Sunteți pe pagina 1din 4

Prezentare Politica externa si diplomatie

Babii George Andrei – RISE 2 – Grupa 2

Dilema invingatorilor

Politica acordului de la Versailles s-a bazat pe două concepte generale care s-au anulat
unul pe celălalt Conceptul de securitate colectivă s-a dovedit a fi atat de general, incat nu a putut
fi aplicat intr-o conjunctură in care era mai posibilă tulburarea păcii decat menţinerea ei;
cooperarea neoficială franco-engleză care i-a urmat a fost prea fragilă şi ambiguă pentru a rezista
principalelor provocări din partea Germaniei. Cooperarea din ce in ce mai puternică dintre
Germania şi Rusia a fost o lovitură decisiva pentru sistemul de la Versailles. Testamentul lui
Wilson prevedea ca Europa să urmeze modelul wilsonian, incercand să menţină stabilitatea prin
intermediul securităţii colective in loc de tradiţionala abordare europeană a alianţelor şi a
echilibrului de forţe, chiar şi in condiţiile absenţei Americii de pe scena evenimentelor in puterea
americană ulterioară, incat alianţele la care participa şi America (de pildă NATO) erau in general
descrise drept instrumente ale securităţii colective. Teoretic, ea este menită să se opună oricărei
ameninţări la adresa păcii, indiferent cine este iniţiatorul ei şi impotriva cui este indreptată. Prin
urmare, forţa trebuie să fie adunată de la caz Ia caz şi să provină de la un grup variabil la naţiuni
care au acelaşi interes in „menţinerea păcii". Securitatea colectivă contribuie la instaurarea unui
climat de siguranţă doar dacă toate naţiunile - sau cel puţin toate naţiunile importante in planul
apărării colective - impărtăşesc idei aproape identice faţă de natura provocării şi sunt gata să
folosească forţa sau să aprecieze corect temeiul unei intervenţii, indiferent de interesul naţional
specific pe care l-ar putea avea in chestiunea respectivă.

Doar dacă se indeplinesc aceste condiţii o organizaţie mondială poate emite sancţiuni sau
poate funcţiona ca arbitru al afacerilor internaţionale. Obiectivele naţionale au trecut din ce in ce
mai mult pe planul doi, iar obiectivul comun al omenirii luminate le-a luat locul. Diferenţa
fundamentală dintre interpretarea wilsoniană şi cea europeană a cauzelor conflictului
international este urmatoarea : diplomaţia in stil european porneşte de la premisa că interesele
naţionale au tendinţa de a se incalca reciproc şi consideră că rolul ei este acela de instrument al
reconcilierii; Wilson, de pe altă parte, consideră dezacordul international drept un rezultat al
„gandirii inceţoşate" şi nicidecum o expresie a unei ciocniri de interese. Comportamentul celor
mai mulţi dintre oamenii de stat aflaţi la Versailles a inşelat aşteptările wilsoniene. Fără excepţie,
aceştia au pus accentul pe interesele naţionale şi au lăsat apărarea scopurilor comune in seama lui
Wilson. Obstacolele pe care le-a intalnit Wilson la Versailles nu i-au strecurat in minte nici o
indoială legată de fezabilitatea iniţiativei propuse.
Din contră, ele i-au intărit convingerea că soluţia lui era absolut necesară, in plus, Wilson
a fost ferm incredinţat că Liga şi greutatea opiniei publice internaţionale aveau să corecteze
numeroasele clauze ale Tratatului care se indepărtau de la principiile formulate de el. La inceput,
Marea Britanie a acceptat politica lui Wilson ca să se asigure de sprijinul Americii in război.
Pe măsura trecerii timpului, principiile wilsoniene au reuşit să capteze atenţia opiniei
publice britanice, intre anii 1920 şi 1930, modul cum apăra Marea Britanie securitatea colectivă
nu mai era un simplu artificiu tactic. Wilsonismul reuşise efectiv să o convertească. In timpul
Războiului rece, Naţiunile Unite s-au arătat la fel de ineficiente ori de cate ori a fost vorba de o
agresiune implicand Marile Puteri, fie din cauza vetoului comunist din cadrul Consiliului de
Securitate, fie din cauza reticenţei ţărilor mai mici să-şi asume riscuri pentru probleme despre
care credeau că se situau in afara sferei lor de interes. Naţiunile Unite au fost lipsite de eficacitate
sau au avut un rol ornamental in timpul crizei Berlinului şi pe durata intervenţiilor sovietice in
Ungaria, Cehoslovacia şi Afghanistan. În Războiul din Golf declanşat în 1991, ele au ratificat
într-adevăr acţiunile americanilor, însă rezistenţa în faţa agresiunii Irakului n-a prea semănat cu o
aplicare a doctrinei securităţii colective. Fără să aştepte consensul internaţional, Statele Unite au
trimis unilateral o impresionantă forţă de expediţie la faţa locului. Oamenii de stat de după
Versailles aproape că se convinseseră că înarmatea era cauza şi nu rezultatul tensiunilor şi
aproape că erau dispuşi să creadă că, dacă bunăvoinţa înlocuia suspiciunile specifice diplomaţiei
tradiţionale, se putea ajunge la eliminarea conflictelor.

Ţara care a suferit cel mai mult în condiţiile ordinii postbelice a fost "victorioasa" Franţă.
Conducătorii francezi ştiau că prevederile Tratatului de la Versailles nu aveau cum să oblige
Germania să rămână slabă la nesfârşit. După ultimul război european - Războiul Crimeii din 1
854-1856 - învingătorii - Marea Britanie şi Franţa, reuşiseră să menţină în vigoare clauzele
militare ale acordului de pace timp de douăzeci de ani. După încheierea războaielor
napoleoniene, au trebuit să treacă trei ani înainte ca Franţa să devină membru cu drepturi depline
al Concertului Europei. După Versailles, declinul Franţei în raport cu Germania a fost din ce în
ce mai vizibil, deşi ţara dădea impresia că domina Europa din punct de vedere militar. Liderii
englezi considerau Franţa cea demoralizată drept potenţiala putere dominantă, ce se cerea deci
contracarată, în timp ce Germania revizionistă era percepută ca fiind partea vătămată care avea
nevoie de conciliere. Ambele premise - că Franţa era dominată din punct de vedere militar şi că
Germania se bucurase de un tratament prea aspru - erau corecte pe termen scurt, dar, ca puncte
de plecare ale politicii britanice, erau dezastruoase pe termen lung. Franţa îşi dorea cu disperare
o alianţă cu Marea Britanie în locul garanţiilor care ieşiseră din vigoare după ce Senatul Statelor
Unite refuzase ratificarea Tratatului de la Versailles.

Dat fiind că nu încheiaseră niciodată o alianţă cu ţara pe care o apreciau drept cea mai
puternică din Europa, conducătorii englezi începuseră să creada că Franţa încerca de fapt să-şi
reînnoiască ameninţarea istorică potrivit căreia ar fi urmărit dominaţia continentului. Marea
Britanie exagera peste măsură puterea Franţei; Franţa la rândul ei supraestima spectaculos
propria capacitate de a se folosi de Tratatul de la Versailles ca să compenseze inferioritatea din
ce în ce mai pronunţată faţă de Germania. Poate că motivul cel mai important pentru care
conducătorii britanici respingeau o alianţă cu Franţa era că aceşti conducători se temeau că
Franţa, care încheiase pacturi· cu ţările din Europa de Răsărit, ar putea să-i atragă într-un conflict
pe marginea unor chestiuni şi în apărarea unor ţări faţă de care Marea Britanie nu manifesta nici
un interes. În septembrie 1923, la îndemnul francezilor şi al englezilor, Consiliul Ligii a pus la
punct un tratat universal de ajutor reciproc. În eventualitatea unui conflict, Consiliul era
împuternicit să stabilească ţara agresoare şi ţara agresată. În această situaţie, fiecare membru al
Ligii era obligat să ajute ţara-victimă, la nevoie chiar cu forţa, pe continentul pe care era situată
ţara semnatară. Dat fiind că obligaţiile doctrinei securităţii colective trebuiau să provină din
cauze generale şi nu din interese naţionale, Tratatul stipula că, pentru a putea primi ajutor, era
nevoie ca ţara-victimă să fi semnat în prealabil un acord de dezarmare aprobat de Ligă şi să fi
început reducerea forţelor sale armate conform unui program asupra căruia se convenise deja. În
ciuda clauzelor sale, Tratatul nu a izbutit să asigure sprijinul necesar. Statele Unite şi Uniunea
Sovietică au refuzat să-I ia în considerare iar părerea Germaniei nu a fost nici măcar solicitată.

După ce a devenit limpede că proiectul de tratat ar fi obligat Marea Britanie, care avea
colonii pe toate continentele, să ofere asistenţă victimelor agresiunilor de pretutindeni , prim-
ministrul laburist Ramsay MacDonald s-a simţit obligat la rândul lui să declare că Marea Britanie
nu putea accepta Tratatul, deşi contribuise la redactarea lui. Winston Churchill a pledat în
favoarea unei alianţe "numai şl numai dacă Franţa îşi modifică atitudinea faţă de Germania şi
acceptă cu loialitate o politică engleză de ajutor şi prietenie faţă de Germania.". Oricum, trebuie
spus că o asemenea politică nu a fost promovată niciodată în mod consecvent.- Conducătorii
francezi se temeau extrem de mult atât de Germania, cât şi de propria opinie publică, profund
ostilă faţă de Germania, pe câtă vreme liderii britanici manifestau profunde suspiciuni la adresa
planurilor franceze.

La nivel politic, conducătorii germani au insistat asupra dezarmării generale promise în


Tratatul de la Versailles, a cărei primă etapă ar fi trebuit să fie dezarmarea practicată chiar de
către ţara lor. În timp, ei au reuşit să obţină aprobarea englezilor pentru această propunere,
folosind-o apoi şi ca să justifice nerespectarea altor clauze din Tratat. La momentul când a ajuns
la putere Hitler, era deja limpede că prevederile legate de dezarmare din Tratat mai aveau puţin
şi dispăreau, punând şi mai mult în lumină avantajul geopolitic al Germaniei. Reparaţiile au
reprezentat un alt element de disensiune între Franţa şi Marea Britanie. Unul dintre aspectele
uimitoare ale Tratatului de la Versailles a fost faptul că autorii lui au inclus o clauză atât de
precisă şi ingrată cu privire la vinovăţia de război fără a specifica suma totală care trebuia plătită
ca reparaţii. Abia în 1921 - la doi ani după semnarea Tratatului de la Versailles - s-a ajuns la
stabilirea unei sume finale pentru despăgubiri. Această sumă era absurd de ridicată: (
aproximativ 40 de miliarde de dolari, ceea ce la valoarea de acum ar însemna aproximativ 323 de
miliarde de dolari), o cifră pentru care Germania ar fi trebuit să plătească până la sfârşitul
secolului .
Aşa cum era de aşteptat, Germania s-a declarat insolvabilă; chiar dacă sistemul financiar
internaţional ar fi putut garanta efectuarea unui transfer atât de amplu de resurse, nici un guvern
democratic german n-ar mai fi reuşit să rămână la putere dacă şi-ar fi dat acordul pentru plata
sumei. Revoluţionarii francezi se străduiseră să schimbe tipul de stat iar mergând cu un pas mai
departe, bolşevicii îşi propuneau să abolească statul cu totul. Conform teoriei lui Lenin, după ce
statul se ducea de râpă, nu mai era nevoie nici de diplomaţie, nici de politică externă. Pionierii
bolşevismului dezvoltaseră ideea luptei de clasă şi pe cea a imperialismului drept cauze ale
războiului. Cu toate acestea, ei nu au abordat niciodată problema elaborării politicii externe între
state suverane. Nici unul dintre primii lideri comunişti nu a crezut că era posibilă coexistenţa
unui stat comunist şi a ţărilor capitaliste timp de câteva decenii.

Dat fiind că, după câteva luni sau câţiva ani, era de aşteptat ca statul să dispară cu totul,
principala sarcină a politicii externe sovietice în faza ei de început a fost considerată încurajarea
revoluţiei mondiale, nu administrarea relatiilor dintre state. Într-un asemenea climat, excluderea
Uniunii Sovietice de la masa tratativelor de pace de la Versailles era de înţeles. Aliaţii nu aveau
de ce să implice în deliberări o ţară care încheiase deja o pace separată cu Germania şi ai cărei
agenţi încercau să le răstoarne guvernele. Pe de altă parte, nici Lenin şi colegii lui nu voiau să
participe la instaurarea unei ordini internaţionale pe care, de fapt, încercau s-o distrugă. De-a
lungul timpului Germania şi Uniunea Sovietică au ajuns să negocieze acorduri secrete penţru
cooperarea militară şi economică., acestea putand fi evitate daca Anglia sau Franta ar fi incheiat
un accord cu una dintre ele.

Într-o Europă de acest tip, Franţa ar fi putut evita dominaţia germană doar printr-o alianţă
fermă cu Marea Britanie, la care bineînţeles că englezii au refuzat să se gândească. Democraţiile
nu au fost pregătite să plătească nici unul din preţuri şi nici măcar să recunoască dilema apărării
Tratatului de la Versailles fara a da posibilitatea Germaniei sau Uniunii Sovietice să joace un rol
semnificativ. Aşa stând lucrurile, a existat dintotdeauna posibilitatea ca aceşti doi uriaşi ai
continentului să opteze pentru împărţirea Europei de Est între ei decât să intre într-o coaliţie
îndreptată împotriva unuia dintre ei.