Universitatea: «DUNAREA DE JOS», Galați

Facultatea:
Transfrontalieră de Ştiinţe Umaniste, Economice şi Inginereşti
Specialitatea:
Geopolitica și Interferențe Socio-Culturale Sud-Est Europene

REFERAT
Disciplina:Națiune și naționalism în
estul și sud-estul Europei.

Tema: Conflictul etnocultural Ruso-

Cecen din 1994-1996.

Introducere
 Schimbările de mare amploare şi diversitatea din lumea contemporană au adus profunde
modificări de natură politică, diplomatică, socială, financiară, economică, tehnică şi tehnologică,
religioasă, informaţională, juridică, ecologică şi militară. Aceste modificări structurale au
determinat creşterea frecvenţei şi intensităţii unor situaţii deosebite pe care unii autori le
consideră crize sociale, diplomatice, financiare, economice, culturale, militare, juridice sau pur şi
simplu crize, conflicte la nivel personal, organizaţional, zonal, regional sau strategic.
În cele ce urmează precizez că tema vizează un subiect, care geografic se extinde dincolo
de Europa de Est și Sud-Est, dar are repercursuri asupra regiunii, voi face o analiză a conflictului
Ruso-Cecen, războiul dintre 1994 și 1996. În analiza conflictului ruso-cecen, v-oi apela la
triunghiul violenței-violența structurală, culturală și directă, contribuind astfel la o înțelegere mai
aprofundată a violenței vizibile și invizibile, a războiului și a importanței procesului de
construire a păcii. Voi arăta prin această lucrare și de ce nu a fost durabilă pacea încheiată după
acest război și de ce „după violență” a devenit „înainte de violența”.
Pentru a demonstra că este vorba despre un conflict, voi include mai întâi definiția
conflictului. ,,Conflictul - este situația în care două sau mai multe părți care își dispută, în
același timp, un element de putere- autoritate, resurse sau prestigiu-și care dispun de resurse și
chiar decid să le cheltuiască pentru a obține acel element pe care și-l doresc’’.
În conflictul Ruso-Cecen actorii sunt forțele separatiste cecene, în frunte cu Djohar
Dudaev și opoziția acestuia împreună cu Rusia, motivul disputei dintre aceste părți fiind
autoritatea aspră teritoriului cecen, forțele separatiste luptând pentru independența republicii,
pe când Rusia își dorea ca acest teritoriu să facă parte din Federație. Pentru a obține autoritatea
asupra acestui teritoriului, părțile au acționat violent, conducând astfel la un război sângeros.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, poporul cecen și-a declarat independența față de Rusia,
însă reacția Rusiei nu a fost cea așteptată de Ceceni, așa că relația dintre Groznîi și Moscova a
devenit tot mai tensionată, conducând la izbucnirea războiului în 1994. Războiul a fost încheiat
după doi ani, cu semnarea acordului de la Khasavîurt în 1996.
Primul război cecen a luat sfârșit cu victoria Republicii Autonome Cecenia asupra
Federației Ruse, însă pacea nu a fost durabilă. Pentru a demonstra cauzele istorice care au condus
la izbucnirea războiului, dar și pentru a arăta de ce pacea nu a fost durabilă, v-oi analiza
conflictul din perspectiva „Triunghiul violenței”care implică trei unghiuriale violenței: violența
culturală, violența structurală și violența directă.
„Triunghiul conflictului”,care este construit din trei axe: contradicții, atitudini și
comportamente. Prin urmare, conflictul își are rădăcinile în obiective contradictorii, atitudini, și
comportament conflictual al părților implicate, care se amplifică una pe alta. În conflictul Cecen,
2
contradicțiile sunt reprezentate de prăbușirea Uniunii Sovietice: Cecenia dorea să își recapete
independența, Rusia dorea să-și mențină influența asupra statelor ex-sovietice, deci o darea
încorporată în Federația Rusă. Atitudinile cuprind percepții greșite despre celălalt și țin de
acțiunile la nivel strict simbolic. Atitudinea unei părți față de cealaltă este rezultatul unei
memorii colective. În atitudinea cecenilor, Rusia era dușmanul împotriva căruia trebuiau să
lupte. Rusia fiind dușmanul comun care a întărit frontierele din interior, unindu-i pe oameni prin
dorința de ase autodetermina. Ultima axă a triunghiului conflictului ține de comportamentul
conflictual, care este rezultatul atitudinilor și contradicțiilor. În conflictul analizat,
comportamentul conflictual apare odată cu declarația declararea independenței de către Ceceni.
Violența culturală
Violența culturală se referă la aspectele culturii care de obicei sunt utilizate pentru
a justifica violența structurală sau directă. În conflictul ceceno-rus, violența culturală probabil se
regăsește cel mai mult în rusificarea populației cecene, dar și în ideile rasiste care au avut
începutul în perioada lui Stalin, când acesta, de teamă că cecenii se puteau răscula, a decis să
aplice una dintre caracteristicile sale soluții radicale: deportarea populației. În noaptea de 23
februarie 1944, Iosif Stalin a deportat 480 mii de ceceni prin operația Lintea, sau cum numesc
această operație cecenii „exodul”, din cauza căreia au murit circa 200 mii de oameni. Împrăștia-ți
în toată Asia Centrală, cecenii nu au putut reveni la patrie decât după moartea lui Iosif Stalin, în
1956.
Deportarea a fost un eveniment important care a rămas în memoria colectivă a cecenilor,
nefiind dat uitării. De aici se desprinde sentimentul de ură față de conducerea de la Kremlin, care
mereu a avut o politică de oprimare a altor etnii. Comunismul a fost ideologia comună care
oarecum a unit toate aceste etnii, fiind instrumentul care probabil a menținut pacea pe teritoriile
afectate, tensiunile etnice fiind evitate. Prin urmare, violența culturală au avut un rol important în
izbucnirea conflictului.
Violența structurală
Violența structurală nu este directă, nu are scopul principal de a provoca daune, dar face o
diferență între două sau mai multe categorii de clase, actori, etnii sau sexe, provocând astfel
contradicții și diferențe.În războiul cecen, voi analiza cauzele principale ale violenței structurale
care au contribuitla apariția violenței directe. În perioada mai-iunie 1991, a avut loc al II-lea
„Congres cecen”, președintele congresului fiind ales Djohar Dudaev. Această formațiune politică
a anunțat retragerea din URSS și a proclamat independența țării, sub numele Republica Cecenă 
Ichkeria, care cuprindea Cecenia și Ingușetia.

3
 În noiembrie 1991 Djohar Dudaev a proclamat „Suveranitatea statală a Ceceniei”, iar la
câteva zile, noul președinte rus Boris Elțîn refuză să recunoască independența Ceceniei.
În martie 1992, toate teritoriile din Federația Rusă, cu excepția Ceceniei și a Tatarstanului,
au semnat un nou tratat federal, prin care au acceptat apartenența la Federație. Principalul
motival politicii de la Kremlin față de statele ex-sovietice a fost de a crea o asociație de state care
să fie dependente economic și politic de Rusia, pentru a-și obține din nou locul de frunte din
comunitatea mondială. Din 1991 și până în 1994, Cecenia a fost de facto independentă, doar că
prin anii 1993 deja, economia, sistemul social și sistemul învățământului, erau gata să se
prăbușească, iar aproximativ 90 mii de etnici ruși și vorbitori de limba rusă au părăsit țara din
cauza agresiunii cecenilor față de ruși, aceștia fiind înfuriați pe etnicii ruși care în perioada
puterii sovietice, ocupau cele mai bune posturi în domeniul administrativ și în armată, pe
când cecenii nu erau admiși la toate instituțiile de învățământ superior. Aici
observăm privilegierea unei etnii în detrimentul alteia, cecenii fiind cei dezavantajați.
Cecenii au început „naționalizarea” aparatului administrativ, și au început tot mai des să
sune lozinci de genul „Rușilor, luați-o la goană” sau „Jos ocupanții ruși”. Au fost înființate
formațiuni  politice care activau împotriva rușilor: „Partidul Democrat Războinic”, „Frontul
Popular”, „Drumul Islamic”, „Mișcarea verde”. Aceste formațiuni politice aveau o strânsă
legătură cu organele ministerului afacerilor interne, care era deja „naționalizat”.
În octombrie 1991 președintele grupării Congresul Național al Cecenilor de Pretutindeni,
Djohar Dudaev, organizează o lovitură de stat, fiind mai apoi legitimat la funcția de președinte.
Imediat după acestea, Djohar Dudaev a declarat independența republicii, care a fost respinsă de
către liderul de la Moscova imediat, astfel Cecenia devenind noua problemă a noii Rusii
independente.
La 12 martie 1992 a fost adoptată Constituția Republicii Cecene Ichkeria, în conformitate
cu care Cecenia și Ingușetia era un stat independent și suveran, adoptând un steag și un
imnnațional. Începând cu aceste evenimente, funcțiile juridice ale autorităților cecene erau
efectuate de fapt, de către Ministerul Afacerilor Interne al Ceceniei, care s-a transformat în
sprijinul cel mai puternic al regimului separatist al lui Djohar Dudaev. Deși de facto
independentă, nici un stat nu a recunoscut independența republicii Cecene Ichkeria. În iunie deja
a avut loc scindarea Ingușetiei și a Ceceniei, recunoscută și de Moscova, după care Cecenia și-a
declarat independența, însă acest statut nu i-a fost recunoscut de autoritățile de la Moscova.
Ingușetia însă după separare devine Republică Federativă în cadrul Federației Ruse.
În aprilie 1993, Dudaev a dizolvat parlamentul cecen, când acesta a încercat să pună la cale
un vot de neîncredere împotriva lui. Această instabilitate a dus la cel mai masiv miting din istoria
4
Ceceniei, care a durat 51 de zile, și a marcat un început al haosului, care urma să se transforme
într-o reală amenințare la adresa securității statului. Toate aceste evenimente au construit
schimbări structurale în rândul cecenilor, care au avut o însemnătate deosebită pentru părțile
implicate și pentru evenimentele care au urmat.
Violența directă
 A fost oare posibil ca după cele menționate mai sus să fie evitat un conflict armat, sau era
destul de mare diferența dintre părți încât să apară violența directă? Al treilea unghi al
triunghiului violenței, violența directă, spre deosebire de cea structurală și culturală este vizibil și
dinamic, dar aceste acțiuni vizibile își au rădăcinile în violența invizibilă. Violența directă
întărește violența invizibilă și invers, construindu-se astfel un proces circular, interdependent. În
conflictul analizat, violența directă începe odată cu mitingul din 1993, care se transformase într-o
amenințare la adresa securității statului. În Groznîi, capitala Ceceniei, ciocnirile aveau
loc, practic zilnic: raiduri armate, asalturi, omoruri și nemulțumiri ale cetățenilor. Djohar Dudaev
îi numea trădători ai patriei pe liderii opoziției, susținând că politica lui este una legitimă și
corectă, pe când forțele opoziției, gestionate de Kremlin sunt ilegitime.
Forțele lui Djohar Dudaev au fost echipate cu rachete și bombe, având scopul de a ataca
preventiv orașe din sudul Rusiei, iar în răspuns, opoziția a luat cu asalt școala de poliție și centrul
de pregătire militară al lui Djohar Dudaev. După aceste evenimente, președintele consiliului
interimar al Republicii Cecene, Umar Avturhanov, a declarat că căile pașnice de rezolvare a
problemei cecene s-au epuizat, și că Consiliul Interimar este în drept să de-a o lovitură regimului
lui Djohar Dudaev încât acesta să se prăbușească.
În noaptea de 29 noiembrie 1994, președintele Federației Ruse, Boris Elțîn a dat un
ultimatum, mesajul acestuia cerea ca participanții la conflictul armat din Republica Cecenă să
oprească focurile în timp de 48 de ore, să depună armele și să dizolve toate grupările armate și să
elibereze cetățenii care au fost capturați și reținuți cu forța. Ministerul Apărării Federației Ruse,
dând acest ultimatum, înțelegea că o operație militară în Cecenia era de neevitat. Ultimatumul
cerea să se oprească toate luptele, în caz contrar, Federația Rusă avea să se implice în rezolvarea
conflictului: „Orice vărsare de sânge se oprește în Cecenia sau Rusia va fi forțată să ia măsuri
extreme”.
 Prin urmare, la 01 decembrie, capitala Republicii Cecene a fost atacă de câteva avioane și
elicoptere, aviația cecenă fiind distrusă. Deja pe 11 decembrie, președintele Federației Ruse,
Boris Elțîn, a semnat decretul nr. 2169, care prevedea măsuri pentru asigurarea legalității,ordinii
de drept și siguranța publică pe teritoriul Republicii Cecenia. Acest document a marcat oficial

5
începutul războiului. Războiul a fost dur și cu foarte multe pagube, atât omenești, cât și
economice.
O cotitură a evenimentelor a avut loc odată cu moartea lui Djohar Dudaev, la 21 aprilie
1996, ceea ce însemna că puterea acestuia era preluată de către vicepreședintele Zelihan
Iandarbiev. Iandarbiev nu avea puterea și controlul lui Djohar Dudaev asupra rebelilor, iar
aceștia își doreau ca liderul lor să fie Aslan Mashadov, care era un luptător înrăit și era
comandantul trupelor partizane.
Zelimhan Iandarbiev știa că poporul cecen are tot mai puține șanse de a învinge. Aceste
motive au dus la negocieri cu Moscova, însă astfel cum Aslan Mashadov nu era de acord cu
poziția noului lider, a încercat să preia inițiativa unui nou atac. La 6 august 1996, rebelii, în
frunte cu Aslan Mashadov, au intrat în Groznîi, atacând mai multe puncte strategice ale orașului,
iar în câteva ore, tot orașul era în mâinile cecenilor rebeli.
Analizând triunghiul violenței, observăm că toate unghiurile sale interacționează, iar pentru
a se elimina violența este nevoie să se lucreze la toate aceste unghiuri în același timp, căci fiind
interdependente, se afectează una pe alta și rezolvarea unui tip de violență nu va opri conflictul,
sau, cum este și în cazul nostru, îl va opri doar temporar. Soluționarea unui conflict trebuie să
înceapă cu soluționarea violenței directe, după care a violenței structurale și a violenței culturale.
Prima etapă în soluționarea violenței directe este încetarea focului. Acest pas a fost făcut pe 20
august 1996, când secretarul Consiliului de Securitate rus Alexandr Lebed a venit în Cecenia și a
inițiat negocieri cu Aslan Mashadov. Aceste negocieri au condus la semnarea Acordului de la
Hasaviurt din 30 august 1996.
Acordul recunoștea autonomia Ceceniei și impunea retragerea tuturor trupelor
federale până în 31 decembrie 1996. Astfel a sfârșit primul război cecen, fiind îndeplinit primul
punct din cele trei care conduc la pacea definitivă sau cel puțin de lungă durată, însă cum am
menționat mai sus, rezolvarea unui tip de violență nu va opri conflictul. Iar în primul război
cecen, nu a fost soluționat decât un tip de violență. Pacea nu a fost sustenabilă tocmai din acest
motiv, activitățile de soluționare a violenței pot conduce la stabilirea unei păci pozitive,
sustenabile, doar dacă sunt atinse toate elementele induse de acesta. În acest mod se previne
izbucnirea altor conflicte în viitor, ciclul vicios poate fi rezolvat doar dacă este transformat într-
un cerc virtuos, prin rezoluția rădăcinilor conflictului, reconstrucția după violența directă și
reconcilierea părților implicate în conflict, ce urma să izbucnească, lucru care s-a și întâmplat trei
ani mai târziu.
Concluzii:

6
 În concluzie, fiecare unghi al triunghiului ne arată cauze fundamentale care țin de cultură,
structură și de violența directă. Violența culturală cuprinde deportarea, rusificarea și oprimarea
poporului cecen de către ruși, violența structurală arela bază dorința poporului cecen de a-și
căpăta independența, în special datorită faptului că Uniunea Sovietica a fost dizolvată. Violența
directa a jucat și ea un rol important, amplificând conflictul.
Prin această analiză ne convingem încă o dată că rezolvarea unui conflict necesită neapărat
atingerea tuturor axelor care construiesc triunghiul cu cele trei strategii complementare
soluționării de conflicte, în caz contrar conflictul nu va fi total soluționat, existând mari șanse ca
acesta să reizbucnească, încetarea focului riscând să devină doar o perioadă între conflicte. Deci
pacea trebuie să fie construită în cultură și în structura statului, nu doar între liderii politici.
Concluzia finală este că deși violența directă a luat sfârșit, violența structurală și culturală s-a
dezvoltat, iar pentru evitarea acestui lucru este necesară construirea păcii culturale și structurale.
Cecenia este deosebit de importantă, din punct de vedere strategic pentru Rusia, deoarece
concentrează principalele rute din centrul Federaţiei către Marea Neagră şi Marea Caspică, fiind
tranzitată, de asemenea de conductele de petrol şi gaze naturale din Kazahstan şi Azerbaidjan.
Rusia nu îşi permite să piardă această regiune. Independenţa regiunii ar putea aduce daune uriaşe
economiei ruseşti şi controlului resurselor din zonă.
Rusia se opune independenţei Ceceniei bazându-se pe următoarele argumente: Cecenia nu
a fost o entitate independentă în cadrul Uniunii Sovietice (precum ţările baltice de exemplu) deci
nu are dreptul să aspire la secesiune, o eventuală independenţă ar alimenta aspiraţiile altor
grupuri etnice din Rusia, problematica surselor şi a resurselor de energie dictează politica din
regiune, intervenţia militară promptă a Rusiei în Cecenia demonstrează intenţia Kremlinului de a
menţine sub control fostele republici sovietice, importante atât pentru resursele de petrol cât şi
datorită vecinătăţii cu Turcia, aliatul strategic al NATO şi Iran, Cecenia nu reprezintă încă un
teritoriu sigur în care să poată fi implementate proiecte de reconstrucţie.

Bibliografia:
1. Războaiele ruso-cecene 1994-2009. Editura Cornit, autor Mark Galeotti.

7
 Resurse electronice:
1. Sursa web: ro.m.wikipedia.org.
2. Sursa web: www.cpc-ew.ro.
3. Sursa web: www.arta.iași.roedu.net.
4. Sursa web: ro.gaz.wiki.
5. Sursa web: https://s3-eu-west-1.amazonaws.com.