GEOPOLITICA ŞI ROLUL SĂU ÎN ANALIZA LUMII

CONTEMPORANE

Cursul de Geopolitică se înscrie în aria preocupărilor de studiere a fenomenului politic contemporan

din perspectivă inter şi trans-disciplinară şi face apel la metodele şi tehnicile de analiză folosite de două
discipline: una consacrată - istorie şi alta în plină afirmare - geopolitica. Lectura cursului de Geopolitică
îşi propune să îndemne pe cititor să refleczeze asupra evoluţiilor de putere care s-au manifestat între
statele lumii de-a lungul timpului; să urmărească tendinţele şi mutaţiile din viaţa internaţională; dar
totodată, să ofere indicatori şi metode de analiză cu care să se poată pătrunde cât mai mult în esenţa
realităţii relaţiilor internaţionale contemporane.
Analiza realităţii/fenomenului geopolitic cu metode şi tehnici proprii istoricului conduce la
concluzia că acesta a apărut în câmpul relaţiilor internaţionale din momentul în care un stat a avut
interesul şi forţa necesară să-şi impună suveranitatea sau controlul în alte zone geografice apropiate sau
mai depărtate de spaţiul pe care s-a constituit ca entitate politică de sine stătătoare. Fenomenul a fost
sesizat şi observat încă de la începuturile manifestării lui în viaţa popoarelor antice, dar nu s-a constituit
în disciplină/ştiinţă decât foarte târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor.
De remarcat faptul că, în ceea ce priveşte teoria geopolitică, opiniile referitoare la definirea
fenomenului/realităţii, la interpretarea şi mai ales la prognozarea evoluţiei sale sunt extrem de diverse şi
îmbracă întreg registrul de la concordanţă până la contradicţii şi negare de sensuri. Acest aspect prezent în
dezbaterile şi lucrările de geopolitică a condus de multe ori nu la clarificarea acelui segment al relaţiilor
dintre state sau alţi actori, care este geopolitica, ci la sporirea confuziei.
Confuzia cea mai des întâlnită este generată de semnul egalităţii care se pune între teoria
geopolitică pe de-o parte şi propaganda care are ca suport informaţia şi cartografia geopolitică pe de
altă parte. Acest lucru a avut consecinţe grave pentru evoluţia teoriei geopoliticii, deoarece timp de mai
multe decenii după încheierea celui de-al doilea război mondial aceasta a fost marginalizată sau chiar
interzisă. O destinaţie netă între teoria geopolitică şi cartografia geopolitică de propagandă este absolut
necesară.
Nevoia unei reflecţii teoretice şi metodologice asupra geopoliticii şi geostrategiei se impune astăzi cu
tot mai mare acuitate dim mai multe motive. Creşterea în complexitate şi dinamism a vieţii internaţionale
contemporane a determinat şi multiplicarea perspectivelor de analiză. Nu de puţine ori s-a apelat la
paradigmele geopolitice pentru a se mări plaja de explicaţii a cauzelor care au condus la apariţia unor
fenomene şi procese care au complicat mediul internaţional. Nu mai surprinde astăzi faptul că numărul
de studii, analize, lucrări şi alte”produse “ specifice geopoliticii şi geostrategiei a ajuns la cifre de
ordinul milioanelor. O simplă operaţie de căutare pe “Google” a cuvîntului geopolitică ne arată că pentru
limba engleză sînt 2 900 000 de referinţe, 2 050 000 pentru limba engleză, 124000 pentru limba rusă şi
peste 35 000 pentru limba română.
Cu toate sincopele şi poticnelile inerente unei dezvoltării teoretice şi practic-aplicative, geopolitica a
cunoscut o permanentă acumulare atît la nivel conceptual cît şi al pradigmelor. Dacă în deceniile şapte şi
opt geopolitica şi geostrategia erau, cu puţine nuanţări, văzute la fel ca în perioada lor de maximă afirmare
ca discipline care studiază impactul mediului fizico-geografic asupra politicii statelor astăzi, o abordare atît
de simplă şi determinist mecanicistă nu mai este posibilă. Anii ’80 şi ’90 ai veacului trecut au marcat o
perioadă de autoreflecţie a acestor discipline şi geopolitica a făcut saltul către neoclasic (Critical geopolitics)
devenind, prin noile sale paradigme, una dintre disciplinele care studiază şi analizează relaţiile internaţionale
contemporane.
Geopolitica a avut o evoluţie care, în mare măsură, a fost determinată de nivelul dezvoltării
cunoaşterii în domeniul disciplinelor socio-umane cît şi de conceptiile filozofice şi politice care au
dominat la un moment dat lumea ştiinşifică, academică, politică, diplomatică şi nu în ultimul rînd opinia
publică.

1
 Geopolitica prin metodele sale de analiză poate să dea răspuns la intrebarea de ce un actor întră în
raporturi de rivalitate într-un spaţiu geografic/virtual şi de ce îşi manifestă dezinteresul pentru un altul.
Geostrategia va răspunde întotdeauna la intrebarea prin ce mijloace(strategii) actorul îşi poate realiza
interesul în acel spaţiu. Astăzi sănt folosite o gamă largă de strategii de la cele militare pînă la cele
economice, imagologice sau diplomatice.
Geopolitica este mai întîi o realitate, un tip aparte de comportament al actorilor în mediul internaţional
şi apoi o reprezentare a acelei realităţi care prin operaţionalizare poate să devină şi metodă/instrument de
analiză a relaţiilor internaţionale.
Confuzia dintre realitatea geopolitică şi produsul reflectării acesteia de către specialiştii şi analiştii
fenomenului politic contemporan s-a mentinut datorită atractivităţii şi succesului de care s-au bucurat
unele scheme-mecaniciste de explicare a relatiilor de putere şi interes dintre state( “Heartland”; “Rimland”;
“world Island”, etc.) dar şi din interes politic. Diplomaţia unor mari puteri, şi nu numai, au făcut din teoriile
determinst-geografice ale geopoliticii clasice vector de transport al propagandei puse în slujba justificării
politicii lor externe. Acest fapt a generat după cel de-al doilea război mondial un curent, nejustificat, de
respingere în bloc geopoliticii şi etichetarea nedreaptă a tuturor cercetărilor şi analizelor geopolitice ca
fiind propagandă şi manipulare prin reprezentări cartografice.
Ideea de la care am pornit a fost aceea că astăzi viaţa internaţională a devenit atît de complexă şi
de diversificată încît a o înţelege doar din perspectiva unei singure discipline este insuficient. Prin urmare
la analiza făcută din perspectivă istorică, sociologică, economică, antropologică trebuie adăgată şi dimensiunea
geopolitică. De pe această poziţie trebuie redefinită geopolitica în corpusul de discipline academice care
studiează relaţiile internaţionale şi clarificate paradigmele cu care ea operează.
Ideea de la care am pornit a fost aceea că astăzi viaţa internaţională a devenit atît de complexă şi
de diversificată încît a o înţelege doar din perspectiva unei singure discipline este insuficient. Prin urmare
la analiza făcută din perspectivă istorică, sociologică, economică, antropologică trebuie adăgată şi dimensiunea
geopolitică. De pe această poziţie trebuie redefinită geopolitica în corpusul de discipline academice care
studiează relaţiile internaţionale şi clarificate paradigmele cu care ea operează.

II. ISTORIA GEOPOLITICII CA TEORIE ŞI INSTRUMENT DE ANALIZĂ A

RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE PÂNĂ LA JUMĂTATEA SECOLULUI XX

Geopolitica a apărut ca teorie în câmpul disciplinelor care studiază raporturile dintre state sub toate
formele şi aspectele la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor.
Ca fenomen obiectiv în câmpul relaţiilor internaţionale, geopolitica s-a manifestat cel puţin de
când un stat (un actor al relaţiilor internaţionale), în evoluţia umanităţii, a avut forţa şi capacitatea de a-şi impune
suveranitatea sau controlul şi în alt spaţiu decât cel pe care s-a constituit ca entitate politică de sine
stătătoare.
Schimbările din relaţiile internaţionale au avut un impact deosebit asupra teoriilor şi a cunoştinţelor
care doreau a explica lumea şi istoria. Determinismul geografic cucereşte lumea ştiinţifică cu toate
consecinţele sale. Titani ai Renaşterii, dacă ar fi să ne referim doar la Jean Bodin (1530-1596) şi Las
Casas (1470-1566), au studiat mediul geografic şi influenţa acestuia în activitatea politică, mai ales
asupra formelor statului şi guvernării societăţii. Jean Bodin susţinea că mediul geografic exercită o
dictatură de la care omenirea nu se poate sustrage. Natura impune fiziologia, starea de spirit şi organizarea
socială a diferitelor populaţii, determinând instituţiile cele mai convenabile.
O contribuţie majoră la impunerea determinismului geografic în ştiinţele societăţii a avut-o, în
Franţa, Charles Louis de Secondat, baron de la Brede et de Montesquieu (1689-1755) şi Anne Robert
Jaques Turgot (1727-1781). Moravurile, instituţiile şi trăsăturile specifice ale popoarelor au fost explicate de
ilustrul Montesquieu prin factorii geografici, dintre care clima era considerată hotărâtoare. Astfel, după filosoful
francez, căldura excesivă din zonele tropicale determină în mod necesar un regim despotic, în timp ce
2
formele de organizare politică mai avansate din Europa erau explicate prin clima temperată. Teoria
curpinde o doză de naivitate asupra căreia nu insistăm, însă trebuie arătat că aceasta s-a vrut, să devină
un suport al istoriei politice. Turgot l-a continuat pe Montesquieu în schiţa de lucrare Geografia politică,
în care dorea să teoretizeze principiile de guvernare a societăţii prin prisma influenţei factorilor
geografici.
Determinismul geografic a avut adepţi de marcă în Anglia şi Germania. În lucrarea Istoria civilizaţiei
engleze, Henry Th. Buckle (1821-1862) a susţinut că înfăţişarea generală a naturii explică evoluţia
inegală a civilizaţiilor. Germanul Friedrich Ratzel a pus bazele geografiei politice, în care a încercat să
demonstreze că "spaţiul" ocupat de un popor este determinant pentru evoluţia sa politică şi culturală.
Acesta era convins că spaţiul nu este numai teritoriul pe care îl ocupă un stat, ci este însăşi puterea
acestuia. Fiecare stat şi fiecare popor, afirma F.Ratzel, îşi au propria concepţie a spaţiului.
Concepţiile şi ideile lui F.Ratzel din principala sa lucrare Geografia Politică au fost puternic
influenţate de teoria evoluţionistă a lui Ch.Darwin. Ratzel considera statul un "organism viu", identificând
şi o serie de legi ale creşterii spaţiului unui stat, cum ar fi:
1. Spaţiul unui stat creşte odată cu dezvoltarea culturii acestuia;
2. Creşterea statului este însoţită de alte simptome: dezvoltarea ideilor, a comerţului etc.;
3. Creşterea unui stat se realizează prin alipirea şi înghiţirea statelor mai mici.
4. Frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept martor al
creşterii tăriei sau slăbiciunii sale şi a schimbărilor survenite în organismul acestuia.
5. În creşterea sa, statul trebuie să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic
înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, raioane bogate în diverse resurse.
6. Primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate din exterior, de la civilizaţiile
mai avansate.
7. Tendinţa generală de contopire ramificându-se în cursul dezvoltării, trece de la un stat la altul şi
pe măsura acestui transfer se intensifică.
O evoluţie aparte a avut determinismul geografic în Germania începând cu sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi pe parcursul secolului al XIX-lea. Germania trăia drama unei fărâmiţări teritoriale excesive,
situaţie percepută negativ de oamenii de cultură din spaţiul german. În sprijinul ideii creerii unui stat
naţional modern german au fost aduşi, nu o dată, şi factorii de ordin geografic.Michel Korinman apreciază că
”în cei 40 de ani care au precedat Primul război mondial, geografii germani s-au arătat dornici de a
apăra cauza patriei lor, însă, contribuţia lor a fost dezamăgitoare”
Treptat, personalităţile politice şi culturale din spaţiul german se vor racorda la teoriile care
justificau imperiile coloniale şi a fost elaborată doctrina pangermanismului. Considerând "întinderea"
drept fundamentul unui stat, Friedrich List (1789-1846) solicita, în scrierile sale pentru Germania,
"dreptul la dimensiune". El vedea expansiunea Germaniei în toate direcţiile. În acest tablou de geografie
politică, graniţele statelor balcanice erau considerate obstacole artificiale care urmau a fi depăşite
succesiv. În ceea ce priveşte raporturile dintre marile puteri, el propunea o înţelegere germano-britanică
pentru a ţine în echilibru Rusia şi S.U.A.F. List a avut o înţelegere corectă asupra fenomenului geopolitic,
deoarece, în următoarea sută de ani, tocmai aceste două mari puteri au controlat lumea. Acest lucru l-a
observat şi F. Rotzel: "Idealul pentru o mare politică, ce revendică puterea mondială constă în
combinarea factorilor continentali şi maritimi" Acesta era convins că numai un spaţiu imens menţine
viaţa. Din această perspectivă, a acordat o importanţă deosebită controlului oceanelor. Pacificul era
considerat de Ratzel "ocean al viitorului", locul unde se vor ciocni interesele marilor puteri ale lumii.
Pentru că a folosit datele geografice în fundamentarea politicii externe a statului german şi pentru înţelegerea
realităţilor internaţionale din secolul al XI-lea, Ratzel a fost considerat, pe bună dreptate, un precursor al
geopoliticii. Pe aceeaşi linie s-au înscris în lucrările lor şi americanii Ellen C. Semple, E.G.Dexter şi
Ellsworth Huntigton.
Determinismul geografic a cunoscut o amplă dezvoltare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
celui următor prin lucrările lui K. Ber şi L.I. Mecinikov. Aceştia au arătat locul şi rolul fluviilor mari în

3
răspândirea civilizaţiei. Mecinikov fiind şi autorul lucrării Civilizaţia şi marile fluvii ale istoriei. Teoria
geografică a dezvoltării societăţilor moderne.
La începutul secolului al XX-lea, istoricii B.N.Cicerin, S.M.Soloviev, V.O.Klincevskii,
A.P.Sceapov etc. au analizat influenţa factorilor naturali asupra evoluţiei statului rus. Cicerin, de
exemplu, considera că pentru ruşi o autoritate centrală foarte puternică a fost necesară din cauza
imensităţii spaţiului rus, a unei populări scăzute a acestui teritoriu şi ameninţării permanente a unor
năvăliri externe.
Foarte interesante sunt ideile determinismului geografic prezente în opera lui V.O.Klincevskii şi
I.L.Solonevici. "Când începem să studiem istoria unui popor, - afirma V.O.Klincevski - întâlnim o forţă care
susţine leagănul fiecărui popor, natura ţării sale"
I. L. Solonevici considera că libertăţile individuale sunt dependente de factorul geografic. Comparând
libertăţile cetăţeanului din Anglia, SUA şi Rusia, acesta ajunge la concluzia că poporul rus nu va
beneficia niciodată de libertăţile existente în Anglia şi Statele Unite, deoarece securitatea acestora din
urmă este garantată de oceane şi strâmtori, iar a celor din Rusia doar de serviciul militar obligatoriu.
Serviciul militar obligatoriu este considerat de Solonevici una din principalele nonlibertăţi.
Supremaţia determinismului geografic în teoriile despre societate şi istorie a fost treptat eliminată de
progresele înregistrate în domeniul ştiinţelor pozitive. Dictatura naturii asupra omului a fost pusă sub
semnul întrebării de Johan Gottfried Herder (1744-1803), care în lucrarea Idei asupra filosofiei istoriei
umanităţii constată că "istoria este geografie în mişcare şi climatul nu ne sileşte, ci ne îndeamnă". În
fapt, întreaga Renaştere a demolat tabloul static al societăţii şi l-a înlocuit cu unul mobil, dinamic, în
evoluţie, rezultat dintr-o înţelegere echilibrată a raporturilor dintre societate şi natură.
Edificatoare în acest sens este concepţia lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), care afirma că
"Providenţa a creat genul uman nici în întregime independent, nici cu totul în sclavie". . Democraţia
americană, în forma în care i se înfăţişa în urma călătoriei întreprinse în Statele Unite, nu era rezultatul
exclusiv al factorilor geografici, ci o împletire a mai multor cauze de ordin istoric, social şi spiritual-
religios .
Istoricul francez Jules Michelet (1789-1874), deşi insista asupra rolului mediului geografic în viaţa
popoarelor şi afirma că "în ultimă instanţă, istoria este înainte de toate geografie », a considerat că
societatea are un rol activ în raport cu acesta. Mediul geografic, prin el însuşi, n-a determinat în mod
absolut cursul evenimentelor în istorie.
Şcoala franceză de geografie politică şi ulterior de geopolitică s-a afirmat ca o expresie a rivalităţilor de
mare putere care s-au manifestat între Franţa şi Germania începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. Geografia capătă din acest moment un rol important în înţelegerea politicii în Franţa, ca o reacţie la
teoriile germane. Adversitatea faţă de justificarea politicii de mare putere prin termenii geografici i-a
determinat pe teoreticienii francezi să evite utilizarea termenului de geopolitică.
Geografia politică franceză, prin André Chéradame şi Paul Vidal de la Blanche (1843-1916) a dat
o ripostă teoriei "spaţiului vital" şi concepţiei biologice a statului, opunând principiul naţionalităţilor,
propriu revoluţiei franceze.
În lucrarea sa Tableau géographique de la France, Vidal de la Blanche remarca faptul că
specificitatea unui spaţiu nu rezultă din considerente geografice sau climaterice, ci depinde de oamenii
care îl populează
Creşterea interdependenţelor din viaţa internaţională, frecventele răsturnări în raportul de putere la
scară planetară, ca şi eforturile oamenilor politici de a găsi soluţii la problemele extrem de complexe care
s-au manifestat în Europa şi în lume la începutul secolului al XX-lea, au impus definitiv geopolitica în
societatea contemporană, ca un fenomen permanent. Studiul acestui fenomen s-a impus de la sine, din
raţiuni practice.
Oamenii de cultură care s-au aplecat asupra studiului societăţilor în interconexiune şi
intercondiţionare nu aveau cum să nu observe că un fenomen se impune în viaţa internaţională, iar
pentru cunoaşterea şi studierea lui, instrumentele şi metoda cu care operau geografia politică, strategia
4
militară, istoria, filosofia sau politologia nu mai erau suficiente. Pornind de la aceste considerente,
Rudolf Kjellen a completat sectorul său de analiză politică şi a introdus un element nou - geopolitica,-
pe care l-a definit în raport de apropierile dar şi distanţările necesare faţă de geografia politică,
politologie sau diplomaţie.
Noutatea ca şi valoarea incontestabilă a descoperirilor făcute de Rudolf Kjellen au creat în mod
inevitabil un cerc de susţinători şi, ulterior, continuatori ai domeniului, dar şi unul de adversari. Disputa
nu s-a încheiat, nici astăzi, însă acest lucru n-a împiedicat apariţia şcolilor naţionale de geopolitică.
Suedezul Rudolf Kjellen a fost primul care a folosit termenul de geopolitică într-o conferinţă
publică, în aprilie 1890. Ulterior, el a dezvoltat conceptul în lucrărilesale, Introducere la geografia
Suediei şi Marile Puteri. Consacrarea termenului de geopolitică în analiza relaţiilor politice internaţionale a
fost determinată de studiul pe care R. Kjellen l-a întreprins pentru a descifra cauzele şi a analiza forţele
care s-au confruntat în primul război mondial. În literatura ştiinţifică germană, termenul pătrunde în anul
1903, dar numai după 1917 se produce o adevărată dezbatere privind utilizarea noului concept - geopolitica -
când lucrarea lui Rudolf Kjellen Statul ca formă de viaţă este tradusă în germană. Se poate afirma că
spaţiul german s-a dovedit a fi nu numai prielnic apariţiei şi proliferării ideilor geopoliticii, ci şi un
mediu care a favorizat disputa geopolitică asupra unor realităţi din sistemul relaţiilor internaţionale de
după război.
Rudolf Kjellen n-a considerat geopolitica o nouă disciplină sau ştiinţă care să se adauge geografiei,
istoriei sau diplomaţiei, ci doar o latură din "ştiinţa care studia statul". Această ştiinţă era formată, prin
urmare, din: geopolitică, ecopolitică, demopolitică, sociopolitică şi cratopolitică. Geopolitica studia statul ca
teritoriu (aşezare, formă), ecopolitica îl analiza ca gospodărie, demopolitica îl privea ca neam, sociopolitica ca
societate, iar din punct de vedere al guvernământului trebuia să se ocupe cratopolitica.
Din perspectivă geopolitică, prin aşezarea unui stat, Kjellen nu înţelegea doar aşezarea cartografică,
determinată de coordonatele geografice, şi nici aşezarea lângă mare sau în inima unui continent, ci
aşezarea sa în arhitectura relaţiilor internaţional.
În Marea Britanie, dar şi peste Atlantic, în perioada în care geopolitica îşi căuta locul în cadrul
disciplinelor socio-umane, nu se poate vorbi de o dezbatere teoretică, ci mai curând de analize şi studii
care, deşi autorii lor nu le definesc ca atare, sunt geopolitice. Este cazul lucrărilor semnate de Halford
J.Mackinder şi Alfred T.Mahan, care au fost preocupaţi în scrierile lor de găsirea fundamentelor
teoretice care să justifice menţinerea şi consolidarea poziţiei de mare putere pentru ţările lor.
În această perioada determinismul geographic atinge apogeul prin lucrările publicate de şcoala anglo-
saxonă şi cea germană.
Este cazul lucrărilor semnate de Halford J.Mackinde şi Alfred T.Mahan care au fost preocupaţi în
scrierile lor de găsirea fundamentelor teoretice care să justifice menţinerea şi consolidarea poziţiei de mare
putere pentru ţările lor.
Momentul care l-a lansat pe Halford J.Mackinder ca figură centrală a gândirii geopolitice s-a
produs în ianuarie 1904, când a prezentat la Societatea Geografică expunerea Pivotul geografic al
istoriei.
Convins că istoria umanităţii a cunoscut, în evoluţia sa, trei faze, Halford J.Mackinder a analizat în
comunicarea prezentată deosebirile esenţiale dintre marile puteri maritime şi cele continentale, ajungând la
concluzia că rolul de regiune pivot în politica şi istoria universală,îl constituie centralitatea.Un stat
trebuie să fie capabil să ocupe un loc central pentru a putea domina în ecuaţia de putere.În opinia sa, la
începutul secolului XX, acest rol l-a deţinut imensul spaţiu din interiorul Euroasiei. Cine domină acest
spaţiu se poate considera stăpânul întregii lumi.
Mackinder considera că orice mare putere continentală care ar cuceri o poziţie dominantă în zona
"pivotului geografic", poate învălui de la flancuri lumea maritimă. În acest sens, el avertiza împotriva
unei apropieri ruso-germane sau chiar a uneia chino-japoneze care să înlocuiască Rusia şi zona pivot,
deoarece s-ar "produce o ruptură a echilibrului de putere în favoarea statului pivot".

5
 Pentru a contracara această posibilitate se impunea - în opinia lui Halford J.Mackinder - încheierea
unei alianţe între Anglia, Franţa şi SUA .Considera că întretăierea spaţiului maritim cu cel terestrueste
factorul cheie al istoriei popoarelor şi statelor. Însăşi mersul istoriei a fost influenţat de confruntarea
centru-periferie.Din centrul Hearthlandului s-a exercitat în permanenţă o presiune asupra periferiei sau
ceea ce el numea centura insulară
Teoria "pivotului geografic al istoriei" a fost dezvoltată şi completată cu o nouă idee, "Insula
mondială" (World Island) în studiul Idealurile democratice şi realitatea Insula mondială este o masă
continentală compactă, înconjurată de Oceanul planetar - zona Europa - Asia - Africa. Înconjurată de Oceanul
mondial, această insulă trebuia să devină, în mod inevitabil, datorită poziţiei geografice şi strategice,
locul principal de dispunere a omenirii pe planeta noastră. Foarte important era, în concepţia lui Halford
J.Mackinder, cine stăpânea inima ("Hertland-ul") Insulei mondiale. Numai acel stat are o bază suficient
de solidă pentru a concentra forţele care să ameninţe libertatea lumii din interiorul citadelei continentale
a Euroasiei.
Concluzia demersului său a fost expusă sintetic în formula: "Cine stăpâneşte Europa de Est, domină
<<Heartland-ul>>. Cine stăpâneşte <<Heartland-ul>> domină <<Insula Lumii>> (World Island). Cine
stăpâneşte Insula mondială domină întreaga lume". Evoluţia Europei în secolul al XX-lea demonstrează
clar că formula lui Mackinder n-a făcut o excelentă carieră teoretică, însă faptele arată că oamenii
politici care au conceput arhitectura relaţiilor internaţionale şi a graniţelor după cele două războaie
mondiale, după cum vom vedea în partea a doua a prezentei lucrări, au fost puternic influenţaţi de
concepţia sa.
Contemporan cu Halford J.Mackinder, amiralul Alfred T. Mahan şi-a construit modelul său de analiză
geopolitică pe baza unor postulate care nici ele nu pot fi demonstrate.Pentru Mahan instrumentul
politicii este comerţul. Acţiunea militară trebuia să ofere condiţii prielnice pentru dezvoltarea unei
civilizaţii comerciale la scară planetară. Ideile sale au fost preluate, în general, din teoria darwinismului
social cu o oarecare influienţă şi circulaţie ăn epocă: lumea este o luptă, lupta este esenţa vieţii şi a
relaţiilor dintre popoarele lumii; civilizaţia europeană şi sora sa americană sunt superioare altora, ceea ce
le dă dreptul la expansiune şi au datoria de a converti popoarele inferioare etc.
Ca şi în cazul lui Halford J. Mackinder, ideile şi scenariile geopolitice ale amiralului n-au rămas fără
ecou în acţiunea politică. Relevantă în acest sens este afirmaţia secretarului de stat al SUA, H. L.
Stimson: "Neptun este Dumnezeul, Mahan profetul său, iar marina SUA singura biserică adevărată...",
ca şi cererea adresată de F.D. Roosevelt americanilor de a privi harta lumii întregi şi nu numai pe cea care
reprezintă teritoriul american.
În opinia unor specialişti, Nicholas Spykman a continuat cercetările şi a dezvoltat scenariile geopolitice
elaborate de H. J. Mackinder şi amiralul A. T. Mahan. În lucrările sale se conturează ideea că masa
continentală euroasiatică şi coastele nordice ale Africii şi Australiei formează trei zone concentrice:
Heartland-ul continentului euroasiatic în nord; zona-tampon care-l înconjoară şi mările marginale şi
continentele african şi australian. În jurul acestei mase continentale, din Anglia şi până în Japonia, între
continentul din nord şi cele două din sud trece Marea Cale Maritimă a lumii
Cu Robert Strausz-Hupé, scriitura geopolitică în SUA îşi mută centrul de greutate de pe analiza
spaţiului în lupta pentru supremaţie mondială, pe interpretarea locului şi rolului pe care un stat îl ocupă în
ecuaţia de putere. Conceptul de "balanţă a puterii" este cheia analizei geopolitice în lucrările lui R. S. Hupé.
În concepţia sa, balanţa puterii înseamnă: un echilibru între marile puteri navale şi continentale; un
echilibru între diverşi poli regionali de putere din Europa şi Asia, şi între cele două continente în general; un
echilibru între politica de forţă de intervenţie militară şi o politică a compromisului diplomatic, un echilibru
global între cele două superputeri - SUA şi Uniunea Sovietică
Ca şi predecesorii săi, şi Robert Strausz-Hupé este sedus de ideea construirii unui scenariu
geopolitic propriu, având în centru realizarea unei federaţii la nivel regional sau global, în fruntea căreia
să se găsească, evident, SUA. Acesta credea că "este în interesul întregii omeniri să existe un centru

6
unic, din care să se exercite un control de echilibrare şi stabilizare, o forţă-arbitru, şi acest control de
echilibrare şi stabilizare să se afle în mâinile Statelor Unite".
În primele decenii de după încheierea primului război mondial, în Germania geopolitica s-a
bucurat de un interes cu totul special. Condiţiile interne, dar mai ales afirmarea statului german, în
relaţiile internaţionale, ca o mare putere au determinat pe unii specialişti să vadă în geopolitică o disciplină
capabilă să pună la îndemâna oamenilor de stat "indicaţii politice de ordin practic pornind de la teoriile
geografiei şi ale istoriei".
În foarte scurt timp apare în Germania o şcoală geopolitică grupată în jurul periodicului
"Zeiterschrift für Geopolitik", din rândurile căreia se va desprinde şi se va afirma o extrem de contestată
şi complexă personalitate, generalul Karl Haushofer. Specialiştii germani au dezvoltat şi au dat o proprie
interpretare conceptului de geopolitică.
În viziunea acestora, "geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice de teritoriu. Ea
îşi are temelia sigură în geografie, îndeosebi în geografia politică, care este teoria fiinţelor politice de pe
glob şi a structurii lor. Geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru acţiunea politică şi să fie
îndreptar în viaţa politică. Ca atare, ea devine o tehnologie capabilă să conducă politica practică până
la punctul la care se produce avântul novator al acţiunii. {i numai cu ajutorul ei, acest avânt va putea
avea drept punct de plecare pentru realizări ştiinţa şi nu neştiinţa. Geopolitica vrea şi trebuie să devină
conştiinţa geografică a statului".
Direcţiile principale de orientare a cercetărilor de geopolitică au fost stabilite de generalul Karl
Haushofer în lucrarea Bausteine für Geopolitik şi unele studii publicate în revista "Zeiterschrift für
Geopolitik". Considerând că există o legătură directă între spaţiul (Raum) pe care un popor îl ocupă, sau
o naţiune şi dezvoltarea optimă a acesteia, Haushofer a crezut că a descoperit "legea creşterii indefinite
a statelor" În virtutea acestei legi, populaţia unei naţiuni active se extinde până când atinge cele mai
mari spaţii posibile pentru a-şi satisface nevoile. Haushofer a oferit un suport cantitativ pentru această
teză şi considera că un popor se poate dezvolta normal dacă are o densitate de 100 de locuitori pe km2 El
a propagat asemenea idei fiind sub influienţa nefastă a teoriilor rasiste şi biologizante care alcătuiau baza
ideologiei naziste Evoluţia societăţii europene după cel de-al doilea război mondial a infirmat ipoteza şi
suportul matematic al afirmării, în relaţiile internaţionale, a legii creşterii indefinite a statelor.
Viziunea geopolitică a generalului Karl Haushofer a fost influienţată şi de concepţiile şi teoriile
geopolitice care circulau în lumea anglo-saxonă, îndeosebi de teza "Heartland-ului" elaborată de
Mackinder. A întrezărit, în modelul elaborat de Mackinder, posibilitatea ca Germania să-şi poată
reocupa locul pierdut în urma încheierii primului război mondial, în ecuaţia de putere de pe continentul
european. Haushofer considera, din acest punct de vedere, că Germania nu trebuie să fie duşmanul, ci
aliatul Rusiei, cu care să realizeze blocul continental Europa Centrală - Euroasia.Într-o primă fază a
celui de-al doilea război modial părea că profeţiile sale au şi acoperire în politica mondială a epocii. În
august 1939 Germania nazista si URSS şi-au dat mîna prin semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi îşi
împărţeu sferele de influienţă. El privea alianţa Germaniei cu Rusia drept nucleul unui bloc transcontinental
prin includerea Japoniei şi Chinei. Din această perspectivă, în scrierile sale, încă din anii ′ 30, Haushofer
a căutat să atragă atenţia oamenilor politici japonezi asupra unei apropieri a Japoniei de China şi
Uniunea Sovietică.
Constituirea blocului euroasiatic era văzută de general ca un răspuns la scenariul "Anaconda", prin
care puterile maritime - Anglia şi SUA - puteau să încercuiască Heartland-ul. Era, în fapt, un scenariu
prin care Germania putea să devină hegemon în cadrul noii ordini mondiale, pe care o preconizau
oamenii de stat din cel de-al treilea Reich.
În România, deşi n-a cunoscut dezvoltarea şi interesul de care s-a bucurat în Germania şi lumea
anglo-saxonă, geopolitica a constituit un punct de atracţie pentru geografi, istorici şi sociologi. Un grup de
intelectuali de marcă au fondat în 1941 o revistă de specialitate "Geopolitica şi Geoistoria", prin care s-a
intrat în dialog cu reputaţi geopoliticieni din Europa. În studiile publicate în această revistă au fost
abordate probleme legate de sfera şi obiectul geopoliticii, dar şi încercări de elaborare a unor
"reprezentări geopolitice" asupra spaţiului românesc.
7
 Teoreticianul incontestabil al geopoliticii româneşti a fost profesorul de geografie istorică Ion
Conea. El a considerat geopolitica "o disciplină cu adevărat nouă cu un precis obiect de cercetare
propriu", cu o sferă de cuprindere şi de cercetare distincte în câmpul relaţiilor internaţionale, în raport cu
alte discipline, cum ar fi, de exemplu, geografia, politica, sociologia sau istoria.
Geopolitica s-a născut, în opinia lui Ion Conea, din nevoia omului modern de a da răspuns la
problemele cu care este confruntat. Statutul politic şi economic al Planetei se schimbă de la o zi la ata.
"Pământul devine cu fiecare zi mai mic şi aproape că n-a rămas colţ îngheţat sau minusculă insulă
pierdută în larg de ocean neocupată de el. S-a dus vremea în care, - afirma I.Conea - Statele îşi
permiteau să lase între ele, ca hotare, adevărate zone nelocuite". Prin urmare, în lupta omului cu natura,
reducerea continuă a dimensiunilor planetei, apar inevitabil şi conflictele de interes. De aici şi nevoia de
a fi elaborate studii care să prezinte "zonele de fricţiune tot mai numeroase pe faţa Terrei".
În viziunea lui Ion Conea, geopolitica are ca obiect de studiu "mediul politic planetar", adică "jocul
politic dintre state". Această disciplină, în opinia specialistului român, se diferenţiază de geografia politică
care rămâne fidelă paradigmelor sale clasice: determinismul geografic al aşezării (pământul), naturalismul
biologist şi evoluţionismul organic (istoria). Dezvoltând această idee, el afirma: "Astăzi, în politica
internaţională, oamenii de stat, ca şi diplomaţii, ca şi regii, şi în genere, toţi conducătorii de state au
ajuns să lucreze cu o naţiune nouă, căreia noi îi vom spune Planetargedanke * ...Cârmuitorii statelor
trebuie să fie atenţi azi, în orice moment, la toate scyllele şi carybdele planetare printre care cu greu
vâslesc nave politice care sunt stabilite.

III. EVOLUŢIA GEOPOLITICII ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XX

Astăzi este unanim acceptată ideea că revoluţia tehnico-ştiinţifică a devalorizat acest model geopolitic
lansat de Halford Mackinder şi modernizat ulterior de discipolii săi. Nici modernizările schemei clasice
propuse de John Collins nu ar constitui pentru oamenii politici europeni un raţionament destul de atractiv
pentru a se fi pus în aplicare proiectul geopolitic propus de Mihail Gorbaciov chiar dacă acesta aducea în
discuţie un avantaj – cel spaţial – pe care Moscova îl avea în raport cu Europa Occidentală. John Collins,
în studiul Military Space Forses; The Next 50 Years arăta că "puterea aeriană şi puterea spaţială au
aruncat în desuetitudine ipotezele geopolitice ale începutului de secol". Inclusiv teoria lui Mackinder
"Spaţiul ciscumterestru - afirmă J. Collins - încapsulează Pământul până la o altitudine de circa 50.000
mile", iar acest fapt va fi cheia dominaţiei militare de la jumătatea secolului al XXI-lea. În opinia lui:
• Cine stăpâneşte spaţiul circumterestru domneşte peste Pământ.
• Cine stăpâneşte Luna domneşte peste spaţiul circumterestru.
• Cine stăpâneşte L 4 şi L 5 domneşte peste sistemul Terra - Luna.
L4 şi L5 sunt punctele de libraţie lunare - locurile din spaţii unde atracţia gravitaţională a Lunii şi
cea a Pământului sunt exact egale. În teorie, bazele militare instalate acolo ar putea rămâne pe poziţie timp
foarte îndelungat, fără a avea nevoie de mult carburant. Ele ar putea fi echivalentul "terenurilor înalte"
pentru "războinicii spaţiali de mâine"
Prin urmare şi din această perspectivă formula geopolitică propusă de E.A. Pozdneakov sau varianta
colegului său Alexandr Dugin pentru a justifica nevoia de sferă de influenţă a Rusiei este depăşită.
Credem că Federaţia Rusă nu poate fi ignorată sau eliminată din ecuaţia de putere într-o formulă sau
alta de securitate a Europei dar nu în perspectiva afirmată de aceştia potrivit căreia "Cel ce deţine
controlul asupra Heartland-ului, acela dispune de mijlocul de control efectiv asupra politicii mondiale
şi, în primul rând, de mijlocul de a menţine în lume echilibrul geopolitic şi de forţe. Fără acesta din
urmă este de neconceput o lume stabilă"
Edgar Morin crede că schimbările care s-au produs în Europa după încheierea războiului rece
impun regândirea arhitecturii continentului. Ea nu mai este, aşa cum era cu patru secole în urmă, centrul
lumii, ci a devenit un "fragment din Occident". Lumii bipolare a războiului rece îi vor urma din ce în ce
*
În lb.germană - gândire planetară.
8
mai evident trei poli: America de Nord, Asia-Pacific, Europa. Însă faţă de cele două mase enorme riverane
Pacificului, Europa, rămasă periferică, are, prin comparaţie, mărimea Elveţiei. În situaţia actuală, Europa
este obligată, în opinia lui Edgar Morin, să parcurgă "două convertiri aparent contradictorii însă în fond
complementare, una prin care să depăşim Naţiunea şi alta care ne reduce la Provincie". În acest fel, ea
trebuie să se metamor-fozeze în acelaşi timp în "Meta-Naţiune" şi "Provincie" pentru a deveni o unitate
cu o poli-identitate
Preşedintele Partidului Popular European, Wilfried Martens, prin discursurile sale propune şi el un
scenariu pentru realizarea "Statelor Unite ale Europei", pornind de la depăşirea "egoismului naţionalist
sau regionalist" şi de la extinderea Comunităţii Europene spre est. Conturul acestei Europe unite este, în
opinia lui Wilfried Martens, "de natură evolutivă, dar nu nedefinit de la Atlantic şi până dincolo de
Urali. Comunitatea nu are vocaţia să devină o structură de primire la scară continentală, pan-europeană,
după modelul forumurilor politice multilaterale cum este Consiliul Europei sau Conferinţa pentru
Cooperare şi Securitate în Europa"
La începutul deceniului şase, în Germania şi Franţa au existat încercări de relansare a studiilor de
geopolitică. Încercări temerare dacă ţinem seama că această disciplină era considerată, atât în Est, cât şi în
Vest, un tip aparte de manifestare nazistă, ce a aparţinut ideologiei fasciste şi nu ştiinţelor sociale.
În Est, prin interdicţia teoriei geopolitice în Uniunea Sovietică şi ţările satelite ei, se dorea să se
facă uitată "marea operaţie geopolitică pusă la cale - în opinia lui Yves Lacoste - în vara anului 1939
de Germania şi URSS, care şi-au împărţit, în conformitate cu locul ce-l ocupa în ecuaţia de putere,
continentul european".
Pe de altă parte, declanşarea războiului rece, în 1947 şi constituirea celor două blocuri politico-
militare care s-au înfruntat pe linia delimitată în Europa prin înţelegerile de la Ialta şi Postdam au pus, în
fapt, conducătorii celor două coaliţii în situaţia să "proscrie" orice idee, orice reprezentare sau analiză, chiar
teoretică, ce nu se încadra în confruntarea planetară a două lumi diferite - "lumea liberă", pe care partea
adversă o numea capitalistă sau imperialistă şi "lumea socialistă", denumită comunistă.
În aceste împrejurări, Kurt Vowinkel, fost colaborator al generalului Karl Haushofer, a reluat, în
anul 1951, apariţia publicaţiei "Zeifschrift für Geopolitik" care îşi încetase activitatea în vara anului
1944 Raţiunea unui asemenea demers nu putea fi decât de ordin ştiinţific: înţelegerea şi analiza
fenomenului politic internaţional pentru a se desluşi tendinţele şi sensul evoluţiei relaţiilor internaţionale
postbelice. Ralph J. Bunche nota în paginile primului număr al revistei că, după cel de-al doilea război
mondial, "n-am obţinut nici o securitate în lume, nici o eliberare de grave tensiuni, nici un veritabil
program în ceea ce priveşte pacea" prin urmare se impunea să existe un instrument nu numai de
observare, ci şi de analiză a fenomenului politic de după cel de-al doilea război mondial.
În Franţa, la jumătatea deceniului şase, Pierre Célérier a publicat lucrarea Géopolitique et
géostrategie readucând astfel în actualitate o serie de teorii şi idei geopolitice din perioada interbelică, în
special viziunea lui Mackinder. În această lucrare, de exemplu, şi el împarte lumea oarecum mecanic, în
puteri terestre, care sunt "perturbatoare" şi puteri maritime, mai ataşate ideii de apărare a libertăţii.
Teoreticianul francez a evitat însă să se pronunţe asupra unei definiţii a geopoliticii, dar considera
că este necesară studierea relaţiei ce se poate stabili între o situaţie politică şi aria geografică în care
aceasta este circumscrisă Informaţiile astfel obţinute sunt utile naţiunilor în fundamentarea deciziilor atât
în timp de pace, cât şi pe timp de război.
În aceeaşi perioadă, Jean Gottman readucea în discuţie teza influenţării politicii de către mediul
geografic. Acesta a susţinut că varietatea spaţiului în care acţionează statele conduce la diversificarea
problemelor cu care ele se confruntă, uneori mergând până la afirmaţii evident exagerate. Credea, de
exemplu, că "dacă omenirea ar fi locuit pe o planetă având suprafaţa netedă a unei bile de biliard,
probabil n-ar fi fost confruntată cu probleme geopolitice".Fernand Braudel propune geoeconomia ca
alternativă la studiul geopoliticii. Ipoteza de lucru propusă de Braudel porneşte de la premiza că nu
factorii geografici, culturali, ideologici, etnici, religioşi,etc., sînt importanţi ci realitatea pur economică în
raportul ei cu spaţiul.Pentru geoeconomie nu este important care popor locuieşte pe un spaţiu, care este
9
istoria lui sau spiritualitatea sa .Important este dacă se găseşte în centrul sau periferia deciziei
economice.
Sfârşitul războiului rece şi evoluţiile pe care acesta le-a antrenat în sistemul relaţiilor
internaţionale au determinat o relansare a preocupărilor pentru redefinirea geopoliticii aproape în toate
statele lumii şi la diversificare a perspectivelor de analiză a fenomenului geopolitic în raport cu analizele
clasice.
În ceea ce priveşte conceptul de geopolitică, exprimările sunt foarte diversificate, mergând de la
aproximări până la identificarea sau confundarea sa cu alte discipline, cum ar fi de exemplu geografia
politică, geostrategia sau geoistoria.
Din multitudinea de definiţii şi descrieri ale geopoliticii nu ne vom opri asupra sensului dat
geopoliticii în marile enciclopedii şi dicţionare, ci doar la cele care reflectă, în opinia noastră, în cea mai
mare măsură esenţa acesteia. Aceasta în concepţia lui Saul Cohen constă în "studierea relaţiei care
există între politica internaţională şi acele caracteristici ale mediului geografic care duc la dezvoltarea
surselor de putere".Analistul american defineşte geopolitica drept o teorie a relaţiilor spaţiale şi deci ca
şi Saul Cohen nu o vede ca pe o disciplină legată de determinismul geografic.
Hervé Couteau-Bégarie defineşte geopolitica drept studiul raporturilor între tot ce se referă la politică
şi configuraţiile spaţiale în care se desfăşoară Într-un mod asemănător defineşte geopolitica şi Piérre
Cellérier. În opinia acestuia, această disciplină trebuie să cerceteze relaţia dintre o situaţie politică şi aria
geografică în care este circumscrisă
Încercând să descifreze sensul şi esenţa geopoliticii, Cristian Daudel analizează geopolitica în
raport cu geografia, geostrategia şi alte discipline înrudite. De fapt, el consideră că scriitura geopolitică
este compusă din "puţină istorie, puţină geografie, puţin din diverse aspecte ale actualităţii şi din
noutăţile intelectuale, variate, dar cam mereu aceleaşi". Convins, în fapt, că fenomenele complexe ce
guvernează relaţiile internaţionale pot fi studiate dacă există o veritabilă interdisciplinaritate şi o gândire
transdisciplinară, Daudel ia ca bază de analiză definiţia dată de Pierre Gallois. Potrivit lui Gallois,
geopolitica este o ramură a ştiinţelor care "realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial, a
resurselor morale şi fizice ale unei comunităţi, care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul pe
care îl ocupă sau mai curând în locul asigurat de meritele sale". În raport cu geografia şi geostrategia,
geopolitica are ca obiectiv să analizeze tot ceea ce se organizează într-o ierarhie de puteri, mai cu seamă
politice şi militare, dar şi economice şi culturale, statele şi alianţele lor - destine şi scopuri - în toate
aspectele forţei şi ale evoluţiei ei, dreptului şi ale aplicării lui. În concluzie, Daudel consideră că
geopolitica are finalitate în analiza şi cunoaşterea "situaţiei pe eşichierul mondial", în timp ce geografia
îşi propune "conservarea şi amenajarea teritoriului, iar geostrategia, elaborarea scenariilor de
securitate şi apărare".
Deşi Ladis K.D. Kristof nu consideră geopolitica aşa cum o face Frank Debié, o cartografie de
propagandă, cu riscuri foarte grave prin existenţa pericolului dezinformării conducătorilor de către proprii
lor experţi, susţine totuşi că ea este "un ianus cu două feţe: pe de-o parte, este o ramură a politologiei
care face un efort deliberat de a se apropia de depozitul de cunoştinţe geografice în scopul de a adânci
înţelegerea fenomenelor politice; pe de altă parte, este politică precum exersarea vizionarismului
politic, care consultă în mod prudent pe geografi şi hărţile lor cu scopul de a descoperi elemente ce ar
putea facilita sau dimpotrivă împiedica realizarea unor scopuri politice.
Plasîndu-se în mod categoric în rindul celor care consideră geopolitica parte a relaţiilor
internaţionale,Gerard Dussouy a făcut o distincţie netă între doctrina geopolitică care poate servi , la un
moment dat, drept suport de justificare a unei politici externe şi teoria geopolitică. Analizînd evoluţia
studiilor de geopolitică ajunge la concluzia că a existat o adevărată „ceartă a paradigmelor” care nu s-a încheiat
nici astăzi. In acest context al definirii şi redefinirii geopoliticii Dussouy ajunge la concluzia ca aceasta este
„o disciplină ştiinţifică menită să studieze contextualizarea actorilor în sistemul relaţiilor internaţionale

10
IV. LOCUL ŞI IMPORTANŢA INTERESULUI ÎN GEOPOLITICĂ

Postulând o dilemă a securităţii în contextul unei anarhii înternaţionale, gânditorii din Realismul
timpuriu credeau că dacă se cunoştea distribuţia puterii în sistemul relaţiilor internaţionale se putea afla şi
comportamentul statului în raporturile cu ceilalţi actori. Robert O. Keohane şi Joseph Nye Jr. au
demonstrat, la jumătatea deceniului opt al secolului trecut că analiza comportamentului actorilor în
mediul internaţional centrată doar pe putere nu era suficientă.
Societatea internaţională în timpul războiului rece era preocupată de respectarea normelor şi
principiilor înscrise în Charta ONU. Unele arii de probleme prezintă trăsăturile a ceea ce Keohane şi
Nye regimuri, definite ca „reţele de legi, norme şi proceduri care regularizează comportamentul şi îi
controlează efectele”. În acest mediu există o multitudine de relaţii şi interacţiuni de ordin economic,
cultural, sportiv şi politic în care pe lîngă actorul clasic apar societăţi şi corporaţii internaţionale,
transnaţionale sau multinaţionale ceea ce a făcut ca puterea mai ales în dimensiunea ei militară să nu poată fi
folosită oricînd şi oricum.
Comportamentul actorilor în sistemul relaţiilor internaţionale contemporane cunoaşte o mare
diversitate şi complexitate în ceea ce priveşte orientarea, atitudinea şi intensitatea cu care aceştia se
manifestă în viaţa internaţională. Gradul lor de implicare în rezolvarea problemelor internaţionale poate varia
de la maxim la minim, până la neimplicare totală.
Pentru toată lumea, criza izbucnită în anul 1991, în Golful Persic, a fost o problemă majoră, dar
gradul de implicare în rezolvarea ei a fost diferit. SUA şi aliaţii săi au acţionat direct pentru obligarea
Iraqului de a se retrage din Kuwait, pe când China, de exemplu, deşi este membră a Consiliului de securitate
al ONU şi una din marile puteri s-a rezumat doar la a se implica diplomatic. De ce ?
Un posibil răspuns la o asemenea întrebare îl găsim la remarcabilul diplomat şi analist politic
Henry Kissinger, care în memoriile sale afirmă că ceea ce pune în mişcare un stat este, printre altele, şi
preocuparea acestuia de a-şi rezolva interesul naţional. Concluzia analistului american este confirmată
de analiza istorică, mai ales pentru perioadele în care actorul dominant al vieţii internaţionale a fost
statul.
Astăzi, în viaţa internaţională, nu numai numărul dar şi importanţa actorilor s-au modificat radical.
Tot mai mult, în prim planul evenimentelor, apar actorii non-statali. Potrivit unor statistici, la nivelul
anului 1995, din 100 de actori-economici doar 55 erau state, ceilalţi fiind companii transnaţionale. Ori, o
bună parte a activităţii unor astfel de giganţi economico-financiari, fiind internaţională, “scapă” de sub
incidenţa normelor şi regulilor care se aplică actorilor tradiţionali - statele - deci şi interesele acestora
pot deveni, în anumite cazuri, incompatibile cu interesul naţional al actorului clasic.
Acest fapt este reflectat şi de prezenţa în discursul politic sau analiza geopolitică, alături de
sintagma interes naţional, a unor derivate: “interes specific”; “interes global”; “interes regional”; “interes de
securitate”; “interes economic”; “interes politic”; “interes ideologic” etc.
Conceptul de interes naţional este considerat de unii analişti un instrument în analiza fenomenului
geopolitic contemporan. Nu împărtăşim opinia celor care neagă acest lucru pe motiv că nu s-a dat o
definiţie exactă a acestuia, însă este suficient a opera numai cu un singur concept, având în vedere
multitudinea actorilor din viaţa internaţională.
Interesul naţional este o particularizare a interesului din perspectiva vieţii şi activităţii unei
colectivităţi, coagulată într-o formă de organizare politică, care este statul naţional. P. H. Liotta sublinia într-
un studiu publicat în revista Colegiului de Război a SUA că intersul naţional “reflectă identitatea
poporului - geografia şi cultura sa simpatiile politice consensul social ca şi nivelul de prosperitate la
care a ajuns”
Interesul a fost pe deplin analizat şi studiat în psihologie, sociologie de unde a fost preluat de
analiştii politici fără ca să aibă loc o amplă dezbatere asupra semnificaţiilor şi sensurilor pe care acesta îl
capătă în analiza fenomenului politic contemporan. Noţiunea de interes este folosită în diferite discipline
care se ocupă cu analiza relaţiilor politice internaţionale, într-o gamă extrem de variată de nuanţări şi

11
particularizări. Necesitatea definirii conceptului de interes, a stabilirii cauzelor şi condiţiilor care îl
generează - izvoarele lui - şi nu în ultimul rând factorii care determină intensitatea şi stabilitatea sa în
timp devine, în condiţiile de astăzi, imperioasă.
În analiza relaţiilor internaţionale, categoria de interes se referă în exclusivitate la grupări umane
organizate în entităţi politice, economice, religioase, culturale, adică totalitatea actorilor care compun
fenomenul geopolitic contemporan. Interesul, din această perspectivă, poate fi definit ca o sumă de
valori şi de opţiuni politice, economice, socio-culturale, religioase etc., a unui grup sau comunităţi care
se constituie într-un actor al vieţii internaţionale.Funcţie de natura scopurilor urmărite, a acţiunilor întreprinse
ca şi a valorilor promovate, interesul poate să se manifeste în sfera economicului, politicului sau a
spiritualului, sau chiar în cea a domeniului militar.Hans Morgenthau identifica două categorii de interese
la nivelul statelor: vitale şi secundare. Aceste niveluri de manifestare nu le regăsim la nivelul individului,
deoarece aici interesul este generat de existenţa trebuinţelor umane fundamentale, de la cele organice
(foame, aer, sete, reproducere) şi de securitate, până la cele estetice şi cognitive.
Sursa intereselor şi modul lor de apariţie sunt mai complexe deoarece comunitatea sau grupul care
se constituie ca entitate a sistemului relaţiilor internaţionale nu este niciodată suma indivizilor care îl
compun. La acest nivel, interesul poate să apară din cerinţa funcţională a acelei entităţi/actor care se
manifestă în câmp geopolitic la un moment dat.
Cerinţa funcţională se manifestă ca o necesitate şi este formulată ca scop, ca obiectiv de atins. Din
această perspectivă, actorii clasici ai relaţiilor internaţionale - statele - acţionează şi îşi desfăşoară
activitatea pentru a-şi atinge obiectivele de securitate, păstrare a unităţii şi integrităţii teritoriale,
menţinere a păcii, cooperare economică şi culturală etc. Obiectivele se stabilesc în funcţie de evoluţia
raporturilor de putere care se stabilesc între actori, de alianţele pe care aceştia le pot realiza ca şi de
existenţa/non existenţa unei arhitecturi credibile de securitate.Acest lucru este ilustrat de preocuparea
elitei politice americane de a identifica şi evalua corect interesele SUA pentru începutul noului secol şi
mileniu.
O comisie alcătuită din experţi în politică externă universitari, cercetători în domeniul relaţiilor
internaţionale au întocmit un raport care a cuprins o paletă largă de probleme de la definirea intereselor
naţionale americane pînă la criteriile de ierarhizare şi strategiile prin care acestea să fie promovate în
mediul internaţional.
Din perspectiva realismului politic, Hans I. Morgenthau defineşte interesul ca putere, deoarece acesta
ţine de “esenţa politicii şi nu este afectată de împrejurări legate de timp şi spaţiu”.
În geopolitică, un interes poate fi considerat ca atare numai dacă actorul ca element al sistemului
relaţiilor internaţionale are capacitatea de a obţine materializarea lui. Dacă acest lucru nu este posibil,
atunci nu avem de-a face cu interese, ci doar cu aspiraţii care pot fi proclamate şi clamate
În opinia analistului american Hans I. Morgenthau, dacă se consideră toate statele “ca entităţi
politice care îşi urmăresc propriile lor interese definite ca putere, vom fi în stare să facem dreptate tuturor
într-un sens dual: vom fi în stare să judecăm alte naţiuni, aşa cum o judecăm pe a noastră şi,
judecându-le astfel, suntem capabili să elaborăm strategii care respectă interesele altor naţiuni, ocrotind şi
promovând propriile noastre interese”.
Apelând la analiza istorică, Morgenthau constată că aceste idei au fost observate în acţiune, din
antichitate până în zilele noastre. Tucidide, de exemplu, afirma că identitatea de interese este cea mai
sigură legătură între state şi indivizi. Ideea a fost reluată în secolul al XIX-lea de lordul Salisbury, care
remarca faptul că “singura legătură care durează între naţiuni este absenţa intereselor contrare”.
În accepţiunea lui James Rosenau, interesul are o dublă calitate. Este un instrument de analiză pentru
cercetătorul şi analistul fenomenului politic internaţional contemporan, dar este şi un instrument de
acţiune pentru actori. “Ca instrument analitic - precizează James Rosenau - el este folosit pentru a
descrie, a explica sau a evalua sursele politicii externe ale unei naţiuni sau caracterul ei adecvat. Ca
instrument al acţiunii politice, el serveşte ca mijloc de propunere, de justificare sau de condamnare a
politicilor”.

12
 În câmp geopolitic, interesul poate fi privit din triplă perspectivă. În interiorul fenomenului geopolitic,
interesul este cel care determină şi orientează un actor pentru a acţiona într-un anume spaţiu şi nu altul.
În teoria şi analiza geopolitică, categoria de interes devine un instrument pentru a identifica şi măsura,
cu aproximaţie, gradul de implicare a unui actor în rezolvarea unei probleme care poate să apară într-o
regiune a lumii. În cartografia geopolitică de propagandă, interesul poate să devină foarte bine un
instrument de manipulare a opiniei publice interne sau internaţionale. Într-o lume tot mai mult dominată de
mass-media, “tunurile” încărcate cu informaţie şi imagine pot foarte uşor să convingă opinia publică de
“justeţea” acţiunilor întreprinse, şi nu neapărat de adevărul sau scopurile ce-au determinat acea acţiune.
Criteriile de clasificare şi evaluare a intereselor pe care actorii le promovează în sistemul relaţiilor
internaţionale sunt multiple şi foarte diversificate. Acest fapt a dat naştere la definiţii extrem de largi şi,
uneori, chiar contradictorii. Dacă din punct de vedere al acţiunii politice în cadrul fenomenului
geopolitic contemporan un anume grad de ambiguitate în definirea şi clasificarea intereselor este, pentru
unii analişti, de acceptat deoarece se consideră că ar fi extrem de dificil să se ajungă la un acord cu un
partener, dacă unul din interesele proprii a fost definit cu un asemenea grad de precizie încât l-ar face
inflexibil şi prin urmare nenegociabil, în teoria geopolitică analizele şi evaluările ar fi lipsite de realism
şi obiectivitate.
Din perspectivă geopolitică, cel puţin două elemente sunt relevante pentru a se preciza natura şi
dimensiunea intereselor: natura actorilor şi valoarea geopolitică a spaţiului în dispută. Din perspectiva
actorilor, interesele pot fi clasificate, în primul rând, după scopurile urmărite în sistemul relaţiilor
internaţionale şi pot fi naţionale, economice, politice, teritoriale, ideologice, strategice. În al doilea rând,
interesele actorilor diferă după priorităţile pe care aceştia şi le stabilesc la un moment dat, şi în acest caz
acestea pot fi categorisite ca vitale sau secundare.
Interesele vitale sînt cele care sînt legate de securitatea, independenţa şi suveranitatea statului şi în
opinia adepţilor teoriei realismului în relaţiile internaţionale nu pot fi negociate. Încălcarea lor ducea la
război. Interesele secundare sint “greu definibile” dar pot fi negociate şi intens folosite in relaţiile
internaţionale drept artă a compromisului.
Comisia SUA, în vara anului 2000, analizînd priorităţile de politică externă şi mediul internaţional
în care Statele Unite trebuia să acţioneze identifica următoarele categorii de interese: interese vitale;
interse extrem de importante; interese importante şi interse mai putin importante/secundare. Analistul
politic şi scriitorul Donald Neuchterlein identifica, la rîndul său, pentru SUA patru categorii de interese:
Defense of Homeland( territory, citizens, political system); Economic Well-Being(Economic
Stability,living standards); Favorable World Worder(Appraisal of international Security) şi Promotion of
Values(In America, Democracy- Human Rights)

V. MANIFESTĂRI ŞI COMPORTAMENTE GEOPOLITICE ÎN ANTICHITATEA

CLASICĂ

Studiul raporturilor dintre state şi a modului cum şi-au rezolvat interesele în diferite regiuni bogate
în surse de hrană sau metale preţioase ne oferă suficiente exemple care pot fi încadrate în ceea ce numim
astăzi fenomen geopolitic.
Coborând pe cursul istoriei, nu ne vom opri la îndepărtatul şi frământatul timp al războaielor hitito-
egiptene pentru stăpânirea câmpurilor mănoase şi a unor oraşe înfloritoare sau la disputa pentru
supremaţia în Mediterana orientală dintre greci şi fenicieni, deşi încă din aceste vremuri întâlnim fenomene şi
realităţi politice foarte comune astăzi ci doar vom enumera cîteva fapte care pot fi appreciate drept
fenomene geopolitice. Edificator este faptul că oraşul-stat Ugarit, aşezat pe malul Mării Mediterane, care
întreţinea prospere legături comerciale cu Creta, Egiptul şi o serie de oraşe de pe coasta mediterană, a rămas
definitiv în sfera de influenţă a hitiţilor după bătălia de la Qadeş dintre faraonul Egiptului, Ramses al II-
lea, şi regele hitit Muwattal (aprox.1293). Tratatul de pace cu Egiptul îi asigura statului hitit liniştea nu
numai la graniţa de sud, ci şi la cea de răsărit. Acest lucru era poate cel mai important pentru statul hitit. La
13
limita secolelor al XIV-lea şi al XIII-lea î.Chr. puterea Asiriei a crescut foarte mult, rupând echilibrul de
forţe care asigurase pacea în zonă. Regele asirian Adad Mari I a distrus regatul Mitanni, cu care hitiţii
întreţineau legături de prietenie, a ocupat Babilonul apoi a unit sub un singur sceptru întreaga
Mesopotamie. Avea deci destule forţe pentru a-i ataca pe hitiţi şi chiar intenţiona să o facă, dar, după
încheierea tratatului de ajutor reciproc dintre Hattusili şi Ramses al II-lea, a trebuit să renunţe la această
intenţie.
Istoria antică oferă spre reflecţie, dar şi pentru analiză geopolitică, două realităţi politice: una
efemeră, Imperiul lui Alexandru cel Mare (356-323 î.Chr.) şi alta mult mai durabilă, Imperiul Roman.
Istoricii, mai vechi sau mai noi, au prezentat numeroase explicaţii în legătură cu evenimentele care au
condus la apariţia, ascensiunea şi decăderea acestor imperii, mai puţin cele de ordin geopolitic.
În cazul ascensiunii imperiului elenistic, evoluţia geopolitică este mai mult decât relevantă.
Posesiunilor moştenite de la tatăl său, Filip al II-lea, regatul Macedoniei şi hegemonia ligii elenice,
Alexandru le-a adăugat un teritoriu tot atât sau poate chiar mai mare decât imperiul ahmenid din epoca
maximei sale expansiuni, sub Darius I. Nici un cuceritor n-a reunit sub sceptrul său atâtea provincii şi
nici nu şi-a purtat armatele, în antichitate, atât de departe de patrie.
Nu e suficient, pentru a explica asemenea succese, să invocăm doar forţa militară a tânărului stat
macedonian şi bravura soldaţilor greci. Contingentele pe care le-a avut Alexandru, la dispoziţia sa, pentru
cuceriri au fost modice. Chiar şi în acea vreme, pentru o astfel de întreprindere, 38.000 sau 40.000 de
oameni la începutul expediţiei şi aproximativ 80.000 de soldaţi în momentul dispariţiei lui n-au fost cifre
ieşite din comun. Indiscutabil, Alexandru cel Mare a fost un strălucit strateg, poate cel mai mare al
întregii antichităţi, însă a fost şi un foarte bun cunoscător al realităţilor politice din spaţiile pentru care
şi-a manifestat interesul şi pe care apoi le-a cucerit. A înţeles că raportul de putere îi este favorabil şi a
exploatat acest lucru fulgerător, cu ajutorul instrumentului militar. De remarcat faptul că, în teritoriile cucerite,
Alexandru nu s-a prezentat numai în calitate de învingător, ci şi de aducător al păcii. N-a fost adeptul
idealului pan elenic. El n-a dorit "supunerea şi umilirea barbarului, ci contopirea acestuia cu grecul
într-un ansamblu armonios în care fiecare şi-ar avea partea lui".
Alexandru şi-a dat seama că armonizarea intereselor economice dintre diferite entităţi statale
intrate sub autoritatea sa şi schimburile comerciale sunt cei mai siguri garanţi ai dăinuirii imperiului său.
O genială intuiţie l-a făcut să impună imperiului o monedă unică. Se poate afirma că Alexandru cel Mare
a întrupat perfect cele două personaje - diplomatul şi soldatul - care în concepţia geopolitică a lui
Raymond Aron simbolizau raporturile dintre state, care pot fi aşadar reduse la negocieri şi la război.
Aşadar, în spatele cuceririlor fulminante ale lui Alexandru cel Mare, putem identifica un clar
proiect geopolitic realizat prin mijloace geostrategice, şi anume de a reuni sub o singură autoritate toate
popoarele care, făcînd parte dintr-o civilizaţie deja avansată, sînt destul de mature, din acest punct de
vedere, pentru a crea un stat şi pentru a fi cuprinse, conform unei logici federale, în jurul Orientului
Apropiat. Moartea fulgerătoare a pus capăt nu numai vieţii unui mare strateg şi comandant de oşti, dar şi
a unui altfel de imperiu în lumea antică.
Roma şi-a datorat ascensiunea şi "mărirea" de la oraş-stat la imperiu universal înţelegerii perfecte
a rolului pe care îl avea armata în ecuaţia de putere şi în disputa cu rivalii săi pentru supremaţia pe uscat
şi mare. Pentru a-şi impune supremaţia în întreaga peninsulă italică timp de aproape două secole şi
jumătate (509-269 î.Chr.), Roma n-a încetat să se afle sub arme. Ameninţarea intereselor vitale ale Romei -
securitatea căilor comerciale care asigurau aprovizionările- venea din partea celui mai puternic imperiu
maritim, Cartagina. Aşezată în golful Tunis, aceasta stăpânea trecerea dintre cele două bazine ale
Mediteranei şi controla întregul comerţ din zonă. Dominaţia Cartaginei în spaţiul mediteranean a fost
înlăturată numai după ce Roma şi-a construit o flotă şi a devenit şi ea o putere maritimă.
Confruntarea dintre romani şi cartaginezi a fost una decisivă, deoarece Mediterana însemna pentru
puterile care-şi disputau acest spaţiu ceea ce avea să însemne Heartland-ul pentru Mackinder în teoria
geopolitică. Interesant de remarcat faptul că acest lucru a fost conştientizat de protagonişti. Titus-Livius,
referindu-se la importanţa bătăliei de la Zama (201 î.Chr.), scria: "Pentru cartaginezi este vorba de o luptă
14
pentru propria lor viaţă şi suveranitate în Libia; pentru romani ceea ce era în joc era supremaţia
universală". Într-adevăr, în antichitate, cine a stăpânit Mediterana, a stăpânit lumea. Imperiul ce avea să
fie întemeiat de Octavianus şi care a atins apogeul sub Traian, se întindea de la Atlantic la Eufrat şi de la
Marea Nordului la deşertul Sahara.
Interesante sînt din punct de vedere al înşelegerii intereselor geopolitice ale imperiului roman sînt
şi concluziile rezultate din analiza raporturilor de putere şi de staăpînire în spaţiulponto-danubiano-
caspic. Confruntarea dintre daci şi romani, din perspectivă geopolitică nu mai este doar o luptă cu
conotaţii de cucerire/apărare ci este una pentru controlul unor spaţii şi puncte strategice cheie în
dominaţia sud-estului European şi a regiunii pontice. Regele dac Burebista îşi extinde controlul politic
asupra Dunării şi a Pontului Euxin. Astfel “Marea Neagră a stat sub înrîurirea dacilor: ei atrăgeau
comerţul, ei luau vamă, ei aveau rolul de căpetenie”. După moartea acestuia a urmat o perioadă de recul
geopolitic al gsto-dacilor pîna la apariţia unui alt conducător cu veleităţi hegemonice în spaţiul ponto-
danubian. Decebal nu numai că şi-a întins stăpînirea pînă la Dunăre dar în momente favorabile trecea
fluviul şi prădaoraşele romane din provincial Moesia. Se deschide seria confruntărilor dintre daci şi
romani care se va încheiea cu transformarea Daciei în provincie a imperiului roman.
Confruntarea dintre daci şi romani a fost determinată de motive economice, imperiul avea
imperioasă nevoie de resursele naturale ale dacilor dar şi din raţiuni geopolitice. Nicolae Iorga referindu-
se la nevoia de a găsi şi o altă explicatie, “un factor mult mai vechi şi, fireşte, mult mai puternic decît
poate fi o licărire nouă în mintea unui împărat ambiţios” crede că romanii au avut intenţia de a controla
spaţiul Germanic prin dominaţia celui ponto-danubian. “Se căutase un drum către inima Germaniei pe la
Rin şi se ajunsese în pădurea Teutoburgică; nu era natural atunci să se încerce un drum către inima
Germaniei de dincoace, pe la Dunăre ? Pe aici se putea ajunge în Boemia…”.
Una din cauzele prăbuşirii Imperiului Roman a fost şi de ordin geopolitic. A scăzut eficacitatea
instrumentului military şi Roma n-a mai putut să ţină raportul de putere în favoarea sa nici pe uscat şi
nici pe mare. Pe continentul european, valurile de Völkerwanderung* au împins treptat limes-ul vastului
imperiu către interior până s-a prăbuşit însăşi Roma (476 î.Chr.), iar Marea Mediterană avea să devină în
următoarele secole un spaţiu de dispută dintre creştini şi musulmani. Decăderea imperiului din ecuaţia de
putere a spaţiului European nu a insemnat pentru strămoşii noştri şi încetarea legăturilor cu lumea romană. Prin
politica de asimilare pe care au dus-o romanii s-a ajuns nu numai la desăvărşirea procesului de etnogeneză pentru vaste
spaţii din sud-estul continentului European dar şi la continuarea unei dominaţii geopolitice a Romei prin alte
instrumente decît cel militar: prin spiritualitaea creştină şi continuitatea culturii latine.
Înţelegerea faptului că viaţa statelor şi a popoarelor în toată diversitatea ei este în mare măsură
condiţionată de mediul geografic şi climă, de capacitatea lor de a stăpâni sau controla anumite spaţii nu
reprezintă, după cum s-a putut observa, o descoperire a zilelor noastre.
Grecii antici au fost primii care au avut şi preocupări teoretice asupra influenţei mediului geografic
în viaţa socială a omenirii. Aceste abordări izolate şi nesistematizate erau dictate de un interes
practic.Teritoriul pe care locuiau grecii nu era atât de fertile încît să le asigure cantitatea de hrană în
condiţiile unei creşteri demografice accelerate. Odată cu evoluţia civilizaţiei, a creşterii numărului de oraşe-
state şi a populaţiei acestora au apărut şi problemele pur geopolitice - necesitatea extinderii spaţiului de
suveranitate sau aprovizionare, pe care grecii să-l poată controla în vederea colonizării surplusului de
populaţie.
Pentru a putea cuceri sau lua în stăpînire teritoriile care erau necesare trebuia să cunoşti caracteristicile
geografice, economice şi chiar politice ale acestora.Milesienii sîn cei care realizează primele hărţi ale
spaţiilor populate iar Clistene este primul care, în Atena, a gîndit spaţiul în termini politici, ulterior apar
preocupări asemănătoare şi la alţi oameni politici sau filozofi.
Herodot (n.cca. 485 - m.cca. 420 î.Chr.), supranumit şi "părintele istoriei", a lăsat posterităţii nu
numai însemnări despre istoria popoarelor din epoca sa, ci şi referiri la raporturile mediului geografic cu
activitatea politică a comunităţilor umane. A considerat că centrul lumii este Marea Mediterană şi a consemnat,
*
Valuri migratoare
15
uneori cu lux de amănunte, evenimentele politico-militare, economice şi cultural-religioase din statele ce
se manifestau în această zonă. Călătoriile pe care a fost nevoit să le facă în Egipt, Siria, Babilon, nordul
Mării Negre şi ulterior Atena i-au permis să cunoască bine regiunile prin care a trecut şi să intuiască
anumite intercondiţionări între spaţiu şi populaţiile care trăiau în acel spaţiu.
Contemporanul lui Herodot, Hipocrate (n. cca. 460-m. cca. 377 î.Chr.) a încercat să dea o explicaţie
diversităţii indivizilor din punct de vedere fizic şi psihic, apelând la influenţa mediului asupra omului. În
lucrarea Despre aer, apă şi locuri, el a afirmat că "înfăţişarea şi felul de gândire al oamenilor corespund
în cele mai multe cazuri naturii ţinutului".
Filosoful grec Aristotel (384-322 î.Chr.) a dezvoltat ideea lui Platon (428 - 348 î.Chr.), teoretizând
legăturile dintre organizarea politico-statală şi mediul geografic. În opera sa Politica, el considera că
există o mărime determinată a cetăţii sau statului, funcţie de întinderea spaţiului, bunurile şi numărul
locuitorilor. Observa, în mod concret, că geografia trebuie să fie favorabilă apărării unei aşezări. Relieful
trebuie să fie obstacol pentru invadatori şi favorabil celor care se apără. Teoreticienii şi analiştii
geopolitici consideră că Aristotel ar putea fi aşezat la originea analizelor geopolitice, în sensul admis
astăzi. "Insula Creta - afirma Aristotel - pare că este predestinată de la natură să domine Grecia, iar
poziţia sa geografică este minunată: se învecinează cu marea, în jurul căreia îşi au aşezările aproape
toţi grecii; pe de-o parte se află la mică distanţă de Peloponezia, pe de alta - de Asia, chiar de regiunea
Triupia şi de Rhodos. Iată de ce Minos şi-a consolidat puterea, şi-a întărit stăpânirea asupra mării, unele
insule le-a supus, altele le-a populat".
Importanţa condiţiilor geografice, ca şi a stăpânirii sau a controlului unor spaţii de interes stategic
şi comercial pentru a obţine supremaţia în ecuaţia de putere a fost remarcată de Titus Livius, Cicero şi
Strabon. Acesta din urmă face o judecată pe care fără mari dificultăţi am putea să o considerăm geopolitică
în sensul actual al acestei discipline. Ca geograf, el a împărţit spaţiul planetar în dreptunghiuri şi a menţionat care
dintre ele pot fi locuite, arătând că numai acestea prezentau interes pentru geograf.
"Nu serveşte nici un scop politic - considera Strabon - o bună cunoaştere a tărâmurilor
îndepărtate şi a oamenilor ce le populează îndeosebi dacă acestea sunt insule ale căror locuitori nu ne pot
nici încurca, nici folosi prin comerţul lor".
Întâlnim, prin urmare, la Strabon, două elemente fundamentale pentru analiza actuală geopolitică: evaluarea
spaţiului geographic vizat şi aprecierea interesului care să determine implicarea unei cetăţi în acel spaţiu.
Se poate lesne observa că modul de gândire la Strabon este consonant, de exemplu, cu opiniile unor
reputaţi reprezentanţi de azi ai şcolii franceze de geografie politică. Jean Gottman, afirmă că "spaţiul geografic
este spaţiul accesibil omului, cel utilizat de umanitate pentru existenţa sa şi că "locurile în care omul nu
are acces nu prezintă nici o însemnătate politică şi nu constituie o problemă. Suveranitatea asupra
Lunii nu prezintă astăzi nici un fel de importanţă politică deoarece oamenii nici nu o pot atinge, nu pot
ajunge până la ea şi nici nu pot lua ceva de acolo. Antarctica nu a avut nici o însemnătate politică până
nu a început să fie cucerită, în schimb, de când a devenit accesibilă, Antarctica, continentul de gheaţă, a
fost împărţit în felii ca o plăcintă cu mere, iar toate aceste porţii reprezintă azi celule politice perfect
determinate, care au generat deja o serie de incidente politice".

VI. GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGIE ÎN EVUL MEDIU ŞI EPOCA

MODERNĂ

După căderea Imperiului Roman de Apus şi până la Renaştere, societatea europeană a stat sub
semnul fărâmiţării politico-statale. Locul Imperiului Roman în lupta pentru supremaţia şi controlul
căilor comerciale din Marea Mediterană este luat în evul mediu de imperiul arab, care atinge apogeul
extinderii teritoriale la jumătatea secolului al VIII-lea.
Omul politic de pe continentul european, trăind într-o economie autarhică, a avut o experienţă
politică limitată, pe care războaiele, în marea lor majoritate locale, nu o puteau spori decât în măsură
16
redusă. Interesul pentru controlul sau ocuparea de noi spaţii era redus. Consecinţele unei asemenea
situaţii pentru înţelegerea relaţiilor sociale şi politice în raport cu influenţa mediului asupra societăţii au fost
cât se poate de grave pentru spaţiul european. Nu numai că statele europene erau excluse din ecuaţia de
putere pentru controlul căilor comerciale, dar însăşi spaţiul european a fost ţintă şi teritoriu de dispută
pentru marile puteri militare ale Orientului extrem şi mijlociu.
Perioada de tranziţie către civilizaţia industrială în Europa s-a caracterizat prin puternice înnoiri
petrecute în societate. Esenţa a constituit-o apariţia negustorului şi a cămătarului care a subminat
modelul feudal şi a creat economia de schimb. Are loc, pentru omul politic european, cea mai
spectaculoasă redescoperire a valorii spaţiilor din punct de vedere economic sau strategic, atât pe uscat
cât şi pe mare, sub impactul nevoii de schimb dintre oraş şi sat sau dintre diferite comunităţi umane. Pe
acest fond s-a desfăşurat mişcarea de centralizare politică, care a dus la formarea statelor naţionale
moderne. A crescut interdependenţa dintre state, iar conflictele pentru controlul spaţiilor strategice şi al
rutelor comerciale s-a amplificat. Statele italiene - Genova şi Veneţia, devin, în secolele XIII-XV nu
numai mari puteri comerciale, ci şi maritime. Din anul 1204, Veneţia dispune de un imperiu colonial şi intră
în lupta pentru supremaţia Mării Mediterane şi a Mării Negre cu lumea islamică, deoarece folosirea rutelor
sale comerciale tradiţionale devine incertă.
Mult timp cruciadele au fost considerate conflicte de ordin religios, indiscutabil ele au avut şi cauze
de ordin religios, economic, dar în special ele au fost de ordin geopolitic. În primul rând lumea europeană
mercantilă avea imperioasă nevoie de a menţine deschise căile de comunicaţie cu Orientul Mijlociu şi
Asia. În al doilea rând, sub aspect spiritual, prin creştinism, Imperiul Roman nu dispăruse din conştiinţa
europenilor. "Imperiul latin", cum numeşte Iosif Constantin Drăgan, Europa secolelor X-XV era
ameninţat de un alt imperiu, musulman. Din punct de vedere geopolitic, cele două "imperii" afirmau
aspiraţii de dominaţie universală, fiecare din ele având drept scop suprem şi final cucerirea sau controlul
întregului spaţiu advers.
Deşi din punct de vedere militar cruciadele s-au încheiat cu un eşec pentru creştini, din punct de vedere
geopolitic ele pot fi considerate un succes pentru europeni, în special pentru puterile maritime: Mediterana va
rămâne un "lac creştin" impunând dominaţia oraşelor italiene. Europa lua astfel sub control alte căi comerciale, pe
lângă cele cunoscute - Sicilia - Spania spre Orientul Apropiat, Marea Nordului şi Marea Neagră spre
Orientul Extrem.
Apariţia în zona de interes a "Imperiului latin" a unui alt imperiu, cel al otomanilor, care până în
secolul al XV-lea substituise deja două imperii: bizantin şi arab, au obligat pe europeni să se gândească
la găsirea altor rute comerciale. Începea, la sfârşitul secolului al XV-lea, marea aventură atlantică şi
pacifică a europeanului şi expansiunea geografică a Europei. Rolul de deschizător a revenit pentru
început Portugaliei. Este descoperită aşa-zisa Lume Nouă şi economia tinde către globalizare. Mediterana îşi va
pierde poziţia de centru a continentului şi de epicentru al activităţilor economice. Centrul de greutate al
economiei se va deplasa treptat spre Atlantic.
Descoperirile geografice şi luarea în stăpânire sau sub control a lumii noi de către unele state europene -
Spania şi Portugalia, la care se vor adăuga ulterior ţările de Jos şi Anglia - au creat şi terenul pentru
declanşarea confruntării la nivel planetar.
Eforturile pentru reglementarea divergenţelor au condus la prima împărţire politico-economică a
lumii între Spania şi Portugalia, sub directa mediere a papalităţii. După negocieri repetate şi dificile se
semnează tratatul de la Tordesillas (1494), prin care harta politică a lumii a fost împărţită în sfere de
influenţă între cele două puteri maritime ale timpului, trasându-se o linie de despărţire prin mijlocul
Oceanului Atlantic, la 370 mile vest de Capul Verde. S-a stabilit, cu acest prilej, că toate ţările descoperite la
vest de linia de demarcaţie să aparţină Spaniei, iar cele de la est, Portugaliei. Prin tratatul de la Zaragoza,
Spania şi Portugalia îşi delimitează sferele de interese din Oceanul Pacific.
Ulterior, alte două mari puteri, Anglia şi Franţa, nu vor recunoaşte acest tratat şi vor trimite misiuni
militare în expediţie pentru descoperirea şi cucerirea de noi teritorii. În 1607 englezii s-au instalat în
17
Virginia, iar francezii, în 1688, în Canada (Noua Franţă). În anul 1682 francezii au ocupat o parte din
teritoriul actual al Statelor Unite, denumindu-l Louisiana.
În est, ruşii avansează rapid, pătrund în Siberia şi ajung treptat în bazinele fluviilor Ienisei, Lena şi Baikal,
pentru ca în 1661 să atingă Irkuţk. Kamciatka va fi ocupată între 1695 şi 1700.
Începând de prin 1740, ajung dincolo de strâmtoarea Behring. În Alaska, descoperită în 1728, au fost înfiinţate
primele aşezări ruseşti. Navigatorul James Cook debarcă, în anul 1770, pe coasta de est a continentului
australian, declarând-o posesiune a Coroanei Angliei.
Aceste evoluţii vor conduce la apariţia conceptului modern de suveranitate dar şi la înflorirea
aserţiunilor teoretice care să fundamenteze ştiinţific mijloacele de întărire a puterii statului pentru a-şi apăra
teritoriul sau, de ce nu, de a-l spori în detrimental altor state. Prezenţa specialiştilor este necesară pentru ca
statul să cîştige războiul şi pentru a administra teritoriile cucerite însă nu putem decela, totuşi, o gîndire sau
reflecţie geopolitică pentru acest moment. Oamenii au, în continuare, încredere în lecţiile istoriei
Dezvoltarea flotelor ca şi perfecţionarea rapidă a armelor de foc au făcut posibilă globalizarea
confruntărilor dintre marile puteri maritime şi terestre din Europa. Fenomenul geopolitic se manifestă cu
intensitate în aşa-zisa Spanie Nouă, care devine un aprig spaţiu de concurenţă comercială şi de
confruntări politico-militare pentru supremaţie într-o zonă sau alta.
Schimbările în raportul de forţe pe continentul european au repercusiuni imediate în zonele pe care
marile puteri europene - Franţa, Anglia, Olanda, Spania - le controlau. Tratatul de la Utrecht (11 aprilie
1713) a pus capăt hegemoniei franceze în Europa, care dura de mai bine de o jumătate de secol, şi Franţa a
fost obligată să cedeze unele stăpâniri în America de Nord - Acadia, Terra Nova şi St.Kitts. Anglia a
preluat şi monopolul comerţului cu sclavi din stăpânirile spaniole.
Războiul de 7 ani dintre principalele puteri europene (1752-1763) s-a desfăşurat cu aceeaşi
intensitate şi în colonii. În urma mai multor înfruntări anglo-franceze, în posesiunile din India, Compania
franceză a Indiilor este nevoită să se dizolve. În luptele dintre protagoniştii războiului de 7 ani - în special
Anglia şi Franţa - este cuprins şi vastul teritoriu american şi canadian. În urma Tratatului de Pace de la
Paris, din 10 februarie 1763, Acadia, Canada, insula Cap Breton şi partea din Louisiana situată la est de
Mississippi, cu excepţia insulei Orleans, au intrat în stăpânirea Angliei. Franţa, la rândul ei, a primit de
la englezi insulele Guadelupa. Martinica, Maria Golante şi Santa Lucia. Spania a căpătat de la Anglia
Havana în schimbul Floridei.
Hegemonia Angliei în ecuaţia de putere maritimă a devenit din acest moment o realitate şi se va
manifesta mult timp. Încercările Franţei napoleoniene de a pune capăt supremaţiei engleze pe mare vor
eşua, deoarece blocada continentală instituită împotriva Angliei, la 21 noiembrie 1806, nu-şi va atinge ţinta.
Naţiunile continentale nu admit supremaţia Franţei în Europa. Disputa dintr aceste două mari puteri
navale va continua şi în secolele următoare cu un puternic accent geopolitic şi geostrategic deşi nimănui nu
i-a dat prin minte să o califice în acest mod.
Pactul de la Chaumont, încheiat între Anglia, Rusia, Austria şi Prusia, evidenţiază nu numai
schimbările petrecute în raportul de putere de pe continent, ci şi noua arhitectură a Europei
postnapoleoniene. De remarcat este apariţia Rusiei în ecuaţia de putere. Indiferent de scăderile şi crizele
interne prin care acest imens stat va trece, nimic nu se mai întâmpla, de acum încolo, în Europa sau în
lume fără ca Moscova să nu fie prezentă.Geopolitica depăşeşte disputa pentru controlul unor spaţii de
interes de nivel continental. Interesele politice şi comerciale se gîndesc, în cancelariile marilor puteri în
termini globali.
Expresie a raportului de putere de la începutul secolului al XIX-lea, dar şi a recunoaşterii reciproce a
sferelor de interese, la 18 iunie 1815 se constituie Sfânta Alianţă, din care făceau parte iniţial Rusia,
Austria, Prusia şi ulterior Franţa. Liniştea şi securitatea pe continent şi în lume vor fi strict determinate de
evoluţiile din raportul de putere şi interesele pe care marile naţiuni le-au avut într-un moment sau altul, într-o
zonă sau alta a lumii.

18
 Disputa pentru controlul sau suveranitatea unor spaţii de interes economic sau geostrategic va
conduce, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la apariţia unor noi realităţi în
sfera relaţiilor internaţionale: blocurile politico-militare.
În acest context, cunoştinţele de geografie au trecut din aula universităţilor în cabinetele miniştrilor şi
au acaparat interesul oamenilor de stat. Consecinţa imediată a fost declanşarea cursei pentru constituirea
imperiilor coloniale, iar ulterior geopolitica a devenit un fenomen care se va manifesta la scară
planetară.

VII. ACŢIUNI GEOPOLITICE ALE MARILOR PUTERI ÎN TIMPUL

RĂZBOIULUI RECE

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus omenirii nu numai pacea, dar şi speranţa că vechile
practici şi instrumente care au guvernat relaţiile internaţionale în perioada interbelică au dispărut din
strategia şi diplomaţia statelor. Acest optimism a fost alimentat şi de declaraţiile liderilor marilor puteri ale
Coaliţiei Naţiunilor Unite.
În realitate, viaţa politică internaţională a evoluat, după 1945, sub semnul materializării proiectelor
geopolitice elaborate la Moscova şi Washington. Lumea a intrat în era unei confruntări pe care n-o mai
cunoscuse şi care generic a fost denumită "război rece".
Teza încercuirii "lagărului socialist", în principal a imperiului sovietic, a fost reluată şi dezvoltată de fostul
ambasador american la Moscova, George Kennan. Reputatul diplomat american, politolog şi analist de
clasă, este considerat principalul arhitect al instituţiilor, instrumentelor şi metodologiei războiului rece.
Conceptul strategic şi geopolitic denumit generic CONTEINMENT a stat, în opinia unor specialişti, la baza
documentului N.S.C. 20/4 care, în martie 1948, definea noua politică americană faţă de Uniunea
Sovietică, şi a celui elaborat în septembrie 1948 sub numele de cod N.S.C. 58, care stabilea atitudinea şi
comportamentul SUA faţă de ţările satelit ale Moscovei. Ambele documente au fost întocmite de
Consiliul Naţional de Securitate, organ înfiinţat de preşedintele Truman în vederea elaborării
obiectivelor strategice ale politicii de apărare naţională şi a politicii externe ale SUA. Paul Claval
aprecia că în SUA, sub denumirea de probleme de securitate, s-a dezvoltat o geopolitică militară care a
stat la baza pregătirii pentru noul tip de confruntare ce caracteriza lumea internaţională de după cel de-al
doilea război mondial.
La rândul lor, conducătorii comunişti de la Moscova, deşi condamnau cu vehemenţă teoriile
geopolitice, au reacţionat geopolitic la acţiunea "lagărului" capitalist.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în ceea ce priveşte atitudinea Uniunii Sovietice în
politica externă s-au conturat două curente. Unul radical, care voia să exploateze situaţia de criză apărută în
Europa Occidentală şi să continue revoluţia socialistă, şi un curent conservator, care considera că Uniunea
Sovietică a obţinut teritoriile pierdute de Imperiul ţarist şi că este necesară consolidarea acestor cuceriri.
În prima parte a derulării conflictului sovieto-american (1946-1947), Stalin a acţionat cu prudenţă
evitând un conflict major în Europa, urmărind comunizarea sferei sale de influenţă în trepte, pentru a nu
pierde ajutorul economic din partea vestului. Imediat după război, Uniunea Sovietică avea nevoie
disperată de sprijinul extern occidental pentru a se reface după incalculabilele distrugeri suferite în
timpul războiului.
Pe de altă parte, abilul lider de la Kremlin nu a dezminţit speculaţiile apărute într-o serie de studii şi
analize geopolitice, care puneau în evidenţă intenţia Uniunii Sovietice de a avansa spre Atlantic şi
Mediterana. A ales varianta amestecului în Grecia şi Turcia. Replica americană a venit în formula
strategiei geopolitice a CONTEINMENT-ului prin lansarea "doctrinei Truman", în plan politic şi a
"planului Marshall", în cel economic. Modelul geopolitic de răspuns la subversiunea rusească în Grecia
şi a cererilor teritoriale pe care Moscova le-a adresat Turciei, în iarna anilor 1946-1947, a fost însuşit de
factorii de decizie de la Casa Albă.
19
 Liderii de la Kremlin n-au înţeles la început esenţa, obiectivul strategiei geopolitice a
CONTEINMENT-ului şi crezând că americanii vor să se amestece în sfera lor de interes, au accelerat
ritmul instalării unui socialism de tip stalinist pentru a obţine controlul total în ţările central şi sud-est
europene. Modelul sovietic a fost impus de Moscova în statele din sfera sa de influenţă cu brutalitate,
fără ca Stalin să mai ţină cont, în vreun fel, de opinia "blocului imperialist". Europa centrală şi de răsărit
devenită, prin forţa înţelegerilor cu Marile Puteri Occidentale, sfera de interes a Uniunii Sovietice, a
urmat o traiectorie istorică în conformitate cu scenariile elaborate de Kremlin, dar şi particulară, în
raport cu evoluţia Europei Occidentale.
Moartea lui Stalin, în 1953, a marcat evident acţiunea URSS în câmpul geopolitic. Noul
conducător, N.S. Hrusciov, a elaborat o strategie care, în esenţă, prevedea creşterea potenţialului militar al
Uniunii Sovietice, dinamizarea economiei sovietice pentru a fi atractivă ca model de dezvoltare pentru
ţările lumii a treia şi ajutorarea luptei de eliberare de sub "jugul colonial şi imperialist". În paralel, a iniţiat
o serie de acţiuni propagandistice şi s-a asociat la unele demersuri politico-diplomatice ale ţărilor
occidentale, care vizau destinderea pentru a masca scopul strategic la scenariul prin care se urmărea
impunerea "sistemului mondial al socialismului".
În 1955 Uniunea Sovietică a semnat Tratatul de Pace cu Austria şi şi-a retras trupele de ocupaţie
ce staţionau în această ţară din 1945. În acelaşi an, Moscova a participat la Conferinţa de la Geneva,
prima întrunire postbelică la vârf, organizată între cei Patru Mari. Delegaţia sovietică alcătuită din N. S.
Hruşciov şi M. Bulganin s-a întâlnit cu preşedintele D. Eisenhower şi cu primii miniştri francez şi britanic.
Cu acest prilej, M. Bulganin a invocat dorinţa Uniunii Sovietice pentru rezolvarea marilor probleme
internaţionale şi de a se încheia războiul rece. Toate acestea au pregătit strategia coexistenţei paşnice,
lansată de URSS.
În raportul secret prezentat la cel de-al XX-lea Congres al PCUS din anul 1956, N.S. Hruşciov a
declarat că o confruntare între lumea capitalistă şi cea socialistă nu era o necesitate, aşa cum a proclamat-o
Lenin în perioada de început a construcţiei socialiste.
Confruntarea dintre superputeri a continuat şi nu a putut să fie împiedicată de războiul
propagandistic şi al declaraţiilor de presă, deoarece în noile scenarii geopolitice şi geostrategice
elaborate la începutul deceniului şase al veacului al XX-lea deveniseră, între timp, elemente ale
"câmpului de luptă" dintre competitorii la supremaţia mondială. Criza rachetelor sovietice din Cuba a fost
un vârf al confruntării într-un scenariu geostrategic caracteristic perioadei de început a războiului rece dar,
şi un element al noului scenariu deoarece cele două superputeri "s-au înţeles", în cele din urmă, în ceea ce priveşte
respectarea zonelor de influenţă..
După consumarea crizei rachetelor din Cuba, SUA şi Uniunea Sovietică au acţionat în aşa fel din
punct de vedere geopolitic, încât au evitat situaţia de a se afla faţă în faţă în spaţiul unde îşi dispuneau
interesele. Umilită în confruntarea cu SUA, fosta URSS, după înlăturarea lui N.S. Hruşciov, şi-a
concentrat toate forţele şi mijloacele într-o cursă epuizantă de înarmare terestră, aeriană şi navală. În
următorii 8-10 ani, ruşii au ajuns la paritate nucleară cu SUA.
În deceniul şapte, URSS a devenit nu numai o mare putere continentală, ci şi una maritimă.
Uniunea Sovietică a creat o flotă capabilă să înfrunte marina SUA în apele planetare considerate de cele
două superputeri ca fiind de interes pentru a-şi proteja fiecare propria zonă de influenţă. Armata sa
terestră depăşea numeric forţele militare occidentale. Prin flota maritimă şi forţele sale aeriene, inclusiv
cele din spaţiul cosmic, URSS a anulat avantajul geostrategic al SUA, care era oferit de vecinătatea
Oceanelor Atlantic şi Indian. Amiralul Garşcov a elaborat un scenariu geopolitic prin care Uniunea
Sovietică şi-a promovat expansiunea navală pentru a obţine supremaţia şi pe "Oceanul Planetar" şi a
elimina consecinţele conteinment-ului S-a răspuns astfel la scenariul geopolitic american prin care s-a
urmărit şi reuşit să se ocupe "rimland"-ul euroasiatic. Concepţia sovietică prevedea o "încercuire" a
"rimland"-ului printr-o vastă reţea de baze şi puncte de sprijin terestre.
În esenţă, scenariul geopolitic sovietic avea la bază trei elemente: creşterea puterii militare în plan strategic
pentru descurajarea SUA; revigorarea economiei sovietice care să poată face faţă excesivului cost al
cursei înarmării şi să devină totodată un magnet în disputa ideologică pentru ţările lumii a treia; încurajarea
20
"luptei de eliberare naţională" din întreaga lume pentru a se realiza o alianţă de facto între lumea a treia şi
Moscova. S-a urmărit astfel, şi prin această stratagemă, străpungerea încercuirii "rimland"-ului euroasiatic,
realizată de SUA.
Balanţa puterii s-a înclinat, la un moment dat, în favoarea URSS atât din punct de vedere al
mărimii arsenalului militar clasic şi nuclear, cât şi al controlului pe care aceasta îl avea în diferite puncte
strategice de pe glob. Forţe militare şi "specialişti" sovietici erau prezenţi în Africa, Asia şi America de Sud
pe uscat în Oceanul Atlantic, Pacific, Indian, dar şi în Marea Mediterană, punct strategic cheie în asigurarea
căilor de comunicaţie ce leagă Orientul de Occident. URSS, în temeiul confirmării zonelor de influenţă, a
obţinut dreptul de a-şi instala baze navale în Marea Adriatică, cu ieşire la Marea Mediterană, în
schimbul unei mai largi mişcări a SUA în Orientul Mijlociu.
Doctrina Nixon lansată în Congresul SUA, la 18 februarie 1970, a permis Uniunii Sovietice o
ofensivă globală în plan geopolitic la mijlocul deceniului opt. Nemaifiind descurajaţi de puterea
strategică americană, sovieticii şi-au amplasat trupe în Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu,
Mozambic, Angola şi în alte puncte strategice care ameninţau direct interesele americane.
În Europa, politica sovietică dusă sub lozinca "Europa până la Urali" a încercat să creeze premizele
îndepărtării SUA de pe continent. În fapt, şi în această fază de destindere în plan geopolitic şi geostrategic
(sfârşitul deceniului şase şi deceniul şapte), Europa a continuat să se găsească la periferia deciziei în
sfera problemelor globale.
Transformarea Uniunii Sovietice în putere planetară a atins punctul de creştere maximă în
perioada Brejnev. Analiştii politici şi geopoliticienii americani au căutat noi soluţii pentru a reechilibra
balanţa geostrategică şi geopolitică în raporturile SUA. - URSS.
Din multitudinea de soluţii, două s-au detaşat prin originalitatea elementelor care le alcătuiau, ca şi prin
scopurile urmărite. Henry Kissinger, fost consilier al preşedintelui R. Nixon pentru probleme de
securitate şi apoi secretar de stat al SUA, a elaborat un scenariu geopolitic ce avea la bază modelul Păcii
din Westfalia. Potrivit acestei soluţii, fiecare dintre superputeri urma să-şi păstreze sferele de interes. Situaţia
urma să se stabilizeze prin încetinirea cursei înarmării de către URSS, ca urmare a unor acorduri şi
înţelegeri bilaterale.
După invazieîn Cehoslovacia, din august 1968, Moscova îşi ajustează scenariul geopolitic prin
care controla spaţiul său de influenţă din Europa, lansând "Doctrina Brejnev" a suveranităţii limitate. ".
În noiembrie 1969, Brejnev a reiterat ideile de bază ale doctrinei suveranităţii limitate într-un discurs
ţinut în capitala Poloniei. În opinia liderului sovietic, toate ţările socialiste trebuiau să se supună legilor
generale ale marxism-leninismului. Orice abatere de la dogmă era considerată o trădare a principiilor
marxiste şi sovieticii se considerau îndreptăţiţi de a o corecta prin toate mijloacele, inclusiv forţa.
Această reacţie dură a Moscovei faţă de încercarea liderilor comunişti din Cehoslovacia de a reforma
regimul, ca şi lansarea "Doctrinei Brejnev", care întărea controlul sovietic asupra unei jumătăţi din
Europa, n-au zdruncinat convingerea administraţiei SUA că este posibilă încă o politică de destindere între
Est şi Vest.
Începând cu anii '70, atât SUA, cât şi Uniunea Sovietică au adaptat la mijloacele lor de lovire cu
destinaţie strategică, dispozitive purtătoare de încărcături nucleare multiple, independent dirijabile,
apărându-şi astfel fiecare, considerabilul potenţial nuclear. Dacă până la apariţia acestor mijloace o
rachetă balistică intercontinentală putea transporta la ţintă o singură încărcătură nucleară pentru a
distruge un singur obiectiv militar, ulterior aceeaşi rachetă, dotată cu componente nucleare multiple,
putea să lovească simultan 2-14 obiective situate la distanţe diferite. Tocmai această tehnologie a făcut
posibilă începerea negocierilor şi semnarea tratatelor SALT 1 şi SALT 2, care prevedeau reducerea de
către cele două superputeri a numărului de rachete şi avioane cu rază de acţiune strategică. O singură
rachetă de tip nou înlocuia patrusprezece din cele vechi, imprecise şi cu o singură componentă nucleară
de luptă.
Competiţia tehnologică dintre superputeri privind modernizarea armamentului nuclear, ca şi lupta în
planul dezinformării şi imagologiei nu puteau să nu aibă urmări asupra derulării scenariilor geopolitice
21
potrivit cărora acestea, ca şi alte state cu interes de mare putere, acţionau în relaţiile internaţionale. S-a constatat,
la mijlocul deceniului şapte, că ultrasofisticarea vectorilor de transport la ţintă a încărcăturilor nucleare a
devalorizat pur şi simplu elementele considerate până atunci cheie într-un scenariu geopolitic: poziţia pe
glob - terestră sau maritimă; dimensiunea teritoriului şi mărimea populaţiei. Avantajul insularităţii pe
care l-au avut de secole unele ţări, ca de exemplu Anglia, a fost anulat de rachetele balistice
intercontinentale care pot acţiona de oriunde - fundul oceanelor, silozuri subterane, rampe mobile
terestre sau din cosmos - în doar câteva minute.
Perfecţionarea arsenalului militar nuclear şi clasic, dar şi avantajele pe care le-a creat pentru cele două
superputeri bipolarismul au făcut ca acestea să nu se confrunte direct. De aceea, chiar dacă se ajungea la
conflucte ele erau transferate la periferie (Coreea, Cuba, Vietnam, Afganistan etc.) şi primejdia unui război
mondial a fost dacă nu exclusă, cel puţin extrem de redusă.
Aceste arme cu efecte apocaliptice i-au descurajat pe cei doi protagonişti ai epocii bipolarismului să
declanşeze un conflict de proporţii mondiale. Acest fapt i-a determinat pe unii analişti să afirme că
"bombei atomice ar fi trebuit să i se confere premiul Nobel pentru pace".
În Europa, superputerile s-au menajat reciproc, însă s-au confruntat direct în spaţiile
extraeuropene. Moscova a înţeles că scenariul geopolitic al CONTEINMENT-ului nu poate fi "spart"
decât prin specularea şanselor pe care le oferă spaţiile politice fost coloniale, aşa-zisă Lume a treia. Intrarea
sovieticilor în acest spaţiu s-a făcut prin ceea ce analele diplomatice au consemnat ca fiind "săritura de
broască" peste zidul îndiguirii. La 24 decembrie 1979 trupele sovietice au intervenit în Afganistan,
declanşând o gravă criză în relaţiile Moscova-Washington, cu implicaţii şi consecinţe mai mari decât
războiul din Vietnam.
Uniunea Sovietică atingea astfel un obiectiv geostrategic şi geopolitic urmărit de conducerea de la
Moscova, indiferent de natura regimului politic, încă de la sfârşitul secolului al IX-lea. Ruşii au înţeles, ca
de altfel şi americanii, importanţa geopolitică a spaţiului "islamo-petrolic". Controlul acestui spaţiu a devenit
un câmp de confruntare acerbă pentru supremaţie în lume.
Reacţia americană la "săritura de broască" a sovieticilor peste "digul încercuirii" în Afganistan a
fost promptă şi n-a mai semănat cu cea din perioada crizelor din Ungaria (1956) sau Cehoslovacia, aşa
cum s-au aşteptat sovieticii. La 3 ianuarie 1980, J. Carter s-a adresat Congresului. Au fost suspendate
dezbaterile privind acordul SALT II şi de asemenea au fost anulate o serie de acorduri sovieto-
americane. La sfârşitul lunii ianuarie a fost lansată "Doctrina Carter" care prevedea, în esenţă,
intervenţia SUA în orice regiune a lumii dacă interesele ei erau ameninţate în acel loc.
Administraţia Carter nu numai că a sprijinit rezistenţa afgană împotriva sovieticilor, dar a şi lărgit
"coaliţia" de state care au sprijinit direct pe mujahedini. Amploarea şi calitatea ajutorului a crescut în
anii următori, astfel că SUA a reuşit să înfunde URSS în "mlaştina" a ceea ce a fost echivalentul unui alt
Vietnam. Foarte important pentru deznodământul confruntării Est-Vest a fost şi faptul că SUA şi-au convins
partenerii din Europa Occidentală să accepte staţionarea, începând cu 1983, a unui număr de 372 de
rachete perfecţionate.
Reluarea relaţiilor diplomatice cu China, în ianuarie 1979, au permis Washingtonului să amplifice
colaborarea cu Pekinul. Din 1980 cooperarea americano-chineză a atins o dimensiune strategică mai
clară, consemnând acţiuni sesizabile nu numai în legătură cu Afganistanul, ci şi cu alte probleme. În
felul acesta URSS s-a văzut confruntată cu ameninţarea geopolitică tot mai serioasă a unei contra-
încercuiri.
Deceniul opt a adus schimbări radicale în logica şi paradigma scenariilor geopolitice pe care analiştii
americani le-au elaborat. A rezultat şi un nou comportament al SUA în relaţiile internaţionale, un nou
mod de a vedea şi a trata "lupta" cu sistemul comunist. Administraţia SUA a părăsit în acest moment
strategia CONTEINMENT-ului care a avut drept paradigmă încercuirea URSS-ului.
Scenariul geopolitic care a adus Occidentului victoria în confruntarea cu Estul şi a pus capăt
războiului rece, a avut la bază o accelerare a cursei înarmărilor pentru dezechilibrarea raportului de putere, o
modificare a doctrinei militare a SUA şi un element nou: ofensiva, în plan ideologic şi imagologic. În

22
partea a doua a anilor '70, preşedintele Carter a declanşat campania sa pentru drepturile omului. Mai
intâi în Europa de Est şi apoi în Uniunea Sovietică.
La mijlocul anilor '80, a fost lansat un scenariu geopolitic care a fundamentat acţiunea SUA în
planul relaţiilor internaţionale în conformitate cu o ierarhizare a intereselor sale şi schimbarea centrului
de greutate în ceea ce priveşte instrumentele pentru a obţine controlul asupra Euroasiei. Din punct de vedere
al intereselor americane, aceste priorităţi urmăresc: întărirea economică şi militară a Europei Occidentale;
promovarea unor relaţii strategice în formele care să ducă la o cooperare între SUA, China şi Japonia;
întărirea militară a statelor din Asia de sud-est şi în flancul sudic al URSS; provocarea şi menţinerea
unor "presiuni" interne în statele din Europa Centrală şi de Est, ca şi în interiorul URSS în direcţia
obţinerii unei stări de toleranţă politică şi realizării unei diversităţi politice mai mari.
Administraţia Reagan şi Bush au înţeles perfect concluziile la care au ajuns analiştii şi teoreticienii în
domeniul relaţiilor internaţionale şi al războiului.
Din această perspectivă, nici atitudinea şi nici comportamentul SUA în anii '80, în plan geopolitic nu s-
au mai încadrat în tipare clasice. Centrul de greutate al acţiunilor a fost mutat de pe câmpul confruntărilor
militare pe cel al luptei pentru drepturile omului şi al înfăptuirii democraţiei pluraliste. Prin urmare, arma
principală în confruntarea capitalism-socialism a devenit imaginea şi cuvântul. La sfârşitul deceniului nouă,
remarca Z. Brzezinski, baza puterii americane este, în cea mai mare parte, dominaţia pe piaţa mondială a
comunicaţiilor. 80 % din cuvintele şi imaginile care circulă în lume provin din SUA.
Conducerea sovietică n-a reacţionat adecvat la schimbările petrecute în scenariile geopolitice
americane atât din cauza dogmatismului marxist, care şi-a pus în mod evident amprenta pe studiul
fenomenului politic contemporan, cât şi datorită unor calcule eronate în politica internă. Judecând greşit
situaţia internaţională în deceniile opt şi nouă, a forţat ofensiva dincolo de limitele acceptabile chiar şi
pentru cei mai toleranţi dintre occidentali. La acestea s-au adăugat şi erorile liderilor sovietici în politica
internă, care au condus la încetinirea dezvoltării economice şi la creşterea excesivă a birocraţiei şi
corupţiei în toate domeniile societăţii. Consumul incontrolabil al resurselor a făcut ca URSS să intre într-
o fază de evoluţie a imperiilor, pe care Paul Kenedy a numit-o supraextindere. Fostul lider sovietic
Mihail Gorbaciov aprecia, în memoriile sale, că atunci când a ajuns în fruntea partidului comunist şi a
statului sovietic, "ţara se găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau
din ce în ce mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle gândirii ştiinţifice şi tehnice
erau anulate de o economie birocratică".
Epuizarea treptată a potenţialului economic pentru a ţine pasul cu americanii în ceea ce priveşte
cantitatea, dar mai ales calitatea în competiţia înarmărilor a influenţat hotărâtor raporturile de putere
dintre SUA şi URSS. Creşterea preţului plătit de sovietici pentru a menţine URSS-ul în fruntea ecuaţiei
de putere a dus la epuizare economică şi la o alunecare a ei către zona "lumii a treia"
La mijlocul anilor '80, în Uniunea Sovietică a venit la putere o nouă conducere care a înţeles că
mecanismul socialist a dus statul, în plan intern cât şi extern, la faliment politic, economic şi social.
Mihail Gorbaciov a declanşat un amplu proces de reforme şi mai ales reaşezări, care au vizat
reorganizarea sistemului politic prin limitarea prerogativelor partidului comunist, diminuarea puterii
aparatului represiv şi apariţia unui stat de drept cu un sistem de reglări şi echilibre.
Reformele interne incluse în sistemul politic din Uniunea Sovietică n-au condus, aşa cum s-au
aşteptat iniţiatorii lor, la revitalizarea, ci la o prăbuşire a sa.
Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera apariţia mişcărilor reformatoare în unele ţări din blocul
sovietic - Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria - a condus la dispariţia sentimentului de teamă de pericolul
intervenţiei "fratelui mai mare". O jumătate de secol, teama de intervenţia sovietică a fost principalul obstacol
în apariţia mişcărilor de mase care să ducă la răsturnarea regimului. Deoarece sovieticii şi-au făcut publice noile
principii care guvernau, după 1985, relaţia Moscova - sateliţi, obstacolul fricii a dispărut din ţările blocului
sovietic.
Unda de şoc a "glasnostului" şi a "perestroicii" a inflamat opoziţia politică în toate ţările est-
europene, iar declaraţia liderului sovietic M. Gorbaciov făcută la Strasbourg, în vara anului 1989, prin
care condamna doctrina suveranităţii limitate şi intervenţionismul, a dat undă verde reformatorilor din
23
Europa de Est în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartidic şi la o economie de piaţă. Dogma
ireversibilităţii trecerii către comunism se prăbuşise fără ca imensul arsenal militar sovietic să poată salva
sistemul. Confuntarea geopolitică şi geostrategică dintre Est şi Vest se încheia cu victoria celui din urmă.
Imperiul sovietic, în profundă criză politică şi economică, îşi retrage trupele din ţările satelit
deoarece costurile bazelor militare externe au devenit o povară greu de suportat pentru Moscova şi nu
mai exista nici o raţiune pentru continuarea protecţiei birocraţiilor comuniste împotriva mişcărilor
social-politice care doreau schimbarea.
Speranţele echipei Gorbaciov de a menţine ţările est-europene în sfera de interes a Moscovei s-au năruit
pe măsură ce acestea s-au desprins de URSS, care în final ea însăşi a dispărut. Scenariile geopolitice şi
geostrategice conform cărora Occidentul a câştigat războiul rece în confruntarea cu estul comunist au fost
mai realiste şi eficiente decât ale Moscovei.

VIII. EVOLUŢII GEOPOLITICE ÎN EUROPA POST RĂZBOI-RECE. EXTINDEREA

NATO ŞI A UNIUNII EUROPENE

Naşterea Europei unite este unul dintre cele mai revoluţionare evenimente ale epocii noast. Destinul
Europei şi al lumii va depinde de aptitudinea polilor de putere de a coopera eficient în problemele
globale cu care se confruntă societatea, cât şi de capacitatea de armonizare a intereselor pe diferite spaţii. O
eliminare a intereselor unuia sau a mai multor centre de putere va conduce la eşecul viitoarei arhitecturi de
securitate pe continent indiferent de cât de generos ar părea scenariul geopolitic pe care aceasta s-a
edificat.Nu considerente geopolitice rezultate din teama istorică a europenilor de posibila renaştere a
imperialismului rusesc şi formule de respingere a cooperării cu SUA trebuie să alcătuiască fermentul
unificării europene.
Analiştii susţin că, pentru Europa, cel puţin trei "viziuni" sau formule de organizare au fost lansate
şi sunt mai mult sau mai puţin în competiţie
Fostul lider comunist de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, a lansat la sfârşitul anilor '90 un proiect
geopolitic al unei Case Comune Europene.
Cu prilejul unui miting desfăşurat la Praga, în ziua de 10 aprilie 1987, M. Gorbaciov definea
conceptul în acord cu realităţile din perioada de sfârşit al războiului rece: " Noţiunea casă europeană
comună înseamnă în primul rând, cunoaşterea unei anumite integralităţi, cu toate că este vorba despre
state ce aparţin unor sisteme sociale diferite şi fac parte din blocuri militar-politice opuse". Cu toate că
Mihail Gorbaciov a revenit asupra conceptului, n-a definit în termeni clari în ce constă această arhitectură
de securitate pentru Europa. Nu putem şti cît de mult va fi fost influenţat liderul de la Kremlin de ideile
renăscutului proiect geopolitic al eurasianismului dar multe din ideile lansate pe piaţa politică de Mihail
Gorbaciov se pliază pe principalele teze ale eurasianismului
Gorbaciov avea un imens capital de simpatie în Occident în perioada în care a permis popoarelor
din fostul imperiu sovietic să se emancipeze şi apoi să se elibereze de dominaţia comunistă. Din această
perspectivă nu surprinde faptul că ideea unei Case Comune Europene din care să facă parte şi spaţiul
fost sovietic n-a fost respinsă de unii oameni politici din Vest.
Primul ministru britanic la acea dată,Margaret Thatcher, de exemplu, în convorbirile pe care le-a
purtat la Moscova, în aprilie 1987, cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, credea că un "cămin general-
european" poate fi edificat dacă se continuă şi amplifică procesul început la Helsinki în 1975. Fostul
preşedinte francez Francois Mitterand era, la rândul lui, convins că "dacă ai imaginaţie, curaj intelectual, nu
este greu să-ţi închipui continentul european, toate ţările aflate pe el ca o nouă comunitate legată prin
relaţii noi, în cadrul căreia fiecare rămâne el însuşi, dar toţi colaborează în numele unor ţeluri care
coincid".
De asemenea omul politic german, Willi Brandt vedea posibile, în aprilie 1988, o integrare europeană în
domeniul economic şi o deschidere a Europei Occidentale către Europa Răsăriteană. Manfred Brunner, fost

24
şef de cabinet al comisarului german pe lângă Comunitatea Europeană, referindu-se la realizarea unei Uniuni
Europene, afirma: "Uniunea Europeană creată pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un
stat nici centralizat, nici federal. Uniunea Europeană nu poate fi decât o confederaţie de state europene
suverane"
Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de politică externă pentru Europa de Est al
preşedintelui John F. Kennedy şi apoi şef al Consiliului Securităţii Naţionale în timpul administraţiei Carter, a
făcut o amplă analiză scenariului geopolitic generic intitulat "Cămin european comun" în cadrul unei
conferinţe sovieto-americane pe tema "Schimbarea Europei: atitudinea americană şi cea sovietică",
desfăşurate la Moscova, în perioada 24-31 octombrie 1989
El a arătat că, în Europa, şansa unei astfel de arhitecturi este reală numai dacă se va accepta ideea
"că de acum înainte există interese geopolitice comune, dar nu şi o ortodoxie ideologică comună". Z.
Brzezinski era convins că un Cămin european comun nu poate să fie realizat fără participarea SUA şi
URSS, deoarece "Europa nu este o realitate geografică, ci - în primul rând - o realitate filozofică şi
culturală, ori Europa din această perspectivă include SUA şi Uniunea Sovietică, în măsura în care
ambele ţări împărtăşesc valori culturale şi filozofice ce ţin de civilizaţia europeană, de tradiţia creştină".
Renumitul politolog american arăta că, fără un efort minim de a se instituţionaliza aceste principii,
şansa de a se realiza structura şi arhitectura Căminului european este ratată. Ori aici au început
dificultăţile care au condus, în cele din urmă, la abandonarea acestui proiect. Cele mai serioase
dificultăţi au fost cele economice, datorită decalajului mare în ceea ce priveşte dezvoltarea Europei în
Vestul şi Estul ei, cât şi a procesului de tranziţie către economia de piaţă, declanşat în fostele ţări
socialiste după prăbuşirea regimurilor totalitare.
Nu lipsită de importanţă în nerealizarea proiectului geopolitic amintit a fost apariţia unei crize a
echilibrului de putere în cadrul Europei Occidentale prin reunificarea germană şi implozia fostului imperiu
sovietic După unificare, Germania nu s-a repliat asupra ei însăşi şi nu s-a "retras" din politica europeană,
ci a declanşat o "ofensivă" politică în spaţiul Europei Centrale, ceea ce a condus la schimbarea centrului de
greutate al Comunităţii şi împingerea lui către centrul continentului În opinia lui Nicolae Anghel,
"ofensiva germană conturează limpede un spaţiu geopolitic de influenţă şi control germane" deoarece "s-a
implicat politic, diplomatic şi (indirect) militar în sprijinul Croaţiei şi Sloveniei în războiul de secesiune
din Iugoslavia". De asemenea, statul german a preluat şi "s-a inserat în fluxurile economice ale fostei
RDG cu fostele ţări socialiste, în special cu Ungaria şi Republica Cehoslovacă". Prăbuşirea Uniunii
Sovietice şi încheierea războiului rece au determinat schimbări de atitudine faţă de Rusia în ecuaţia de
putere. Rusia nu mai este un adversar. Care ar fi locul ei în acest Cămin european ? Al unui aliat,
protejat sau duşman învins ?
În ciuda unei contraofensive ruseşti pe direcţii strategice importante ea n-a convins marile puteri
occidentale că poate să încapă în "Căminul comun european". Analiştii politici şi experţii ruşi în relaţiile
internaţionale constatau, într-un raport elaborat în anul 1994 accentuarea procesului scoaterii Rusiei din
Europa şi formarea între Rusia şi Europa a unei zone de state independente, multe dintre ele nutrind
sentimente nu dintre cele mai bune faţă de Federaţia Rusă
Se mai constata, pe lângă faptul că Rusia nu intra în "calculele" unui Cămin comun european, că s-
a înrăutăţit, după 1989, şi accesul ei la mările "calde" deschise. Pentru a ieşi la aceste mări, statul rus a
făcut eforturi deosebite de-a lungul istoriei sale. Această luptă a avut baze geopolitice clare şi definite:
toate fluviile principale ale Rusiei se varsă fie în Oceanul Îngheţat de Nord, fie în Fundătura Caspicii.
Fără ieşiri la "mările calde", Rusia se sufocă în vastele spaţii continentale
Analiştii ruşi considerau, în acele zile, că apariţia formelor instituţionalizate de scoatere a Federaţiei
Ruse din Europa este o enormă greşeală din punct de vedere geopolitic, deoarece ea a ocupat din cele mai
vechi timpuri "zona pivot". Stăpânirea "zonei pivot" n-a însemnat, în opinia acestora, că Rusia a dominat
asupra lumii, ci "înainte de toate a făcut-o pentru propria securitate şi îndeplinind totodată, în mod

25
intuitiv parcă rolul predestinat de a fi factor de echilibru în lumea noastră instabilă din punct de vedere
geopolitic" Aserţiunea ar putea fi relevantă pentru secolul al XIX-lea cînd asemenea idei aveau o largă
audienţă şi cînd oamenii credeau că stăpînirea unei anumite regiuni geografice îţi aduce un avantaj
geostrategic. Analistul american Christopher J. Fettweis are dreptate cînd afirmă că "... a crede astăzi că
asemenea aserţiuni mai pot opera în altă parte decît în cadrul discursului ideologic sau naţionalist este o
pură fantezie. Mai rău ea poate să să ne încurce în a vedea calea corectă în stabilirea politicii externe"
Problema care se pune astăzi pentru Europa este aceeaşi care este rolul Federaţiei Ruse în viitorul
continentului şi cum va influienţa ea evoluţia cu ţările din fostul spaţiu sovietic pe care ruşii continuă să-
l perceapă ca pe un teritoriu de interres strategic.
Extinderea spre Est a NATO şi UE
Europa este o realitate fizică o realitate teritorială, o realitate în mişcare. Concepţia frontierelor
este depăşită de proiectul politic al unei Uniuni fondate pe valori comune. Lărgirea Uniunii Europene
este de asemenea în concurenţă cu cea a Alianţei Atlantice, Europa nu asigură tot timpul singură
securitatea frontierelor şi un dezechilibru persistă în relaţiile cu americanii.
In faţa crizelor, specificitatea Uniunii rezidă în capacitatea de a mobiliza o mare gamă de
mijloace şi instrumente atât civile, cât şi militare, dându-i şi o capacitate globală de gestiune o crizei şi
de prevenire a conflictelor, în concordanţă cu obiectivele politicii externe şi de securitate comune. In
ciuda acestui fapt, Europa se dezvoltă, avansează şi îşi reformează instituţiile pentru a fi gata să asigure
noile provocări ale secolului XXI.
Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea europeană datează din 1990, iar, în anul 1991, ţara
noastră şi UE au semnat un acord comercial şi de cooperare.
Pe 22 iunie 1995, România şi-a depus candidatura pentru a deveni membru al Uniunii europene.
Consiliul european de la Helsinki din decembrie 1999, a stabilit deschiderea negocierilor cu România.
Consiliul european din decembrie 2003 a fixat ca obiectiv aderarea României la UE, în ianuarie 2007.
Consiliul european a considerat că România va fi capabilă să îşi asume toate obligaţiile de membru,
începând cu ianuarie 2007, cu condiţia să continue toate eforturile, în acest scop, şi să realizeze cu
succes şi la timp toate reformele şi angajamentele necesare în toate domeniile acquis-ului comunitar, în
special în domeniul justiţiei, al afacerilor interne, concurenţei şi al mediului înconjurător.
În decembrie 2004, procesul de negociere s-a încheiat. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25
aprilie 2005 la Luxemburg, iar aderarea este fixată pentru 1 ianuarie 2007, existând, însă, şi
posibilitatea de a amâna aderarea cu un an, până la 1 ianuarie 2008, în cazul în care România nu va
continua reformele.
Raportul de ţară pentru România, publicat pe 25 decembrie 2005,
[http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_2005/pdf/SEC1354_CMR_MASTER_RO_COLEGE.pd
f] prezintă rezultatul analizei Comisiei europene asupra pregătirilor României pentru aderare. Raportul
se referă la reformele politice şi economice făcute de România pentru a îndeplini criteriile de aderare,
precum şi nivelul de implementare al acquis-ului comunitar. România a considerat că Raportul de ţară
reprezintă o imagine clară şi corectă a progreselor României, dar şi a provocarilor existente pentru a
putea adera la 1 ianuarie 2007.
Raportul conchide că România îndeplineşte, în continuare, criteriile de aderare şi arată, de
asemenea, că România a făcut paşi decisivi pentru reformarea sistemului judiciar, pentru libertatea
presei, proprietatea privată, precum şi pentru protecţia minorităţilor şi a copilului.
Raportul de ţară mentionează, de asemenea, domeniile în care mai sunt necesare încă eforturi, de
exemplu pentru a continua reforma administraţiei publice, pentru a implementa reforma sistemului
judiciar şi pentru a asigura intensificarea luptei împotriva corupţiei, inclusiv la nivel înalt. De asemenea,
România trebuie să mai facă eforturi în ceea ce priveşte integrarea în societate a persoanelor cu
handicap.
Referitor la criteriile economice de aderare, Raportul de ţară confirmă faptul că România
îndeplineşte aceste criterii şi că îşi menţine stabilitatea macroeconomică, dar se recomandă intensificarea
eforturilor, în acest sens, până la data aderarii.
26
 Printre domeniile care reprezintă, încă, un motiv serios de îngrijorare, stipulate în ultimul Raport
de ţară, şi în care ţara noastră ar trebui să ia măsuri imediate şi decisive se află şi domeniul securităţii
Uniunii europene. România trebuie să-şi demonstreze capacitatea de a contribui la securitatea Uniunii
europene, securizând viitoarele graniţe externe ale Uniunii europene şi eradicând corupţia în acest
domeniu.
Enciclopedia online Wikipedia defineste România ca fiind “o ţară cu un sistem democratic solid,
cu un stat de drept ce respectă drepturile omului şi dreptul la libera exprimare, cu o economie ce
funcţionează conform principiilor economiei de piaţă»
[http://fr.wikipedia.org/wiki/économie_de_la_roumanie].
Referitor la profilul economic al României, aceeaşi sursă menţionează faptul că ţara noastră
beneficiază de o mână de lucru calificată şi ieftină, de o fiscalitate atractivă, de o poziţie geostrategică
favorabilă, iar toate aceste caracteristici ale României o vor transforma într-un “paradis al
delocalizărilor”.
Jurnalul francez La Tribune [www.latribune.fr/Dossiers/europe.nsf] se referă la România în
aceiaşi termeni: se spune, deci, că viitoarea aderare a României şi a Bulgariei la Uniunea europeană ar
putea transforma cele două ţări într-un “adevarat aspirator de capital”.
În ceea ce priveşte influenţa României asupra viitorului Uniunii europene, enciclopedia online
Wikipedia consideră că poziţia strategică a României va influenţa politica Uniunii europene din punct de
vedere al relaţiilor cu ţările din Europa de est, Orientul Mijlociu şi din Asia. În plus, prin Iniţiativa de
Cooperare Sud-est Europeană (SECI), România are posibilitatea de a-şi demonstra poziţia de leader în
această regiune.
Presa din Uniunea europeană acordă o importanţă considerabilă poziţiei geopolitice şi
geostrategice a României, însă nu uită să menţioneze şi dezavantajele pe care Uniunea europeană le-ar
putea avea în urma aderării României la UE.
Pe 1 februarie 2006, International Herald Tribune dezbate extinderea Uniunii europene în
Balcani din punct de vedere al stabilităţii în această zonă. Articolul respectiv include România şi
Bulgaria în categoria ţărilor balcanice care vor fi, în ciuda refuzului Constituţiei europene, “păstorite”
spre Uniunea europeană. Motivul pentru care ţările balcanice sărace (România, Bulgaria şi ţările din
fosta Iugoslavie), aşa cum sunt ele prezentate în articolul respectiv, vor fi acceptate de către ţările bogate
din Europa occidentală, în rândul lor, este acela că “este mai bine să exportăm stabilitate decât să
importăm instabilitate”, aşa cum afirma Olli Rehn, comisarul pentru extindere, într-un recent înterviu.
Conform revistei online EUObserver [http://euobserver.com], opinia publică din ţările membre
ale Uniunii europene ar putea contribui la amânarea aderării României la UE cu încă un an. Articolul din
EUObserver prezintă poziţia diplomaţilor europeni care consideră că opinia publică din Franţa şi din
Olanda « ţări îngrijorate din cauza extinderii Uniunii europene » va fi luată în considerare în momentul
în care se va pune problema amânării aderării României şi a Bulgariei cu încă un an. Se pare, de
asemenea, că unul din motivele pentru care cetăţenii francezi şi olandezi au refuzat Constituţia
europeană ar fi chiar îngrijorarea lor în legătură cu extinderea Uniunii europene. Trebuie, de asemenea,
subliniat faptul că îngrijorarea opiniei publice franceze se referă la eventuala aderare a Turciei la
Uniunea europeană, neconsiderând aderarea României şi Bulgariei în aceiaşi termeni. Se recunoaste,
totuşi, faptul că Franţa a fost întotdeauna un aliat al României, iar opinia publică franceză este mai
îngrijorată de aderarea Turciei şi a ţărilor balcanice la UE.
Dezbătând posibilitatea amânării procesului de aderare a României la UE, acelaşi EUObserver
afirma că această eventualitate nu este realistă şi că « ar trebui să se întâmple ceva extrem de serios
pentru ca aderarea să fie amânată », şi, în plus, « aceasta ar trimite un semnal negativ în zonă ». De
altfel, România şi Bulgaria, se spune în acelaşi articol, chiar dacă intră în UE în anul 2007, vor fi excluse
de la participarea la anumite politici ale UE, cum ar fi justiţia şi afacerile interne, precum şi la anumite
segmente din piaţa comună. Deci, conform unui cercetator bulgar, Lessenski, „întrebarea reală este nu
când aceste ţări vor deveni state membre, ci care va fi statutul lor”, referîndu-se şi la posibilitatea ca
Bulgaria să fie exclusă şi din politica de cooperare judiciară în materie civilă şi penală.
27
 În plus, conform aceleeaşi surse, unii specialişti consideră că amânarea nu reprezintă o
modalitate de a ajuta cele două state să atingă standardele europene, iar, în ceea ce priveşte discuţia
asupra amânării aderării, unele opinii consideră că această incertitudine asupra datei integrării este
pozitivă pentru că în cele două ţări reformele au fost întotdeauna făcute atunci când au existat presiuni,
în timp ce altele consideră, mai degrabă, că o amânare ar cauza o criză politică în cele două ţări care nu
ar face decât să încetinească reformele.

IX. EVOLUŢII GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE ÎN FOSTUL SPAŢIU

SOVIETIC

Prăbuşirea Uniunii Sovietice a antrenat în zona Caspică şi Caucaziană procese geoplitice şi

geostrategice care au căpătat, mai ales în ultimii ani ai secoluluiXX şi începutul veacului următor,
o amploare fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale.Regiunea a devenit o zonă de interes
pentru “jucătorii” geostrategici ai mediului internaţional contemporan nu numai pentru că aici au
apărut crize de tot felul care au pus în pericol pacea şi stabilitatea regională aşa cum au fost
recentele crize din Kîrghistan şi Uzbechistan ci şi pentru că, în ultimii ani, in regiune s-au produs
importante mutaţii geopolitice. In primul rînd ,după 2001, Asia Centrală a devenit o zonă tampon
şi o bază de susţinere a luptei împotriva terorismului internaţional. În al doilea rînd zona este
considerată de mulţi specialişti şi analişti ca fiind principalul rezervor de materii prime, în special
de resurse energetice, pentru următoarele decenii şi prin urmare şi principalul “poligon” al luptei
pentru controlul atît al zăcămintelor cît şi al “magistralelor” de transport spre principalii
consumatorii. Nu în ultimul rînd este o zonă de interferenţă a unor “blocuri” de cultură şi civilizaţie
datorate actorilor care au stăpînit zona de-a lungul istoriei şi care astăzi îşi pun puternic amprenta
asupra mentalului colectic şi individual şi practic influenţează comportamentul politic în relaţiile
internaţionale ale acestor actori.
Dispariţia hegemoniei sovietice a făcut posibil, după multe secole, ca populatia din sudul
Caucaziului şi Asia Centrală să aibă propriul stat,insă , pe o bază ideologică şi un tip de modelare
instituţională greu de definit. Orientarea Georgiei spre democraţia occidentală a constituit un
exemplu pentru largi straturi ale populaţiei din ţările vecine ei dar nu sînt de neglijat reacţiile celor
care identifică Occidentul cu răul sau “îngrijorările” Moscovei care îşi vede astfel ameninţat un
spaţiu considerat ca aparţinîndu-i prin tradiţie.Regiunea se caracterizează printr-un accentuat
deficit de securitate, instabilitate economică,şomaj şi sărăcie, instituţii politice şi ale societăţii
civile în curs de formare, încălcări frecvente ale drepturilor omului, corupţie şi radicalism islamic.
Evoluţiile politice şi geopolitice sînt de multe ori imprevizibile în această parte alumii şi au
luat prin surprindere chiar şi pe cei mai valoroşi analişti politici şi diplomaţi. Tranziţia spre o nouă
societate în ţările din Asia Centrală este încorsetată de faptul că acestora le lipseşte o solidă
experienţă în materie de statalitate.Şocul prăbuşirii URSS le-a găsit nepregătite. Valorile
democraţiei fie că nu sîn cunoscute fie că sun viciate prin modul cum se aplică deşi se abuzează în
discursul politic de aceste noţiuni Nici din punct de vedere religios regiunea nu are o situaţie mai
bună. După obţinerea independenţei refacerea instituţiilor religioase a fost o prioritate pentru toate
cele cinci state. In Turkmenistan, de exemplu, erau înainte de 1980 doar patru moschei. In 1994
numărul lor a crescuse la 181 iar altele 100 erau în curs de finalizare.În Uzbekistan erau înainte de
1989 doar 300 de moschei iar în 1993 cifra crescuse la peste 5000. aceeaşi tentinţă o întîlnim şi în
celălalte state din zonă
Problema nu este creşterea numărului de instituţii religioase ci intensificarea propagandei
politice pe suport religios. Lipsa unei ideologii nationale în efortul de construcţie statală pentru
aceste ţări a fost înlocuită cu ideologia islamică şi de aici riscul creşterii fundamentalismului
islamic generator de crize şi conflicte intercomunitare.Acest lucru este posibil datorită
particularităţii istorice în care au evoluat aceste ţări. Inainte de secolul al XX-lea ideea de

28
naţionalitate şi etnicitate a lipsit în regiune iar după această dată a avut traiectorii diferite faţă de
Europa datorită apartenenţei la imperiul ţarist.Conştiinţa că liderii lor politici trebuie să aparţină
majorităţii era străină comunităţilor din regiune.Prin tradiţie hanatele erau conduse de elite
minoritare care stabileau regulile de conducere bazate pe forţă. Şi tot tradiţia arată că aceste elite
aparţineau ,de regulă, triburilor care invadau o zonă sau alta din Asia Centrală.
Din raţiuni politice sovieticii au creat identităţi etnice distincte trasînd astfel si graniţe care în
mare parte există şi astăzi. A opera cu etnicitatea şi conştiinţa naţională ca elemente de măsurare a
gradului de solidaritate a membrilor din comunităţile din zonă este o eroare. Oliver Roy analizînd
situaţia din aceste ţări propune un indicator de solidaritate rezultat din cercetarea etno-culturală a
acestor comunităţi—qawms care este împrumutat din denumirea unui tip de organizare la nivel
localEl apreciază că aceste “naţiuni” par a fi fabricate în sovietism fără să aibă multe în comun cu
naţiunea care a apărut şi evoluat în civilizaţia occidentală.
Reputatul analist Robert M. Cutler crede că pentru a înţelege bine această regiune studiul şi
analiza ar trebui să parcurgă şapte trepte. Cea mai des folosită este analiza la nivel statal. Fiecare
ţară are o identitate politică bine definită în sistemul relaţiilor internaţionale şi îşi promovează
propriile interese. Nivelul regional este uzitat mai ales cînd se analizează evoluţiile politice,
economice sau de securitate. Cele cinci ţări au trăsături comune din punct de vedere geopolitic şi
geostrategic.Resursele naturale şi într-o oarecare măsură şi geografia acestor state fac posibilă
tratarea acestui spaţiu ca o regiune distinctă. Sint importante şi cercetările pentru această zonă din
perspectivă metaregională sau chiar globală. Evoluţiile de orice natură din Asia Centrală nu pot fi
corect apreciate dacă nu se iau în calcul natura relatiilor pe care tările din zonă le au/promovează
cu vecinii, mai ales cu Federaţia Rusă , Turcia sau chiar Iranul care au propriile lor interese
geoplitice şi geostrategice în această parte a lumii. După atentatele din 11 aeptembrie 2001 şi
declanşarea războiului contra terorismului prezenţa marilor actori ai lumii contemporane în acest
spaţiu este de necontestat. Evoluţiile din această parte a lumii sînt urmărite cu interes deoarece
evenimentele politice, economice sau militare au urmari cu caracter global în ceea ce priveşte
securitatea si stabilitatea în sistemul relaţiilor internationale contemporane.

X. GEOPOLITICA MĂRII NEGRE

Când vorbim de Marea Neagră, înţelegem alături de litoralul stăpânit de-a lungul Mării
Negre şi cu gurile Dunării, putinţa de afirmare în lume, dreptul legitim al poporului român de a se
putea afirma pe plan internaţional. Dacă facem o analiză geoistorică, putem afirma că Marea
Neagră a fost foarte ospitalieră, încă din antichitatea îndepărtată, bucurându-se de o faimă pozitivă,
în pofida furtunilor care o traversează. Deşi închisă din toate părţile, strâmtorile i-au ispitit pe
corăbierii antichităţii, să încerce necunoscutul, prin exerciatarea spiritului de aventură şi a poftelor
de câştig.
Marea Neagră înseamnă dincolo de considerentele geografice, un paradox geopolitic,
explicaţia constând, după cum am văzut, în îndelungata istorie a acestui bazin maritim. Marea
Neagră uneşte şi separă două mari religii-două mari culturi şi mentalităţi: nordul ortodox şi sudul
islamic.
România, prin poziţia sa geografică, are şansa să reuşească în plan geopolitic, politic şi
cultural, în regiunea Europei centrale şi sud-estice, mizând pe orientarea istorică a poporului roman,
pe aplicarea modelelor socio-economice vest europene, având posibilităţile de integrare în structurile
europene şi euro-atlantice. Poziţia, în contrast cu întinderea, reprezintă elementul de geografie
politică, pe care, Simion Mehedinţi l-a evidenţiat în ideea de a încadra România pe axa Carpaţi-
Europa centrală-zona preasiatică

29
 În zona de proximitate a României, vedem înregistrându-se unele mutaţii spectaculoase, în
planul reconfigurării raportului de forţe la scară regională, prin apariţia şi dispariţia de pe arena
internaţională a unor state şi redimensionarea unor noi frontiere
Interesante sunt şi poziţiile diferitelor state riverane Mării Negre, asupra noii strategii euro-
atlantice la Marea Neagră. Evident că Rusia, cea mai mare putere regională, este interesată de
această regiune. În viziunea lui Alexander Dughin independenţa Ucrainei poate avea sens în calitate
de coridor sanitar, deoarece elementele opuse ca orientare geopolitică nu permit acestei ţări să adere
nici la blocul de sest nici la cel de vest. Acest teritoriu este împărţit în câteva zone corespunzătoare
gamei de realităţi geopolitice şi etno-culturale. Abordând aspectele legate de România şi Moldova,
Dughin acceptă ideea că acestea reprezintă părţi ale unei regiuni geopolitice unice, dar unicitatea
este doar un etnos ortodox unitar, la limba de origine romanică adăugându-se elemente culturale şi
lingvistice din anturajul slav.
Ucraina, este interesată de această zonă, în primul rând datorită situării sale geografice, într-
o zonă bogată în surse energetice, dar şi de calitatea sa de membru în diverse organizaţii politice şi
economice regionale În viziunea lui Borys Tarasyiuk, ameninţările din regiunea Mării Negre îşi au
originea atât în exterior cât şi în interior. Printre cele mai importante se pot reţine: intensificarea
influenţei geopolitice a instituţiilor internaţionale şi a altor state, care, în încercarea de a-şi rezolva
diferendele şi de a-şi satisface propriile interese ajung să le ignore pe cele locale; incapacitatea
regională de a creea noi structuri şi mecanisme eficiente de întărire a securităţii şi apărării, dar şi
incapacitatea instituţiilor internaţionale de a veni cu soluţii eficiente şi coerente în cazul unor
conflicte acute; conflictele politice nesoluţionate şi potenţialul lor de escaladare şi de răspândire;
instabilitatea politică naţională accentuată într-o serie de state din regiune;competiţia regională
externă şi internă pentru căile de transport şi acces la resurse.
În viziunea ucraineană, Alianţa de Nord poate să joace un rol cheie în stabilizarea şi apărarea
Mării Negre, aducând în acest sens următoarele argumente: principala sarcină a Alianţei este de a
susţine pacea şi stabilitatea;în realizarea sarcinii sale, N.A.T.O ar putea ajuta şi la îmbunătăţirea
climatului economic în regiune; N.A.T.O. poate contribui la păstrarea şi regenerarea mediului
înconjurător prin sprijinirea implementării programelor ştiinţifice şi tehnologiiile internaţionale.
Referitor la rolul Uniunii Europene, partea ucraineană consideră că aceasta s-a impus în
zonă prin implementarea unor programe: ATCSE (Asistenţa tehnologică pentru C.S.I.); TRACECA
(Culuarul de transport transeuropean) şi INOGATE (Proiect pentru resursele de petrol şi gaze), ceea
ce subliniază şi importanţa strategică a Mării Negre.
Unii specialişti în geopolitică şi geostrategie afirmă că, datorită aşezării şi a istoriei ei,
naţiunea cea mai instabilă din caucaz, ar fi, cea georgiană. Totuşi, în contextul actual, Georgia se
apropie tot mai mult de Europa În această ţară, a cărei istorie mai îndepărtată şi chiar apropiată a
fost destul de zbuciumată, în faţa complexelor interacţiuni ale forţelor interne şi externe, ar trebui să
se urmărească o politică a echilibrelor, de dezvoltare economică, de reconciliere naţională şi de
rezolvare paşnică a diferendelor de ordin etnic. Viitoarea securităţe în Europa de Est se va baza pe
trei mari areale- Baltica-Adratica şi Marea Neagră. Pasul următor după cum se sugerează, îl
reprezintă creearea unui Sistem de securitate al Mării Negre, care să includă Turcia, Bulgaria,
România, Georgia, Ucraina, ca membre N.A.T.O şi Rusia ca partener separat, dar de încredere, care
să fie legat de sistemul de securitate al Mării Baltice, prin intermediul Ucrainei şi Poloniei şi să
traseze astfel, arhitectura vastă a securităţii eurpene de la Baltica la Marea Neagră. Includerea
Adzerbaidjanului în sistemul de securitate al Mării Negre, poate deschide pieţelor europene şi
americane accesul la rezervele caspice de petrol.
Ţările din Caucazul de sud, văd în vecinătatea Mării Negre, o prioritate a politicii externe.
Astfel, Armenia utilizează conceptul de europenizare stadială a regiunii Caucazului de sud- Marea
30
Neagră. Acest concept de europenizare stadială este înţeles în mai multe etape: transfigurarea
politică a ceea s-a numit odată Trans- Caucaz, în Caucazul de sud. Astăzi, faţă de conexiunea cu
Rusia, Caucazul de sud are legătură diractă cu Iranul, o dimensiune turcă şi legături supra regionale
cu S.U.A., U.E. şi Orientul Mijlociu; a doua fază a europenizării ar fi reprezentată de arhitectura
europeană şi euro-atlantică extinsă; a treia fază, în completarea celei de-a doua, de trecere de la
schiţarea identităţii regionale de tranziţie, spre o viitoare unitate geopolitică, idee care ar fi
împărtăşitră şi de ţările central europene, Germania, Franţa, Anglia, etc., dar şi de Armania,
Georgia, Lituania, Adzerbaidjan, Turcia.
În Azerbaidjan se vorbeşte de importanţa ţărilor din Caucazul de sud, determinată în primul
rând de vecinii direcţi-Rusia, Iran şi Turcia, trei jucători regionali puternici, a căror concurenţă
pentru influenţă în această zonă, reprezintă un factor critic pentru securitatea regiunii Atât
Azerbaidjanul cât şi Georgia, au avut de suferit de pe urma existenţei unor regiuni autonome-sub
suzeranitatea Rusiei-, pe teritoriul lor, intervenţia rusească în conflictele secesioniste din Abhazia şi
Osetia de Sud, în Georgia şi Karabah, a produs pierderea controlului asupra unor regiuni, conflictele
având drept consecinţe, printre altele, crearea pe scară largă a unor urgenţe umanitare; distrugerea
căilor de comunicaţii; un număr mare de persoane dislocate, refugiaţi, etc.
N.A.T.O, Uniunea Europeană şi Rusia, pot reprezenta cadrul legitim menit să influenţeze în
mod pozitiv dezvoltarea din ţările fostelor state sovietice din zona Mării Negre. Împărtăşirea
interesului comun, reprezintă în opinia noastră singura strategie care poate fi aplicată cu succes.
Uniunea Europeană şi-a îndreptat atenţia spre Zona Mării Negre Astfel, la 12 mai 2004,
Comisia Europeană a publicat propunerile pentru Politica de securitate europeană, documentul
conţinând nişte principii generale, fiecare stat trebuind să formuleze detalii semnificative a
Planurilor de acţiune, începând cu Republica Moldova şi Ucraina. În documentul amintit, Uniunea
Europeană a oferit ţărilor din această regiune: mai multe fonduri după anul 2007; noi reguli de
folosire a fondurilor de ajutor existente; integrarea treptată în unele pieţe europene; alte promisiuni
vagi, legate de dialog politic, spirit de cooperare în domeniul securităţii, dar fără nici o promisiune de
aderare, ceea ce îi dezarmează, evident atractivitatea.

XI. GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA RESURSELOR PETROLIERE

La doar cîtiva ani de la încheierea războiului rece, analistul Zbigniew Brzezinski, in lucrarea sa,
devenita celebra, "The Grand Chessboard" ("Marea tabla de sah) atrăgea atenţia că disputa pentru
supremaţie se va muta în Asia Centrală."Eurasia , constata acesta,este tabla de sah pe care se joaca lupta
pentru suprematia mondiala", deorece acesta urma să devină principalul bazin din care urma ca lumea
dezvoltată tehnologic să se aprovizioneze cu energie.
Evenimentele care au avut loc în spaţiul caspic şi caucazian în ultimii ani ca si cele mai recente,
care au ţinut mult timp prima pagină a principaleleor cotidiene din lume-disputa energetică ruso-
ucraineană-- , par sa confirme faptul că rivalităţile geopolitice sînt astăzi, tot mai mult, legate de
controlul şi transportul resurselor energetice spre marii consumatoridar dar şi faptul că aceste rivalităţi
nu se vor mai tranşa prin conflicte caracteristice paradigmei claussewitziene. Avantajele şi cîştigurile
strategice nu vor mai fi cu necesitate, ca în secolele anterioare, rezultatul confruntărilor militare după
cum nici pierderile de poziţii strategice în spaţii considerate vitale pentru diferite puteri nu le vor
determina pe acestea să recurgă la război pentru a le cîştiga.
Extinderea UE şi a Alianţei Nord Atlantice au fost percepute de Moscova drept pierderi majore
în ceea ce priveşte spaţiile de interes. Analiştii au apreciat că pentru Moscova, "revolutia portocalie"
ucraineană a reprezentat o prima manifestare dintr-o serie de evenimente - o nota discordantă, depasită
ca importantă numai de dizolvarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991. Rusii au considerat prabusirea

31
URSS drept momentul in care si-au pierdut imperiul si se tem ca "revolutia portocalie" ar putea ramîne
in istorie drept momentul in care Rusia si-a pierdut in mod iremediabil imaginea de mare putere.
Ucraina este percepută de elita politică de la Kremlin, indiferent de culoarea sa politică,
importanta pentru apărarea pe termen lung si supravietuirea statului rus. Nu este văzută ca o problema
de apropiere etnica, desi partea de est a Ucrainei adaposteste cea mai mare comunitate ruseasca din lume
ci una geostrategică. Astăzi, nu numai ca reprezinta nodul de tranzit al gazelor naturale rusesti catre
Europa, ci si un punct de legatură pentru aproape toată infrastructura acesteia dintre Est si Vest. Se
estimează că 93% din exportul de petrol şi gaze al Rusiei către Occident trece pe teritoriul ucrainean.
Ucraina are, aşa cum aprecia Peter Zeihan un prestigios analist de la Stratfor, o centralitate care îi
conferă un atuu important în disputa cu Moscova. Pe de altă parte trebuie menţionat faptul că această
ţară dispune de a doua infrastructură de transport a gazelor, ca mărime , din Europa: 35 300 km de reţea
cu o capacitate de transport de 29 de miliarde metri cubi de gaz.
Disputa din domeniul energetic ce a atins un maxim în primele zile ale noului an a avut în opinia
celor mai mulţi analişti o miză politică foarte importantă. Kievul, considera Moscova, trebuie pedepsit
pentru "glorioasa revolutie portocalie", dar mai ales pentru apropierea de Occident in care s-a lansat in
ultimul an. Armele cu care s-a desfăşurat acest război n-au fost cele clasice dar nu se poate spune că
intensitatea confruntării a fost una mică sau medie deoarece miza nu a fost mică. Cu Ucraina pe orbita
sa, Rusia isi mentine coerenta strategica si consideră că are o şansă de a-si recăpăta, in cele din urma,
statutul de superputere. In absenta Ucrainei, statutul Rusiei in calitate de putere regională riscă sa devină
precar, iar perspectiva dezintegrarii Rusiei poate părăsi tărîmul ridicolului pentru a intra în cel al
posibilului.
“Atacul” lansat de la Kremlin s-a tradus in cererea ultimativă adresată nonşalant, dar nu mai
putin amenintator, ca Ucraina să plătească de aproape cinci ori mai mult gazele pe care le importă.Presa
occidentală a sesizat prompt caracterul politic al acestui război. Cotidianul “The Times” de exemplu,
sublinia în una din esiţiile sale că în acest context gazele naturale reprezinta "arma politica" a Moscovei
in cadrul "noului Razboi rece", iar BBC aprecia că o putere crescindă a Gazprom-ului care poate fi
comandată politic de la Kremlin inseamnă o creştere a influenţei geopolitice a Rusiei iar aceasta are
deja o bogată experienţă din perioada războiului rece cînd a folosit cu succes această armă asupra
blocului comunist Est european.
Această confruntare s-a purtat aparent în logica strategiilor de negogiere economică. Miza
geopolitică şi impactul asupra arhitecturii relaţiilor de putere pe continentul european şi nu numai a fost
dată de reacţiile geostrategice ale marilor actori consumatori de energie care au fost tot aparent pe
fundalul disputei. Acelaşi analist de la Stratfor Peter Zeihan, ilustrează acest aspect cu impactul pe
care îl poate avea această dispută asupra Germaniei. “In Germania, apreciază analistulamintit, mai mult
decat in orice alt stat european, puterea se bazeaza pe pozitionarea geografica si pe forta economica.
Avand in vedere forma mai putin buna in care se afla principalul mecanism aprobat pentru indeplinirea
ambitiilor germane - Uniunea Europeana, Berlinul nu dispune de alte variante pentru a-si atinge
interesele. In absenta resurselor energetice necesare avansarii economiei, Germania isi va mentine
statutul de putere geopolitica lipsita de vigoare de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.
După cum se cunoaşte criza a fost aplanată. În termenii jocului politic şi al jocului de imagine
părţile implicate în dispută s-au declarat, fiecare ăn parte, nu numai cîştigătoare ci şi au afirmat că au
tras învătămintele de rigoare. Premierul ucrainean Iuri Ehanurov a declarat de exemplu, că Ucraina a
tras invătăminte din criza avută cu Moscova si că de acum inainte isi va reduce "intr-o maniera drastică
consumul sau de gaze naturale". "Concluzia este ca o reala independenta a Ucrainei nu este posibila
decat in conditiile unei independente energetice", a subliniat seful Guvernului de la Kiev in cadrul unei
conferinte de presă.
Este rîndul analiştilor politici şi al specialiştilor în geopolitică şi geostrategie să tragă concluziile
de rigoare şi să ofere expertiza necesară factorilor de decizie politică pentru ca statele să aibă reacţii
potrivite la asemenea tip de confruntări de care lumea începutului de secol XXI nu va duce lipsă. Este
tot mai puţin probabil ca în viitor să fie proiectată a strategie coerentă şi realistă în domeniul securităţii
32
naţionale fără să fie identificate riscurile şi ameninţările majore la adresa securităţii energetice a
comunităţilor umane şi mai ales fără să fie identificate soluţiile posibil de adoptat în asemenea tip de
confruntări. Petrolul, gazele naturale , apa şi reursele de hrană vor deveni tot mai rare. Într-o stare de
mare penurie, dacă nu se vor descoperi altenative viabile, statele vor căuta să controleze de bază şi să
impună raţionalizări în utilizare. În aceste condiţii este posibil să crească potenţialul conflictual în
relaţiile internaţionale şi numai încorporarea unor strategii de comunicare adecvate în strategiile de
securitate vor putea să atenueze potentialul conflictual. Este posibil ca în asemenea situaţii panoplia
zeului Marte să se îmbogăţească şi să se diversifice cu noi forme de conflict şi de criză ceea ce va
impune noi soluţii şi adaptări ale armatelor.
La doar cîtiva ani de la încheierea războiului rece, analistul Zbigniew Brzezinski, in lucrarea sa, devenita
celebra, "The Grand Chessboard" ("Marea tabla de sah) atrăgea atenţia că disputa pentru supremaţie se
va muta în Asia Centrală."Eurasia , constata acesta,este tabla de sah pe care se joaca lupta pentru
suprematia mondiala", deorece acesta urma să devină principalul bazin din care urma ca lumea
dezvoltată tehnologic să se aprovizioneze cu energie.
Evenimentele care au avut loc în spaţiul caspic şi caucazian în ultimii ani ca si cele mai recente,
care au ţinut mult timp prima pagină a principaleleor cotidiene din lume-disputa energetică ruso-
ucraineană-- , par sa confirme faptul că rivalităţile geopolitice sînt astăzi, tot mai mult, legate de
controlul şi transportul resurselor energetice spre marii consumatoridar dar şi faptul că aceste rivalităţi
nu se vor mai tranşa prin conflicte caracteristice paradigmei claussewitziene. Avantajele şi cîştigurile
strategice nu vor mai fi cu necesitate, ca în secolele anterioare, rezultatul confruntărilor militare după
cum nici pierderile de poziţii strategice în spaţii considerate vitale pentru diferite puteri nu le vor
determina pe acestea să recurgă la război pentru a le cîştiga.
Extinderea UE şi a Alianţei Nord Atlantice au fost percepute de Moscova drept pierderi majore
în ceea ce priveşte spaţiile de interes. Analiştii au apreciat că pentru Moscova, "revolutia portocalie"
ucraineană a reprezentat o prima manifestare dintr-o serie de evenimente - o nota discordantă, depasită
ca importantă numai de dizolvarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991. Rusii au considerat prabusirea
URSS drept momentul in care si-au pierdut imperiul si se tem ca "revolutia portocalie" ar putea ramîne
in istorie drept momentul in care Rusia si-a pierdut in mod iremediabil imaginea de mare putere.
Ucraina este percepută de elita politică de la Kremlin, indiferent de culoarea sa politică,
importanta pentru apărarea pe termen lung si supravietuirea statului rus. Nu este văzută ca o problema
de apropiere etnica, desi partea de est a Ucrainei adaposteste cea mai mare comunitate ruseasca din lume
ci una geostrategică. Astăzi, nu numai ca reprezinta nodul de tranzit al gazelor naturale rusesti catre
Europa, ci si un punct de legatură pentru aproape toată infrastructura acesteia dintre Est si Vest. Se
estimează că 93% din exportul de petrol şi gaze al Rusiei către Occident trece pe teritoriul ucrainean.
Ucraina are, aşa cum aprecia Peter Zeihan un prestigios analist de la Stratfor, o centralitate care îi
conferă un atuu important în disputa cu Moscova. Pe de altă parte trebuie menţionat faptul că această
ţară dispune de a doua infrastructură de transport a gazelor, ca mărime , din Europa: 35 300 km de reţea
cu o capacitate de transport de 29 de miliarde metri cubi de gaz.
Disputa din domeniul energetic ce a atins un maxim în primele zile ale noului an a avut în opinia
celor mai mulţi analişti o miză politică foarte importantă. Kievul, considera Moscova, trebuie pedepsit
pentru "glorioasa revolutie portocalie", dar mai ales pentru apropierea de Occident in care s-a lansat in
ultimul an. Armele cu care s-a desfăşurat acest război n-au fost cele clasice dar nu se poate spune că
intensitatea confruntării a fost una mică sau medie deoarece miza nu a fost mică. Cu Ucraina pe orbita
sa, Rusia isi mentine coerenta strategica si consideră că are o şansă de a-si recăpăta, in cele din urma,
statutul de superputere. In absenta Ucrainei, statutul Rusiei in calitate de putere regională riscă sa devină
precar, iar perspectiva dezintegrarii Rusiei poate părăsi tărîmul ridicolului pentru a intra în cel al
posibilului.
“Atacul” lansat de la Kremlin s-a tradus in cererea ultimativă adresată nonşalant, dar nu mai
putin amenintator, ca Ucraina să plătească de aproape cinci ori mai mult gazele pe care le importă.Presa
occidentală a sesizat prompt caracterul politic al acestui război. Cotidianul “The Times” de exemplu,
33
sublinia în una din esiţiile sale că în acest context gazele naturale reprezinta "arma politica" a Moscovei
in cadrul "noului Razboi rece", iar BBC aprecia că o putere crescindă a Gazprom-ului care poate fi
comandată politic de la Kremlin inseamnă o creştere a influenţei geopolitice a Rusiei iar aceasta are
deja o bogată experienţă din perioada războiului rece cînd a folosit cu succes această armă asupra
blocului comunist Est european.
Această confruntare s-a purtat aparent în logica strategiilor de negogiere economică. Miza
geopolitică şi impactul asupra arhitecturii relaţiilor de putere pe continentul european şi nu numai a fost
dată de reacţiile geostrategice ale marilor actori consumatori de energie care au fost tot aparent pe
fundalul disputei. Acelaşi analist de la Stratfor Peter Zeihan, ilustrează acest aspect cu impactul pe
care îl poate avea această dispută asupra Germaniei. “In Germania, apreciază analistulamintit, mai mult
decat in orice alt stat european, puterea se bazeaza pe pozitionarea geografica si pe forta economica.
Avand in vedere forma mai putin buna in care se afla principalul mecanism aprobat pentru indeplinirea
ambitiilor germane - Uniunea Europeana, Berlinul nu dispune de alte variante pentru a-si atinge
interesele. In absenta resurselor energetice necesare avansarii economiei, Germania isi va mentine
statutul de putere geopolitica lipsita de vigoare de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.
După cum se cunoaşte criza a fost aplanată. În termenii jocului politic şi al jocului de imagine
părţile implicate în dispută s-au declarat, fiecare ăn parte, nu numai cîştigătoare ci şi au afirmat că au
tras învătămintele de rigoare. Premierul ucrainean Iuri Ehanurov a declarat de exemplu, că Ucraina a
tras invătăminte din criza avută cu Moscova si că de acum inainte isi va reduce "intr-o maniera drastică
consumul sau de gaze naturale". "Concluzia este ca o reala independenta a Ucrainei nu este posibila
decat in conditiile unei independente energetice", a subliniat seful Guvernului de la Kiev in cadrul unei
conferinte de presă.
Este rîndul analiştilor politici şi al specialiştilor în geopolitică şi geostrategie să tragă concluziile
de rigoare şi să ofere expertiza necesară factorilor de decizie politică pentru ca statele să aibă reacţii
potrivite la asemenea tip de confruntări de care lumea începutului de secol XXI nu va duce lipsă. Este
tot mai puţin probabil ca în viitor să fie proiectată a strategie coerentă şi realistă în domeniul securităţii
naţionale fără să fie identificate riscurile şi ameninţările majore la adresa securităţii energetice a
comunităţilor umane şi mai ales fără să fie identificate soluţiile posibil de adoptat în asemenea tip de
confruntări. Petrolul, gazele naturale , apa şi reursele de hrană vor deveni tot mai rare. Într-o stare de
mare penurie, dacă nu se vor descoperi altenative viabile, statele vor căuta să controleze de bază şi să
impună raţionalizări în utilizare. În aceste condiţii este posibil să crească potenţialul conflictual în
relaţiile internaţionale şi numai încorporarea unor strategii de comunicare adecvate în strategiile de
securitate vor putea să atenueze potentialul conflictual. Este posibil ca în asemenea situaţii panoplia
zeului Marte să se îmbogăţească şi să se diversifice cu noi forme de conflict şi de criză ceea ce va
impune noi soluţii şi adaptări ale armatelor.

XII. EVOLUŢII GEOPOLITICE ÎN SPAŢII DE CRIZE ŞI CONFLICTE ( FOSTUL

SPAŢIU IUGOSLAV; ORIENTUL MIJLOCIU; ASIA DE SUD-EST)

A. Conflictele din fostul spaţiu iugoslav

Sfârtecarea violentă şi sângeroasă a Iugoslaviei îşi are rădăcinile într-o multitudine de factori,
atât externi, cât şi interni, a căror acţiune s-a conjugat în perioada 1989-1991. Ea s-a produs însă
efectiv, odată cu enunţarea declaraţiilor de independenţă ale Sloveniei şi Croaţiei, făcute la 25 iunie
1991, şi care au deschis tristul orizont al secesiunii.
Conflictele armate între fostele republici iugoslave au cunoscut, din punct de vedere cronologic,
mai multe faze de evoluţie. O primă fază este aceea care a opus, ca actori principali, armata federală şi
forţele armate ale Sloveniei (pentru scurt timp), Croaţiei, şi ulterior, ale Bosniei-Herţegovina.

34
 Această etapă, încheiată în luna mai 1992 odată cu retragerea trupelor federale de pe teritoriul
celor două state, a fost urmată de o alta, în care minorităţile sârbe din republicile secesioniste,
organizându-se în trupe paramilitare, s-au opus armat guvernelor nou proclamate şi autorităţilor statale
proaspăt înfiinţate.
A treia fază a conflictului aduce faţă în faţă armata de eliberare a albanezilor din Kossovo şi
armata federală iugoslavă, peste care se suprapun intervenţiile forţelor ONU şi NATO în intenţia de a
înăbuşi focarele de conflict şi a stabiliza situaţia.
Dar, etapa cea mai importantă şi totodată cea care a adus o anumită finalitate - chiar şi parţială -
în acest conflict regional, îl constituie intervenţia militară a forţelor NATO asupra Serbiei, începută la 24
martie 1999, intervenţie ce nu s-a bucurat de consensul ONU şi care s-a încheiat pe 10 iunie acelaşi an.
Analizând prima etapă a conflictelor, şi anume intervenţia armatei federale în Slovenia pentru a
stabiliza situaţia, constatăm că, ceea ce trebuia să fie o adevărată demonstraţie de forţă, a fost de fapt
un fiasco, militarii federali întâmpinând o rezistenţă acerbă. Formându-se ideologic ca şi o armată de
eliberare, ea s-a dovedit a fi percepută însă ca o forţă de ocupaţie, expusă total unui corp de armată
sloven bine ales, motivat şi pregătit să întindă curse.
În acest caz, armata federală a cedat rapid, decizia de retragere a trupelor fiind făcută unilateral
de către Serbia, aceasta urmând să-şi retragă forţele şi echipamentele de pe teritoriul sloven în termen de
3 luni de zile.
O astfel de rezolvare a conflictului, prin abandonarea Sloveniei, se explică prin faptul că această
provincie iugoslavă a fost, cu excepţia provinciei Kossovo, cea mai omogenă formaţiune statală din
punct de vedere etnic de pe teritoriul fostei Iugoslavii, slovenii constituind 90% din populaţia totală;
totodată, minoritatea sârbă a beneficiat de un bun tratament din partea majorităţii slovene. Şi,
bineînţeles, închiderea conflictului sloven era determinată în mare măsură de dorinţa Serbiei de a
deschide un nou front, cu Croaţia.
Cu totul altfel stăteau lucrurile în Croaţia, unde exista o puternică minoritate sârbă compact
dispusă în Slavonia de Est şi Krajna. Zonele locuite de sârbi îşi proclamă autonomia şi, ulterior,
independenţa, cu sprijinul armatei federale.
Confruntărilor militare de pe teritoriul croat li se adaugă cele ce izbucnesc în aprilie 1992, în
Bosnia-Herţegovina, la o lună după ce această fostă republică iugoslavă îşi proclamase independenţa.
Între timp, proclamarea independenţei Macedoniei a acutizat problemele sârbeşti, determinând
pecetluirea destrămării statului iugoslav. Retragerea militarilor bosniaci şi macedonieni din armata
federală a avut drept consecinţă ,,sârbizarea” armatei iugoslave, în ciuda faptului că acest proces nu era
nici liniar, nici scontat, după cum au confirmat schimbările succesive şi repetate impuse de Belgrad
liderilor militari.
În luna mai a anului 1992, trupele federale iugoslave încep să se retragă sub presiunea
comunităţii internaţionale. Conflictele deja în desfăşurare în Bosnia-Herţegovina au continuat însă,
forţelor militare musulmane şi croate opunându-li-se cele ale etnicilor sârbi de pe teritoriul fostelor
republici iugoslave. Ele se vor prelungi, alternând perioadelor de stagnare, altele de confruntare violentă,
până în anul 1995.
Naţionaliştii sârbi (susţinuţi de rămăşiţele armatei federale, înfrântă pe poziţiile sale) au impus
oraşului Sarajevo un foarte lung asediu, care a durat până la finele anului 1995. Au construit lagăre de
concentrare, au procedat la masacre sistematice şi la expulzarea populaţiei civile din locurile de
reşedinţă, au recurs la violuri în masă şi la atrocităţi de nereprodus, cu scopul de a teroriza populaţia şi a
face ireversibil procesul de purificare etnică astfel început. Lumea a fost cutremurată de oroare, dar
guvernele occidentale au rămas neputincioase - singura manifestare demnă de menţionat a fost valul
generos de solidaritate şi ajutoare umanitare din partea asociaţiilor de voluntari.
Reacţia comunităţii internaţionale faţă de conflictul izbucnit între componentele fostului stat
iugoslav a fost ezitantă şi contradictorie. După luni de zile de apeluri la calm şi la negocieri, ONU a
impus embargoul asupra importului de arme către statele ex-iugoslave abia în septembrie 1991. A urmat
35
în luna noiembrie a aceluiaşi an, impunerea de sancţiuni din partea ONU şi UE împotriva Serbiei şi
Muntenegrului, considerate drept agresoare în acest conflict.
Ulterior, în luna martie 1993, ONU autoriza folosirea forţei în impunerea zonei de excludere
aeriană din Bosnia-Herţegovina, trimiţând în regiune forţe de menţinere a păcii. Alături de ONU, un rol
important în zona iugoslavă l-a jucat (şi încă îl mai joacă) NATO, - prin misiunile sale de dezangajare şi
menţinere a păcii, IFOR şi SFOR - KFOR, desfăşurate pe teritoriul fost iugoslav.
Intervenţia militară a ONU şi NATO au făcut ca războiul să devină şi mai violent, de data
aceasta opunându-i pe croaţi musulmanilor. Ea a fost determinată în principal de riscul unei extinderi a
conflictului înspre Marea Egee, eveniment care ar putea să afecteze NATO, implicând Grecia în
conflict. Geopolitica sud-estului european era pe cale să altereze echilibrele, prin ajustări succesive, ce
păreau să urmeze un traseu prin bazinul Mării Egee, bazinul Mării Negre - până în Caucaz.
În acest context, SUA şi-a stabilit iniţial, o prezenţă modestă în Macedonia şi Albania. A început
apoi pătrunderea în Croaţia, ajutând-o pe aceasta din urmă să îşi modernizeze forţele militare.
Substituindu-se ONU, SUA a relansat ,,concertul marilor puteri” din secolul trecut şi a constituit aşa-
numitul ,,Grup de contact”, cu Franţa, Germania, Rusia şi Marea Britanie. Împreună au propus un fel de
împărţire a Bosniei care încredinţa sârbilor 49% din teritorii şi lăsa 51% croaţilor bosniaci, propunere
însă inacceptabilă, deoarece mima supremaţia etnică croată. De aceea, sârbii bosniaci au decis să
intensifice operaţiunile militare, convinşi că Occidentul le este ostil, doar Rusia manifestându-şi
solidaritatea vis-à-vis de acţiunile acestora şi luând atitudini favorabile lor.
Profitând de o operaţiune militară eşuată a trupelor musulmane de eliberare a oraşului Sarajevo
aflat sub asediu, sârbii bosniaci au întreprins, în iunie 1995, un atac-fulger în enclavele protejate,
impunând un nou val de crime şi de purificare etnică. Acest episod au determinat Croaţia să intervină în
Krajna şi Slavonia Orientală, pe care în scurt timp, le-a cucerit. Armata croată, prin mobilizări succesive,
a început să-şi întărească poziţiile, cucerind localitate după localitate şi obligând populaţia sârbă să se
refugieze. Ofensiva croată a afectat atât dispozitivul, cât şi efectivele ONU, fiind distruse 98 de posturi
de observare şi fiind înregistraţi 3 morţi şi 16 răniţi din rândurile ,,peacekeeperilor”. Ca urmare a
insecurităţii, se solicită sprijinul aerian al NATO.
Situaţia a devenit şi mai incendiară o dată cu producerea unui nou atentat atribuit sârbilor
bosniaci, într-o piaţă din Sarajevo, care a determinat NATO să intervină prin bombardamente masive
asupra asediatorilor. Trupele musulmane, alături de cele ale Croaţiei şi a Bosniei-Herţegovina, au
dezlănţuit o ofensivă în urma căreia forţele sârbilor bosniaci au fost obligate să se retragă din Sarajevo şi
din Bosnia Centrală
Aproape întrega populaţie sârbească din regiune şi-a început exodul înspre Serbia (150.000 de
oameni) şi spre Bosnia-Herţegovina (15.000 de oameni).
În urma acestor evenimente, situaţia militară a favorizat intervenţia politică a SUA, sprijinită
nemijlocit de către Germania, dar şi de restul statelor occidentale, - astfel încât, conducătorii Croaţiei,
Bosniei şi Serbiei au fost constrânşi să semneze la baza militară americană Dayton (statul Ohio), un
tratat de încetare a ostilităţilor. Acest tratat a fost ratificat în mod solemn la Paris, pe 14 decembrie 1995.
S-a convenit ca Bosnia să rămână un stat unitar, constituit din două entităţi, Federaţia Bosnia-
Herţegovina (croato-musulmană) şi Republica Sârbă (Srpska), având o puternică autonomie şi o
constituţie proprie, cât şi posibilitatea de a stabili raporturi privilegiate, prima cu Croaţia şi a doua cu
Serbia.
Presa mondială a salutat cu entuziasm evenimentul, ca pe o reîntoarcere a păcii în Balcani şi ca
pe sfârşitul unui conflict care, numai în Bosnia, pare că a provocat 200.000 de morţi, un număr greu de
calculat de răniţi şi peste 3.000.000 de refugiaţi.
Dar, această pace era totuşi departe, situaţia în zonă rămânând deosebit de inflamabilă.
Violenţele au reînceput în provincia Kossovo în noaptea de 20/21 aprilie 1996, când, un student, Armed
Daci, a fost ucis de un sârb. A urmat o manifestaţie spontană de protest, dictată de exasperarea unei
populaţii supuse ani la rând represiunii sârbe.

36
 După câteva ore au avut loc atentate teroriste împotriva civililor şi militarilor sârbi. A început
atunci o strategie de război, promovată de UCK (Armata de Eliberare din Kossovo) - care a lovit fără
discernământ, victime căzând atât etnicii sârbi, cât şi albanezii suspectaţi de atitudine nu îndeajuns de
antisârbă.
Pe fondul crizei politice şi sociale, în Kossovo intră multe arme, iar acţiunile UCK se înmulţesc.
Deasemenea, ia amploare şi represiunea sârbă, preşedintele acestei ţări, Slobodan Miloşevici, fiind
acuzat şi făcut răspunzător de situaţia creată. Intervenţia unei forţe de impunere a păcii devine singura
soluţie pentru instaurarea liniştii în zonă, iar stabilitatea ajunge să fie considerată drept un obiectiv pe
termen lung. Actualmente problema iugoslava este departe de a fi rezolvată

B. Conflictele din Orientul Mijlociu

Problemele Orientului Mijlociu au r[d[cini istorice, Dimensiunea geopolitică poate fi înţeleasă şi

printr-o analiză istorică. Crearea statului Israel în 1948 a reprezentat unul dintre evenimentele care au
marcat decisiv sistemul de relaţii internaţionale al epocii postbelice. Acţiunile politico-diplomatice
susţinute ale sionismului, timp de peste o jumătate de secol, au reuşit în cele din urmă să instituie, după
aproape două mii de ani, un nou stat pentru poporul evreu. Problema era însă aceea că teritoriul lui Eretz
Israel avusese între timp o istorie divergentă faţă de destinul diasporei evreieşti răspândită în întreaga
lume. După ce făcuse parte din imperiul roman apoi bizantin, Palestina este cucerită în 636, în urma
vestitei bătălii de la Yarmuk, de către armata arabă a califului Omar. De acum, ea va face parte din
teritoriul Islamului, fiind guvernată de diferite entităţi politice din cadrul califatelor umayyad, abbasid,
fatimid, sau care au urmat acestora: imperiul mongol, statul egiptean mameluc, pentru ca din 1516 să
intre în compunerea imperiului otoman. În toată această lungă perioadă, populaţia evreiască din
Palestina era nesemnificativă – cuprindea mai degrabă grupuri de savanţi din centrele sfinte ale
iudaismului. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu apariţia în Europa a mişcării sioniste iniţiată
îndeosebi de Theodor Herzl, se pune tot mai mult problema soluţionării „problemei evreieşti” prin
formarea unui stat care să adune naţiunea iudaică. Primul război mondial accelerează lucrurile. Pe de o
parte, „declaraţia” ministrului de externe britanic A. Balfour, din 1917 dădea de înţeles liderilor sionişti
că după război Anglia ar accepta formarea unui „cămin naţional” evreiesc pe teritoriul Palestinei, deşi un
astfel de termen nu mai apăruse până atunci în dreptul internaţional. Pe de altă parte însă, încă din 1916,
Anglia şi Franţa hotărâseră, prin acordul secret Sykes-Picot, împărţirea teritoriului Orientului Mijlociu,
după înfrângerea otomanilor. Lucru realizat de altfel prin Conferinţa de la San Remo (1920), când se
trasează, destul de artificial, graniţele unor noi state, supuse unui sistem de guvernare prin mandat, adică
sub exercitarea efectivă a puterii de către puterile învingătoare. Noile state vor fi: Siria, Liban – sub
mandat francez, şi Transiordania, Irak – sub mandat britanic. Palestina, în schimb, era condusă efectiv
de un guvernator britanic.
Implementarea declaraţiei Balfour în primii ani după război a permis un puternic exod al
populaţiei evreieşti înspre Palestina, mai întâi din Rusia şi după 1933 din Germania şi Europa Centrală.
Repede organizaţi, ei întâlnesc însă tot mai mult opoziţia şi apoi revolta populaţiei arabe, astfel că, din
1939, pe fondul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, autorităţile engleze limitează drastic
imigraţia evreiască tocmai în momentul de apogeu al politicilor anti-evreieşti naziste. Încheierea
războiului, revelaţiile legate de holocaust, sporesc activismul evreu în Palestina şi lupta împotriva puterii
britanice. În cele din urmă Anglia renunţă la mandatul său, transferând problema la ONU, care, prin
rezoluţia 181 din 1947 propune împărţirea Palestinei într-un stat evreiesc şi unui arab, Ierusalimul fiind
sub un regim internaţional. În 14 mai 1948, în chiar momentul retragerii trupelor britanice şi fără să mai
aştepte autorităţile ONU, David ben Gurion proclamă în Tel Aviv noul stat Israel, repede recunoscut de
SUA şi URSS. În schimb însă, principalele state arabe, reunite din 1945 în Liga Arabă, nu acceptă
planul de partajare ONU şi declară război Israelului. Acest prim război israelo-arab se va termina în
1949 cu o evidentă victorie a evreilor. Mai mult chiar, teritoriul Israelului se va mări de la 56 % din
Palestina la 78 %. În schimb statul palestinian nu există: autorităţile palestiniene, împreună cu statele
37
arabe continuă să nu accepte partajarea ONU, deci implicit nu recunosc nici legalitatea Israelului. Până
la nimicirea „entităţii sioniste” însă, teritoriul palestinian rămas este trecut sub o dublă administrare:
făşia Gaza de către Egipt iar Cisiordania şi Ierusalimul de Est de către Transiordania care devine de
acum Regatul Haşemit al Iordaniei. În plus, apare şi problema refugiaţilor palestinieni: aproape jumătate
din populaţie arabă este nevoită să plece din locurile natale; grupaţi în deceniile următoare în
suprapopulate şi insalubre tabere de refugiaţi din ţările arabe vecine, ei vor fi principalul creuzet de unde
se vor recruta viitorii militanţi, naţionalişti iar apoi islamişti.
Până la înfrângerea din 1967, ţările arabe vor continua să se considere ca responsabile de
problema palestiniană, ele coordonând acţiunile de luptă şi insurecţie anti-israeliană. Liderul este acum
neîndoielnic Nasser, devenit erou al lumii arabe după eşecul alianţei anglo-israelo-franceze de a
recupera Suezul şi de a alunga pe Rais. Este epoca de aur a ideologiilor socialist-arabe: nasseriştii şi
ba’thiştii cuceresc puterea în Egipt, Siria, Irak, Alger, Tunis, însă luptele pentru întâietate fac imposibilă
împlinirea dezideratului unui mare stat pan-arab. În 1964 Liga Arabă – adică Nasser, formează
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, dar Siria va privilegia gruparea Fatah, în timp ce regele
Hussein al Iordaniei vrea ca el să fie recunoscut ca suveran al tuturor palestinienilor. Irakul, la rândul
său, sub Kassem şi apoi fraţii Aref, îşi are propriile sale scenarii asupra Palestinei. Aceasta va fi de altfel
situaţia până în zilele noastre: grupările şi acţiunile palestiniene vor împlini, de cele mai multe ori,
politicile statelor care vor sta în spatele lor – de aici şi caleidoscopul nesfârşit şi aproape imposibil de
înţeles al poziţiilor diverse şi deseori antitetice ale opţiunilor palestiniene. Războiul de şase zile va
prăbuşi însă orgoliile arabe: Israelul ocupă nu doar Gaza şi Cisiordania ci şi Ierusalimul de Est şi mai
ales chiar teritorii arabe: Sinaiul şi înălţimile Golan. Este un moment cheie al întregii istorii a Orientului
Mijlociu: de acum întreg teritoriul palestinian intră într-un regim de zonă ocupată militar – cu toate
rigorile ce decurg de aici şi, în plus, Egiptul şi Siria sunt direct implicate, şi nu doar prin sentimentala
dorinţă de a arunca pe evrei „în mare”. Schimbarea majoră este însă aceea că poporul palestinian îşi va
transfera încrederea dinspre statele arabe înspre grupările de rezistenţă palestiniene, care decid în iulie
1967 să continue singure ostilităţile împotriva Israelului printr-o de gherilă dublată de „un război al
poporului de lungă durată”. În acelaşi an şeful grupării Fatah, Yasser Arafat, devine preşedintele
Comitetului executiv al OEP. Anii care urmează sunt marcaţi de luptele la graniţele cu Israelul şi
îndeosebi de numeroasele atentate teroriste făcute de grupările palestiniene. Sunt anii deturnărilor de
avioane şi a luării de ostateci operă în special a Frontului Popular de Eliberare a Palestinei, grupare
marxistă, condusă de Georges Habache şi Nayeh Hawatmeh şi a Frontului Democrat de Eliberare a
Palestinei, condus de Ahmed Jibril, ambele puternic susţinute de Siria. Acţiunile lor din nordul
Iordaniei, unde populaţia refugiată palestiniană organizase un adevărat stat în stat, a condus la gravele
înfruntări cu armata iordaniană (Amman, 1970) şi la expulzarea liderilor rezistenţei palestiniene,
inclusiv a conducerii OEP în Liban. De altfel, în această perioadă, marcată încă de persistenţa războiului
rece şi la nivel de ideologii, toate mişcările palestiniene sunt de stânga. Rolul URSS este puternic,
livrând diferitelor grupări ale rezistenţei arme şi logistică, ca şi informaţii şi personal specializat în
instruirea de gherilă. Cu tot dezideratul lor comun – înfrângerea Israelului sau cel puţin subminarea
puterii sale, grupările sunt puternic marcate de rivalităţi, între diferiţii conducători sau mai ales între
diferitele state-patron ce stau în spatele lor. Lupte interne de care Israelul a ştiut întotdeauna să profite, şi
pe care uneori a şi reuşit să le provoace, slăbind şi mai mult fragila înţelegere inter-arabă. Este ştiut că
cei mai mari duşmani ai lui Arafat, încă din anii ’70 au fost, mai mult chiar decât israelienii, grupările
palestiniene rivale, îndeosebi violenta grupare teroristă a lui Abu Nidal, aflat în slujba lui Saddam
Hussein (1974-1983), apoi a lui Hafez al-Assad (1983-1987), apoi prezent şi în Liban şi Libia, pentru ca
din 1988 să fie din nou la Bagdad, de unde luptă împotriva moderaţilor din OEP, ucigând de exemplu pe
nr. 2 al Fatah, Abu Iyad, în 1991.
Războiul din Golf schimbă din nou datele problemei. Mai întâi, căderea regimurilor comuniste şi
în special prăbuşirea economică a URSS va duce la o accentuată limitare a rolului acesteia în Orientul
Mijlociu, pe care fostele aliate Siria şi Irak o resimt accentuat. Din 1990, Irakul, în căutarea unei noi
identităţi şi mai ales susţineri financiare după inutilul şi ruinătorul război cu Iranul se va erija tot mai
38
mult în susţinător al cauzei palestiniene, concurând cu rivalul său, Siria. De aceea Arafat va deveni un
susţinător al lui Saddam, opţiune care, după înfrângerea Irakului din 1991 se va dovedi dezastruoasă.
S.U.A. şi în parte puterile europene şi Rusia, sporesc presiunile pe lângă O.E.P., de acum compromis şi
parţial izolat datorită poziţiei pro-Saddam, şi în special pe lângă guvernul israelian, pentru a ajunge la o
soluţie care să satisfacă ambele părţi, George Bush afirmând imediat după victoria operaţiunii „Furtună
în deşert” că o „pace globală trebuie să fie bazată pe rezoluţiile 242 şi 338 ale Consiliului de Securitate
şi pe principiul teritorii contra pace”
Războiul din Golf distrusese încă o dată fragilul echilibru ce părea a se instaura prin Conferinţa
Ligii Arabe de la Casablanca din mai 1989, când membrii săi ajunseseră la un acord comun în problema
palestiniană şi în acceptarea planului de pace formulat de O.E.P. la Alger în 1988, bazat pe respectarea
rezoluţiilor 242 şi 338 şi recunoaşterea dreptului palestinienilor la autodeterminare şi la un stat propriu.
Crearea unui stat în teritorii ar fi rezolvat şi angoasa provocată încă din anii ’70 de faptul că
jumătate din populaţia iordaniană este formată din palestinieni; ea ar fi stabilizat situaţia în regat, atât
securitar cât şi economic. Totuşi, vestita diplomaţie a regelui Hussein trebuia să ţină seama şi de faptul
că după alegerile din decembrie 1989 reprezentarea politică a Frăţiei musulmane a ajuns majoritară - ea
era semnul unei evidente atitudini islamiste a populaţiei, care nu putea fi neglijată. O parte din
conducerea Mişcării de Rezistenţă Islamice se află în Amman şi ea este încă adepta unei lupte violente
împotriva Israelului. Totuşi, în perioada imediat următoare acordului de la Washington din 1993,
Iordania îşi va normaliza relaţia cu Israelul prin încheierea unui acord de pace, în 26 octombrie 1994.
Intransigenţa siriană va constitui mai apoi, pe măsura deteriorării şi blocării acordurilor de autonomie, o
alternativă care ar păstra încă demnitatea arabă şi resursele pentru o presiune eficientă asupra Israelului,
pe fondul permanentelor compromisuri ale Autorităţii Palestiniene – e tot atât de adevărat însă că
politica Siriei nu a uşurat cu nimic eforturile lui Arafat, şi prin susţinerea violenţelor anti-israeliene oferă
pretext Israelului să întârzie acceptarea proclamării unui stat palestinian.

8. Geopolitica ideologico-pragmatică a Republicii Islamice Iran

Iranul a reprezentat, până la Revoluţia Islamică, unul dintre pilonii strategiei americane de
limitare a influenţei sovietice în Orientul Mijlociu dar, totodată, a avut şi vocaţia unui lider regional.
După acest eveniment, geopolitica iraniană s-a desfăşurat într-o dublă direcţie. Astfel, Iranul devine, pe
de o parte, promotorul unor politici islamiste în lumea arabo-musulmană, care să impună guvernări care
să se revendice de la principiile islamice. Pe de altă parte însă, Iranul continuă să-şi păstreze aceleaşi
deziderate geopolitice etatiste clasice: o poziţie dominantă în Golf, stabilirea unor politici de echilibru
regionale prin care să fie anulată o destabilizare a poziţiei iraniene, limitarea influenţei sovietice şi, de
acum, americane. După 1989, tendinţa pragmatică va căpăta o tot mai mare pondere în acţiunile
Teheranului, în defavoarea imperativelor ideologice; Iranul refuză totuşi să-şi sacrifice caracterul
teocratic şi fundamentele islamice, pe care încearcă să le apere printr-o politică de înarmare nucleară.
François Thual aprecia că politica externă şi în general strategiile geopolitice ale Republicii
islamice se bazează pe o „dublă articulare”: mai întâi pe „un empirism precaut… al cărui prim obiectiv
rămâne securitatea internă şi externă a ţării şi stabilitatea frontierelor”, iar apoi pe faptul că „Iranul se
vrea liderul mondial al revoluţiei islamice, în numele unui <<pan-shī’ism>> care are ca obiectiv nu
numai coordonarea comunităţilor shī’ite ci de a restaura Islamul shī’it în sânul lumii musulmane în
perspectiva unei islamizări generale a lumii” Această dublă dimensiune ideologico-pragmatică, tipică de
alminteri spaţiului islamic, pare a fi una dintre grilele în care poate fi citită istoria diverselor entităţi
statale care s-au succedat în ceea ce putem numi, destul de aproximativ, teritoriul persan: „balanţa între
ideologie şi pragmatism în deciziile practice ale politicii externe iraniene a fost una dintre cele mai
persistente, intrinseci şi dificile caracteristici în întreaga istorie iraniană, din secolul 6 î.e.n., de când s-a
format statul iranian, până în zilele noastre”.
Reprezentativă pentru prima tendinţă este analiza lui E. Abrahamian, care consideră că teoriile şi
acţiunile lui Khomeyni trebuie desemnate mai degrabă sub termenul de „populism”: „Teza centrală a
39
acestei cărţi este că <<populism>> e un termen mai apt pentru a descrie pe Khomeyni, ideile şi mişcarea
sa, deoarece acest termen este asociat cu adaptabilitate ideologică şi flexibilitate intelectuală, cu proteste
politice împotriva ordinii existente şi cu soluţii socio-economice ce alimentează opoziţia meselor faţă de
status quo. Dimpotrivă, eticheta de <<fundamentalism>> implică inflexibilitate religioasă, puritate
intelectuală, tradiţionalism politic, chiar conservatorism social şi centralitatea principiilor scriptural-
doctrinare. <<Fundamentalism>> implică respingerea lumii moderne, <<populism>> conotează
încercări făcute de naţiuni-state de a intra în această lume”
Analiza detaliată a politicii externe a Iranului este apreciată de Mohammad Reza Djalili, astfel:
„Politica externă a Republicii islamice a Iranului, la fel ca oricare altă politică externă, este condiţionată
deopotrivă de constrângerile geostrategice, evoluţia situaţiei interne, conjunctura internaţională şi de
asemenea de ideologia afişată de puterea în funcţie… Ceea ce distinge totuşi această ţară de majoritatea
celorlalte este că în Republica islamică rolul ideologiei, în raport cu celelalte elemente, este vizibil mai
important. Într-adevăr, politica externă a regimului islamic nu este elaborată, aşa cum se întâmplă în
general, pornind de la o ideologie de afirmare şi de gestiune, ci ea este inspirată, stimulată, structurată şi
legitimată de o ideologie militantă, combativă (…) Potrivit discursului oficial al guvernului islamic,
regimul îşi extrage din învăţăturile Islamului toate regulile fundamentale ale conduitei sale…, Islamul
fiind considerat ca mijlocul şi scopul, punctul de plecare şi finalitatea oricărei politici, în interiorul ca şi
în exteriorul ţării (…) Republica islamică se afirmă, mai înainte de toate, ca o ideocraţie, dar o ideocraţie
diferită de vreme ce ea se consideră de esenţă divină”.
În realitate, atuurile efective ale Republicii islamice în obţinerea unei fidelităţi musulmane
generale faţă de modelul său erau destul de puţine şi de fragile, datorate îndeosebi dublei sale
singularităţi în Orientul Mijlociu. Ca urmare, în ceea ce priveşte politica sa de internaţionalizare a
revoluţiei islamice, îndeosebi în perioada Khomeyni, Teheranul s-a bazat mai degrabă pe pan-shī’ism
decât pan-iranism printr-o activare a comunităţilor shī’ite duodecimane din lumea musulmană, acţiune
văzute ca prima fază a unui proces universal: „într-adevăr, a converti din nou Islamul la shī’ism însemna
a restaura Islamul veritabil şi a-l readuce în această dinamică de puritate originară şi de forţă
revoluţionară, contestatoare a întregii ordini sociale şi politice, în vederea unei islamizări generale a
lumii”.
Lumea islamică este în fierbere şi expansiune. Globalizarea este percepută ca un proces ce distruge
tradiţia culturilor persano-arabe şi islamice. La antipod, orice islamist viseză să obţină venituri din ce în
ce mai mari din exploatarea „occidentalilor”. Dacă noi am colonizat Africa cu mărgele din sticlă şi
obiecte din alamă, în prezent Africa a dezvoltat un întreg comerţ, bazat pe turism, şi care oferă
occidentalilor „mărgele din sticlă” pe post de suveniruri!Aceasta este lumea pe care am creat-o şi care
nu s-a adaptat valorilor democratice occidentale...
C.Evoluţii geopolitice în Asia de Sud-Est
Incepand cu 1978, reformele initiate in China, dupa moartea lui Mao Zedong, au condus la o crestere
economica rapida si la implementarea tehnologiei avansate in toate domeniile. Pentru liderii comunisti,
era clar ca accesul la resursele energetice, tehnologice si financiare mondiale reprezenta singura
modalitate de a asigura succesul Chinei in viitor. Pentru a inlatura orice potentiala piedica economica,
regimul de la Beijing a pus in practica un program care sa asigure tarii influenta geopolitica si
repozitionare geoeconomica, in raport cu marile puteri.

Recent, in publicatia The Washington Times, au aparut extrase dintr-un raport secret ce atrage atentia
asupra intentiei liderilor chinezi de a dezvolta forte militare si de a infiinta baze navale de-a lungul
liniilor maritime dintre Orientul Mijlociu si Marea Chinei de Sud.
Intocmit de Booz Allen Hamilton, firma americana de consulting pe probleme de tehnologie si
management strategic in domeniul apararii, si solicitat de directorul Biroului de Strategii, din subordinea
Secretarului Apararii, Donald Rumsfeld, raportul mentioneaza adoptarea unei strategii denumite “String
40
of Perls“ (Sirag de perle), prin care China urmareste “construirea de baze navale si stabilirea de
legaturi strategice ce sugereaza o dubla destinatie – atat defensiva, cat si ofensiva” – pentru protejarea
intereselor sale energetice si sprijinirea obiectivelor de securitate.
Tendinta Chinei de a-si exercita suprematia militara si economica in zona nu este noua. Inca de la
inceputul anilor ’90, dupa reprimarea revoltei studentilor din Piata Tiananmen, presedintele tarii din
acea perioada, Jiang Zemin, facea publica hotararea Chinei de a deveni o putere dominanta, protejandu-
se astfel de actiunile ostile de tipul “neointerventionismului si neocolonialismului economic”. Un prim
pas in acest sens l-a reprezentat ocuparea prin forta, in 1995, a unei insule dintr-un arhipelag aflat in
sudul Marii Chinei de Sud, insula considerata a fi in ape internationale si disputata, in egala masura, de
Filipine. In urma acestei actiuni, Statele Unite au indemnat tarile din regiune (Filipine, Indonezia,
Japonia si Vietnam) la retinere, manifestandu-si insa ingrijorarea cu privire la posibilele pretentii
teritoriale sau interdictii de circulatie in Marea Chinei de Sud, care contravin legilor internationale.
In prezent, se estimeaza ca in Marea Chinei de Sud se desfasoara peste 50% din comertul mondial,
aproximativ 41.000 de nave tranzitand anual apele acesteia, in timp ce prin Canalul Panama trec anual
doar 4.000 de nave. Potrivit analistilor, in cazul in care ar controla aceasta zona, China ar putea decide
asupra dreptului de tranzit, avand astfel un mijloc de a exercita presiune asupra Japoniei, Coreii de Sud
si a altor state din regiune, ale caror schimburi comerciale si energetice depind de transporturile
maritime.
Acest mod de a controla activitatea din Marea Chinei de Sud ar corespunde cu doctrina geostrategica
“Prima insula din lantul de aparare”, avansata in 1990 de generalul Liu Huaqing, conform careia,
pentru a-si asigura securitatea, China trebuie sa controleze intreaga regiune dintre Japonia, Taiwan si
Filipine. In afara acestui scop geopolitic, impunerea suprematiei in Marea Chinei de Sud si in alte ape
adiacente ar ajuta China sa isi satisfaca in viitor cerintele energetice.
In privinta atingerii acestui obiectiv, imediat dupa 1991, un rol important l-a avut stabilirea de relatii
politico-economice cu tarile fostei Uniuni Sovietice. Extinderea si consolidarea legaturilor cu Rusia si cu
tarile din vecinatate, precum si stabilirea unor aliante de tipul “Pactului de la Shanhai”, i-au permis
Chinei accesul la resursele energetice din Asia Centrala si Orientul Mijlociu, inclusiv prin conducte
petroliere de tipul celor din Kazakhstan sau Iran.
Dobandirea suprematiei militare este un alt obiectiv al Republicii China, strans legat de interesele
sale strategice si de securitate. Daca in urma cu zece ani, serviciile de informatii ale SUA atrageau
atentia asupra planurilor si intentiilor Chinei, acum ele mentioneaza fapte. Astfel, conform recentului
raport inaintat Secretarului american al Apararii: • in Pakistan, in Portul Gwadar, foarte aproape de
Golful Persic, se afla deja in constructie o baza navala unde sunt amplasate instalatii de monitorizare a
navelor ce trec prin Stramtoarea Hormuz; • in Bangladesh, in apropiere de Chittagong, se dezvolta
facilitati militare; • in Burma (Myanmar, fosta Birmania), au fost construite baze navale; • pe insulele
din Golful Bengal, au fost instalate sisteme de culegere a informatiilor. Relatiile stranse pe care le are cu
regimul militar de la Rangoon au facut din statul Burma un adevarat “satelit” al Chinei in Stramtoarea
Malacca; • in Cambodgia, conform intelegerilor semnate in noiembrie 2003, China livreaza armament si
sprijina pregatirea militara a trupelor. La randul ei, Cambodgia sustine China in construirea unei cai
ferate din sudul tarii, pana la mare; • in Thailanda, China participa cu 20 de miliarde de dolari la
construirea unui canal in zona Kra Isthmus, care ar permite navelor sa evite Stramtoarea Malacca.
Proiectul acestui canal prevede acordarea de facilitati Chinei, care ar spori infuenta acesteia in regiune; •
in Marea Chinei de Sud, in prezent, activitatile sunt concentrate pe protejarea sau interzicerea tranzitului
tancurilor petroliere. O importanta aparte se acorda dezvoltarii unor forte militare capabile sa proiecteze
puterea aeriana si navala dinspre tarm spre insula Hainan.
Toate acestea starnesc ingrijorarea oficialilor de la Pentagon, care considera ca, prin controlul militar
al navelor petroliere, China poate reprezenta o amenintare, intrucat “urmareste atat dezvoltarea unor
forte navale care sa asigure controlul liniilor maritime, cat si edificarea unor capacitati defensive, de
tipul minelor marine si rachetelor sol-nava, pentru a impiedica o potentiala blocare a accesului ei la
resursele energetice, in eventualitatea unui conflict cu Taiwanul”.
41
 Liderii de la Beijing considera accesul la resursele petroliere si de gaze naturale ca fiind vital pentru
cresterea economica si se tem ca blocarea acestuia ar putea cauza instabilitate si chiar colapsul natiunii.
Toate acestea, in conditiile in care cererile energetice, in special la petrol, vor creste semnificativ in
ultimii 20 de ani, de la 75 de milioane de barili pe zi, in 2004, la 120 de milioane de barili, in 2025.

XIII. GLOBALIZARE SAU REGIONALIZARE:

POSIBILE TENDINŢE GEOPOLITICE MAJORE ÎN SECOLUL XXI

În pofida unei proliferări a definiţiilor în dezbaterea contemporană, printre acestea fiind

menţionate cele referitoare la „interdependenţă acceleratoare”, „acţiune la distanţă” şi „comprimare
spaţio-temporală”, în literatura actuală există puţine date referitoare la încercări de a specifica ce este
„global” în globalizare.
Totodată, globalizarea poate fi localizată într-un continuum, alături de local, naţional şi
regional sau se poate referi la procese spaţio-temporale de schimbare care susţin o transformare în
organizarea treburilor omeneşti prin legarea şi extinderea activităţii umane peste regiuni şi continente.
Fără referire la asemenea conexiuni spaţiale în expansiune nu poate exista nici o formulare clară sau
coerentă a acestui termen. În consecinţă, specialiştii apreciază că globalizarea implică, în primul rând, o
întindere a activităţilor sociale, politice şi economice peste graniţe, astfel încât evenimentele, deciziile şi
activităţile dintr-o regiune a lumii are semnificaţii pentru indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate
ale globului. Globalizarea face ca, toate conexiunile care transced graniţele să nu fie ocazionale sau
întâmplătoare, ci regularizate, astfel încât să reprezinte o intensificare detectabilă sau o magnitudine
crescătoare a interconectării, a modelelor de acţiune şi a fluxurilor care trec peste societăţile şi statele
constituante ale ordinii globale clasice.
Se apreciază că, o definiţie satisfăcătoare a globalizării trebuie să surprindă toate elementele
referitoare la: extensiune, intensitate, velocitate şi impact, care sunt cunoscute de fapt ca dimensiuni
„spaţio-temporale” ale globalizării. Din această perspectivă globalizarea este definită ca un proces (sau
un set de procese) care întruchipează o transformarea în organizarea spaţială a relaţiilor şi tranzacţiilor
sociale analizate în termenii extensiunii, intensităţii, velocităţii şi impactului lor, generând fluxuri şi
reţele transcontinentale sau interregionale de activitate, interacţiune şi exercitare a puterii.
Această definire contribuie, în opinia unor specialişti, la depăşirea incapacităţii abordărilor
existente de a diferenţia globalizarea de procesele mai pronunţat delimitate spaţial, ceea ce putem numi
„localizare”, „naţionalizare”, „regionalizare” şi „internaţionalizare”. Din modul în care a fost definită
mai sus, globalizarea poate fi deosebită de evoluţiile sociale mai restrânse. Localizarea se referă doar la
consolidarea fluxurilor şi reţelelor într-un anumit loc. Naţionalizarea reprezintă procesul prin care
relaţiile şi tranzacţiile sociale se dezvoltă în cadrul unor graniţe teritoriale stabilite. Regionalizarea
sugerează o concentrare a tranzacţiilor, fluxurilor şi interacţiunilor dintre grupările funcţionale sau
geografice, de state sau societăţi, în timp ce, internaţionalizarea se poate referi la interconectarea sau
intercaţiunea dintre două sau mai multe state-naţiune indiferent de localizarea lor geografică.
Globalizarea nu este văzută în opoziţie cu procesele mai limitate din punct de vedere spaţial fiind
într-o relaţie complexă şi dinamică cu acestea. Ea poate fi cel mai bine percepută ca un proces sau un set
de procese, fără a reflecta o logică lineară simplă a dezvoltării şi nici nu prefigurează o societate sau o
comunitate mondială. În schimb, aceasta reflectă apariţia reţelelor şi sistemelor de interacţiune şi de
schimb interregionale. În această privinţă, trebuie făcută distincţia între angrenarea sistemelor naţionale
şi sociale în procesele globale mai extinse şi orice noţiune de integrare globală.
Consecinţele structurale ale globalizării pot fi vizibile atât pe termen scurt cât şi pe termen lung,
depinzând de modul în care statele şi societăţile se adaptează la forţele globale. Procesul în sine, face
obiectul medierii, administrării, contestării şi rezistenţei guvernelor, agenţiilor şi oamenilor.

42
 Statele şi societăţile pot prezenta grade diferite de sensibilitate sau vulnerabilitate la procese
globale, astfel încât ajustarea structurală internă să varieze în grad şi durabilitate.
Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează conturul larg al globalizării, există şi
dimensiuni care conturează profilul organizaţional specific, concretizate în infrastructura globalizării,
instituţionalizarea reţelelor globale şi exercitarea puterii, stratificarea globală şi modurile dominante de
interacţiune globală. Ca urmare, globalizarea, afirmă unii, poate fi cel mai bine percepută ca un proces
sau un set de procese decât ca o stare singulară. Aceasta nu reflectă o logică lineară simplă a dezvoltării
şi nici nu prefigurează o societate sau o comunitate mondială.
Se apreciază că aceasta reflectă apariţia reţelelor şi sistemelor de interacţiune şi de schimb
interregionale. În această privinţă, trebuie făcută distincţia între angrenarea sistemelor naţionale şi
sociale în procese globale mai extinse şi orice noţiune de integrare globală. Anvergura spaţială şi
densitatea interconectării globale şi transnaţionale împletesc reţele de relaţii între comunităţi, state,
instituţii internaţionale, organizaţii neguvernamentale şi corporaţii multinaţionale, care constituie
ordinea globală. Aceste reţele care se întrepătrund definesc o structură evolutivă care impune
constrângeri şi în acelaşi timp conferă putere comunităţilor, statelor şi forţelor sociale. Astfel, Barry
Buzan şi Robert Jervies consideră procesul globalizării similar unui proces de „structurare” prin aceea
că, este un produs atât al acţiunilor individuale cât şi al interacţiunilor cumulative dintre nenumărate
agenţii şi instituţii de pe glob.
Globalizarea, este asociată în principiu cu o structură globală, dinamică, în evoluţie, de facilitare
şi constrângere. Structura este puternic stratificată, de vreme ce globalizarea este profund inegală.
Aceasta reflectă atât inegalităţile existente şi generează noi procese de includere şi excludere, noi
învingători şi învinşi.
În acest context globalizarea poate fi înţeleasă ca un set de procese de structurare şi stratificare. Puţine
arii ale vieţii sociale scapă de influenţa procesului globalizării care este cel mai bine percepută ca un
fenomen social diferenţiat sau cu mai multe faţete. Nu poate fi concepută ca o condiţie singulară ci se
referă îndeosebi la interconectarea globală din cadrul tuturor domeniilor cheie ale activităţii sociale.
Întretăind frontierele politice globalizarea este asociată atât cu deteritorializarea cât şi cu
reteritorializarea spaţiului socio-economic şi politic. De vreme ce activităţile economice, sociale şi
politice se întind din ce în ce mai mult pe glob, acestea nu mai rămân într-un sens semnificativ
organizate conform unui principiu teritorial. În condiţiile globalizării, spaţiul economic, politic şi social
„local”, „naţional” sau chiar „continental” este reconfigurat astfel încât să nu mai coincidă în mod
necesar cu limitele legale şi teritoriale stabilite.
Pe de altă parte, pe măsură ce globalizarea se intensifică, aceasta generează o serie de presiuni în
direcţia reteritorializării activităţii socio-economice sub forma unor mecanisme de guvernare regionale
şi supranaţionale. Astfel, în opinia unor specialişti, globalizarea poate fi văzută ca un proces ateritorial
întrucât cuprinde deteritorializarea şi reteritorializarea complexă a puterii politice şi economice, fiind
legată de scara în expansiune a reţelelor şi circuitelor de putere.
În acest context, puterea devine un atribut esenţial şi fundamental într-un sistem global din ce în
ce mai interconectat. Exercitarea puterii prin deciziile, acţiunile şi non-acţiunile agenţilor economici,
instituţiilor politice, financiar-bancare etc., de pe un continent pot avea consecinţe semnificative pentru
naţiunile şi comunităţile de pe alte continente.De fapt, extinderea relaţiilor de putere înseamnă că
locurile şi exerciţiul puterii devin tot mai distante faţă de subiecţii sau locurile care suportă consecinţele.
În această privinţă, globalizarea implică structurarea şi restructurarea relaţiilor de putere la distanţă.
Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează conturul larg al globalizării, există şi
trăsături care conturează profilul organizaţional specific alcătuit din: infrastructuri, instituţionalizare,

43
stratificare şi moduri de acţiune.Infrastructurile, pot fi fizice, de reglementare/legale sau simbolice şi au
rolul de a facilita sau constrânge extensiunea sau intensitatea conectării globale în orice domeniu.
Condiţiile infrastructurale facilitează şi instituţionalizarea reţelelor prin regularizarea modelelor
de interacţiune şi reproducerea ulterioară a acestora în timp şi spaţiu.Stratificarea are o dimensiune
socială şi una spaţială, iar modelele adoptate în diverse forme istorice ale globalizării s-au remarcat prin
dimensiuni distincte.În ceea ce priveşte modurile de acţiune, putem distinge între tipurile dominante de
acţiune, imperiale sau coercitive, competitive, conflictuale şi instrumentele primare ale puterii.
Aceste trăsături ale procesului de globalizare contribuie în mod concret la clarificarea
caracterului acestuia şi la înlăturarea confuziei care tinde adesea să se creeze în interacţiunea bazată pe
concepte precum interdependenţă, integrare, convergenţă şi universalism.Pe când conceptul de
interdependenţă presupune relaţii simetrice de putere între actorii sociali şi politici, conceptul de
globalizare lasă deschisă posibilitatea ierarhiei şi disparităţii, adică a unui proces de stratificare globală.

XIV. STATUL- PRINCIPALUL ACTOR

AL MEDIULUI INTERNAŢIONAL DIN SECOLUL XXI
În funcţie de poziţia şi rolul pe care actorii o au în structura relaţiilor internaţionale, într-o situaţie
geopolitică pot fi întîlnite mai multe categorii de actor Michael Mann defineşte actorul după tipul de reţea
socio-spaţială al interacţiunii umane. Din această perspectivă el distinge cinci astfel de reţele: locale; naţionale;
internaţionale; transnaţionale; şi globale. Fiecăre din aceasta dă naştere la un tip aparte de actor în mediul
internaţional Timothy Luke şi Volker Ritterger cred că atributul suveranităţii este mai edificator în a identifica
trăsăturile esenţiale ale actorilor în noul mediu internaţional.
Actorii pot fi subiecţi înzestraţi cu suveranitate de stat, ale căror acţiuni sunt limitate de rigorile
suveranităţii, şi subiecţi fără suveranitate, mult mai liberi în mişcările lor în sistemul relaţiilor
internaţionale.
În acţiunea geopolitică până la sfârşitul secolului al XIX-lea, statele, indiferent de mărimea lor, au fost
principalii actori care în istoria relaţiilor internaţionale şi-au disputat sau armonizat interesele într-un
spaţiu sau altul.
Interdependenţele care s-au creat în lumea postindustrială, diminuarea capacităţii de adaptare la
provocările secolului al XX-lea au determinat pe unii analişti să considere că, în ceea ce priveşte statele,
acestora li s-a îngustat mult sfera de acţiune ca actori principali ai sistemului relaţiilor internaţionale
Schimbările de esenţă care s-au produs în societatea postindustrială au făcut ca statul să nu mai fie
singurul actor care să furnizeze cetăţeanului securitate, bunăstare şi alte servicii care tin de civilizaţia
secolului XXI
Astfel unii analişti cred că statul nu mai poate reacţiona eficient la unele "agresiuni" venite din
exterior. Aceştia se întreabă uneori: "Care naţiune poate să-şi apere frontierele împotriva bolilor,
rachetelor balistice, traficului de droguri sau transmiterii de imagini subversive? Care naţiune poate să-şi
protejeze aerul şi apa împotriva ploii acide purtate peste Canada sau împotriva norului radioactiv care
înaintează spre vest dinspre Cernobîl? Care naţiune poate să-şi protejeze moneda împotriva speculaţiilor
păgubitoare de pe pieţele monetare ale lumii ?" Soluţia o văd în acordarea a cît mai multe din atributele
fundamentale ale statului actorilor nonstatali.
Competitorii statelor în relaţiile internaţionale tind să li se substituie tot mai mult şi în ceea ce
priveşte un atribut ce era exclusiv al statelor-suveranitatea asupra spaţiului. Companiile transnaţionale
Sony, Toyota şi Tomitomo controlează arii intinse din spaţiul comercial si al vieţii de familie din SUA.
Firmele financiare japoneze au cucerit Hawaii în 1980 în modalităţi de control pe care militariştii de la
jumătatea secolului trecut nici nu puteau să viseze.
Robert D. Kaplan arăta că numărul actorilor nonclasici care şi-au impus propriile reguli în aşa zise
spaţii private a crescut vertiginos. Dacă la sfîrşitul deceniului şapte numărul "comunităţilor rezidenţiale
cu perimetre apărate, construite de corporaţii" era de de o mie, la mijlocul anilor ’80 acestea au ajuns la
peste 80 de mii Acestea au locuri de promenadă cu reguli proprii şi forţe de securitate deosebite de cele
44
publice aflate sub controlul statului, cluburi şi spaţii comerciale, suburbii diferite de străzile publice.
Această situaţie a fost facilitată de creşterea fără precedent a cyber-space-ului dar şi de unele evoluţii
inacceptabile, din perspectiva filozofiei drepturilor omului şi a regimului de democraţie liberală a unor
state care au fost încadrate în ceea ce specialiştii denumesc "rogue states" sau "failed states" Ţări precum
Corea de Nord, Iranul sau Siria au fost calificate ca fiind un pericol pentru vecinii lor dar şi pentru
comunitatea internaţională prin politica pe care o promovează în mediul internaţional şi proliferarea
armelor de distrugere în masă.
Alte state datorită încapacităţii de a administra putera şi a controla spaţiul de suveranitate au
devenit pure ficţiuni pe harta politică a lumii. Unele, cum ar fi Somalia sau Republica Democratică
Congo, au încetat practic să mai existe. Spaţiul lor de suveranitate a devenit o sursă de ameninţări la
adresa stabilităţii internaţionale datorită anarhiei politice şi a incapacităţii veunui actor intern de a controla
situaţia şi a se putea impune în relatiile cu alte state. Pîrghiile de administrare a puterii politice au fost
"privatizate" de grupuri rivale. In Gongo de exemplu , politia s-a transformat în bande de jefuitori iar
unităţile militare actionează pentru a impune afacerile propriilor comandanţi.
Resursele multor ţări din Lumea a Treia sint insuficiente pentru întreţinerea unui aparat de stat
modern. Marea masă a populaţiei este prea săracă pentru a putea plăti impozitele necesare întreţinerii
aparatului de administrare a puterii politice şi economice, iar cei bogaţi se sustrag prin intermediul
corupţiei care este politică de stat. Aceste ţări se încadrează în ceea ce unii analişti numesc "state
criminale", "state prăbuşite" „rogue statea”, etc.
Potrivit organizaţiei "The Fund for Peace" în anul 2004 existau peste 70 de state care ,potrivit unor
indicatori proprii de analiză, se incadrau, în grade diferite, în categoria statelor prăbuşite Intersant este
faptul ca pe această listă apar state care, în sensul clasic al analizei sistemului internaţional sint actori
importanti ,cum ar fi Brazilia, China , Pakistan sau chiar Federaţia Rusă.
Aceste fenomene au determinat analiştii şi specialiştii relaţiilor internaţionale să se aplece cu maximă
atenţie asupra scimbărilor care au loc astăzi în ceea ce priveşte locul şi rolul actorilor în mediul internaţional.
Disputa cea mai aprinsă este legată de răspunsul care se dă la întrebarea: este statul într-adevăr în declin?
Răspunsurile nu sînt nici simple şi nici uşor de dat. Un grup important de analisti consideră că statul va
continua să fie actorul cel mai important al sistemului internaţional contemporan Paul Hirst consideră că
rolul statului va creşte in mediul internaţional contemporan chiar dacă actorii nonstatali vor continua să
sporească. Statul in raport cu ceilalţi actori are cîteva atribute esenţiale; este exclusiv teritorial şi
defineşte cetăţenia; este o sursă fundamentală de responsabilitate pentru un anumit teritoriu; statele detin
monopolul asupra mijloacelor de violenţă numai în interiorul propriilor graniţe.
Un alt cercetător Michael Zurn arată că şi in cîmpul relaţiilor internaţionale statul continuă să fie
actorul dominant. In totalul schimburilor economice internaţionale statul deţine 83% şi doar restul
revenind celorlalţi actori. În ceea ce priveşte furnizarea de securitate la nivel local şi regional este
actorul dominant indiscutabil chiar dacă în ultimul timp a crescut şi rolul NATO în acest sens.
Statul este cel care în ultimii ani şi-a asumat responsabilitatea protejării mediului şi eliminarea
ameninţărilor de ordin ecologic Catastrofele produse de tsunami în decembrie 2004 în Asia de Sud-Est şi
de uraganul Katrina în august 2005 au arătat că neintervenţia promptă a statului a avut consecinţe
nefaste. Actorii nonstatali nu au avut mijloacele şi instrumentele legitime de a interveni.
Deşi au crescut numarul înţelegerilor dintre state pentru a acţiona concertat în protejarea mediului
înconjurător unii specialişti apreciază că se face puţin în acest sens. „Studiile ambientale aplicate, afirmă
Robert D. Kaplan, suprasaturate de jargon tehnic” stau abandonate pe birourile experţilor în afaceri externe.
„E timpul să înţelegem mediul înconjurător drept ceea ce este el de fapt: chestiunea de securitate a
secolului XXI. Impactul politic şi strategic al populaţiilor dezlănţuite, răspîndirea bolilor, despădurirea şi
eroziunea solului, secarea apei, poluarea aerului şi probabil, creşterea nivelului apei mărilor în regiuni
critice şi suprapopulate ca delta Nilului şi Bangladesh- urmări care vor conduce la migraţii masive iar mai
apoi la conflictede grup.
Statele continuă să rămînă principalul loc de identificare şi solidaritate pentru majoritatea
cetăţenilor lor. ONG-urile şi alti actori nonstatali pot să critice organismeţe supranaţionale şi să atragă
atenţia asupra anumitor subiecte ,dar au o legitimitate redusă Ele se reprezintă pe sine şi pe proprii
membrii. Astfel, FMI poate acţiona nu doar pentru că guvernele îşi doresc cu disperare să obţină un
împrumut, ci pentru că vor fi susţinute de statele care furnizază cea mai mare parte a fondurilor sale.
45
 Statele intervin tot mai des în modelarea economiilor, investiţiilor, consumului, cât şi în finanţarea
unor sectoare industriale sau revigorarea altora mai vechi, în funcţie de conjuncturile interne sau externe,
pentru a face faţă procesului de internaţionalizare a pieţei şi a sistemelor bancare
Aceste tendinţe au fost confirmate de cercetările efectuate de profesorul Anthony D. Smith de la
London School of Economic. El susţine că “este prematur să considerăm naţionalismul doctrină
muribundă a erei moderne, care va fi înlocuită, în scurtă vreme de organizaţii economice
supranaţionale, de omogenizare a culturii şi de declinul statului-naţiune. Atît timp cît frontierele
teritoriale rămîn la baza distribuţiei autorităţii politice în lume, statul va fi un actor important”
Tendinţele de creştere/descreştere a rolului de actor de prim rang al statelor în geopolitica de astăzi
nu sunt absolute şi nici măcar uniforme la scară planetară. Se poate spune că asistăm la sfârşitul
secolului al XX-lea la o dublă dinamică în ceea ce priveşte statul: de creştere şi de descreştere a rolului
său în câmpul relaţiilor internaţionale.
Descreştere pentru că interdependenţele de toate felurile - economice, politice, cultural-spirituale -
vor continua să crească şi astfel se va limita tot mai mult sfera de acţiune a statului Din această perspectivă
statul nu este decît principalul rău al istoriei. Analiştii cred că încă nu sunt cunoscute toate consecinţele pe
care le are migraţia capitalurilor şi a bazelor industriale dintr-o zonă sau alta asupra statelor, ca entităţi
suverane - actori - în viaţa internaţională. Automobilele Honda fabricate în SUA, de exemplu, sunt
americane sau japoneze? Are acest lucru importanţă pentru consumator ?
Pe de altă parte, creşterea rolului de actor decisiv al statului este determinată de aspiraţia unor mari
mase de oameni de a avea un stat. În lume există aproximativ 5 000 de popoare şi naţiuni, în timp ce
ONU cuprinde doar 179 de state. Exemplul semnificativ este cel al kurzilor, un popor de peste 20 de
milioane, ce se află în interiorul a trei state fără ca el să aibă propriul organism statal. În ianuarie 1991,
reprezentanţii a 35 de popoare şi naşiuni s-au constituit într-o organizaţie a Popoarelor non-
reprezentante (UNPO) cu sediul la Geneva, pentru a atrage atenţia opiniei publice internaţionale asupra
aspiraţiilor legitime de a avea un stat propriu
Statul este cel care în mediul internaţional îşi asumă respectarea unor minime reguli şi principii de
drept în ceea ce priveşte comportamentul. In raport cu proprii cetăţeni poate fi controlat iar pe de altă
parte este legitim să le reprezinte interesele în momentul cînd actorii nonstatali le încalcă drepturile.
Logica unui cîştig rapid şi imediat ghidează comportamentul actorilor comerciali, financiari,etc
Oricare ar fi preferinţele conducătorilor lor şi oricît de interesaţi ar fi aceştia să ofere condiţii de lucru
decente angajaţilor, ei sîn constrînşi de concureţă la măsuri care să afecteze întersele angajaţilor. Cine le apără
aceste interese dacă statul dispare ca actor din mediul internaţional?
Aceeaşi logică ar putea să determine firmele comerciale să vindă tehnologie şi informatică în state
prăbuşite sau criminale, iar acestea să construiască arme de nimicire în masă cu care să pună în pericol
securitatea regională sau chiar globală. Cine ar controla legalitatea activităţilor comerciale şi moralitatea
acestor actori nonstatali dacă statul şi-a consumat resursele de existenţă ca formă de organizare politică a
unei comunităţi umane?
Pe de altă parte, rolul încă predominant al statelor ca actori ai fenomenului geopolitic este ilustrat
şi de creşterea preponderenţei SUA în politica mondială după încheierea războiului rece, sau a
Germaniei pe continentul european. Fostul şef al Comitetului Mixt al Şefilor de Stat Major şi fost
asistent al preşedintelui american în problemele de apărare Colin L. Powel, în cadrul unui seminar
organizat de National Defence University în anul 1991, afirma că "după o jumătate de secol de luptă
titanică împotriva fascismului şi comunismului America şi-a găsit locul în lume dincolo de limitele
naturale ale teritoriului naţional" şi că SUA va confirma speranţele oamenilor de "a exercita în mod
angajant rolul de lider pe care şi l-a asumat"
Nu puţini sînt aceia care consideră că rolul statului se va diminua foarte mult. Unul dintre
cunoscuţii anlişti singaporezi şi om politic totodată, Geoerge Yeo crede că sub impactul informaţizării şi
al urbanizării "statele-naţiune vor mai exista încă, dar un număr tot mai mare de chestiuni politice va
trebui să fie rezolvate la nivel municipal. Se vor crea noi modele de competiţie şi cooperare,

46
asemănătoare cu situaţia Europei dinaintea epocii statelor-naţiune...Autorităţile nationale nu vor
dispărea, ci vor slăbi".

GEOPOLITICA

1. Constituirea şi evoluţia geopoliticii ca disciplină de sine-stătătoare

Într-una dintre cele mai frecvente definiţii, geopolitica este descrisă ca fiind ştiinţa care studiază
raporturile dintre geografia statelor şi politicile specifice dezvoltate de acestea din urmă.
Conţinutul acestui termen a câştigat noi dimensiuni şi înţelesuri în semantica politico-
diplomatică a secolului XX. Substantivul geopolitică şi adjectivul geopolitic au devenit aproape
nelipsite în explicitările făcute diferitelor evoluţii internaţionale în cercurile academice,

47
jurnalistice şi, desigur nu în ultimul rând, politice. Reliefarea rolului jucat de factori geopolitici
asupra vieţii umane nu a fost o "invenţie" a secolului XX. Analizele şi constatările mai multor
savanţi, îndeosebi din istoria modernă a umanităţii, au relevat influenţa jucată în relaţiile
internaţionale de elemente ale geografiei fizice precum, climat, relief, resurse naturale, dar şi
continua lor diminuare, frontiere vulnerabile, rute de transport şi comunicaţii, potenţial agricol,
etc. Introducerea celor de mai sus într-o inducţie logică ne conduce la concluzia că factorii de
putere sunt în bună măsură dependenţi de cei geografici. Acceptarea acestei concluzii ca premiză
general-valabilă a rezultat în formarea unei viziuni spaţiale sau geocentrice ca instrument de
cercetare şi metodă fundamentală a interacţiunii factorilor umani cu geografia fizică.

Este uşor de sesizat că, provenienţa semantică a geopoliticii se găseşte în combinarea a doi
termeni distincţi, geografie şi politică. De altfel, constituirea geopoliticii ca disciplină specifică a
fost iniţial percepută ca rezultat al dezvoltării cercetărilor dintr-o ramură subsecventă geografiei,
geografia politică. Ulterior s-a constatat că noua disciplină, care a început să se afirme de la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi să fie consacrată în deceniul al treilea al secolului XX, a avut şi
alte surse formative, care proveneau din mai multe arii de studii, precum climatologia şi studiul
evoluţiei factorilor de mediu în relaţie cu activităţile umane. Aceste din urmă tematici au fost
surclasate o bună perioadă de timp în dezvoltarea geopoliticii de subiectul clasic al raporturilor
de interdependenţă dintre constituirea şi exerciţiul puterii, respectiv, avantajele/dezavantajele
conferite, în acest sens, de condiţiile şi realităţile din natură. În ultimele decenii, s-a produs însă o
revenire în atenţia acordată preocupărilor privind evoluţia mediului înconjurător, fapt care a şi
produs o lărgire semnificativă a agendei subiectelor abordate în geopolitică.

Inventatorul termenului geopolitică a fost politologul suedez Rudolf Kjellen. El a utilizat pentru
prima dată această formulare în 1899, denumind astfel o ştiinţă în formare, al cărui scop era să
analizeze statele plecându-se de la premiza că acestea sunt organisme geografice sau fenomene
ale spaţiului. Kjellen se înscria în acest fel într-o paradigmă, ce fusese deja construită în
geografia politică germană de Karl Ritter şi Friedrich Ratzel, şi care arăta că se creează o
legătură vie între comunităţile umane şi mediul locuit de acestea. Originile intelectuale ale
geopoliticii nu s-au redus însă la acest tip de abordare şi au fost mult mai îndepărtate.

După cum şi evoluţia geopoliticii a cunoscut etape distincte de dezvoltare:

1. Etapa premodernă, în care s-au evidenţiat contribuţiile aduse de
Aristotel şi Jean Bodin. Filozoful grec a luat în discuţie mai multe teme care
astăzi pot fi categorisite ca geopolitice. Aristotel a arătat cu o argumentaţie convingătoare că
există o relaţie fundamentală între caracterul diferitelor comunităţi umane şi spaţiul locuit de
acestea. Conform lui, trei lucruri îi puteau face pe oameni buni şi virtuoşi şi situa o anumită
societate şi în apropierea stadiului de stat ideal: natura, habitatul şi principiul raţional. În
demonstraţia sa, Aristotel a subliniat rolul jucat de climă în direcţia asigurării/defavorizării
obţinerii subzistenţei populaţiei; teritoriu omogenitatea/eterogenitatea acestuia influenţând
aceleaşi caracteristici ale populaţiei, respectiv ale statului în cauză; locaţie geografică element
proponderent în formarea caracterului naţional (el a exemplificat prin faptul că popoarele situate
în apropierea mărilor erau predispuse să dezvolte relaţii comerciale, la cunoaştere şi comunicare,
deci mai adaptabile). În limitele cunoaşterii sale, Aristotel şi-a exprimat preferinţa pentru un
teritoriu statal, izolat geografic, care să favorizeze autarhia, ca mijloc de preîntâmpinare a
influenţelor externe nefaste.
Circa 1800 de ani mai târziu, Jean Bodin a considerat într-o măsură mai accentuată decât
Aristotel că mediul natural influenţează profund caracterul naţional, energia umană şi chiar
intelectul. După Bodin, spaţiul cel mai favorabil locuirii umane şi construirii unui sistem politic
bazat pe lege şi justiţie se situa între limitele nordice ale climatului temperat şi cele sudice ale
48
climatului tropical. El a făcut şi o comparaţie tranşantă între cele două extremităţi: pe când
populaţiile locuitoare ale regiunilor nordice şi muntoase erau suscitate de climat şi geografie să
se manifeste disciplinat şi raţional, cele situate în sudul călduros se remarcau prin dezordine şi
lipsa iniţiativei. O remarcă asemănătoare îi aparţine lui Montesquieu, care a indicat că popoarele
ce locuiau în zonele călduroase erau suscitate la lenevie din cauza climei. Montesquieu a fost
admiratorul declarat al entităţilor politice şi insulare din Europa de vest, al căror spaţiu redus, în
comparaţie cu marile întinderi din Europa estică şi Asia, a contribuit pozitiv la crearea spiritului
de libertate şi independenţă politică.
2. Etapa modernă, care a condus la formarea geopoliticii, s-a încadrat cronologic între sfârşitul
secolului al XIX-lea şi primele decenii ale veacului următor. În această perioadă s-au conturat şi
cristalizat trei direcţii predilecte de abordare a studiilor geopolitice: cele care urmăreau
raporturile dintre istoria
umană şi mediul ambiental; cele care au evoluat de la geografia politică la teoriile statal-
organiciste; cele strategice. Cu toate că, nu se pot opera delimitări nete, trebuie precizat că prima
şi a treia dintre aceste direcţii de cercetare s-au dezvoltat în lumea anglo-saxonă, în timp ce a
doua s-a manifestat cu predilecţie în lumea germană. La dezvoltarea geografiei politice, cu
metodologii, concepţii şi scopuri specifice dacă ne raportăm la cele germane, o contribuţie
importantă au adus-o geopoliticienii francezi, precum Vidal de la Blache, Emile-Félix Gauthier
sau marele istoric Fernand Braudel.
3. Etapa contemporană a geopoliticii a început încă în decursul celui de-al doilea război
mondial, dar dezvoltarea acestei discipline a fost marcată de numeroase controverse. Datorită
asocierii geopoliticii prin renumita şcoală germană cu politica nazistă, studierea acestei
discipline a fost abandonată în Europa pentru câteva decenii. Geopolitica a evoluat însă dincolo
de Oceanul Atlantic, în S.U.A., ulterior şi în Marea Britanie şi ţările vest-europene în forma
studiilor strategice şi geostrategice. În pofida marginalizării, pentru o perioadă, a termenului de
geopolitică, epoca postbelică a consacrat şi validat utilitatea şi importanţa acestor preocupări.
Controlul şi folosirea spaţiilor terestre, maritime, aeriene şi chiar a spaţiului cosmic au devenit
obiectivele fundamentale, ale marilor puteri, îndeosebi. Formele cele mai concrete de exprimare
a viziunilor geopolitice au fost transpuse în realităţile politicii internaţionale prin concepţiile de
securitate naţională ale celor două supraputeri, S.U.A. şi U.R.S.S. şi a blocurilor politico-militare
formate în jurul lor.

Dimensiunea dominantă a chestiunilor şi obiectivelor de natură militară a început să îşi piardă

din consistenţă şi suprafaţă din deceniul al şaptelea al secolului XX, după ce destinderea a
dislocat etapa de maximă tensiune a războiului rece. Noul curs al relaţiilor internaţionale a
condus şi la reabilitarea termenului de geopolitică, datorită, mai cu seamă, readucerii în
actualitate a unor teme de interes global, care fuseseră prezente şi în abordările iniţiale ale
disciplinei: diminuarea resurselor naturale, explozia demografică, modificările climaterice
cauzate de atrocităţile umane, fenomenul poluării, etc.
Sfârşitul războiului rece a avut între consecinţe deloc paradoxal o creştere a succesului
termenului şi a preocupărilor de geopolitică. Într-una dintre cele mai reputate lucrări
metodologice din domeniu (Yves Lacoste, Dictionnaire de géopolitique, Paris, 1993),
geopolitica este descrisă ca fiind o concepţie generală care ia în calcul şi analizează acţiunile
tuturor actorilor prezenţi pe scena internaţională. A gândi geopolitic, sublinia autorul mai sus
citat, înseamnă a fi interesat de planurile concurenţilor imediaţi şi potenţiali, a ţine cont de
eterogenitatea spaţială şi culturală, de condiţiile naturale şi capacităţile specifice ale diferiţilor
actori, de diversitatea etnică, religioasă şi istorică şi de discrepanţele economice ale lumii în care
trăim.

49
2. Şcoala geopolitică germană

Aşa cum am mai arătat, geopolitica s-a constituit ca disciplină prin eforturile unor savanţi care au
provenit din arii culturale (şi de cercetare) diferite. Cu toate acestea, consacrarea noii discipline,
la puţin timp după finalul primului război mondial, a fost atribuită, aproape exclusiv, şcolii
geopolitice germane. Percepţia respectivă a fost cauzată de preocupările intense şi numeroasele
lucrări consacrate unor subiecte din acest domeniu de autori şi cercetători din lumea germană.
Fondul intelectual care a generat aceste demersuri trebuie raportat la etapa istorică parcursă de
societatea şi statul german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Procesul de unificare a Germaniei moderne a fost unul anevoios şi îndelungat. Acest parcurs
dificil a generat reacţii de frustrare ale elitelor intelectuale şi politice germane, care, la mijlocul
veacului al XIX-ela, erau obsedate de ideea că timp de peste 250 de ani teritoriile germane
fuseseră teatrul unor războaie succesive, cel mai frecvent provocate sau la care participaseră
puteri străine. Într-un al doilea rând, naţionalismul german s-a dezvoltat sub influenţa scrierilor
lui Johann Gottfried Herder într-o paradigmă diferită celor din vestul germanilor. Generat ca o
contrareacţie la imperialismul cultural francez, naţionalismul german a fost conceptualizat de
Herder într-o formă specifică. Spre deosebire de gânditorii englezi şi francezi ai timpului, care
plecaseră de la ideea că omul, individul reprezintă realitatea fundamentală, Herder a aşezat în
centrul preocupărilor sale, şi a acordat valoarea supremă poporului. Această viziune a rămas
predominantă şi după 1871, anul unificării germane, marcând abandonarea de către elitele
germane a ultimelor rămăşite ale liberalismului de tip vest-european şi consacrând, prin contrast,
credinţa că forţa fizică reprezintă instrumentul adecvat de exprimare al oricărui stat. Acest curent
de gândire asumat aproape în totalitate de elitele germane a fost amplificat odată cu anul 1892,
când noul Kaiser, Wilhelm al II-lea, a proclamat politica mondială a celui de-al II-lea Reich.

În acest context cultural-istoric, nu a fost deloc surprinzătoare dezvoltarea concepţiilor, suscitate

şi prin fertila diseminare a ideilor darwiniste, care susţineau necesitatea triumfului cultural
german în Europa. De la această viziune etnocentric-spaţială, până la geopolitică, nu au mai fost
necesari decât câţiva paşi.

Baza empirică de formare a geopoliticii germane, ca sistem de analiză politică, a fost geografia.
Carl Ritter (1779-1859) a fost primul geograf german proeminent care a conferit disciplinei
respective noi meniri. În lucrarea sa de bază Erdkunde (Geografia), Ritter s-a arătat convins că,
până atunci, geografia fusese studiată precum un amalgam, fără vreo regulă internă şi fără un
scop anume. Respingând teza raţionalistă, conform căreia oamenii sunt aceiaşi pretutindeni,
Ritter a subliniat rolul jucat de natură asupra omului. El a iniţiat, într-o direcţie specifică gândirii
germane, viziunea organicistă, după care, patria das Heimatland reprezintă un spaţiu geografic
natural, înzestrat cu o configuraţie naturală unitară, graniţe naturale, toate acestea alcătuind
teritoriul organic natural.

Discipol al lui Ritter, Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii
geopoliticii germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică.
Ratzel s-a străduit să continue demersurile mentorului său, cu scopul de a realiza o metodă
cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi locuirii umane. În acest sens, el a
adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările geografice, elemente, metode şi
constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi istoria situându-se în prim-plan. În prima
sa lucrare majoră, Antropogeografia, subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra
istoriei, publicată între anii 1881-1891, Ratzel a prezentat aparatul metodologic-interpretativ.
Primul său demers, mărturisit, era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul
50
ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a
naturii. Ratzel a arătat că de-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o permanentă competiţie
pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un
spaţiu în care să îşi poată consuma energia. În decursul acestui proces, considera Ratzel, cultura
ca realitate supraorganică a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-
geografice ambientale şi indivizii umani. Într-o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au
reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într-un spaţiu mai favorabil existenţei umane.
Ulterior, pe măsura evoluţiei şi dezvoltării statelor, a devenit evident faptul că diferitele culturi
umane sunt inegal înzestrate şi sunt capabile, în măsuri diferite, să fructifice darurile naturii.

În a doua sa lucrare importantă, Politische Geographie (1897), Ratzel a indicat că dezvoltarea

istorică a statelor trebuia aşezată într-un raport comparativ cu înflorirea politică a popoarelor.
Acest din urmă fenomen depindea de dimensiunea şi profunzimea raporturilor dezvoltate de
popoarele în cauză cu solul locuit de ele. Prin urmare, concluziona Ratzel, statele trebuiesc a fi
considerate organisme care, asemenea celor animale şi umane, sunt mai puternice sau mai slabe.
Organismele statale îşi datorau existenţa grupului uman, popoarelor, şi nu indivizilor care le
compuneau. Cu cât un popor era mai mobil această trăsătură nefiind caracteristică societăţilor
primitive cu atât dobândea mai multă forţă politică. Din această perspectivă, cunoaşterea şi
comensurarea mărimii spaţiilor era direct subordonată suprafeţei în care circulau ideile şi
proiectele politice ale popoarelor, existând concepţii mai mari şi mai mici despre spaţii, în
special primelor fiindu-le caracteristice tendinţele de extindere. Războaiele reprezentau astfel,
transpunerea geografică a nevoii de mişcare şi expansiunea politică a popoarelor.

Ratzel a identificat originea şi sursele constituirii forţei politice a popoarelor în evoluţia

comunităţilor istorice ale indivizilor uniţi prin legături spirituale. În această perspectivă
antropogeografia a fost metoda construită de Ratzel, care putea evalua, prin criterii şi mijloace
comparative, performanţele atinse de varii comunităţi umane. Preluând viziunea dezvoltată de
Kant asupra spaţiului, Ratzel a subliniat rolul primordial jucat în decursul istoriei de ceea ce
filosoful german, locuitor al Königsberg-ului, a numit Mittelpunkte sâmbure de civilizaţie.
Mittelpunkte a devenit, de altfel, criteriul esenţial de analizare şi interpretare a statului în
procesul de constituire organicistă a acestuia. Trei erau elementele de bază care asigurau funcţia
organicistă a acestuia:

1. Spaţiul (der Raum) reprezenta suportul natural politic al statului, datorită raporturilor de
natură istorică numite de Ratzel sângele şi pământul, poporul şi teritoriul. Organizarea politică a
poporului şi a pământului a rezultat în întruparea unui organism personalizat antropogeografic.
Organismul respectiv se distingea prin asumarea unei singure identităţi biologice şi geografico-
culturale de către indivizii aceluiaşi popor. Consolidarea organismului politico-geografic al
statului putea fi atinsă în două stagii: a) configurarea teritoriului naţional Lebensgebiete: b)
realizarea şi organizarea spaţiului vital Lebensraum. Ultimul stagiu era acela în care se decidea
conservarea funcţiilor vitale şi chiar supravieţuirea organismului statal.
2. Poziţia (die Lage) a fost considerată de Ratzel elementul aflat într-o relaţie directă cu
formarea sâmburelui de civilizaţie Mittelpunkte. Situarea într-o poziţie geografico-climaterică
avantajoasă a generat formarea unor asemenea pulsari. Numai că, elementul geografic natural era
valorizat de forţa politică conferită de popor. Când acesta din urmă nu a mai fost capabil să-şi
menţină forţa politică, în ciuda condiţiilor geografico-climaterice favorabile, vezi decăderea
statelor din Mesopotamia (văile Eufratului şi Tigrului), Egipt (valea Nilului), Romei, organismul
antropogeografic a sucombat. Ratzel a explicat că, din punct de vedere antropogeografic, Europa
s-a divizat în trei regiuni: mai întâi s-a constituit o regiune sudică civilizaţia mediteraneană
suscitată de matricea greco-romană; ulterior, în nordul Alpilor, a luat fiinţă civilizaţia germanică;
51
finalmente raportat la timpurile contemporane lui Ratzel a luat naştere o a treia regiune, în
stepele răsăritene ale Europei, care le ameninţa pe primele două. Aşadar, Europa era alcătuită din
trei arii antropogeografice, cea sudică latină, central-nordică germană şi estică de stepă slavă.
3. Graniţele (die Grenzen) reprezentau produsul mişcării iniţiate dinspre Mittelpunkte. Situată
la periferia teritoriului statal, economic şi al poporului, graniţa nu rămânea o simplă linie de
demarcaţie, ea devenind un organ periferic, dar foarte important al statului în creştere. Ratzel a
enumerat trei mijloace generate din Mittelpunkte de lărgire a graniţelor: prin forţă militară şi
războaie; prin comerţ; prin spirit şi comunicare, adică triumf cultural.
În 1901, Ratzel a publicat ultima sa lucrare majoră, Despre legile de creştere spaţială a statelor
(Über die Gesetze des raümlichen Wachstums der Staaten). El a enumerat şapte legi, totodată
etape, ale expansiunii statale. Expansiunea unor state urma să se producă pe seama altora.
Procesul era generat de două categorii de factori: a) stimulii interni, proeminenţi la popoarele
care erau capabile să îşi însuşească simţul spaţiului (Raumsinn) şi şcoala spaţiilor (die Schule des
Raumses). Cele două însuşiri abilitau anumite popoare să îşi păstreze spaţiul propriu, pentru ca
ulterior să obţină, chiar să îşi lărgească, spaţiul vital; b) stimulii externi, adică spaţiile
subpopulate, care atrăgeau revărsarea civilizaţiilor fertile şi puternice, ale căror teritorii erau
suprapopulate.

Concluzia finală a lui Ratzel era că forţa unei civilizaţii poate fi dovedită prin capacitatea
acesteia de a desfiinţa graniţe. Marile civilizaţii, statua Ratzel, aveau indentităţi continentale şi
ocupau geospaţii (un exemplu ales era cel nord-american). Germaniei îi revenea misiunea
istorică de a-şi forma un geospaţiu european, revărsându-se în primul rând în ariile în care
locuirea umană era la un nivel inferior. Friedrich Ratzel a utilizat frecvent expresia Volk ohne
Raum (popor fără spaţiu) atunci când aprecia neatingerea încă de către germani, a spaţiului vital.
Rudolf Kjellen (1864-1922).

Profesor de ştiinţe politice (ştiinţa statului) la Universitatea din Upsala, suedezului Rudolf
Kjellen îi aparţine paternitatea termenului de geopolitică. Kjellen a folosit prima oară acest
termen într-o conferinţă publică, în 1899, pentru ca în anul următor să fie utilizat în monografia
politică a Suediei, publicată de el sub titlul Inledning till Sveriges Geografi (Introducere în
geografia Suediei). Spre deosebire de Ratzel, ale cărui surse de inspiraţie au fost antropologia şi
geografia comunităţilor, Kjellen s-a îndreptat spre geopolitică în baza preocupărilor ştiinţei
despre stat. În această perspectivă, el a văzut ca esenţială relaţia dintre anatomia puterii şi
fundaţia geografică a acesteia. Prin urmare, geopolitica era ştiinţa care concepea şi studia statul
ca un organism geografic sau ca un fenomen al spaţiului. Acest organism statal se afla angajat
într-o luptă perpetuă pentru existenţă şi spaţiu, Kjellen concluzând că, doar acele organisme-state
care sunt suficient dotate vor putea supravieţui şi prospera.

Aria conferită de Kjellen geopoliticii cuprindea în esenţă două subiecte supuse studiului: statele
văzute ca manifestând sentimente şi raţiune în aceeaşi măsură cu fiinţele umane şi cunoscând
aceeaşi soartă ca ultimele (naştere, creştere, dezvoltare şi declin), respectiv spaţiul considerat de
el factor esenţial şi obiectiv vital al statelor viguroase, dar limitate spaţial, care aveau datoria să
îşi mărească teritoriile prin colonizări, cuceriri şi expansiune. Germanofil convins, Kjellen a
acordat o atenţie deosebită locaţiei geografice a Mitteleuropa-ei, în care a inclus şi peninsula
Scandinavă, aflată sub ameninţarea şi pericolul invaziei ruse. Soluţia propusă de el era aceea a
expansiunii şi uniformizării într-un imperiu germanofon perimetrului cuprins între Dunkerque,
Hamburg, Riga şi Bagdad. Acest spaţiu imens, căruia urmau să-i fie înglobate imperiile Austro-
Ungar şi Otoman, era destinat să devină un nou centru de putere mondială, care să diminueze
aspiraţiile hegemonice dezvoltate de Anglia prin controlul mărilor.

52
În principalele sale lucrări, unele publicate mai întâi în Germania, Die Ideen von 1914. Eine
Weltgeschichtliche Perspective (Ideile de la 1914. O perspectivă istorică globală), Leipzig, 1915,
Staten som Lifsform (Statul ca formă de viaţă), Stockholm, 1916 (tradusă şi publicată în limba
germană, la Lepizig în 1917, Grundriss zu einem System der Politik (Bazele unui sistem de
politică), Leipzig, 1920 şi Die Grossmächte vor und nach dem Weltkriege (Marile puteri înainte
şi după Războiul Mondial), publicată postum, Leipzig, 1935, Kjellen a dezvăluit concepţia sa
generală asupra geopoliticii. Racordat profund tradiţiilor culturale germane, el s-a opus şi a
discreditat în permanenţă ideile politice ale liberalismului, ale individului cetăţean-politic, ale
ideii de legitimitate a statului prin contract social. A promovat în schimb viziunea statului
autoritar, corporatist şi paternalist, care să fie constituit ca un stat-naţiune organicist. Adversar
declarat al individualismului exagerat şi al cosmopolitismului, Kjellen vedea statul-naţional
construit pe principiile solidarităţii corporatiste, urmând ca dezvoltarea şi expansiunea acestuia
să ia forma unei comunităţi bazate pe legături etnice, politice şi economice. Atingerea unui
asemenea stadiu presupunea şi eliminarea oricăror manifestări represive la adresa cetăţenilor.

Sistemul general de politică al unui asemenea stat a fost prezentat de Kjellen în cea mai
cunoscută lucrare a sa, Staten som Lifsform. Statul urma să fie organizat pe principiile unităţii şi
interdependenţei dintre cinci elemente fundamentale:
1. Ţara (Das Reich) urmărită din punctul de vedere al determinării sale geografice interne şi
externe. Trei subcategorii îi compuneau datele localizării geografice:
poziţia ţării Topopolitica
configuraţia Morfopolitica
teritoriul Fiziopolitica
2. Neamul (Das Staabfolk) componenta demografică, care se manifesta prin alţi trei factori:
conştiinţa apartenenţei etnice
trupul etnic Plethopolitica
sufletul neamului Psyhopolitica
3. Societatea (Die Gesellschaft) sau Sociopolitica se evidenţia prin performanţele a două
fenomene:
structura şi forma socială Filopolitica
viaţa socială Biopolitica
4. Economia ţării (Ökopolitik) se baza pe funcţiile:
satisfacerii nevoilor proprii Autarhiopolitica
relaţiile comerciale externe Emporopolitica
viaţa economică Economopolitica
5. Guvernământul (Das Staatsregiment) sau Kratopolitika presupunea aplicarea politicii
autorităţii de stat prin:
forma de guvernământ Nomopolitica
administraţie Praxiopolitica
autoritatea statului Arhopolitica

Kjellen a proiectat şi posibilele configurări politice europene. Acestea urmau să îmbrace forma
reprezentărilor pan-etnice sau geopolitica pan-etniilor. Atât în lucrarea din 1914 (Die Ideen von
1914), cât şi în aceea publicată postum (Die Grossmächte ), el s-a arătat încredinţat că sub
impulsurile interne generate din Mittelpunkte trei corpuri rasial etnice urmau să se impună în
Europa: Uniunea Latină (sub pecetea vechii Rome), capabilă prin varianta sa ibero-spaniolă să
cuprindă şi America Latină, Mitteleuropa, care urma să devină o lume a germanicilor, respectiv
Pan-ideea slavă. Ultima, găsea Kjellen, trebuia contracarată de pan-ideea germană prin Drang
nach Osten.

53
Karl Haushofer (1869-1946) a fost figura centrală a geopoliticii germane. Fiu al unui învăţător
bavarez, Haushofer a urmat cariera militară, intrând în armata din Bavaria, în 1889. Orientarea sa
spre geopolitică a fost profund legată de numirea sa, în 1908, în cadrul Misiunii Militare a
Germaniei din Japonia. Atât în călătoria sa maritimă, înspre arhipelagul nipon, cât şi pe drumul
terestru de întoarcere, prin Siberia, în anul 1910, Haushofer a fost fascinat de importanţa
strategică a spaţiilor, respectiv a unor locaţii geografice. În 1912 şi-a susţinut teza de doctorat,
publicată ulterior sub titlul Dai Nihon (Marea Japonie), lucrare în care exemplificând prin cazul
arhipelagului nipon şi-a argumentat teza conform căreia, locaţia geografică şi caracteristicile
teritoriale influenţează destinul statelor.

Lui Karl Haushofer i se datorează studierea instituţionalizată a geopoliticii. Întâi de toate,

Haushofer a operat o delimitare tranşantă între geografia politică descrisă drept disciplina care
studiază distribuţia puterii statale în spaţiile terestre şi geopolitică adică ştiinţa despre formele
de viaţă politică în spaţiile naturale ale vieţii, care se străduieşte să explice dependenţa primelor
de condiţionările naturii. Autonomizarea geopoliticii ca disciplină aparte s-a produs în 1924,
odată cu înfiinţarea în cadrul Universităţii de Munchen, a Institutului de Geopolitică şi publicarea
regulată, între 1924-1945, a periodicului acestuia, "Zeitschrift für Geopolitik" (Jurnal de
Geopolitică). După instaurarea regimului nazist, studiile de geopolitică au cunoscut o largă
răspândire, fiind coordonate oficial de guvernul nazist, din anul 1935. La Universitatea
Heidelberg a fost constituită Asociaţia Cercetătorilor în Geopolitică, Karl Haushofer devenind
primul preşedinte ale acesteia. La sfârşitul anilor treizeci, fiul său Albrecht a ocupat postul de
profesor titular de geopolitică în cadrul Şcolii de Studii Politice Avansate (Haochschule für
Politik) de la Berlin.

Relaţiile familiei Haushofer cu politica nazistă au fost sinuoase. Karl a stabilit raporturi de
trainică prietenie cu Rudolph Hess încă înainte de înfiinţarea Partidului Naţional-Socialist. El a
fost un frecvent vizitator al închisorii Landsberg, unde erau deţinuţi Adolf Hitler şi Rudolph
Hess după eşuarea puciului din 1923. Există mai multe mărturii, ale unor martori direcţi, dar şi
observaţiile unor specialişti, care indică, argumentat, influenţa ideilor geopolitice ale lui
Haushofer asupra lui Hitler, indentificabile de altfel în Mein Kampf. Imediat, după ce Adolf
Hitler a devenit cancelar, Karl Haushofer a fost numit profesor de geopolitică şi decan al
Facultăţii de ştiinţe a Universităţii Munchen. În 1934 a fost numit preşedinte al Academiei
Germane, iar în 1938 a devenit, cu sprijinul lui Rudolph Hess, preşedintele Ausland
Organization, instituţie care se ocupa de germanii ce locuiau dincolo de graniţe. Între timp, fiul
său Albrecht, fusese numit, între 1934-1938, însărcinat special al cancelarului german în
Cehoslovacia. Familia Haushofer a renunţat la legăturile privilegiate cu regimul nazist după
1941, şi datorită invadării de către Wehrmacht a Uniunii Sovietice, acţiune care contravenea
tezelor geopolitice susţinute de Karl. Dar poziţia acestuia s-a şubrezit în urma "refugierii" lui
Hess în Marea Britanie. Albrecht a fost implicat în complotul ofiţerilor germani împotriva lui
Hitler şi a sfârşit prin a fi executat în aprilie 1945, cu doar câteva zile înaintea capitulării
Germaniei. Un an mai târziu, deziluzionat de soarta celui de-al Treilea Reich şi de implicarea sa
nefastă, Karl Haushofer s-a sinucis împreună cu soţia sa, Martha.

Karl Haushofer a avut o consistentă şi prodigioasă activitate publicistică. Lucrării despre

Japonia, i-a adăugat în 1924 (carte reeditată în 1938) Geopolitik des Pazifischen Ozeans.
Problemele geopolitice ale Extremului Orient au constituit prima temă majoră tratată de
Haushofer. Deşi s-a considerat continuatorul intelectual al lui Ratzel şi Kjellen, Haushofer s-a
raportat permanent la Halford Mackinder şi la proiecţia dezvoltată de acesta asupra Eurasiei. De
altfel, interesul suscitat lui de Extremul Orient se explică prin credinţa sa că o alianţă pe Axa
Berlin-Moscova-Tokio, cu Rusia ocupând Mongolia şi Japonia controlând Manciuria ar fi putut
54
 oferi o rută transcontinentală liberă de interferenţele şi presiunile anglo-saxone.
Social-darwinist în concepţie, Haushofer a preluat de la Ratzel şi a acordat valoare supremă
obiectivului-fenomen Lebensraum (spaţiu vital). Situat sub impactul situaţiei în care ajunsese
Germania după Primul Război Mondial, el a fost permanent motivat în a găsi soluţii, care să-i
confere acesteia posibiltatea de supravieţuire ca mare putere. A fost de acord cu Kjellen că statul
se manifestă precum un organism, iar perpetuarea existenţei acestuia putea fi asigurată prin
achiziţionarea unui spaţiu îndestulător (Grosseraum). Aria respectivă urma să fie ocupată prin
diseminare etnică (Volk), rasială (Blut) şi culturală (Kultur). Un rol esenţial urmau să-l joace în
această perspectivă vezi Grenzen in ihrer Geographischen und Politikschen Bedentung
(Importanţa geografică şi politică a graniţelor), Berlin, 1927 graniţele, considerate "mai
degrabă locuri ale confruntării şi coliziunilor, decât norme juridice ale delimitărilor politico-
statale".

Haushofer a şi dezvoltat această teză în următoarele sale lucrări, Geopolitik der Panideen
(Geopolitica Panideilor), 1931 şi Geopolitik von Hente. Preocupat de pericolele ce ameninţau
Germania, din acest punct de vedere primejdia venea din partea puterilor care controlau navigaţia
maritimă, Haushofer a analizat şi configurat liniile de forţă ale distribuirilor cultural politice. El a
concluzionat că prin difuziunile culturale (pan-idei pan-gândire) geografia politică lumii s-a
configurat sub forma mai multor pan-organisme: Pan-Europa, care spera să devină germană;
Eurafrica (bazinul Mediteranean şi nordul Africii), care urma să intre sub controlul Pan-Europei;
Pan-Rusia, o citadelă care ocupa imensul spaţiu dintre Elba şi Amur; Pan-Pacific, arie ce urma să
fie disputată de Japonia cu puterile coloniale europene şi S.U.A.; Pan-America şi Pan-Islam,
zona Orientului Mijlociu. În condiţiile în care Marea Britanie şi S.U.A. dominau prin interese
comune întreaga Emisferă Occidentală, Haushofer s-a arătat convins că, doar o alianţă
contrabalansatoare a Germaniei cu Rusia chiar şi Sovietică şi Japonia putea asigura ţării sale
supravieţuirea ca mare putere.

Astfel se explică opoziţia lui Haushofer faţă de războiul cu Uniunea Sovietică. Cu toate că, prin
conceptele promovate de el Lebensraum şi Drang nach Osten care urmau să asigure constituirea
unui Kulturboden german compact, a oferit lui Hitler o bază ideologică, ulterior s-a pronunţat în
favoarea unei reorientări a expansiunii germane spre sud, sud-est (Drang nach dem Süden).
Conştient de prejudiciile aduse disciplinei pe care a slujit-o o viaţă, datorită aservirii ei regimului
nazist în anii treizeci el a arătat că obiectivul său este de a oferi Germaniei o gândire politică
superioară, Wehr-geopolitik (geo-strategie), Haushofer a încercat să disculpe geopolitica într-o
ultimă lucrare antumă, publicată în noiembrie 1945, Defence of German Geopolitics.

3. Şcoala geopolitică anglo-saxonă

În contrast cu iniţiatorii germani, gândirea geopolitică anglo-saxonă a avut stimuli şi surse mult
mai variate. De la începuturile preocupărilor în această direcţie, au putut fi identificate trei
orientări distincte, care s-u reunit ulterior în corpul modern al geopoliticii:

1. Curentul istoric-ambientalist l-a avut între promotori pe istoricul britanic Henry Thomas
Buckle (1821-1862) a fost între primii care au relevat relaţiile interdependente dintre climat,
hrană şi sol, pe de o parte, respectiv viaţa şi habitatul uman pe de alta. În monumentala sa
lucrare, History of Civilization in England, 3 vol., London, 1872, Buckle a întreprins mai multe
analize comparative a popoarelor şi societăţilor situate în locaţii climaterice şi geografice
diferite. Buckle a evidenţiat faptul că societăţile trăitoare într-un mediu ambiental temperat-rece
sunt mai disciplinate, mai organizate şi mai performante. După el, tocmai condiţionările naturii
care i-au determinat pe locuitorii din acele zone să depună mai multe eforturi pentru obţinerea
55
subzistenţei, i-au condus finalmente spre standarde superioare de viaţă şi civilizaţie. În schimb,
în regiunile cu un climat tropical-torid, unde hrana se putea obţine uşor, direct din natură,
oamenii au fost lipsiţi de motivaţie şi nici nu au dobândit educaţia şi deprinderile necesare
performării şi progresului. Societăţile respective caracterizându-se prin distribuiri inegale ale
bogăţiei, poziţiilor sociale şi drepturilor politice.

Dincolo de Oceanul Atlantic, Ellen Churchill Semple (American History and its Geographic
Conditions, 1903 şi, înaintea ei, mult mai cunoscutul Frederic Jackson Turner (The Significance
of the Frontier in american History, 1893) au elaborat primele analize de referinţă, care reliefau
simbioza spaţial-ambientală şi de civilizaţie din America de Nord. Istoricul şi geograful
Ellsworth Huntington (1876-1947) (Civilization and Climate, 1924; Mainsprings of the
Civilization, 1945) a efectuat o minuţioasă investigaţie a influenţelor şi rolului jucat de climat în
istoria umană. Cu argumente serioase, Huntington a demonstrat că modificările climaterice sau
persistenţa unei clime nefavorabile au determinat marile migraţii, dar mai cu seamă invaziile
dinspre Orient spre Europa, de la indo-europeni, la mongoli şi arabi. Huntington a considerat că
temperatura medie optimă locuirii umane şi care să suscite dorinţa de progres se încadrează între
mediile anuale de 10-20 C.
Arnold Toynbee (A Study of History) a subliniat influenţele majore lăsate de mediul ambiental
asupra diverselor civilizaţii. El a arătat că la începuturile sale, societatea umană a perceput ca
deosebit de dificile condiţiile naturale. Fapt pentru care a încercat, şi continuă acest lucru, să le
schimbe, să le transforme. Toynbee a examinat cinci tipuri de stimuli care au suscitat schimbare:
a). doi dintre ei au fost fizici arealul nefavorabil locuit iniţial, care asigura mijloace limitate de
subzistenţă, respectiv modelarea favorabilă a acestuia şi/sau descoperirea/desţelenirea unor noi
teritorii;
b). ceilalţi trei au fost nonfizici, fiind induşi de natura şi dezvoltarea umană, respectiv presiunile
externe, exercitate din partea altului stat; pierderile şi prejudiciile suferite, care au suscitat însă
reacţii ale progresului. Concluzia lui Toynbee dintr-o analiză mult mai complexă era că acele
societăţi care nu au fost confruntate perioade lungi de timp cu schimbări ambientale, nici nu au
fost motivate să caute instrumentele progresului, şi au rămas retardate.

2. Geografia politică din lumea anglo-saxonă s-a dezvoltat cu precădere în contextul Primului
Război Mondial. James Fairgrieve, Geography and World Power, London, 1915 şi Isaiah
Bowman, The New World: Problems in Political Geography, New York, 1921, au devenit
mentorii mai multor generaţii de cercetători ai acestui domeniu. Cele două lucrări, mai sus citate,
conturând cadrul metodologic al cercetărilor şi studiilor din acest areal disciplinar. Cu toate că,
geografii politici americani au preluat elemente şi norme de analiză ale şcolii germane din
secolul al XIX-lea, direcţiile şi metodele lor de cercetare au fost diferite, fiind mult mai
aplicative şi funcţionale, ca expertiză în slujba guvernării. Contribuţia lor la dezvoltarea
geopoliticii s-a reliefat, cum a constatat unul dintre autorii de referinţă ai geografiei politice
americane, Stephen B. Jones ("A Unified Field Theory of Political Geography", Annals of the
Association of American Geographers, XLIV, 1955, pp.111-123), prin clarificarea şi
uniformizarea conceptelor şi terminologiei folosite, şi prin crearea unei metodologii de abordare
în comun a două materii care au mai putea fi separate, ştiinţa poltiică şi cea geografică.

3. A treia abordare a rezultat din două surse specifice: pamfletele cu conţinut ideologic (John O
´Sullivan, Manifest Destiny, 1845; John Fiske, "Manifest Destiny"; Harper´s Magazine, 1885;
Herny Luce, "American Century", Life, 1940), respectiv studiile strategice. Ultimele evoluând
direct în aria geopoliticii. Dezvoltarea studiilor strategice, în Statele Unite în primul rând, a
coincis, deloc întâmplător, cu ascensiunea Americii în postura de mare putere economică şi
comercială. În fapt, "ieşirea Statelor Unite în lume", către finalul secolului al XIX-lea, a impus şi
56
 studierea responsabilităţilor care decurgeau din această situaţie. Cercetătorii de formaţie
educativă militară, precum Alfred T. Mahan, Homer Lea sau generalul William Mitchel, au fost
între promotorii acestui nou areal de studii.

4. Clasicii anglo-saxoni ai geopoliticii

Alfred Thayer Mahan (1840-1914) este recunoscut a fi fost primul geopolitician american.
Născut într-o familie de militari, tatăl său a fost profesor de geniu la West Point, Maham a urmat
o carieră identică, devenind la rându-i profesor la Newport Naval War College. Cursurile
predate, depsre istoria navală, l-au stimualt să reflecteze asupra importanţei strategice a mărilor
şi oceanelor, atât ca spaţii de circulaţia şi transport, cât şi ca întineri cu caracter defensiv. În
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a publicat trei cărţi astăzi recunoscute ca aparţinând
disciplinei geopolitice The Influence of Sea Power upon History, 1890; The Influence of Sea
Power upon the French Revolution and Empire, 1892 şi The Interest of America in Sea Power,
1898 - care au revoluţionat gândirea strategică din domeniul naval.

Admirator al lui Jomini, Alfred Mahan a preluat şi dezvoltat în domeniul maritim explicaţii şi
teorii ale operaţiilor militare. Pe lângă aceste teme specifice, Mahan a reflectat asupra
importanţei oceanelor şi a valorii şi puterii deţinute de cei care le controlau. Mahan a demonstrat
avantajele de care beneficiau puterile maritime, faţă de cele continentale, prin controlul rutelor
de transport şi prin condiţiile conferite de natură în a preîntâmpina agresiunile. Mahan a elaborat
liniile strategice ale defensivei americane, arătând că S.U.A. nu pot să se bazeze doar pe
protecţia conferită de distanţe. El a recomandat extinderea frontierelor defensive până la malul
opus al oceanelor care udau ţărmurile americane şi instalarea de baze strategice în insulele din
Atlantic şi Pacific. Rolul flotei militare, dar şi al celei comerciale, devenea vital pentru
conservarea puterii S.U.A. În plus, pentru a evita pericole imediate, S.U.A. trebuiau să
controleze Bazinul Caraibelor şi în special Istmul Panama.

În ultima sa lucrare majoră, Problem of Asia, 1900, Mahan a analizat aria Extremului Orient. El a
reliefat perspectiva confruntării, în centura strategică situată între 30-40 latitudine nordică, între
puterile maritime (M.Britanie, S.U.A.) şi cele continentale (cel mai probabil Rusia). Soluţia
găsită de el conform intereselor puterilor maritime, era aceea a instituirii unui sistem de
echilibru şi contrabalansare, prin flotă şi comerţ, care să fie controlat de puterile exterioare
Eurasiei.

Cu toate că s-a considerat pentru un timp emulul lui Mahan, generalul Homer Lea (Valor of
Ignorance, 1909) s-a distanţat de acesta, opunând analizei empirice a primului o perspectivă
considerată de el raţionalistă. Adept al concepţiei darwiniste, Lea a considerat că vigoarea
statelor poate fi evaluată după aceleaşi criterii şi capacităţi, precum acelea arătate de un organism
uman care se apăra de boli. Lea căzând în greşeala geopoliticienilor germani, de a vedea statele
drept organisme vii.
Homer Lea a tins să corecteze şi să completeze concepţia lui Mahan privitoare la elementele
puterii navale sprijinite pe localizarea geografică. În acest sens, el a formulat un număr de legi
naturale apriorice, din care puteau fi deduse scopurile politice şi obiectivele generale ale statelor:

1. O putere navală nu poate fi protejată doar prin flotă, ci şi prin controlul zonelor costale
înconjurătoare;
2. Puterea unui stat maritim nu constă în numărul şi puterea navelor de război, ci mai ales în
capacitatea de a preveni superioritatea maritimă a altor state;
57
3. Interesul fundamental al unui stat maritim este acela de a evita situaţia în care un stat
continental, cu acces la mările libere, să dobândească o putere navală semnificativă.

Halford Mackinder (1861-1947) este autorul celei mai durabile şi influente teorii geopolitice.
Licenţiat al Universităţii Oxford, în decursul studiilor urmând o curriculă complexă: geologie,
biologie, istorie, drept şi economie, Mackinder a manifestat un interes special pentru geografie.
Convins că studierea ei este indispensabilă într-un mare imperiu colonial, el a reuşit să
instituţionalizeze predarea acestei discipline la nivel academic, devenind în 1887 profesor şi
fondator al Oxford School of Geography. În acelaşi an, a publicat un valoros articol (On the
Scope and Methods of Geography), în care a conferit studiului geografiei funcţii şi obiective
moderne. În perspectiva deschisă de Mackinder, dezvoltarea şi declinul diferitelor culturi şi
puteri puteau fi înţelese în relaţia acestora cu configurările geografice: "Geografia politică n-ar fi
existat niciodată, dacă nu s-ar fi raportat la geografia fizică şi n-ar fi admis că decurge din
aceasta". Mackinder a insistat asupra ideii că prezentul şi viitorul relaţiilor internaţionale pot fi
desluşite şi evaluate ţinând cont de realităţile geografice şi locaţiile de putere din spaţiu.

În anul 1904, mai întâi într-o conferinţă susţinută la Societatea Regală de Ştiinţe şi apoi în studiul
purtând acelaşi titlu (publicat în "Geographical Journal"), The Geographical Pivot of History,
Halford Mackinder şi-a făcut cunoscută prima formă a teoriei sale geopolitice. Conform lui,
istoria umană s-a desfăşurat sub determinarea unui conflict recurent între popoarele situate în
ariile terestre şi cele aşezate în zonele costiere. În mai multe cicluri istorice, popoarele
continentale s-au simţit datorită configuraţiei geografice într-o situaţie de axfiere a puterii lor, şi
au încercat să cucerească popoarele maritime. În antichitate, primele ar şi reuşit în două rânduri;
cucerirea polisurilor greceşti de către Macedonia, respectiv a Cartaginei de către Roma.
Mackinder a localizat centrul puterii continentale în inima Eurasiei, arătând că acel "gigantic
baros asiatic", care mai încercase prin mongoli să cucerească Europa, tinde să îşi subordoneze
zonele maritime.

În complexa sa analiză, Mackinder a explicat că percepţia de autosufocare resimţită de popoarele

continentale avea mai multe surse şi consecinţe. Spaţiul imens al Eurasiei, dificil de străbătut şi
de controlat suscitase construcţii politico-statale autoritare şi primitiv-expansioniste. Pe de altă
parte, condiţiile climaterice continental-excesive, precum şi accesul limitat la căile navigabile
libere nici unul dintre marile fluvii eurasiatice nu se revarsă într-o mare deschisă au generat în
permanenţă un sentiment de frustrare. Harta geopolitică elaborată de Mackinder în 1904 delimita
Eurasia (Pivotul Geografic al Istoriei) în trei zone: Aria Pivotală zona deplin continentală, care
cuprindea Siberia, Rusia europeană şi avea tendinţe de lărgire spre Europa sud-blatică; Aria
Interior Pivotală (Semicercul Interior) includea ambele maluri ale Atlanticului (numit oceanul de
mijloc), Europa sudică şi Africa nord-sahariană; Aria Exterior Periferică (Semicercul Exterior)
adică Asia Mică, de sud, sud-est şi extrem estică.

Mackinder a făcut două remarci de mare importanţă: a) odată cu epoca columbiană şi post-
columbiană (de după marile descoperiri geografice), puterile maritime se situaseră într-o poziţie
superioară faţă de cele continetale. Elementul care le avantajaseră pe primele fusese circulaţia
nestingherită în spaţiile maritime. Dar, în timpurile contemporane lui, datorită progreselor
tehnologice, puterile continentale (interioare), dobândiseră o semnificativă mobilitate. Această
capacitate de deplasare rapidă crea puterilor interioare (Rusia la stadiu potenţial, Germania într-o
temporalitate prezentă) posibilitatea de a se revărsa asupra spaţiilor maritime şi de a surclasa
puterile periferice; b) în acel context nou, Anglia pierdea beneficiile exteriorităţii sale faţă de
Europa şi chiar Eurasia, fiind racordată direct la evoluţiile continentale şi parte integrantă a
acestora. Soluţia recomandată de Mackinder indica păstrarea centurii periferice eurasiatice în
58
posesia şi sub controlul puterilor maritime.

Demersurile ştiinţifice ale lui Mackinder au fost puternic motivate de soarta Marii Britanii. De la
debutul secolului, Halford Mackinder a câştigat statura unei personalităţi publice. El s-a aflat
între fondatorii Coefficients Club, grupare a "tinerilor gânditori", îngrijoraţi de declinul puterii
britanice. În linia acestor eforturi, Mackinder a obţinut un mare succes, înfiinţarea, atât de
celebrei astăzi, London School of Economics, al cărei prim director a fost între 1903-1908.
Liberal până în preajma declanşării războiului, Mackinder s-a alăturat conservatorilor, fiind
numit în 1919, de către Secretarul Foreign Oficce-ului, Lordul Curzon, în funcţia de Înalt
Comisar în sudul Rusiei. Experienţa dobândită în acele împrejurări şi-a lăsat amprenta asupra
celei de a doua lucrări majore a lui, Democratic Ideals and Reality: A Study in the Politics of
Reconstructions, publicată în acelaşi an.

Analizând evoluţia din timpul războiului, precum şi consecinţele ce decurgeau din Revoluţia
Bolşevică, Mackinder a operat mai multe modificări terminologice pe harta geopolitică iniţială.
Europa, Africa şi Asia au devenit Insulele Mondiale, denumire justificată prin faptul că
reprezentau cel mai întins spaţiu terestru, înglobau cea mai mare parte din populaţia lumii şi
constituiau aria în care se desfăşuraseră cele mai semnificative evoluţii din istoria umanităţii.
Mackinder a reconfigurat Zona Pivotală, cuprinsă în imensitatea câmpiei nordice, care se
întindea de la Hamburg la Vladivostok, şi i-a dat un nou nume Heartland (zona interioară).
Geopoiliticanul britanic a inclus în Heartland zonele muntoase asiatice greu accesibile puterilor
maritime şi bazinul fluviilor ce se deversau în Marea Baltică şi Marea Neagră. În această nouă
configurare, din care făceau parte în mod evident Germania şi Rusia Mackinder a subliniat că o
unificare a celor doi poli de putere ar atrage un pericol letal asupra Marii Britanii Europa de est
juca un rol cheie. Faimosul său dicton arăta:
"Cine conduce Europa de est comandă Heartland-ul,
Cine comandă Heartland-ul, conduce Insulele Mondiale,
Cine conduce Insulele Mondiale, stăpâneşte Lumea".

Mackinder a localizat mult mai precis puterile maritime. Acestea ocupau zonele costiere
desfăşurate în jurul Europei, Africii şi din Oceanul Indian. Lor le-a adăugat şi America de Nord,
împreună formând Promontoriul Mondial. În contrast cu puterile de Heartland, care dacă se
mobilizau şi îşi uneau resursele puteau realiza cea mai mare concentrare de putere mondială,
statele maritime îşi formaseră potenţialul de putere prin comerţ şi comunicaţii. "Şansa
supravieţuirii acestora din urmă consta în conservarea acestor deprinderi psiho-sociale şi fizice
şi în controlul centurii periferice a Eurasiei.

Halford Mackinder şi-a continuat această viziune în studiul publicat în Foreign Affairs, XXI,
July 1943, The Round World and the Winning of the Peace. Prospecţia sa asupra consecinţelor
celui de-al doilea război mondial indica ascensiunea Uniunii Sovietice în postura celei mai
puternice puteri terestre de pe glob. Acea enormă acumulare de putere din Heartland putea fi
contracarată doar prin crearea celei mai solide poziţii defensive posibile, prin alianţa puterilor
nord-atlantice. Acestea urmau să-şi extindă controlul şi asupra Germaniei, pentru a evita ca
imensul potenţial economic şi miltiar al respectivei să fie acaparat în favoarea Heartland-ului.
Mackidner a atras atenţia asupra faptului că puterile maritime îşi vor putea păstra vitalitatea
numai dacă îşi vor reevalua raporturile cu lumea colonială şi vor accepta o redistribuire a
beneficiilor şi creşterea standardului de viaţă din regiunile sărace.

Nicholas John Spykman (1893-1943), olandez prin origine, profesor de drept la Universitatea
Yale, unde a ocupat şi postul de director al prestigiosului Institut de Studii Internaţionale, a fost
59
cooptat în "echipa creierelor" din al treilea mandat al preşedintelui Roosevelt. Realizările lui
Spykman în domeniul geopoliticii, în timpul celui de-al doilea război mondial el a fost şi
consultant al preşedintelui american, s-au înscris pe linia de interes crescând acordată acestei
discipline în S.U.A. Motivul principal al acelor preocupări a fost direct legat de ideile şi
concepţiile şcolii geopolitice germane. Cu toate că geografi celebri, precum Isaiah Bowman, s-au
delimitat de concepţiile şi viziunile care fuseseră dezvoltate de echipa Haushofer, membri ai
cercurilor academice şi de la nivelul decizional al Statelor Unite au conştientizat importanţa şi
utilitatea acestei maniere de analiză a realităţilor internaţionale.

Politologul Hans Weingert, german la origine, stabilit în Statele Unite, la fel cum au făcut atâţi
alţi mulţi oameni de ştiinţă din Germania, după 1933, a fost între primii care au semnalat
utilitatea studiilor geopolitice, dar şi pericolul ignorării lor (Generals and Geographers: The
Twilight of Politics, New York, 1942). Împreună cu Vilhjalmul Stefansson, Weingart a
demonstrat folosind ca argument proiecţia lui Mercator încă înaintea intrării Statelor Unite în
război - că America de Nord nu se află situată la o distanţă chiar atât de mare de Eurasia. Cei doi
americani de import au demonstrat (Compass of the World, 1944) că, prin pasajul nordic
sau Mediterana Nordului, un avion are nevoie doar de câteva ore să ajungă în America de
Nord. "Perceperea dezizolării" S.U.A de zonele de război a avut un impact direct asupra
deciziilor politice luate de guvernul american. Şi alţi autori, Robert Stransz-Hupé (Geopolitics :
The Struggle for Space and Power, 1942) sau Derwent Whrittlesey,
German Strategy of World Conquest, 1942) au demonstrat aceleaşi lucruri.

În acel context fertil adoptării viziunii geopolitice, Nicholas Spykman a publicat prima sa lucrare
majoră, America´s Strategy in World Politics, New York, 1942. Adevărat manual de strategie
pentru politicienii americani, cartea lui Spykman a distrus mituri nocive, dar tradiţionale
mentalităţii americane, dar a oferit în schimb instrumentele metodologice şi a deschis o
perspectivă clară asupra rolului care trebuia să şi-l asume S.U.A în perioada postbelică. Spykman
a demonstrat că S.U.A. nu pot încerca să rămână nicicând departe de evenimentele din Eurasia,
deoarece se află mult mai aproape de acea imensă întindere terestră, decât fusese perceput până
atunci. El a nuanţat şi dihotomia puteri terestre, puteri maritime, subliniind natura duală a
Germaniei, în care se găseau forţe şi tendinţe propensive ambelor structuri politico-geografice.
Spykman a identificat trei centre cu potenţial real de putere în plan mondial: America de Nord,
litoralul european şi zona eurasiatică a Extremului Orient. Pericolul principal şi imediat atunci
era ca ultimele două să fie unificate printr-o victorie a Axei germano-japoneze. Ca atare,
interesele S.U.A. deveneau, pe termen lung, aceleaşi cu ale Angliei. Chiar dacă ultima urma să
renunţe şi să îşi reajusteze imperiul colonial. Un al patrulea centru potenţial de putere îl
repezenta India - însă ascensiunea acesteia într-o poziţie "cinetică" de putere nu avea un viitor
cognoscibil ca reper temporal.

În a doua sa lucrare majoră, The Geography of Peace, publicată postum în 1944, Spykman a
elaborat o analiză de perspectivă pe termen mediu a configurărilor geopolitice postbelice. S.U.A.
trebuiau să îşi asume rolul primordial în spaţoiul periferic-exterior, numit de el Rimland.
Cooperarea cu Marea Britanie urma să fie dezvoltată într-o alianţă largă, care să cuprindă
naţiunile maritime vest-europene, şi obligatoriu Germania şi Japonia. Spykman a anticipat
dominarea Hearland-ului de către Rusia şi China, soluţia propusă de el fiind a păstrării celor
două într-un sistem de cooperare. El a considerat că pentru un interval de timp mediu, chiar lung,
cele două puteri din Hearland urmau să păstreze şi să dezvolte un potenţial de aversiune şi chiar
conflictual faţă de statele din Rimland. Acestea puteau să contracareze puterea Heartland-ului
printr-o strategie de încercuire periferică a Eurasiei. Aceasta a şi fost concepţia strategică,
containment, dezvoltată de S.U.A. în timpul războiului rece.
60
 Bibliografie

1. Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale

geostrategice, Bucureşti, 2000.
2. Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul a lXX-
lea, Bucureşti, 2001.
3. Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1999.
4. Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers, London, 1989.
5. Anne Godlewska and Neil Smith, eds., Geography and Empire, Oxford, 1994.
6. V.G. Kierman, Imperialism and Its Contradictions, New York, 1995.
7. Yves Lacoste, Dictionnaire de geopolitique, Paris, 1993.
8. Ladis K.D. Kristof, The Origins and evolution of Geopolitics, "Journal of Conflict Resolution",
IV, 1960, No. 1, pp .15-51.
9. Geoffrey Parker, Western Geopolitical Thought in the Twentieth Century, London, 1985.
10. Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Bucureşti, 1997.
11. G.R. Sloam, Geopolitics in United States Strategic Policy, 1890-1987, New York, 1988.
12. Gearóid Ó. Tuathail, Simon Dalley and Paul Routledge, eds., The Geopolitics Reader, London
and New York, 1999.
13. Immanuel Wallerstein, Geopolitics and Geoculture, New York, 1991.

CAP. III RAPORTUL RELIGIE – GEOPOLITICĂ

Ultima parte a secolului al XX-lea a fost marcat de o puternică revenire a fenomenului
religios, din motive foarte diferite: revoluţia islamică de inspiraţie Khomeiny, invazia
sovietică în Afghanistan, căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est
(care, în spiritul marxismleninismului,considerau religia "opiumul popoarelor"),

61
relaxarea altor regimuri totalitare, aderenţa tot mai accentuată a tineretului la această
formă de spiritualitate etc.
Unii analişti sunt chiar mai tranşanţi în această direcţie, afirmând că: "Schimbările
ultimului sfert de secol care închide mileniul sunt, într-o măsură încă necercetată, mari
insurecţii religioase. Starea lumii atârnă tot mai greu de condiţia religioasă a omului.
Mileniul a început într-o notă secularistă, accentuată progresiv până la
mondialismul ateu, care combină hedonismul şi "evanghelia pieţii" cu comunismul
marxist, spre a încheia într-o notă religioasă de incredibilă puritate, adică într-o stare
opusă, la polul opus. Mileniul "păgân" se încheie astfel, epuizând iluzia marilor
parareligii şi pseudoreligii europene, de la cea raţionalistă la cea individualistă sau
atee marxistă"1.
Geopolitica, având o existenţă de numai cu ceva mai mult de o sută de ani, a
minimizat
multă vreme factorul religios. Şi aceasta în ciuda faptului că, dacă ne întoarcem în
timp, găsim suficiente puncte de sprijin pentru a dovedi importanţa factorului religios
în cucerirea, stăpânirea şi dirijarea Lumii sau a anumitor regiuni ale ei. Putem, în acest
sens, apela, printre altele, la Tratatul de la Tordesillas, din 1494 (prin care, sub egida
Papalităţii, Portugalia şi Spania împărţeau Lumea Nouă), Inchiziţie, dura instituţie a
Bisericii Catolice, între secolele XIII – XVIII, la rolul acesteia din
urmă în colonizarea şi creştinizarea Lumii Noi etc. Tot aici putem încadra şi “războaiele
religioase”sau "războaiele sfinte", respectiv cruciadele: cele opt expediţii militare
întreprinse, la îndemnul Bisericii Catolice, de către feudalii din Europa Apuseană şi
Centrală în Orientul Apropiat (Siria,Palestina, Egipt), în perioada 1096-1270. Acestea,
sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de la Ierusalim de sub ocupaţia
musulmanilor, urmăreau, de fapt, o expansiune teritorială,economică şi politică.
Inchiziţia
Această instituţie a Bisericii Catolice a fost creată la sfârştul secolului al XII-lea şi
începutul celui următor, în urma conciliilor ecumenice (adunarea episcopilor, care hotăreşte în
chestiuni de dogmă, morală şi disciplină bisericească) de la Verona 1184, Lateran 1215 şi
Toulouse 1229, cu scopul apărării credinţei creştine şi reprimarea ereziei (abaterea de la
dogmele consacrate). Iniţial a fost îndreptată împotriva catárilor (în limba greacă katharós =
"curat"), un grup de eretici din Europa Apuseană (Italia, Flandra, sudul Franţei), care
împărtăşeau idealul sărăciei apostolice şi chemau la o viaţă castă şi austeră.
Au existat trei instituţii de acest fel: Inchiziţia episcopală, Inchiziţia monastică
(înfiinţate cu ocazia Conciliului de la Reims, din 1163) şi Inchiziţia spaniolă, cea mai dură,
fiind un tribunal regal, autorizat de Papa Sixt IV, în 1478, care, pentru a obţine unificarea
religioasă a Spaniei, i-a persecutat pe evreii şi maurii (musulmanii) proaspăt convertiţi,
suspectaţi de a continua practicile vechilor religii. Din 1252, Papa Inocentiu IV, a autorizat
folosirea torturii pentru obţinerea de mărturisiri, iar în 1542, a fost creată şi Congregaţia
Supremei Inchiziţii, cu scopul de a lupta împotriva Reformei, mişcare religioasă, iniţiată de
reformatorul religios german Martin Luther (1483-1546), care, printre altele, afirma principiul
mântuirii prin credinţă, secularizarea averilor clerului (ceea ce nu convenea, evident, capilor
Bisericii Catolice) etc.
Inchiziţia a acţionat în multe ţări europene (îndeosebi în Spania, Franţa, Italia, Ţările
de Jos, statele germane), dar şi în Europa Centrală (în principal în Boemia, fiind folosită
împotriva husiţilor, adepţii unei mişcări religioase îndreptată atât împotriva Bisericii
Catolice,cât şi a arbitrariului seniorilor feudali germani). I-au căzut victimă, nu de puţine ori
nevinovaţi,adepţii unor mişcări religioase (husiţi, valdensieni etc.), evrei, musulmani, templieri
(membri ai Ordinului monaho-cavaleresc al Templierilor, creat în Palestina, în 1118, şi
desfiinţat de Papa Clement V, în 1312), vrăjitoare, magicieni etc.
Cea mai dură a fost Inchiziţia spaniolă, care a avut Mari Inchizitori de trist renume,
precum Thomás de Torquemada (1420-1498), care în perioada în care a deţinut funcţia
respectivă (1483-1498) a ordonat peste 2 000 de execuţii.
Suprimată în 1808, prin decret imperial, de către Napoleon, dar restabilită după căderea
62
acestuia, va fi definitiv lichidată, în 1834, din ordinul regentei Maria Cristina.
Au dreptate, însă, analiştii care afirmă că reflecţia geopolitică a avut în trecut (în
trecutul recent, adică de când este folosit termenul ca atare) "o puternică tendinţă de
a minimiza factorii religioşi"2. Aceştia fiind, practic, doar enumeraţi la cauzele unor
conflicte, deşi, în unele cazuri, au constituit elementul esenţial al acestora. Ca urmare
a crizelor balcanice şi (re)afirmării islamismului,astăzi, din contră, "riscă să se
instaureze o atitudine inversă, cu tentaţia de a citi scena geopolitică redusă la
componenta religioasă".
CE FEL DE FACTOR GEOPOLITIC ESTE RELIGIA?
Apare, în mod firesc, o întrebare: este religia un factor geopolitic de prim ordin, aşadar
se află la originea unor procese/fenomene geopolitice, sau numai de ordin secundar,
doar amplificând fenomenele geopolitice a căror origine trebuie să o căutăm în altă
parte?
De obicei este dat ca exemplu de preeminenţă a religiei ca factor geopolitic crearea
statului Pakistan. Astfel, după mai bine de un secol de stăpânire britanică, Viceregatul
Indiei ("perla Coroanei britanice") este împărţit, în 1947, pe criterii confesionale, în
două state distincte: Uniunea Indiană (religia hindusă) şi Pakistan (religia islamică).
Ultimul era alcătuit din două teritorii situate la aproape 2 000 de km unul de celălalt:
Pakistanul de Vest – axat pe valea fluviului Indus şi desfăşurat între Munţii Himalaya şi
ţărmul Oceanului Indian – şi Pakistanul de Est – în delta
fluviului Gange-Brahmaputra şi câmpia din apropiere.
Personal, cred că trebuie să includem în această categorie şi transformarea Imperiului
Iranului în Republica Islamică Iran, graţie evenimentelor din urmă cu aproape 30 de
ani. Aşa cum se ştie, după ce şahinşahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a părăsit
(nu a abdicat) ţara în 1979,revoluţia islamică de inspiraţie Khomeiny - numită astfel
după ayatolahul omonim, Rūhollāh Khomeiny (1900-1989), ce trăia în exil la Paris -
instituie un Consiliu Revoluţionar Islamic, în frunte cu acesta, care proclamă, la 1
aprilie 1979, Republica Islamică Iran. Noua Constituţie,aprobată de un referendum (2-3
decembrie 1979), transformă Iranul într-un stat confesional islamic,condus de clerul
musulman la toate nivelurile societăţii după preceptele tradiţionale ale
Coranului,respingând toate celelalte valori, cu precădere cele americane şi europene.
Şi astăzi, potrivit
Constituţiei, modificată în 1989 (tot prin referendum), Iranul este stat musulman şiit,
autoritatea supremă în stat fiind liderul religios. De aici decurg, în principal,
dificultăţile procesului de laicizare,treptată, a ţării pe care l-a întreprins preşedintele
Mohamed Khatami (1997-2005).
În ambele cazuri prezentate a prevalat factorul religios.
Dacă, în privinţa constituirii statului pakistanez, în 1947, factorul hotărâtor a fost
religia,ulterior situaţia s-a schimbat. Diferenţele etnice, lingvistice, culturale etc.,
agravate de cele economice şi politice, au adâncit antagonismul dintre cele două părţi
ale ţării, unite practic doar prin religia comună. Astfel că, după 24 de ani de
convieţuire, Pakistanul de Est – sprijinit de India, care avea tot interesul de a slăbi
forţa vecinului său cu care avea un mare diferend încă de la creare – îşi proclamă
independenţa sub numele de Bangladesh. Aşadar, pe termen lung, s-a impus faptul
identitar în dauna celui religios, ceea ce relativizează, şi în acest caz, durata şi forţa
fenomenului religios în politică.
În aceeaşi ordine de idei este de amintit faptul că unitatea religioasă a unor ţări, în
speţă islamul, n-a împiedicat derularea a două războaie soldate cu grele pierderi
umane şi materiale: irakiano-iranian (1980 – 1988; circa un milion de morţi, numărul
răniţilor fiind dublu, iar pierderile materiale imense) şi irakiano-kuweitian (1990 –

63
1991); mai mult, în cazul primului conflict, în ambele ţări predomină acelaşi curent
islamic, şiismul – 93% în Iran şi peste două treimi în Iraq.
ALTE OBIECTIVE GEOPOLITICE URMĂRITE DE RELIGIE
Apar şi alte întrebări, de asemenea fireşti: dacă se mai poate vorbi în zilele noastre, de
"războaie religioase", dacă religia urmăreşte obiective geopolitice specifice sau, cel
puţin, se inserează în dispozitivele geopolitice ale statelor.
În mod cert astăzi nu mai putem vorbi de "războaie religioase", deşi s-a încercat
punerea sub acest semn a conflictelor din ex-Iugoslavia ori a celui israeliano-
palestinian. În schimb, la celelalte întrebări se pot găsi şi răspunsuri alternative.
Un exemplu de obiectiv geopolitic urmărit de o religie este şiismul iranian. După
victoria revoluţiei islamice, clerul şiit iranian aspiră, potrivit anumitor analişti, "la
şiitizarea Islamului pentru a islamiza lumea"3. Aceste ambiţii ale factorilor religioşi
depăşesc însă cu mult forţa de azi a statului iranian care, la rândul său, duce o politică
externă de putere religioasă medie, dar cu multă forţă prudenţă, şi, deocamdată, fără
mare succes.
Islamul politic. Unii specialişti s-au grăbit să afirme (Anthony Shadid chiar în anul
2001,
puţin înainte de episodul World Trade Center), aşa cum remarcă şi Adrian Pop, că
"islamismul radical şi-a atins punctul maxim al dezvoltării sale şi se află deja pe o
pantă descendentă"4. În acelaşi spirit sunt de amintit şi spusele unui alt analist:
"Trebuie să recunoaştem că lumea a dirijat trecerea spre mileniul al III- lea mai bine
decât s-a prevăzut, iar apocalipsa cibernetică anunţată nu s-a concretizat, după cum
nu s-a materializat nici în atentatele teroriste care ameninţaseră că vor perturba
festivităţile anului 2000"5. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au contrazis
însă, din plin, asemenea percepţii.
Alţi analişti au fost mai rezervaţi, făcând supoziţii de genul: "Islamul politic va rămâne
un factor important al dinamicii sociale, culturale şi politice, care va comanda evoluţia
internă a ţărilor musulmane. Va afecta în egală măsură politica regională şi legăturile
internaţionale ale statelor musulmane, dar nu va fi singurul factor de evoluţie şi poate
nici cel mai determinant.
În concluzie,Islamul politic nu va dispărea, însă nu va fi nici singurul factor care va
reglementa viitorul lumii islamice. O părere similară are şi un geopolitician italian, care
subliniază, printre altele, că "în realitate islamul este pe departe a fi monolitic; este
chiar profund divizat. A vorbi de pericolul
islamic este ca şi cum ai vorbi de pericolul creştin".
Acelaşi analist, Sh. T. Hunter, amintit mai sus, remarcă relaţia ambivalentă
("caracterul complex şi paradoxal al fenomenului islamist") pe care Occidentul a
întreţinut-o în ultimele decenii ale secolului al XX- lea cu fundamentalismul islamic:
"Acesta (Occidentul – nota noastră) combătea radicalismul musulman,
fundamentalismul cum era numit în Golful Persic şi în Liban, dar se alia în Afghanistan
cu fundamentaliştii musulmani (mudjahedinii – nota noastră) împotriva Uniunii
Sovietice"8. Or, mudjahedinii, mişcarea de rezistenţă de ieri, de inspiraţie islamică,
faţă de invazia sovietică din 1979 în Afghanistan, s-a transformat în regimul totalitar
taliban din ultimii ani ai secolului al XX- lea, sprijinitor al terorismului internaţional,
inclusiv al lui Oussama ben Laden.
Nu este mai puţin adevărat că, în unele cazuri, Islamul politic a reuşit să acceadă la
putere nu cu ajutorul armelor, ci pe cale parlamentară, precum Algeria (1990 – 1991)
şi Turcia (1997 şi 2003).
Numai că foarte curând după dobândirea puterii şi-au dat la iveală limitele toleranţei
lor şi, ca urmare, în ambele cazuri, au fost înlăturaţi: în Algeria, pe cale militară, iar în
Turcia, în 1997, prin presiuni (situaţia de după 2003 este diferită).
64
Pe ansamblu, Islamul politic, rămâne un fenomen complex, greu de controlat, cu unele
reculuri (fortuite, precum în cazurile amintite mai sus ori în Afghanistan după 11
septembrie 2001,sau nu), dar şi cu focare emergente, cum este cazul fostelor republici
asiatice sovietice, în care procesul de deschidere politică, angajat de Mihail Gorbaciov,
"a suscitat trezirea unor sentimente islamiste în rândul populaţiilor musulmane din
fosta URSS Această trezire a fost îndeosebi religioasă şi culturală, însă a cuprins şi o
dimensiune politică: în Asia Centrală şi în Caucaz şi-au făcut apariţia unele partide
care se declarau a fi islamiste"9. De aici au decurs, de altfel, unele
conflicte din zonă, cum au fost războiul civil din Tadjikistan ( 1992 – 1997), războiul din
Cecenia (1994 – 1996, reluat după 1998), conflictele din Uzbekistan, Kirghizstan şi
altele.
În cadrul Islamului politic se înscrie şi terorismul islamic, cel mai elocvent exemplu
constituindu-l atacul din 11 septembrie 2001 din SUA, asupra oraşului New York (World
Trade Center), Washington (a fost vizat Pentagonul) – aşadar simbolurile marii puteri
mondiale – şi Pittsburgh (acesta din urmă, care de fapt trebuia, probabil, să aibă un alt
obiectiv, a fost evitat cu preţul vieţilor omeneşti aflate la bordul avionului). Este
important de subliniat că acest atac terorist a avut loc într-o perioadă în care Statele
Unite se aflau pe o poziţie de superioritate cvasi-absolută în toate domeniile, care îi
conferea, totodată, un grad real de securitate. "Şi, totuşi, aici, în America –
scria un analist numai cu un an şi ceva mai înainte de episodul World Trade Center –
există impresia că securitatea naţională se află sub ameninţarea unor atacuri
provenind din exterior"10, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel.
Biserica Catolică. Un exemplu mai mult decât concludent privind existenţa unui
obiectiv
geopolitic precis îl reprezintă catolicismul, această religie neabandonând nici astăzi
misiunea sa originară, aceea de a ajunge la unitatea lumii prin creştinism. În prezent
duce o politică paşnică, fără arme, ceea ce nu exclude însă, în anumite cazuri,
sprijinirea uneia dintre părţile aflate în conflict: Croaţia împotriva Serbiei, în timpul
războiului din fosta Iugoslavie, populaţia poloneză faţă de comunism etc. Dar, mai
înainte, mai ales în vremea colonizării Lumii Noi, de pildă, mijloacele n-au
fost întotdeauna paşnice – nu întâmplător se spune că Vestul sălbatic american a fost
cucerit "cu Biblia în mâna stângă şi cu puşca în mâna dreaptă".
Putem spune că, în prezent, Biserica Catolică, este unica religie ce duce o politică
mondială cu adevărat coerentă şi are o strategie planetară, folosindu-se de existenţa
singurului stat exclusiv de natură religioasă din lume, Vaticanul, de numeroasele
reprezentanţe diplomatice ale acestuia şi de alte mijloace.
EXAGERAREA ROLULUI FACTORULUI RELIGIOS
Există situaţii în care rolul religiei a fost exagerat, ea fiind doar unul dintre factorii care
au amplificat fenomenele (geo)politice, şi nu originea lor. Cele mai concludente cazuri
sunt cele din fosta Iugoslavie, unde conflictele/războaiele nu s-au dat pentru
convertirea celorlalţi la o anumită religie, ci pentru păstrarea sau recuperarea unor
regiuni. În plus, este arhicunoscut faptul că tensiunile şi conflictele din fosta Iugoslavie
s-au adâncit datorită marilor decalaje economico-sociale existente între republicile
federale.
Mai precis, în criza care a dus la destrămarea statului iugoslav (1989 – 1992),
comunitatea musulmană s-a pronunţat pentru o Bosnie-Herţegovina independentă,
cea sârbă (ortodoxă) pentru unirea teritoriilor locuite de ea cu Serbia, iar cea croată
(catolică) pentru alipirea la Croaţia a regiunilor cu populaţie majoritar croată. Drept
urmare, după ce Parlamentul Bosniei-Herţegovina proclamă, la 3 martie 1992,
independenţa republicii (recunoscută de Uniunea Europeană şi admisă în ONU în
acelaşi an), sârbii proclamă, la 7 aprilie 1992, o republică independentă a populaţiei
65
sârbe, iar populaţia croată anunţă, la 3 iulie 1992, crearea unui stat independent în
sud-vestul ţării.
Ceea ce a urmat se cunoaşte: un război civil care pustieşte ţara, produce sute de
victime şi deplasări masive de populaţie. Deşi, în prezent, situaţia pare în bună măsură
reglementată (în baza tratativelor de la Dayton şi a Acordului de Pace de Paris din 14
decembrie 1995), etnicii sârbi şi croaţi din Bosnia-Herţegovina sunt, în continuare, mai
tentaţi să se identifice cu statele vecine, Serbia şi Croaţia, decât cu Guvernul de la
Sarajevo, şi aceasta nu în primul rând datorită confesiunii religioase.
Situaţia din Kosovo a fost similară celei din Bosnia-Herţegovina. Suprimarea, în 1989,
de către autorităţile de la Belgrad, a autonomiei provinciei, locuită în proporţie de 80 –
90% de etnici albanezi (de religie musulmană), a creat o situaţie tensionată între
populaţia albaneză şi autorităţile iugoslave, degradată rapid, după declanşarea în
1998, pe teritoriul provinciei Kosovo, a luptei armate împotriva autorităţilor iugoslave
de către UCK (Armata de Eliberare din Kosovo) şi revendicarea imediată a
independenţei. Deci nu persecuţiile religioase sau alţi factori de natură confesională
au declanşat conflictul, ci pretenţiile teritoriale ale etnicilor albanezi.
Nu este mai puţin adevărat că şi acest conflict se înscrie, totodată, într-o altă regulă,
definită foarte bine de un geopolitician francez, care apreciază că noile conflicte sunt
caracteristice: "ţărilor care şi-au câştigat de curând independenţa, maltratându-şi cel
mai adesea minorităţile etnice sau religioase, iar absenţa democraţiei obligându-le pe
acestea din urmă să recurgă la violenţă.
În acelaşi timp, putem afirma că aceste crize, din Kosovo şi Bosnia-Herţegovina, nu au
fost rezolvate definitiv. Sau, cum spune un specialist în domeniu, referitor la Kosovo:
"Mulţi ani de acum încolo, forţele occidentale şi cele ruseşti sunt nevoite să rămână pe
loc, fără a putea face un pronostic real asupra situaţiei politice care ar putea rezulta,
în final, din intervenţia aliată". Or, cum constată un alt analist, privitor la Bosnia-
Herţegovina: "trei poliţii (bosniacă, croată şi sârbă), trei servicii poştale, trei reţele de
telefonie, trei sisteme şcolare au fost instituite (...). Populaţiile însă trăiesc pradă
disperării".
Într-o situaţie similară, dar diferită de Kosovo, se află unul dintre cele mai vechi
conflicte încă deschise de pe Glob, alături de cel israeliano-arab14, şi anume conflictul
ce opune Pakistanul Indiei în problema Caşmirului/Kashmirului. Acest teritoriu, cam de
întinderea României, a provocat tensiuni încă de la crearea celor două state: războiul
din 1947 – 1948, urmat de cel din 1956 şi 1971. Linia de demarcaţie stabilită după
conflictul din 1971, îi este favorabilă Indiei, care deţine 140000 km2 (circa două
treimi), Pakistanului revenindu-i 73 000 km2. Unii autori consideră vinovată de această
situaţie Marea Britanie: "(...) ar fi fost mai bine dacă puterea colonială ar fi acordat
Pakistanului valea Kashmirului, populată în majoritate de musulmani"15. Deşi între
timp, datorită operaţiunilor insurgenţilor pakistanezi, numărul hinduşilor rămaşi în
zonă a scăzut foarte mult, India nu renunţă la acest teritoriu, printre altele şi de teama
contaminării secesiunilor. La rândul său Pakistanul, cu toate că, cel puţin în prezent,
nu are capacitatea de a-l dobândi, urmăreşte întreţinerea conflictului în scopul de a
constrânge India la mari eforturi financiare şi, implicit, slăbirea ei.
PANISMUL RELIGIOS
Între mai multele tipuri de panism (bazate pe comunitatea etnică, regională,
continentală,ş.a.) se înscrie şi cel religios, fondat pe unitatea confesională, făcând, de
regulă, referire la un trecut care o favorizează. Cele mai reprezentative de acest fel
sunt, în prezent, panislamismul şi panortodoxismul.
Panislamismul, numit în mod curent pur şi simplu islamism, vizează refacerea şi
unitatea lumii musulmane. Are o arie mai largă decât panarabismul, care este fondat
pe principiul comunităţii etnice. Or, după cum se ştie, islamismul este astăzi a doua
66
religie din lume ca număr de adepţi, după creştinism, la aceasta contribuind şi adepţii
săi din ţările nearabe, exemple concludente fiind Indonezia (87% din cei 225 milioane
de locuitori ai ţării), Pakistan (96% din cei aproape 160 milioane de locuitori),
Bangladesh (88% din cei peste 140 milioane de locuitori), Nigeria (50% din 137
milioane de locuitori), Iran (99% din cei aproape 70 milioane de locuitori), Turcia (97%
din cei,de asemenea, aproape 70 milioane de locuitori).
Panortodoxismul (unitatea tuturor ortodoxilor din lume, în principal din Europa) este
vehiculat mai ales de Rusia, ţara cu cel mai mare număr de credincioşi, şi de Serbia, în
virtutea meritelor istorice pe care şi le arogă, şi anume de a fi stopat o vreme
expansiunea islamismului otoman. Dacă luăm în consideraţie datele referitoare la
confesiunile religioase de la ultimele recensăminte din cele mai populate ţări ortodoxe,
Rusia şi Ucraina, rămânem dezamăgiţi de numărul celor care s-au declarat ortodoxi:
35 milioane în Rusia (după alte surse chiar mai puţin) şi 15,5 milioane în Ucraina. Este
posibil ca numărul real să fie mai mare având în vedere că ultimul
recensământ în cele două ţări a fost efectuat în perioada comunistă (1989), când mulţi
cetăţeni se declarau atei, fără să fie în realitate. Ca urmare, în mod paradoxal, a doua
ţară din lume ca număr de ortodoxi nu este una europeană, ci una africană, respectiv
Etiopia: Bioserica Ortodoxă Etiopiană are aproape 34 milioane de adepţi (jumătate din
populaţia totală de 67,8 milioane de locuitori). A treia ţară este România, cu 19,8
milioane de credincioşi la recensământul din 1992 (86,8% din cei 22,81
milioane de locuitori).
Unii analişti apreciază că, în baza religiei, Rusia se consideră, nici mai mult nici mai
puţin,decât moştenitoarea Imperiului Bizantin, ale cărui frontiere doreşte să le refacă.
CARE ESTE VIITORUL RELIGIEI CA FACTOR GEOPOLITIC?
Analiştii sunt împărţiţi în această privinţă. Unii, optimişti, apreciază că victoria
democraţiei şi a liberalismului politic anunţă o eră a păcii adevărate. Alţii, în schimb,
mai puţin optimişti, văd în lumea care urmează Războiului Rece "erupţia haosului şi
apariţia unor conflicte generate de antagonismele etnice şi religioase, care profită de
erodarea statului-naţiune şi de dezordinea strategică pentru izbucniri ici şi colo"16.
Între adepţii acestui al doilea scenariu, unii sunt, totuşi, mai
moderaţi apreciind că, de pildă, este tot mai greu de constituit mişcări transnaţionale,
purtătoare ale unor proiecte ce urmăresc modificarea frontierelor, constituirea de noi
state etc., referirile fiind cel mai adesea la mişcările islamiste: "(...) unii actori sunt
dezavantajaţi din punct de vedere structural şi în special mişcările islamiste, pentru că
ideologia lor vine de cele mai multe ori în contradicţie cu ideologia dominantă din Nord
şi, în acelaşi timp, din cauza forţei prejudecăţilor antimusulmane în societăţile
occidentale".
În categoria neoptimiştilor se înscrie şi Samuel Huntington, cu predicţiile sale privind
ciocnirea civilizaţiilor: "cele mai importante conflicte în viitor se vor produce de-a
lungul liniilor de falie culturale, ce separă aceste civilizaţii între ele"18. Referindu-se la
cele opt civilizaţii majore identificate de el (occidentală,confuciană, japoneză, islamică,
hinduistă, slav-ortodoxă, latinoamericană şi, posibil, africană), pune accentul, aşa cum
reiese şi din clasificarea făcută, pe factorul religios în privinţa rupturii inevitabile ce va
avea loc. Teoria sa a căzut rapid în desuetudine, chiar dacă evenimentele din 11
septembrie 2001 ar fi, potrivit unor analişti, cea mai bună dovadă a predicţiei lui
Huntington cu privire la renaşterea conflictului între Islam şi Occident.

LOCAŢIA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI

Geopolitica este din nou la modă.
Supusă oprobiului public după înfrângerea Germaniei şi Japoniei în a II-a
conflagraţie mondială, geopolitica a fost exclusă din sfera cunoaşterii şi din alte
67
considerente. Pe de o parte, coaliţia antifascistă a urmărit să elimine orice legătură
între practicile geopolitice şi înţelegerile de la Ialta din 1945 (când au fost stabilite
sferele de interes ale puterilor învingătoare). Pe de altă parte, atitudinea Moscovei
în cadrul graniţelor unionale, adică modalitatea de stabilire a frontierelor interne,
strămutările de populaţii şi politicile economice arbitrare, toate acestea au generat
animozităţi, adeseori evidente, de natură geopolitică pe care însă Kremlinul nu
dorea să le împărtăşească lumii întregi. Nici adversarilor politici mondiali pentru că
ar fi dat dovadă de incapacitate în managementul
afacerilor interne, nici supuşilor ori acoliţilor politici din propria sferă de influenţă
pentru că ar fi putut să ridice semne de întrebare şi să genereze idei.
La acest tablou mai trebuie adăugat că rivalitatea dintre capitalism şi socialism a
solicitat toată atenţia, fiind promovată ca un conflict ideologic, fapt care a făcut
posibilă trecerea sub tăcere a comportamentului geopolitic al ambelor blocuri.
Războiul Rece, rezultat al atitudinii sovietice şi americane, a condus, de-a lungul
existenţei sale la transformări importante în structura actorilor scenei geopolitice
mondiale.
În acest context trebuie să amintim cel puţin două elemente: dezvoltarea armelor
nucleare şi decolonizarea planetei.
Punctul maxim al reîntoarcerii geopoliticii în sfera de interes public a fost atins în
perioada 1989-1990 când balanţa de putere stabilită la nivel mondial a fost
dezechilibrată prin manifestarea turbulenţelor globale.
Sfârşitul Războiului Rece sau cotitura luată de acesta la începutul ultimului deceniu
al secolului trecut a dat şansa statelor din spaţiul european de interes al Moscovei
să se reorienteze în problemele de politică externă, printre altele. Au apărut
structuri regionale şi subregionale, s-au modificat hărţi politice, au fost iniţiate noi
forme de cooperare, s-au intensificat demersurile privind accesul la resursele
naturale deficitare.
Fără a absolutiza importanţa factorului geografic, acesta rămâne un element
prezent în luarea deciziilor politice, militare, culturale sau de oricare altă natură.
Mai mult, putem afirma că “jucându-ne” cu rigla pe hartă şi cunoscând puţină
istorie putem anticipa mişcările sistemului internaţional. Însă elementul geografic
devine cu adevărat util în demersul analitic doar în relaţie cu alţi determinanţi de
natură obiectivă sau subiectivă. Cu toate acestea, este cert că geografia poate
avantaja sau dezavantaja politic un popor, o naţiune, un stat.
Atunci când stabilim poziţia geopolitică a unui stat trebuie să avem în vedere că,
de fapt:
• construim un tablou al forţelor prezente şi active în diferite grade pe scena/zona
analizată;
• reperăm obiectivele majore şi ţintele profunde ale actorilor;
• identificăm şi analizăm modul în care mijloacele fiecăruia sunt implicate prin
geostrategii concepute pentru a se apropia de scopurile fixate, ţinându-se cont, în
acelaşi timp, de reacţiile previzibile ale celorlalţi protagonişti [1].
Geopolitica este interesată de obiectivele ce vizează cooperarea în regiune şi
destinderea relaţiilor dintre protagonişti dar şi de utilizarea forţei sau de jocurile
viclene pentru câştigarea supremaţiei. Ea urmăreşte totalitatea preocupărilor
actorilor prezenţi pe scena internaţională respectivă, indiferent dacă este vorba de
decidenţi politici, diplomaţi,militari, de ONG-uri sau de opinia publică, fiind
sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniştilor, reflectă eterogenitatea spaţiului,
condiţiile naturale, istoria, religia,diversitatea etnică .
68
Procesul de tranziţie geopolitică început în 1989-1990 a permis României să
promoveze o politică pozitivă de deschidere, cooperare şi bună vecinătate, în
special pentru a-şi asigura şi promova rolul de factor de stabilitate pe fondul
evoluţiei unor focare conflictuale în Europa de Est şi în Balcani. Separând fizic cele
două zone de turbulenţe din jurul graniţelor ei, România a fost apreciată în
demersurile ei de prezervare a propriei securităţi. Riscurile la adresa securităţii
noastre puteau deveni surse majore de risc pentru întregul continent.
Aşadar, noul context internaţional (post Război Rece) a oferit României
posibilitatea de a-şi promova la nivel continental şi nu numai, un nou rol – acela de
punte de legătură,de placă turnantă a legăturilor intraeuropene şi a acelora dintre
Europa şi regiunile învecinate.
Având ieşire la Marea Neagră şi controlând o parte din cursul Dunării, ţara noastră
reprezintă un spaţiu favorabil circulaţiei în toate direcţiile între Europa de Est şi de
Vest,între Europa de Nord şi Balcani, între Europa şi Orientul Mijlociu.
Problema locaţiei geopolitice a unui stat trebuie determinată având în vedere:
• punctele de interes ale marilor puteri în zona analizată şi impactul acţiunii lor
asupra funcţionării acesteia;
• ierarhia statelor din zonă şi interesele lor;
• valorile culturale şi spirituale predominante în zonă;
• relaţiile acestor state cu marile puteri;
• şi viziunea fiecărui stat asupra securităţii. Din acest punct de vedere, abordarea
problematicii securităţii europene presupune stabilirea cu prioritate a graniţelor
continentale: unde începe şi, mai cu seamă, unde se sfârşeşte Europa? Este
evident că
vorbim despre o perspectivă geopolitică şi nu geografică rigidă, a teritorialităţii
continentale.
Considerăm acest demers necesar având în vedere profundele mutaţii de pe scena
internaţională, rapiditatea cu care se desfăşoară evenimentele, precum şi nevoia
de
previziune.
Scena internaţională a secolului XXI nu va fi un loc armonios. Vor continua să
existe şi chiar să se adâncească marile diferenţe între multiplele regiuni. Procesele
de integrare (politică, economică) se vor desfăşura în paralel cu cele de
dezintegrare. Globalizarea derivată din dorinţa de a beneficia de produsele
economiei globale va trebui să coexiste cu fragmentarea născută din confortul
psihic al oamenilor de a-şi apăra valorile, principiile.
Revenind la problematica securităţii europene, trebuie să aflăm răspuns la o serie
de întrebări strategice:
• mai sunt SUA putere europeană?
• care sunt interesele Rusiei şi care este spaţiul de manifestare al acestora?
• adâncirea şi extinderea procesului de instituţionalizare a Europei Comunitare
înseamnă stabilirea unor noi graniţe continentale?
Omenirea, prin actorii săi încă principali – statele, a intrat
într-o nouă etapă de stabilire şi redefinire a intereselor. Aşa cum atunci când
vorbim despre securitate nu mai avem în vedere exclusiv sensul ei clasic, militar,
la fel puterea unui stat nu mai poate fi privită doar ca un complex de elemente,
abordare specifică perioadei Războiului Rece. Puterea cunoaşte un proces de
specializare. Este adevărat, putem încă să mai vorbim de o putere în

69
complexitatea sa (SUA), dar lumea cunoaşte o evoluţie tot mai accentuată spre
multipolaritate:
• pe de o parte avem puteri politice, puteri militare, puteri economice;
• iar pe de altă parte există puteri continentale sau regionale, puteri sub-regionale
dar şi state care nu pot emite pretenţia de a avea vreo opinie în legătură cu
procesualitatea evenimentelor de pe plan internaţional, indiferent de amploarea
zonei de analiză.
În ceea ce o priveşte, rolul României pe scena internaţională trebuie abordat
deocamdată din perspectiva poziţionării ei geografice sensibile; ţara noastră
îndeplineşte o misiune defensivă – de apărare a Europei de ameninţări, dar şi o
misiune ofensivă în sens pozitiv – de aport la stabilitate.
Stabilirea locaţiei geopolitice nu este un demers simplu, acest proces depinzând,
aşa cum arătam, de mai mulţi actori.
Aşadar, în ce zonă geopolitică plasăm România ?
• în Europa Centrală, alături de alte 6 state (Polonia, Germania, Austria, Slovacia,
Croaţia, Ungaria);
• în Europa de Sud-Est, alături de alte 9 state (Slovacia, Ungaria, Croaţia,
Albania,Moldova, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, Bosnia-Herţegovina);
• în Europa Balcanică, alături de alte 6 state (Bulgaria, Croaţia, Macedonia,
Albania,Grecia, Turcia europeană);
• sau în zona bazinului Mării Negre, alături de alte 6 state (Bulgaria, Turcia,
Georgia,Rusia, Ucraina, Moldova).
Variantele propuse trebuie să aibă în vedere că:
• de fapt, Dunărea delimitează Balcanii de restul Europei fără să constituie, e
adevărat,o linie de ruptură;
• în trei din cele patru opţiuni suntem legaţi de Bulgaria, “partenerul” nostru în
drumul spre integrarea în structurile europene;
• din punct de vedere spiritual legăturile cu Europa Centrală sunt cele mai reduse
ca intensitate. S-a vorbit mult în acest sens şi procesul mai continuă în unele
cercuri de “incapacitatea structurală a popoarelor ortodoxe din Estul Europei de a
se integra în ritmul real al Europei civilizate – catolice şi protestante. Popoarele
ortodoxe sunt lente,conservatoare, tradiţionaliste şi ostile oricărei înnoiri. Catolicii
sunt mai numeroşi, mai bogaţi şi mai evoluaţi în practici misionare, catehetice,
filantropice sau intelectuale.
Ortodocşii îşi ascund complexele şi îşi amână problemele…spun adesea fraţii noştri
de la vest (…)”.
Din perspectiva calităţii de membru de jure a României în NATO, se poate afirma
că
Marea Neagră conferă ţării noastre o dublă posibilitate;
• pe de o parte s-a vorbit despre o integrare a Bucureştiului în flancul sudic al
Alianţei (legătura cu Marea Mediterană realizându-se prin strâmtori).
• pe de altă parte, Bucureştiul poate fi considerat ca făcând parte din flancul estic,
pe o axă de la Vest la Est ţara noastră aflându-se în partea orientală a
continentului, poate chiar la limita lui “europeană”. Sau altfel spus, România este
capul de pod al Europei extinse spre estul continentului.
Integrarea României în NATO face ca aliaţii să exercite controlul asupra spaţiului
litoral şi maritim de Vest al Mării Negre; de asemenea, asigură accesul rapid şi
confortabil la spaţiul Orientului Mijlociu fapt care i-a determinat, probabil, pe unii

70
analişti americani să elaboreze conceptul de Orient Mijlociu Mare, arie care
urcă până la România,incluzând-o.
Cert este că întreaga zonă în care ne situăm geografic a fost basculată din sfera
sovietică înspre puterile occidentale. Ceea ce înseamnă că România a fost
cuprinsă în
procesul european integrator. Finalizarea acestuia sperăm să ne plaseze
într-o zonă care din punctul de vedere al stabilităţii şi al promovării şi
respectării valorilor occidentale să corespundă idealurilor noastre de
popor european.
Determinarea locaţiei geopolitice a unui stat nou pe scena democraţiei globale,
aşa
cum este România, are nevoie de un sistem de legitimare politică. Demersurile
trebuie finalizate prin stabilirea unei concepţii la nivel naţional şi care să devină un
element definitoriu al unei politici externe concepute la Bucureşti.
Deocamdată României nu-i rămâne decât să încheie reforma militară şi să
dobândească statutul de economie de piaţă funcţională.
Doar în aceste condiţii vom fi capabili de o atitudine conjugată la nivel naţional în
direcţia definirii unei poziţii geopolitice care să răspundă aspiraţiilor noastre de
viitor stat aliat şi comunitar. Pentru că acum, România nu-şi poate exprima
puterea decât prin ceea ce doreşte să devină şi nu prin ceea ce este.
“Bătălia pentru viitor a României nu este tributară nici unui fel de retorici.
Prezentul ne aşează în faţa unei alternative unice: a fi sau a nu fi în istorie!
Dacă la dilemma hamletiană vom răspunde «absent», statutul de învinşi nu ne va
oferi, pentru o lungă şi dureroasă perioadă de timp, decât trăirea tragică într-un
spaţiu pe care l-am numi, încă o dată, Neantul Valah”.

71