constiinta
spatiului, ultima generata de rivalitatea dintre aceste puteri, unele mai vechi, imperii coloniale (precum
Marea Britanie si Franta, în principal, dar si Spania, Portugalia, Olanda, Belgia), altele mai noi (puteri
industriale în ascensiune – S.U.A., Germania, Japonia). În aceeasi perioada se contureaza latura umana
a Geografiei, prin individualizarea Antropogeografiei, primul care o numeste astfel fiind geograful
german Fr. Ratzel, în lucrarea sa din 1882: Anthropogeograhie. Ulterior, geograful francez Paul Vidal
de la Blache o va numi Géographie humaine = Geografie umana. Astfel împlinita, Geografia va
contribui, mai mult decât alta stiinta, la cunoasterea fundamentelor majore ale unui stat national si, sa
nu uitam, secolele XIX si XX, au fost cele ale proliferarii si înfloririi acestora.

Friedrich Ratzel (1844 - 1904)

Cel care avea sa devina unul dintre cei mai mari geografi ai lumii, fondator de scoala
geografica si inspirator al Geopoliticii, va fi mai întâi asistent chimist în orasul natal, Karlsruhe
(1863 – 1866), iar dupa studii superioare în domeniul stiintelor naturii la universitatile din
Karlsruhe, Jena, Berlin si Heidelberg (1866 - 1868) - luându-si doctoratul în Zoologie - , practica
ziaristica (având mare succes!), abia în 1876 intrând în învatamântul superior, ca profesor de
Geografie (mai întâi, în 1876, la Universitatea din München, iar 10 ani mai târziu la cea din Leipzig,
unde va oficia pâna la moarte).
Un element esential în conturarea conceptiei sale geopolitice îl constituie calatoria sa din1873
în Statele Unite ale Americii, care îi trezeste interesul pentru geopolitica statelor – continent si "îl
determina sa sublinieze tendinta aparitiei unor vaste proiecte politice si spatiale si sa regrete faptul ca
Europa cunoaste prea putin din marile concepte extraeuropene asupra spatiului. În mod cert vizionar,
Ratzel face sa rimeze politica germana cu proiectul european, în special prin invitatia adresata

2
oamenilor politici ai Batrânului Continent de a calatori în Asia si America pentru a-si da seama de
îngustimea de spirit si neadecvarea conceptului european de frontiera". Nationalist înfocat (în 1890
intra în Liga Pangermanica si în Partidul National Liberal), Ratzel este, totodata, un sustinator al
colonialismului (membru fondator al Kolonialverein/Comitetul Colonial), sustinând, contrar viziunii
exclusiv continentale a cancelarului Bismarck, necesitatea ca Germania sa-si constituie un imperiu
colonial care sa-i asigure o stralucire mondiala. Dar, "constient ca Anglia si Franta aveau deja un
avantaj real în împartirea puterii maritime, Ratzel preconizeaza alianta Germaniei cu Asia si în special
cu tarile Extremului Orient. Politica Germaniei din secolul al XX-lea avea sa confirme optiunile
ratzeliene".
Geograful german este considerat precursorul Geopoliticii, gratie în principal lucrarii sale
Politische Geographie = Geografie Politica, publicata în 1897, în care pune, practic, bazele
Geopoliticii, elaboreaza o adevarata teorie a statului, pe care-l defineste drept un organism care
reuneste o fractiune a umanitatii într-o fractiune a teritoriului planetei. Statul este considerat drept un
organism care depinde de spatiu (Raum), pozitie (Lage) si granite (Grenzen), notiuni în primul rând
antropogeografice, dar care, raportate la organismul statal, devin caracteristici politico-geografice.
El introduce si mult contestatul termen Lebensraum (spatiu vital) – speculat atât de mult de Hitler,
începând chiar cu a sa „Mein Kampf” (1933). Este îndeosebi scoasa în evidenta, si evident criticata,
urmatoarea apreciere a lui Ratzel, care ar denota functia politico-ideologica a conceptiei sale: "Cu cât
se întreprind mai multe actiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc frictiunile interne.
Spatiul nou în care un popor prinde radacini este ca un izvor din care se împrospateaza
sentimentul national". Ratiunea expansionista devine si mai evidenta în lucrarea, publicata patru ani
mai târziu, intitulata Cu privire la legile expansiunii spatiale ale Statelor, în care "enunta sapte legi
universale:
• cresterea spatiala a statelor merge în tandem cu dezvoltarea culturii acestora;
• extinderea statelor se desfasoara paralel cu întarirea altor diverse manifestari ale dezvoltarii acestora,
cum ar fi puterea economica si comerciala sau ideologia;
• statele se extind de obicei încorporând sau asimilând entitati statale de mai mica importanta;
• frontiera este un organ viu, a carui amplasare încarneaza dinamismul, forta si schimbarile
teritoriale ale statului;
• în întregul proces de expansiune spatiala, prevaleaza o logica geografica, deoarece statul se
straduieste sa absoarba regiunile importante pentru asigurarea viabilitatii teritoriului sau: tarmuri,
bazine fluviale, câmpii si, la modul general, teritoriile cu cele mai multe bogatii naturale;
• orice stat are tendinta naturala de a se extinde daca la periferia sa se afla o civilizatie
inferioara celei proprii;
• tendinta generala de asimilare sau de absorbtie a natiunilor mai slabe provoaca amplificarea
acapararii de noi teritorii, în cadrul unei miscari care într-un fel se auto-alimenteaza".
Într-o alta lucrare a sa, publicata un an dupa Geografia Politica, dedicata spatiului geografic,
etnic si cultural german (Germania, Introducere în stiinta patriei), abordeaza si un concept care îi
intereseaza mult si pe români: Mitteleuropa = Europa Centrala. Pentru Ratzel, "Europa Centrala se
întinde de la Alpi pâna pe toata lungimea Marii Nordului si de la Canalul Britanic (Marea Mânecii –
n.n.) pâna pe culmile Carpatilor de-a lungul marilor fluvii europene Rhinul si Dunarea. Este un spatiu
geografic variabil unitar, ce cuprinde în proportii aproximativ egale toate formele de relief si care
beneficiaza de o aceeasi clima, de o fauna si flora unitar distribuita, cu cai de comunicatie naturale
etc."

Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918)

Desi Yves Lacoste îl considera pe Elisée Reclus (1830–1905) "parintele intelectual al
geopoliticii franceze", cred ca mai curând P.V. de la Blache (1845 – 1918), care oricum este
fondatorul scolii franceze de Geografie umana, merita acest apelativ, gratie cel putin pentru doua
lucrari:
studiul La géographie politique, à propos des écrits de M. Ratzel (Geografia Politica apropo
de scrierile d-lui Ratzel), publicat în "Annales de Géographie", 1898, în care, sub pretextul ca face
cunoscuta publicului francez conceptia fostului sau profesor, Fr. Ratzel, propune, de fapt, combatând
determinismul maestrului, propriul sau punct de vedere;
cartea La France de l’Est (Franta de Est), "prima lucrare de geopolitica publicata în Franta"

3
si "o lucrare patriotica a carei finalitate este de a justifica apartenenta Alsaciei si Lorenei la
Franta". Considera Geografia Politica drept "parte a unui ansamblu", respectiv Geografia Umana, si
acorda o mare importanta factorilor politici, asa cum reiese din lucrarea "Principes de Géographie
Humaine", publicata postum (1921) de Emm. de Martonne. Potrivit lui Y. Lacoste, aceasta lucrare îl
plaseaza pe La Blache ca geopolitician, alaturi de H. Mackinder, Fr. Ratzel si altii.

Albert Demageon (1872 – 1940)

Este foarte interesant ca, desi nu s-a considerat geopolitician, ba chiar, s-a opus violent ideii de
Geopolitica, pe care o considera o idee pur germana, "o înscenare, o masina de razboi". Demangeon
exprima, în realitate, o conceptie geopolitica. De pilda, în lucrarea Le Déclin de l’Europe (Declinul
Europei), publicata în anul 1920, el apreciaza, corect, ca pozitia dominanta a Europei în lume se
apropie de sfârsit, acesta fiind efectul înaltarii Statelor Unite la o pozitie hegemonica. Cresterea
importantei S.U.A. este însotita, potrivit lui, si de cresterea Japoniei ca putere regionala dominanta în
Extremul Orient, transformând Pacificul într-o "noua Mediterana" si ca loc de întâlnire a Occidentului
cu Orientul. Mai mult, cu totul surprinzator pentru vremea în care a scris amintita carte, apreciaza ca
pozitia Europei în lume este pusa în pericol, pe lânga factorii de mai înainte, de "ascensiunea islamului
militant".
Constient de declinul Europei si de conditia precara a Frantei ca mare putere, el foloseste si
propune (1920) termeni precum la communauté européenne (Comunitatea europeana) si Les Etats
Unis de l’Europe (Statele Unite ale Europei) cu mult înainte ca acestia sa devina un bun comun al
europenistilor.

Camille Vallaux (1870 – 1945)

Nascut în Vendomois (în apropiere de Tours), scolit la École Normale Supérieure din Paris si
profesor la École Navale din Brest (oras-port din NV tarii), Vallaux este primul francez care a scris o
lucrare cuprinzatoare în domeniul Geografiei Politice (Le Sol et l’État/Solul si Statul, 1911), în care,
printre altele, examineaza conceptele ratzeliene Raum (spatiu) si Lage (pozitie) demonstrând
importanta acestora în explicarea naturii statului. „El a criticat multe fatete ale gândirii lui Ratzel, în
particular determinismul sau, lipsit de obiectivitate si înclinat spre idei abstracte...La Vallaux, relatia
statului cu mediul înconjurator este mai mult activa, decât pasiva, si aceasta în acord cu filosofia
posibilista a scolii geografice vidaliene (generata de P.Vidal de la Blanche n.n.25).
Potrivit lui Vallaux, cresterea statului este un proces de subordonare a partilor întregului si
controlul tendintelor centrifuge. Analizeaza nasterea si prabusirea statelor imperiale, precum si cauzele
declinului acestora. Fiind oponent al expansionismului, s-a pronuntat împotriva fenomenului respectiv
practicat de Franta în Africa (numind partea centrala a Imperiului francez african "un vide dans
l’oecumène" = un vid în oicumena) si Rusia în Asia.
"Constient de imensele probleme ale explicatiei într-un atât de complex domeniu cum este
Geografia Politica, el tinteste sa plaseze subiectul în cadrul <<unei stiinte veritabile>>, capabila sa
înteleaga si sa explice dimensiunea spatiala a fenomenelor politice"26.
Este interesant ca Vallaux, care a criticat teoria lui Ratzel, va fi acuzat, de compatriotul sau
Lucien Febvre, tocmai de "prea multa apropiere de pangermanism" în lucrarea publicata în 1921, în
colaborare cu Jean Brunhes (1869 – 1930), Géographie de l’histoire – Géographie de la paix et de la
guerre (Geografia istoriei – Geografia pacii si razboiului). Lucrare, în schimb, apreciata de alti
compatrioti, si aceasta întrucât "în afara de analiza factorilor politici din trecut, prezinta diferite
proiecte de organizare politica, precum regionalismul, federalismul ori federatia de state".

Scurt istoric al Geopoliticii

Întemeietor al Geopoliticii este considerat a fi geograful german Friederich Ratzel (1844-

1904), desi el a folosit termenul de Geografie Politica (Politïsche Geographie), în titlul lucrarii
omonime, publicate în 1897, în care vorbeste, printre altele, despre, spatiu vital (Lebensraum), "stat ca
organism biologic" si despre "hotarele naturale ale statului". A fost scoasa în evidenta si criticata
îndeosebi urmatoarea apreciere a lui Ratzel, care ar denota functia politico-ideologica a conceptiei
sale: "Cu cât se întreprind mai multe actiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc frictiunile
interne. Spatiul nou în care un popor prinde radacini este ca un izvor din care se reîmprospateaza
sentimentul national28". Cel care foloseste însa pentru prima data termenul de Geopolitica (mai întâi

4
într-o conferinta, în 1899, apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea "Introducere în Geografia
Suediei") este suedezul Rudolf Kjellén (1864-1922), jurist si om politic, conceptia sa, puternic
inspirata de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentata în cartea, purtând un titlu foarte sugestiv, "Statul
ca forma de viata" (1917), în care sustine ca Geopolitica este "stiinta despre stat ca o creatie spatiala",
ca "un organism geografic".

Rudolf Kjellén (1864 – 1922)

Nascut în oraselul Torsö din centrul Suediei, cu studii universitare si doctorat în drept la
faimoasa Universitate din Uppsala, unde va fi si profesor în ultimii ani ai vietii, dupa ce, mai înainte, a
detinut acelasi post la Universitatea din Göteborg (1901 – 1916), capitala economica a tarii, unde,
predând geografia, descopera scrierile germanului Friedrich Ratzel. A fost om politic si parlamentar
(circa 10 ani).
Lucrarile academice publicate de Kjellén s-au axat pe doua mari teme: crearea unui sistem de
analiza a vietii statelor ca organisme vii si, respectiv, analizarea variatelor forme de guvernare a
statelor. Principalele sale lucrari sunt: Storkmakterna (Marile Puteri, 1905, a doua editie în 1911),
Samtidens stormakter (Marile Puteri contemporane, 1914), Storkmakterna och världskrisen (Marile
Puteri si Criza Mondiala, 1920) s.a. Se remarca Staten som lifsform (Statul cu forma de viata, patru
editii în limba germana între anii 1917 – 1924), în care defineste Geopolitica drept "stiinta care
studiaza Statul ca organism geografic, asa cum acesta se manifesta în spatiu".
Potrivit lui Kjellén, statul este conceput ca unitatea si interdependenta în câmpul politicii a
cinci elemente fundamentale: geografic, etnic, economic, social si juridic, numind "cele cinci fete ale
fiintei" statului: tara (Reich), neam (Volk), economia tarii (Reichhaushalt), structura sociala
(Gesellschaft) si guvernamânt (Staatsregiment). Interdependenta acestor cinci factori asigura - potrivit
lui Kjellén – aspectul organic si integralitatea statului. Statul este o forma de viata – acesta-i leit-
motivul geopoliticianului suedez. "Nimic – afirma Kjellén – nu poate fi cu asa mare claritate, atât de
convingator precum conceptia ca statul traieste, este un organism viu".
În conceptia lui Kjellén, primul element constitutiv al statului este poporul / populatia, în
întelesul istoric de reunire a generatiilor ("poporul este unul prin toate generatiile, cu cele în viata, cât
si în egala masura cu cele nenascute înca sau cele trecute"). În spiritul ideii de organicitate, de care am
amintit, geopoliticianul suedez afirma ca: "poporul unui stat este asemenea unei formatiuni vegetale,
este un produs al naturii". În continuare, face o foarte plastica descriere a acestuia: "El (poporul – nota
noastra) curge prin vreme asemenea unui fluviu, care mereu ramâne acelasi, chiar daca apele din albia
lui se schimba neîncetat. Cu cât un popor se prinde mai intim de un anume pamânt, cu cât mai multe
sunt generatiile înaintase care l-au îngrasat cu sângele si osemintele lor, cu atât pamântul si poporul
exprima mai mult o singura realitate"29.
Geopolitica va cunoaste, însa, o dezvoltare deosebita în Germania interbelica, gratie îndeosebi
lui Karl Hausfofer (1869-1946), geograf ca formatie, ofiter de cariera, primul profesor de Geopolitica
(la Universitatea din München, unde va creia o adevarata scoala în domeniu, cu reprezentanti precum
Otto Maull, Erich Obst, Richard Hennig, Albrecht Haushofer s.a., ultimul fiind fiul sau) si
întemeietorul celei dintâi reviste în domeniu (Zeitschrift für Geopolitik/Revista de Geopolitica, 1924-
1944). Principala sa lucrare, "Granitele în determinarea lor geografica si politica" (1921), precum si
alte studii ale scolii create de el, vor fi speculate din plin de Adolf Hitler pentru asi justifica
expansiunea teritoriala sub pretextul neconcordantei care ar exista între granitele politice ale
Germaniei si spatiul necesar populatiei dinlauntrul acestor granite. 29 Ionel Nicu Sava, Scoala
geopolitica germana, Editura Info-Team, Bucuresti, 1997, pag. 71

Karl Ernst Haushofer (1869 – 1946)

Nascut la München într-o veche familie aristocratica bavareza, cu un însemnat background
cultural-stiintific (printre altele, tatal sau, Max Haushofer a fost profesor universitar la Universitatea
Tehnica din orasul natal), va urma o stralucita cariera militara.
Un moment important al acestei cariere va fi desemnarea sa ca atasat militar în Japonia (1908 –
1910) publicând si o carte despre aceasta tara, ocazie cu care remarca ordinea si disciplina japoneza,
sugereaza o alianta a Germaniei cu Tara Soarelui Rasare, idee care parea deplasata în acele timpuri, si
mai ales se naste vocatia sa de geopolitician.
Traumatizat, ca majoritatea celor din generatia sa, de umilinta impusa Germaniei prin Tratatul
de la Versailles, îsi da demisia din armata, unde avea gradul de general, în anul 1919, la vârsta de

5
exact 50 de ani, si devine profesor de geopolitica, primul din lume, la Universitatea din München,
unde va creea o catedra de specialitate si o revista (Zeitschrift für Geopolitik / Revista de Geopolitica,
1924 – 1944), dar, mai ales, o adevarata scoala de geopolitica. Haushofer va defini Geopolitica drept
"stiinta despre formele de viata politice în spatiile de viata naturale, ce se straduieste sa înteleaga
dependenta lor geografica si conditionarea lor de-a lungul miscarii istorice"30.
De asemenea, potrivit geopoliticianului german, este importanta si întelegerea geopoliticii
drept "unul dintre cele mai puternice mijloace de lupta pentru corecta împartire a spatiilor de viata si
suflet pe pamânt, dupa capacitatea de munca si performantele culturale ale popoarelor". "Haushofer,
asadar, remarca - pe buna dreptate un bun cunoscator al geopoliticii germane, Ionel Nicu Sava, va
orienta înca de la început geopolitica spre problematica dinamicii mondiale a relatiilor dintre state,
privite prin geografiilor lor etnice, politice, economice, sociale etc., fara a neglija însa – trebuie sa
precizam – dinamica interioara a teritoriului natural organic, a «spatiului vital» (Lebensraum) "31.
Atras în cercul lui Hitler, atât datorita lucrarilor sale, care intrasera în atentia Führerului, cât mai ales
prieteniei cu Rudolf Hess, adjunctul conducatorului celui de-al Treilea Reich, va desfasura o activitate
ambigua, sprijinind, de pilda, unele actiuni ale lui Hitler (Anschluss-ul / anexarea Austriei, revenirea la
Germania a teritoriului Sudetilor etc.), dar opunându-se proiectului de invadare a Uniunii Sovietice si
de colonizare a popoarelor slave.
Între meritele recunoscute ale lui Haushofer se înscriu: crearea termenului de pan-idei (Pan-
Ideen) subliniind centralitatea dimensiunii spatiale în gândirea geopolitica si distingând
panconfiguratii 32, semnalarea opozitiei ireductibile dintre geopolitica rusa si cea americana, fiind în
acest sens un vizionar, sesizarea faptului ca, dupa Primul Razboi Mondial, Statele Unite vor prelua
leadershipul oceanic de la Mara Britanie (si nu numai, cum va dovedi realitatea de dupa cel de-al
Doilea Razboi Mondial).
Teoria geopolitica a lui Haushofer este axata pe relatia "organica" ce ar exista între teritoriu si
populatia care îl locuieste, teorie aplicata mai întâi la geopolitica Germaniei, obiectivul sau fiind acela
de a reafirma sentimentul de apartenenta a germanilor la o comunitate de civilizatie (Deutschtum) si de
a favoriza crearea unui spatiu unde acestia sa-si poata desfasura liber virtualitatile (Lebensraum).
Tocmai acest concept îi va placea foarte mult lui Hitler, întrucât justifica expansiunea teritoriala si
cererile de teritoriu, ceea ce a si facut conducatorul celui de-al Treilea Reich, sub pretextul
neconcordantei care ar exista între granitele politice ale unui stat si spatiul necesar populatiei
dinlauntrul acestor granite.
Este de remarcat faptul ca tocmai cei care l-au desfiintat pe Haushofer înca pe când era în
viata, tot aceia l-au si reconsiderat, si anume francezii – au republicat în ultimele doua decenii
majoritatea lucrarilor sale si si-au moderat aprecierile, cea mai interesanta fiind aceea ca Haushofer a
fost "geopolitician în timpul Germaniei hitleriste, mai degraba decât geopolitician al Germaniei
hitleriste"33.
În final va avea o soarta trista: desi nu mai este primit de Hitler înca din 1937, datorita
reticentelor sale privind politica germana în Est, iar dupa 1941, gratie fugii prietenului si protectorului
sau Rudolf Hess (adjunctul lui Hitler) în Marea Britanie, ba mai mult, unicul sau fiu, Albrecht
Haushofer, el însusi general si geopolitician ca tatal sau, este executat datorita participarii la faimosul
"complot al generalilor" (din 20 iulie 1944), care viza uciderea Führerului, iar el si sotia sunt trimisi în
lagar de concentrare (întrucât sotia era evreica), Karl Haushofer este trimis în lagar si de americani,
unde se va sinucide, împreuna cu sotia (1946). Haushofer este aproape un vizionar în domeniu,
întrucât înca din 1928 previzioneaza ca pan-configuratii, pentru sfârsitul secolului XX, Pan-America,
Pan-Rusia, plus Eurafrica.
Pentru perioada de început a Geopoliticii se impun înca doua mari personalitati anglosaxone,
cu teorii total opuse, respectiv americanul Alfred Thayer Mahan (1840-1914) si britanicul Halford J.
MacKinder (1861-1947).
A. Mahan, amiral al flotei americane, va lansa teoria puterii maritime, în principala sa lucrare, "The
Interest of America in Sea Power" / Interesul Americii în stapânirea marilor (cum a fost tradusa în alte
limbi), publicata în 1897. El sustine ca va stapâni lumea statul care va controla si stapâni marile si
oceanele lumii, sugerând si mijloacele care permit atingerea suprematiei: crearea de puncte de sprijin –
porturi, baze militare; pozitii solide în strâmtori si pe caile maritime comerciale; sa dispuna de o flota
maritima prezenta peste tot si capabila sa transporte rapid marfuri si oameni în punctele strategice.
Mahan, care a contribuit la iesirea Statelor Unite din izolarea impusa de Doctrina Monroe (1832), este
considerat primul profet al suprematiei americane în lume.

6
Alfred Thayer Mahan (1840 – 1914)
Ofiter de marina (cu studii la U. S. Naval Academy), ajuns la cel mai înalt rang militar în
domeniu (amiral al Statelor Unite), A. Mahan va dezvolta teoria puterii maritime (Sea Power), care va
avea un mare efect, si nu numai în America. Pornind de la constatarea importantei puterii industriale si
a blocadei coastelor sudice ale SUA de catre flota nordista în Razboiul de Secesiune (1861 – 1865), la
care a participat ca tânar ofiter de marina, si de la faptul ca Doctrina Monroe era depasita, lanseaza
teoria ca va domina lumea acea tara care va reusi sa domine marile si oceanele lumii. Va avea o
puternica influenta asupra politicii externe promovate de presedintii americani William McKinley
(1897 – 1901) – primul efect fiind razboiul americano-spaniol din 1898 – si Theodore Roosevelt (1901
– 1909).
Doctrina sa, care se dorea un fel de îndreptar pentru politica externa americana, era centrata pe
urmatoarele aspecte:
asocierea cu puterea navala britanica pentru împartirea controlului marilor (aprecia în mod
deosebit modul în care fosta metropola reusise sa atinga controlul maritim al planetei);
determinarea Germaniei sa se margineasca la rolul sau continental si opunerea la pretentiile
Reichului de stapânire asupra marilor;
punerea la punct a unei aparari coordonate a europenilor si americanilor destinata sa juguleze
ambitiile asiatice.
Iata, în acest sens, comentariul unor analisti francezi: "Trebuie mai întâi sa-ti asiguri puncte de
sprijin – porturi, baze – si pozitii solide de control al strâmtorilor si al drumurilor comerciale, dar mai
ales trebuie sa dispui de o marina a carei flota este prezenta peste tot si capabila de a ajunge imediat în
punctele strategice atunci când este necesar. În zilele noastre, ce reprezinta oare marina americana
daca nu o formidabila forta de protectie militara în toate continentele? Mahan afirma ca acest efort de
circulatie maritima trebuie sa fie permanent întretinut, incluzând aici perioadele de pace"34. De altfel,
Mahan aprecia drept absolut obligatorii trei elemente:
crearea de puncte de sprijin: porturi, baze militare etc.;
pozitii solide în strâmtori si pe principalele cai maritime comerciale;
sa dispui de o flota maritima prezenta peste tot si capabila sa transporte rapid marfuri si oameni în
punctele strategice de pe Glob.
Principalele sale lucrari sunt: The Influence of Seapower upon History / Influenta Puterii
Maritime asupra Istoriei (1890) si, mai ales, The Interest of America in Seapower / Interesul Americii
pentru Puterea Maritima (1897).
Alfred Mahan este apreciat drept primul profet al Statelor Unite ca superputere mondiala.
În contrast cu Mahan, H. MacKinder, profesor de Geografie la Universitatea Oxford si
director al nu mai putin faimoasei London School of Economics and Political Science, lanseaza teoria
puterii terestre (sau a heartland-ului, cum mai este cunoscuta), în lucrarea The Geographical Pivot of
History / Pivotul geografic al istoriei (1904). El aprecia ca statul care stapâneste heartlandul (inima
Lumii), domina Eurasia (cea mai mare masa de uscat a planetei), iar cel care domina Eurasia, domina
Lumea. MacKinder a si numit acel stat: Rusia, care, aprecia el, este protejata de o centura de obstacole
naturale.

Halford J. MacKinder (1861 – 1947)

Nascut în micul district urban Gainsborough, din estul Angliei, si educat la faimoasa
Universitate Oxford (unde se formeaza ca geograf), va deveni o mare si influenta personalitate:
membru marcant al renumitei Royal Geographical Society si fondator al Oxford School of Geography,
director al faimoasei London School of Economics and Political Sciences, membru al Parlamentului
Britanic (timp de 12 ani) etc.
Desi a avut si rangul de amiral al flotei britanice, asa cum A. Mahan l-a detinut pentru flota americana,
a dezvoltat o doctrina total opusa acestuia (reamintesc, teoria puterii maritime / seapower), si anume
teoria puterii terestre (landpower), cunoscuta mai ales sub numele de teoria «heartland»-ului.
Teza sa centrala, sustinuta mai întâi într-un articol intitulat The Geographical Pivot of History
(Pivotul geografic al istoriei), publicat în revista "Geographical Journal", defineste epicentrul
fenomenelor geopolitice pornind de la conceptul de centru geografic. Potrivit lui, tocmai în jurul
acestui pivot sau inima lumii (heartland) se articuleaza toata dinamica geopolitica a planetei. Iata cum
suna foarte sintetica, dar extrem de convingatoarea sa formula (o redam si în original, întrucât în limba
româna circula si traduceri care se departeaza foarte mult de spiritul real): Who rules East Europe

7
commands the Heartland / Cine detine Europa de Est detine Inima Lumii Who rules the Heartland
commands the World Island / Cine detine Inima Lumii domina Insula Mondiala Who rules the World
Island commands the World / Cine domina Insula Mondiala domina Lumea
Potrivit lui MacKinder, "acest pivot al politicii mondiale este Eurasia, pe care puterea maritima
nu reusea sa o supuna, si inima sa imtima este Rusia, «care ocupa în ansamblul lumii pozitia strategica
centrala pe care o ocupa Germania în Europa»35. Chiar si numai simpla comparatie a pozitiei celor
doua tari arata teama care îl bântuia pe MacKinder privitor la o ipotetica alianta între Rusia si
Germania (ce se prefigura, de altfel, incredibilul Pact Ribbentrop – Molotov din august 1939), care ar
fi putut creea Insula Mondiala (World Island) si, implicit, distrugerea puterii maritime a Marii Britanii.
Ar mai fi de amintit ca, potrivit lui MacKinder, heartland-ul (respectiv Rusia) era inexpugnabil, fiind
protejat de o centura de obstacole naturale (Siberia - "vidul siberian", cum o numeste geopoliticianul
britanic -, lantul Muntilor Himalaya, Desertul Gobi, Podisul Tibet), centura numita inner crescent
(cornul / semicercul interior), dincolo, de care se desfasoara coastlands (teritoriile litorale), respectiv
Europa de Vest, Orientul Mijlociu, Asia de Sud si Asia de Est, iar mai departe, un corn insular, care
includea Marea Britanie, Japonia dar si Statele Unite.
Interesant este ca, în ciuda acestei constructii ce parea fara fisura, însusi autorul ei, MacKinder,
a apreciat ca aceasta centralitate geopolitica a heartland-ului nu este fixa, o constanta de-a lungul
timpului, ci ea are caracter istoric, asadar se poate modifica, si el mentioneaza "tehnica" (exploatarea
resurselor energetice, caile ferate si alte cai de comunicatie etc.), revolutia industriala din secolul al
XIX- lea reinstaurând puterea strategica a heartland-ului.
Daca A. Mahan a fost considerat profetul Americii ca superputere, în mod cert H. J.
MacKinder poate fi apreciat la fel în privinta Rusiei / Uniunii Sovietice care, dupa cum se cunoaste,
ajunsese dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial una dintre cele doua superputeri mondiale si, mai mult,
în deceniile 7 – 8 ale secolului trecut se parea ca depasise Statele Unite ca sfera de influenta.
În replica la "heartland-ul" lui MacKinder, geopoliticianul american Nicholas John Spykman
(1893-1948) lanseaza teoria rimland-ului, respectiv "bordura maritima" sau "inelul" format de tarile cu
iesire la mare, care înconjoara din cele mai multe parti "heartland-ul" continental, constituind o zona
intermediara între acesta si marile periferice. Asadar "pivotul" nu mai este Rusia, ci Rimlandul
("inelul" din jurul acesteia). El modifica, astfel, formula lui MacKinder afirmând: "Cine domina
Rimlandul, domina Eurasia. Cine domina Eurasia, tine în mâinile sale destinul lumii"36. Dupa al
doilea razboi mondial si pâna la caderea regimurilor comuniste din Europa de Est, Geopolitica a fost
total interzisa, datorita conotatiilor negative dobândite în Germania nazista, în mod paradoxal termenul
nefiind utilizat, cu rare exceptii (dar numai din anii '80), nici în literatura occidentala. În ciuda faptului
ca termenul se dovedea necesar, asa cum a semnalat, înca în 1960, americanul de origine româna
Ladis Kristof: "Termenul de Geopolitica a dobândit o sinistra conotatie. El implica o distorsiune
si o utilizare gresita a factorilor geografici în interesul politicii nationale agresive. Aceasta este o
nefericire întrucât el este un termen bun si noi avem nevoie de o notiune care sa acopere studiile de
geografie orientate spre politica"37.

Revenirea Geopoliticii în actualitate

Geopolitica a revenit în atentie dupa evenimentele din Europa de Est, din anii 1989-1991, la
început gratie nu atât oamenilor de stiinta, cât mass-mediei, care a descoperit în conceptele geopolitice
(putere – mare putere – superputere, sfere de influenta – sfere de interes, zona geopolitica, punct
geostrategic, conflictualitate, panism etc.) un punct de sprijin extrem de important în explicarea a
ceea ce se întâmpla în lume. La aceasta a contribuit însa si o serie de fenomene din ultimul deceniu al
secolului XX:
 dupa aproape o jumatate de secol de «razboi rece» (conflictul între Vest/tarile dezvoltate si
Est / tarile comuniste), când se parea ca a aparut "dezghetul", omenirea a intrat într-o noua
stare – «pacea rece» (suspiciunea si contrapunerea unor mari puteri mai vechi – S.U.A., în
principal – altora mai noi, în refacere, precum Rusia, sau în ascensiune, cazul Chinei);
 lumea bipolara (Vest-Est / S.U.A.-U.R.S.S.) a devenit, pentru o vreme, unipolara (S.U.A. –
unica superputere, hegemonul mondial), dar cu tendinta de a deveni multipolara (numarul
pionilor/actorilor mondiali fiind variabil – fie superputeri, fie blocuri regionale);

8
  sferele de influenta, ce au dominat lumea o vreme atât de îndelungata, n-au disparut, asa cum
se credea, odata cu caderea "cortinei de fier", doar ca marile puteri au cautat si aplicat noi
modalitati de împartire si stapânire a lumii;
 conflictele, care de asemenea pareau a fi de domeniul trecutului, nu numai ca n-au încetat, ci s-
au accentuat si diversificat.

Înainte de evenimentele din anii 1989-1991, revenirea Geopoliticii s-a facut, totusi, simtita,
îndeosebi în Franta, ducând, între timp, la constituirea celei mai puternice scoli geopolitice actuale, cu
reprezentanti cum sunt, în afara celor mentionati (Yves Lacoste, Denis Touret, Hervé Coutau-
Bégarie), Paul Claval, Michel Foucher, François Thual, Pascal Lorot, Aymeric Chauprade, Pascal
Boniface, Christian Daudel, Philippe Moreau-Defarges, Ignacio Ramonet s.a. Revenirea prefixului
"geo" este un fenomen cu totul remarcabil al anilor '80 – remarca un geopolitician francez38. Si
continua: "din 1950 pâna în 1975 nu a fost publicata nici o lucrare al carei titlu sa faca referinta la
geopolitica sau geostrategie, nici macar în abundenta productie strategica americana. Abia la începutul
anilor '80, asistam la cresterea în forta a geopoliticii, urmata îndeaproape de geostrategie".
Asistam, de altfel, la o proliferare a neologismelor cu prefixul "geo": geoistorie, geopsihologie,
geomarketing etc.
Acelasi analist apreciaza ca revenirea în forta a Geopoliticii are la baza doua motive:
a) declinul ideologiilor în general si al marxismului, în special, care nu mai puteau oferi
explicatii credibile ale evenimentelor (marxismul, de pilda, se cantona în "lupta de clasa");
b) traim într-o lume foarte complexa, în care totul este complicat, în care imaginile sunt distorsionate
si, ca urmare, este nevoie de o anumita logica pentru a le descifra. În aceeasi ordine de idei, Hervé
Coutau-Bégarie vorbeste de "bulversarea extraordinara a sistemului international" si de "remarcabila
dilatare a sistemului international si a sistemului strategic". "Pentru prima data în secolul al XX-lea
lumea a devenit un ansamblu unic, iar sistemul international s-a largit cuprinzând toata planeta.
Eforturile marilor fondatori ai acestei discipline (Geopolitica – n.n.) au vizat deci considerarea
lumii în totalitatea sa, ceea ce era ceva cu totul nou: cum sa concepi ca ceea ce se întâmpla în prezent
în Extremul Orient poate avea un impact pe termen lung în celelalte parti ale lumii".
În spiritul acestei ultime motivatii, un alt analist francez, François Thual, sustine ca, printre
altele, Geopolitica ne învata sa descifram actualitatea. Si anume, în cazul unui eveniment (tensiune,
criza, conflict, razboi, negocieri), trebuie sa stim sa punem întrebarile cele mai potrivite:
cine ce vrea?
cu cine?
cum?
de ce?
Ca urmare, "trebuie indentificati actorii, analizate motivatiile lor, descrise intentiile lor,
reperate aliantele în curs de formare sau, din contra, aliantele pe cale de destramare, la nivel local,
regional, continental sau international"39.
Potrivit lui Paul Claval, Geopolitica actioneaza în trei directii:
1. construieste tabloul fortelor prezente pe o scena data, a celor ce decid utilizarea lor, si a curentelor
sau factorilor care le influenteaza;
2. repereaza tintele profunde ale actorilor si exploreaza filosofiile sau ideologiile pe care le
legitimeaza;
3. arata modul în care mijloacele fiecaruia sunt aplicate prin geostrategii concepute pentru a se
apropia de scopurile fixate, tinând cont de reactiile previzibile ale celorlalti protagonisti.39
François Thual, Méthodes de la Géopolitique, Iris, Ellipses, 1996.

CAP. II CONCEPTE GEOPOLITICE

9
 PUTERE – MARE PUTERE – SUPERPUTERE

"Putere. Nimic nu exercita o mai mare atractie asupra fiintelor umane decât acest cuvânt magic.
Nimic nu trezeste pasiuni mai durabile si legaturi mai strânse".
José Nivaldo Junior

Definitii
Dictionarele si enciclopediile sunt relativ sarace în definirea acestor termeni, în sensul care ne
intereseaza:
Putere: stat, tara.
Mare putere, mari puteri: statele cele mai bogate, cele mai influente.
Superputere: putere foarte mare. Stat a carui importanta politica, militara, economica este
preponderenta.
În schimb, astfel de lucrari sunt mai generoase în privinta puterii ca fenomen social: "Putere:
fenomen social fundamental care consista în capacitatea de a lua decizii si a asigura îndeplinirea lor
prin utilizarea diferitelor mijloace de persuasiune si constrângere; puterea se exprima într-o relatie
asimetrica (conducere – supunere si/sau dominare – subordonare) între factorii la nivelul carora ea se
manifesta"1.
Unii analisti pun semnul egal între putere si influenta, edificatoare în acest sens fiind
definitia lui Robert Dahl: "Puterea lui A asupra lui B este capacitatea lui A de a obtine ca B sa
faca ceva ce n-ar fi facut fara interventia lui A".
Putere politica (forma a puterii sociale), "include puterea suverana a statului (mentinuta nu
numai prin "forta dreptului", ci si prin "dreptul fortei")"2; se manifesta prin utilizarea celorlalte
"puteri" (economica, militara etc.) drept baza si instrumente ale sale, în conformitate cu telurile
catre care tinde. Exista o relatie foarte strânsa între aceasta si puterea economica: fara a fi în mod
direct generata de catre puterea economica, puterea politica îsi datoreaza, în buna masura, atât
fundamentul cât si instrumentele sale, acesteia.
"Puterea – apreciaza brazilianul José Nivaldo Junior3 - este unica modalitate eficace cunoscuta
de societatea omeneasca apta sa-i asigure perpetuarea si supravietuirea. În societatea 1 *** Mica
enciclopedie de politologie, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977, pag. 373.
concurentiala din ultimele sase milenii, puterea reprezinta încununarea altor doua mari aspiratii ale
fiintei umane: bogatia si prestigiul. Bogatia, prestigiul si puterea strabat timpurile împreuna. Unde se
afla una dintre ele, vor aparea inevitabil si celelalte doua".
Putere internationala: concept potrivit caruia "exercitarea puterii de catre unul sau mai
multe state (mari puteri, imperii) tinde în esenta sa îndeplineasca în viata internationala un rol
analog celui al statului în viata interna a societatii"4.
Importanta, în context, este si relatia dintre politica si putere. Politica în mai multele sale
sensuri: a) suprastructura a sistemului social, incluzând constiinta politica, relatiile politice, institutiile
si organizatiile politice; b) tactica, strategia, metodele si mijloacele folosite de organele puterii în
vederea realizarii obiectivelor fixate; c) arta de a guverna un stat; forma de organizare si conducere a
comunitatilor umane, prin care se instituie si mentine ordinea interna si se garanteaza securitatea
externa a comunitatilor respective. Un aspect important al politicii, prin prisma domeniului pe care îl
abordam în aceasta lucrare, este politica externa, respectiv totalitatea metodelor si mijloacelor pe care
le foloseste un stat în vederea atingerii anumitor obiective pe plan international. Dar, atât pe plan
extern, cât si pe plan intern, obiectivele puterii sunt dirijate si atinse printr-o politica a puterii.
Actorii scenei internationale aplica puterea în relatiile cu ceilalti în doua feluri: "Primul este
utilizarea puterii în mod direct pentru a impune schimbarea comportamentului competitorului. Ceea ce
înseamna utilizarea fortei militare, în principal, pentru a impune vointa proprie asupra
inamicului/competitorului. Cea de-a doua modalitate de aplicare a puterii este cea indirecta sau
cooptiva (a doua fata a puterii), care utilizeaza atractia culturala si institutionala a unui actor asupra
celorlalti, în scopul schimbarii comportamentului acestora din urma"5.
Înca din vechi timpuri, sursa politicii puterii a fost data de inegalitatea dintre state. În
literatura de specialitate este citat un exemplu deosebit de relevant în acest sens, mentionat de marele
istoric, si, totodata, politician antic atenian, Tucidide (460–396 î.Hr.) în opera sa fundamentala "Istoria
razboiului peloponesiac", care înfatiseaza lupta pentru suprematie în lumea greaca, dintre Sparta si
Atena, între 431 si 411 î.Hr. Acesta ne spune ca, în anul 416 î.Hr., atenienii au pornit o expeditie de
10
pedepsire a melienilor (locuitorii insulei Melos/Milos), aliati ai Spartei, care refuzau sa se supuna
Atenei. Potrivit obiceiului încetatenit, atenienii au trimis o solie care sa-i convinga pe melieni sa se
supuna de buna voie, mesajul fiind mai mult decât clar: "Atât noi, cât si voi, stim ca în treburile
oamenilor problema dreptatii intervine numai daca, presiunea necesitatii este egala asupra ambelor
parti si ca cel puternic stoarce ce poate si cel slab da ceea ce trebuie" (melienii n-au cedat si, ca
urmare, au fost masacrati). Concluzia, deloc greu de tras: "discutia despre drepturi nu are sens
decât între egali; în conditii de inegalitate domnesc legile puterii, dreptul celui mai tare. Si tocmai
astfel de «legi» guverneaza si relatiile dintre state înca de la începuturile existentei lor, pentru ca între
popoare si state s-au creat, înca în perioada formarii lor, inegalitati din punctul de vedere al teritoriului,
populatiei, resurselor naturale, dezvoltarii materiale si spirituale"6. Superioritatea de acest fel a unor
puteri a generat în decursul timpului un alt fel de superioritate: cea a cetatenilor acelor state care se
considera deasupra celorlalti. Si avem exemple din Antichitate si pâna astazi. De pilda, când un
locuitor al Romei antice încalca regulile dintr-oregiune stapânita de romani, si i se atragea atentia,
raspundea civis romanus sum – "sunt cetatean roman", asadar ca el se supune numai legilor Romei, nu
si celor locale. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, în tarile comuniste, cetatenii sovietici (de la
militari la civili) se considerau si se manifestau superiori localnicilor; de altfel si în multe din
manifestarile de la Moscova dupadestramarea Uniunii Sovietice, în 1991, nostalgia dupa "Mama
Rusie" era si este acompaniata de
dispretul fata de cei care au ales o alta cale.
Chiar si americanii au, în unele cazuri, manifestari de dispret pentru alte natii ori se considera a
fi deasupra legilor internationale. Foarte bine a surprins asemenea atitudini analistul american Karl
Deutsch: "Dar cu cât o tara este mai mare si mai puternica, cu atât conducatorii, elitele si adesea chiar
si populatia ei îsi ridica nivelul aspiratiilor în afacerile internationale. Cu alte cuvinte, ele se vad tot
mai mult predestinate sau obligate sa puna treburile lumii în ordine, sau cel putin sa le tina într-o
anumita ordine care li se pare lor sanatoasa".
Pe Terra exista, în prezent, numeroase state, aproape 200, mai exact 192, ultimul care si-a
dobândit independenta fiind Timorul de Est (2002). Unele mici, altele de mari dimensiuni. Unele ce
dainuie de sute sau chiar mii de ani ca forma statala, uneori circumscriindu-se aproape aceluiasi
spatiu geografic, altele, majoritatea de fapt, fiind produsul unor evenimente cvasirecente. Aproape în
tot decursul istoriei au existat state care s-au impus mai mult decât altele, si nu de putine ori în dauna
altora. În trecut se vorbea de imperii, mari imperii: roman, part, persan, chinez si altele, în Antichitate,
mongol, otoman, portughez, spaniol, britanic si altele în Evul Mediu (unele si mai târziu), tarist,
austro-ungar si altele. În vremurile moderne, si mai ales în secolul al XX-lea si în prezent se vorbeste
de mari puteri.
Statutul lor de forte proeminente ale lumii si l-au mentinut – nu de putine ori chiar extins – în
trecut mai ales prin cuceriri, iar în zilele noastre prin dominatie: o dominatie militara, economica,
ideologica ori chiar prin toate acestea la un loc. Imperiile în trecut, marile puteri în timpurile moderne
si în prezent, au intrat în conflict pentru a-si spori ariile de influenta. Dar, în acelasi timp, nu de putine
ori, au ajuns la întelegeri în privinta sferelor de influenta, netinând în nici un fel seama de statele si
popoarele circumscrise de acestea, de interesele si dorintele acestora.
Statutul de mare putere a fost raportat, dintotdeauna, la capacitatea de a purta razboi.
Aceasta fiind, de altfel, o reflectare în mare parte a fortei economice. În decursul timpului, celor
doua (forta militara si cea economica), li s-au alaturat si altele (forta navala, detinerea armei
nucleare, sau capacitatea de a o avea rapid, putere cosmica, membru permanent al Consiliului de
Securitate al
ONU).
Termenul de mari puteri a fost folosit pentru prima data, în urma cu aproape 200 de ani, de
catre contele Müenster, în august 1815, în urma Pacii de la Viena (1814 – 1815), care a marcat
înfrângerea lui Napoleon, vorbind despre "mari puteri aliate". Referirea era la "puterile" care au înfrânt
Franta, respectiv Marea Britanie, Austria, Prusia si Rusia, care au constituit ceea ce avea sa fie numit
"Concertul European". Punctul central îl constituia ideea ca nici una dintre puterile respective nu va
încerca sa obtina o pozitie preeminenta vizavi de celelalte. Realitatea ulterioara va demonstra din plin
ca fiecare gândea si actiona exact în sens contrar spre a dobândi suprematie asupra celorlalte. Toate
cele patru state membre ale "Concertului European" vor deveni mari puteri, lor adaugându-li-se, pâna
în prezent, si altele.

11
Mari puteri în epoca moderna
Mare putere Perioada Detinatoare a armei nucleare
Putere cosmica
Membra permanenta a Consiliului de Securitate al ONU
Austria/Imperiul Austro-Ungar 1815 - 1918 - - -
Marea Britanie 18157 - 1958 * Da
Prusia/Germania 1815 - 1945 - * -
Rusia/U.R.S.S 1815 - 1953 Da Da
Franta 1815 - 1967 * Da
Italia 1870 - 1943 - * -
S.U.A. 1900 - 1952 Da Da
Japonia 1900 - 1945 - Da -
China 1945 - 1965 Da Da
* În ordine cronologica.
În afara indicatorilor înscrisi în tabelul de mai sus se pot adauga si altii pentru anumite
intervale din perioada avuta în vedere (1815 – prezent), cum sunt dinamica populatiei, productia de
carbune, petrol, otel etc.

STRUCTURILE DE PUTERE

În conditiile sistemului international bazat pe forta, si practic din Antichitate si pâna în prezent
acesta a fost o realitate permanenta, s-au manifestat, în principal, doua tipuri de organizare a relatiilor
interstatale:
_ structura imperiala, IMPERIU MONDIAL în care o singura entitate politica exercita controlul,
dominând întreaga zona;
_ structura multistatala, ECONOMII MONDIALE atunci când exista mai multe unitati politice, mai
multe state care îsi împart între ele controlul zonei în cauza.
Cele doua tipuri de sisteme mondiale sunt numite de sociologul american Immanuel
Wallerstein, imperiu mondial si, respectiv, economii mondiale, ultimul termen nefiind însa prea
fericit, pretându-se la confuzii, cum apreciaza autorii citati mai sus. Detinea dinainte aceasta pozitie,
fiind cea mai mare putere coloniala. * Împreuna cu celelalte tari marcate cu acest semn au lansat
obiecte în Cosmos, fiind asadar puteri cosmice.
Celor doua tipuri de structuri le corespund doua tipuri de organizare a relatiilor între state:
• hegemonia: existenta unui singur centru de putere, de regula imperiu, suficient de puternic pentru a-
si impune vointa în raporturile interstatale. Exemple tipice de hegemonii au fost Imperiul Roman, cel
mai mare din Antichitate, care a impus Pax romana, Imperiul Britanic, cel mai mare dintre cele pe
care le-a cunoscut omenirea, care, dupa modelul roman, a impus Pax britanica, si, în timpurile noastre,
dupa prabusirea Uniunii Sovietice, Statele Unite ale Americii, "jandarmul mondial", vorbindu-se în
acest caz de Pax americana.
• echilibru de putere: existenta mai multor centre de putere autonome, care se echilibreaza pe arena
internationala ca dominatie si influenta si care asigura functionarea sistemului interstatal. În decursul
timpului au existat mai multe tentative în acest sens, între care: echilibrul Spania – Portugalia, în
urma Tratatului de la Tordisillas, din 1494, prin care îsi împarteau sferele de influenta; "Concertul
European", respectiv hotarârea, cu prilejul Congresului de la Viena (septembrie 1814 – iunie 1815), în
urma victoriei asupra Frantei napoleoniene, a celor patru puteri aliate învingatoare (Marea Britanie,
Rusia, Prusia si Austria) de a se concerta în privinta politicii europene si de a nu încerca nici una sa
devina preeminenta fata de celelalte, ceea ce în realitate au pus imediat în aplicare; echilibrul dintre
S.U.A. si U.R.S.S. (ca exponente a celor doua blocuri total opuse) în perioada de dupa cel de-al Doilea
Razboi Mondial pâna la implozia Uniunii Sovietice (1991), echilibru care a atins, la un moment dat,
nivelul "terorii" (echilibrul terorii), gratie armamentului nuclear cu care fiecare dintre cele doua mari
puteri a reusit sa se doteze.
Unii autori apreciaza ca "în conditiile în care puterea si forta continua sa joace un rol central în
politica mondiala, echilibrul de putere este preferabil hegemoniei (sublinierea noastra). El permite, în
orice caz, o libertate mai mare de miscare, de afirmare a tarilor mici"9. "Dar – continua cei doi analisti

12
– în acelasi timp, trebuie sa ne ferim de o viziune idilica a echilibrului de putere. Dificultatea
principala este absenta unui criteriu obiectiv pentru determinarea lui, absenta unei autoritati
independente care, pe baza unor criterii obiective, sa poata decide daca exista sau nu echilibru. Decizia
asupra echilibrului de putere este lasata, astfel, în mâna fiecarui stat care poate ajunge la o concluzie
prin negocieri sau prin încercari de forta. Istoria arata ca, de regula, ambele metode au fost utilizate,
încercarile de forta ocupând locul întâi, iar negocierile nefacând altceva decât sa consacre rezultatele
înregistrate pe câmpul de lupta.
Hegemonia este un concept care înseamna primat sau conducere. În sistemul international,
aceasta conducere va fi exercitata de un "hegemon", respectiv un stat care poseda capacitatea necesara
pentru a îndeplini acest rol, celelalte state din sistem trebuind sa-si defineasca relatia fata de hegemon,
care poate fi de acceptare ("consimtamântul asupra hegenonului"), de opunere de rezistenta sau de
indiferenta.
Potrivit lui R. Gilpin11, premisele existentei unui sitem bazat pe hegemonie sunt urmatoarele:
_ Un sistem international este stabil (adica în stare de echilibru) daca nici un stat nu considera
profitabil sa încerce schimbarea sistemului.
_ Un stat va încerca sa schimbe sistemul international daca se asteapta ca beneficiile sa depaseasca
costurile unei astfel de tentative.
_ Un stat va cauta sa schimbe sistemul international prin expansiune teritoriala, politica sau
economica, atunci când costurile marginale ale schimbarii urmarite sunt egale sau mai mari decât
beneficiile marginale.
_ Odata ce echilibrul dintre costuri si beneficii în schimbarea urmarita este atins, tendinta este ca
aceste costuri sa creasca mai rapid decât capacitatea economica de a mentine statu-quo-ul.
_ Daca dezechilibrul în sistemul economic international nu este rezolvat, atunci sistemul va fi
schimbat si se va stabili un nou echilibru, care va reflecta redistribuirea de putere.
Un alt analist, V. Ferraro12, apreciaza ca, pentru a fi considerat hegemon, un stat trebuie sa
satisfaca trei conditii:
1. Capacitatea de a aplica regulile sistemului.
2. Dorinta de a aplica regulile sistemului.
3. Angajamentul fata de un sistem care este perceput ca fiind reciproc avantajos de marile puteri.
Si tot V. Ferraro considera ca, la rândul ei, capacitatea se sprijina pe trei atribute:
a) O economie puternica, în crestere.
b) Dominarea unui sector tehnologic sau economic de vârf.
c) Puterea politica sustinuta de o potentiala putere militara.
În timp, daca schimbarile economice, tehnologice sau de alta natura vor eroda stabilitatea
sistemului international si vor submina pozitia statului dominant, hegemon, va rezulta un sistem
instabil. De asemenea, daca beneficiile sistemului hegemonic vor fi apreciate ca fiind insuficiente,
oricum nu la nivelul asteptarilor, vor aparea, în mod firesc, pretendenti la pozitia de hegemon.
Teoriile realiste si neorealiste în domeniul relatiilor internationale pun în discutie problema
instabilitatii inerente a sistemului, si folosesc conceptul de echilibru al puterii pentru a prevedea
viitoarele actiuni si mutatii pe scena mondiala. Conform unei asemenea teorii, în fata unui hegemon
exista doua posibile cai de actiune: echilibrarea (balancing – în engleza) si restrictionarea
(binding)13. Echilibrarea presupune rezistenta, refuz si formarea unei contra-concentrari de putere în
cooperare cu alte state slabe. Retragându-se din fata statului dominant, statele slabe se feresc de
actiunea directa a acestuia si, prin constituirea unei coalitii, contrabalanseaza puterea statului
dominant. Restrictionarea este exact opusul primei strategii, puterea statului dominant fiind redusa
prin utilizarea unui evantai de metode mai mult sau mai putin evidente.

EXEMPLE DE PUTERI – MARI PUTERI – SUPERPUTERI

IMPERIUL PART SAU PARTIA

13
 Stat creat în Orientul Mijlociu, la mijlocul secolului 3 î.Hr., de triburile partilor, originare din
regiunea de la sud de Marea Aral, care a cunoscut o mare înflorire în secolele 2 – 1 î.Hr., când si-a
întins stapânirea de la Eufrat la Ind si de la Golful Persic pâna la fluviul Amu-Daria. A purtat
îndelungate razboaie cu Imperiul Roman, fiind, timp de aproape câteva secole, principalul adversar al
acestuia în Orient. În tot acest rastimp, Armenia va juca rolul unui stat tampon, obiect al tendintelor
expansioniste ale ambelor mari puteri (exemplu tipic pentru sferele de influenta). Dupa câteva
înfrângeri ale romanilor, este încheiat (în anul 20 î.Hr.) un tratat, care confirma Eufratul ca granita
între cele doua imperii si, ca pret pentru recunoasterea egalitatii în plan diplomatic cu Imperiul Roman,
Imperiul Part renunta la revendicarile asupra Armeniei. Macinat de lupte interne pentru putere, de
revoltele populatiilor cucerite si de amestecurile romanilor se ridica o noua dinastie, care pune bazele
Imperiului Sasanid, care va dainui timp de patru secole.

IMPERIUL ROMAN
Cel mai mare imperiu al Antichitatii, exemplu tipic de hegemon. De la mica cetate Roma,
fondata pe malurile Tibrului, potrivit traditiei, de Romulus (unul dintre cei doi fii gemeni ai
vestalei 13 J. Ikenberry, Strategic Reactions to American Preeminence: Great Power Politics in the
Age of Unipolarity, National Council Intelligence Service, 2003.
Rhea Silvia), în anul 753 î.Hr., la cel mai vast si compact imperiu al Antichitatii (circa 3,3
milioane
km2, 50-70 milioane de locuitori, respectiv o cincime din populatia de atunci a planetei), drumul
n-a fost deloc lin, formatiunea statala trecând prin mai multe faze: republica sclavagista,
regalitate (cu un rex/rege, ales de adunarea poporului), republica, principat, dominat.
A constituit una dintre cele mai unitare si durabile macroformatiuni statale din istoria omenirii,
singurul stat care a reusit sa înglobeze între hotarele sale toate regiunile limitrofe Marii Mediterane, pe
care a transformat-o într-o Mare Internum (Marea Interioara). A atins apogeul expansiunii
teritoriale si al puterii militare în vremea dinastiei Antoninilor (96 – 192 d.Hr.).
Între momentele importante ale expansiunii romane se înscriu:
• cucerirea întregii Peninsule Italice si declansarea luptei pentru suprematie în bazinul Marii
Mediterane, lovindu-se de un contracandidat puternic, Cartagina, cu care poarta cele trei razboaie
numite punice, în final nu numai învingând-o, ci si distrugând-o (146 d.Hr.);

• obtinerea suprematiei în bazinul apusean al Mediteranei, prin desavârsirea cuceririi Peninsulei

Iberice (sec. 2 î.Hr.) si a Nordului Africii;

• îndreptarea atentiei catre bazinul Oriental al Mediteranei, cucerind mai întâi puternicul stat
macedonean, tot în urma a trei razboaie, ca si în cazul punilor, pe care îl transforma în provincie
romana (148 î.Hr.), apoi Grecia;

• ofensiva pe continentul asiatic: cucerirea regatului Pergam si transformarea în provincie romana

(129 î.Hr.), a Bitiniei (75 î.Hr.), a Pontului, Siriei si Ciliciei (64 – 63 î.Hr); Armenia, Capadocia si
Iudeea devin state clientelare;

• extinderea cuceririlor în vestul Europei, prin înglobarea în imperiu a Galiei (58 – 52 î.Hr), de fapt a
Galiei Transalpina, de dincolo de Alpi, respectiv teritoriile locuite de celti;

• desavârsirea hegemoniei romane în bazinul oriental mediteranean prin cucerirea Egiptului (30 î.Hr.);

• ultima cucerire importanta, în urma a doua razboaie grele (101 – 102 si 105 – 106 d.Hr.), a fost
Dacia, transformata în cea mai mare parte în provincie romana. Cum a reusit Imperiul Roman sa
atinga si sa mentina multa vreme o asemenea întindere teritoriala? Foarte succint, dar elocvent, explica
acest lucru analistul Z. Brzezinski: "Roma avea o organizare statala centralizata si o economie unica si
autonoma. Puterea sa imperiala era exercitata cu grija si hotarâre printr-un complex sistem de
organizare politica si economica. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri si rute navale, pornind din
Capitala, permitea rapida redislocare si concentrare a legiunilor romane stationate în diversele state
vasale si provincii tributare – în eventualitatea unei amenintari serioase împotriva securitatii
imperiului"14.

14
 Ca atâtea alte imperii, si cel roman a intrat în declin, ca urmare a unor factori variati (anarhia
interna, accentuarea tendintelor centrifuge ale provinciilor, atacurile triburilor „barbare” de la granita
etc.), divizându-se în formatiunile politice cunoscute sub numele de Imperiul Roman de Apus (care
curând se va destrama) si Imperiul Roman de Rasarit care, sub forma Imperiului Bizantin, va dainui
pâna în sec. XV.

Doua tari mici – Mari Puteri Coloniale

PORTUGALIA
Aceasta tara, mica (92 365 km2; 10,5 milioane de locuitori – 2005) si saraca în resurse, din
vestul Peninsulei Iberice, pastrata în limitele acelorasi granite de peste sapte secole (din 1267, când
este trasata frontiera cu Spania), a reusit sa devina în secolele XV – XVI o mare putere maritima si
coloniala.
Principalul sau ATUU a fost larga fatada atlantica (1 215 km). A fost, de altfel, prima dintre
viitoarele mari puteri europene care au declansat procesul de colonizare, prin cucerirea, în 1415, a
teritoriului Ceuta, din nordul Africii. Apoi, treptat, a avansat spre sud, de-a lungul tarmului atlantic
african, gratie mai întâi printului Henric Navigatorul, care fondeaza o scoala de navigatie la Sagres, în
sudul tarii, si organizeaza numeroase expeditii de explorare. Cu timpul avanseaza pâna în sudul
continentului, atingând Capul Bunei Sperante (Bartolomeo Diaz, 1488) si, apoi, descoperind drumul
maritim spre India (Vasco da Gama, 1498), spre "Tara mirodenilor", continuat spre Peninsula
Malacca. Ca urmare înscrie între colonii Insulele Capului Verde, Angola, Mozambic, sudul Peninsulei
Arabia, coasta occidentala a Indiei, Ceylon/azi Sri Lanka, Peninsula Malacca, Timorul s.a..
Doi ani mai târziu, navigatorul Pedro Alvarez Cabral atinge, din întâmplare, coasta
sudamericana si, în virtutea tratatului de la Tordesillas, ia în stapânire o regiune uriasa, actuala
Brazilie
(de 92 de ori mai întinsa decât Portugalia). Acesta va fi apogeul expansiunii sale teritoriale, dar
si al înfloririi economice si culturale, remarcându-se perioada domniei regelui Manuel I (1495 –
1521).
La mijlocul secolului al XVI-lea începe sa-si piarda statutul de mare putere maritima si nu
numai (între 1580 si 1640 este anexata de Spania), iar în urmatoarele doua secole pierde o buna parte a
imperiului sau colonial în favoarea Olandei si Angliei, începutul secolului al XIX-lea marcând si
pierderea celei mai importante colonii, Brazilia, care îsi proclama independenta în 1822.
Dupa pierderea imensului teritoriu si în conditiile în care în Asia mai poseda doar câteva
agentii comerciale (Goa, Macao si Timor), Portugalia si-a propus ca plan geopolitic constituirea unui
imperiu, cu dubla deschidere economica, în Africa Australa, încercând sa anexeze toate regiunile
cuprinse între Atlantic (Angola) si Oceanul Indian (Mozambic). Numai ca visul portughez a fost
împiedicat de politica britanica în zona, precum si de cucerirea belgiana în Congo (actuala R.D.
Congo) ori sosirea germanilor, în sud-estul si sud-vestul Africii Australe.
Orientata multa vreme spre continente îndepartate, Portugalia este obligata, spre sfârsitul
secolului al XIX-lea, sa se întoarca la realitatea continentala, întrucât vechiul sau rival, Spania, dorea
s-o încorporeze (inclusiv insulele Azore si Madeira, cu pozitii geostrategice în relatia transatlantica).
"În ochii nationalistilor spanioli" – sesizeaza doi analisti francezi15 - Portugalia era o enclava engleza
în Peninsula Iberica, destinata, cu sprijinul unei alte enclave, Gibraltar, sa încercuiasca Spania. Pentru
a sparge încercuirea britanica, trebuia cucerita Portugalia, si, astfel, unificata Peninsula Iberica.
Aceasta ambitie geopolitica a fost o obsesie a diplomatiei secrete a Spaniei. La începutul secolului al
XIX-lea, Spania a cerut, în schimbul participarii sale în caz de razboi alaturi de Franta sau Germania,
asigurarea ca ar avea mâinile libere în ceea ce priveste anexarea Portugaliei".
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, scapata de orice amenintare spaniola, este afectata, în
mod firesc, de procesul decolonizarii, accelerat de interesele Uniunii Sovietice. "Cu începere din anii
’60 – remarca pe buna dreptate aceiasi autori citati mai înainte – "Uniunea Sovietica s-a preocupat sa
mentina luptele de eliberare în toate coloniile portugheze, cu precadere în Angola si Mozambic, doua
tari cu bogatii importante, care în plus serveau drept aparare pentru Africa de Sud.
Pentru Moscova, distrugerea Africii portugheze însemna slabirea Africii de Sud si, în
consecinta, a lumii occidentale în întregul ei"16. Una dupa alta coloniile africane portugheze îsi
proclama independenta: Guineea – Bissau si Insulele Capului Verde (în 1974), Angola si Mozambic
(în 1975).

15
 O data cu retrocedarea teritoriului Macao (decembrie 1999) ia practic sfârsit vocatia coloniala a
Portugaliei ("întinsa pe patru continente"), tara despre ai caror locuitori se spunea "primii veniti,
ultimii plecati din colonii".

OLANDA
De doua ori si ceva mai putin întinsa decât Portugalia (doar 41 526 km2), dar astazi mai
populata decât aceasta (16,3 milioane de locuitori), Olanda a beneficiat, la fel ca Lusitania, de fatada
sa maritima (larga iesire la Marea Nordului). Inclusa în Evul Mediu în regiunea numita generic Tarile
de Jos (împreuna cu Belgia, Luxemburg si Nord-Estul Frantei), în urma unei rascoale antispaniole îsi
proclama independenta (la 26 iulie 1581), sub denumirea de Republica Provinciilor Unite (cea mai
bogata si influenta dintre cele sapte provincii fiind Olanda, de unde obisnuinta de a utiliza acest
apelativ pentru toata tara).
Negustori renumiti, olandezii reusesc sa-si alcatuiasca o flota maritima puternica înca de la
sfârsitul secolului al XVI-lea, iar în prima jumatatea a celui urmator pun bazele unui bogat
imperiu colonial. Un rol foarte important în întarirea puterii maritime si a înstapânirii puterii olandeze
îl va juca faimoasa Companie a Indiilor Orientale (sau a Indiilor de Est), înfiintata în 1602 (ulterior
copiata de englezi si francezi).
Navigatorii olandezi ajung în America de Nord, America de Sud, Asia de Sud – Est, Pacificul de
Sud, Australia, Noua Zeelanda. Sa nu uitam ca marea metropola americana de astazi, New York, a
fost fondata, în 1626, de olandezul Peter Minuit, care a cumparat insula Manhattan, de la pieile
rosii, pe un butoias de rachiu si câteva salbe de margele colorate; asezarea s-a extins, incluzând alte
locuri cu denumiri olandeze (Breuckelen = Brooklyn, Harlem, Bronx, Staaten Eylandt = Staten
Island), devenind centrul coloniei olandeze Noua Olanda, cucerita de englezi în 1664.
În America de Sud colonizeaza în NE, o parte a Guyanei (la mijlocul secolului XVI), devenita
independenta în 1975, sub numele de Suriname, iar în America Centrala, Antilele Olandeze (Curaçao,
Aruba s.s.), pe care le pastreaza si în prezent.
În 1595 olandezii ajung în Indonezia si, dupa ce muta sediul Companiei Olandeze a Indiilor
Orientale (înfiintata în 1602) în orasul Batavia (Jakarta de astazi), reuseste ca pâna în secolul al XIX-
lea sa cucereasca întreaga Indonezie (un teritoriu de peste 35 de ori mai întins decât Olanda), iar în
1828 îsi proclama suveranitatea si asupra partii de vest a marii insule Noua Guinee (Irian Jaya/Irianul
de Vest), la rândul ei de peste 10 ori mai mare ca suprafata decât metropola.
Încercarile de colonizare a pamânturilor sudice, în ciuda faptului ca au fost primii sau printre
primii care le-au explorat (Abel Tasman descopera, în 1642, Noua Zeelanda, apoi insula care îi poarta
numele, Tasmania, alti navigatori olandezi descopera si cerceteaza coastele de vest si nord ale
Australiei, zona pe care o numesc Noua Olanda), nu reusesc, si aici tot datorita concurentei engleze, ca
si în cazul Americii de Nord. Ocuparea tarii de catre Germania, în 1940, i-a permis Japoniei sa
invadeze Indiile Olandeze, termen generic pentru coloniile olandeze din Asia de Sud – Est. La sfârsitul
razboiului a încercat sa le recucereasca pe cale militara, dar S.U.A. s-au opus, Olanda fiind nevoita sa
accepte independenta Indoneziei (în 1949); în 1963 Indonezia ocupa Irianul de Vest, ulterior acesta
devenind provincie a acesteia. În 1975 devine independenta si Guyana Olandeza, sub denumirea de
Suriname, singurele teritorii ramase sub administratia sa fiind Antilele Olandeze, care dobândesc un
statut special (teritoriu autonom).

SPANIA – IMPERIUL SPANIOL

Suprafata: 505 990 km² (locul 50 pe Glob)
Populatia: 40 280 000 loc. (locul 29 pe Glob)
Una dintre cele mai întinse si populate tari europene, Spania are o istorie îndelungata, iar ca
mare putere, aparte – si-a creat exploziv un mare imperiu, când alte state europene nu contau, si a
intrat în declin permanent când alte puteri europene se înaltau, îndeosebi Marea Britanie si Franta.
Practic ascensiunea Spaniei ca mare putere începe odata cu (re)descoperirea Americii de
catre genovezul Cristofor Columb (14 octombrie 1492), aflat în slujba sa, fiind, alaturi de
Portugalia, unul din promotorii descoperirilor geografice. Evenimentul a venit la momentul potrivit,
oferindu-i o mare sansa noului stat nascut ca urmare a încheierii cu succes a Reconquistei, în chiar
acelasi an (1492), prin cucerirea de sub stapânirea araba, ce durase timp de sapte secole, a ultimului

16
oras iberic, Granada. Constituirea regatului Spaniei, în 1479, prin unirea Castiliei cu Aragonul se
dovedise de bun augur.
Lui Columb, care în cele patru calatorii peste ocean, releva europenilor o alta lume, el descoperind si
denumind locuri din America Centrala insulara si istmica, îi urmeaza conchistadorii, aventurierii
spanioli plecati sa cucereasca teritorii din America. Se vor remarca Hernando Cortés (1485 – 1547),
cel mai mare dintre toti, care cucereste Imperiul Aztec (1519 – 1521), punând bazele Noii Spanii
(Mexicul) – ale carei limite vor fi mult extinse spre nord de alti conchistadori – si varul sau Francisco
Pizzaro (1471 sau 1475 – 1541), cuceritorul Imperiului Inca (1531 – 1533).
Ca urmare Mexicul si Perú devin principalele centre ale dominatiei spaniole în America
Latina, în urmatoarele decenii încheindu-se cucerirea restului teritoriilor amerindiene, cu exceptia
Braziliei, care devenise posesiune portugheza, în baza prevederilor Tratatului de la Tordisillas.
Dupa prima traversare a istmului Panamá (29 septembrie 1513, Vasco Nuñez de Balboa) si cea
dintâi calatorie în jurul lumii (1519 – 1521, navigatorul portughez Fernando Magellan în slujba regelui
spaniol Carol I), Spania începe campania de cuceriri în Pacific, luând în stapânire o multime de
insule si arhipelaguri, între care Filipine ( a doua jumatate a secolului al XVI-lea). Ca urmare Imperiul
Spaniol atinge expansiunea sa maxima, facându-l pe regele Carol V (Carol Quintul) sa afirme cu
mândrie ca, în imperiul sau, "Soarele nu apune niciodata". De altfel în timpul domniei acestuia
(ca rege al Spaniei 1516 – 1556 si împarat al Sfântului Imperiu Roman de Natiune Germana 1519 -
1556), Spania devine prima putere europeana si mondiala.
Sub domnia fiului sau, Filip II (1556 – 1598) apar însa primele semne prevestitoare ale
declinului: independenta Olandei (1581), înfrângerea faimoasei "Invincibila Armada", flota care
urma sa cucereasca Anglia (1588), razboaiele pierdute cu Franta s.a. Ca urmare, în secolele XVIII
si XIX, Spania nu mai este decât o putere de rangul doi în concertul politicii europene si mondiale.
Secolul al XIX-lea va fi, de altfel, cel al declinului total: la începutul acestuia (1810 – 1826) are loc
emanciparea coloniilor latino – americane, iar la sfârsitul sau, în urma razboiului hispano – american
(1898), înfrânta, cedeaza Statelor Unite provinciile sale din America Centrala (Cuba, Puerto Rico) si
din Pacific ( Filipine, Guam). Aceste pierderi teritoriale "au provocat, în istoria moderna a Spaniei, un
traumatism identitar major", apreciaza analistii francezi A. Chauprade si Fr. Thual.17 Si continua:
"într-o Spanie încremenita, din punct de vedere social, la realitatile existente dupa perioada de
dominatie napoleoniana, tara în care puterea este împartita, nu fara ciocniri, între biserica catolica si
aristocratia funciara, burghezia animata de modernizare neputându-se afirma, reculul geopolitic al
acestei Spanii istorice, unul dintre cele mai vechi state europene, a provocat o constientizare a
înapoierii sale economice si sociale.
Umilirea a relansat totusi ambitiile geopolitice ale Spaniei, pe doua axe: posibila anexare a
Portugaliei si cucerirea Marocului, fapt ce a fost numit atunci «salvarea prin Maroc»18. Daca în
privinta Portugaliei, visul dintotdeauna al Spaniei, nu mai era numic de facut, în schimb în ceea ce
priveste Marocul orientarea geopolitica a Spaniei s-a dovedit mai rodnica. Având acordul Frantei, care
la rândul sau avea interese aici, Spania a reusit sa se instaleze pe fatadele mediteraneana si atlantica ale
Marocului (în principal în regiunea Rif), sperând sa inaugureze astfel un nou ciclu de expansiune, ceea
ce nu se va întâmpla însa.
Ramasa neutra în timpul celor doua mari conflagratii ale secolului al XX-lea, caz unic între
statele importante europene, dar fara consecinte favorabile pentru ea, Spania se vede nevoita, dupa
încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, sa renunte la orice vis geopolitic. În noua configuratie
profilata sansa ei va fi intensificarea Razboiului Rece în Europa, care determina o apropiere între
Washington si Madrid, primul având imperios nevoie de bazele militare ale Spaniei (din Baleare, în
Mediterana, si în Canare, în Atlantic). Renuntarea la dictatura (1975, prin reinstalarea monarhiei, cu un
rege tânar, carismatic si bun diplomat), aderarea la NATO (1982) si integrarea în Uniunea Europeana
(1986) sunt apreciate de unii analisti drept inaugurarea unui nou ciclu geopolitic. Se adauga cel putin
alte doua elemente relevante în plan mondial: este un interlocutor privilegiat al Maghreb-ului (nord –
vestul Africii: Maroc, Algeria, Tunisia si Libia) si, în acest fel, faciliteaza dialogul euromediteranean,
atât de dificil dupa cum se stie, si este polarizatorul hispanitatii (hispanidad) – comunitatea de limba,
cultura si istorie, ca si în cazul francofoniei, de altfel -, care se afirma ca o forta tot mai puternica pe
plan international; solidaritatea latina a Spaniei s-a dovedit a fi, uneori, mult mai puternica decât
solidaritatea europeana, un exemplu concludent fiind cel al "razboiului Malvinelor/Insulele Falkland",
din 1982, când Spania a sustinut Argentina împotriva Marii Britanii. În ciuda unitatii sale, gratie în

17
principal monarhiei, bisericii catolice, culturii, Spania este afectata de ascensiunea regionalismelor (în
principal basc si catalan, dar si galician si andaluz).

MAREA BRITANIE – IMPERIUL BRITANIC

Suprafata: 244 110 km2 (locul 77 pe Glob)
Populatia: 60 270 000 locuitori (locul 21 pe Glob)
"Pozitia sa insulara, de izolare la extremitatea apuseana a Europei, va conditiona, pâna la
sfârsitul secolului XX, destinul tarii si al locuitorilor – remarca, pe buna dreptate Horia C. Matei.19 În
nici un alt stat european traditia nu va influenta atât de mult evolutia societatii ca în Marea Britanie.
Izolata de lumea Mediteranei, principala axa de comert si civilizatie a Antichitatii si Evului Mediu,
Marea Britanie dobândeste din secolul al XV-lea, când Atlanticul ia locul Mediteranei ca
principala zona economica, prin pozitia sa, un rol central, devenind prima putere maritima si
comerciala a lumii, stapâna celui mai întins imperiu colonial de pe Glob".
Dupa o lunga perioada contradictorie, marcata de invazii (ale vikingilor/danezilor,
normanzilor) sau de lupte interne (precum cele dintre factiunile nobiliare Lancaster si York), este
instaurat absolutismul dinastiei Tudorilor (1485-1603). Ultima reprezentanta a acestei dinastii, regina
Elisabeta I, având o domnie foarte lunga ( 1557 – 1603), va pune bazele puterii maritime engleze
(triumful asupra faimoasei „Invincibila Armada”, flota trimisa de regele spaniol Filip II, cu misiunea
de a cuceri Anglia) si, totodata, va marca ascensiunea Angliei (si a Marii Britanii de mai târziu). Tot în
timpul sau, prin navigatorii Francis Drake (1540 sau 1543-1596) si Walter Raleigh (1552-1618) se
schiteaza primii pasi în directia constituirii imperiului colonial englez (britanic): Drake, dupa ce
realizeaza a doua calatorie în jurul lumii (1577-1580), dupa Magellan, ia în stapânire (1579) un
teritoriu de pe coasta vestica a Americii de Nord, din actuala zona a Golfului San 19 Horia C. Matei,
Silviu Negut, Ion Nicolae, Caterina Radu, Enciclopedia Europei, Editura Meronia, Bucuresti, 2001.
Francisco, pe care îl numeste Nova Albion (Noul Albion, dupa numele antic al Angliei), iar
Raleigh descopera, pe cealalta coasta, estica, Virginia (1584), pe care încearca, fara succes, s-o
colonizeze în anul urmator. Primul va fi si un corsar celebru, care a adus mari servicii Angliei prin
jefuirea navelor spaniole, fapt pentru care va fi înnobilat de Elisabeta I; sabia sa este folosita si astazi
cu ocazia festivitatilor de înaltare la rangul de Sir.
Drumul de la Anglia (130 280 km2) la Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (244
110 km2) a cuprins mai multe etape: inclusa în Regatul Angliei în 1289, Tara Galilor (Wales) va
renunta la autoguvernare în 1536; Scotia, anexata în 1296, se uneste cu Anglia în 1603, dar aceasta
devine efectiva abia în 1707, când este adoptata titulatura de Regatul Unit al Marii Britanii; în 1801,
odata cu alipirea oficiala a Irlandei, denumirea devine Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei, iar în
1927 (dupa ce în 1921 cea mai mare parte a Irlandei obtine statutul de dominion sub denumirea de
"Statul Liber Irlanda"), Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (înglobând din Irlanda doar
Ulsterul – partea de nord-est).
Victorioasa în secolul al XVII-lea în lupta pentru hegemonia maritima cu Olanda, Marea
Britanie devine, peste doua secole, principala putere maritima a lumii. Dupa ce înfiinteaza, în secolul
al XVII-lea, primele colonii pe teritoriul Americii de Nord, prin Razboiul de 7 ani (1756 – 1763)
Marea Britanie elimina Franta de pe continentul nord – american si, totodata, din India. La sfârsitul
secolului al XVIII-lea Marea Britanie începe colonizarea Australiei, pe care o încheie în secolul
urmator, transformând în colonie un teritoriu de circa 8 milioane de km2, acelasi lucru facându-l si cu
arhipelagul vecin, Noua Zeelanda. Totodata îsi extinde factoriile în Africa, rezervând continentul
pentru cuceriri în secolul urmator. Intervine, însa, o sincopa: Razboiul de Independenta (1775-1783) al
celor 13 colonii americane (stabilite între 1607 si 1733 pe coasta Atlanticului), datorita masurilor
discriminatorii adoptate de metropola (în principal sporirea taxelor si a impozitelor); sprijinite de
Franta si Spania, eternii rivali ai Angliei, Razboiul se încheie cu nasterea unui nou stat, Statele Unite
ale Americii, care, ca un paradox al istoriei, va surclasa nu peste foarte mult timp fosta metropola,
preluându-i atributele mondiale. La rândul ei, Marea Britanie este initiatoarea si principala
organizatoare a coalitiilor îndreptate împotriva Frantei revolutionare si independente (1789-1815),
careia îi contesta hegemonia pe continent.

18
 Prin revolutia industriala din secolele XVIII – XIX, Marea Britanie devine principala putere
industriala a lumii si, totodata, din epoca reginei Victoria (1837 – 1901), prima putere coloniala de pe
Glob. Prin cele doua Razboaie ale Opiumului (1840 – 1842 si 1856 – 1860), Marea Britanie forteaza
patrunderea marfurilor sale în China, ocupa Birmania (posesiune din 1886), cea mai mare parte a
Malaysiei, în mai multe etape (1786, 1824, 1867), reîntemeiaza Singapore (1819) si îl face colonie
(1867), transformându-l în "Gibraltarul Orientului". De asemenea, obtine controlul Canalului Suez
(1875), ocupa Ciprul (1878), Egiptul (1882) si împarte Africa Neagra cu Franta. La sfârsitul Primului
Razboi Mondial, Marea Britanie avea cel mai mare imperiu colonial cunoscut vreodata, care acoperea
circa un sfert din întinderea uscatului planetar. O imagine asupra acestuia ne ofera harta actualului
Commonwealth of Nations (Comunitatea pe Natiuni; uzual doar Commonwealth), asociatie de state
având drept scop conlucrarea pe plan politic, economic, social si cultural dintre fosta metropola, Marea
Britanie, si fostele colonii, care si-au dobândit independenta.
În anul 1872, la zenitul puterii si gloriei, lidera capitalismului mondial, Marea Britanie
extragea peste jumatate din productia de carbune si minereu de fier a lumii si producea peste umatate
din fonta si firele de bumbac de pe Glob – produse care erau simbolul puterii industriale. Marea
Britanie nu era numai "atelierul lumii", ci si primul "bancher" si "politist" al ei. Dar, numai câteva
decenii mai târziu, la începutul secolului XX, Marea Britanie pierde, în favoarea Statelor Unite ale
Americii mai întâi, apoi si a Germaniei, locul de principala putere industriala mondiala, apoi si în alte
domenii economice. "Mutatia fundamentala a geopoliticii engleze în secolul al XX-lea a fost alianta cu
cei doi rivali istorici ai sai, Franta si Rusia, pentru a se împotrivi unei Germanii imperialiste, ferm
decisa sa se substituie Marii Britanii în rolul sau de mare putere mondiala. Astfel, Antanta Cordiala si
apropierea anglo – rusa din 1907 vor servi drept preludiu sistemelor de alianta din Primul Razboi
Mondial (...). Din cauza ambitiilor sale maritime, Germania a gresit azvârlind Anglia pe lista
adversarilor sai. Prin aceasta pretentie s-a produs determinarea Londrei de a iesi din politica de
<<splendida izolare>> pentru a o impinge spre o alianta continentala"20.
Secolul XX este pentru Marea Britanie secolul declinului. Dupa esecul politicii müncheneze,
Marea Britanie (si Franta) declara la 3 septembrie 1939 razboi Germaniei, iar în decembrie 1941 si
Japoniei, luptând împotriva fortelor Axei pe fronturile din Africa, Asia si Europa. Marea Britanie, prin
primul sau ministru din acea vreme, Winston Churchill, va juca un rol important în privinta hartii
politice a Europei dupa cele trei conferinte importante tripartite (Teheran, Ialta si Potsdam).
Dupa 1945, sistemul colonial se destrama, Marea Britanie, care dupa înfrângerea Germaniei si
Japoniei, era a treia putere mondiala, în urma SUA si URSS, continuând sa coboare în ierarhia marilor
puteri de pe Glob. La aceasta au contribuit costurile celor doua razboaie mondiale, decolonizarea,
reducerea investitiilor si a productivitatii, ezitarile în fata integrarii vest-europene, evolutia economica
mai lenta dupa 1945, în comparatie cu Franta, Italia, RFG, care o depasesc etc.
Criza Suezului, din anul 1956, marcheaza sfârsitul politicii ofensive imperiale, iar 1971 este
anul retragerii trupelor britanice la "Est de Suez". O ultima rabufnire de orgoliu a marii puteri
coloniale are loc în 1982, cu ocazia asa-numitului "Razboi al Malvinelor", când încheie victorioasa
confruntarea cu Argentina pentru Insulele Falkland (Malvinas în spaniola) din largul coastelor
argentiniene, punct strategic foarte important din Atlanticul de Sud.
Colaborarea strânsa cu SUA, inaugurata în 1939, ramâne, si dupa Al Doilea Razboi Mondial,
principiul de baza al politicii externe britanice. Mai mult, caz unic în istorie, o fosta metropola
transfera prerogativele sale de mare putere (economica, militara, strategica etc.) unei foste colonii.
Apropierea si colaborarea sunt atât de mari încât ramâne singura tara europeana care participa direct si
nemijlocit la Razboiul din Iraq (2003). Dupa o pozitie de expectativa fata de procesul integrarii vest-
europene, Marea Britanie devine, la 1 ianuarie 1973, membru al Comunitatii Economice Europene
(actuala Uniune Europeana). Un plebiscit, primul în istoria britanica, organizat în 1975, confirma, prin
cele 2/3 de voturi favorabile, reorientarea spre Europa, dar cu multe impasuri decurgând din
conservatorismul britanic.
În ultimele decenii ale secolului XX Regatul Unit se confrunta cu multe dificultati interne.
Problema irlandeza revine în prim planul vietii politice în 1969, o data cu izbucnirea violentei în
Irlanda de Nord (Ulster). Minoritatea catolica, având ca exponent organizatia terorista IRA (Armata
Republicana Irlandeza), militeaza pentru unirea cu Republica Irlanda, în timp ce majoritatea
protestanta se pronunta pentru mentinerea statutului de provincie britanica. Afirmarea nationalismelor
regionale este sanctionata prin acordarea unei largi autonomii, cu un Parlament local, în 1997, Scotiei
si Tarii Galilor. În baza legilor privind descentralizarea adoptate prin referendum în septembrie 1997

19
în Scotia si Wales, la 6 mai 1999 se desfasoara în aceste tinuturi primele alegeri generale urmarind
constituirea adunarilor regionale. În urma întrunirii noilor Parlamente regionale în Scotia si Wales, se
constituie primele guverne locale, punându-se astfel bazele unui stat federal. Noile guverne locale au
atributii în domeniile educatie, sanatate, agricultura, protectia mediului, cultura si partial în domeniul
finantelor. Apararea, politica economica si cea externa ramân însa în atributia guvernului de la Londra.
Procesul de pace din Irlanda de Nord (Ulster) se dovedeste, în pofida constituirii unui Parlament nord-
irlandez (format din 108 membri, protestanti si catolici) si a unui guvern comun la Belfast (iulie 1998),
extrem de dificil.
La începutul mileniului III, în ciuda pierderilor si a caderilor suferite, Marea Britanie ramâne o
mare putere, gratie mai multor atribute: putere economica (apropiata de Franta), maritima (pe care o
conserva de multa vreme), militara, nucleara, membru permanent al Consiliului de Securitate, 19
nucleu si dirijor al Commonwealthului. Ramâne, totodata, cel mai fidel aliat al celei mai mari puteri
mondiale, S.U.A.

FRANTA
Suprafata: 543 965 km2 (locul 48 pe Glob)
Populatia: 60 424 000 locuitori (locul 20 pe Glob)
Cea mai întinsa tara vest-europeana si a doua ca populatie (la egalitate cu Marea Britanie),
dupa Germania, Franta se considera cel mai vechi stat-natiune european si, în mod indubitabil, a jucat
si joaca un rol important în viata internationala, desi nu întotdeauna pe masura aspiratiilor sale si a
staturii pe care ar vrea s-o etaleze. Bazele Regatului franc sunt puse de regele Clovis I (481 – 511) din
dinastia Merovingienilor, careia îi succede dinastia Carolingienilor (751 – 987), care si-a luat numele
de la cel mai de seama reprezentant al sau, Carol cel Mare/Charlemagne, rege al francilor (768 – 814)
si împarat al Occidentului (800 – 814), care în urma razboaielor victorioase cu saxonii, bavarezii,
longobarzii, arabii, avarii, slavii etc., largeste considerabil hotarele statului si este încoronat, în anul
800, la Roma, ca împarat al Occidentului (800 – 814).
Un moment important îl constituie Tratatul de la Verdun, întelegere încheiata în 843 între fiii
lui Ludovic cel Pios prin care Imperiul Carolingian se împartea între Carol cel Plesuv (posesiunile de
la vest de Rhon, viitoarea Franta), Ludovic Germanicul (posesiunile de la est de Rhon, viitoarea
Germanie) – de atunci rivaliatea nu va mai înceta niciodata! – si Lothar (regiunea dintre Rhin si
Meuse, viitoarea Lorena si Nordul Italiei).
Ascensiunea Frantei pe scena europeana se cristalizeaza în secolele XII – XIV, mai ales în
timpul domniilor lui Filip II August (1179 – 1223) si Filip IV cel Frumos (1285 – 1314), când sunt
facuti primii pasi pe drumul întaririi autoritatii regale si a centralizarii statale; acesta din urma a
respins pretentiile de suprematie ale papei Bonifaciu VIII, pe care îl aresteaza la Agnani (1303),
conflictul cu Papalitatea încheindu-se o data cu instalarea papei Clement V (1305), care a mutat
resedinta pontificala la Avignon, si, tot el, a desfiintat Ordinul Templierilor, confiscându-i averile
(1312).
Dupa ce Ludovic XI (1461 – 1483) reprima opozitia marilor seniori, iar Francisc I (1515 –
1547), inaugureaza absolutismul si duce o importanta campanie, contra Habsburgilor, pentru
suprematia în Peninsula Italica, un moment mai mult decât reprezentativ pentru desavârsirea Frantei îl
constituie lunga domnie a lui Ludovic XIV (1643 – 1715). Acesta a instituit absolutismul regal (lui
atribuindu-se faimoasa formula "Statul sunt eu"), a promovat o politica externa de anexiuni si a
transformat Franta în prima putere a Europei. Numai ca frecventele razboaie din timpul lui Ludovic
XIV si a fiului sau, Ludovic XV (1715 – 1774) accentueaza tensiunile sociale interne, duc la criza
economica si la slabirea puterii coloniale franceze: în urma Razboiului de 7 ani (1756 – 1763),
izbucnit practic din concurenta Frantei cu Anglia pentru colonii, cea dintâi a pierdut posesiunile din
India si Canada în favoarea Angliei.
La sfârsitul secolului al XVIII-lea are loc în Franta un eveniment care va marca, de fapt, istoria
omenirii: Revolutia Franceza (1789 – 1794), care, în afara de înlaturarea monarhiei absolutiste, va
desfiinta relatiile feudale si va inaugura o noua epoca în viata omenirii. Consecintele sale vor fi majore
pe plan international, în ciuda faptului ca, în curând, este instaurat regimul autoritar al lui Napoleon
Bonaparte (mai întâi sub forma Consulatului, în 1799, apoi a imperiului, din 1801). Gratie acestuia
Franta redevine cea mai mare putere a Europei si, gratie numeroaselor razboaie victorioase ale acestuia

20
împotriva Austriei, Marii Britanii, Prusiei, Rusiei si Spaniei, era pe punctul de a deveni hegemonul
continentului.
Înfrângerea lui Napoleon la Waterloo (1815) va fi doar unul din momentele ce vor marca,
poate, cel mai controversat secol din istoria acestei mari puteri: crearea, înlaturarea si revenirea de
monarhii, revolutii, pierderi teritoriale etc. Si, cu toate acestea, Franta reuseste sa-si creeze un mare
imperiu colonial, apreciat ca fiind al doilea ca marime dupa cel britanic: în Africa septentrionala
(Maroc, Algeria, Tunisia), occidentala (Mauritania, Mali, Senegal, Guineea, Côte d’Ivoire, Niger,
Benin, Togo s.a.) si ecuatoriala (Burkina-Faso, Ciad, R. Centrafricana, Camerun, Gabon, R. Congo),
în Indochina (Cambodgia, Laos, Vietnam) si Oceania (Noua Caledonie, Noile Hebride, Polinezia
Franceza s.a.). Imperiul ar fi fost si mai mare, daca la începutul aceluiasi secol XIX, în 1803,
Napoleon nu s-ar fi dispensat, prin vânzare (Statelor Unite – pentru modica suma de 15 milioane de
dolari), de uriasa colonie nord-americana Louisiana (2,3 milioane km2), care nu este totuna cu actualul
stat omonim al S.U.A., ci se desfasura de la fluviul Mississippi pâna la Muntii Stâncosi si de la Golful
Mexic pâna la British America (Canada de azi), incluzând si bazinul fluviului Missouri si cea mai
mare parte a Marilor Câmpii.
În proiectele sale geopolitice extracontinentale, Franta s-a ciocnit constant de dispozitivele
britanice si, într-o mai mica masura, de Germania si de Italia. Analistii în domeniu apreciaza ca
edificarea imperiului colonial francez se întemeia pe câteva axe geopolitice fundamentale:
 în Africa, pe care Franta o împarte practic cu Marea Britanie, francezii urmareau controlarea
întregii Africi de Nord, inclusiv Sahara, în vederea jonctiunii cu Africa Neagra. Dar dorinta franceza
de a asigura o continuitate franceza din vest, de la Atlantic (cu simbolul Dakar, capitala Senegalului),
pâna în est, la Marea Rosie/Oceanul Indian (la Djibouti, de asemenea colonie franceza) se loveste de
axa de înaintare britanica, orientata de la nord la sud (Cairo – Cape Town).
 în Oceanul Indian, unde îsi asigurase întregul control asupra importantului colt sud-vestic,
colonizând toate insulele, se vor infiltra britanicii, anexând Mauritius si Seychelles, ramânându-i totusi
Madagascar, Comore, Réunion.
 în Asia, unde urmarea cucerirea întregii Peninsule Indochina, care i-ar fi asigurat deschiderea
caii spre cucerirea sudului Chinei, de asemenea se vor lovi de britanici, care iau în posesiune tari
întinse precum Birmania (actualul Myanmar) si Malaysia; se vor întelege însa asupra Siamului
(viitoarea Thailanda), din care fac o zona tampon între posesiunile lor coloniale. Secolul XX nu va fi
mai putin zbuciumat. Dupa ce în urma Primului Razboi Mondial, când a participat de partea Puterilor
Centrale, a redobândit provinciile Alsacia si Lorena (pierdute în urmarazboiului franco – prusac din
1870 – 1871), la începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial capituleaza în fata Germaniei (22 iunie
1940), salvarea ei (si recunoasterea ca parte beligeranta) venind de la tânarul general Charles de
Gaulle care constituie, la Londra, Comitetul NationalFrancez , ce coordoneaza rezistenta antinazista.
Dupa o perioada de instabilitate guvernamentala si dificultati economice si coloniale
(razboaiele din Indochina si Algeria, participarea la actiunea militara împotriva Egiptului – "Criza
Canalului Suez") este ales ca presedinte generalul Charles de Gaulle (1959), cu atributii sporite pentru
seful statului, regula care se pastreaza si în prezent.22 Gratie în principal Generalului de Gaulle, Franta
initiaza o politica externa independenta, distantându-se de hegemonul american, retragându-se din
organismele militare NATO (ca urmare sediile acestuia s-au mutat de la Paris la Bruxelles si Mons, în
Belgia) si SEATO si întretinând relatii speciale cu URSS si China. Exista aprecierea ca în cazul
Frantei, mai mult decât în cazul oricarei alte puteri coloniale, imperiul constituit a însemnat chiar
salvarea ei: "Salvarea Frantei va veni în parte de la imperiul sau colonial. Echilibrul geopolitic francez
a fost caracterizat, de altfel, în toate timpurile sale, de un echilibru între politica continentala si cea
mondiala. Acest echilibru geopolitic este desenat de geografie, care confera Frantei tot atâtea tarmuri
câte frontiere terestre. Iata de ce de fiecare data când s-a aflat în pericol pe continent, Franta a fost
salvata de politica sa maritima. Din alianta lui Francisc I cu Marele Sultan împotriva lui Carol Quintul
– secolul al XVI-lea – pâna la Franta Libera a lui De Gaulle, trecând prin dificila desteptare
postnapoleoniana - Tratatul de la Viena din 1815 -, atenuata gratie cuceririlor din Africa de Nord,
apoi, dupa Sedan, în Africa Neagra si Indochina, Franta a ocupat întotdeauna un loc de seama în
Europa gratie politicii sale mondiale. Situatia invers s-a verificat de asemenea. Fara o politica
europeana, Franta nu are acces la o pozitie mondiala"23.
Dupa ce procesul decolonizarii a cuprins întreaga planeta, fiind evident afectat si imperiul
colonial francez, Franta, spre deosebire de alte puteri coloniale, a initiat o politica de asociere sau de
cooperare. Asa se explica existenta DOM-urilor (Departements d’Outre Mer) – Guadeloupe,

21
Martinique, Guyane Française, Réunion -, TOM-urilor (Territoires d’Outre Mer) – Nouvelle
Calédonie, Polynésie, Wallis-et-Futuna – si a Colectivitatilor teritoriale/Collectivités territoriales (St.
Pierre et Miquelon, Mayotte). Gratie acestora, Franta poseda al doilea domeniu maritim al lumii (14
mil. km2), dupa cel al S.U.A., ceea ce reprezinta un atu geopolitic important.
Astazi, Franta, desi nu mai are ambitii teritoriale, doreste sa joace un rol important pe scena
mondiala, considerându-se o mare putere, rang conferit printre altele de faptul ca este membru
permanent al Consiliului de Securitate ONU (loc contestat de unele tari), ca joaca un rol mai mare în
relatiile internationale decât Germania si Marea Britanie, ca are una dintre cele mai puternice economii
(locurile 4 – 5 pe Glob) si mai bine echipate armate (dispunând de cea mai importanta forta de
disuasiune din Europa), ca întareste si beneficiaza tot mai mult de Francofonie, de un anumit rol în
lumea araba etc. Perceptia externa este însa oarecum diferita: pentru S.U.A nu are greutate decât prin
locul detinut în Consiliul de Securitate, pentru celelalte puteri europene este o "putere medie" si nimic
mai mult, pentru tarile asiatice este doar o putere ... culturala.

RUSIA
Suprafata: 17 075 400 km2 (locul 1 pe Glob)
Populatia: 143 782 000 locuitori (locul 7 pe Glob)
Din punct de vederea geopolitic, Rusia are o relevanta unica în lume, prin pozitia sa în cadrul
continentului euroasiatic (EURASIEI), la interferenta marilor civilizatii, un stat fara analog, care prin
caracteristicile fundamentale apartine deopotriva Europei si Asiei. Concomitent, din aceasta îmbinare
a rezultat un spatiu etnocultural specific, care nu poate fi considerat în exclusivitate nici european, nici
asiatic.
Aceasta specificitate dicteaza o valoare a pozitiei geopolitice, relativ ambigua, a Rusiei de-a
lungul istoriei. De o parte, Rusia serveste drept "punte" între cele doua "subcontinente", evaluare care
ar justifica dorinta de integrare în civilizatia mondiala a Rusiei, dar expansiune, pe de alta parte, ea nu
este nici Europa, nici Asia, ci Rusia propriu-zisa, fapt ce ar justifica exceptionalismul acestei puteri
mondiale, tendinta promovata îndeosebi de cercurile nationaliste si extremiste.
Începutul statal se plaseaza în secolele VI – IX, când slavii de rasarit populeaza tinuturile
dintre Nipru, Dvina, Oka si Volga Superioara, creînd, în secolul IX, statul vechi rus, cu centrul la
Kiev. Izvoarele medievale atribuie, de fapt, semilegendarului vareg Rurik un rol în întemeierea
primului stat al slavilor de rasarit cu resedinta la Kiev. În timpul domniei lui Vladimir I Sveatoslavici
(950 – 1015) si Iaroslav I cel Întelept (1016 – 1018, 1019 – 1054), statul kievean atinge apogeul
puterii, pentru ca în secolul XII sa se destrame în mai multe cnezate, înlesnind cucerirea tarii de catre
mongoli (1237 – 1240), care întemeiaza aici Hanatul Hoardei de Aur, dominatia mongola frânând
dezvoltarea societatii ruse, izolând-o de restul Europei. Ca urmare, centrul de greutate al puterii
politice si militare a slavilor de rasarit se plaseaza, în secolele XIV-XV, spre nord-est, în regiunea
Moscovei.
Unificarea Rusiei are loc în secolele XIV – XVI în jurul Marelui Cnezat al Moscovei. În timpul
domniei cneazului Moscovei, Ivan III (1462-1505), Rusia se emancipeaza definitiv de sub dominatia
mongola, Hoarda de Aur destramându-se în hanatele Kazan, Astrahan si Crimeea. Ivan IV cel
Groaznic (1533-1584) ia titlul de tar, pune bazele autocratismului, include în Rusia hanatele tatare
Kazan si Astrahan si inaugureaza cucerirea Siberiei. Ales tar (în 1613) dupa o perioada de anarhie
interna, în care intervin atât Polonia cât si Suedia, Mihail Romanov întemeiaza noua dinastie a
Romanovilor (1613 – 1917) si pune bazele monarhiei absolutiste, Rusia devenind totodata un imperiu
multinational.
Mutarea scaunului metropolitan de la Vladimir la Moscova (1326), apoi ridicarea acestuia la
rang patriarhal (1589), transforma, în secolul XVI, Rusia în singura mare putere ortodoxa suverana a
Europei; adoptarea ortodoxismului ca religie de stat avusese loc în anul 988, în vremea marelui cneaz
de Kiev, Vladimir I Sveatoslavici. Rusia revendica mostenirea Bizantului, iar Moscova se erijeaza în
cea de-a "treia Roma".
În urma rascoalei antipoloneze a cazacilor zaporojeni, condusa de Bogdan Hmelnitki, Ucraina
din stânga Niprului se uneste, din 1654, cu Rusia. Sub Petru I cel Mare (tar 1682-1721, împarat 1721-
1725), Rusia cunoaste o remarcabila înflorire economica si se înfaptuiesc ample reforme care
urmaresc modernizarea societatii si a institutiilor dupa model vest–european. Rusia înfrânge în
Razboiul Nordic (1700 – 1721), în alianta cu Danemarca si Polonia, armata regelui Suediei, Carol XII
(renumita victorie de la Poltava – 1709), si obtine, astfel, iesirea la Marea Baltica. Aici este, de altfel,

22
fondat în 1703 Sankt Petersburg, noua resedinta imperiala. Se cristalizeaza acum si liniile de forta ale
expansionismului tarist: în nord, în directia Marii Baltice, în est, în Asia Centrala, dar cu precadere
spre apus, în regiunea Marii Negre si a spatiului danubiano-balcanic, cu tinta finala Constantinopolul
si iesirea la Marea Mediterana.
Circula un asa-zis Testament al lui Petru cel Mare, apocrif potrivit unor istorici, care cuprinde
obiectivele geopolitice pe care trebuie sa le aduca la îndeplinire urmasii sai, unele fiind pornite pe
acele fagasuri chiar de el: "A se amesteca la tot prilejul în toate pricinile din Europa, mai vârtos în cele
din Germania, care fiind mai cu apropiere, o intereseaza mai cu seama.
A se vârî în Polonia, a hrani în ea tulburari necontenite si a-i câstiga cu bani pe cei mai puternici ai ei
(...) a vârî osti rosienesti în Polonia, si a le tine vremelniceste pâna la prilejul de a ramâne acolo pentru
totdeauna (...). A lua cât s-ar putea mai mult Suediei si a sti cum sa faca ca însasi ea Suedia sa-i
deschida razboi, spre a-i gasi pricina de a o subjuga (...). A se apropia cât s-ar putea mai mult de
Constantinopol si de India, ca acel ce va stapâni acolo va fi cel adevarat stapânitor al lumii, deci
trebuie a deschide necurmate razboaie când cu Turcia, când cu Persia (...)
(...) Rusia folosindu-se de un prilej hotarâtoriu, va navali asupra Germaniei cu ostile sale cele
pregatite, pornind totodata doua flote mari, una de la Marea Azov si alta de la Arhanghelsk, încarcate
cu cete de asiatici, si însotite spre apararea lor cu flotele înarmate de la Marea Neagra si de la Marea
Baltica, care trecând pe la Marea Mediterana si pe la Ocean, vor napadi pe de o parte ele în Franta, în
vreme când pe de alta parte va fi Germania napadita. Aceste doua tari biruindu-se, cealalta apoi parte a
Europei va trece lesne si fara nici o împotrivire sub jugul Rosiei". Chiar daca nu le-o fi pus pe hârtie,
mai mult ca sigur Petru I le-ar fi putut gândi!
Persoana care va transforma însa, cu adevarat, Rusia, într-o mare putere va fi...nemtoaica
Sofia-Augusta-Frederika de Anhalt-Zerbst (nascuta în 1729), casatorita în 1745 cu viitorul tar Petru III
(1761 – 1762), când îsi ia numele de Ekaterina. Îsi înlatura sotul de la tron si domneste autoritar (dar
"despot luminat") nu mai putin de 34 de ani (1762-1794), sub numele de Ecaterina/Ekaterina II,
supranumita "cea Mare". A contribuit la întarirea statului si a dus o politica externa abila. A purtat
razboaie în principal cu Imperiul Otoman si Suedia. În anul 1783 sunt cucerite Crimeea si stepele
nord-pontice, hotarul apusean fiind stabilit pe Nistru; Rusia dobândeste acces la Marea Neagra. Prin
anexarile rezultate în urma celor trei împartiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795), Rusia împinge hotarele
sale pâna în Europa Centrala.
În secolele XVIII – XIX, Rusia poarta numeroase razboaie victorioase împotriva Imperiului
Otoman (1710-1711, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829), a Persiei (1722-
1723, 1803-1813, 1826-1828), participa la coalitiile antinapoleoniene (1805-1807, 1812-1815) si
devine, în urma Congresului de la Viena (1814-1815), unul dintre promotorii Sfintei Aliante, stâlp al
conservatorismului si "jandarmul Europei". De fapt, în secolul al XVIII-lea, neputinta vecinilor sai
(otomani, persi, chinezi, suedezi, polonezi) i-a permis sa-si sporeasca teritoriul, devenind o putere
europeana mai ales dupa ce a reusit sa-l respinga pe Napoleon.
Dupa pacea de la Kuciuk-Kainardji (1774), Rusia, angajata în plina expansiune, se erijeaza în
protector al slavilor de sud si al tuturor ortodocsilor din Peninsula Balcanica, politica continuata în
secolul XIX sub drapelul panslavismului. În Balcani, Rusia se confrunta cu Imperiul Habsburgic si cu
ostilitatea marilor puteri – Marea Britanie si Franta – interesate în mentinerea echilibrului european.
Razboiul Crimeei (1853-1856), în care Turcia este aliata cu Franta si Marea Britanie, se
încheie cu înfrângerea Rusiei, dar victoria repurtata în razboiul ruso-turc din 1877-1878, la care a
participat si România, lichideaza urmarile nefavorabile ale Tratatului de pace de la Paris (1856). În
perioada 1859-1895 este cucerita întreaga Asie Centrala, iar Tratatul ruso – chinez de la Aihun (1858)
stipuleaza anexarea regiunii fluviului Amur si a Sahalinului de Nord. Daca expansiunea rusa a fost
posibila gratie sistemului serbiei (abolit abia în 1861), care oferea un potential uman cvasinelimitat,
aceasta structura a determinat, în schimb, o grava întârziere în plan economic, social si cultural, în
raport cu Europa Occidentala. Nici statul sovietic de mai târziu nu a reusit, în cei 74 de ani de
existenta, sa recupereze acest decalaj.
În timpul domniei ultimului tar, Nicolae II (1894-1917), Rusia, care se simte amenintata de
ascensiunea Germaniei, se apropie de Franta si Marea Britanie, creînd Tripla Alianta, bloc
politicomilitar opus Puterilor Centrale. Criza societatii, înfrângerea în razboiul ruso-japonez (1904-
1905) si alti factori duc la izbucnirea revolutiei burghezo-democrate din 1905 – 1907, reprimata de
autoritatile tariste. În 1914 Rusia intra în razboi împotriva Germaniei, Austro-Ungariei si Turciei.
Înrautatirea situatiei interne si înfrângerile suferite pe front au ca rezultat izbucnirea, în februarie 1917,

23
a revolutiei soldate cu abolirea tarismului si proclamarea republicii. La 7 noiembrie 1917 (25
octombrie 1917 stil vechi), la Petrograd (actualul si vechiul Sankt Petersburg), puterea este preluata, în
urma unei insurectii, de catre Partidul Bolsevic, condus de Lenin (Vladimir Ilici Ulianov), care devine
primul presedinte al Guvernului sovietic (numit Consiliul Comisarilor Poporului), 1917 – 1924. În
ciuda unei aureole create si întretinute în jurul imaginii lui Lenin, acesta a recurs, în realitate, la
aplicarea, pe scara larga, a violentei si a cruntei represiuni împotriva fortelor politice de opozitie, a
clerului si a intelectualilor. În razboiul civil care izbucneste, ajutorul firav al puterilor europene ostile
autoritatilor sovietice dat albgardistilor nu poate împiedica victoria finala.
La 30 decembrie 1922 se constituie URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), dar
proiectul bolsevic de a topi diferitele natiuni într-o singura natiune sovietica este sortit esecului. Fiind
Secretar General al Partidului Comunist din 1922, Stalin (pe numele adevarat Iosif Vissarionovici
Djugasvili, georgian de origine, nascut în 1879) iese învingator, dupa moartea lui Lenin, în apriga
lupta pentru putere. Devenit stapân necontestat al destinelor tarii, Stalin trece, în anii 1926 -1929, la
realizarea industrializarii accelerate transformând URSS, în pragul celui de-al Doilea Razboi Mondial,
într-o mare putere industriala a lumii. Totalitarismul stalinist atinge paroxismul în cursul „epurarilor”
din anii 1936 – 1938, carora le cad victima toti adversarii potentiali si ipotetici ai dictatorului, ca si
elitele partidului (Kirov, Trotki, Zinoviev, Buharin s.a.), aparatului de stat si ale armatei. Teama
paranoica de comploturi, care evident puteau veni în primul rând din partea Armatei, îl determina sa
faca epurari fara precedent în rândul ofiterilor.
Potrivit istoricului francez André Brissaud (în cartea intitulata "Stalin. 30 millions de morts
pour un empire", publicata în 1980), folosind statisticile unui specialist sovietic (Ernst Geri), bilantul
Armatei Rosii în vremea lui Stalin ar fi aratat dupa cum urmeaza: executia a 3 maresali (din 5), 14
generali de armata (din 16), 8 amirali (din tot atâtia), 60 de generali de corp de armata (din 67), 136
generali de divizie (din 199), 221 generali de brigada (din 397), 11 adjuncti ai Ministrului Fortelor
Armate, 35 000 de ofiteri (jumatate din numarul total) arestati sau executati.
În fata ostilitatii lui Hitler, Stalin încheie, la 23 august 1939, cu Germania nazista un pact de
neagresiune (Pactul Molotov–Ribbentrop), prin al carui protocol secret Europa de Est este împartita în
sferele de influenta ale celor doua puteri, iar Hitler îsi poate permite sa atace, la 1 septembrie 1939,
Polonia. În virtutea acestui pact, URSS ocupa, la 17 septembrie 1939, partea de est a Poloniei, unele
regiuni ale Finlandei (1940), anexeaza cele trei state baltice (1940) si forteaza România sa-i cedeze
Basarabia si Bucovina de Nord. Aceste anexari teritoriale sunt urmate de anihilarea elitelor din aceste
tari prin executii în masa (cel mai concludent exemplu masacrul de la Katyn) sau prin deportari în
Siberia si Asia Centrala. Atacul german din 22 iunie 1941 aduce URSS alaturi de coalitia statelor
antifasciste, frontul de est macinând principalele forte ale celui de-al Treilea Reich.
Exploatând cu îndemânare patriotismul poporului rus si gestionând si speculând abil relatiile
cu aliatii occidentali, Stalin a devenit principalul beneficiar al marii conflagratii, ceea ce a dus la
extinderea influentei sale si, implicit, a ariei de influenta a sistemului socialist, în primul rând în tarile
Europei de Est. Cultul personalitatii sale – copiat apoi si de alti lideri comunisti (Mao Zedong, Kim ir
Sen, Nicolae Ceausescu, Fidel Castro si altii) – atinge dupa Al Doilea Razboi Mondial cote
inimaginabile.
În fapt, sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a însemnat inaugurarea unui nou ciclu
geopolitic pentru Uniunea Sovietica, constând, în principal, în recompunerea cvasicompleta a
teritoriului Rusiei imperiale, ba chiar marit cu teritorii noi (tarile baltice, Bielorusia, Ucraina poloneza
si transcarpatica, Königsbergul, Basarabia si Bucovina de Nord, Tuva, Sahalinul, Kurilele s.a.),
formarea unui lagar socialist (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Albania, Iugoslavia si
România) si, în curând, extinderea influentei pe alte continente, mai ales în coloniile marilor puteri
(accentuata în anii ’60 – ’70, când se vorbeste de "mondializarea sistemului sovietic"24). Platita cu
enorme pierderi umane si distrugeri materiale, victoria repurtata face din URSS, dupa 1945, o putere
mondiala, care impune în statele est-europene, intrate în sfera sa de influenta, regimuri de tip
comunist.
Razboiul Rece, expresie a luptei pentru hegemonie între cele doua sisteme sociale opuse, cel
capitalist si cel comunist, dublat de o sufocanta cursa a înarmarilor si de o serie de conflicte regionale
– Blocada Berlinului (1948 -1949), razboiul din Coreea (1950-1953), razboiul din Indochina, apoi din
Vietnam (1946-1973), confruntarile arabo – israeliene, razboiul din Afghanistan (1979-1989) s.a. –
marcheaza viata politica internationala a întregii epoci postbelice.

24
 Dupa moartea lui Stalin (1953), noul detinator al puterii (1953-1964), Nikita Serghevici
Hrusciov (1894-1971), îi înlatura pe apropiatii vechilui dictator, condamna, în raportul secret la
Congresul XX al PCUS (1956), crimele si erorile epocii staliniste (dar o face în principal pentru a
scapa de pretendenti la putere) si propaga teza „coexistentei pasnice” între cele doua blocuri adverse;
desi în timpul mandatului sau au loc mai multe tratative la nivel înalt cu americanii pentru încheierea
unor acorduri care sa duca la reducerea tensiunii internationale si la o dezarmare controlata (Geneva –
1955, Paris – 1960, Viena – 1961), tot el este cel care provoaca faimoasa "criza a rachetelor" din Cuba
(1962), care putea sa fie fatala întregii omeniri. Încercarile statelor est-europene de a se elibera de sub
controlul sovietic sunt însa, tot în vremea sa, reprimate cu duritate (Germania – 1953, Ungaria si
Polonia – 1956); la fel se va proceda, mai târziu, în cazul Cehoslovaciei – 1968. Sub Leonid Ilici
Brejnev (1964-1982) birocratia de partid si de stat îsi consolideaza pozitiile, ortodoxia ideologica se
accentueaza, fenomenul "stagnarii" afectând practic toate domeniile societatii sovietice si adâncind
criza sistemului. URSS obtine rezultate spectaculoase în cursa înarmarilor, în domeniul nuclear sau de
cucerire a cosmosului, dar si în competitia hegemonica cu SUA, prin extinderea propriei sfere de
influenta în Asia, Africa si chiar în America (Cuba, Nicaragua s.a.). În interior însa, hipercentralizatul
sistem comunist paralizeaza toate verigile societatii, îndreptând lumea sovietica spre un colaps
inevitabil. De numele sau se leaga si o doctrina, doctrina Brejnev, respectiv declararea sprijinului activ
pentru «revolutia fara frontiere» (concretizat în ajutor militar si economic pentru miscarile de gherila
si guvernele autoproclamate revolutionare – exemple concludente Angola, Mozambic, Ethiopia,
Cambodgia, Vietnam, Laos, Afghanistan, Nicaragua s.a.) si proclamarea suprematiei Uniuni Sovietice
asupra tarilor din Europa de Est (teoria «suveranitatii limitate»).
Mihail Serghevici Gorbaciov (nascut în 1931), devenit numarul 1 în URSS în 1985, initiaza o
directie de radicala reformare a societatii sovietice, urmarind depasirea crizei sistemului prin
abandonarea dogmelor si o noua eficienta în plan economic si politic, o politica de radicala reforma a
societatii sovietice (glastnosti si perestroika), iar în viata internationala prin atingerea unei reale
destinderi: a contribuit la încheierea Razboiului Rece, a netezit drumul spre unificarea Germaniei si
spre liberalizarea Europei de Est. Libertatea cuvântului, desfiintarea cenzurii aduc dintr-o data în prim
planul vietii probleme blocate sau nerezolvate de decenii, imposibilitatea solutionarii peste noapte a
acestora contribuind, însa, la sporirea tensiunilor în societate. Mai mult, o serie de populatii revendica
o autonomie sporita, rabufnesc cu brutalitate conflicte etnice (de exemplu, între armeni si azeri),
statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), anexate de URSS în 1940, îsi revendica independenta,
punând în discutie integritatea teritoriala a colosului sovietic.
În referendumul din 17 martie 1991 majoritatea republicilor unionale voteaza pentru
transformarea URSS într-o federatie de republici egale în drepturi, cu numele de Uniunea Republicilor
Sovietice Suverane. Dupa transformarile radicale din Europa de Est, unde regimurile comuniste
instalate dupa al Doilea Razboi Mondial se prabusesc rând pe rând, URSS accepta dizolvarea CAER
(28 iunie 1991) si a Tratatului de la Varsovia (1 iulie 1991), semnând la Paris Carta pentru o noua
Europa, care încheie formal Raboiul Rece si confruntarea Est – Vest. În noiembrie 1990, Rusia adopta
declaratia de suveranitate, iar în alegerile generale din 12 iunie 1991 Boris Eltân este ales prin vot
universal presedinte al acestei republici. Un puci organizat de fortele conservatoare din conducerea
PCUS si a URSS, în august 1991, împotriva lui Gorbaciov, esueaza, întarind pozitia fortelor
reformatoare grupate în jurul presedintelui Rusiei, Boris Eltân. În urma acestor evenimente, PCUS este
interzis, iar republicile unionale îsi proclama independenta.
La 8 decembrie 1991 Rusia, Ucraina si Belarus decid crearea Comunitatii Statelor
Independente (CSI) – comunitate de state egale în drepturi, cu institutii coordonatoare – actul
constitutiv fiind semnat la Alma Ata (Kazahstan), la 21 decembrie 1991, de catre 11 foste republici ale
URSS, devenite între timp state independente. O data cu retragerea lui M.S. Gorbaciov din functia de
presedinte (pe care a detinut-o în anii 1990 – 1991), URSS, ultimul imperiu al secolului XX, îsi
înceteaza oficial existenta la 25 decembrie 1991. "Prabusirea Uniunii Sovietice – remarca Z.
Brzezinski26 – a produs o confuzie geopolitica enorma. În decursul a doar doua saptamâni, poporul
rus – care, în general, era chiar si mai putin prevenit asupra apropiatei dezintegrari a URSS decât
lumea din afara acesteia – a descoperit brusc ca nu mai era stapânul unui imperiu transcontinental, ci
frontierele Rusiei se restrânsesera la ceea ce fusesera la începutul secolului al XIX-lea în Caucaz, la
jumatatea aceluiasi secol în Asia Centrala si – mult mai spectaculos si dureros – la ceea ce fusesera
cam la 1600 spre Vest, adica imediat dupa domnia lui Ivan cel Groaznic. Pierderea Caucazului a
reînviat temerile strategice fata de reaparitia influentei din partea Turciei; pierderea Asiei Centrale a

25
generat un sentiment de saracire având în vedere enormele resurse energetice si de minereuri ale
regiunii, ca si teama fata de o posibila provocare islamista; iar independenta Ucrainei a contestat
esenta pretentiilor Rusiei de a fi purtatorul învestit de Dumnezeu al identitatii pan-slave".
Istoria Rusiei se desfasoara, dupa 1991, într-un ritm ametitor si dramatic. Personalitatea care
domina viata politica este presedintele Boris Eltân, care orienteaza procesul de reforma în directia unei
economii de piata si a pluripartidismului. El are însa de înfruntat opozitia elementelor legate de
vechiul regim sovietic si a celor ramase fidele ideologiei comuniste, care alcatuiesc o mare parte a
celor doua camere ale Parlamentului (în octombrie 1993, de pilda, armata este fortata sa ia cu asalt
cladirea Parlamentului, „Casa Alba”, ocupata de elementele conservatoare).
În alegerile prezidentiale din 26 martie 2000, Vladimir Putin (presedinte interimar al Rusiei din
31 decembrie 1999) iese victorios din primul tur de scrutin, devenind al doilea presedinte ales al
Federatiei Ruse. Putin este asociat de populatie cu începutul unei noi etape istorice (unii sperând în
refacerea "Mamei Rusii"), deja denumita în mass-media "era Putin". Câstiga la fel de usor si alegerile
din 2004, pe fondul unui bilant economic pozitiv (pentru prima data de la dezmembrarea Uniunii
Sovietice) si al sublinierii rolului pe care Rusia trebuie sa-l joace din nou în lume – un exemplu
concludent fiind constituirea Consiliului comun NATO – Rusia, în mai 2002, care stipuleaza ca
Alianta Nord – Atlantica nu mai poate lua decizii în probleme precum lupta împotriva terorismului,
gestionarea crizelor internationale, neproliferarea armelor de distrugere în masa, controlul
armamentului fara a avea acordul Moscovei.
Rusia se confrunta înca, atât intern cât si extern, cu multe probleme: desi în iunie 2000 si-a
asumat controlul asupra Ceceniei si a anulat orice autonomie locala, problema nu este rezolvata
(dovada atentatele antirusesti de la Moscova, Beslan s.a.), în Daghestan apele nu sunt limpezi, în
"vecinatatea apropiata" (fostele republici unionale) au loc schimbari care marcheaza distantarea de
Moscova (Georgia 2003, Ucraina 2004 s.a.) si reducerea sferei sale de influenta.
La sfârsit si, respectiv, început de mileniu, Rusia, cea mai întinsa tara a Europei si a Terrei, a
doua putere militara a lumii, cu un potential urias al resurselor, este un stat în cautarea unei noi
identitati, cu o societate în care totul ramâne de reinventat. Privitor la mult vehiculatele "resurse" ale
Rusiei este foarte interesanta aprecierea unui foarte bun cunoscator al realitatilor rusesti, politologul
Evgheni Primakov, fost ministru de externe si primministru dupa dezmembrarea colosului sovietic:
"Locul oricarei tari în ierarhia mondiala este determinat de mai multi factori. Pentru Rusia, un rol
deosebit, îl au perspectivele ei economice. Pronosticarea lor este dificila. Accentul este pus, de obicei,
pe faptul ca Rusia se remarca prin bogatiile sale – resursele naturale, potentialul intelectual al
populatiei, teritoriul imens. Dar cum vor fi folosite aceste avantaje evidente în economie? Referitor la
„cautarea unei noi identitati”, unii analisti apreciaza ca implozia Imperiului Sovietic a dat nastere, în
Rusia, unei enorme cautari de sine, unor intense controverse pentru a raspunde la întrebari care pentru
alte tari, alte popoare, sunt simple: ce este Rusia (un stat national, bazat pe o etnicitate pur rusa, sau
altceva si ce este acel altceva? ce înseamna sa fii rus (etnic rus = Ruskii sau rus politic, nu si etnic =
Rossyanin?) etc. Cu numai un an si ceva înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, un nationalist
rus, Aleksandr Prohanov, unul dintre putinii sovietici care au simtit ca se apropie acest sfârsit, facea în
articolul "Tragedia centralismului" (revista "Literaturnaia Rossiia", ianuarie, 1990) urmatoarea
apreciere disperata: "Daca groaznicul dezastru, de neconceput pentru poporul rus, se întâmpla intr-
adevar si statul este sfâsiat, si poporul – jefuit si escrocat de 1000 de ani de istorie – sfârseste brusc
singur, iar recentii sai «frati» îsi iau ceea ce le apartine, dispar «barcile lor de salvare nationala»
îndepartându-se de vapor, ei bine, nu avem unde sa ne ducem".
Oricum, indiferent de unele prognoze nefavorabile, Rusia ramâne în toate schemele posibile
ale unei lumi multipolare.

GERMANIA

26
Suprafata: 357 021 km2 (locul 61 pe Glob)
Populatia: 82 424 000 locuitori (locul 14 pe Glob)
Ca un paradox al istoriei, ceea ce numim Germania este un termen folosit în mod curent abia
din secolul al XV-lea, iar ca nume de stat doar de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Evident începuturile
sale statale sunt mult mai vechi, devenirea sa fiind marcata de mai multe evenimente, dintre care le-am
selectat pe cele mai importante.
Bazele sale sunt puse prin Tratatul de la Verdun (843), care sanctioneaza împartirea Imperiului
Carolingian (statul franc) în regatul franc occidental (Franta de mai târziu) si regatul franc oriental
(devenit apoi Germania), ultimul sub conducerea lui Ludovic Germanicul, hotarul dintre ele fiind
reprezentat, ulterior, practic de granita dintre cele doua limbi (franceza si germana).
Regatul franc oriental adopta în secolul X, odata cu încoronarea, la Roma, a regelui Otto I
(936-973) ca împarat (în 962), titlul de Imperiul Roman, acesta punând, prin cuceriri, bazele unui
întins imperiu, numit ulterior (sec. XII) Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germana. Însa farâmitarea
politica a Germaniei în nenumarate principate, ducate, comitate, cu un pronuntat grad de autonomie,
va împiedica în întregul Ev Mediu crearea unui stat german centralizat si puternic.
De exemplu, secolele XI – XII sunt marcate de "lupta pentru investitura", respectiv conflictul
dintre împaratul german si papalitate, care atinge apogeul în vremea lui Henric IV si a Papei Grigore
VII ("pelerinajul lui Henric IV în 1077 la Canossa") si se încheie cu un compromis în 1122
("Concordatul de la Worms", între împaratul Henric V si papa Calixt XII). La sfârsitul secolului al XI-
lea începe afirmarea economica si politica a oraselor germane, care prefigureaza constituirea Hansei în
1282, ca o alianta comerciala si politica a cetatilor de la Marea Baltica si Marea Nordului (Lübeck,
Wismar, Rostock, Hamburg, Lüneburg s.a.), ce devine în urmatoarele doua secole principala putere în
Europa de Nord.
Pacea westfalica (1648), care încheie Razboiul de 30 de Ani (1618-1648) – razboi între
principii protestanti din Imperiul Romano-German, pe de o parte, si principii catolici si împarat, pe de
alta parte, început cu rascoala Cehiei împotriva dominatiei habsburgice – confirma farâmitarea
Germaniei în peste 300 de statulete (între care se afirma, totusi, Bavaria, Brandenburg – viitoarea
Prusie -, Saxonia, Hannovra, devenite centre independente de putere), întareste puterea principilor, dar
faciliteaza imixtiunea externa.
Secolul XVIII este marcat, practic, de ascensiunea Prusiei si Austriei, ambele având acelasi
obiectiv – hegemonia în lumea germanica, ceea ce nu le împiedica sa aiba uneori scopuri comune, de
exemplu participarea la coalitiile statelor europene împotriva Revolutiei Franceze si, apoi, a Imperiului
napoleonian, fiind de altfel doua dintre cele patru învingatoare ale Frantei, alaturi de Marea Britanie si
Rusia, victorie consemnata prin Congresul de la Viena (1814-1815).
Unificarea Germaniei este realizata, practic, "de sus", "prin fier si sânge", de catre Prusia
cancelarului Bismarck. Rivalitatea dintre Prusia si Austria a culminat, de fapt, cu Raboiul Austro –
Prusac, din 1866, soldat cu înfrângerea Austriei si crearea – dupa modelul Confederatiei Rhinului
(1806 – 1813), realizata de Napoleon, dar cu mai multi membri, 34 fata de 16 – a Confederatiei
Germaniei de Nord, evident condusa de Prusia. Urmatoarea victorie, cea din razboiul cu Franta (1870-
1871), încheie procesul de unificare, se proclama imperiul federal german (18 ianuarie 1871), Wilhelm
I, rege al Prusiei (1861-1888), fiind încoronat împarat al Germaniei (1871-1888), iar cancelarul sau
prusac Otto von Bismarck (1862-1890), artizanul de fapt al acestei înfaptuiri, devine primul cancelar
al Imperiului German (1871-1890).
Avântul economic de la sfârsitul secolului XIX face din Germania prima putere industriala mai
întâi, apoi economica în ansamblu, a Europei (depasind Marea Britanie care detinea suprematia de
aproape 200 de ani) si, dupa SUA, a doua pe Glob. Aceasta ascensiune economica rapida este însotita
de inaugurarea unei politici coloniale, Germania simtindu-se frustrata ca nu a putut participa la
cucerirea Africii sau, cum plastic s-a exprimat cancelarul Bismarck, "Germania a lipsit de la împartirea
cascavalului". Intrând în Primul Razboi Mondial, în august 1914, secondata de Austro- Ungaria,
aliatul sau geopolitic natural, "Germania aspira la o dominare a Europei, ceea ce i-ar fi permis
dominarea lumii (...) Strategia germana în Primul Razboi Mondial a ilustrat o constanta a politicii
germane: Anglia si Franta – mai ales – trebuiau sa-si restrânga dimensiunea lor mondiala –
maritimitatea – si sa se îndeparteze de aria geopolitica naturala – a Germaniei – Europa de Est,
Peninsula Balcanica; aceste doua cerinte prealabile ar fi trebuit sa permita Germaniei sa devina
liderul european si mondial".

27
 Numai ca razboiul s-a încheiat cu înfrângerea Germaniei. Iar izbucnirea revolutiei (3 noiembrie
1918), care aboleste monarhia si proclama, sase zile mai târziu, republica (consfintita prin Constitutia
adoptata la 31 iulie 1919 la Weimar), este urmata de tulburari sociale – proclamarea republicii
sovietice la Bremen (ianuarie – februarie 1919) si în Bavaria (aprilie – mai 1919). Prin Tratatul de la
Versailles (28 iunie 1919), Germania pierde toate coloniile, provinciile Alsacia si Lorena (anexate în
1871) si este obligata sa plateasca importante despagubiri de razboi. Criza din 1929 – 1933 netezeste
drumul spre putere al miscarii naziste, Adolf Hitler devenind, la 30 ianuarie 1933, cancelar al
Germaniei. Instaurarea dictaturii naziste este urmata de lichidarea libertatilor democratice si de
promovarea unei politici agresive (crearea aliantei Berlin – Roma – Tokyo), care duce la declansarea
celui de al Doilea Razboi Mondial de catre cel cel de-al Treilea Reich, la 1 septembrie 1939.
Umilinta perceputa de germani în urma înfrângerii în Primul Razboi Mondial (pierderea nu
numai a coloniilor, dar si a unor teritorii din Europa, plus importante reparatii financiare) a provocat
dezlantuirea identitara a national-socialismului german, care si accede la putere în 1933, în frunte cu
Adolf Hitler. „Din acel moment, Germania hitlerista a reînnodat spiritul pangermanist si ambitiilesale
geopolitice traditionale. O ideologie totalitara întemeiata pe idei rasiste nu a fost decât vesmântul unei
ratiuni imperialiste permanent aduse la zi. Ambitia de a reface spatiul vital german (sublinierea
noastra) a împins la ocuparea Renaniei, la anexarea Austriei, la dezmembrarea Cehoslovaciei – stat
creat de Anglia si Franta pentru a se contrapune ambitiilor germane din est –, la anexarea regiunii
germane a sudetilor, apoi la declansarea celui de al Doilea Razboi Mondial"30.
Este cunoscut faptul ca Adolf Hitler, conducatorul Germaniei, a speculat din plin unele
concepte geopolitice utilizate sau lansate de scoala creata de Karl Haushofer pentru a-si justifica
actiunile. Nu-i mai putin adevarat ca si atitudinea celorlalte puteri europene l-au încurajat în actiunile
sale. De exemplu, pare aproape incredibil cum, dupa ce Germania realizase, mai întâi, axa Berlin –
Tokyo (1936), apoi axa Berlin – Roma (1937), asadar, în final, axa Berlin – Roma – Tokyo, Uniunea
Sovietica sa semneze Tratatul Ribbentrop – Molotov, prin care cele doua puteri îsi împarteau practic
Europa.
Dorinta de extindere a sferei de influenta si de reîmpartire a lumii determina Germania sa
declanseze a doua mare conflagratie din secolul XX, cu cunoscutul sfârsit si, mai ales, cu urmarile
ce se resimt si astazi.
La data de 8 mai 1945, Germania capituleaza neconditionat în fata fortelor Natiunilor Unite,
fiind împartita de catre învingatori – SUA, Marea Britanie, URSS si Franta – în patru zone de
ocupatie. Conferinta de la Potsdam (17 iulie 1945 – 2 august 1945) fixeaza noile granite ale Germaniei
si traseaza liniile politice ale organizarii postbelice pe baza principiilor demilitarizarii, denazificarii si
democratizarii.
Etnicii germani din Cehoslovacia, Polonia si Ungaria sunt expulzati fortat din aceste state în
Germania în anii 1945 – 1946. În conditiile declansarii Razboiului Rece, ca urmare a unificarii zonelor
de ocupatie americana, engleza si franceza, este proclamata, la 7 septembrie 1949, Republica Federala
Germania (cu capitala la Bonn), numita în mod curent Germania Occidentala, iar în zona sovietica este
proclamata, la 7 octombrie 1949, Republica Democrata Germana (cu centrul la Berlin), numita si
Germania de Est. Orasul Berlin, o enclava în cea din urma, pastra statutul special de ocupatie
cvadripartita.
Din 1949 pâna în 1990 poporul german traieste în doua state separate, distincte, cvasiinamice.
Evoluând în conditiile economiei de piata, în cadrul unei democratii parlamentare stabile, RFG intra în
deceniile 7-8 în primul esalon al statelor puternic industrializate din lume, dezvoltarea postbelica fiind
identificata îndeobste ca "miracolul economic vest-german". În schimb, RDG se dezvolta în conditiile
unei economii centralizate, edificând societatea socialista dupa model sovietic si urmând consecvent o
distantare, apoi o separare pe toate planurile de celalalt stat german.
Dupa ce, între 1949 si 1961, peste 3,5 milioane de cetateni est-germani se refugiaza în RFG,
autoritatile comuniste construiesc în 1961 Zidul Berlinului, frontiera intergermana devenind una dintre
cele mai bine pazite granite din lume. RFG este integrata în sistemul economic, politic si militar al
Occidentului, fiind primita în NATO (1955) si devenind, în 1957, membru fondator al CEE, în timp ce
RDG intra în CAER (1950) si în Tratatul de la Varsovia (1955).
Dupa 1965 si, mai ales, în timpul cancelarului Willy Brandt (1969-1974), politica externa a
RFG se axeaza pe deschiderea spre Est (Ostpolitik), concretizata în semnarea, în 1970, a tratatelor cu
URSS si Polonia, iar în 1972 a tratatului privind normalizarea realtiilor reciproce dintre RFG si RDG,
care un an mai târziu sunt admise ca membre O.N.U.

28
 Criza societatii est-germane se accentueaza în anii ’80, decalajul fata de statul est-german se
adânceste, în conditiile în care conducerea de partid si de stat a RDG respinge ferm programul
reformator al liderului sovetic Mihail Gorbaciov. Dupa deschiderea, de catre Ungaria si de catre
Cehoslovacia, în 1989, a granitelor lor cu Austria, sute de mii de cetateni est-germani se refugiaza în
RFG, paralel fiind organizate în marile orase ale RDG manifestatii de masa în favoarea democratiei si
libertatii. Transformarile radicale se succed vertiginos. La 9 noiembrie 1989 cade "Zidul Berlinului"
din aceleasi motive pentru care aparuse: hemoragia de est-germani, fugind spre Vest, de data aceasta
prin Ungaria si Cehoslovacia.
Dupa acceptarea, de catre cele patru puteri învingatoare în 1945 (SUA, URSS, Marea Britanie
si Franta), a procesului de reunificare si semnarea, la 12 septembrie 1990, a unui tratat prin care
renunta la toate drepturile ce le revenisera în aceasta calitate, Germania îsi redobândeste, la 3
octombrie 1990 (ziua reunificarii) deplina suveranitate de stat. Astfel ia nastere, în inima Europei, un
colos cu peste 80 de milioane de locuitori, totodata prima putere economica a continentului (si a treia
din lume), o tara privita, din nou, cu îngrijorare de toti vecinii si, în primul rând, de Franta si Polonia.
Franta, care sprijinise integrarea RFG în structurile euro-atlantice tocmai pentru ca vedea în
aceasta un mijloc de a împiedica reconstructia geopolitica a Germaniei, se vedea din nou vecina cu un
colos demografic si economic. De aceea s-a si opus, initial, unificarii. La fel Polonia, cu care
Germania a trebuit sa semneze un tratat, în 14 noiembrie 1990, recunoscând frontiera Oder-Neisse,
stabilita dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Se poate spune ca atitudinea razboinica a Germaniei
nu i-a fost deloc folositoare, nu i-a permis sa câstige teritorii pe termen lung, ba din contra, a pierdut.
Suprafata sa actuala este de 357 021 km2, fata de 470 622 km2 în 1935 si 549 000 km2 în 1914. A
pierdut aproape 200 000 km2. "Spatiul german a variat potrivit cu miscarile istoriei pe marea câmpie
de nord ce se întinde din Flandra la Marea Baltica. Acest spatiu reprezinta astazi nevoia geopolitica a
unui popor strâns întrun stat îngustat de razboaie"31.
Puterii economice, Germania, care o vreme n-a avut dreptul sa se înarmeze, îi adauga pe zi ce
trece o putere militara tot mai însemnata, armata sa, bine instruita si echipata, careia i se aloca anual
circa 1,5% din PIB, fiind unul din pilonii Aliantei NATO. Daca adaugam si dorinta, exprimata de
altfel, de a fi membru permanent al Consiliului de Securitate ONU, având sprijinitori în acest sens,
constatam o sporire a atributelor de a redeveni o mare putere.

JAPONIA
Suprafata: 377 837 km2 (locul 60 pe Glob)
Populatia: 127 333 000 locuitori (locul 10 pe Glob)
Japonia, Tara Soarelui Rasare, a doua putere economica a lumii la începutul mileniului III, a
fost si a ramas pâna astazi un caz singular în istorie. Desi unul dintre cele mai vechi state si, de
asemenea, cu una dintre cele mai vechi natiuni, fiind un arhipelag izolat în Extremul Orient, s-a aflat,
pâna la mijlocul secolului al XIX-lea, în afara fluxului istoriei, mai mult chiar, a refuzat cu obstinatie,
în mod deliberat, timp de mai bine de doua secole, orice contact cu lumea exterioara (erau pedepsiti cu
moartea cei care aveau legaturi cu strainii). O societate riguros ierarhizata, care a trait pâna la
jumatatea secolului al XIX-lea în plin ev feudal, ignorata si ignorând "lumea civilizata".
O tara relativ mica, muntoasa în proportie de aproape 90%, situata într-una dintre cele mai
active zone vulcanice si seismice ale Pacificului, lipsita de bogatii naturale si de resurse energetice –
de unde, printre altele, lipsa de interes a Occidentului - , grav afectata de bombardamentele celui de-al
Doilea Razboi Mondial, a devenit în epoca postbelica ilustrarea cea mai graitoare a notiunii de
"miracol economic". Mai mult, dintr-o tara înfrânta si cu o economie ditrusa, a ajuns la începutul
mileniului III la o putere economica ce depaseste Marea Britanie si Franta la un loc si reprezinta 40%
din forta SUA. Desia a cunoscut unele dificultati în ultimii 10 – 15 ani, unii analisti înca mai cred ca în
urmatorii 20 – 25 de ani, va depasi cea mai mare putere economica a lumii, SUA.
Singura putere militara neoccidentala care a resit în timpurile moderne sa înfrânga o mare
putere europeana (Imperiul Rus, în 1904-1905), Japonia nu este astazi o putere nucleara, desi este
singura tara care a cunoscut nemijlocit efectele bombelor atomice – la Hiroshima si Nagasaki (6 si,
respectiv, 9 august 1945). Desi, ca si în cazul Germaniei, i s-a interzis sa se înarmeze dupa cel de-al
Doilea Razboi Mondial (initial fiind chiar un avantaj, permitându-i sa se concentreze asupra
dezvoltarii economice, similar Germaniei), ulterior, gratie în principal sprijinului SUA, dar si al altor
tari occidentale, care doreau o Japonie puternica în fata pericolului comunist în zona (China, Uniunea

29
Sovietica, Coreea de Nord s.a.), i se permite crearea unei "forte nationale de autoaparare", bugetul
pentru "autoaparare" ajungând sa reprezinte aproape 1% din PNB, mai direct spus peste 45 miliarde de
dolari, respectiv locul cinci pe Glob! Mai mult, desi anterior trimisese mai mult simbolic detasamente
în zone de conflict, în 2003 premierul Junichiro Koizumi se raliaza ferm taberei americane cu ocazia
Razboiului din Iraq si, în ciuda unei opinii publice ostile, decide, în decembrie 2003, trimiterea unei
forte necombatante de 1 100 militari în Iraq.
Câteva elemente istorice ne ajuta sa întelegem mai bine devenirea Japoniei. Prin pozitia sa
geografica si prin configuratia topografica, aceasta tara a evitat, din Antichitate si pâna în epoca
moderna, sa fie inclusa în vreo macroformatiune politica a Extremului Orient sau sa fie subjugata de
marile puteri coloniale.
Budismul, adoptat de printul mostenitor Shotoku, devine în 594 religie de stat, iar în epoca
Nara (710-794), Japonia se transforma într-o monarhie absoluta, dupa modelul chinez, sprijinita de un
aparat birocratic centralizat si eficient. Prin limitarea, în 1192, a autoritatii imperiale si asumarea
puterii reale se catre shogun (comandantul militar suprem), este inaugurata asa-numita "epoca a
sogunatului" (1192-1867), când functia imperiala este redusa la un simplu rol decorativ – ceremonial.
Devenit shogun (1603-1605), Ieyasu Tokugawa restabileste unitatea imperiului, muta în 1603 capitala
la Edo (astazi Tokyo), iar un alt shogun din aceeasi familie nobiliara (care se va mentine la putere pâna
în 1867), Iemitsu (1623-1651), adopta, în 1639, o politica de autoizolare deplina a tarii. Pâna în 1854,
când escadra nord-americana a comandorului Matthew C. Perry impune, cu forta tunurilor,
deschiderea unor porturi nipone pentru navele de comert straine, orice contact cu exteriorul a ramas,
sub amenintarea pedepsei cu moartea, interzis japonezilor. Urmeaza încheierea unor tratate inegale cu
SUA, Marea Britanie (1854), Rusia, Franta, Olanda (1858) si Prusia (1861). O revolutie obliga pe
ultimul shogun sa depuna puterea (9 noiembrie 1867), restabileste autoritatea împaratului si
inaugureaza epoca "Meiji" (1868-1912), perioada de rapide si radicale transformari în viata Japoniei.
Japonia este, fara îndoiala, statul care a realizat cea mai rapida tranzitie de pe Glob de la o
putere medievala la una moderna. Structurile feudale sunt abolite în 1871, modernizarea statala dupa
model european si nord-american, industrializarea rapida si dezvoltarea capitalista transforma Japonia,
la începutul secolului XX, într-una dintre marile puteri economice si militare ale lumii, dar si promotor
al unei politici externe imperialiste, agresive. Razboiul chino-japonez din 1894 – 1895 deschide epoca
expansiunii teritoriale nipone în Extremul Orient (dobândirea Taiwanului si a Insulelor Penhu),
interventia Rusiei si Germaniei limitând cedarile Chinei. Acesta avea sa fie doar începutul politicii
expansioniste japoneze, care avea obiective geopolitice precise. Astfel, victoria clara din razboiul ruso-
japonez (1904-1905), îi aduce, prin Pacea de la Portsmouth, Marea Britanie (5 septembrie 1905), nu
numai Peninsula Liaodong (cu marele oras-port Port Arthur, astazi Lüshun), sudul insulei Sahalin si
protectoratul asupra Coreei (anexata în 1910), ci si rolul de hegemon în Extremul Orient. Rol care va
spori în deceniile urmatoare: participarea, alaturi de Antanta, în Primul Razboi Mondial (1914-1918),
îi aduce posesiunile germane din China si Oceanul Pacific, în anii 1931 – 1932 ocupa Manciuria
(partea de nord-est a Chinei, cu o suprafata de circa 1 250 000 km2), pe care o transforma în "statul
independent", practic statul marioneta Manchukuo (1932 – 1945), iar în 1937 reia cucerirea Chinei, pe
care o vroia în întregime.
În deceniul al patrulea al secolului XX, Japonia devine, practic, un stat autoritar, militarist si
nationalist, care paraseste în 1933 Liga Natiunilor si se apropie de statele fasciste europene. La 25
septembrie 1936 Japonia încheie cu Germania lui Hitler „Pactul anticomintern” care, prin aderarea
Italiei lui Mussolini la 16 noiembrie 1937, pune bazele axei si, totodata, aliantei agresive, Berlin –
Roma – Tokyo. Trei ani mai târziu, Pactul Tripartit, semnat la Berlin (27 septembrie 1940) reglementa
"spatiul vital" al fiecaruia dintre cele trei state semnatare (Germania, Italia si Japonia).
Prin atacul surpriza (desi astazi exista îndoieli privind gradul de "surpriza") lansat asupra bazei
aero-navale americane de la Pearl Harbour, din arhipelagul Hawaii (7 decembrie 1941), Japonia intra
în cel de-al Doilea Razboi Mondial alaturi de Puterile Axei. Tratatul de neagresiune încheiat la
Moscova cu URSS (aprilie 1941) i-a permis Japoniei sa-si concentreze toate fortele pe teatrul de lupta
din extremul Orient, Asia de Sud-Est si Oceanul Pacific, realizând o ofensiva fulger cu rezultate
spectaculoase: preia Indochina de la Franta, Indonezia de la Olanda, Malaysia si Singapore de la
Marea Britanie, Filipine de la S.U.A. etc. Numai ca în toate teritoriile cucerite va lasa imaginea unei
Japonii brutale, diferite de colonianismul european si american.
Dupa lansarea, la 6 august 1945, a primei bombe atomice asupra orasului Hiroshima si, trei zile
mai târziu, asupra orasului Nagasaki, urmate de declaratia de razboi a U.R.S.S. (8 august 1945),

30
Japonia semneaza, la 2 septembrie 1945, actul capitularii neconditionate în fata fortelor Natiunilor
Unite, Japonia intrând sub regimul de ocupatie al trupelor nord-americane. Încetarea starii de razboi si
reluarea relatiilor diplomatice cu URSS (1956) nu sunt urmate, însa, pâna astazi, desi au existat
tentative (gratie lui Gorbaciov si Eltân) de încheiere a unui tratat de pace din cauza disputei în jurul
insulelor Kurile de Sud, ocupate în 1945 de trupele sovietice. Victoria comunistilor lui Mao Zedong în
China (1949), razboiul din Coreea (1950-1953), apoi cel din Indochina confera Japoniei o importanta
vitala pentru lumea Occidentala în noul context al Razboiului Rece, care, mai ales prin S.U.A. ca
exponent, îsi reconsidera pozitia vizavi de Tara Soarelui Rasare. Desi a parafat tratatul de pace si
prietenie cu China (1978), relatiile celor doua tari se mentin, practic, în beneficiul economic reciproc,
în rest aflându-se în expectativa. De unde si remarcile unor analisti: "Perspectiva unei Chine unite si
puternice, susceptibila de a redeveni expansionista, constituie obsesia absoluta a Japoniei. De partea
sa, China se îngrijoreaza de importanta ascensiune militara a Japoniei si se apropie de Rusia. Astfel,
printr-un fel de fenomen de reciprocitate si de circulatie a îngrijorarilor – Japonia-Rusia, China-
Japonia, Statele Unite-Rusia -, se asista într-un mod progresiv si cvasiilegal, la recompunerea discreta
a doua blocuri: un bloc continental opus unuia maritim"32. De altel, potrivit mai multor analisti, dintre
toate temerile Japoniei (dezvoltarea spectaculoasa economica a Chinei în zonele litorale – faimoasele
"zone economice speciale" –, reunificarea Coreei etc.), cea mai mare ramâne apropierea dintre China
si Rusia, de unde si consolidarea relatiei cu SUA, prin reînnoirea tratatelor si garantiilor de securitate.
Din deceniul sapte Japonia devine a treia putere industriala a lumii, apoi a doua putere economica
(dupa SUA, dar înaintea Germaniei), prima putere exportatoare, un lider necontestat în lumea
tehnologiilor de vârf. Ultimii 10-15 ani sunt însa marcati de instabilitate guvernamentala, atenuata
începând cu aprilie 2001 când prim-ministru devine, în mod surprinzator, un outsider, si anume
Junichiro Koizumi, un simplu membru al Dietei (Parlamentul japonez).

CHINA
Suprafata: 9 572 900 km2 (locul 3 pe Glob)
Populatia: 1 300 000 000 locuitori (locul 1 pe Glob)
"Câteva caracteristici – remarca istoricul Horia C. Matei33 - retin atentia de la prima vedere pentru cel
ce se apropie de istoria Chinei. În primul rând, unitatea spatiului si coeziunea civilizatiei. În pofida
pustiitoarelor revolte sociale, a conflictelor dinastice si a razboaielor civile, sau a repetatelor invazii
externe, care au determinat diviziuni ale unitatii statale, mai mult sau mai putin durabile, acestea nu au
avut consecinte geopolitice ireparabile. Nu au condus la formarea de state distincte, ca în Europa dupa
destramarea Imperiului Roman. Toate acestea, desi China este una dintre cele mai întinse formatiuni
politice din lume. De fiecare data, unitatea statala s-a refacut în cadrul acelorasi parametri. Fenomen
posibil datorita fortei de coeziune, a omogenitatii si a continuitatii civilizatiei chineze, cvasiunica în
lume de-a lungul a trei milenii de istorie. Dintre toate marile civilizatii preindustriale ale Globului, cea
chineza ramâne cea mai eficace". O alta trasatura este gigantismul demografic, China ramânând, de-a
lungul istoriei, statul cel mai populat al planetei. Recensamântul din anii 1-2 d.Hr. înregistra 12
milioane de gospodarii cu 57 milioane de suflete (cam 1/4 - 1/5 din populatia de atunci a planetei).
China este, de altfel, statul care a organizat primele recensaminte riguroase ale populatiei sale. Si
astazi, mai mult de 1/5 din populatia Globului traieste în interiorul statului chinez (cât Europa, fosta
Uniune Sovietica, Japonia si SUA la un loc). Stagnarea cunoscuta de societatea chineza în secolul
XVIII si efectul dezastruos al crizelor interne din secolul XIX accelereaza vulnerabilitatea statului
chinez în fata marilor puteri imperialiste, Marea Britanie, Franta, SUA sau Japonia. Victoria
comunismului în 1949 readuce ordinea si centralizarea interna, inexistente dupa izbucnirea revolutiei
din 1912.
Dupa colapsul lumii comuniste în Europa si destramarea URSS în 1991, China ramâne
principalul supravietuitor al vechiului sistem "socialist". Un stat în care monopolul exercitat de
Partidul Comunist, partid unic în viata politica si culturala oficiala, ramâne necontestat. Stat care, în
acelasi timp, functioneaza cu o economie reglata de principiile pietei libere capitaliste si care cunoaste
unul dintre cele mai ridicate ritmuri de dezvoltare din lume în ultimul deceniu.
Ca si în cazul Japoniei, câteva elemente istorice ne ajuta sa întelegem mai bine devenirea
Chinei.Statul chinez ia nastere în partea central-nordica a Chinei, pe cursul mijlociu al fluviului Huang
He (Fluviul Galben), si, asemenea civilizatiilor constituite în vaile Nilului, Indului sau în
Mesopotamia, se bazeaza pe o agricultura intensiva, dezvoltata ca urmare a organizarii unor complexe
sisteme de irigatii. În timpul dinastiei Zhou (1066 – 249 î.Hr.), regatul se destrama în mai multe

31
formatiuni statale. Acum se cristalizeaza limba si scrierea ideografica si traiesc marii gânditori
fondatori de scoli filozofice, precum Lao Zi (secolul VI î.Hr.), creatorul daoismului, Kong
Qui/Confucius (circa 551 – circa 479 î.Hr.), întemeietorul confucianismului, sau Mo-Zi/Mo-Di
(circa 479 – circa 381 î.Hr.), mentorul scolii moiste.
Procesul de unificare a Chinei este realizat în secolele IV – III î.Hr. de catre statul Qin (din
extremitatea apuseana), care înfrânge si anexeaza rând pe rând celelalte state chineze. Suveranul
Qinwang (246 – 210 î.Hr.), una dintre cele mai fascinante si controversate personalitati ale istoriei
antice universale, încheie acest proces în anul 221 î.Hr., când ia ca împarat numele de Shi Huangdi. De
la numele dinastiei – Qin – întemeiata de împaratul unificator deriva si actualul nume al tarii.
Prin reformele sale, impuse cu o necrutatoare fermitate, el schimba radical înfatisarea statului.
Prin unificarea fortificatiilor de la frontiera septentrionala este finalizat acum, în urma unui urias efort
uman, în 214 î.Hr., Marele Zid Chinezesc, lung de circa 4 000 km. Din Antichitate pâna la sfârsitul
Evului Mediu, China va fi expusa invaziilor popoarelor nomade din stepele asiatice, situate dincolo de
frontiera nordica. Împotriva incursiunilor lor este ridicat, apoi refacut, Marele Zid Chinezesc, forma lui
actuala datând din epoca dinastiei Ming (secolele XIV – XVII).
Împaratul Shi Huangdi initiaza o politica externa dinamica, gratie careia poarta armate
imperiale spre sud, în valea fluviului Yangzi (Fluviul Albastru), astazi numit Chang Jiang, în nordestul
Coreei si la hotarele septentrionale, împotriva triburilor nomazilor Xiongnu (huni). Dinastia Han (206
î.Hr. – 220 d.Hr.), adusa la putere de o rascoala taraneasca, atinge apogeul expansiunii teritoriale si
stralucirii culturale în timpul domniei împaratului Wudi (140 – 87 î.Hr.), când imperiul se întindea din
Coreea pâna în Turkestan si din Manciuria pâna în Peninsula Indochina.
Confucianismul, centrat pe cele trei concepte (tian – conceptul despre cer, li – conceptul despre
traditie, si ren – conceptul despre omenie, virtutea esentiala), devine nu numai religia, ci si ideologia
oficiala a Imperiului Han. Totodata, pe faimosul „Drum al Matasii” înfloreste comertul cu Asia
Centrala si statele mediteraneene.
În timpul dinastiei Tang (618-907), China cunoaste o epoca de înflorire economica si culturala,
devenind cel mai puternic stat al Asiei; structuri institutionale si genuri literare chineze iradiaza în
statele vecine. Dupa o scurta perioada de farâmitare politica ("Epoca celor cinci dinastii"), dinastia
Sung de Nord (960-1127) reuseste sa restabileasca unitatea statala si sa consolideze autoritatea
centrala, bazându-se pe un aparat democratic educat în spirit confucianist.
Între 1207 – 1279 China este cucerita de mongoli; Marele han Kubilai, nepotul lui Ginghis
Han, întemeiaza dinastia Yüan (1271-1368), care introduce budismul de orientare lamaica, respinge
asimilarea de catre civilizatia chineza, iar Beijing devine, pentru prima data, capitala imperiului. În
urma unui mare razboi taranesc (1628-1645), înabusit cu sprijin militar manciurian, se instaureaza
dinastia manciuriana Qing (1644-1912, practic ultima din China), în timpul careia cunoaste, mai ales
sub presiunea unei puternice explozii demografice, cea mai mare expansiune teritoriala chineza, mai
ales în timpul domniei împaratului Gaozong/Qianlong (1736-1795), când include Manciuria,
Mongolia, Turkestanul rasaritean, sudul Siberiei, Tibetul (imens teritoriu, de peste 1,2 milioane km2,
cucerit mai întâi în 1720, apoi, definitiv, în 1750). Ca urmare, suprafata sa atinge aproape 12 milioane
de km2, cu aproape 2,5 milioane de km2 mai mult decât are astazi. În plus, întareste vasalizarea
periferiilor: Coreea, Birmania, Nepal s.a.
În secolele XVI – XVII sosesc primii europeni, navigatori si negustori portughezi si olandezi,
misionari iezuiti, urmati, în secolul XVIII, de englezi, francezi si prusieni, toti acestia încercând sa
patrunda pe piata chineza si sa ocupe, totodata, puncte de sprijin pe litoral. Tentativele puterilor
coloniale europene au ca raspuns instituirea în 1757 a unei politici izolationiste (închiderea porturilor
chineze, cu exceptia oraselor Canton – astazi Guangzhou – si Macao – astazi Aomen -, pentru navele
straine). Interesul sporit al statelor occidentale pentru piata chineza declanseaza, în prima jumatate a
secolului XIX, interventia deschisa a Marii Britanii, Frantei, apoi si a SUA, împotriva Chinei si a
izolationismului ei. Cele doua "Razboaie ale Opiumului" (1840-1842 si 1856- 1860), purtate de Marea
Britanie si Franta împotriva Chinei, obliga China sa-si deschida porturile pentru marfurile europene.
Declinul autoritatii dinastiei manciuriene este accelerat de ideile raspândite de Liga
Revolutionara, fondata în 1905 de Sun Zhongshan (Sun-Yat-sen), care milita pentru o China moderna
si unita. Revolutia în anii 1911 – 1913 înlatura dinastia manciuriana, China proclamânduse la 1
ianuarie 1912, republica. Destramarea autoritatii centrale, autonomia sporita a puterii conducatorilor
militari din provincii arunca însa tara în haosul razboiului civil. Sun-Yat-sen (1866- 1925), care
fondase în 1912 Gomindanul (primul partid politic chinez dupa model occidental), retras la

32
Canton/Guangzhou, creeaza în 1921 un guvern a carui conducere o preia, reorganizeaza, în 1923 –
1924, cu sprijinul consilierilor sovietici, Gomindanul si armata nationala. Aceasta, condusa de Jiang
Jieshi (Chiang Kai Shek), reuseste, în perioada 1924 – 1928 sa-si extinda autoritatea asupra celei mai
mari parti a Chinei, în 1928 ocupând si Beijingul. Dupa o colaborare initiala, Jiang Jieshi rupe, în
1927, alianta cu Partidul Comunist Chinez (PCC), înfiintat în 1921 la Shanghai, care, la rândul sau,
creeaza, în 1927, Armata Rosie Chineza si, dupa marsul cel lung – 12 000 km (1934 – 1935), îsi
fixeaza centrul revolutionar în provincia Shaanxi, în nord-vestul tarii.
În perioada razboiului de eliberare (1936-1945) purtat împotriva Japoniei, stapâna asupra unei
mari parti a teritoriului chinez, Gomindanul încheie un front comun antijaponez cu Partidul Comunist
Chinez (PCC), condus din 1936 de Mao Zedong. Dupa capitularea Japoniei (2 septembrie 1945),
relatiile dintre Gomindan si Partidul Comunist Chinez (PCC) se deterioreaza, noul razboi civil (1946-
1949) încheindu-se cu victoria lui Mao Zedong, ajutat de data aceasta de Uniunea Sovietica (mai
înainte sprijinind Gomindanul, care oferea mai multe garantii ca forta combatanta) si cu retragerea
fortelor gomindaniste în frunte cu Jiang Jieshi, sprijinite de SUA, în insula Taiwan.
La 1 octombrie 1949 este proclamata, la Beijing, Republica Populara Chineza, Mao Zedong
fiind ales presedinte al statului, victoria revolutiei chineze deschizând epoca edificarii societatii
socialiste, dupa modelul deja devenit cunoscut (reforma agrara, nationalizarea întreprinderilor,
industrializarea etc.). Pentru a masca insuccesele social-economice, Mao lanseaza moda campaniilor:
mai întâi "a celor o suta de flori" (1957; fiecare chinez sa planteze 100 de flori pentru a face tara mai
frumoasa), "marele salt înainte" (1958; pornind de la constatarea ca o dezvoltare liniara nu permite
ajungerea din urma a tarilor dezvoltate s-a propus o crestere spectaculoasa; de pilda, în domeniul
siderurgiei, obiectivul era depasirea Marii Britanii, promotoarea revolutiei industriale). Întrucât acestea
au constituit un esec, slabindu-i pozitia, pentru a-si redobândi influenta în partid si stat, Mao
declanseaza, în 1966, "Marea revolutie culturala", caracterizata prin voluntarism extrem, cult
pronuntat al personalitatii, fiind acuzati de conservatorism ori de cosmopolitism toti cei care se
abateau de la aceasta cale (mai ales intelectualii). Convulsiile si haosul provocate de aceasta vor fi
denuntate de conducerea chineza în 1977, dupa moartea lui Mao (1976). Cu toate acestea, cultul sau
nu va înceta.
De pilda, în 2003, cu ocazia aniversarii a 110 ani de la nasterea sa, autoritatile chineze si-au
propus sa dea o noua tinerete cântecelor fostului lider (între care faimosul "Estul este rosu"), lansându-
le într-o noua versiune, conceputa de tineri sub 20 de ani, plus realizarea a doua filme, publicarea mai
multor carti (între care "Bunicul Mao-Zedong", scrisa de nepotul sau), emisiuni de timbre etc.
Dupa înlaturarea de la conducere a mai multor rivali, între care Deng Xiaoping (1967), care
fusese secretar general al Partidului Comunist Chinez (1956-1967), si Liu Shoqui (în 1968), presedinte
al R.P. Chineze (1959-1968), întreaga viata a societatii chineze este structurata dupa preceptele
gândirii lui Mao.
Prin experimentarea primei bombe atomice (1964; sursa fiind Uniunea Sovietica) si lansarea
primului satelit artificial al Pamântului (1970) – devenind astfel putere nucleara si cosmica, doua din
atributele unei mari puteri – prestigiul international al Chinei este consolidat. Un an mai târziu, gratie
si intereselor SUA în jocul geopolitic din zona, mai ales în relatia China – Uniunea Sovietica, îsi
restabileste drepturile la ONU si redevine membru permanent al Consiliului de Securitate. Dupa
moartea lui Mao (1976) se fac noi pasi importanti: încheierea tratatului de pace si prietenie cu Japonia
(1978), stabilirea de relatii diplomatice cu SUA (1979), aceasta însemnând, totodata, recunosterea
guvernului R.P.Chineze ca singurul guvern legal al Chinei si, implicit, a Taiwanului (Republica China)
ca parte componenta, Declaratia comuna cu Marea Britanie (1984), care prevede retrocedarea de catre
aceasta din urma a Hong-Kong-ului (Xianggang), în iulie 1997, ceea ce s-a si întâmplat; în decembrie
1999 recupereaza si teritoriul Macao (Aomen), de la Portugalia.
Nu-i mai putin adevarat ca, dupa încetarea din viata, în 1976, a lui Zhou Enlai (multa vreme un
influent om politic, prim-ministru timp de peste 20 de ani) si a lui Mao Zedong, factiunea radicala din
Partidul Comunist, condusa de Jiang Quing, vaduva lui Mao ("Banda celor patru") a încercat sa puna
mâna pe putere, dar a fost eliminata de gruparea moderata, în fruntea careia se impune Deng Xiaoping,
pâna atunci tinut în umbra.
Revenit în 1977 în prim planul scenei politice, dar respingând orice functie de prim rang,
multumindu-se doar cu aceea de presedinte al Comisiei Militare a Comitetului Central al Partidului
Comunist Chinez (1982-1990), Deng Xiaoping ramâne, pâna la moartea sa (19 februarie 1997),
personaliatea ("eminenta cenusie") care imprima un nou curs istoriei chineze. Adept al unei orientari

33
pragmatice, Deng Xiaoping renunta la cultul personalitatii al lui Mao Zedong si la dogmele
maoismului si, pastrând totusi nealterat rolul atotputernic al partidului unic, trece la modernizarea si
eficientizarea economiei, condusa acum de rigorile pietei libere. În Constitutia tarii termenul de
economie planificata este înlocuit cu cel de "economie socialista de piata" (29 martie 1993), iar sase
ani mai târziu, cu ocazia Congresului National al Poporului (5–15 martie 1999) sunt operate alte
modificari importante în Constitutie, între care: întreprinderilor private le este rezervat un loc
principal, si nu complementar, în economie, proprietatea privata este aparata de lege, prioritatile
politicii de stat sunt deschiderea fata de srainatate si accelerarea reformelor structurale. Începe,
devenind foarte evidenta în anii 2002 – 2003, politica de profunda schimbare de generatie la nivelul
cel mai înalt al partidului, guvernului si statului, trecându-se de la "gerontocratie" la oameni de vârsta
medie si de la "politruci" la tehnocrati. În aceeasi perioada au loc alte evenimente importante:
îmbunatatirea relatiilor chino-americane (vizita presedintelui american Bill Clinton în China, 1998),
rezolvarea diferendului de granita cu Rusia si încheierea unui nou tratat de buna vecinatate (2001),
primirea în OMC (Organizatia Mondiala a Comertului), în 2001, performanta de a trimite un om în
spatiu, cu cabina spatiala "Shenghou" (15 octombrie 2003), fiind astfel a treia tara, dupa Rusia si
S.U.A., care reuseste, de una singura, acest lucru. Dar, elementul cel mai spectaculos în ceea ce
priveste China este cresterea economica (într-un ritm de 8-9% anual, peste 9% în anii 2003 si 2004):
de peste 20 de ani cunoaste ritmuri sustinute, reusind sa-si dubleze volumul PIB-ului, mai întâi întro
perioada de 15 ani (1980-1995), apoi din nou în numai 9 ani (1995-2004), gratie aplicarii consecvente
a reformei, în paralel cu încurajarea investitiilor straine, îndeosebi în renumitele "zone economice
speciale" (peste 100 la numar) si participarea tot mai activa la circuitul mondial.
"China zilelor noastre – comenteaza doi cunoscuti geopoliticieni francezi –, prin întinderea sa,
prin populatia sa, prin puternica diaspora planetara, este în mod cert o putere planetara; totusi vatra sa
si orizontul sau geopolitic ramân Asia si în aceasta constatare este permis a se afirma ca dimensiunea
mondiala a Chinei este cu mult mai mica decât a Statelor Unite. Dar, operând o importanta revenire la
maritimitate, în timp ce pâna în prezent era limitata de Rusia în ambitiile continentale, China va
cunoaste în anii care vin o prezenta regionala si mondiala crescânda si aceasta cu atât mai mult cu cât
regimul deschide economia chineza catre piata libera"34. În schimb, Z. Brzezinski este sceptic privitor
la devenirea Chinei ca putere mondiala, afirmând urmatoarele: "chiar si în anul 2020, chiar si în cele
mai favorabile împrejurari, este foarte putin probabil ca aceasta tara sa devina cu adevarat competitiva
în ce priveste dimensiunile-cheie de putere mondiala"35. Între factorii care ar împiedica ascensiunea
Chinei la acest rang, analistul american mentioneaza: este departe de a fi sigur ca rata exploziva a
cresterii economice poate fi mentinuta în primele doua decenii ale secolului XXI; efectele secundare
ale ritmului rapid de crestere, între care consumul de energie care depaseste productia de resurse
interne utilizate, hrana necesara unei populatii numeroase si care accelereaza importurile de alimente
pentru asigurarea bunastarii interne; efortul pentru înarmare, care ar avea efecte negative asupra
cresterii economice; disparitatile regionale si inegalitatea sociala; chiar daca îsi mentine ritmul ridicat
de crestere economica, tot va fi o tara foarte saraca în ceea ce priveste venitul pe cap de locuitor;
viitorul politic al Chinei ("caracterul dinamic al transformarii economice dezetatizate a Chinei,
inclusiv deschiderea sa sociala catre restul lumii nu sunt compatibile pe termen lung cu o dictatura
comunista relativ închisa si conservator birocratica"). Au trecut deja opt ani de la prima editie a
lucrarii lui Brzezinski si unele dintre temerile analistului american nu s-au împlinit: ritmul cresterii
economice ramâne la fel de exploziv, PIB-ul pe locuitor a depasit cu mult valoarea prezumata pentru
anul 2010, sistemul politic se transforma progresiv (e-adevarat fara a pune în discutie unitatea,
legimitatea si atotputernicia Partidului Comunist) etc.
Dinamismul economic dovedit la începutul mileniului III, dublat evident si în alte domenii,
între care cel militar, îi determina pe unii analisti sa vada, totusi, în China din urmatoarele doua-trei
decenii prima putere a lumii.

STATELE UNITE ALE AMERICII

Suprafata: 9 550 000 km2 (locul 4 pe Glob)

34
Populatia: 293 027 000 locuitori (locul 3 pe Glob)
Tara imensa, cât întregul continent european, cu larga iesire la cele doua mari oceane ale
planetei (Pacific si Atlantic) si cu imense resurse de sol si subsol, Statele Unite au fost parca
predestinate – dupa cum s-au si exprimat unele personalitati americane, în decursul timpului – sa
domine lumea.
Evenimentele din ultimul deceniu al secolului XX au propulsat SUA într-o pozitie singulara pe
Glob, cea de unica superputere a lumii. Un stat care ocupa, prin suprafata, locul 4, si, prin populatie,
locul 3 pe Glob si detine cel mai mare PIB din lume (în jur de 11 000 mld. dolari), adica este prima
putere economica mondiala (circa o treime din PIB-ul planetei).
Desi reprezinta mai putin de 5% din populatia mondiala, americanii de astazi consuma 1/4 din
resursele planetei, alcatuind cea mai importanta piata de desfacere a Globului. Moneda nationala,
dolarul, ramâne – în ciuda concurentei Euro-ului, Yen-ului si Yuan-ului – principala valuta de schimb
în lume. O tara care si-a sarbatorit destul de recent 200 de ani de existenta statala, o natiune, constituita
ca nici o alta de pe Glob, exclusiv din emigranti, domina astazi Lumea. Sau, cum spune analistul
american Z. Brzezinski, "actuala suprematie a Americii este distincta prin rapiditatea aparitiei,
anvergura mondiala si modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat – si
a fost transformata de catre dinamica internationala – dintr-o tara relativ izolata în emisfera vestica
într-o putere de o bogatie si forta de dominatie fara precedent în istoria omenirii"36.
Într-o economie în curs de globalizare, în care societatile multinationale (transnationale) devin un
instrument de putere, cele nord-americane au deja raspândite în afara hotarelor zeci de mii de
sucursale si filiale. "Prima putere industriala, SUA sunt, totodata, si principala putere militara a lumii.
Nu numai în termeni cantitativi si calitativi aplicati fortelor armate ci, mai ales, prin capacitatea de
interventie în orice punct al Globului sau de a controla, gratie retelei de baze militare externe,
principalele rute intercontinentale. Putere militara remarca, în continuare, istoricul Horia C. Matei –
bazata pe cea mai sofisticata retea de sateliti de observatii si comunicatii, cât si pe ultimele progrese
înregistrate în domeniul cuceririi spatiului cosmic, SUA sunt si singura tara capabila sa foloseasca cel
mai subtil instrument de putere, influentarea comportamentului socio-politic si cultural prin exportul
propriului mod de viata si al propriilor valori morale.
De peste un secol, SUA se considera învestite cu misiunea de propagare a idealurilor de
libertate, a principiilor proprietatii individuale si a celor ale democratiei reprezentative. Difuzarea
acestor valori universale a devenit baza ideologica a nationalismului american si conditionarea morala
a tuturor interventiilor externe ale statului. Aspiratia la un universalism cultural american este
sprijinita, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, de rolul si responsabilitatile de superputere pe care si
le-a asumat, de triumful limbii engleze (care sta la baza limbajului economic si a celui al ordinatorului
si, de ce nu, este si limba muzicii usoare, domeniu de comunicare extrem de important – completarea
noastra) si de capacitatea de penetrare a mediilor de informare, în primul rând a celor audiovizuale
(CNN si Fox sunt prezente oriunde în lume – de asemenea completarea noastra)".
Statele Unite fac parte din categoria statelor asa-numite "fara istorie". O colonizare sistematica este
organizata în principal de catre Anglia, între anii 1607 si 1733 luând fiinta pe coasta Atlanticului 13
colonii: Virginia (1607), Massachusetts (1620), New Hampshire (1623), Maryland (1634),
Connecticut (1635), Rhode Island (1636), New Jersey (1664), Pennsylvania (1682), Georgia (1733)
s.a. Începând cu anul 1619, pe plantatiile de bumbac din statele sudice sunt adusi sclavi negri din
Africa, SUA fiind unul dintre ultimele state care au abolit scalvia (în 1865 pe întreg teritoriul).
Coloniile de pe teritoriul nord-american sunt antrenate în conflictele dintre marile puteri
europene. Prin Pacea de la Paris (1763), care încheie razboiul de 7 ani, mai ramân doar doi stapâni
coloniali, Anglia, în regiunea de la est de Mississippi, si Spania, în cele de la vest de fluviu. Masurile
discriminatorii adoptate la Londra, în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, fata de coloniile nord-
americane dau nastere unei miscari comune antibritanice de emancipare, care culmineaza în Razboiul
de Independenta (1775 - 1783). La 4 iulie 1776, cele 13 colonii engleze adopta Declaratia de
Independenta, iar interventia în razboiul împotriva Angliei, a Frantei si Spaniei înclina balanta în
favoarea americanilor. Tratatul de Pace de la Paris (3 septembrie 1783) recunoaste deplina
independenta a noului stat, primul de pe teritoriul Americilor, care se întinde acum de la Oceanul
Atlantic la fluviul Mississippi.
George Washington, conducatorul suprem al armatei în timpul Razboiului de Independenta, este ales
în 1789 ca prim presedinte al tarii (pâna în 1797). Cele doua partide politice, cel republican, cristalizat
în jurul lui Thomas Jefferson (presedinte între 1801 si 1809), si cel federalist, 37 Horia C. Matei,

35
Silviu Negut, Ion Nicolae, Caterina Radu, Ioana Vintila-Radulescu, Enciclopedia Americilor, în
frunte cu John A. Adams (presedinte între 1797 si 1801) si George Washington (devenit, din 1830, sub
influenta lui Andrew Jackson, presedinte între 1829 si 1837, Partidul Democrat), urmaresc, în prima
jumatate a secolului al XIX-lea, aceeasi politica de expansiune teritoriala si de dezvoltare industriala.
Expansiunea teritoriala s-a facut prin trei modalitati: faimoasa "colonizare a Vestului Salbatic" (cu
Biblia în mâna stânga si cu pusca în mâna dreapta!), ce a dat nastere unei monumentale literaturi si
filmografii, cumpararea de teritorii (cele mai notabile fiind Louisiana, Florida si Alaska) si în urma
unor razboaie (Texas, New Mexico, California s.a.). Gratie acestei politici teritoriale SUA evolueaza
de la 2,3 milioane km2 si 4 milioane de locuitori, în momentul nasterii lor, la 9,5 milioane de km2 si
300 milioane de locuitori, câti numara azi.
Expansiunea de la Est spre Vest este marcata de includerea în Uniune a altor state: Kentucky
(1792) si Tennessee (1796), de cumpararea Louisianei (un teritoriu imens, cu o suprafata de 2,3
milioane de km2, desfasurat între Golful Mexic si Marile Lacuri si de la fluviul Mississippi la Muntii
Stâncosi) de la Franta napoleoniana (1803; pentru suma modica de 15 milioane de dolari) si a Floridei
de la Spania (1819; pentru suma de 5 milioane de dolari).
În conditiile emanciparii de sub dominatia spaniola a Americii Latine, presedintele James
Monroe lanseaza (1823) asa-numita "doctrina Monroe" ("America americanilor"), în dorinta de a
împiedica revenirea puterilor coloniale europene pe continentul american. Aceasta doctrina se va
dovedi benefica pentru o vreme întrucât, dat fiind avertismentul pentru puterile europene de a nu se
amesteca în problemele continentului, Statele Unite se vor concentra asupra dezvoltarii economice,
mai întâi asupra celei industriale. În urma razboiului cu Mexicul (1846-1848), sunt incluse în federatie
teritorii întinse precum: Texas, New Mexico si California (însumând aproape 1,5 milioane de km2), iar
granita americano-mexicana este fixata pe fluviul Rio Grande. Contra sumei de numai 7,2 milioane de
dolari, SUA cumpara de la Rusia, în 1867, Alaska, un teritoriu incredibil de bogat (de la aur si tot felul
de minereuri la petrol si gaze naturale, plus paduri, vânat etc.), care va deveni cel mai vast stat al
federatiei (peste 1,5 milioane de km2).
Paralel cu extinderea federatiei, se adânceste contradictia dintre statele nordice, care pornisera
pe calea dezvoltarii industriale si erau adversare ale sclaviei, si cele sudice, care-si bazau economia pe
munca sclavilor. Alegerea lui Abraham Lincoln, un liberal adversar al sclaviei, ca presedinte (1860 –
1865), are ca urmare parasirea Uniunii de catre 10 state sudice (care au format o Confederatie) si
izbucnirea Razboiului de Secesiune (1861 – 1865). Purtat la maxima violenta, razboiul se încheie cu
victoria Nordului (industrializat) în fata Sudului (agricol, care avea nevoie de forta de munca gratuita)
si cu abolirea definitiva a sclaviei (1865), nu însa si cu integrarea în societate a populatiei de culoare.
În deceniile care se scurg de la sfârsitul Razboiului de Secesiune, SUA cunosc o dezvoltare
economica exploziva, devenind, catre 1900, prima putere industriala si agricola a lumii, devansând
astfel toate marile puteri europene (Germania, Marea Britanie sau Franta). Explicatia rezida în
imensitatea teritoriului si a resurselor naturale, practic nelimitate, în afluxul milioanelor de emigranti
europeni atrasi de mirajul "Lumii Noi" si al distribuirii de pamânturi virgine. La acestea se adauga
afluxul considerabil de capital furnizat de bancile europene interesate de rata ridicata a profitului (în
prim plan, cele britanice), progresul înregistrat de mijloacele de transport si comunicatie, dinamismul
si lipsa de prejudecati proprii unei societati tinere, mai mult sau mai putin egalitara.
Noua pozitie economica îsi gaseste expresia în prefigurarea unei politici expansioniste. La
aceasta a contribuit din plin si amiralul Alfred Mahan (1840 – 1914), care, constatând izolarea Statelor
Unite în perimetrul Americilor, lanseaza teoria puterii maritime (Sea Power), argumentând ca va
domina Lumea acea tara care domina marile si oceanele lumii. Drept urmare, SUA vizeaza includerea
Americii Centrale continentale si insulare, ca si a Oceanului Pacific, în sfera de influenta proprie.
În urma scurtului razboi hispano – american (aprilie – decembrie 1898), anexeaza insulele
Filipine, Puerto Rico, Guam, îsi extind controlul asupra Cubei si insulelor Hawaii, iar în anul 1903
devin stapâne asupra zonei viitorului Canal Panama, punct geostrategic extrem de important.
"Începutul secolului al XX-lea – remarca unii analisti – vede astfel instalata o America imperiala,
decisa sa controleze, direct sau indirect, împrejurimile sale strategice.
În afara Caraibelor si a Pacificului, Washingtonul priveste spre America Centrala unde
intervine înca din 1912, în\ Honduras, apoi în Guatemala si spre America de Sud, unde încearca sa se
substituie influentei britanice. Aceasta este America imperiala, care observa cum Europa începe sa se
ucida, în aceeasi zi în care se deschide, la initiativa Washingtonului, Canalul Panama. În acel an 1914,
coincidenta este izbitoare. De o parte o Europa în culmea puterii sale, intrând într-un conflict care va

36
nimici dominatia sa mondiala, iar pe de alta parte, o putere tânara, la începutul ascensiunii sale spre
suprematia mondiala".
Dupa trei ani de neutralitate, SUA intervin, la 6 aprilie 1917, în Primul Razboi Mondial de
partea Antantei, participând cu un milion de soldati la luptele de pe Frontul de Vest. Este prima
interventie directa a SUA în politica continentului european, care se transforma acum dintr-o mare
putere într-o putere mondiala, preluând locul detinut pâna atunci de Marea Britanie.
În epoca interbelica însa, SUA adopta o politica de "izolationism" fata de problemele politicii
europene. Boom-ul economic si remarcabila prosperitate cunoscute dupa sfârsitul Primului Razboi
Mondial vor fi curmate drastic de marea criza izbucnita în 1929, care va cuprinde apoi, de fapt,
întreaga economie capitalista mondiala. Franklin Delano Roosvelt, reprezentantul Partidului
Democrat, ales presedinte în 1932 (si reales în 1936, 1940, 1944), reuseste, prin politica dirijista a
"New Deal"-ului, sa asaneze economia si sa atenueze discrepantele din domeniul social.
Dupa izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial (1939), SUA îsi proclama neutralitatea, dar
atacul japonez asupra bazei aeronavale americane din Oceanul Pacific, de la Pearl Harbour, în Hawaii
(7 decembrie 1941) aduce SUA în tabara antifascista în timpul marii conflagratii. Prin potentialul
economic si militar, SUA contribuie decisiv la victoria asupra fortelor Axei, participând la operatiunile
de pe fronturile din Pacific, Africa de Nord si Europa. Capitularea neconditionata a Germaniei (mai
1945) si bombele atomice lansate asupra oraselor japoneze Hiroshima si Nagasaki (6 si, respectiv, 9
august 1945) încheie, prin capitularea Japoniei (august 1945), cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Întreaga politica postbelica ajunge sa fie conditionata de confruntarea dintre cele doua
superputeri rezultate în urma încheierii celei de-a doua conflagratii mondiale – SUA si URSS.
Înfrângerea si divizarea Germaniei, stationarea de trupe americane pe pamânt european, ocuparea
militara a Japoniei, destramarea sistemului colonial al Marii Britanii si Frantei, ca si dorinta si vointa
de a se opune expansiunii comunismului în Europa si în lume, constrâng SUA sa elaboreze o politica
externa la scara planetara. SUA sprijina redresarea economica a statelor europene amenintate de
spectrul comunist prin lansarea "Planului Marshall" (1947), pune bazele unor aliante militare – NATO
(1949), ANZUS (1951), SEATO (1954), CENTO (1955) – si sprijina pretutindeni fortele
anticomuniste angajate în deceniile 5-9 în conflictele locale de pe Glob: Coreea, Vietnam, Laos,
Cambodgia, America Latina, Orientul Mijlociu, Afghanistan etc.
Pericolul unui nou razboi mondial, termonuclear de data aceasta, determinat de sufocanta cursa
a înarmarilor, determina SUA sa poarte, dupa disparitia lui Stalin, tratative la vârf cu URSS la Geneva
(1955), Paris (1960), Viena (1961 – cele mai importante, între Kennedy si Hrusciov) pentru încheierea
unor acorduri care sa duca la reducerea tensiunii internationale si la o dezarmare controlata. Se trece
de la politica de "rezistenta" ("containment") la cea de "coexistenta pasnica". Progresul tehnologic
înregistrat de SUA este ilustrat de lansarea primului satelit artificial al Pamântului de constructie
proprie (31 ianuarie 1958), de primul vehicul orbital american cu om la bord (20 februarie 1961),
ambele în întârziere fata de cele similare ale URSS. În rivaliatea cu URSS, SUA îsi iau o stralucita
revansa, la 20 iulie 1969, prin Neil Armstrong si Edwin Aldrin, apartinând echipajului navei spatiale
"Apollo – 11", care devin primii locuitori ai Pamântului ce debarca pe Luna. În 1981 este lansata
"Columbia", prima naveta spatiala recuperabila, care deschide o noua etapa în cursa de exploatare a
spatiului cosmic, marcând si mai mult superioritatea americana.
Deceniile 7-9 ale secolului XX sunt marcate de câtiva presedinti care au facut autoritate în plan
international. Mai întâi, John F. Kennedy (1961 – 1963), care a creat un nou stil în politica americana,
caracterizat prin flexibilitate (de exemplu negocierile cu Hrusciov), dar si fermitate în rezolvarea
problemelor internationale (solutionarea intransigenta a "crizei rachetelor din Cuba", în 1962). Apoi,
Richard M. Nixon (1969 – 1974, nevoit sa demisioneze în urma "afacerii Watergate"), care continua
politica de destindere si normalizare a relatiilor cu statele comuniste (vizite în România, URSS, China
– pentru a împiedica o prea mare apropiere a acesteia de Uniunea Sovietica –, semnarea tratatului de
dezarmare SALT I, cu URSS, în 1972, încheierea razboiului din Vietnam, 1973). Un alt presedinte,
Jimmy Carter (1977 – 1981), desi nu a reusit mare lucru pentru S.U.A., fiind confruntat cu efectele
crizei energetice mondiale si cu problema spinoasa a ostaticilor americani de la ambasada din Teheran
(1979), intra în istorie întrucât reuseste sa medieze acordurile de pace israeliano-egiptene (Camp
David, 1979), inaugurând o noua etapa în Orientul Mijlociu. Penultimul deceniu al secolului XX este
marcat de republicanul Ronald Reagan (1981 – 1989), care accelereaza, dupa invazia sovietica în
Afghanistan, cursa înarmarilor, adoptând o linie dura în relatiile cu lumea comunista; tot el este cel
care lanseaza (1983) Initiativa Strategica Americana, cunoscuta drept "Razboiul Stelelor", respectiv

37
realizarea scutului antiracheta, care va determina riposta dura a sovieticilor. Însa dupa preluarea
puterii, în 1985, în URSS, de catre Mihail Gorbaciov, tot Reagan este cel care stabileste un nou limbaj
cu superputerea rivala, în urma unor întâlniri bilaterale la nivel înalt.
George Bush (1989 – 1993) semneaza la Paris, în cadrul Conferintei pentru Securitate
Europeana, la 21 noiembrie 1990, Carta pentru o noua Europa, care pune capat formal confruntarii
Est – Vest si obtine o victorie de prestigiu în Razboiul din Golf împotriva Iraqului (ianuarie – februarie
1991), prin eliberarea Kuweitului de catre fortele reunite ale ONU sub comanda americana. Razboiul
împotriva Iraqului din 2003, în care are ca aliat numai Marea Britanie, se încheie cu înlaturarea lui
Saddam Hussein si chiar cu capturarea acestuia (13 decembrie 2003), dar nu si cu rezolvarea
problemelor, drumul spre liniste si democratie fiind presarat cu multe piedici, în principal atentate.
Prin implozia, în 1991, a fostei Uniuni Sovietice si aparitia a 15 noi state pe teritoriul ei, SUA
s-au trezit brusc, peste noapte, în postura de unica superputere, într-o lume în care persista multe vechi
conflicte (Orientul Mijlociu, Cornul Africii) si apar noi focare de tensiune (Peninsula Balcanica,
fundamentalismul islamic sau terorismul international). SUA s-au implicat în razboaiele din Peninsula
Balcanica (Bosnia – Hertegovina, Kosovo), Afghanistan, Iraq etc.
Statele Unite încheie secolul XX si, totodata, mileniul II cu a doua perioada de boom
economic, dupa cea din anii 1961 – 1969, în timpul celui de-al doilea mandat prezidential al lui Bill
Clinton (1996 – 2000), cu un excedent al bugetului federal de peste 70 miliarde de dolari. Tot în
aceasta perioada, în conditiile esuarii Conferintei pentru Kosovo, SUA, împreuna cu alte state membre
NATO, declanseaza operatiunile militare (martie – iunie 1999) împotriva Iugoslaviei.
Analistii vor remarca faptul ca interventia n-a fost autorizata de ONU si, mai mult, nu se
înscria în principiile NATO (nu fusese atacat un membru al Aliantei Nord-Atlantice, ci era o problema
interna a statului respectiv) – motivatia gasita va fi aceea a "sprijinului umanitar" pentru o minoritate
afectata.
Concluzia unor analisti a fost aceea ca hegemonul mondial a ajuns la o asemenea putere încât
îsi poate permite sa nu mai tina seama de reglementarile internationale.
Începutul mileniului III nu s-a aratat de bun augur pentru superputerea americana, atentatele
teroriste de la 11 septembrie 2001, în afara de faptul ca vor produce un mare soc si o mare trauma
poporului american, vor spulbera visul invulnerabilitatii "fortaretei America". Practic, în dimineata
acelei zile, într-o actiune sinucigasa coordonata, un grup de 19 teroristi (de origine araba si religie
islamica) deturneaza patru avioane ale unor linii aeriene civile pe care le folosesc pentru a afecta
simbolurile Statelor Unite: doua sunt proiectate asupra celor doua turnuri ale World Trade Center din
New York (într-o vreme cea mai înalta constructie din lume, simbolul puterii economice americane),
altul este proiectat asupra cladirii Pentagonului de lânga Washington (cea mai mare constructie din
lume ca suprafata construita, sediul Ministerului Apararii), în timp ce al patrulea destinat probabil
Capitoliului (sediul Congresului) sau Casei Albe (resedinta presedintelui), nu îsi atinge tinta,
prabusindu-se în statul Pennsylvania (exista si ipoteza ca se îndrepta spre orasul Pittsburgh, simbolul
revolutiei industriale americane). Afirmatia "nimic nu va mai fi la fel în lume dupa 11 septembrie"
devine, în scurt timp, un cliseu unanim acceptat, atentatele relevând, printre altele, o noua fateta a
globalizarii, cea a terorismului îndreptat împotriva valorilor lumii democrate. Reactia Statelor Unite a
fost rapida. Întrucât atentatele au fost revendicate de reteaua terorista Al – Qaeda, condusa de
multimilionarul saudit refugiat în Afghanistan, Osama bin Laden, Administratia Bush, care reuseste sa
coalizeze peste 60 de state în frontul antiterorist, ataca Afghanistanul, dupa refuzul de îndepartare a lui
bin Laden, determinând prabusirea sistemului taliban. Mai mult, Statele Unite adopta o noua doctrina
în planul politicii externe, radical diferita de cea din trecut, potrivit careia securitatea statului nu mai
poate fi realizata în cadrul sistemului organismelor internationale si al aliantelor militare existente,
considerându-se libere de orice obligatie statuata de normele unanim recunoscute în viata
internationala dupa sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si, totodata, îndreptatite sa foloseasca
forta militara în lovituri preventive împotriva oricarui stat care sprijina miscari teroriste sau
intentioneaza sa produca arme de distrugere în masa. Pe scurt, teoria "razboiul preventiv", pe care de
altfel a si pus-o în practica în Razboiul din Iraq, declansat la 20 martie 2003, în absenta vreunei
rezolutii ONU care sa-i asigure o legitimitate internationala.
La începutul mileniului III, SUA, care ramâne prima putere economica si militara a lumii si
continua sa creada în miturile fondatoare ale societatii americane si în rolul diriguitor harazit de
providenta, vor avea de înfruntat concurenta Uniunii Europene (care se straduieste sa adauge

38
dimensiunii economice si una politica) si, în perspectiva, a celui mai populat stat de pe Glob si cu cea
mai dinamica evolutie economica, China, dar si evolutia imprevizibila a celei de a doua puteri
nucleare a planetei, Rusia.
În loc de alte concluzii, o apreciere a unor geopoliticieni francezi care, în nici un caz, nu pot fi
acuzati de sentimente pro americane: "La doua sute de ani dupa revolta coloniilor dintr-o îndepartata
colonie britanica, nici o natiune a lumii nu poate face abstractie de existenta si de influenta Statelor
Unite. Într-un mod direct sau nu, lumea a intrat într-un sistem de gravitatie în jurul Statelor Unite, care
constituie acum singura putere ce dispune de vointa si de capacitatea de a se amesteca în ansamblul
regiunilor planetei".

SFERELE DE INFLUENTA

Sfera de influenta este definita ca fiind "o zona geografica în care o putere din zona sau din
afara zonei, de regula o mare putere, bazându-se, în primul rând, pe superioritatea fortelor sale armate
si pe amenintarea de a le utiliza, si-a impus dreptul de a interveni în politica interna si externa a
statelor din zona"40.
Termenul, desi utilizat de multa vreme, a dobândit circulatie publica în legatura cu împartirea
Africii între puterile coloniale europene spre sfârsitul secolului al XIX- lea – «împartirea
cascavalului», cum sugestiv a numit acest proces cancelarul german Bismarck.
De altfel, cauza celor mai multe conflicte din istoria omenirii, inclusiv a celor doua mari
razboaie mondiale ce au marcat secolul al XX-lea, a constituit-o politica de împartire si reîmpartire a
sferelor de influenta. La fel ca la putere, mare putere, si în acest caz gasim foarte putine definitii în
literatura de specialitate, cele mai multe întâlnindu-se în prima jumatate a secolului al XX- lea,
îndeosebi în enciclopedii. De pilda, în faimoasa enciclopedie «Britannica» (editia din 1910) se
precizeaza: “Termenul sfera de influenta implica un acord între doua state, prin care fiecare parte se
angajeaza sa se abtina de a interveni sau de a exercita vreo influenta în anumite teritorii asupra carora
s-a convenit între partile contractante ca sunt rezervate pentru operatiunile celeilalte parti”.
Cam în aceeasi vreme, o alta enciclopedie renumita, cea germana «Der Grosse Brockhaus»
(editia din 1930) introduce termenul de sfera de putere (Machtsphäre), prin care se întelege raza de
actiune a puterii unui stat în masura în care se extinde dincolo de granitele sale în scopul influentei
politice (zona de influenta) sau ca un prolog al ocupatiei (zona de interes). Asadar distinctia pe care o
fac specialistii între sfere de influenta (interese politice) si sfere de interes (interese economice).
În plin proces de derulare a ostilitatilor în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, secretarul de stat
american Cordell Hull face o declaratie socanta în cadrul sesiunii comune a celor doua camere ale
Congresului SUA (18 noiembrie 1943): "Pe masura ce prevederile «Declaratiei celor patru natiuni»
sunt puse în practica, nu va mai fi nevoie de sfere de influenta (sublinierea noastra), de aliante, de
echilibru de putere ori de alte aranjamente speciale, prin care, în trecutul nefericit, natiunile se
straduiau sa-si salvgardeze securitatea si sa-si promoveze interesele." Hull prezenta, de fapt, un raport
asupra primei conferinte tripartite a ministrilor de externe ai principalelor puteri ale coalitiei
antihitleriste (SUA, Marea Britanie si Uniunea Sovietica - Moscova, octombrie 1943), facându-se
"ecoul unui sentiment general al opiniei publice care, pe baza unei experiente îndelungate, asocia
sferele de influenta si echilibrul de putere cu inegalitatea în drepturi între state, cu dominatia statelor
mai puternice asupra celor mai slabe".
Câteva decenii mai târziu, în plin Razboi Rece, unele surse de referinta sovietice («Bolsaia
Sovetskaia Entiklopedia» si «Diplomaticeskii Slovari») faceau aprecieri similare, dar exclusiv pe baze
ideologice, apreciind ca "o data cu lichidarea sistemului colonialist si intensificarea miscarii
popoarelor pentru eliberare nationala, notiunea de sfera de influenta dispare, iar ca notiune de drept
international, sferele de influenta apartin trecutului".
Ca în cazul tuturor conceptelor geopolitice, si în privinta sferelor de influenta, dupa cel de-al
Doilea Razboi Mondial, referirile devin tot mai rare, explicatia fiind aceeasi. Cu exceptia, si în acest
caz, a surselor franceze, care subliniaza faptul ca recunoasterea lor poate fi explicita sau tacita.
Enciclopedia «Britannica» din nou puncteaza foarte concret, afirmând ca termenul este, în prezent
(citat din editia 1977) "întrebuintat, în general, pentru a desemna sferele de influenta ale
superputerilor, SUA si URSS. Ca SUA au drept prima sfera de influenta America Latina, în timp ce

39
URSS au o revendicare similara cu privire la statele est-europene vecine".
Politica sferelor de influenta nu este, evident, asa de noua cum am vrea sa credem. Se pot face
referiri chiar la Biblie. Atfel, potrivit Vechiului Testament, dupa întoarcerea din Egipt, Avraam si Lot,
dându-si seama ca pamântul Canaanului (al Palestinei, Tara Fagaduintei) nu va putea suporta corturile
(ce adaposteau populatia) si turmele lor, care ar fi distrus vegetatia, au ajuns la o întelegere privind
împartirea pamânturilor, criteriul fiind apa (si implicit fertilitatea pamântului): lui Avraam iau revenit
colinele înverzite ale Canaanului, iar lui Lot – valea fertila a Iordanului.
Dar cel mai elocvent exemplu, înaintea timpurilor moderne, este faimosul Tratat de la
Tordesillas, semnat la 7 iulie 1494, în vechea manastire din micul sat omonim spaniol, de catre Spania
si Portugalia, prin care cele doua tari, care înca nu erau mari puteri, îsi împarteau sferele de influenta
în nou (re)descoperita America (12 octombrie 1492) de catre genovezul Cristofor Columb, aflat în
slujba Spaniei. Potrivit Tratatului, tot ceea ce era descoperit pâna la 370 leghe vest de Coloanele lui
Hercule (strâmtoarea Gibraltar) apartinea Portugaliei (întrucât ea începuse "colonizarea" prin
descoperirea si cucerirea treptata a coastelor Africii), iar mai departe – Spaniei. Asa se face ca imensul
teritoriu care astazi constituie Brazilia a fost colonie portugheza. Dar pentru a întelege mai bine esenta
acestui Tratat trebuie sa ne întoarcem în timp si sa mentionam câteva elemente. Columb, care mai întâi
îsi oferise serviciile regelui Portugaliei, care l-a refuzat, a descoperit "Lumea Noua" (America) pentru
Spania. Dar Spania încheiase în chiar acelasi an, doar cu câteva luni mai devreme Reconquista
(eliberarea Peninsulei Iberice) de mauri (în urma cuceririi ultimei redute arabe, Granada), si era sleita
economic si militar. Portugalia vecina, desi mult mai mica, nu purtase nici un razboi, avea o armata
bine întretinuta si era invidioasa pe marea realizare a vesnicului sau dusman. Regii Spaniei (în
principal Isabela de Castilia, care era mult mai pragmatica decât sotul sau, Ferdinand de Aragon),
dându-si seama de pericol, au initiat, cu sprijinul unor prelati si, se pare, chiar al papei, cunoscutul
Tratat. Reactia celorlalte puteri emergente europene nu s-a lasat asteptata. Cea mai semnificativa a fost
reactia lui Francisc I, regele Frantei (1515 – 1547), care aflând despre existenta acestui Tratat ce statua
sferele de influenta, a replicat: "Soarele straluceste pentru mine ca si pentru ceilalti. Sa mi se arate
clauza din «testamentul lui Adam» care ma excludede la împartirea lumii. Dumnezeu nu a creat lumea
numai pentru spanioli".
Dupa cum am mai spus, chiar si occidentalii se fereau sa foloseasca termeni ca mare putere,
superputere, sfere de influenta etc. Cu toate acestea, în câteva rânduri acest lucru avea sa se întâmple,
si sa provoace reactii puternice. Una dintre cele mai benigne "scapari" a fost aceea a presedintelui
american Ronald Reagan. Acesta, în august 1983, raspunzând întrebarilor unor ziaristi cu privire la
pozitia SUA fata de evenimentele din Ciad, ca si fata de interventia altor puteri, printre care si Franta,
a declarat ca SUA vor avea o pozitie mai putin activa, întrucât "Ciadul se afla în sfera de influenta a
Frantei." Ceea ce era adevarat, de altfel, dar sinceritatea presedintelui Reagan a fost considerata o mare
gafa, întrucât pâna atunci nici un sef de stat sau de guvern nu mai recunoscuse un asemenea lucru, ca
ar duce sau, respectiv, ar accepta o politica a sferelor de influenta. Daca acest incident s-a stins relativ
repede, un altul, petrecut cu sapte ani mai înainte, a produs reactii mult mai adânci, ducând la aparitia
asa-numitei doctrine Sonnenfeldt. Doctrina Sonnenfeldt. În numerele din 22 martie 1976, faimoasele
cotidiene americane "Washington Post" si "International Herald Tribune" au publicat stenograma
întâlnirii, din decembrie 1975, a lui Helmuth Sonnenfeldt, consilierul special al secretarului de stat al
SUA, Henry Kissinger, pentru Europa de Est si URSS cu ambasadorii americani din aceasta zona.
"Incapacitatea de a se asigura de loialitatea statelor est-europene se spunea în raport, înseamna un esec
nefericit al Uniunii Sovietice, deoarece Europa de Est se gaseste într-o zona a influentei rusesti si a
intereselor sovietice" (sublinierea noastra). Mai mult, în continuare, se sustinea ca relatiile dintre tarile
Europei de Est si Uniunea Sovietica "ar putea sa devina, mai devreme sau mai târziu, explozive si sa
cauzeze un al treilea razboi mondial. Aceasta stare neorganica, nefireasca a relatiilor constituie o
primejdie pentru pacea mondiala, si izbucnirea conflictului dintre Est si Vest este inevitabila".
Interpretarea data unor asemenea afirmatii a fost aceea ca H. Sonnenfeldt urmarea bunavointa
Uniunii Sovietice, lasând sa se înteleaga ca SUA ar fi de acord cu o integrare a tarilor Pactului de la
Varsovia de catre URSS, pentru a nu se repeta în acestea tendintele de independenta din unele tari
socialiste (Ungaria, 1956, Cehoslovacia, 1968 si altele). Sau, mai precis, potrivit anumitor analisti, se
sugera ca SUA ar fi gata sa consimta la o anexare a acestor state de catre Uniunea Sovietica spre a se
evita un al treilea razboi mondial.
Reactiile la acest raport au fost imediate, si deosebit de puternice, nu numai în Vest, ci si în
Est, una dintre cele mai semnificative fiind aceea a României. Drept urmare, opt zile mai târziu,

40
purtatorul de cuvânt al Casei Albe, Ronald Nassen, este nevoit sa declare ca Statele Unite nu-si
schimba conceptia / parerea ca pozitia Uniunii Sovietice de putere predominanta în Europa de Est este
neîndreptatita.
De asemenea, acesta afirma ca secretarul de stat Henry Kissinger a resimtit ca "nefericita"
ideea unei "legaturi organice" între Uniunea Sovietica si tarile din Europa de Est, si concluzioneaza
spunând ca nu exista, asa cum deja se vehicula, nici o "doctrina Sonnenfeldt".
Analistii sunt cu totii de acord ca politica sferelor de influenta este esentialmente o politica de
mare putere, nu mai vorbim de superputeri, hegemonii, chiar daca statele ce ating un asemenea rang,
de regula, nu recunosc oficial acest lucru. De pilda, Statele Unite, hegemonul de dupa încheierea
Razboiului Rece, în urma imploziei Uniunii Sovietice, care, multa vreme, s-a ferit sa-si afiseze public,
prin declaratii, puterea si dorinta de recunoastere a influentei sale în lume, a renuntat la acest stil,
dovada documentul Defense Planning Guidance, din 1993, al Administratiei Clinton, în care se
precizeaza, raspicat, ca "existenta unor actori independenti pe scena internationala ar fi intolerabila
pentru ca ar constitui o sfidare la adresa hegemoniei americane, care este «cheia» unei ordini
internationale prospere si stabile". De unde, evident, concluzia fireasca, SUA trebuie sa continuie sa
domine sistemul international prin"descurajarea natiunilor dezvoltate de a pune sub semnul întrebarii
rolul nostru de lider sau de a aspira la un rol global sau regional mai important".
Mai recent, cunoscutul analist american de origine japoneza Francis Fukuyama spune: "Desi
neaga ca ar avea ambitii imperiale, administratia Bush a articulat totusi, în discursul prezidential din
luna iunie a anului 2002 de la West Point si în cadrul National Security Strategy of the United States –
Strategia de Securitate Nationala a Statelor Unite (n. tr.) – o doctrina a razboiului de preîntâmpinare
sau mai bine zis, preventiv, care de fapt va plasa Statele Unite într-o pozitie de guvernare a
populatiilor potential ostile din tarile care ameninta cu terorismul. Acest lucru s-a întâmplat în
Afghanistan, în 2001 (...). Nevoia de a purta razboiul în Afghanistan a atras puterea militara americana
în tari ca Tadjikistan, Turkmenistan si Uzbekistan, toate facând parte anterior din sfera de influenta a
Uniunii Sovietice (sublinierea noastra) si toate având grave probleme de guvernare interna"44.
Daca dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial Uniunea Sovietica a reusit sa-si dezvolte o sfera de
influenta impresionanta (pornind de la tarile comuniste est-europene si ajungând nu numai în Africa,
Asia, America de Sud, ci si în fief-ul american – Cuba), dupa destramarea Imperiului Sovietic, Rusia,
ca mostenitoare a acestuia, s-a vazut nevoita sa si-o restrânga tot mai mult.
Mai întâi pierderea influentei în tarile foste comuniste europene, apoi si în cele mai multe din
fostele republici unionale, unele (tarile baltice) devenind chiar membre NATO. Influenta pe care înca
o mai are în asa-numita "vecinatate apropiata" s-a limitat si mai mult odata cu "revolutiile portocalii"
din Georgia (decembrie 2003), Ucraina (decembrie 2004) si Kârghistan (2005, înca în desfasurare).
Evident aceasta restrângere a sferei de influenta a Rusiei a marcat, în sens contrar, o crestere a celei a
Statelor Unite, sprijinitoare, direct sau indirect, a miscarilor din tarile respective.

ALTE CONCEPTE

IDEOLOGIE

Ideologia reprezinta un sistem de idei, opinii sau dogme pe care un individ, un grup social, un
regim politic sau un partid le foloseste pentru justificarea actiunilor destinate sa satisfaca aspiratii si
interese practice, politice sau culturale, dar fara o preocupare deosebita privind rationalitatea si
obiectivitatea lor.
Din aceasta decurge ideologia politica, legata de interesele, nazuintele si scopurile politice ale
unui grup social (clasa, fractiune de clasa, patura sociala), în timpurile noastre, mai ales de cele ale
unui partid. La rândul sau, de aici decurge doctrina politica, respectiv ansamblul de teze, articulate, de
regula, pe baza unui principiu unificator, care interpreteaza, apreciaza si tinde sa orienteze realitatea
politica, în lumina unor valori care exprima optiuni ideologice, cu caracter de clasa.
Diversitatea doctrinelor, teoriilor, conceptiilor, programelor, credo-urilor politice se constituie
în diverse ideologii politice, de regula acestea caracterizând grupul social ca forta politica ce detine
puterea sau lupta pentru putere.
În perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial pâna la evenimentele din Europa Centrala
si de Est din anii 1989 – 1991 se vorbea, în linii mari, de doua ideologii, total opuse, capitalista si

41
comunista / socialista, ultima fiind considerata, în lagarul socialist, superioara celei dintâi, asa cum
reiese si din lucrari de referinta, evident din perioada comunista: "Conceptie ideologica si politica
despre lume si societate care sustine lichidarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie si a
exploatarii omului de catre om, desfiintarea claselor, instaurarea unei noi societati, bazate pe egalitatea
economica, sociala si nationala a tuturor membrilor societatii, pe afirmarea multilaterala a
personalitatii umane".
Într-o lucrare, publicata doi ani mai târziu, din definitie reiese foarte clar si misiunea ideologiei
comuniste: "formatiunea social-economica care, în virtutea legilor de dezvoltare ale societatii si ca
armare a revolutiei socialiste victorioase ia locul capitalismului, miscarea socialpolitica revolutionara
având drept scop final înfaptuirea acestei orânduiri; ideologia calauzitoare a acestei miscari".
În virtutea scopului declarat, ideologia comunista a lansat teoria "revolutiei universale",
justificând si sprijinind miscarile asa-zis revolutionare ("revolutia fara frontiere", cum sustinea
doctrina Brejnev) pe toate continentele. Si avem numeroase exemple în acest sens, unele mentionate la
articolul consacrat Rusiei, care faceau sa se creada, în deceniile 7 – 9 ale secolului XIX, ca aceasta
ideologie este pe cale de a deveni universala. "De la Primavara de la Praga pâna la interventia în
Afghanistan, trecând prin conflictele cu Tito în Balcani si condamnarea comunistilor greci, lista
interventionismului geopolitic sovietic este lunga ... Ideologia comunista (sublinierea noastra)
permitea asigurarea mentinerii optiunilor geopolitice ale Rusiei.
Dimpotriva, faptul ca o tara ca Ungaria se straduia sa se îndeparteze de orbita ideologica
sovietica însemna de fapt ca dorea sa înceteze sa urmeze geopolitica rusa, care îi era dictata, si sa
revina la o geopolitica îndreptata spre periferia central-europeana. Prabusirea ideologiei sovietice,
datorata, în primul rând, unui esec economic, nu a repus în discutie ratiunile geopolitice legate de
politica rusa"47. De unde – de aici si din alte exemple (între care apropierea dintre Statele Unite si
China în detrimentul Uniunii Sovietice, în contextul Razboiului Rece) –, concluzia unor analisti ca, în
relatia Geopolitica – ideologie, exista un primat al primeia, si nu al ideologiei. Ideologia comunista a
cunoscut numeroase variante, uneori numite doctrine, de regula legate de anumite personalitati, care
si-au pus amprenta asupra lor: leninism (de la Lenin), stalinism (Stalin), maoism (Mao), ceausism
(Ceausescu), titoism (Tito), castrism (Castro) s.a. În realitate, toate acestea n-au fost altceva decât
variatiuni pe aceeasi tema.
În lumea capitalista, pe lânga ideologii / doctrine pozitive, precum conservatorismul,
liberalismul, crestin-democratia s.a., s-au manifestat si unele negative, precum fascismul si nazismul.
Prima a aparut în Italia (1919), sub forma fasciilor (din latinescul fasciae = "manunchi de
nuiele"), miscare condusa de Benito Mussolini, care în 1922, a preluat puterea si a instaurat cel dintâi
regim de acest fel, ulterior fiind adoptat si în tari ca Germania, Japonia, Portugalia si Spania, iar în
unele tari central si est europene îmbracând forme specifice ("nationale"). S-a caracterizat prin
nationalism extremist, misticism, violenta, cultul fortei, intoleranta fata de alte partide sau miscari
politice, promovarea rasismului, sub forma antisemitismului si sovinismului, mai ales a celor de
extrema stânga. Cealalta, nazismul sau national-socialismul, un fel de varianta a celei dintâi, initiata de
Adolf Hitler si devenita ideologia oficiala a Germaniei naziste, s-a bazat pe teoria superioritatii rasei
ariene (al carei reprezentant "pur" ar fi fost poporul german), fiind rasista si nationalista, încercând sa
justifice violenta, genocidul, razboaiele de cotropire.

IMPERIALISM

Corect ar fi Dispozitiv imperial, pentru a diferentia notiunea de cea prea mult încetatenita de
ideologia marxista, cu cunoscutele aprecieri bombastice ("stadiul ultim, monopolist, al dezvoltarii
capitalismului ..."). Imperialismul, în sensul geopolitic, "se refera la o constructie teritoriala dominanta
care se supune numai logicii expansiunii teritoriale, netinând seama de popoarele ce locuiesc în
teritoriile respective. Ele se manifesta prin agregarea si anexarea teritoriilor pornind din Statul-centru
al imperiului. O administratie adesea centralizata, dar întotdeauna aflata în serviciul centrului imperial,
este însarcinata sa organizeze supunerea politica si exploatarea economica a teritoriilor cucerite"48.
De-a lungul timpului au existat – uneori coexistând, alteori succedându-se unele altora –
numeroase imperii (a se vedea si capitolul despre hegemonie). Desi, la începutul mileniului III, nu mai
exista imperii în sensul clasic - ghidate în constructia lor de principiul teritorialitatii -, se manifesta,
totusi, controlul politic al unor spatii întinse, cum o face SUA.

42
 Dispozitivele imperiale ("imperialismele") au generat dintotdeauna stari conflictuale, ele
însele, imperiile, disparând în urma unor conflicte majore (a se vedea marile puteri si superputerile
prezentate în capitolul omonim). Nu de putine ori disparitia imperiilor a creat mari probleme. De pilda,
diplomatia europeana a începutului de secol XX s-a dovedit incapabila sa controleze consecintele
disparitiei Imperiului Austro-Ungar, iar mai recent, implozia Imperiului Sovietic a demonstrat, printre
altele, "cu câta violenta renaste problema nationalitatilor pe ruinele imperiilor"49.

CONFLICT – STARE CONFLICTUALA – RAZBOI

Conflictul (termen ce deriva din latinescul conflictus = “soc”, „lovire”), derivat din confligere
("a se ciocni, a se izbi"), semnifica, evident, o neîntelegere, o ciocnire de interese. Exista o extrem de
mare diversitate de conflicte, si acestea sunt prezente pe scena istoriei din cele mai vechi timpuri.
Atunci când conflictul este armat, deschis între doua sau mai multe state sau grupari de state,
se numeste razboi; daca acesta se declanseaza si poarta între grupari sociale ale aceluiasi stat, se
numeste razboi civil.
În ultimele decenii s-a dezvoltat o teorie generala a conflictelor, respectiv o strategie care,
pornind de la unele similitudini observabile, proprii unor situatii si procese conflictuale variate, releva,
într-o maniera generalizata, principalele lor tipuri si scheme formale ale evolutiei lor, permitând astfel
prevederea rezultatelor lor si, prin aceasta, posibilitatea iesirii dintr-o situatie de criza. "Utilizata,
împreuna cu teoria jocurilor, în strategia politica si militara generala, ea permite, prin intermediul
ordinatoarelor, simularea situatiilor conflictuale în vederea descoperirii solutiilor optime, ca si
examinarea multiplilor factori (atunci când sunt cunoscuti parametrii necesari – datele cazului
particular si caracteristicile definitorii ale structurii sociale) ai declansarii si dezvoltarii unor conflicte
internationale".
"Starea coflictuala – evidentiaza analistii – este esenta geopoliticii si orizontul sau de
nedepasit. Oricare ar fi forma sau intensitatea conflictului, acolo unde acesta se produce exista
substanta pentru o analiza geopolitica (sublinierea noastra)"51. Si aceeasi analisti continua, sustinând
ca, starea de conflictualitate este însusi "carburantul" geopoliticii, prima misiune a acesteia constând în
a pune în evidenta originile, uneori îndepartate, ale coflictelor si, totodata, motivatiile protagonistilor.
Potrivit mai multor analisti (între care francezii A. Chauprade, Fr. Thual, Philippe Moreau Defarges,
Pierre Lorot si altii), exista trei mari lanturi cauzale în determinarea originii conflictelor:
 lupta pentru resurse, în sensul cel mai larg (agricole, minerale si minereuri, industriale).
Aceasta a fost, de altfel, esenta cuceririlor coloniale. Cele mai spectaculoase, de durata si cu
cele mai multe conotatii au fost, în secolul trecut si sunt si astazi, cele legate de petrol, care au
provocat, printre altele, doua "socuri petroliere", însotite de crize economice mondiale (1973,
respectiv 1979), si sunt înca, la începutul mileniului III, un element central al jocurilor
strategice din Orientul Mijlociu si regiunea Marii Caspice;
 dobândirea de locuri strategice: strâmtori, canale, fluvii importante (mai ales zonele navigabile
si cursurile de apa), pasuri, trecatori, creste muntoase etc. Au rezultat extrem de numeroase
conflicte, între care s-au remarcat cele pentru strâmtori si canale (Bosfor si Dardanele,
Gibraltar, Canalul Suez – poate cel mai semnificativ –, Canalul Panama etc.);
 lupta pentru o identitate colectiva: etnica, nationala, religioasa sau care poate combina doua
sau toate aceste elemente. Aceste conficte au fost, de regula, cele mai dramatice si cu cele mai
mari consecinte negative (pierderi de vieti omenesti si distrugeri materiale). Printre cele mai
recente asemenea conflicte se înscriu cele din fosta Iugoslavie (îndeosebi din Bosnia-
Hertegovina si Kosovo), din fosta Uniune Sovietica (Cecenia, Daghestan, Transnistria, Caucaz
etc.). Celor trei lanturi, li se poate adauga cel privitor la ideologie, cele mai reprezentative
conflicte fiind provocate de nazism (care a stat la baza a multor conflicte, gratie dorintei
Germaniei de a-si spori "spatiul vital") si de comunism, care, desi aparent nu era în prim plan, a
"inspirat" numeroase conflicte, sub lozinca "luptei pentru eliberarea popoarelor", si a doctrinei

43
 Brejnev ("revolutia fara frontiere"). Forma acuta a conflictului este razboiul, fenomen social
complex, care consta în lupta armata, organizata între anumite grupuri, clase sociale, în special
între diferite state, pentru realizarea unor interese social-economice si politice. Aproape ca
regula, în relatiile dintre state, razboiul constituie o continuare, cu mijloace violente, a politicii
pe care statele respective au desfasurat-o înainte de izbucnirea conflictului. Exista numeroase
clasificari ale razboaielor, dupa natura lor, scopul urmarit, aria de desfasurare, modalitatile de
purtare etc. Literatura comunista în domeniu vorbea de doua tipuri de asemenea conflicte:
 razboaie drepte ("când urmaresc apararea împotriva unei agresiuni externe,
eliberarea de sub jugul exploatarii si asupririi sociale sau nationale, apararea unei
orânduiri sociale noi împotriva fortelor contrarevolutionare interne sau externe");
 razboaie nedrepte ("de cotropire a unor teritorii apartinând altor tari, de subjugare a
altor popoare, de înabusire a miscarilor de eliberare nationala si sociala. Clasa
muncitoare se opune oricarui razboi nedrept, cotropitor, sprijinind razboiul drept
eliberator"52). S-au manifestat, în decursul timpului, unele si astazi, numeroase alte
tipuri de razboaie, dintre care mentionam câteva:
 razboaie coloniale, purtate de puterile europene (într-o anumita masura si de
alte puteri, precum Japonia, SUA etc.) pentru cucerirea unor teritorii în Lumea Noua (în cazul
Japoniei si în Lumea Veche) si transformarea lor în colonii sau semicolonii (a se vedea si Marile
Puteri Coloniale, tratate într-un capitol anterior, între care Portugalia, Olanda, Spania, Marea
Britanie, Franta s.a.);
 razboaiele de eliberare nationala, purtate exact în sens invers decât
precedentele, pentru a-i îndeparta din tarile lor pe colonisti; au cunoscut o mare anvergura dupa cel
de-al Doilea Razboi Mondial, în perioada cunoscuta sub numele de cea a "decolonizarii", când au
aparut numeroase noi state independente pe harta lumii, îndeosebi pe continentul afican;
 razboaiele de partizani, respectiv lupta populara împotriva unui regim politic;
exemple edificatoare au fost cele ale iugoslavilor (condusi de Iosep Broz Tito) si ale francezilor, în
timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial;
 razboaie de durata, care se deruleaza timp de mai multi ani si chiar decenii fara
a înclina balanta definitiv de o parte sau alta: multe conflicte din Africa, America Latina, Asia;
 razboaie fulger, formula a razboiului rapid, de genul celui încercat de Germania
(faimosul “Blietzkrieg”);
 razboaie mondiale, conflicte în care sunt antrenate mai multe state ale planetei,
cum au fost cele doua mari conflagratii mondiale din secolul XX, ambele determinate, de fapt, de
lupta pentru împartirea sferelor de influenta:
 Primul Razboi Mondial (1914 – 1918), conflict armat izbucnit ca urmare
a contradictiilor dintre Marile Puteri, în lupta pentru reîmpartirea sferelor de influenta si
dobândirea de colonii si teritorii straine. A început prin ofensiva Puterilor Centrale
(Germania si Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Marea Britanie, Franta si Rusia),
antrenând 33 de tari cu o populatie de peste un miliard de locuitori (mai mult de jumatate
din totalul mondial);
 Al Doilea Razboi Mondial (1939 – 1945), cel mai mare conflict militar,
politic, economic si diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins 72 de state cu o
populatie de circa 1,7 miliarde de oameni (circa 80% din populatia lumii). Dezlantuit de
Germania, aliata cu Italia si Japonia, cu scopul instaurarii dominatiei lor asupra lumii,
carora li s-au contrapus Puterile Aliate (Marea Britanie, SUA, Uniunea Sovietica, Franta,
ulterior si alte state, între care si România), se încheie cu victoria celor din urma si cu un
bilant foarte trist: peste 30 de milioane de pierderi de vieti omenesti, plus circa 12 milioane
de oameni în lagarele de concentrare, 35 de milioane de raniti si mutilati, pagube materiale
de circa 1 400 miliarde de dolari (la valoarea de atunci a monedei americane) etc.
Exista multe alte tipuri de razboaie (de aparare, psihologice, de exterminare etc.). În ultima
vreme a aparut un nou tip: razboiul preventiv, lansat de Statele Unite ale Americii, care are în vedere
actiuni armate care sa preîntâmpine anumite manifestari care ar afecta tari si mari mase de populatie;
un exemplu în acest sens este Razboiul din Iraq (2003), purtat de SUA cu sprijinul direct al Marii
Britanii si, indirect, al altor state.
Nu de putine ori razboaiele au avut ca substrat pretentiile teritoriale, care au fost si sunt de
naturi diferite: strategice (de exemplu, în 1939, Uniunea Sovietica a pretins Karelia, de la Finlanda,

44
datorita proximitatii de marele oras Leningrad - azi, ca si în trecut, Sankt Petesburg); etnice (anexarea
Austriei de catre Germania); geografice (Irlanda de Nord pretinsa de Irlanda din motiv de "unitate a
insulei"; Sudanul, pretins de Egipt în vremea presedintelui Nasser, pentru ca este în imediata apropiere
si a facut parte din imperiul faraonilor); bazate pe proximitate (Insulele Falkland / Malvine pretinse de
Argentina, care au si dat nastere unui razboi, în 1982, între aceasta tara si Marea Britanie - "Razboiul
Malvinelor"; sectoare din Antarctica pretinse de tari ca Australia, Noua Zeelanda, Argentina, Chile
etc.).

PUNCT GEOSTRATEGIC – ZONA GEOSTRATEGICA

Desi frecvent prezente în mass-media, cele doua concepte nu-si gasesc, înca, locul în nici o
lucrare de referinta, fiind în fapt subîntelese. Întrucât în geostrategie, mai ales prin prisma razboiului
clasic, configuratiile geografice au o importanta deosebita, vom întelege de ce, în decursul timpului,
din Antichitate si pâna astazi, unele elemente geografice au dobândit o relevanta aparte, stapânirea sau
controlul lor fiind esentiale. Cel mai adesea au fost sau sunt în cauza strâmtori, canale, pasuri
(trecatori), pasaje, anumite zacaminte (de uraniu, petrol etc.), unele teritorii etc. Atunci când se
concentreaza într-un anumit areal mai multe puncte geostrategice sau teritoriul de interes este de
dimensiuni apreciabile, avem de-a face cu o zona geostrategica.

STRÂMTORILE

Multe strâmtori sunt considerate puncte geostrategice (Bosfor si Dardanele, Gibraltar, Malacca,
Ormuz, Singapore s.a.), si au demonstrat din plin acest lucru în decursul timpului, luând nastere o
adevarata "problema a strâmtorilor". Bosfor si Dardanele, doua strâmtori succesive, care despart
continentele Europa (Peninsula Balcanica) de Asia (Asia Mica) si prin care se face legatura între
Marea Neagra si Marea Mediterana, prin intermediul micilor mari Marmara si Egee: Bosfor
(cunoscuta si drept Bosporus sau Karadeniz Bogazi), având circa 30 km lungime si între 660 si 3 800
m latime (cea mai îngusta strâmtoare intercontinentala).
Dardanele (vechea denumire Hellespont), care uneste Marea Marmara cu Marea Egee, având
lungimea de 120,5 km si între 1,3 si 18,5 km latime. Cele doua strâmtori (pe malurile celei dintâi
aflându-se marele oras Istanbul, fostul Constantinopole), cu un foarte mare rol strategic, au constituit
scena a numeroase confruntari militare: regele persan Xerxe (Xerxes) I cel Mare si grecii (480 î. Hr.)
în timpul asa-numitelor “razboaie medice” prin care Imperiul Persan urmarea cucerirea Greciei;
invers, lupta grecilor pentru cucerirea Imperiului Persan, respectiv victoria lui Alexandru cel Mare /
Alexandru Macedon, dupa traversarea Hellespontului, în bataliile de la Granicos (334 î.Hr.) si Issos
(333 î.Hr.); cucerirea Constantinopolului (actualul Istanbul) de catre otomanii condusi de Mehmet /
Mahomed II, în 1453; razboaiele turco-venetiene, începând cu secolul al XV- lea; razboaiele ruso-
turce; Primul Raboi Mondial etc.
În ultimele doua secole, evolutia statutului international al Bosforului (si, implicit, al
Dardanelelor) a evoluat functie de raportul de forte dintre Puterile Occidentale (în principal Marea
Britanie si Franta), Turcia si Rusia. Rusia, care multa vreme s-a pronuntat pentru interzicerea trecerii
navelor de razboi prin strâmtoare (Tratatul de la Lausanne, din 1923, autorizând trecerea acestora), va
beneficia, ulterior, în timpul Razboiului Rece, când gratie acestei permisivitati, si-a constituit o
puternica flota în Mediterana.
Mai recent, dupa 1993, când au fost lansate proiectele privind transportul petrolului si gazelor
naturale din regiunea Caspicii spre Occident ("Drumul energiei caspice spre Europa"), Rusia a sustinut
proiectul care prevedea transportul prin strâmtori, Turcia neagreind însa acest lucru, mai ales ca si-a

45
avut propriul proiect în domeniu; motivul invocat de Turcia n-a fost însa unul strategic, cel real, ci
poluarea care ar fi afectat marea metropola Istanbul, desfasurata pe tarmurile strâmtorii.
Strâmtoarea Gibraltar, care desparte Europa (Peninsula Iberica) de Africa (Maroc) si leaga
Marea Mediterana cu Oceanul Atlantic, are 65 km lungime si 14 – 44 km latime. Numita, în
Antichitate, Coloanele lui Hercule (gratie celor doi munti care o strajuiesc: Abyla, pe tarmul african, si
Calpé, pe cel european), marca limita lumii cunoscute (pâna la redescoperirea Americii de catre
Columb, în 1492). În decursul timpului a fost luata în stapânire de multe popoare, state sau imperii:
fenicieni (950 î.Hr.), cartaginezi (570 î.Hr.), romani (190 î.Hr.), vizigoti (400 d.Hr.), spanioli (450
î.Hr.), arabi (711, de unde numele actual – de la Tariq ibn Zyad, cel care a cucerit stânca, de unde
Jabal-al-Tariq / Muntele lui Tariq, apoi Gibraltar), din nou spaniolii (1309), din nou arabii (1333), iar
spaniolii (1462), britanicii (1704). Stapânirea britanica va fi recunoscuta prin Tratatul de la Utrecht
(1713), Marea Britanie transformând stânca (The Rock) într-o puternica baza militara, cu valoare
strategica deosebita pâna în 1991, când a devenit post strategic NATO, deservit de armata britanica.
Strâmtoarea Malacca din sud-estul Asiei, între peninsula omonima si insula indoneziana
Sumatera, care leaga Oceanul Indian (Marea Andaman) cu Oceanul Pacific (Marea Chinei de Sud),
având circa 800 km lungime si 55 km latime. Constituind cea mai scurta ruta între cele doua oceane, a
fost intens utilizata din vechi timpuri si a favorizat aparitia unor însemnate porturi, între care
Malacca/Melaka si, mai recent, odata cu începutul secolului al XIX-lea, când se instaleaza britanicii,
Singapore, ultimul fiind în prezent unul dintre cele mai mari din lume si o adevarata placa turnanta a
Asiei de Sud-Est.

CANALELE

Între numeroasele canale realizate pe Glob, se impun doua prin importanta geostrategica: Suez
si Panama.
Suez (Qanat es-Suweis = Canalul Suez), strabate istmul omonim din NV Africii, legând Marea
Mediterana cu Marea Rosie si, în continuare, oceanele Indian si Pacific. Are o lungime de 161 km (cel
mai mare din lume), latimea de 70 – 125 m si adâncimea minima de 17,68 m (se desfasoara lucrari de
largire si adâncire a sa) si detine o importanta deosebita în scurtarea distantei dintre porturile de la
Oceanul Atlantic (inclusiv Marea Mediterana) si cele din Oceanul Indian.
De exemplu, distanta dintre porturile de pe coasta atlantica a SUA si Golful Persic se scurteaza
cu peste 7 000 km prin canal (18 000 km în loc de 25 500 km pe la Capul Bunei Sperante, prin sudul
Africii); distanta dintre porturile Le Hâvre (Franta) si Mumbai (India) este de numai 11 500 km prin
Suez, fata de 22 000 km pe la Capul Bunei Sperante, iar dintre acelasi port francez si Singapore,
distanta este de 15 000 km prin canal, fata de 21 500 km pe la sudul Africii. Construit între anii 1858–
1869, lucrarile fiind dirijate de vicontele Ferdinand de Lesseps, diplomat si om de afaceri francez,
intra în 1875 (dupa de viceregele Egiptului vinde Marii Britanii actiunile egiptene) în administratia
"Companiei Canalului Suez", ale carei actiuni apartineau Frantei si Marii Britanii, mai târziu
participând si SUA. Nationalizarea sa de catre guvernul egiptean, 1956, determina agresiunea (esuata)
israeliano-franco-britanica, din octombrie-noiembrie 1956, împotriva Egiptului. În urma conflictului
israeliano-arab din 1967, Canalul Suez a fost închis, fiind redeschis abia dupa opt ani.
Canalul Panama, traverseaza istmul omonim din America Centrala, legând oceanele Atlantic
(Marea Caraibilor) si Pacific (Golful Panamá). Are 81,3 km lungime, 91 – 300 m latime maxima si
12,5 m adâncime minima si reprezinta cea mai scurta cale maritima dintre Europa si Pacificul de Est.
Canalul a fost construit în perioada 1881–1914, lucrarile fiind începute de Franta, continuate apoi de
SUA, pentru care devine un extrem de important punct economic si strategic (ridicând forturi,
realizând baze aeriene, zone de antrenament, plasând circa 10 000 de militari etc.).
Dupa îndelungate tratative, a fost retrocedat statului Panama, la 31 decembrie 1999, cu
obligatia ca niciodata sa nu fie închis circulatiei.
Exista si alte concepte geopolitice precum insularitate, fluvialitate, maritimitate, teritorialitate,
panism si altele, unele dintre ele fiind mentionate sau chiar tratate la alte capitole (de exemplu panism
la Raportul Religie – Geopolitica).

46
 CAP. III RAPORTUL RELIGIE – GEOPOLITICA

Ultima parte a secolului al XX-lea a fost marcat de o puternica revenire a fenomenului religios,
din motive foarte diferite: revolutia islamica de inspiratie Khomeiny, invazia sovietica în Afghanistan,
caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est (care, în spiritul marxismleninismului,
considerau religia "opiumul popoarelor"), relaxarea altor regimuri totalitare, aderenta tot mai
accentuata a tineretului la aceasta forma de spiritualitate etc.
Unii analisti sunt chiar mai transanti în aceasta directie, afirmând ca: "Schimbarile ultimului
sfert de secol care închide mileniul sunt, într-o masura înca necercetata, mari insurectii religioase.
Starea lumii atârna tot mai greu de conditia religioasa a omului. Mileniul a început într-o nota
secularista, accentuata progresiv pâna la mondialismul ateu, care combina hedonismul si "evanghelia
pietii" cu comunismul marxist, spre a încheia într-o nota religioasa de incredibila puritate, adica într-o
stare opusa, la polul opus. Mileniul "pagân" se încheie astfel, epuizând iluzia marilor parareligii si
pseudoreligii europene, de la cea rationalista la cea individualista sau atee marxista"1.
Geopolitica, având o existenta de numai cu ceva mai mult de o suta de ani, a minimizat multa
vreme factorul religios. Si aceasta în ciuda faptului ca, daca ne întoarcem în timp, gasim suficiente
puncte de sprijin pentru a dovedi importanta factorului religios în cucerirea, stapânirea si dirijarea
Lumii sau a anumitor regiuni ale ei.
Putem, în acest sens, apela, printre altele, la Tratatul de la Tordesillas, din 1494 (prin care, sub
egida Papalitatii, Portugalia si Spania împarteau Lumea Noua), Inchizitie, dura institutie a Bisericii
Catolice, între secolele XIII – XVIII, la rolul acesteia din urma în colonizarea si crestinizarea Lumii
Noi etc. Tot aici putem încadra si “razboaiele religioase” sau "razboaiele sfinte", respectiv cruciadele:
cele opt expeditii militare întreprinse, la îndemnul Bisericii Catolice, de catre feudalii din Europa
Apuseana si Centrala în Orientul Apropiat (Siria, Palestina, Egipt), în perioada 1096-1270. Acestea,
sub pretextul eliberarii mormântului lui Hristos de la Ierusalim de sub ocupatia musulmanilor,
urmareau, de fapt, o expansiune teritoriala, economica si politica.

INCHIZITIA

Aceasta institutie a Bisericii Catolice a fost creata la sfârstul secolului al XII-lea si începutul
celui urmator, în urma conciliilor ecumenice (adunarea episcopilor, care hotareste în chestiuni de
dogma, morala si disciplina bisericeasca) de la Verona 1184, Lateran 1215 si Toulouse 1229, cu
scopul apararii credintei crestine si reprimarea ereziei (abaterea de la dogmele consacrate). Initial a
fost îndreptata împotriva catárilor (în limba greaca katharós = "curat"), un grup de eretici din Europa
Apuseana (Italia, Flandra, sudul Frantei), care împartaseau idealul saraciei apostolice si chemau la o
viata casta si austera.
Au existat trei institutii de acest fel: Inchizitia episcopala, Inchizitia monastica (înfiintate cu
ocazia Conciliului de la Reims, din 1163) si Inchizitia spaniola, cea mai dura, fiind un tribunal regal,
47
autorizat de Papa Sixt IV, în 1478, care, pentru a obtine unificarea religioasa a Spaniei, i-a persecutat
pe evreii si maurii (musulmanii) proaspat convertiti, suspectati de a continua practicile vechilor religii.
Din 1252, Papa Inocentiu IV, a autorizat folosirea torturii pentru obtinerea de marturisiri, iar în
1542, a fost creata si Congregatia Supremei Inchizitii, cu scopul de a lupta împotriva Reformei,
miscare religioasa, initiata de reformatorul religios german Martin Luther (1483-1546), care, printre
altele, afirma principiul mântuirii prin credinta, secularizarea averilor clerului (ceea ce nu convenea,
evident, capilor Bisericii Catolice) etc.
Inchizitia a actionat în multe tari europene (îndeosebi în Spania, Franta, Italia, Tarile de Jos,
statele germane), dar si în Europa Centrala (în principal în Boemia, fiind folosita împotriva husitilor,
adeptii unei miscari religioase îndreptata atât împotriva Bisericii Catolice, cât si a arbitrariului
seniorilor feudali germani). I-au cazut victima, nu de putine ori nevinovati, adeptii unor miscari
religioase (husiti, valdensieni etc.), evrei, musulmani, templieri (membri ai Ordinului monaho-
cavaleresc al Templierilor, creat în Palestina, în 1118, si desfiintat de Papa Clement V, în 1312),
vrajitoare, magicieni etc.
Cea mai dura a fost Inchizitia spaniola, care a avut Mari Inchizitori de trist renume, precum
Thomás de Torquemada (1420-1498), care în perioada în care a detinut functia respectiva (1483-1498)
a ordonat peste 2 000 de executii. Suprimata în 1808, prin decret imperial, de catre Napoleon, dar
restabilita dupa caderea acestuia, va fi definitiv lichidata, în 1834, din ordinul regentei Maria Cristina.
Au dreptate, însa, analistii care afirma ca reflectia geopolitica a avut în trecut (în trecutul recent, adica
de când este folosit termenul ca atare) "o puternica tendinta de a minimiza factorii religiosi"2. Acestia
fiind, practic, doar enumerati la cauzele unor conflicte, desi, în unele cazuri, au constituit elementul
esential al acestora. Ca urmare a crizelor balcanice si (re)afirmarii islamismului, astazi, din contra,
"risca sa se instaureze o atitudine inversa, cu tentatia de a citi scena geopolitica redusa la componenta
religioasa".

CE FEL DE FACTOR GEOPOLITIC ESTE RELIGIA?

Apare, în mod firesc, o întrebare: este religia un factor geopolitic de prim ordin, asadar se afla
la originea unor procese/fenomene geopolitice, sau numai de ordin secundar, doar amplificând
fenomenele geopolitice a caror origine trebuie sa o cautam în alta parte?
De obicei este dat ca exemplu de preeminenta a religiei ca factor geopolitic crearea statului
Pakistan. Astfel, dupa mai bine de un secol de stapânire britanica, Viceregatul Indiei ("perla Coroanei
britanice") este împartit, în 1947, pe criterii confesionale, în doua state distincte: Uniunea Indiana
(religia hindusa) si Pakistan (religia islamica). Ultimul era alcatuit din doua teritorii situate la aproape
2 000 de km unul de celalalt: Pakistanul de Vest – axat pe valea fluviului Indus si desfasurat între
Muntii Himalaya si tarmul Oceanului Indian – si Pakistanul de Est – în delta fluviului Gange-
Brahmaputra si câmpia din apropiere.
Personal, cred ca trebuie sa includem în aceasta categorie si transformarea Imperiului Iranului în
Republica Islamica Iran, gratie evenimentelor din urma cu aproape 30 de ani. Asa cum se stie, dupa ce
sahinsahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a parasit (nu a abdicat) tara în 1979, revolutia islamica
de inspiratie Khomeiny - numita astfel dupa ayatolahul omonim, Ruhollah Khomeiny (1900-1989), ce
traia în exil la Paris - instituie un Consiliu Revolutionar Islamic, în frunte cu acesta, care proclama, la
1 aprilie 1979, Republica Islamica Iran. Noua Constitutie, aprobata de un referendum (2-3 decembrie
1979), transforma Iranul într-un stat confesional islamic, condus de clerul musulman la toate nivelurile
societatii dupa preceptele traditionale ale Coranului, respingând toate celelalte valori, cu precadere
cele americane si europene. Si astazi, potrivit Constitutiei, modificata în 1989 (tot prin referendum),
Iranul este stat musulman siit, autoritatea suprema în stat fiind liderul religios. De aici decurg, în
principal, dificultatile procesului de laicizare, treptata, a tarii pe care l-a întreprins presedintele
Mohamed Khatami (1997-2005). În ambele cazuri prezentate a prevalat factorul religios.
Daca, în privinta constituirii statului pakistanez, în 1947, factorul hotarâtor a fost religia,
ulterior situatia s-a schimbat. Diferentele etnice, lingvistice, culturale etc., agravate de cele economice
si politice, au adâncit antagonismul dintre cele doua parti ale tarii, unite practic doar prin religia
comuna. Astfel ca, dupa 24 de ani de convietuire, Pakistanul de Est – sprijinit de India, care avea tot

48
interesul de a slabi forta vecinului sau cu care avea un mare diferend înca de la creare – îsi proclama
independenta sub numele de Bangladesh.
Asadar, pe termen lung, s-a impus faptul identitar în dauna celui religios, ceea ce relativizeaza,
si în acest caz, durata si forta fenomenului religios în politica. În aceeasi ordine de idei este de amintit
faptul ca unitatea religioasa a unor tari, în speta islamul, n-a împiedicat derularea a doua razboaie
soldate cu grele pierderi umane si materiale: irakiano-iranian (1980 – 1988; circa un milion de morti,
numarul ranitilor fiind dublu, iar pierderile materiale imense) si irakiano-kuweitian (1990 – 1991); mai
mult, în cazul primului conflict, în ambele tari predomina acelasi curent islamic, siismul – 93% în Iran
si peste doua treimi în Iraq.

ALTE OBIECTIVE GEOPOLITICE URMARITE DE RELIGIE

Apar si alte întrebari, de asemenea firesti: daca se mai poate vorbi în zilele noastre, de
"razboaie religioase", daca religia urmareste obiective geopolitice specifice sau, cel putin, se insereaza
în dispozitivele geopolitice ale statelor.
În mod cert astazi nu mai putem vorbi de "razboaie religioase", desi s-a încercat punerea sub
acest semn a conflictelor din ex-Iugoslavia ori a celui israeliano-palestinian. În schimb, la celelalte
întrebari se pot gasi si raspunsuri alternative.
Un exemplu de obiectiv geopolitic urmarit de o religie este siismul iranian. Dupa victoria
revolutiei islamice, clerul siit iranian aspira, potrivit anumitor analisti, "la siitizarea Islamului pentru a
islamiza lumea"3. Aceste ambitii ale factorilor religiosi depasesc însa cu mult forta de azi a statului
iranian care, la rândul sau, duce o politica externa de putere religioasa medie, dar cu multa forta
prudenta, si, deocamdata, fara mare succes.
Islamul politic. Unii specialisti s-au grabit sa afirme (Anthony Shadid chiar în anul 2001, putin
înainte de episodul World Trade Center), asa cum remarca si Adrian Pop, ca "islamismul radical si-a
atins punctul maxim al dezvoltarii sale si se afla deja pe o panta descendenta"4.
În acelasi spirit sunt de amintit si spusele unui alt analist: "Trebuie sa recunoastem ca lumea a
dirijat trecerea spre mileniul al III- lea mai bine decât s-a prevazut, iar apocalipsa cibernetica anuntata
nu s-a concretizat, dupa cum nu s-a materializat nici în atentatele teroriste care amenintasera ca vor
perturba festivitatile anului 2000". Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au contrazis însa, din
plin, asemenea perceptii.
Alti analisti au fost mai rezervati, facând supozitii de genul: "Islamul politic va ramâne un
factor important al dinamicii sociale, culturale si politice, care va comanda evolutia interna a tarilor
musulmane. Va afecta în egala masura politica regionala si legaturile internationale ale statelor
musulmane, dar nu va fi singurul factor de evolutie si poate nici cel mai determinant.
În concluzie, Islamul politic nu va disparea, însa nu va fi nici singurul factor care va
reglementa viitorul lumii islamice". O parere similara are si un geopolitician italian, care subliniaza,
printre altele, ca "în realitate islamul este pe departe a fi monolitic; este chiar profund divizat. A vorbi
de pericolul islamic este ca si cum ai vorbi de pericolul crestin".
Acelasi analist, Sh. T. Hunter, amintit mai sus, remarca relatia ambivalenta ("caracterul
complex si paradoxal al fenomenului islamist") pe care Occidentul a întretinut-o în ultimele decenii ale
secolului al XX- lea cu fundamentalismul islamic: "Acesta (Occidentul – nota noastra) combatea
radicalismul musulman, fundamentalismul cum era numit în Golful Persic si în Liban, dar se alia în
Afghanistan cu fundamentalistii musulmani (mudjahedinii – nota noastra) împotriva Uniunii
Sovietice"8. Or, mudjahedinii, miscarea de rezistenta de ieri, de inspiratie islamica, fata de invazia
sovietica din 1979 în Afghanistan, s-a transformat în regimul totalitar taliban din ultimii ani ai
secolului al XX- lea, sprijinitor al terorismului international, inclusiv al lui Oussama ben Laden.
Nu este mai putin adevarat ca, în unele cazuri, Islamul politic a reusit sa acceada la putere nu
cu ajutorul armelor, ci pe cale parlamentara, precum Algeria (1990 – 1991) si Turcia (1997 si 2003).
Numai ca foarte curând dupa dobândirea puterii si-au dat la iveala limitele tolerantei lor si, ca urmare,

49
în ambele cazuri, au fost înlaturati: în Algeria, pe cale militara, iar în Turcia, în 1997, prin presiuni
(situatia de dupa 2003 este diferita).
Pe ansamblu, Islamul politic, ramâne un fenomen complex, greu de controlat, cu unele reculuri
(fortuite, precum în cazurile amintite mai sus ori în Afghanistan dupa 11 septembrie 2001, sau nu), dar
si cu focare emergente, cum este cazul fostelor republici asiatice sovietice, în care procesul de
deschidere politica, angajat de Mihail Gorbaciov, "a suscitat trezirea unor sentimente islamiste în
rândul populatiilor musulmane din fosta URSS Aceasta trezire a fost îndeosebi religioasa si culturala,
însa a cuprins si o dimensiune politica: în Asia Centrala si în Caucaz si-au facut aparitia unele partide
care se declarau a fi islamiste"9. De aici au decurs, de altfel, unele conflicte din zona, cum au fost
razboiul civil din Tadjikistan ( 1992 – 1997), razboiul din Cecenia (1994 – 1996, reluat dupa 1998),
conflictele din Uzbekistan, Kirghizstan si altele.
În cadrul Islamului politic se înscrie si terorismul islamic, cel mai elocvent exemplu
constituindu-l atacul din 11 septembrie 2001 din SUA, asupra orasului New York (World Trade
Center), Washington (a fost vizat Pentagonul) – asadar simbolurile marii puteri mondiale – si
Pittsburgh (acesta din urma, care de fapt trebuia, probabil, sa aiba un alt obiectiv, a fost evitat cu pretul
vietilor omenesti aflate la bordul avionului). Este important de subliniat ca acest atac terorist a avut loc
într-o perioada în care Statele Unite se aflau pe o pozitie de superioritate cvasi-absoluta în toate
domeniile, care îi conferea, totodata, un grad real de securitate. "Si, totusi, aici, în America – scria un
analist numai cu un an si ceva mai înainte de episodul World Trade Center – exista impresia ca
securitatea nationala se afla sub amenintarea unor atacuri provenind din exterior"10, ceea ce s-a si
întâmplat de altfel.
Biserica Catolica. Un exemplu mai mult decât concludent privind existenta unui obiectiv
geopolitic precis îl reprezinta catolicismul, aceasta religie neabandonând nici astazi misiunea sa
originara, aceea de a ajunge la unitatea lumii prin crestinism. În prezent duce o politica pasnica, fara
arme, ceea ce nu exclude însa, în anumite cazuri, sprijinirea uneia dintre partile aflate în conflict:
Croatia împotriva Serbiei, în timpul razboiului din fosta Iugoslavie, populatia poloneza fata de
comunism etc.
Dar, mai înainte, mai ales în vremea colonizarii Lumii Noi, de pilda, mijloacele n-au fost
întotdeauna pasnice – nu întâmplator se spune ca Vestul salbatic american a fost cucerit "cu Biblia în
mâna stânga si cu pusca în mâna dreapta". Putem spune ca, în prezent, Biserica Catolica, este unica
religie ce duce o politica mondiala cu adevarat coerenta si are o strategie planetara, folosindu-se de
existenta singurului stat exclusiv de natura religioasa din lume, Vaticanul, de numeroasele
reprezentante diplomatice ale acestuia si de alte mijloace.

EXAGERAREA ROLULUI FACTORULUI RELIGIOS

Exista situatii în care rolul religiei a fost exagerat, ea fiind doar unul dintre factorii care au
amplificat fenomenele (geo)politice, si nu originea lor. Cele mai concludente cazuri sunt cele din fosta
Iugoslavie, unde conflictele/razboaiele nu s-au dat pentru convertirea celorlalti la o anumita religie, ci
pentru pastrarea sau recuperarea unor regiuni. În plus, este arhicunoscut faptul ca tensiunile si
conflictele din fosta Iugoslavie s-au adâncit datorita marilor decalaje economico-sociale existente între
republicile federale.
Mai precis, în criza care a dus la destramarea statului iugoslav (1989 – 1992), comunitatea
musulmana s-a pronuntat pentru o Bosnie-Hertegovina independenta, cea sârba (ortodoxa) pentru
unirea teritoriilor locuite de ea cu Serbia, iar cea croata (catolica) pentru alipirea la Croatia a regiunilor
cu populatie majoritar croata. Drept urmare, dupa ce Parlamentul Bosniei-Hertegovina proclama, la 3
martie 1992, independenta republicii (recunoscuta de Uniunea Europeana si admisa în ONU în acelasi
an), sârbii proclama, la 7 aprilie 1992, o republica independenta a populatiei sârbe, iar populatia croata
anunta, la 3 iulie 1992, crearea unui stat independent în sud-vestul tarii. Ceea ce a urmat se cunoaste:
un razboi civil care pustieste tara, produce sute de victime si deplasari masive de populatie. Desi, în
prezent, situatia pare în buna masura reglementata (în baza tratativelor de la Dayton si a Acordului de
Pace de Paris din 14 decembrie 1995), etnicii sârbi si croati din Bosnia-Hertegovina sunt, în
continuare, mai tentati sa se identifice cu statele vecine, Serbia si Croatia, decât cu Guvernul de la
Sarajevo, si aceasta nu în primul rând datorita confesiunii religioase.

50
 Situatia din Kosovo a fost similara celei din Bosnia-Hertegovina. Suprimarea, în 1989, de catre
autoritatile de la Belgrad, a autonomiei provinciei, locuita în proportie de 80 – 90% de etnici albanezi
(de religie musulmana), a creat o situatie tensionata între populatia albaneza si autoritatile iugoslave,
degradata rapid, dupa declansarea în 1998, pe teritoriul provinciei Kosovo, a luptei armate împotriva
autoritatilor iugoslave de catre UCK (Armata de Eliberare din Kosovo) si revendicarea imediata a
independentei. Deci nu persecutiile religioase sau alti factori de natura confesionala au declansat
conflictul, ci pretentiile teritoriale ale etnicilor albanezi.
Nu este mai putin adevarat ca si acest conflict se înscrie, totodata, într-o alta regula, definita
foarte bine de un geopolitician francez, care apreciaza ca noile conflicte sunt caracteristice: "tarilor
care si-au câstigat de curând independenta, maltratându-si cel mai adesea minoritatile etnice sau
religioase, iar absenta democratiei obligându-le pe acestea din urma sa recurga la violenta"11. În
acelasi timp, putem afirma ca aceste crize, din Kosovo si Bosnia-Hertegovina, nu au fost rezolvate
definitiv. Sau, cum spune un specialist în domeniu, referitor la Kosovo: "Multi ani de acum încolo,
fortele occidentale si cele rusesti sunt nevoite sa ramâna pe loc, fara a putea face un pronostic real
asupra situatiei politice care ar putea rezulta, în final, din interventia aliata"12. Or, cum constata un alt
analist, privitor la Bosnia-Hertegovina: "trei politii (bosniaca, croata si sârba), trei servicii postale, trei
retele de telefonie, trei sisteme scolare au fost instituite (...). Populatiile însa traiesc prada
disperarii"13.
Într-o situatie similara, dar diferita de Kosovo, se afla unul dintre cele mai vechi conflicte înca
deschise de pe Glob, alaturi de cel israeliano-arab14, si anume conflictul ce opune Pakistanul Indiei în
problema Casmirului/Kashmirului. Acest teritoriu, cam de întinderea României, a provocat tensiuni
înca de la crearea celor doua state: razboiul din 1947 – 1948, urmat de cele din 1956 si 1971. Linia de
demarcatie stabilita dupa conflictul din 1971, îi este favorabila Indiei, care detine 140 000 km2 (circa
doua treimi), Pakistanului revenindu-i 73 000 km2. Unii autori considera vinovata de aceasta situatie
Marea Britanie: "(...) ar fi fost mai bine daca puterea coloniala ar fi acordat Pakistanului valea
Kashmirului, populata în majoritate de musulmani".
Desi între timp, datorita operatiunilor insurgentilor pakistanezi, numarul hindusilor ramasi în
zona a scazut foarte mult, India nu renunta la acest teritoriu, printre altele si de teama contaminarii
secesiunilor. La rândul sau Pakistanul, cu toate ca, cel putin în prezent, nu are capacitatea de a-l
dobândi, urmareste întretinerea conflictului în scopul de a constrânge India la mari eforturi financiare
si, implicit, slabirea ei.

PANISMUL RELIGIOS
Între mai multele tipuri de panism (bazate pe comunitatea etnica, regionala, continentala, s.a.)
se înscrie si cel religios, fondat pe unitatea confesionala, facând, de regula, referire la un trecut care o
favorizeaza. Cele mai reprezentative de acest fel sunt, în prezent, panislamismul si panortodoxismul.
Panislamismul, numit în mod curent pur si simplu islamism, vizeaza refacerea si unitatea lumii
musulmane. Are o arie mai larga decât panarabismul, care este fondat pe principiul comunitatii etnice.
Or, dupa cum se stie, islamismul este astazi a doua religie din lume ca numar de adepti, dupa
crestinism, la aceasta contribuind si adeptii sai din tarile nearabe, exemple concludente fiind Indonezia
(87% din cei 225 milioane de locuitori ai tarii), Pakistan (96% din cei aproape 160 milioane de
locuitori), Bangladesh (88% din cei peste 140 milioane de locuitori), Nigeria (50% din 137 milioane
de locuitori), Iran (99% din cei aproape 70 milioane de locuitori), Turcia (97% din cei, de asemenea,
aproape 70 milioane de locuitori).
Panortodoxismul (unitatea tuturor ortodoxilor din lume, în principal din Europa) este vehiculat
mai ales de Rusia, tara cu cel mai mare numar de credinciosi, si de Serbia, în virtutea meritelor istorice
pe care si le aroga, si anume de a fi stopat o vreme expansiunea islamismului otoman. Daca luam în
consideratie datele referitoare la confesiunile religioase de la ultimele recensaminte din cele mai
populate tari ortodoxe, Rusia si Ucraina, ramânem dezamagiti de numarul celor care s-au declarat
ortodoxi: 35 milioane în Rusia (dupa alte surse chiar mai putin) si 15,5 milioane în Ucraina. Este
posibil ca numarul real sa fie mai mare având în vedere ca ultimul recensamânt în cele doua tari a fost
efectuat în perioada comunista (1989), când multi cetateni se declarau atei, fara sa fie în realitate. Ca
urmare, în mod paradoxal, a doua tara din lume ca numar de ortodoxi nu este una europeana, ci una
africana, respectiv Etiopia: Bioserica Ortodoxa Etiopiana are aproape 34 milioane de adepti (jumatate
din populatia totala de 67,8 milioane de locuitori). A treia tara este România, cu 19,8 milioane de
credinciosi la recensamântul din 1992 (86,8% din cei 22,81 milioane de locuitori).

51
 Unii analisti apreciaza ca, în baza religiei, Rusia se considera, nici mai mult nici mai putin,
decât mostenitoarea Imperiului Bizantin, ale carui frontiere doreste sa le refaca.

CARE ESTE VIITORUL RELIGIEI CA FACTOR GEOPOLITIC?

Analistii sunt împartiti în aceasta privinta. Unii, optimisti, apreciaza ca victoria democratiei si a
liberalismului politic anunta o era a pacii adevarate. Altii, în schimb, mai putin optimisti, vad în lumea
care urmeaza Razboiului Rece "eruptia haosului si aparitia unor conflicte generate de antagonismele
etnice si religioase, care profita de erodarea statului-natiune si de dezordinea strategica pentru
izbucniri ici si colo"16.
Între adeptii acestui al doilea scenariu, unii sunt, totusi, mai moderati apreciind ca, de pilda,
este tot mai greu de constituit miscari transnationale, purtatoare ale unor proiecte ce urmaresc
modificarea frontierelor, constituirea de noi state etc., referirile fiind cel mai adesea la miscarile
islamiste: "(...) unii actori sunt dezavantajati din punct de vedere structural si în special miscarile
islamiste, pentru ca ideologia lor vine de cele mai multe ori în contradictie cu ideologia dominanta din
Nord si, în acelasi timp, din cauza fortei prejudecatilor antimusulmane în societatile occidentale"17. În
categoria neoptimistilor se înscrie si Samuel Huntington, cu predictiile sale privind ciocnirea
civilizatiilor: "cele mai importante conflicte în viitor se vor produce de-a lungul liniilor de falie
culturale, ce separa aceste civilizatii între ele"18. Referindu-se la cele opt civilizatii majore identificate
de el (occidentala, confuciana, japoneza, islamica, hinduista, slav-ortodoxa, latinoamericana si,
posibil, africana), pune accentul, asa cum reiese si din clasificarea facuta, pe factorul religios în
privinta rupturii inevitabile ce va avea loc. Teoria sa a cazut rapid în desuetudine, chiar daca
evenimentele din 11 septembrie 2001 ar fi, potrivit unor analisti, cea mai buna dovada a predictiei lui
Huntington cu privire la renasterea conflictului între Islam si Occident.

CAP. V STATUL-NATIUNE ÎN ERA GLOBALIZARII

Din Antichitate si pâna în timpurile noastre, statul (cu forma particulara statul-natiune, mai ales
în ultimele doua secole) – ca institutie suprastructurala, instrument principal de organizare politica si
administrativa si de reglare a relatiilor politice dintre oameni – a reprezentat elementul esential în viata
interna si internationala. Întrucât în contextul accentuarii manifestarii globalizarii, multi analisti
vorbesc de diminuarea rolului statului-natiune, apreciem ca necesara realizarea unei analize în
domeniu, impunându-se, mai întâi, o "disecare" a fenomenului globalizarii.

GLOBALIZAREA ÎNTRE "DA" SI "NU"

Globalizarea – fenomen ambivalent
Din punct de vedere al perceptiei comune, obisnuite, globalizarea poate fi comparata cu starea
vremii. Parafrazându-l pe marele scriitor si umorist american Mark Twain, as spune „Toata lumea
vorbeste despre Globalizare, dar nimeni nu stie nimic despre ea!” (el se referea la starea vremii). "Ca
orice cuvânt datator de sperante - Dumnezeu, libertate, comunism, capitalism, etc. – si cuvântul
globalizare _ spune un analist contemporan1 _ poate fi comparat cu o scrisoare primita prin posta: nu
poti sti daca‚ în realitate, contine vesti bune sau proaste, pâna nu deschizi plicul. Simplul fapt ca este
promovata de potentatii planetei, ca este însotita de scenarii optimiste si de promisiuni implicite, nu
este suficient pentru a ne face sa acceptam globalizarea ca pe un panaceu".
Stadiul de dezvoltare la care a ajuns, în prezent, economia mondiala face ca aproape orice
studiu, lucrare sau articol pe teme economice, si nu numai, sa înceapa prin referiri la procesul actual al
globalizarii. În plus putem spune ca unul dintre cele mai controversate subiecte ale timpului prezent,
daca nu chiar cel mai controversat, este globalizarea. Acest cuvânt se afla, mai mult sau maiputin, pe
buzele tuturor, de la factorii politici de la cel mai înalt nivel pâna la omul de rând, uneori constient de
efectele acestui fenomen dar, de cele mai multe ori, utilizându-l în discutie doar ca pe un alt cuvânt la
moda.
Pentru prima data în istorie a luat nastere un sistem economic unic, raspândit peste tot în lume.
Pietele de pe fiecare continent interactioneaza în permanenta. Comunicatiile permit capitalului sa
raspunda instantaneu noilor oportunitati sau unor asteptari pesimiste. Instrumente sofisticate de credit
genereaza lichiditati fara precedent. Globalizarea a încurajat o explozie a bogatiei si un ritm al
progresului tehnologic pe care nici o epoca anterioara nu si le putea imagina.
Bazându-se pe nterdependenta, a contribuit la subminarea statului – natiune ca unic
determinant al bunastarii unei natiuni. Sau, altfel spus, productia este transfrontaliera, creditul este

52
international, iar piata globala. Deci acest fenomen nu se produce (nu se mai produce) între state si nu
mai este, asadar, international (cu alte state), ci pur si simplu "mondial" (cu toata lumea, cu toate
statele). Atotputernicul stat, despre care atât s-a vorbit, mai ales în ultimele doua secole, este unul
dintre actori, dar nu mai este actorul principal. Rezulta o evidenta reducere a autonomiei statului, desi,
cel putin deocamdata, acest lucru nu este foarte evident.
Prima întrebare, fireasca, ar fi care sunt aspectele vietii social-economice din zilele noastre care
reflecta existenta acestui proces, cunoasterea (sau cel putin enumerarea) acestor aspecte fiind
importanta pentru a putea raspunde la tema ce deriva din titlul capitolului. Dintre numeroasele aspecte,
sunt de mentionat:
_ Natura globala a stiintei si a tehnologiei: chiar daca sursele principale ale progresului tehnic sunt
concentrate în lumea dezvoltata, cercetarea stiintifica se bazeaza pe resurse globale, iar punerea în
aplicare a tehnologiei vizeaza scopuri globale.
_ Marketingul global: strategia de marketing a firmelor raspunde cerintelor globalizarii si promoveaza
acest proces: marci universale, "coca-colizarea" consumului, cultura publicitatii, care a devenit o
adevarata industrie, etc.
_ Sistemul financiar mondial: economia "simbolica" mondiala se bazeaza pe o retea care implica, la
scara globala, institutiile bancare si agentii pietii de capital, organisme de reglementare nationale,
organisme financiare internationale etc.
_ Infrastructura de comunicatii: progresul tehnic a permis perfectionarea sistemelor de comunicatii
materiale (transporturi), realizarea unei acoperiri mass-media la scara mondiala (de exemplu, postul
american de televiziune CNN, în ultima vreme fiind pe cale de a atinge un statut similar si Fox, tot
american) si, mai ales, instituirea unei retele globale de transmitere / receptie a informatiilor (de
exemplu, INTERNET); CNN-ul, de pilda, este de multa vreme unicul post TV din lume care este
prezent în orice colt al planetei si care, fara sa vrea, îi "modeleaza" pe toti cei care îl urmaresc.
_ Cadrul institutional mondial: o serie de organizatii de natura guvernamentala (în primul rând chiar
ONU) sau neguvernamentala (ONG-urile) promoveaza dezbaterile si actiunile care privesc
problematica globala: poluarea, criminalitatea, subdezvoltarea etc.

Exista o inevitabilitate a globalizarii?

Un raspuns interesant l-a dat unul dintre cei mai obiectivi analisti ai fenomenului, britanicul
Paul Marc-Henry: "Iata de ce am vorbit despre inevitabilitatea globalizarii. E cu noi. Nu putem face
nimic. N-o sa ne retragem din piata mondiala. N-o sa taiem linia de telefon, n-o sa ne întrerupem
transferul banilor. Nu e posibil. Albania a încercat sa faca acest lucru o data si n-a mers"2. (Se refera,
evident, la Albania comunista. Avem însa si un exemplu mai recent, cel al Chinei, care a dorit sa
„controleze” utilizarea INTERNET-ului, dar n-a reusit).
O pozitie interesanta are Jeronimo Moscardo, fost ambasador al Braziliei la Bucuresti,
personalitate culturala marcanta a timpurilor noastre: "Majoritatea guvernelor par sa fie interesate si
implicate în fenomenul globalizarii. Cu toate acestea nu se percepe un entuziasm si din partea
popoarelor, a cetatenilor, barbati si femei (...). Cui sa atribuim aceasta atitudine a popoarelor? Sa fie
lipsa de propaganda sau, în realitate, cetateanul, în întelepciunea sa istorica, întelege ca Guvernele sunt
prinse în acest model prin obligatie, si nu prin devotiune? Se vorbeste de necesitatea pietei si nu a
natiunii, de consumator si nu de cetateni. Nu ne dedicam, oare, în mod excesiv constructiei materiale
si uitam dimensiunea culturala, etnica si institutionala în arhitectura globalizarii?.
Si înca o apreciere transanta a domnului Jeronimo Moscardo: "Globalizarea a aparut
supranational în defavoarea nationalului. Este momentul, acum, sa dislocam centrul atentiei catre
persoana umana, catre cetatean – si nu doar catre consumator -, ca protagonist central al procesului
globalizator. Este necesar, de asemenea, sa mutam atentia de la scenariile în care are loc globalizarea,
trecând de la ideile de tara, de stat, catre cea de oras, facând din acesta din urma scena principala a
dramei globalizationale. În realitate Statul este o abstractiune, într-un anume sens nimeni nu traieste
într-un stat. Persoana traieste si convietuieste în oras, pe strada, în cartier"4.

Globalizarea – proces malefic sau benefic?

Asadar, globalizarea este un proces negativ sau pozitiv?
De regula, criticii globalizarii spun ca aceasta este un proces pozitiv doar pentru NORDUL
puternic si dezvoltat, si negativ pentru SUDUL sarac. Mai mult, ca aceasta n-ar reprezenta altceva

53
decât o continuare a sistemului imperialist al secolului al XIX-lea si începutul secolului XX sub o falsa
fatada de democratie liberala si piete libere.
Proces malefic:
_ nesiguranta locului de munca;
_ subminarea sindicatelor;
_ cresterea inegalitatii veniturilor (persoanele cu un grad foarte ridicat de calificare sunt
cautate si câstiga mult mai bine decât celelalte categorii);
_ contracte de munca nesigure datorita relocalizarii corporatiilor sau a filialelor acestora;
_ dezastrele ecologice datorate sporirii productiei si localizarii ei în tari în dezvoltare;
_ accentuarea traficului cu arme, droguri etc.; se apreciaza ca cifra de afaceri cu droguri o
depaseste pe cea din industria petrolului!;
_ terorismul.
Proces benefic:
_ SUDUL, sau cel putin anumita tari din SUD au mult de câstigat din accesul sporit la pietele din
NORD;
_ reducerea somajului, inflatiei etc. datorita (re)locarii industriilor în tari din SUD;
_ desfiintarea industriilor demodate si înlocuirea lor cu unele noi, profitabile.

Au aparut chiar miscari antiglobalizare, care, în ultimii 10-12 ani, s-au manifestat puternic si
chiar violent (Seattle, 1999, Genova, 2002 s.a.). Procesul globalizarii constituie, de fapt, obiectul unor
critici de natura diversa:
 Biserica (Religiile) reactioneaza împotriva unei ideologii universaliste pe care nu o domina, ba
chiar mai mult o depaseste (sa nu uitam ca toate religiile vor/tind sa fie „universale”, asadar
globale).
 Nationalistii se tem de pierderea suveranitatii statului în favoarea unor entitati politice
superioare sau oculte.
 Sindicatele îsi vad amenintata pozitia si flutura spectrul perpetuarii somajului.
 Miscarile ecologiste considera globalizarea drept un risc la adresa echilibrului planetei.

STN-urile - piloni ai globalizarii

Se apreciaza ca principalele procese care mentin tendinta globalizarii se manifesta în domeniul
productiei si serviciilor (în principal financiare), iar forta promotoare fundamentala este societatea
multinationala sau transnationala (STN-ul).
Transnationalele reprezinta una din principalele forte ale mondializarii vietii economice.
Strategia lor a fost, în ultimele decenii, foarte buna, cel putin în ceea ce le priveste: valorificarea
superioara a oportunitatilor oferite de spatiul economic global. Practic, acestea au trecut, înca din anii
'60-'70 ai secolului trecut la strategia de rationalizare a productiei, vizând în principal exploatarea
diferentialului de costuri (manopera, resurse primare etc.) în zonele de implantare: localizarea
productiei în tari în dezvoltare cu disponibilitati de materii prime si forta de munca ieftina sau în
tari/zone care ofera o piata sigura de desfacere a produselor.
În plus, începând cu anii '80, strategiile lor s-au diversificat, au aparut strategii globale de
afaceri (marile firme – practic STN-uri – se pun de acord si fac aliante strategice si cooperari
internationale).
În ultima vreme asistam la suprematia companiilor transnationale. Este semnificativ, în acest
sens, faptul ca, înca în urma cu mai bine de cinci ani, mai putin de 50 de STN-uri controlau peste 40%
din comertul mondial. Astfel de companii controleaza în fapt toate aspectele legate de finantare,
cercetare-dezvoltare, productie, marketing, management etc., toate acestea fiind coordonate global,
peste puterile si, uneori, peste interesele statului national. Dar iata si alte cifre (statisticile se refera, de
regula, la anii 1995-2000) care ne arata ca puterea economica, si nu numai, a STN-urilor este
impresionanta:
 Productia internationala realizata, în prezent, de cele peste 60 000 de STN-uri (având nu mai
putin de 820 000 de filiale în strainatate) cuprinde toate tarile si domeniile de activitate. (Nota:
în aceasta categorie nu au fost incluse firmele din domeniul financiar-bancar si al asigurarilor,
evaluate separat în statistici).

54
  Vânzarile globale ale STN-urilor reprezinta mai mult decât dublul exporturilor mondiale. Ele
controleaza circa 40% din totalul activelor sectorului privat existente la nivel mondial si
contabilizeaza o treime din bunurile produse în întreaga economie mondiala.
 Un numar relativ mare de corporatii au vânzari anuale de bunuri si servicii care depasesc 100
md $, cum sunt Mitsubishi (Japonia), Exxon, General Motors, Ford, IBM, Mobil (SUA), Royal
Dutch Shell (Olanda si Marea Britanie), Daimler-Chrysler (Germania - SUA).
 Volumul cifrei de afaceri al unor corporatii depaseste PIB-ul multor state cu economii
avansate. General Motors are vânzari mai mari decât PIB-ul Danemarcei, Ford – decât
Norvegia, Exxon – decât R. Africa de Sud, Royal Dutch Shell – decât Turcia.
 Primele 100 de STN-uri ca cifra de afaceri îsi au sediul central într-o tara dezvoltata din punct
de vedere economic, 89 dintre acestea apartinând triadei SUA - Japonia - Uniunea Europeana.
Pentru a întelege mai bine adevarata „pânza de paianjen” care este un STN, amintesc urmatorul
caz mentionat în literatura de specialitate: când cineva achizitioneaza, cu 20 000 $, un
autoturism considerat un produs american, fabricat de o companie americana (precum un
„Pontiac” de la General Motors) sunt putine sanse ca aceasta persoana (cumparatorul) sa stie
unde pleaca (ajung) banii pe care i-a dat – 6 000 $ merg în Coreea de Sud (pentru operatiuni de
rutina si cele de asamblare), 3 000 $ în Japonia (pentru componentele principale – motor,
planetare, componente electronice), 1 500 $ în Germania (pentru design), 800 $ în Taiwan,
Singapore si Japonia (mentru micile componente), 500 $ în Marea Britanie (pentru serviciile de
reclama si marketing) si circa 1 000 $ în Irlanda si Barbados (pentru prelucrarea datelor). Un
analist al fenomenului globalizarii a gasit, pe spatele unei piese de calculator, urmatoarea
inscriptie: "Aceasta componenta a fost produsa în Malaysia, Singapore, Filipine, China, Mexic,
Germania, SUA, Thailanda, Canada si Japonia. A fost produsa în atât de multe locuri diferite,
încât nu putem specifica o tara de origine".

SLABIREA PUTERII STATULUI – NATIUNE

Toate studiile si cartile închinate fenomenului globalizarii amintesc de slabirea puterii statului
– natiune sau difuziunea autoritatii statului, dar mai niciunul/niciuna nu expliciteaza acest lucru.
Slabirea autoritatii tuturor guvernelor pe care o resimtim în prezent se datoreaza schimburilor
tehnologice si financiare si integrarii accelerate a economiilor nationale într-o singura economie de
piata globala (acestia fiind factorii fundamentali ai globalizarii). Dar, de fapt, înainte de aceasta,
tocmai nereusita guvernelor a fost cauza liberalizarii pietelor.
Voit sau nevoit, guvernele care esuasera în încercarea de a guverna economia nationala, de a
mentine scazuta rata somajului si de a sustine cresterea economica, de a reduce deficitul în balantele
de plati cu alte state, de a controla rata dobânzii sau cursurile de schimb valutar, si-au deschis pietele
nationale, cedând astfel presiunilor facute de organismele financiare internationale.
Nu întâmplator, unul dintre cei mai buni analisti ai fenomenului globalizarii, britanica Susan
Strange, si-a intitulat una dintre ultimele carti Retragerea statului.
Statul, practic, asigura un cadru de drepturi si îndatoriri legale, înlauntrul carora însa altii
influenteaza din ce în ce mai mult rezultatele. Sau, cum foarte plastic si semnificativ, spune aceeasi
Susan Strange: „statele pot sa fie, foarte bine, arena, scena sau cupola circului sub care se joaca, dar
asta nu înseamna ca ele mai sunt si actori principali”.
În concluzie, statele nu mai sunt singurii „actori” pe scena relatiilor internationale si, uneori,
nici macar cei mai importanti. Statele nu mai sunt nici actori omogeni. Ele nu mai reprezinta, de cele
mai multe ori, un front unit, bazat pe un consens în cadrul interesului national. Ele negociaza cu alte
guverne si, în acelasi timp sau mai ales, pe plan intern cu constituentii lor sociali, pentru a ramâne la
putere. Ca urmare, guvernele care au pozitie interna slaba nu pot actiona la fel de decisiv, pe plan
extern, precum un guvern solid. Pozitiile statelor în negocierile internationale pot fi determinate, în
mare masura, de echilibrul fortelor politice din interiorul tarii.
Faptul ca autoritatea statului trece print-o perioada de difuziune nu este nou. Sa nu uitam ca
natura statului a fost supusa schimbarii cu ocazia marilor revolutii sociale sau a razboaielor, de
exemplu. Elementul de noutate este acela ca într-o perioada relativ scurta de timp (20-30 de ani),
majoritatea covârsitoare a statelor trece, în acelasi timp, prin acelasi fel de schimbari substantiale.

55
Mai înainte amintita Susan Strange a identificat patru ipoteze majore care sustin afirmatia ca STN-
urile si nu statele au ajuns sa joace rolul principal în determinarea a cine-ia-ce în sistemul mondial.
Who-gets-what în engleza (cine-ia-ce, în româna) este echivalentul modului în care se produce si
repartizeaza / distribuie bogatia.
Prima ipoteza: statele si-au retras în mod colectiv trecuta lor participare la proprietatea si
controlul asupra industriei, serviciilor si comertului, si chiar asupra îndrumarii cercetarii si inovatiei în
tehnologie. Decizia în legatura cu ce este produs, cum, de catre cine si unde, se îndeparteaza tot mai
mult de stat, apropiindu-se de STN (Nota: sa ne amintim ca aceste prerogative erau caracteristice
statului comunist, ba chiar exacerbate).
A doua ipoteza, privitor la rolul semnificativ jucat de companiile transnationale în structurile
de putere, spune ca investitiile facute de ele au contribuit mai mult decât programele organizatiilor
internationale (finantate de state) la integrarea economiilor tarilor (în curs) de dezvoltare în reteaua
economiei mondiale, la dezvoltarea acestor state si la cresterea nivelului de trai al locuitorilor lor. Si
aceasta gratie în primul rând ISD-urilor (Investitiilor Straine Directe). Exemplul cel mai graitor îl
constituie spectaculoasa crestere economica a tarilor din Asia de Sud-Est ("tigrii" si "leii" asiatici).
Asadar rolul benefic pentru economiile-gazda. Muncitorul de azi din Malaysia, de pilda, o duce
mult mai bine si are perspective mai bune de viitor decât parintii sai. Lui si, mai ales, copiilor sai le
sunt deschise noi perspective profesionale.

A treia ipoteza: în extrem de importanta zona a relatiilor management – angajati, STN-urile au

ajuns sa preia de la guverne rolul principal în rezolvarea sau cel putin supravegherea conflictelor de
interese. Se impune, aici, o nuantare. Multa vreme, în tarile occidentale se considera ca protectia
muncitorilor (a angajatilor) în fata patronilor este o responsabilitate principala a statului modern. Sa ne
amintim, în acest context, de politica New Deal, lansata de presedintele american Rooselvelt, care a
dus la reglementari nationale stricte, garantând drepturile muncitorilor de a se organiza în scopul
apararii intereselor lor si a veniturilor.
De asemenea, în Japonia si multe tari occcidentale, statul a initiat si supervizat întelegeri de tip
corporatist, prin care interesele muncitorilor (angajatilor) erau reconciliate cu cele ale patronatului si
investitorilor si cu strategiile generale ale guvernului. Astazi situatia s-a schimbat. Din ce în ce mai
multe întelegeri în aceasta directie se fac în interiorul firmei. Statul, practic, si daca ar vrea, nu prea
mai poate rezolva mare lucru (Nota: la noi, oamenii înca mai cred ca Presedintele ori Guvernul trebuie
sa intervina oricum si oricând în conflictele de munca).
A patra ipoteza: firmele transnationale, prin internalizarea pietei, escamoteaza politicile de
impozitare, precum si de alta natura ale statelor. Or, dupa cum se stie, impozitarea este punctul cel mai
direct de interventie dintre guvern si cetateni, dintre stat si economie.
De altfel, înca din cele mai vechi timpuri conducatorii (guvernantii) au cautat modalitati prin
care sa-i faca pe cetateni sa platesca pentru costurile guvernarii, iar acestia, la rândul lor, au încercat –
si nu de putine ori au si reusit! – sa evite sa fie impozitati. La fel si STN-urile.
Multa vreme puterea companiilor transnationale s-a limitat la actiuni indirecte, informale,
discrete. În ultimul timp, influenta lor se institutionalizeaza prin legitimare oficiala sau se exercita, tot
mai mult, în sfera actiunii directe, deschise. Americanii au fost primii care, în delegatiile
guvernamentale pentru negocierile purtate în cadrul GATT (Acordul General pentru Tarife siComert)
si al succesorului sau, OMC (Organizatia Mondiala a Comertului, 1995), apoi si în alte cazuri, au
inclus reprezentanti ai marilor corporatii.

Statul-natiune si structurile euro-atlantice

Încercam, în cele ce urmeaza, sa prezentam, pe scurt, "soarta" statului-natiune în doua dintre
cele mai reprezentative blocuri militare (NATO) si economice (Uniunea Europeana) din lume, în
prezent, cu relevarea perspectivelor pe termen scurt si mediu.

Uniunea Europeana
Integrarea europeana, proces cu o dinamica specifica, nu poate fi disociat de fenomene mai
cuprinzatoare, între care în primul rând globalizarea: mondializarea schimburilor, intensificarea
competitiei între industrii, între servicii, globalizarea retelelor financiare etc. În acest mediu în
continua schimbare, procesul integrationist european poate fi considerat ca o adoptare a statelor

56
membre la o noua realitate: acceptarea punerii în comun a suveranitatii pentru a atinge, la un nivel
superior – cel al Uniunii – o mai mare independenta si o marja mai larga de actiune.
Constructia europeana nu desfiinteaza statul-natiune, dar cere din partea acestuia o examinare
în profunzime a statutului si rolului sau. Pentru statele-natiune europene, aceasta este o încercare
dificila, care pune în discutie toate echilibrele: între interior si exterior, între centru si periferie, între
stat si societate.
Uniunea Europeana a dobândit un potential considerabil. Cu o populatie de circa 380 milioane
de locuitori (în 2004), este în prezent cea mai mare putere comerciala a lumii si a doua mare putere
industriala si ca volum total al PIB-ului, dupa SUA (în ultimii doi ani, 2004-2005, se apreciaza ca a
egalat SUA). Detine peste 20% din comertul mondial, exporta cu 60% mai mult decât SUA si de doua
ori mai mult decât Japonia (aceasta ocupând locul 2 pe Glob ca volum al PIB-ului).
Importul se situeaza la acelasi nivel cu SUA si este de trei ori mai mare ca al Japoniei. Cu toate
ca trece printr-o criza economica puternica si nu s-au gasit, înca, solutii asupra multor probleme de
natura economica si sociala sau în materie de aparare, politica externa si de securitate comuna, UE
poate fi considerata un model de cooperare între state, o organizatie în care interesul national se
îmbina armonios cu intersul comunitar, un model de sistem democratic international
„autotransformabil”, un model economic si politic deschis, care si-a demonstrat capacitatea de a
furniza stabilitate social-politica si resurse pentru a asigura cetatenilor europeni un standard de viata
civilizat.
În Europa se observa doua megatendinte contradictorii: pe de o parte o aprofundare a integrarii,
determinata tocmai de fenomenul globalizarii si în special de integrarea pietelor financiare, iar pe de
alta parte o accentuare a promovarii intereselor nationale.
Daca integrarea pietelor, deci dimensiunea economico-financiara care dilueaza semnificativ
suveranitatile, este mai usor digerabila, în schimb renuntarea, chiar si partiala, la deciziile nationale
privind securitatea si politica externa, sunt mult mai greu de acceptat. Acest fapt creeaza, de altfel,
dificultati suplimentare în realizarea unei politici de aparare si securitate comune.
Facând speculatii, am putea spune ca si acesta este tot un efect al globalizarii: fiind înca
perceputa la nivel economic, aceasta a impus sau a accelerat concertarea fortelor economice.
Din punct de vedere metodologic, în trecerea analizei de la economia nationala la economia
globala, pentru a micsora aceasta distanta este nevoie de un element intermediar. Economia nationala,
desi ramâne unitatea clasica de analiza a economiei politice, nu mai este pe depli n relevanta atunci
când lucrurile sunt privite în context regional.
Pietele olandeza, daneza – si enumerarile ar putea continua – nu mai au relevanta ca unitati de
analiza economica, daca nu sunt integrate "pietii europene". Pietele daneza, olandeza nu (mai) exista.
Exista doar piata unica europeana! De aceea, apreciaza specialistii, "între economia nationala si
economia globala elementul (veriga) de analiza intermediara o constituie uniunea comerciala (blocul
comercial), care realizeaza o integrare la nivel regional a economiilor nationale dintr-o anumita arie.
Piata globala este constituita din agregatul blocurilor comerciale (pietele regionale). Uniunea
Europeana, ASEAN, NAFTA sunt câteva exemple de astfel de blocuri comerciale, cu un grad mai
ridicat sau mai scazut de integrare regionala"6. Realizarea unor asocieri regionale din ratiuni
economico-comerciale este specifica anilor ’60-’70 (crearea Pietei Comune) în Europa si anilor ’80 în
Asia de Sud-Est ("tigrii" si "leii" asiatici).
Dupa încetarea Razboiului Rece, în Europa tendinta este aceea a depasirii stadiului integrarii
pe baze pur comerciale si trecerea la crearea unui fundament politic pentru întocmirile cu baza
economica de pâna acum. Tratatul de la Maastricht este acela care încearca sa creeze puntea de
legatura între Europa economica (reala) si Europa politica (virtuala). La mijloc se afla statul national.
Economic, conditiile pentru a largi si adânci integrarea sunt dintre cele mai propice.
Cultural însa, natiunile europene îsi reafirma identitatea. Competitia economica globala –
mereu ajungem la globalizare ! – preseaza asupra unificarii europene. Ca urmare, politic, elitele
nationale europene sunt puse în fata unei mari provocari. Si aceasta deoarece aspectele politice sunt
cel mai dificil de gestionat, întrucât aduc atingere notiunilor de stat, suveranitate, reprezentativitate etc.
Din punct de vedere politic, pe fondul procesului de integrare, statul national este supus unor
presiuni crescânde, el se redefineste, Europa luând din nou initiativa în acest sens. Expresia tuturor
acestor tensiuni si tendinte este, de fapt, transferata proceselor de regionalizare.

NATO

57
 Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord este, evident, cel mai important pact militar de
pe Glob.
Disparitia, în 1989, din mediul de securitate international a Tratatului de la Varsovia si,
respectiv, a Uniunii Sovietice, în 1991, ca actor real, a însemnat aparent pentru NATO pierderea
principalei ratiuni de a fi, organizatia cunoscând în perioada imediat urmatoare o anumita criza
identitara.
Pe lânga vocile rusesti care clamau ca mentinerea NATO ar fi semnul unei continuari a
Razboiului Rece cu Federatia Rusa, ca mostenitoare a URSS, au existat chiar si analisti si oameni
politici occidentali care au considerat ca organizatia si-a îndeplinit scopurile primordiale pentru care a
fost creata, si prin urmare ar trebui desfiintata. Între acestia, chiar Secretarul de Stat american din acea
perioada, Warren Cristopher, pleda în acest sens, subliniind ca interesul strategic american ar trebui
schimbat de la scena euro-atlantica la Asia-Pacific. Era clar ca se impunea initierea unei reformulari si
reconceptualizari a organizatiei.
Principalul avantaj al sistemului bipolar consta în stabilitate si predictibilitate. În schimb, în
noul context, riscurile potentiale la adresa securitatii internationale vor fi non-traditionale, mai putin
previzibile si mai greu de gestionat.
Ca urmare, se impunea o schimbare a doctrinei militare a statelor membre, precum si a
strategiei militare a Aliantei. "Alianta – afirma analistul Lawrence S Kaplan – s-a dezvoltat în ceva
mult mai profund decât prevedea misiunea sa initiala de aparare colectiva. Ea a supravietuit
prefacerilor din anii '90 si si-a demonstrat capacitatea de a se reinventa pentru a face fata provocarilor
noului secol".
Ca si Uniunea Europeana a avut, mai întâi, retineri, dupa evenimentele din Europa Centrala si
de Est de la granita ultimelor decenii ale secolului XX. A cunoscut o extindere limitata abia în 1997,
cu ocazia summit-ului de la Madrid, când au fost invitate sa se alature Aliantei trei state: Cehia,
Polonia si Ungaria.
În schimb, cinci ani mai târziu (summit-ul de la Praga din noiembrie 2002), în ciuda vehicularii
o vreme (mai ales în anii 1997-2001) a ideii de extindere tot limitata, NATO a cunoscut cea mai
substantiala largire, fiind invitate nu mai putin de sapte state: România (pe care analistii o lasau de
regula în afara Aliantei, în perioada amintita), trei state foste membre ale Uniunii Sovietice (Estonia,
Letonia si Lituania) -o premiera în domeniu-, Bulgaria, Slovacia si Slovenia. "Putem spune cu deplina
convingere – a declarat, cu aceasta ocazie, lordul George Robertson, secretarul general NATO – ca va
creste puterea, coeziunea si vitalitatea NATO si ca nu este îndreptata împotriva nici unui interes al
tarilor partenere. Este o decizie cruciala si importanta, la care aliatii au ajuns în ultimele luni". Lordul
Robertson se referea, de fapt, la Rusia, când vorbea despre "tarile partenere", cu care NATO are unele
structuri comune.
Mentinerea NATO – apreciaza cunoscutul analist politic Zbigniew Brzezinski8 – este vitala
pentru conexiunea transatlantica, dar, în acelasi timp, un rol mai mare de decizie si implicare acordat
statelor europene si în special Frantei ar sluji mai bine scopului de autodefinire a Europei; desi aceste
consideratii au fost facute în urma cu sase ani (în lucrarea "Marea tabla de sah"), spinoasa problema
"Franta" a ramas nerezolvata (dupa cum se stie, Franta nu mai participa activ la structurile NATO,
conditionând aceasta de acordarea comenzii flancului sudic)îsi continua demonstratia Brzezinski –
dilema centrala a politicii americane va continua sa fie cum va fi momita aceasta sa se integreze mai
profund politic si militar fara a compromite prin aceasta legatura americano-germana, iar în ceea ce
priveste Germania dilema consta în aceea cum poate fi exploatata încrederea SUA în rolul conducator
al Germaniei într-o Europa atlanticista fara a trezi neliniste în Franta, în Marea Britanie, ca si în alte
state europene". Aparent aceste lucruri nu au legatura cu tema în dezbatere.
Sa nu uitam însa ca, dincolo de apartenenta celor trei tari mentionate (Germania, Franta, Marea
Britanie) atât la Uniunea Europeana, cât si la NATO, ele se înscriu între cele mai dezvoltate state ale
lumii si loc de domiciliere a unora dintre cele mai importante societati transnationale si, totodata, au
viziuni diferite privind viitorul Uniunii Europene si NATO, viziuni ce deriva si din modul în care vad
pastrarea rolului statului-natiune.
Si înca o apreciere a aceluiasi analist: "scopul geopolitic central al Americii în Europa poate fi
rezumat foarte simplu: este acela de a consolida printr-un parteneriat transatlantic veritabil capul de
pod al SUA pe continentul eurasiatic, astfel încât o Europa în curs de largire sa poata deveni o
trambulina mai viabila pentru proiectarea în Eurasia a ordinii internationale democratice si de
cooperare".

58
 Asadar, în viziunea analistilor si politicienilor americani, Europa (practic Uniunea Europeana)
este vazuta ca principalul cap de pod geopolitic al SUA în Eurasia, miza geostrategica a Americii pe
continentul european fiind enorma. Spre deosebire de legaturile Americii cu Japonia, alianta atlantica
întareste influenta politica si puterea militara americana în mod direct asupra zonei continentale a
Eurasiei.
În stadiul actual al relatiilor dintre America si Europa, când natiunile europene aliate înca depind
foarte mult de protectia SUA în materie de securitate, orice extindere a sferei Europei devine automat
si o extindere a sferei de influenta directa a Americii. Si invers, fara legaturi transatlantice strânse,
întâietatea Americii în Europa s-ar estompa. Trebuie sa facem o precizare. De regula atunci când
vorbesc de "întarirea" Europei, analistii americani se refera, de fapt, la NATO, nu si la Uniunea
Europeana. Nici chiar Zbigniew Brzezinski nu vede altfel lucrurile, trei ani dupa publicarea cunoscutei
carti ("Marea tabla de sah") manifestându-se deschis, într-un articol, împotriva accentuarii caracterului
politic al Uniunii Europene, etichetând cunoscuta asociatie regionala drept "Uniunea Europeana SA" .

ROLUL G7 / G8 PE SCENA GEOPOLITICA

Din G7 (Grupul celor mai industrializate sapte tari), devenit între timp G8 (ca urmare a
acceptarii Rusiei ca membru cu drepturi depline), numai doua tari nu fac parte din vreo structura euro-
atlantica, respectiv Japonia si Rusia; SUA si Canada fac parte din NATO. Când se vorbeste de G7 /
G8, în mod frecvent se aplica sintagma «guvernarea globala».
Accentuarea procesului de globalizare necesita eforturi de a gasi solutii pentru un management
viabil al noului sistem al relatiilor internationale. Întrucât încercarile de a realiza acest management
prin diverse aranjamente la nivelul statelor natiune sau la nivel regional au esuat, se pare ca cea mai
buna solutie este exercitarea unei guvernari la nivel global.
Desigur se poate vorbi despre încercari de exercitare a guvernarii globale pe tot parcursul
secolului XX, începând cu Liga Natiunilor, însa precipitarea evenimentelor politice de la sfârsitul
mileniului al II-lea a determinat o acutizare a necesitatii de a gasi cea mai buna formula pentru
exercitarea acestei functii.
Sfârsitul Razboiului Rece a dus, dupa cum se stie, la eliminarea divizarii sistemului global între
Occidentul democratic, Estul comunist si Sudul nealiniat si la aparitia unei cerinte de securitate umana
transnationala de tip nou, umanitatea nemaifiind satisfacuta de securitatea statului national. În acest
context, se pare, potrivit anumitor analisti, ca preocuparea de a gasi cea mai buna formula de
management al unui sistem international globalizat cade în sarcina G7/G8 (SUA, Canada, Japonia,
Franta, Germania, Italia, Marea Britanie si Rusia).
Distributia geografica a "celor mai industrializate" tari ale lumii scoate în evidenta NORDUL
dezvoltat, unde sunt situate toate tarile membre G8, în timp ce SUDUL nu are nici un reprezentant în
acest "club". În legatura cu acest grad al reprezentativitatii mondiale se aud din ce în ce mai multe voci
care pretind dreptul de a avea loc la masa celor "care decid destinul lumii".
Desi relativ bine reprezentata, nici chiar Europa unita nu este multumita de excluderea altor tari
membre UE, precum Italia, Spania s.a., care prezinta un grad relativ asemanator al dezvoltarii
economice si industriale. De asemenea tari precum China si India doresc un loc în cadrul grupului, în
virtutea cel putin a ponderii populatiei în totalul mondial (împreuna mai mult de o treime din populatia
planetei), daca nu si în privinta contributiei în anumite domenii economice, dar posibilitatea acceptarii
lor reprezinta un adevarat "tabu".
Forta economica a Grupului este uriasa. Este suficient sa mentionam ca, desi reprezinta mai
putin de 1/7 din populatia mondiala (mai exact 13,9%), asigura mai mult de 2/3 din PIB-ul mondial
(67,5%); chiar si fara Rusia, asigura usor peste doua treimi din PIB-ul planetei (66,7%).
Ca un paradox, desi sunt numite cele mai „industrializate” tari ale lumii, industria nu participa
decât cu circa 30% la formarea PIB-ului, cea mai mare pondere având-o sectorul tertiar (peste 65% în
toate tarile membre, mai putin Rusia, în care se apropie totusi de 60%). As mai aminti doar înca un alt
element al fortei grupului G8: cele opt tari detin aproape 50% din voturile Bancii Mondiale si ale FMI

59
(mai exact 42,97% si, respectiv, 45,71%), putând astfel, practic, sa controleze agenda acestor
organisme si politicile adoptate. Numai SUA detin peste 15% din voturile ambelor organizatii (16,44%
si, respectiv, 17,11%) si, daca amintim faptul ca orice modificare a mandatului sau structurii
institutiilor în cauza necesita 85% din voturi, rezulta ca marea superputere poate aplica reforme în mod
unilateral în acestea.

CAP. VIII ROMÂNIA ÎN CONTEXT GEOPOLITIC EUROPEAN SI MONDIAL

POZITIA GEOPOLITICA A ROMÂNIEI ÎN DECURSUL TIMPULUI

Desi cu totii o cunoastem sau o intuim, pozitia geografica a tarii noastre este interpretata în fel
si chip. Uneori din necunoastere, alteori din rea vointa. Noi spunem, si credem, ca România este o tara
din Europa Centrala. Si, totodata, aflata în nordul Peninsulei Balcanice, deci nu în cadrul Balcanilor.
Fac aceasta subliniere nu pentru a marca distantarea de "butoiul cu pulbere al Europei", renume
confirmat, din pacate, de evenimentele din acest ultim deceniu al secolului XX, ci pentru ca, dupa cum
se va vedea, chiar asa stau lucrurile din punct de vedere geografic, si nu numai.
În perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, pâna recent de altfel, România a fost
plasata în Europa de Est, aceasta fiind însa o pozitie geopolitica, referitoare la tarile comuniste
europene, si nu una geografica. Însusi Departamentul de Stat al S.U.A. a dat, la începutul anului 1994,
o declaratie prin care preciza recunoasterea faptului ca "România nu este o tara din Europa de Est".
În decursul timpului, România a fost considerata fie tara balcanica (deci parte a Peninsulei
Balcanice), fie tara est-europeana (acum se cunoaste si, dupa cum am vazut, se si recunoaste faptul ca
Europa de Est a avut, de fapt, conotatii politice, desemnând tarile comuniste europene), fie central-
europeana (dar, în acest caz, cu mai multe nuante, destul de diferite una de alta) ori, mai recent, ca
facând parte din Europa mediana.
Din pacate, în ciuda evidentei, zicem noi, chiar si în zilele noastre o serie de publicatii, inclusiv
din tari latine, trateaza România la capitolul tari balcanice si, deci, o plaseaza în Balcani.
De exemplu, un anuar econmic si geopolitic lansat în urma cu circa 20 de ani, având o
circulatie internationala tot mai extinsa, si anume L`État du monde (publicat de Éditions La
Découverte din Paris). În editia 1997, de pilda, tara noastra este tratata la capitolul Balkans (paginile
595-606), împreuna cu Albania, Bulgaria, Bosnia si Hertegovina, Macedonia, Croatia, Slovenia,
Iugoslavia (în anuar se vorbeste, înca de atunci, de Serbia-Muntenegru).
La întrebarea de ce dintre tarile balcanice lipsesc în enumerarea de mai sus Grecia si Turcia
(ultima gratie partii sale europene), acestea fiind tratate separat într-o alta grupare, respectiv la
Mediterana Estica, autorii respectivi precizeaza ca: din "motive de vecinatate, dezvoltare culturala si
civilizatie comune…".
Ceea ce noi consideram a fi mai mult decât firesc, si anume apartenenta României la Europa
Centrala, nu este vazut de toata lumea asa. Mai întâi este de amintit ca acela care a definit cel mai bine
notiunea de Europa Centrala a fost un cunoscut geograf francez, Emmanuel de Mortonne, un excelent
cunoscator al tarii noastre, un om care a facut atât de mult bine României, dar al carui nume nu-l
poarta, dupa cunostinta mea, din pacate, nici o strada din orasele noastre, desi ar merita sa-l vedem pe
zidurile unora dintre cele mai mari bulevarde din Bucuresti si din toate marile asezari urbane, mai ales
în Ardeal.
Trebuie, de asemenea, mentionat, un alt geograf francez, Jacques Ancel, astazi mai putin
cunoscut dar care, între cele doua razboaie mondiale, era un nume de notorietate. Ei bine, acesta, într-o
lucrare aparuta în 1930 si intitulata Peuples et Nations de Balkans, vorbind despre granitele
Peninsulei balcanice, spunea: „se considera uneori Dunarea ca limita nordica a Peninsulei Balcanice.
Dar Dunarea mijlocie n-a fost niciodata o granita (…) Dunarea nu separa, ci uneste tinuturile
românesti cu cele balcanice”. În schimb, sase ani mai târziu, în lucrarea Manuel géographiphique de
politique européenne, tome I, L`Europe Centrale, acelasi J. Ancel revine si situeaza România în
Europa Centrala, stabilind ca limita sudica pentru aceasta regiune a Europei tocmai marele fluviu.
Dar cel care a definit cel mai bine, si cu adevarat stiintific – si nu sentimental, cum am putea fi
acuzati noi, românii – notiunea de Europa Centrala, a fost marele geograf francez Emmanuel de
Martonne. Cea mai convingatoare argumentare o face în volumul al IV-lea, intitulat L`Europe
Centrale, din tratatul Géographie universelle (Paris, 1934). Acest termen trebuie folosit, spunea de

60
Martonne, pentru a marca pozitia de mijloc pe care o ocupa tarile considerate a se afla între Europa
Occidentala, „mai articulata”, si Europa Orientala, „mai compacta”.
Asadar, era vorba de situarea între o Europa a peninsulelor, golfurilor si marilor si o Europa a
câmpiilor nesfârsite. De Martonne includea în aceasta parte a Europei urmatoarele tari: Germania,
Polonia, Elvetia, Austria, Cehoslovacia, Ungaria si România – evident, România Mare.
Însa, potrivit conceptiei germane referitoare la Mitteleuropa, care în traducere înseamna acelasi
lucru, configuratia Europei Centrale este diferita de aceasta. "Dispare" din regiune România si, în
schimb, apar tari precum Croatia si Slovenia, asadar tari balcanice, dar care au gravitat – si potrivit
anumitor speculatii ar putea din nou gravita – în jurul Germaniei, care, dupa cum se stie, a jucat un rol
important în dezmembrarea fostei Iugoslavii.
Exista chiar si o configuratie mai restrânsa a Europei Centrale, respectiv cea din acceptiunea
"Grupului de la Visegrad", cuprinzând Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria si Austria, regiune europeana
contrapusa, ostentativ, "Balcanilor". Gama reprezentarilor posibile ale pozitiei geografice a României
nu se opreste însa aici.
A aparut, mai recent, si conceptul de Europa Mediana. Acesta a fost lansat de geopoliticianul
francez Michel Foucher în lucrarea "Fragments d'Europe" (Fayard, 1993). Potrivit lui Foucher,
conceptul de Europa Mediana apare, în gama reprezentarilor geopolitice posibile, drept cel mai
pertinent pentru a desemna vechea "Europa de Est". Si argumenteaza acest lucru prin: "situarea
geopolitica intermediara între Vest si URSS sau Rusia (acum); stare actuala de tranzitie istorica între
acesti doi poli de organizare; mostenire teritoriala si politica impusa de Est; modernizare, totusi,
impulsionata de Vest".
Întrebarea care, în mod firesc, apare este care sunt, totusi, limitele acestei Europe Mediane?
"Acest ansamblu median coincide în nord cu «Europa Centrala», în sens strict (Polonia, Ungaria,
Cehia, Slovacia si fara îndoiala, Slovenia si Croatia). În sud, acest ansamblu cuprinde o parte din
Orientul european – Serbia, Muntenegru, Macedonia, Albania, Bulgaria, România – si se revarsa spre
Ucraina si Belarus". Se poate usor constata ca din aceasta Europa mediana lipseste, din nou, Grecia.
De ce? "Grecia a participat la acest ansamblu – spune M. Foucher – dar insertia sa în Comunitatea
Europeana (acum Uniunea Europeana – nota noastra) relativizeaza aceasta situatie".
Principala obiectie la conceptul de Europa Mediana ar fi aceea ca noul termen are tot conotatii
(geo)politice, ca si cel de Europa de Est.
Dar, care sunt principalele caracteristici ale acestei Europe Mediane? Iata-le, potrivit aceluiasi
autor:
 Europa a minoritatilor. "La scara Europei Mediane – scrie M. Foucher – minoritatile formeaza
un fel de ansamblu continuu de la coasta dalmata a Croatiei pâna la sud de Lituania" (la sud, nu
în sudul Lituaniei, precizeaza autorul, întrucât ex-URSS nu intra în aceasta regiune). Distinge
doua zone :
- partea de nord, în care ponderea minoritatilor este în prezent redusa, datorita modificarilor de
frontiere si a importantelor transferuri de populatii impuse în 1945 (Polonia, Ungaria – numai 2%
–, Cehia, Slovacia) ;
- partea de sud, cu o pondere mai ridicata (Albania 10%, România 10,6%, Bulgaria 15%, ex-
Iugoslavia cu valori mult mai ridicate) ;
De ce o Europa a minoritatilor ? – pentru ca, scrie M. Foucher, “statele nationale s-au format
târziu si au rareori limite congruente cu limitele etnice si lingvistice". Este, dupa parerea mea, cel putin
o problema de discutat.
 Europa a frontierelor recente si a transferurilor fortate de populatii. In acest caz, autorul, se
refera la tratatele ce au încheiat cele doua conflagratii mondiale si la evenimentele din anii
1989-1993 din Europa Centrala si de Est. Iar în privinta transferurilor fortate are în vedere, în
principal, o serie de tratate care au stipulat, printre altele, transferuri si, mai ales, schimburi de
populatie. Printre altele sunt oferite ca exemplu:
- Tratatul de la Adrianopole (din 1913), care a permis schimbul reciproc de turci si bulgari, pe o raza
de 15 km fata de noua granita dintre cele doua tari ;
- Tratatul de la Laussane (din 1923), care a impus schimbului de populatie între Grecia si Turcia: greci
din Tracia Orientala si din Asia Mica (nu mai putin de 1,5 milioane) contra turci din Grecia (circa 400
000 – de aproape patru ori mai putin).
- Conferinta de la Potsdam, în urma careia mai mult de zece milioane de slavi au fost schimbati contra
aproximativ tot atâtia germani.

61
  Europa a "concurentelor religioase", "de o parte si de alta a limitelor de clivaj (de fractura),
mai durabile decât frontierele imperiilor sau ale statelor". De unde, potrivit lui Foucher,
concluzia ca aceasta este o "Europa de criza";
 Europa "neagra", respectiv a exploatarilor de carbuni, hidrocarburi etc. si a industriilor
siderurgica, chimica, a materialelor de constructii, asadar, industrii poluante ;
 Europa în care prevaleaza agricultura, în buna masura, dar cu o agricultura neperformanta;
 Europa care a fost organizata, timp de aproape 50 de ani, în functie de interesele de stat si de
perceptiile securitatii Uniunii Sovietice, de aici rezultând ca:
- peisajele au fost modelate de reforme agrare de un anumit gen;
- au fost create, artificial, orase în care trebuia sa locuiasca noua clasa muncitoare, baza sociala a
acestor regiuni;
- existenta unor întregi regiuni structurate în functie de necesitatile de razboi si aparatul militaro-
industrial.
Toate acestea, subliniaza M. Foucher, se constata în peisaj si vor ramâne multa vreme
vizibile.

ACTUALA POZITIE GEOPOLITICA A ROMÂNIEI

Daca pozitia geografica a unei tari este fixa, stabilita de jocul fortelor naturii si exprimata în
anumite jaloane naturale (unitati de relief, ape etc.), pozitia geopolitica este variabila în timp, uneori
chiar pe termen foarte scurt, functie de modificarea anumitor factori socio-economici si politici.
Pozitia geografica a tarii noastre o stim cu totii.
Dar pozitia geopolitica a României care este oare? Cel mai bun raspuns l-a dat, în urma cu
peste trei veacuri, cronicarul umanist Miron Costin (1633-1691 care, referindu-se la Moldova, dar în
fapt afirmatia sa poate fi extinsa fara teama de a gresi la întreaga Românie, a afirmat ca „se afla situata
în calea [tuturor] rautatilor”.
Asa cum, de altfel, avea sa dovedeasca din plin istoria principatelor române, separat, si a
României, în ansamblu.
În fond, se poate pune întrebarea de ce prezinta oare atât de multa importanta partea, regiunea
în care este plasata o tara sau alta, în speta partea Europei careia îi apartine România? Raspunsul este,
de fapt, destul de simplu: pentru ca din aceasta situare decurg o serie de avantaje – sau, din contra,
dezavantaje – de securitate, politice, economice si de alta natura.
De pilda, la acest sfârsit de secol, si totodata, la granita de milenii, România se afla plasata,
geopolitic, la intersectia axelor geoeconomice Vest – Est (Europa Occidentala – Spatiu Est ex-
sovietic) si Nord Vest – Sud Est (Germnaia si Europa Centrala – Asia Mica si Orientul Apropiat).
Totodata, România se afla situata la intersectia unor axe geoeconomice în curs de consolidare: axa
marilor (Marea Caspica – Marea Neagra – Marea Mediterana) si axa fluviilor si canalelor (Rhin –
Main – Dunare), legând Marea Nordului cu Marea Neagra.
La cele afirmate mai sus ar mai fi de adaugat ca România se afla, din punctul de vedere al
populatiei, dar si al potentialului civil si militar, la intersectia cercului largit al Europei Centrale – în
cadrul careia ocupa locul al doilea, dupa Polonia – cu cercul largit al zonei Balcanilor, în care tara
noastra este plasata pe locul al treilea, dupa Turcia si Grecia (ca suprafata si populatie se situeaza pe
locul al doilea, dupa Turcia).
În contextul schimbarilor din Europa, România devine tot mai legata de spatiul
balcanodunareano- pontic. Si aceasta deoarece, stapânit sau numai controlat, timp de mai bine de doua
milenii, de o mare putere – fie aceasta Imperiul roman sau cel bizantin, Imperiul otoman, Imperiul rus
(mai apoi sovietic) ori Imperiul austro-ungar – spatiul balcano-dunareano-pontic este pe cale de a juca
el însusi un rol important în economia si politica europeana si, respectiv, mondiala. Este sufiecient sa
amintim crearea OCEMN (Organizatia Cooperarii Economice în Zona Marii Negre) – participarea
României la aceasta organizatie regionala fiind un exemplu de folosire inteligenta a pietelor alternative
– si mult discutatul "traseu al energiei caspice spre Europa", traseu de care România este, în mod
firesc, foarte preocupata.

62
 Asa cum era de asteptat, într-un asemenea context a crescut interesul unor puteri europene, si
nu numai, care vor fie sa nu-si piarda privilegiile din zona sau sa si le recâstige, fie vor sa devina
factori influentia aici.
Aceasta ar fi, în linii mari, actuala pozitie geopolitica a tarii noastre. Cum valorifica România o
asemenea pozitie favorabila, aceasta este cu totul alta problema. Desigur, exista si consecinte negative
ale pozitiei geopolitice a tarii noastre. Oricum, în conditiile reasezarii prioritatilor în Europa, credem
ca este oportuna lansarea si consolidarea noilor coordonate geopolotice în care se înscrie tara noastra.
Se impune ca statul român sa faca în asa fel încât coordonatele sale geografice sa fie dublate de unele
socio-economice, care sa constituie, cu adevarat, o sursa de atractie si putere.

ROMÂNIA ÎN EUROPA DE AZI

Dupa evenimentele din anii 1989-1991, România a fost nevoita sa evolueze într-o Europa
antinomica, aflata, pe de o parte, într-un proces de integrare, pe de alta, în unul de fragmentare.
Întru-cât aceste fenomene, inclusiv unele repercusiuni asupra tarii noastre, le-am tratat în
capitolul Europa între integrare si fragmentare, ne vom axa, aici, asupra altor aspecte relevante
privind pozitia si evolutia tarii noastre în actualul context geopoltic.

ROMÂNIA SI EUROPA DE EXPRESIE LATINA

Partea latina europeana acopera, în prezent, o suprafata de peste 1,7 milioane km2, ceea ce
înseamna usor peste o sesime din întinderea continentului, si însumeaza aproape 200 de milioane de
locuitori, reprezentând cu ceva mai mult de un sfert din populatia Europei, mai exact 28%. Iata,
asadar, ca, mai ales ca populatie, Europa Latina este destul de reprezentativa.
Mai în detaliu, constatam ca pe continentul nostru exista 10 tari latine, în ordinea marimii
populatiei acestea fiind: Franta, Italia, Spania, România, Portugalia, Republica Moldova si ministatele
Andora, Monaco, San Marino si Vatican. Se adauga tarile partial latine: Belgia (32% din populatie
este vorbitoare de limba franceza), Elvetia (26,8% din populatie îndeplineste acelasi criteriu) si
Luxembourg (o parte a populatiei vorbeste limba franceza).
Ar fi de amintit, în acest context, si latinitatea americana, care cuprinde, de la Rio Grande del
Norte sau Rio Bravo, în nord, pâna la Capul Horn, în sud, un numar si mai mare de tari si teritorii
decât cea europeana, acoperind totodata suprafete mai întinse (aproape 23 milioane de km2, ceea ce
înseamna mai mult de jumatate din întinderea întregii Americi) si însumând o populatie mai
numeroasa (aproape 550 de miloane de locuitori reprezentând peste 60% din populatia Americii). Se
adauga, apoi, o parte a Canadei, relativ dificil de delimitat ca întindere (aproape o jumatate de milion
de km2, daca luam în calcul posibila „Canada secesionista”, francofona), mai usor ca populatie (circa
30% din total este vorbitoare de limba franceza, ceea ce înseamna aproape 10 milioane de locuitori).
Primirea în NATO a trei tari din zona în 1997, a Poloniei, Cehiei si Ungariei, care apartin
"marii" slavo-ugrice (în care tara noastra este o "insula" de latinitate) nu a facut decât sa înrautateasca
si mai mult pozitia României în zona, cel putin pentru cei cinci ani care au urmat. Aceasta cu atât mai
mult cu cât ultimii ani au marcat o revigorare a panslavismului, care nu se mai multumeste cu simple
declaratii, ci a trecut la actiunea concreta.
Mai întâi punerea bazelor Uniunii Rusia – Belarus, în urma acordului semnat la 4 aprilie 1996,
de catre presedintii celor doua tari, Boris Eltân si Alexandr Lukasenko. Apoi, la începutul lunii
noiembrie 1998, propunerea "bomba" facuta de vicepremierul iugoslav Voijslav Seselj, ca Iugoslavia
sa încheie o alianta cu Uniunea Rusia-Belarus, în vederea crearii, în timp, a Marii Federatii Slave.
Calculul Iugoslaviei era, desigur, foarte simplu si avantajos: facând parte din aceasta alianta strategica,
ea se va alfla, în sfârsit, la adapost de "amenintarile" Occidentului – de genul celor care urmau sa se
concretizeze pe fondul conflictului din Kosovo, de pilda.
Rezulta, asadar, o tendinta de întarire a flancului slav al Europei tocmai în zona geostrategica
în care ne-au plasat jocurile istoriei. Ca urmare, nu întâmplator unii comentatori se gândeau cu teama
la faptul ca România ar putea fi, cu timpul, pur si simplu "aspirata" în spatiul slav. Aceste temeri au
fost însa spulberate de integrarea României în NATO, suveranitatea si integritatea ei teritoriala
beneficiind astfel de un suport real al Occidentului, în virtutea Art.5 al Tratatului, asanumitul articol al

63
"muschetarilor", care asigura fiecare tara membra de sprijunul celorlalti aliati în conditiile unei
amenintari a securitatii sale.
Într-un asemenea context este mai bine sa reamintim faptul ca, tot în flancul sudic european, se
afla si tarile latine, desfasurate de la Atlantic la Nistru, cu o enclava greco-slavo-ugrica, daca vreti,
care întrerupe latinitatea.
Este cunoscut faptul ca Franta, unul dntre stindardele de vaza ale latinitatii, este totodata unul
dintre "rebelii" NATO, conditionând intrarea efectiva în importanta organizatie de primirea comenzii
tocmai a acestui flanc sudic. Si, sa nu uitam, Franta a fost una dintre ferventele sustinatoare ale intrarii
noastre în structurile NATO, dar si în UE. Sprijinul Frantei a fost reafirmat de presedintele Jacques
Chirac într-unul din discursurile sale în Adunarea Deputatilor, chiar daca numele României nu este
mentionat în mod expres: "…va trebui sa reparam definitiv rupturile istoriei, sa dam Uniunii
adevaratele ei granite, sa-i permitem sa primeasca, îndata ce vor fi gata, popoarele fara de care ea ar
ramâne nerealizata. Timp de aproape o jumatate de secol acestor popoare li s-a interzis Europa.
Speranta de a le reuni le-a sustinut în lupta lor pentru libertate si democratie. Nu avem dreptul sa le
dezamagim". Foarte frumos zis, numai ca Franta este, din pacate, un "avocat" cavsisingular pe acest
front.
Nu-i mai putin adevarat ca aceasta tara este nevoita sa lupte pe mai multe fronturi, între care, în
afara celui amintit, acela al francofoniei – aspect important al latinitatii – solicitând eforturi financiare
pe care, din pacate, Franta nu le poate suporta nivelul cerintelor. Si, în continuarea acestui
rationament, as spune ca francofonia – si, în ansamblu, latinitatea – a pierdut doua "batalii"
importante, chiar extrem de importante pentru mersul omenirii, doua batalii din "câmpuri" diferite si
aparent fara nici o legatura cu subiectul de discutie: informatica si, respectiv, muzica usoara: limbajul
computerului, precum si cel, din ce în ce mai universal, al muzicii usoare, au ca suport limba engleza,
care a câstigat astfel, fara victime propriu-zise pe câmpul de lupta, batalii cu bataie lunga, deja tinerele
generatii fiind bine înregimentate în aceasta directie.
Am, totodata, sentimentul ca principalele tari latine de pe continent – Franta, Italia, si Spania
– ca urmare a unui complex de factori, sunt preocupate tot mai mult de propria lor identitate si chiar
prosperitate decât de drumul comun, împreuna cu rudele mai sarace, spre o lume mai buna. În atari
conditii nu este de mirare ca sentimentul apartenentei comune la lumea latina paleste în fata altor
imperative, a altor realitati.
În conditiile în care se afirma o Europa de "expresie germana" si o alta de "expresie slava", nu
se impune, oare, si o manifestare comuna a Europei de "expresie latina"? Constructia unei Europe
latine, a unui "arc latin" pornind din Iberia si sfârsind la Nistru, ar putea aduce, cred, un spor de
dinamism întregii "constructii" de pe batrânul continent. Ar trebui, poate, sa se înteleaga la Paris,
Roma si Madrid faptul ca o Europa unita, în care grupul tarilor latine doreste sa-si asume
responsabilitati sporite, nu poate fi împlinita daca nu se tine cont de apartenenta de aproape doua mii
de ani a spatiului românesc la spatiul latin. Asa cum Grecia si Turcia sunt integrate în structurile euro-
atlantice (Turcia numai în NATO), desi formeaza o "insula" fata de "continentul NATO", insula careia
îi apartin însa organic, tot astfel Europa latina nu va putea sa-si puna în valoare întregul ei potential,
inclusiv cel strategic, fara "insula" latina plasata în sud-estul partii centrale a batrânului continent. Iar
Uniunea Europeana si NATO nu trebuie sa uite ca Marea Federatie Slava si Confederatia Euroasiatica
– despre care am amintit în numarul precedent – nu sunt doar simple proiecte fanteziste, ci posibile
realitati.

OBIECTIVUL STRATEGIC AL ROMÂNIEI: INTRAREA ÎN STRUCTURILE

EUROATLANTICE

Pentru început ar fi de amintit ca, în 1993, România a devenit al 32-lea membru al Consiliului
Europei, la 26 ianuarie 1994 a fost primul stat din Europa Centrala si de Est care a semnat, la
Bruxelles, parteneriatul pentru pace al NATO, iar la 1 februarie 1995 a devenit membru asociat al
Uniunii Eueropene. Si acestea au fost rezultatele primei parti a deceniului trecut, în continuare
adaugându-se începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana în 1999 (recent fiind fixata ca
data de aderare 1 ianuarie 2007) si recenta victorie româneasca a inivitarii la aderare a României la
NATO, în urma summit-ului de la Praga, din 21 noiembrie 2002.

64
România în "zona-gri"
Atât pentru România, cât si pentru celelalte tari foste comuniste, prima perioada, de dupa
evenimentele din anii 1989-1991, a fost una de "dezmeticire", de intrare în contact si de familiarizare
cu ceea ce înseamna cooperarea internationala pe baze democratice. Aceasta „experienta” din primii
ani le-a permis acestor tari sa-si defineasca cu claritate obiectivele pe care le urmareau si le urmaresc
fiecare în parte.
Dar, pe lânga toate acestea, perioada respectiva a fost si una plina de incertitudini cu privire la
posibilitatea de a ramâne într-o "zona-gri" (sau "zona-balama" ori "cordon sanitar", pentru a folosi
expresia geopoliticianului britanic Mackinder), respectiv între structurile economice, politice si de
securitate occidentale si cele dominate de Rusia, cât si de revenirea la vechile practici ale zonelor de
influenta. Aceste temeri au determinat organizarea a numeroase negocieri privind un acord asupra
arhitecturii generale de securitate euro-atlantica.
Interesate într-o apropiere cât mai mare de Occident s-au aratat numeroase state, în situatie
incerta fiind în special tarile baltice, România, Slovenia, Bulgaria, Ucraina si tarile fostei Iugoslavii
Federale. În practica, viitorul lor a depins în mare masura si de hotarârea cu care „sponsorii” lor bogati
din Occident au dorit sa îi sustina, dar si de evolutia evenimentelor pe plan international, cum au fost
razboiul din Kosovo si 11 septembrie, care au accelerat deciziile privind configuratia difeirtelor uniuni
sau aliante.
Statele baltice (Letonia, Estonia si Lituania) si-au gasit avocati puternci în Peninsula
Scandinava, Suedia, Danemarca si Finlanda sprijinindu-le în mod constant. Date fiind dimensiunile
statelor baltice, sprijinul economic nu a fost greu de sustinut, dar în plan politic si de securitate a
trebuit sa tina cont de iritarea Moscovei si mai ales de opozitia acesteia de includerea în NATO a celor
trei ex-republici sovietice.

Intrarea în NATO
Dupa cum apreciaza unii comentatori politici, daca initial intrarea în NATO a fost pentru
România mai mult o necesitate de integrare într-o alianta a tarilor democratice si dezvoltate, ulterior ea
a devenit un imperativ de aparare a fiintei nationale.
Dupa cum se stie, în primul esalon de exindere, la Madrid în 1997, au fost incluse Polonia,
Cehia si Ungaria, desi în cadrul unui proiect de lege introdus în septembrie 1996, în Camera
Reprezentantilor a Statelor Unite, congresmanul Martin Hoke prevedea, printre altele, citez
"Congresul considera ca: pentru a se urgenta procesul de extindere a NATO, a se asigura integrarea
tuturor tarilor calificate, a se întari stabilitatea în Europa centrala si de Est, prin asigurarea unei
coerente a procesului, Alianta va trebui sa invite sa înceapa negocierile de aderare, alaturi de Polonia,
Cehia si Ungaria, si România (sublinierea noastra), Slovenia si Slovacia".
Dupa cum se poate usor constata, România este considerata tara "central-europeana". Daca la
început a existat o "conspiratie a tacerii" privind viteza de integrare a noilor membri si, respectiv,
esalonarea acestora, ulterior premierul britanic John Major a rupt aceasta "conspiratie" afirmând în
1996 ca NATO nu se va extinde rapid si ca în prima etapa a acestui proces se va afla "Europa
Centrala", în sens restrâns, respectiv Cehia si tarile adiacente ei. Evenimentele care au urmat, au
urgentat realizarea unui proiect semnificativ si atotcuprinzator de securitate caruia sa i se subordoneze
principalele institutii internationale.
În caz contrar acestea ar fi continuat sa fie absorbite de catre propriile crize de identitate si
credibilitate, putând deveni adevarate "linii Maginot" în fata valurilor de instabilitate; "liniile Maginot"
fac aluzie la faimoasele linii de fortificatii realizate de omul politic si ministru de razboi francez între
cele
doua razboaie mondiale, considerate inexpugnabile, dar prin care germanii au trecut ca prin brânza
la începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Dar crizele internationale au dus la un nou parteneriat
pentru viitor, întelegerea si vointa principalelor puteri (si nu numai) permitând realizarea coalitiei
împotriva terorismului international si a altor amenintari transfrontaliere.
Toate aceste eforturi s-au concretizat cu ocazia summit-ului NATO de la Praga, din 21
noiembrie 2002, când Alianta si-a marit numarul la 26 de membri, fiind invitate la aderare Bulgaria,
Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovenia si Slovacia. Secretarul general al NATO, lordul George
Robertson, a exprimat cât se poate de bine importanta aceste extinderi, citez: "Putem spune cu deplina
convingere ca acesta runda de largire va mentine si va creste puterea, coeziunea si vitalitate NATO si
ca nu este îndreptata împotriva nici unui interes al tarilor partenere.

65
 Este o decizie cruciala si importanta, la care aliatii au ajuns în ultimile luni". Lordul Robertson
se refera de fapt la Rusia când vorbeste despre interesele tarilor partenere. Si, desi se reafirma în
continuu faptul ca extinderea NATO nu trebuie privita ca o amenintare pentru Rusia, aceasta, prin
vocea presedintelui sau, Vladimir Putin, considera ca aceasta nu era necesara.
Într-adevar, Rusia nu se poate opune deciziilor esentiale privind functionarea Aliantei, cum ar
fi extinderea spre Est, dar, prin structurile comune, si anume Consiliul Permanent Comun NATORusia
(creat în 1997), si Consiliului NATO-Rusia (creat la 28 mai 2002), are dreptul de a se pronunta în
cadrul dezbaterilor din organizatie, mai putin dreptul de veto.
Desi România a fost primul stat, fost comunist, care a semnat Parteneriatul pentru Pace al
NATO (26 ianuarie 1994) si a luat parte la exercitii militare multinationale, unele desfasurate pe
teritoriul sau ori a trimis trupe de mentinere a pacii în regiuni fierbinti ale lumii, în cadrul unor actiuni
coordonate de ONU sau NATO, accesul sau în aceasta ultima alianta a fost lent si dificil.
NATO a anuntat decizia de invitare pentru negocieri de aderare la aceasta organizatie abia la
25 noiembrie 2002, cu ocazia Summit-ului de la Praga, asadar nu pentru primul val, ci pentru al doilea.
Urmare acestei invitatii, România devine, la 29 martie 2004, membru cu drepturi depline al
NATO, la 2 aprilie 2004 drapelul României fiind înaltat la Bruxelles, la cartierul general al celei mai
puternice aliante a lumii, alaturi de cel al celorlalte 23 de state membre. "În acest fel, remarca istoricul
Horia C. Matei, izolarea tarii de lumea democratica impusa cu 60 de ani în urma, la sfârsitul celui de-
al Doilea Razboi Mondial, ia definitiv sfârsit. România îsi redobândeste acum plenar locul între statele
lumii libere.
Pentru România acest moment înseamna revenirea în familia occidentala, a democratiei,
stabilitatii si prosperitatii, dupa o despartire de peste jumatate de secol, dar si o încununare a
eforturilor politice si militare ale ultimilor ani, soldatii români fiind prezenti în toate punctele fierbinti,
din Bosnia si pâna la Kandahar si Bagdad, participând astfel la eforturile internationale de mentinere a
pacii si stabilitatii. Înseamna, totodata, un nou început, asumarea unor responsabilitati, atât fata de
viitorul tarii noastre, cât si fata de noii parteneri.
De acum încolo vom fi „vârful de lance al Aliantei” catre Est, dupa cum a afirmat presedintele
american, George W. Bush. Aceasta are, pentru noi, cel putin doua semnificatii: România va deveni
„tara donatoare” de programe, privind tehnologia si tehnica militara, pentru tarile din Asia Centrala,
dar si faptul ca, în situatii de criza, va fi punctul de origine al principalelor actiuni.

Aderarea la Uniunea Europeana

Dupa 1989, România s-a aflat într-un moment istoric, în care s-au pus bazele pentru
dezvoltarea durabila a tarii pe termen mediu si lung, aderarea la Uniunea Europeana, alaturi de
integrarea în NATO, constituind un catalizator al solidaritatii si convergentei fortelor politice în
promovarea interesului national, sustinut si de sprijinul constant si puternic al opiniei publice pentru
ambele obiective.
România apartine, de altfel, spatiului de civilizatie si cultura european, cu care împartaseste
aceleasi valori comune : democratia, statul de drept, drepturile omului si economia de piata, aceste
valori constituind, de fapt, fundamental politicii de integrare economica. România a fost prima tara din
Europa Centrala si de Est care a avut relatii oficiale cu Comunitatea Europeana: în 1974, o întelegere a
inclus România în Sistemul Centralizat de Preferinte al Comunitatii, sase ani mai târziu a fost semnat
un accord asupra produselor industriale, în 19990 se stabilesc relatii diplomatice, iar un an mai târziu
este semnat un adord de Comert si Cooperare. In iunie 1995 a solicitat sa devina membru al UE, patru
ani mai târziu (octombrie 1999) Comisia Europeana recomandând începerea negocierilor de aderare cu
România, care au început în februarie 2000.
Anul 2004 ramâne, pentru România, un an de referinta în epoca de tranzitie inaugurata de
prabusirea regimului comunist în 1989. În afara de faptul ca, la 29 martie 2004, devine, din punct de
vedere juridic, membru cu drepturi depline al NATO, la 17 decembrie acelasi an, summitul de la
Bruxelles al sefilor de stat si de guvern ai celor 25 de tari membre ale UE confirma închiderea
negocierilor de aderare la acest organism a României, alaturi de Bulgaria, în cadrul viitorului val de
aderare.
In plus, la 25 aprilie 2005 este semnat, la Luxemburg, Tratatul de aderare, România urmând sa
devina stat membru cu drepturi depline al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007. Principalele avantaje
ale aderarii României la Uniunea Europeana sunt:

66
_ beneficiul apartenentei la o mare familie de natiuni si la securitatea pe care aceasta apartenenta o
confera;
_ oportunitatea participarii la cea mai mare piata unica din lume, cu toate posibilitatile legate de
cresterea economica si cresterea de locuri de munca;
_ consolidarea ireversibila a reformelor economice si politice realizate dupa 1989 ;
_ facilitatea accesului la Fondurilor Structurale destinate dezvoltarii regiunilor mai putin prospere ale
Uniunii, fonduri care s-au dovedit benefice pentru tari ca Irlanda sau Portugalia, de exemplu, în primii
ani dupa aderare.
Progresele României din ultima perioada privind pozitia sa pe scena mondiala ne îndeamna sa
speram ca în marea politica pentru pregatirea viitorilor 50 de ani, vom reusi, într-adevar, sa facem ceea
ce trebuie facut.

Litigii teritoriale
Bulgaria. Prin Tratatul de la Neuilly (unul din tratatele sistemului de la Versaiiles, semnat dupa
Primul Razboi Mondial), din 27 noiembrie 1919, între puterile Antantei si Bulgaria, aceasta din urma
pierde o serie de teritorii, între care si Dobrogea sudica (numita si Cadrilater), care revine de drept
României.
Unele forte politice bulgare cer revizuirea acestui tratat, pe care îl considera nedrept. De
exemplu, Forumului Democratic Bulgar (afiliat la Uniunea Fortelor Democratice) a cerut, la mijlocul
ultimului deceniu al secolului XX, atunci când acestea se aflau în opozitie, atât presedintelui si,
respectiv premierului tarii, cât si Parlamentului sa ia masurile necesare pentru "refacerea justitiei
istorice în Balcani".
Ucraina are litigii teritoriale cu România si Rusia. În Ucraina sunt incluse teritorii românesti,
din sudul si nordul Basarabiei, precum si nordul Bucovinei. Ucraina nu doreste condamnarea
Tratatului Ribbentrop - Molotov si nu recunoaste existenta unor probleme de retrocedare de teritorii.
Cu toate acestea, s-a semnat tratatul bilateral în 1997, singura problema ramânând Insula
Serpilor. Si, desi ea apartine de drept României, prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, Insula
Serpilor a fost cedata Uniunii Sovirtice în 1948, prin tratatul semnat între Petru Groza si V. Molotov,
iar dupa destramarea URSS a revenit Ucrainei, iar actualul tratat prevede ca insula apartine de drept
Ucrainei. Singura problema este delimitarea apelor teritoriale, problema ce trebuia sa fie solutionata
pâna în 1999. Nici în prezent nu s-a ajuns la un rezultat, nefiind exclusa posibilitatea de a apela la
Tribunalul International de la Haga în aceasta problema.
Ucraina n-a depus cerere de aderare la NATO, dar în 1997 a fost semnat un parteneriat cu
aceasta Alianta, care prevede consultari si cooperare militara. S-a confirmat, astfel, ceea ce a afirmat
reprezentatntul Ucrainei la simpozionul "Franz Josef Strauss", organizat de Fundatia Hans Seidel la
Munchën, ca, desi tara sa nu depus o cerere de aderare, ea nu a anuntat nici ca nu doreste sa fie
primita.
Rusia. România n-a parafat, multa vreme, tratatul de baza cu Rusia, întrucât, printre altele,
aceasta nu era de de acord sa dezavueze pactul Molotov-Ribbentrop, prin includerea unei declaratii
politice în tratat. Si aceasta, în ciuda faptului ca, în decembrie 1989, Sovietul Suprem al Uniunii
Sovietice a declarat nulitatea acestui pact. La aceasta s-au adaugat si aspectele legate de retrocedarea
tezaurului românesc.
Toate acestea au dus la amânarea semnarii tratatului bilateral, desi s-a vehiculat în repetate
rânduri ca tratativele s-au încheiat. Unul dintre aceste momente a fost participarea ministrului de
externe al Rusiei, Evgheni Primakov, la "Forumul pentru Cooperare Economica în zona Marii Negre",
din 28 aprilie 1996. Dar partea româna tinea foarte mult la inserarea paragrafului referitor la
dezavuarea pactului Ribbentrop-Molotov dintr-un motiv foarte clar: se apropiau alegerile parlamentare
si prezidentiale din tara noastra si, dupa cum se stie, semnarea în 1991, de catre presedintele Iliescu a
tratatului de baza cu Uniunea Sovietica – practic cu putin înainte de destramarea acesteia – fara
includerea unei asemenea prevederi, a fost foarte criticata în tara.
Dupa mai multe amânari, România ramânând singura tara est-europeana care nu semnase un
astfel de tratat bilateral cu Rusia, în 2003 acesta este parafat, însa fara rezolvarea celor doua mari
probleme, dezavuarea Tratatului Ribbentrop-Molotov si, respectiv, tezaurul românesc, pentru ultimul
constituindu-se o comisie.
Poate ca diplomatii români ar fi trebuit sa ia ca exemplu atitudinea a doua tari, respectiv
Germania si Italia, care cu ocazia semnarii Actului final de la Helsinki, la principiul "inviolabilitatii

67
frontierelor", au solicitat o mentiune expresa, în subsolul documentului, a modului cum înteleg ele
acest principiu: si anume lasând deschisa posibilitatea ca, într-un viitor, mai mult sau mai putin
apropiat, doua state, pe cale pasnica, prin negocieri, sa poata proceda la modificari ale frontierelor.
Ceea ce s-a si întâmplat în cazul Germaniei, respectiv unificarea. Asadar, semnatarii de atunci ai
Actului final de la Helsinki din partea Italiei si Germaniei n-au îndraznit sa decida pentru generatiile
viitoare.
Ungaria. Problema relatiilor bilaterale româno-ungare este marcata de situatia minoritatii
maghiare, care a înregistrat o crestere treptata si controlata a "temperaturii" de la cald la fierbinte,
parând a se pregati de un "punct de topire" care sa permita turnarea, cu ajutor international pregatit din
timp, a unor noi tipare în aceasta parte a Europei. Multiplicarea si concertarea tot mai eficienta a
actiunilor menite sa "apere" drepturile minoritatilor maghiare si sa "îndrepte nedreptatile istorice" au
fost foarte evidente pe parcursul deceniului trecut. Se reusise chiar de catre unguri, sa se convinga
anumite cancelarii si centre de studii strategice ca, daca geografic Dunarea ajunge la Marea Neagra,
politic ea se varsa în lacul Balaton…
În ciuda tuturor aprecierilor pesimiste, atât în interiorul celor doua tari, cât si din afara, tratatul
de baza dintre România si Ungaria a fost semnat în august 1996, fiind ulterior ratificat si de catre
Parlamentul maghiar.

România si drumul energiei caspice spre Europa – o posibila valorificare a pozitiei

geografice si geostrategice
"Un nou Eldorado", "Drumul petrolului" (prin similitudine cu "Drumul matasii"), "Un proiect
pentru mileniu III", "marea batalie pentru petrolul Asiei Centrale", iata numai câteva dintre sintagmele
folosite pentru pentru a desemna transportarea energiei caspice (petrol si gaze naturale) catre
consumatorii din Europa Centrala si Occidentala. Miza este uriasa, de ordinul multor milionae de
barili pe zi, implicând sume de miliarde de dolari anual.
Împlinirea proiectului ar conduce la propulsarea bazinului caspic drept primul producator si
exportator mondial de petrol si gaze naturale, depasind Orientul Mijlociu (de altfel aceasta este si
miza: reducerea dependentei Occidentului de petrolul din Zona Golfului), care detine suprematia în
prezent. În acest "joc" de mare miza sunt angrenati foarte multi „actori”. Nu numai producatorii si
beneficiarii directi, ci si "intermediarii", acestia din urma fiind de mai multe feluri, între care cei care
pot contribui la tranzitarea hidrocarburilor – acesta fiind si cazul României – si cei care nu vor sa fie
afara din joc, precum Rusia (care se încadreaza si în categoria tranzitatorilor), SUA si chiar China.

Coridoarele optionale
Dar, mai întâi, câte ceva despre conductele existente si despre optiunile posibile de transportare
a petrolului caspic spre Europa. În prezent, exista doua conducte care strabat istmul ce separa Marea
Caspica de Marea Neagra, având acelasi punct de plecare, baku (capitala Azerbaidjanului): una mai
veche, care ajunge în portul rusesc Novorossiisk (cu o capacitate de 5 milioane de tone anual), si o
alta, mai recenta, care are drept punct terminus portul georgian Supsa (cu o capacitate de 9 milioane
tone anual). Capacitatea acestora este însa departe de a putea tranzita necesarul de petrol solicitat.
În ceea ce priveste noile rute, desi se vehiculeaza multe, propunerile pot fi circumscrise la trei
optiuni (coridoare) principale, fiecare având o serie de variante:
_ optiunea nordica: Baku - Novorossiisk; transportarea petrolului s-ar face prin Rusia, prin marirea
capacitatii oleductului deja existent.
_ optiunea centrala, cu doua variante: Baku-Supsa, transportarea petrolului facându-se catre Marea
Neagra; si Baku - Tbilisi - Ceyhan, titeiul urmând sa ajunga la Marea Mediterana.
_ optiunea sudica: Marea Caspica – Golful Persic, prin Iran.
La fiecare dintre aceste trei "optiuni" se racordeaza si petrolul din Kazahstan, care ar urma, de
altfel, sa aiba cea mai importanta participare, în principal gratie zacamântului de la Tenghiz, unul
dintre cele mai mari din lume.
România este, evident, interesata numai de primele doua coridoare, si, în cazul celui de al
doilea, numai de prima varianta, întrucât cea de a doua varianta si coridorul al treilea o scot total din
joc.

68
 Dar cum ar putea beneficia tara noastra de cele doua trasee în conditiile în care s-ar putea
spune ca, odata sosit pe tarmul Marii Negre, fie la Novorossiisk, fie la Supsa, petrolul, încarcat în
tancuri petroliere ar ajunge foarte simplu si usor în porturile mediteraneene, prin strâmtorile Bosfor si
Dardanele?
La prima vedere asa stau lucrurile, numai ca apar o serie de elemente restrictive: cele doua
strâmtori nu permit un trafic pe masura cererii de petrol a beneficiarilor europeni; un trafic intens pe
aceasta ruta ar putea duce foarte usor la accidente cu consecinte ecologice si economice de neimaginat;
ar însemna ca o singura tara, Turcia, sa poata "controla" tranzitarea acestei importante materii prime si
sa poata dispune limitarea sau blocarea în ansamblu sau numai pentru anumite tari. Si celelalte
variante "concurente" României prezinta dezavantaje.
De pilda, traseul Novorossiisk sau Supsa – Burgas (Bulgaria), de unde, prin conducte petrolul
s-ar îndrepta fie spre portul grecesc Alexandropolis, de la Marea Egee, fie spre cel albanez Vlar, de la
Marea Adriatica, are ca principale impedimente capacitatea redusa a terminalelor porturilor respective
si traseul accidentat, care presupune statii de pompare; în cazul conductei având ca punct terminus
Vlorë se adauga si nesiguranta, gratie conflictului din Kosovo.

Atuurile României
Prezentate, pe scurt, acestea ar fi urmatoarele:
_ Considerente geostrategice: este cea mai mare tara din zona, are stabilitate politica si se afla, dupa
cum am demonstrat anterior, la intersectia coridoarelor economice (inclusiv comerciale) europene Est-
Vest si Nord-Sud.
_ România este inclusa în trei coridoare priciplae de transport paneuropean:
- IV: Berlin (Germania) – Praga (Cehia) – Bratislava (Slovacia) – Györ – Budapesta
(Ungaria) – Arad – Craiova – Bucuresti – Giurgiu (România) – Sofia (Bulgaria) – Instanbul
(Turcia);
- VII: calea navigabila transcontinentala (Dunare – Main – Rhin, legând Marea Neagra cu Marea
Mediterana);
- IX: Helsinki (Finlanda) – Sankt Petersburg – Paskov (Rusia) – Vitebsk (Belarus) – Ljubasivka
(Ucraina) – Chisinau (Republica Moldova) – Bucuresti (România) – Plovdiv (Bulgaria).
_ România este singura tara din zona inclusa în ambele programe ale Uniunii Europene – TRACECA
si INOGATE – care au drept tinta zacamintele de petrol si gaze naturale din regiunea caspica si caile
de transport ale acestora catre Europa Centrala si de Vest.
Pipe-line-ul avut în atentie ar tranzita zone joase, în principal de câmpie, avantaj tehnic
însemnat în comparatie cu variantele ce au ca punct de pornire Burgasul, nu mai vorbim de traseul
care ar traversa Turcia, situatie în care oleoductul ar urma sa ajunga la 2 000 m altitudine.
_ Infrastructura deja existenta acopera 65% din lungimea întregului traseu, de la Constanta la
Trieste.
_ România prezinta nu numai oferte de tranzitare a petrolului brut, ci si de prelucrare a materiilor
prime aduse din regiunea caspica. Tara noastra dispune de un sistem destul de dezvoltat de conducte,
atât pentru petrolul brut (circa 4 500 km), cât si pentru produsele petroliere (circa 2 500 km), sistem
care poate fi usor conectat, cu minime investitii, la sistemul central-european de transport.
_ României îi apartine cel mai mare si mai activ port la Marea Neagra, Constanta, având complet
operationale terminale speciale în dublu sens pentru titei (24 milioane tone pe an) si pentru produsele
petroliere (12 tone anual), cu rezervoarele aferente (1,7 miliarde m3, capacitate). Într-o perspectiva nu
prea îndepartata, Constanta urmeaza sa devina, gratie lucrarilor de anvergura declansate, al doilea
mare port al Europei (dupa Rotherdam) si, totodata, unul dintre cele mai mari din lume.
_ Existenta unei capacitati de rafinare a petrolului (peste 30 milioane tone anual) care depaseste cu
mult productia proprie de petrol (usor peste 6 milioane tone anual) si necesarul intern de produse
petroliere. Are, asadar, o capacitate de rafinare excedentara. Cea mai mare si moderna unitate de acest
fel, Midia- Navodari, se afla chiar lânga portul Constanta.

69
_ Petrolul tranzitat prin România ar acoperi o piata mult mai mare decât în cazul altor variante. S-ar
adauga circa 40 milionane de tone numai de-a lungul traseului pâna la Marea Adriatica (Trieste,
Italia), din care 7 milioane de tone pentru România, 17,5 milioane de tone pentru Ungaria, Croatia,
Slovenia si Serbia si 15 milioane de tone penrtu austria, Cehia si Germania.

Riscuri "explozive"
Se spune, pe buna dreptate, ca pe acolo pe unde trec culoarele strategice de transport cad mai
putine bombe. Asa se explica faptul ca, la evaluarea fiecarui coridor de acest fel este evaluat si riscul
politic. Or, dupa cum se stie, aproape fiecare varinta aflata în studiu prezinta neajunsuri din aceasta
perspectiva.
De pilda, varianta de transport prin Rusia include în traseu Daghestanul si Cecenia, zone în
care exista stare de beligeranta. Coridorul prin Turcia traverseaza regiunea kurda, care, de asemenea,
poate deveni oricând exploziva.
Varianta prin Bulgaria si Albania a devenit neconcurentiala datorita evenimentelor din Kosovo,
în care este implicata si Albania. S-ar putea, desigur, contra-argumenta ca si traseul prin România este
de aceste evenimente, traversarea Serbiei putând fi problematica. Numai ca, în acest caz, s-a avut în
vedere, înca de la început, si o ruta alternativa prin Croatia si Slovenia, ocolind Serbia.

Strategii pentru mileniul III

Chiar si în aceasta situatie apar noi întrebari, cum ar fi, de pilda, cea privind faptul ca România
este pregatita pentru "proiectul mileniului III", sau cine o sprijina în acest demers atât de important.
Este clar ca marile puteri sprijina alte coridoare si, respectiv, alte tari. Rusia, de exemplu, agreeaza
variantele prin Bulgaria si Grecia, în primul rând datorita bunei traditii a relatiilor cu aceste tari, iar
SUA, coridorul prin Turcia, care este principalul sau aliat din zona. Iata ca nu întâmplator se vorbeste
de o "geopolitica a energiei"2.
Speranta de reusita a României este legata, în primul rând, de dimensiunea economica a
problemei care, evident, le preocupa si pe marile firme interesate în proiect – a caror principala
preocupare nu poate fi decât profitul, în conditiile absentei riscului. În al doilea rând, de atragerea
bunavointei unor "actori" care, chiar daca nu sunt mari puteri, au un cuvânt greu de spus, gen
Kazahsatn, Azerbaidjan, Georgia. În acest context, este de remarcat si de apreciat efortul României, un
exemplu pozitiv fiind si organizarea conferintei internationale «Caspian Energy to Europe» (Bucuresti,
27-29 septembrie 1998). La aceasta conferinta au participat, pe lânga politicieni, si oameni de afaceri,
între care reprezentanti de prim rang ai unor companii precum AMOCO, Shell, ENI, Solar, Luk Oil si
altele.
Desi considerentele economice si de afaceri stau, de regula, la baza unor decizii în situatii de
acest fel – si, dupa cum am aratat, România este bine plasata din acest punct de vedere pe tabla de sah
a marelui proiect – nici cele politice nu pot fi neglijate, situatia din Iugoslavia fiindu-ne total
nefavorabila si oferind un puternic argument celor care vor sa iesim din joc.
În plus, interesele marilor puteri, în primul rând ale Statelor Unite, au facut ca balanta sa se
încline catre Turcia, ceea ce s-a si întâmplat, în noiembrie 1999 fiind semnat, cu ocazia Conferintei
OSCE de la Istanbul, acordul în domeniu, varianta câstigatoare fiind cea care tranziteaza Turcia,
conducta debusând în portul Ceyhan, de la Marea Mediterana.
Se parea ca România a pierdut definitiv competitia. Numai ca, destul de repede, a aparut idea
"variantei la varianta": daca traseul prin Turcia era varianta fata de petrolul din zona Golfului Persic,
un nou traseu putea fi o varianta la conducta Marea Caspica-Ceyhan, având în vedere întârzierile în
realizarea acesteia, costurile ridicate, nesiguranta etc. Ca urmare a fost relansata ideea conductei prin
România, catre Trieste (port italian la Marea Adriatica, având mari capacitati de depozitare si de unde
pleaca o importanta retea de conducte petroliere), prin asociere cu tari ca Serbia, Croatia, Slovenia,
acordul fiind încheiat la Bucuresti, în martie 2005.

70