Motivații ale acțiunilor teroriste

Mihăilă Miruna

AP3

COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

 Terorismul este una dintre cele mai complexe și totodată mai complicate fenomene ale
lumii contemporane. El este strâns legat de fenomenele de putere și anume de zonele cele mai
întunecate ale acestora, de extremele și de excesele puterii. De aceea, terorismul este extrem
de dificil de definit. Aceasta datorită faptului că terorismul a fost adesea tratat în termeni
emotivi, care au afectat direct semnul de securitate al societății, lupta împotriva terorismului
fiind frecvent văzută ca un obiectiv particularizat, rupt de interesele largi ale securității
naționale.

Deşi nu există nicio afecţiune patologică care să justifice implicarea lor în acte de
violenţă, resorturile motivaţionale ale teroriştilor se subsumează unui cumul de factori de
ordin psiho-social, în cadrul cărora dinamica grupului şi fanatismul religios joacă un rol
important.

Pentru a susţine ipoteza teroristului cu probleme psihice, adesea este amintit cazul lui
Nezar Hindwai, un individ cu tulburări psihotice, de origine siriană care a încercat să detoneze
un dispozitiv exploziv amplasat la bordul unei curse aeriene cu destinaţia Israel. Acesta, deşi
beneficia de sprijinul unei organizaţii teroriste, avea convingerea că lucra pentru un serviciu
de informaţii. Astfel de halucinaţii, împreună cu disponibilitatea de a sacrifica viaţa celor
dragi, fără prezenţa sentimentului de vinovăţie (cel menţionat a amplasat dispozitivul în valiza
prietenei sale însărcinate) sunt comportamente specifice persoanelor cu tulburări psihotice
(Hudson, 1999). Pentru a le explica, Jerrold Post (apud Delcea, 2007) introduce conceptul de
psihologică teroristă care ar permite raţionalizarea actelor pe care propriul psihic îi constrânge
să le facă.

Totuşi, acesta este unul dintre puţinele cazuri în care un individ cu probleme psihice a
făcut parte dintr-o grupare teroristă, majoritatea specialiştilor fiind de acord că, în general,
caracteristicile teroriştilor (planificarea atentă şi detaliată, derularea de activităţi sub presiunea
timpului) sunt trăsături atipice pentru indivizii cu probleme psihice. Adesea, aceştia sunt
indivizi sănătoşi din toate punctele de vedere, capabili de a învăţa din experienţă şi, aşa cum
vom vedea, cu o puternică motivaţie determinată de afilierea la o anumită grupare.

Potrivit lui B.J.Berkowitz (1972), există şase tipuri de personalităţi (paranoizii, paranoizii
schizofrenici, personalităţiile de tip borderline, cele pasiv agresive şi tipurile schizofrenice)
care pot recurge la utilizarea sau la ameninţarea cu utilizarea armelor de distrugere în masă
pentru a avea un impact asupra celor din jur, Jessica Stern (1999) argumentează că este
posibil ca schizofrenii şi sociopaţii să îşi dorescă să se angajeze în acte de distrugere în masă,
însă posibilitatea ca aceştia să realizeze efectiv acest lucru este aceeaşi ca în cazul celor care
nu suferă de tulburări psihocomportamentale. Un argument în acest sens este faptul că
planificarea şi derularea unor astfel de activităţi implică un efort comun, de grup, care nu
poate fi realizat de cei din categoriile menţionate.

Un alt motiv este cel al autorealizării. Acesta este un motiv paradoxal. Pe de o parte,
autorealizarea este realizarea plenară a personalităţii, dedicarea totală, dizolvarea omului în
actul terorist pînă la autojertfire. Însă, pe de altă parte, o astfel de autorealizare este
recunoaşterea posibilităţilor limitate şi constatarea incapacităţii omului ce nu găseşte alte
mijlocae de influenţă asupra lumii, decat violenţa şi distrugerea. O astfel de autorealizare, ce
are ca urmare autonimicirea, înseamnă, înainte de toate, recunoaşterea distrugerii psihologice
a personalităţii.
O alta perspectivă, cea a teroristului ca fanatic sinucigaş este ”omul care îşi urmează
convingerile sale (religioase, ideologice, politice) şi consideră cu sinceritate că acţiunile sale,
independent de rezultatele lor concrete, sunt folositoare pentru societate. Fanatism (din latină
fanaticus) este un termen prin care se caracterizează atașamentul necondiționat al unei
persoane sau al unui grup la o idee, doctrină, opinie sau la un scop, animat de un zel orb, fără
să se țină seamă de eventualele consecințe pentru sine sau pentru alții.

Termenul de fanatism este frecvent legat de credinţă. În cazul terorismului, fanatismul

este asociat cu actele autodistructive, pentru că neacceptarea compromisurilor, a opiniilor
diferite presupune o anumită rigiditate a credinţei. O altă trăsătură regăsită la acest tip de
terorism este autodistrugerea conştientă, astfel de acte fiind asimilate de public identităţii de
fanatic. În arabă termenul de istishhad (martir) semnifică tocmai sacrificiul vieţii în numele
lui Allah, fiind opus celui de sinucidere din motive personale, puternic blamată de religia
islamică (Hudson, 1999). De asemenea, un alt element semnificativ este contextul socio-
cultural în care sunt plasate acţiunile teroristului, justeţea unei astfel de etichetări fiind corect
să fie evaluată în raport cu normele sociale ale realităţii care a creat un astfel de individ
(Taylor, apud Delcea, 2007).

Prin urmare, fundamentaliştii islamici sunt predominant echilibraţi din punct de vedere
psihologic, cu educaţie superioară şi motivaţie extrem de puternică. Totuşi, aceştia sunt
puternic influenţaţi de contextul socio-cultural propriu, de grupul de apartenenţă care poate
duce la abolirea conştiinţei individuale.

Teroriştii islamişti cred că acţiunile lor (fapte în numele lui Alah) nu numai că salvează
sufletele proprii ale lor, dar şi ajută sufletele jertfelor lor cat mai curînd să se îndrepte în rai.
În instrucţia specială pentru soldaţii organizaţiei „Hamaz” este stabilit: „Alah te va ierta, dacă
tu îţi vei îndeplini datoria şi vei omorî pe cel nedrept; în rai Alah îşi va lua asupra sa toate
problemele tale”. Anume prin aceasta teologii islamişti au explicat esenţa explodării
edificiilor zgîrie-nori din New-York care au cauzat mii de jertfe. Edificiile zgîrie-nori au fost
considerate „jertfă Satanei”, iar oamenii decedaţi sub ruine au fost declarate „eliberate de
slujirea dumnezeilor falşi” .
Este evident că pentru religiosul terorist-fanatic totul e simplu: el este eliberat de
problemele morale de însuşi Dumnezeu, dar totuşi şi el resimte necesitatea unei autojustificări
morale.
Am putea spune că, din punct de vedere al acţiunilor extreme, fundamentalismul religios a
fost una din caracteristicile principale ale secolului al XX-lea. Religia s-a constituit deopotrivă
într-un suport al revigorării unor tensiuni vechi, dar şi într-un instrument folosit cu abilitate şi,
adesea, cu brutalitate de anumiţi conducători politici pentru legitimarea publică a unor acţiuni.
Fundamentalismul religios, în lumea islamică, ţine loc de naţionalism. El este deasupra
naţiunilor, întrucât consideră că toată lumea islamică reprezintă o entitate religioasă şi
etnoculturală

O constantă regăsită la indivizii normali din punct de vedere psihic care recurg la acte
teroriste este îmbrăţişarea unei versiuni fundametaliste a religiei islamice, caracterizate prin:

 Sentimente de datorie: ideologii grupărilor teroriste interpretează în mod maliţios

termenul de Jihad din Coran şi consideră războiul îndreptat împotriva necredincioşilor
ca o îndatorire a oricărui musulman, acesta fiind asimilat cu un al şaselea stâlp al
Islamului;
 Răsplata, reprezentată de moartea glorioasă şi nobilă şi de un loc sigur în Rai lângă
Dumnezeu pentru bărbaţi, iar pentru femei şansa de a deveni una dintre soţiile
Profetului sau una dintre cele 70 de fecioare oferite ca răsplată mulumanilor evlavioşi.
Pentru femeile musulmane a deveni una dintre cele 70 de fecioare este deosebit de
important pentru că readuce în conştiinţa colectivă ideea căsătoriei şi, astfel, a
întregirii individului, un individ singur fiind considerat invalid din punct de vedere
social şi emoţional de către musulmani. Osama bin Laden, unul dintre cei mai
emblematici lideri terorişti, a mers mai departe spunând că cei care vor omorî
americani, evrei sau creştini primesc o răsplată suplimentară.
 Familia sinucigaşilor cu bombă este lăudată şi onorată prin mărturii publice făcute de
către grupările teroriste şi chiar sprijinită material. Pentru a nu fi acuzaţi de încălcare a
prevederilor Coranului şi Hadith-surilor, care condamnă explicit sinuciderea, fundamentaliştii
afirmă că sinuciderea în numele lui Allah este diferită de cea determinată de probleme
personale. De aceea, înainte de a muri, atentatorii sinucigaşi repetă Crezul Islamic asigurându-
se astfel că vor fi declaraţi martiri. Cei care mor în numele lui Allah sunt consideraţi de
fundamentalişti

Indoctrinarea tinerilor începe de la vârste foarte fragede, ceea ce îi transformă în “teren

fertil” pentru “cultivarea” ideologiei radicale. Aceasta se fundamentează pe ani de acumulare
a frustrarilor, iar pe acest fundal se inoculează o viziune dualistă a lumii, de tipul noi versus
ceilalţi. În timp, singura soluţie posibilă se profilează a fi realizarea sacrificiului suprem
pentru organizaţia/grupul care i-a acceptat.

De obicei, persoanele care aleg să se alăture unei grupări teroriste fac parte dintr-un grup
de susţinere iniţial, pentru ca mai apoi, la momentul oportun, ajutaţi fie de o rudă, fie de un
prieten cu legături cu organizaţia respectivă, să facă pasul decisiv. De multe ori, confruntările
violente cu poliţia nu fac decât să grăbească lucrurile şi să îi convingă şi mai mult pe viitorii
terorişti de justeţea idealurilor proclamate de gruparea teroristă. Urmează o perioadă de
aproximativ un an în care recrutul, pentru a atinge statutul de membru, trebuie să demostreze
că posedă calităţile necesare grupării şi are o personalitate care să permită integrarea uşoară în
cadrul acesteia (Hudson, 1999).

Psihologul Eric D. Shaw (apud Delcea, 2007) conceptualizezaă „Modelul Căii Personale”
care sugerează că teroriştii provin dintr-o anumită categorie a populaţiei (şomeri sau indivizi
alienaţi din punct de vedere social care pot avea un nivel ridicat de inteligenţă sau nu) şi care
au suferit de timpuriu răni ale imaginii de sine. Idei asemănătoare celor promovate de
gruparea teroristă aleasă sunt întâlnite, în plan ideatic, nu concret, şi în cadrul famililor din
care provin adepţii. Frustrarea se alimentează şi din sentimente de ratare şi neîmplinire
determinate de faptul că nu au reuşit să-şi ocupe locul dorit în societate.Psihologul rus
S.Enikopolov consideră că, în ciuda prezenţei unui număr mare de caracteristici psihologice
generale, nu avem temei să vorbim despre prezenţa unor personalităţi teroriste. El scoate în
evidenţă două tipuri psihologice relativ evidente care se întîlnesc între terorişti. „Primii se
deosebesc printr-un intelect mai înalt, încrederea în sine, supraapreciere, dorinţa de a se
autoimpune, ceilalţi sunt lipsiţi de încredere în forţele proprii, sunt ghinionişti cu un „Eu” slab
şi se subapreciază. Dar atat pentru primul tip, cat şi pentru cel de-al doilea este caracteristică
agresiunea sporită, tendinţa permanentă de a-şi apăra propriul „Eu”, de a se autoafirma,
preocuparea exagerată de sine, atenţia insuficientă faţă de sentimentele şi dorinţele altor
oameni, fanatism. Pentru majoritatea teroriştilor este caracteristică tendinţa spre externalizare,
căutarea explicării problemelor personale în exterior.

Astfel, pentru cel care nu şi-a găsit încă locul în societate, identitatea de terorist este
maximul pe care îl va putea obţine în viaţă. Apartenenţa la un grup conferă sentimentul de
putere (a cărui exacerbare împinge limitele conştiinţei până la comiterea actelor de violenţă
sub pretextul intagibilităţii), statut social, acces la resurse sociale şi materiale, precum şi
sentimentul unei legături umane. Toate acestea sunt suficiente pentru ca valorile societăţii
considerate injuste să fie rapid înlocuite cu cele ale noului mediu. Controlul total exercitat este
justificat tocmai prin prisma îndepărtării legăturilor primejdioase cu sursa răului şi este
acceptat de individul aflat în dependenţă faţă de gruparea teroristă tocmai pentru a nu pierde
sprijinul acesteia. Jeanne Knutson (1981) afirma că, odată cu adâncirea radicalizării,
identitatea membrilor este înlocuită de cea colectivă, de grup, acesta fiind stadiul în care
identitatea teroristă atinge apogeul.

a). Motivații psihologice

Motivațiile psihologice ale terorismului derivă din insatisfacțiile personale din viață şi
cariera profesională a celor care se înregimentează în diversele organizații teroriste. Un astfel
de individ îşi poate găsi rațiunea de a exista în acțiunile teroriste. Grupurile teroriste tind să
proiecteze propriile lor motivații antisociale asupra celorlalți. În acelaşi timp, grupurile
teroriste atribuie oricărei persoane din afara grupului doar intenții malefice. Practic, teroriştii
nici nu iau în considerație posibilitatea de a greşi şi nu cred că opțiunile celor din afara
grupului au vreo valoaree . O altă caracteristică a teroriştilor motivați psihologic este
necesitatea accentuată de a aparține unui grup. Pentru unii terorişti acceptarea într-un anumit
grup este o motivație mult mai puternică decât obiectivele politice ale organizației. Astfel de
indivizi îşi definesc propriul statut social prin noțiunea de acceptare în grup. Sub aspect
psihologic, grupările animate de idei anarhiste, religioase sau naționalist-extremiste dau
membrilor lor sentimentul reconfortant de familie şi protecție şi conferă ideii de duşman
atributul de singularizare, în care se condensează tot răul din lume. Se creionează astfel
tipologia fanaticului, pe care îl întâlnim adesea în postura de lider sau executant. Cei din
această categorie sunt reprezentanții cei mai fideli ai „valorilor“ grupului, simt, gândesc şi
acționează nu după psihologia lor individuală, ci după cea a colectivității căreia îi aparțin şi
ale cărei interese le apără. În concepția lor, cauzalitatea în toată complexitatea ei este redusă şi
simplificată la un conflict unic: între bine şi rău, adică între „noi“ şi „ei“. Un alt rezultat al
motivațiilor psihologice este intensitatea dinamicii în interiorul grupărilor teroriste.

b) Motivații politice

Motivația politică a acțiunilor teroriste este cea mai frecventă şi mai des invocată. Acest
tip de motivație este invocată ori de câte ori se doreşte producerea unei schimbări sociale,
utilizând drept mijloace forța, intimidarea şi nu numai. O variantă a acestei gândiri
simplificatoare, fanatice o găsim în psihologia anarhistului – atentator politic. În concepția
atentatorului, personalitatea politică este cea care determină mersul istoriei şi este suficient să
o asasinezi pe aceasta ca să transformi ordinea şi societatea.

Psihologii au fost chemaţi să sondeze psihicul teroriştilor pentru a afla ce îi motivează ca să

comită actele lor monstruase. Departamentul american al Homeland Security (Securitatea
Internă) a alocat 12 milioane de dolari pentru a finanţa un consorţiu de cercetare (Study of
Terrorism and Responses to Terrorism – START) format din 30 de specialişti care să studieze
originile, dinamica şi impactul psihologic al acestor acţiuni devastatoare.

Cercetarea s-a dovedit a fi extrem de dificilă, în primul rând din punct de vedere metodologic.
Studiile empirice fiind dificile nu este de mirare că numărul teoriilor privind terorismul
depăşeşte numărul studiilor serioase. Orice studiu psihologic valid al terorismului presupune
contactul personal cu teroristul aflat în libertate. Asta duce la asumarea din partea
psihologului a unor riscuri enorme, de a fi răpit, sechestrat sau chiar ucis ca suspect de
infiltrare în rândul organizaţiei teroriste. Chiar dacă este acceptat nu înseamnă că va reuşi să
afle ceva important din punct de vedere ştiinţific deoarece de cele mai multe ori teroriştii nu
vorbesc deschis despre sentimentele lor ci recurg la discursul de propagandă. Alte surse de
informaţii psihologice sunt familiile teroriştilor şi dosarele de urmărire penală. Acestea însă
sunt informaţii superficiale şi nu se pot substitui contactului direct cu subiectul. Nu în ultimul
rând cercetătorul, dacă nu lucrează pentru guvern, riscă să fie anchetat de serviciile speciale
ca presupus simpatizant al terorismului. În aceste codiţii singura sursă validă de informaţii
care mai este disponibilă o reprezintă interviutile şi testele psihologice făcute teroriştilor aflaţi
în închisoare. Nu de puţine ori însă rezultatele acestor cercetări sunt declarate secrete de
serviciile de securitate.

În ciuda acestor dificultăţi metodologice se poate totuşi contura un tablou coerent al

psihologiei teroristului. Marea majoritate a teroriştilor nu suferă de boli mentale, ci sunt
oameni în esenţă raţionali care evaluează costurile şi beneficiile actului terorist şi ajung la
concluzia că este profitabil. Beneficiile estimate nu au însă valoare decât într-un context
social particular. Dinamica psihologică a grupului, condus cel mai adesea de un lider
carismatic, are un rol puternic în a-i convinge pe indivizi să adopte idealurile organizaţiei şi să
folosească violenţa pentru a le atinge. Factorii de personalitate au şi ei un rol în atragerea
indivivizilor spre terorism. Grupurile teroriste asigură membrilor lor un sentiment de
apartenenţă şi delegare a puterii, iar în unele situaţii mijloacele de a răzbuna nedreptăţi
istorice.

 Între 1996 şi 1999, Nasra Hassan, angajată de ONU, a intervievat 250 de membri ai
mişcărilor Hamas şi Jihadul islamic. Niciunul dintre aceştia nu era depresiv sau
descurajat şi discutau cu detaşare despre atacurile executate. Ei erau motivaţi de
sentimente religioase puternice şi aveau convingerea că ceea ce facuseră era drept.
 Cecetările făcute în Regatul Unit asupra membrilor IRA, în Germania asupra
membrilor RAF şi în Liban asupra membrilor Hezbollah au infirmat ipoteza tulburării
de personlitate antisocială drept cauză a violenţei politice sau religioase. În realitate
liderii organizaţiilor teroriste chiar îi elimină pe cei cu tulburări mentale deoarece sunt
instabili şi pun în pericol organizaţia. ‚‚Alegerea raţională’’ a teroriştilor se bazează pe
un vechi proverb chinezesc care spune: ‚‚omoară unu ca să sperii o mie.’’ Teoria
terorismului se bazează pe violenţă şi pe perpetuarea fricii pentru atingerea unor
obiective politice şi religioase.
 Marc Sageman specialist în psihiatrie judiciară la universitatea din Pennsylvania a
studiat documente guvernamentale şi judiciare privind 400 de terorişti. Rezultatele
sunt surprinzătoare: 90% provin din familii normale şi iubitoare; 63% au urmat cel
puţin liceul comparativ cu 6% în lumea subdezvoltată. Atentatorii de la 11 septembrie
proveneau din familii saudite şi egiptene înstărite şi urmau studii universitare. În
cartea sa Understanding Terror Networks din 2004, Sageman susţine: ‚‚Teroriştii sunt
în general oameni complet normali…oameni obişnuiţi ca mine şi ca tine. În multe
privinţe ei sunt printre cei mai străluciţi în societăţile din care provin.’’
 Psihologii israelieni au efectuat postmortem profilul psihologic a 93 de atentatori
palestinieni sinucigaşi cu vârste cuprinse între 17 şi 23 de ani. Toţi erau needucaţi,
şomeri şi necăsătoriţi. Specialistul în psihologie politică de la universitatea George
Washington, Jerrold M. Post susţine că indiferent de originea socială, toţi teroriştii îşi
subordonează identitatea personală unei identităţi colective. Psihologia de grup ne
arată că numai în contextul grupului, calculul raţional al teroristului are sens, deoarece
beneficiar este grupul şi nu individul. Grupul însă trebuie să aibă un lider carismatic
care să-i convingă pe recruţi de validitatea acţiunii propuse. Interviurile cu 15
 atentatori sinucigaşi eşuaţi a arătat că toţi puneau interesele grupului deasupra
propriilor interese. Discursul liderilor era mai mult sau mai puţin următorul: ‚‚Vă
aşteaptă o viaţă de nimic, dar puteţi face ceva important cu viaţa voastră şi veţi fi
incluşi în galeria martirilor…’’ Majoritatea recruţilor erau educaţi din familie să-şi
urască duşmanul. Faptul că unii lideri extremişti folosesc citate din textele religioase
pentru a justifica violenţa îi face pe recruţi să creadă că prin violenţă îşi vor afirma
credinţa. De obicei obiectivele politice ale grupărilor extremiste sunt mascate de un
discurs religios. Rebelii ceceni care au luat ostatici 800 de spectatori la un teatru din
Moscova în 2002 doreau din punct de vedere politic independenţa, iar credinţa
religioasă îi motiva să devină martiri

Opinia psihologilor este însă că cel mai important mod de a reduce terorismul este ca aceşti
tineri să crească în familii şi în societăţi care să-i înveţe să se iubească pe ei mai mult decât îşi
urăsc duşmanii.

Bibliografie

1. Ciupercă E. (6 martie, 2013). Determinism versus liber arbitru în psihologia

terorismulu

http://intelligence.sri.ro/determinism-versus-liber-arbitru-psihologia-terorismului/
2. Crisan O. (3 aprilie, 2011) Psihologia terorismului

https://medicinaevolutionista.wordpress.com/2011/04/03/psihologia-terorismului/

3. Ionita I., (20 Iulie, 2017) Fanatismul, Ca Suport Pentru Subiecţii Infracţiunilor De
Terorism
https://ssrn.com/abstract=3005995
4. Weatherston, D., & Moran, J. (2003). Terrorism and Mental Illness: Is there a
Relationship? International Journal of Offender Therapy and Comparative
Criminology, 47(6), 698–713.
https://doi.org/10.1177/0306624X03257244