Sunteți pe pagina 1din 15

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană Specializarea Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană

Tratatul de la Versailles

Disciplina: Sistemul Modern al Relațiilor Internaționale

Masterand: Mihaela Iulia Balteanu

Septembrie 2012

Septembrie 2012

Tratatul de la Versailles (1919) 1

Când în toamna anului 1918 Germania a solicitat încheierea păcii, ea a presupus că prevederile acesteia se vor baza pe cele 14 Puncte ale preşedintelui Woodrow Wilson. Acestea au făcut obiectul unei note adresate Congresului american, în ianuarie 1918. Wilson, căutând să se distanţeze de relaţiile diplomatice europene tradiţionale, s-a referit la o pace ale cărei prevederi să se bazeze pe dreptate, egalitate şi democraţie. El a declarat acum că această eventuală pace nu trebuie să presupună „anexări, contribuţii, despăgubiri de război”. Cele 14 Puncte ale lui Wilson (completate apoi cu 4 principii şi 5 detalii) erau socotite o fantezie idealistă de către majoritatea politicienilor de seamă ai Europei. Acestora nu le era însă la îndemână să le respingă. Dacă voiau să înfrângă Germania, Marea Britanie şi Franţa erau nevoite să recurgă la ajutorul Statelor Unite, cea mai mare putere economică a lumii. Cu toate acestea, atât Lloyd George, prim ministrul al Marii Britanii, cât şi Georges Clemenceau şi-au exprimat unele rezerve faţă de ideile lui Wilson. Ei realizau că majoritatea englezilor şi francezilor doreau o pace dură. În noiembrie 1918 chiar şi Wilson a acceptat faptul că Germania trebuie să plătească despăgubiri „ pentru toate pagubele pricinuite populaţiei civile din ţările aliate”.

Conferinţa de pace care s-a ţinut la Paris în ianuarie 1919 a fost dominată de cei trei mari – Lloyd George, Clemenceau şi Wilson. Toţi reprezentau în mod impecabil deziderate liberale. Fiecare şi-a luat în seros mandatul şi se bucura de ajutorul unei echipe de experţi. Pe toţi trei îi preocupa o aceeaşi problemă esenţială : cum să asigure securitatea pe viitor. Fiecare avea însă un punct de vedere diferit, care reflecta în parte presiunea pe care ei o aveau de suferit din partea opiniei publice a ţării pe care o reprezentau. Clemenceau era hotărât pentru o pace cu caracter punitiv. Franţa de-a lungul istoriei sale a fost de două ori invadată de Germania. În 1871 ea a pierdut Alsacia şi Lorena şi a fost

1 Text preluat din Alan Farmer, Marea Britanie şi politica colonială, Vol. I (1919-1939), Editura All, Bucureşti,

1996.

1

obligată să plătească serioase despăgubiri. Pagubele de război ale Franţei, între 1914, 1918 au

fost suportate în mare parte de puterile aliate. Clemenceau, „Tigrul” dorea ca puterea Germaniei să fie redusă în aşa măsură încât să nu mai poată reprezenta o ameninţare în viitor. Cerând garantarea securităţii şi despăgubiri pentru pierderile pe care Franţa le-a suferit, Clemenceau cerea exact ceea ce orice francez ar fi cerut. Woodrow Wilson era mai puţin interesat de pedepsirea Germaniei. America nu a avut de înfruntat o ameninţare militară directă şi nu avea nici pretenţii teritoriale sau economice. Wilson a venit la conferinţa de pace pentru a susţine doar principii generale. El era interesat în primul rând de stabilirea unui sistem de relaţii internaţionale echitabil şi durabil. El urmărea de fapt constituirea unei Ligi a Naţiunilor şi promovarea principiului autodeterminării pentru toate statele membre. Poziţia lui Lloyd George este mult mai greu de definit. Deşi Marea Britanie nu avea pretenţii teritoriale în Europa, Lloyd George era dornic să asigure păstrarea de către Marea Britanie a supremaţiei maritime şi să mărească (sub presiunea conservatorilor) Imperiul Britanic – obiective tradiţionale ale englezilor. Conştient de puternicul sentiment anti-german din Marea Britanie, el a anunţat în timpul campaniei electorale din 1918 că este de părere că Germania trebuie să plătească „ cât mai mult posibil” pentru pagubele pricinuite. Lloyd George era pregătit să distrugă militarismul german şi să susţină chiar cererea ca împăratul Wilhelm II să fie spânzurat. El făcea totuşi deosebirea între conducătorii fostului imperiu german şi poporul german ca entitate. Germania era acum regim parlamentar. Părea un lucru nechibzuit să subminezi autoritatea actualilor guvernanţi sau să-i persecuţi pe aceştia pentru păcatele împăratului. Conştient de pericolul pe care îl poate reprezenta o Germanie înrăită, Lloyd George a preferat îngăduinţa. În raportul său de la Fontainebleau din martie 1919, el scria : „Nu-mi pot imagina o cauză mai demnă de un viitor război decât aceea prin care poporul german, care s-a dovedit a fi una din cele mai puternice şi mai curajoase rase ale lumii, s-ar înconjura cu câteva state mici, multe dintre ele formate din neamuri care nu au avut niciodată un guvern stabil al lor, dar care înglobează un număr mare de germani ce

Poţi îndepărta Germania de coloniile ei, îi poţi

manifestează pentru unirea cu patria mama

reduce forţele armate la o simplă forţă poliţienească, iar flota ei o poţi reduce la efectivele unei puteri de rangul cinci; cu toate acestea, în cele din urmă, dacă ea va socoti că a fost

tratată nedrept prin pacea din 1919, ea va găsi mijloacele să plătească pentru acest lucru.

2

Liga Naţiunilor

Liga Naţiunilor, sau Societatea Naţiunilor, a fost înscrisă în Tratatul de la Versailles. Acest lucru era obsesia lui Woodrow Wilson. El credea (absolut eronat) că Marea Britanie şi Franţa se vor opune ideii creării Ligii. Cu toate că nici Lloyd George, nici Clemenceau nu erau foarte încântaţi de această idee, amândoi erau gata să susţină crearea Ligii în schimbul relaţiilor bune cu S.U.A. Într-adevăr, ministrul afacerilor externe al Marii Britanii la sugestia lordului Robert Cecil (ministrul adjunct al afacerilor externe) şi al lui Jean Smuts (ministru al apărării al Africii de Sud) a pregătit o propunere concretă pentru constituirea Ligii, în timp ce reprezentanţii americani au venit la Paris „înarmaţi” numai cu o idee foarte vagă despre ceea ce avea să fie Liga Naţiunilor. Schema propusă de reprezentanţii britanici a devenit structura de bază pe care s-a clădit Liga Naţiunilor. Aliaţii aveau păreri diferite despre desfăşurarea activităţii Ligii, dar toţi au fost de acord că Germania nu va fi admisă în acest organism, până nu va demonstra în mod categoric că va respecta prevederile tratatului de pace. Tratatul a fost redactat în mare grabă la sfârşitul lunii aprilie 1919 şi dat imediat la tipar fără ca nimeni să fi citit de fapt toate cele 440 de puncte componente! Nemţii, cărora li s-a acordat un interval de numai 3 săptămâni pentru a face observaţii în scris, au atacat aproape fiecare prevedere, în special capitolele referitoare la vinovăţia de război, reparaţii şi clauze teritoriale. În cele din urmă, însă, Germania nu a avut încotro şi a trebuit fie să accepte tratatul, fie să facă faţă ameninţării cu invazia. 2 Tratatul a fost semnat la 28 iunie 1919. Păreri critice la adresa Tratatului de la Versailles În 1919 Tratatul de la Versailles a fost bine primit în Marea Britanie şi a întrunit o majoritate zdrobitoare în Parlament. Marea Britanie părea să fi obţinut în general ceea ce îşi dorise prin tratatul de pace. Germania fusese distrusă ca putere maritimă (flota germană se auto-scufundase la Scapa Flow, în 1919). Marea Britanie şi dominioanele dobândiseră coloniile Germaniei şi Germania acceptase să plătească reparaţii de război. Britanicii erau de părere că tratatul este dur, dar corect.

Germania nu a fost de aceeaşi părere. Nemţii, indiferent de apartenenţa politică, susţineau că tratatul are un caracter punitiv şi nedrept şi este foarte departe de spiritul celor 14 puncte ale lui Wilson care li s-a dat de înţeles că vor sta la baza redactării tratatului de pace.

2 După un iniţial refuz al delegaţiei Germaniei de a semna textul Tratatului de la Versailles, mareşalul Ferdinand Foch, şeful Marelui Stat Major al armatei franceze şi comandant suprem al forţelor armate aliate, a primit ordin să se îndrepte cu armatele către Rin. Ameninţată cu invazia şi în imposibilitate de a se apăra, Germania a acceptat să semneze tratatul „cu ochii închişi”.

3

Radicalii din Marea Britanie au ajuns la aceeaşi concluzie. În 1919, economistul J.M. Keynes a lansat o critică zdrobitoare la adresa tratatului în cartea sa de succes, „Consecinţele economice ale păcii”. El afirma că naivul Wilson a fost forţat de răzbunătorul Clemenceau şi de intrigantul Lloyd George să accepte o pace nemiloasă. El condamna în special inoportunitatea şi imposibilitatea transpunerii în practică a reparaţiilor de război. Lloyd George însuşi avea îndoieli în privinţa tratatului şi a modului incorect în care au fost trataţi nemţii. Aceste îndoieli aveau să fie preluate în anii următori de mulţi politicieni britanici. Cu toate acestea, francezii în marea lor majoritate socoteau tratatul mult prea îngăduitor . După un război lung şi costisitor, a cărui responsabilitate o purta în mare măsură Germania, aceasta pierduse numai 13% din teritoriul ei de dinainte de război si 10% din populaţie. Ea scăpase de divizare, dar acum la graniţele ei din sud şi est era înconjurată numai de state mici, instabile şi rămânea potenţial cel mai puternic stat din Europa. Clemenceau acceptase prevederile Tratatului de la Versailles numai pentru că Wilson şi Lloyd George oferiseră Franţei o alianţă defensivă. Senatul american a refuzat, totuşi, să ratifice această garanţie, la fel şi guvernul britanic. Prin urmare, francezii, în marea lor majoritate, s-au simţit trădaţi. Istoricii au preluat în general aceste critici ale vremii. Mulţi au afirmat că tratatul este cel mai slab din toate timpurile – prea sever pentru a putea fi acceptat definitiv de nemţi şi prea îngăduitor pentru a putea constrânge Germania pe termen lung, datorită absenţei sancţiunilor. Unii istorici, ca A.J.O. Taylor, au mers mai departe susţinând că eşecul pe care l- au avut Aliaţii în rezolvarea problemei germane în 1919 au condus la izbucnirea celui De-al II-lea Război Mondial. Nu toţi istoricii au fost însă atât de critici, unii (ca Adamthwaite şi Kennedy) fiind gata să-i apere atât pe autorii păcii, cât şi tratatul în sine. Ei au evidenţiat problemele pe care le-au avut de întâmpinat în 1919 Lloyd George şi ceilalţi autori ai păcii. Fiind de acord că problema Germaniei nu a fost rezolvată, ei au subliniat că şi pentru cei mai buni strategi, ar fi dificil să găsească o soluţie reală pentru această problemă. Ei au susţinut că problema precumpănitoare nu este atât esenţa prevederilor Tratatului de la Versailles, ci mai degrabă ostilitatea nemţilor faţă de tratat pentru că el reprezintă o înfrângere pe care cei mai mulţi dintre ei nu vor s-o recunoască. Nici chiar un tratat bazat pe cele 14 Puncte nu ar fi fost acceptabil pentru Germania pentru că el ar fi presupus cedarea de teritorii în favoarea Poloniei. Un tratat cu adevărat dur nu putea fi pus în discuţie ţinând seama de dorinţa celor doi, Wilson şi Lloyd George, de a încheia un tratat just. În aceste împrejurări Adamthwaite a socotit Tratatul de la Versailles o „încercare temerară de a trata problemele intratabile şi de a soluţiona problemele imposibil poate de soluţionat”.

4

Cei trei mari, trecând de la o problemă la alta şi sub puternice presiuni din partea ţărilor ai căror reprezentanţi erau, erau conştienţi de deficienţele activităţii lor. Acesta este de altfel motivul pentru care, în ceea ce-l priveşte de Lloyd George, a fost creată Liga Naţiunilor. În 1919 el a declarat că aceasta va fi „ ca o Curte de Apel care va îndrepta situaţiile ivite ca urmare a unor acte de cruzime, a unor nereguli şi a unor nedreptăţi. Acest lucru însemna să acorzi totuşi prea multă încredere unui organism care nu are posibilitatea să aplice sancţiuni. Mai mult (dar Lloyd George nu a realizat acest lucru în 1919) din acest organism lipsea America. Senatul american a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles şi astfel S.U.A. nu a devenit membru al Ligii. Rezultatul a fost, după părerea lui Medlicott că „Marea Britanie şi Franţa s-au pomenit în postura unei dădace stânjenite ale unui prunc cam prea alintat, rezultat dintr-o împerechere nesăbuită a lumii întregi”(!)

Urmările Tratatului de la Versailles

Primul război mondial (1914-1918) a fost cel mai distrugător conflict pe care l-a cunoscut omenirea până atunci. Majoritatea operaţiunilor militare s-au desfăşurat în Europa, continent cuprins de flăcări în cea mai mare parte a sa. Pierderile umane şi materiale au fost uriaşe. La sfârşitul războiului, Europa îşi secătuise resursele, energiile, baza materială, pierduse zeci de milioane de locuitori, majoritatea tineri. Între popoarele europene s-au accentuat numeroasele disensiuni existente şi au apărut altele noi. Decalajul de dezvoltare între Europa şi S.U.A. a crescut mult, în favoarea americanilor. De altfel, după 20 de ani de refacere a Europei, va urma a doua conflagraţie mondială, care va mai distruge o dată Europa şi o va aduce, pentru multe decenii, la cheremul S.U.A. şi Uniunii Sovietice. Către sfârşitul războiului, elita politică americană realizase că, prin distrugerea reciprocă a puterilor Europei, S.U.A. vor menţine întâietatea economică şi politico-militară mondială pentru multă vreme. În acel moment, clasa politică americană îşi vedea interesele comerciale cel mai bine conservate într-un viitor fără conflicte. Este şi acesta unul dintre motivele pentru care preşedintele Wodroow Wilson a dorit sincer şi a promis Congresului şi poporului american o pace solidă şi trainică, bazată pe principii trainice. A plecat la Paris şi a rămas acolo timp de şase luni, cea mai lungă absenţă a unui preşedinte american de pe teritoriul naţional. Wodroow Wilson a dorit o pace ideală. Învingătorii cu învinşii trebuiau să încheie un tratat cu toate prevederile negociate pe picior de egalitate. Principiile dreptului internaţional urmau, în viziunea wilsoniană, să domine interesele, indiferent cât de mari şi puternice erau

5

ele, indiferent ale cui ar fi fost. Era într-adevăr proiectul unei lumi ideale. Era o concepţie care, dacă s-ar fi putut pune în aplicare, aşa cum a dorit W. Wilson, ar fi schimbat faţa lumii, cel puţin pentru o perioadă, rămânând în istorie ca un model spre care s-ar fi aspirat mereu. Idealismul wilsonian nu a putut înfrânge pragmatismul anglo-francez. David Lloyd George şi Georges Clemanceau l-au dominat pe W. Wilson. Erau mai bine pregătiţi pentru influenţarea deciziilor conferinţei păcii şi pentru redactarea tratatelor cu fiecare dintre învinşi. Ei şi-au atins scopul de a impune Germaniei şi aliaţilor ei o pace dură, apreciată de unii politologi şi istorici ca fiind un dictat al învingătorilor împotriva învinşilor. Aşa a fost apreciată inclusiv în cadrul Congresului S.U.A., care a respins tratatul, care nu a devenit lege în S.U.A. Cariera lui W. Wilson s-a încheiat lamentabil. Căzut în dizgraţie, a suferit un atac cerebral, părăsind preşedinţia uitat şi blamat. Bunele intenţii nu au fost suficiente. Idealismul său a început să fie abordat peiorativ. Americanii au fost nemulţumiţi şi, în mare parte, şi-au propus o politică izolaţionistă, de neimplicare în problemele europene, generate de neînţelegerile lor seculare. Ca urmare, a modului de realizare a păcii, învingătorii au culpabilizat pe învinşi. Învinşii au declanşat războiul, ei sunt agresorii, unicii vinovaţi, distrugătorii Europei, păcii internaţionale, deschizătorii unor răni adânci în istorie etc. Analiza sistemului internaţional, coroborată cu definiţia agresiunii, în condiţiile în care se acceptă consensual că diferendele teoretice şi conflictul armat din primul război mondial se referă la împărţirea şi reîmpărţirea lumii, aduce cu sine întrebări cum ar fi: care a fost agresorii iniţiali ? Germania şi Austro- Ungaria, în 1914, sau puterile coloniale Anglia, Franţa etc., încă din perioada imediat următoare marilor descoperiri geografice ? Nu s-a putut evita constatarea că, la ora atacului Austro - Ungariei şi Germaniei împotriva Serbiei, s-a produs la sute de ani după ce alte state au comis teribilele genociduri prin colonii, declanşând un jaf sistematic al globului, în scopul transferului de prosperitate către metropole. Unii analişti conchideau, astfel, că primul război mondial nu a fost decât o reacţie întârziată a unor state, faţă de agresiunile începute cu sute de ani în urmă. Învingătorii în război, care deţineau uriaşe imperii coloniale, sau zone de influenţă de dimensiunea Americii Latine, cum aveau Statele Unite, după promovarea Doctrinei Monroe, au susţinut mereu, până astăzi, principiul legitimităţii pe baza argumentului primului ocupant, care primea, prin abuz de drept internaţional, autoritate de lucru judecat. Discuţia şi concluziile pe această temă a fost mereu controlată de învingătorii în război, care şi-au acordat totdeauna adevărul şi dreptatea, lăsând învinşilor vinovăţia şi minciuna. La sfârşitul perioadei interbelice, când sistemul de securitate colectivă s-a prăbuşit în Europa, Germania şi statele revizioniste şi-au promovat adevărurile lor, împingând concluziile în direcţia opusă celei

6

afirmate de învingătorii din primul război mondial. Calea de mijloc, analizele imparţiale, şi-au găsit greu loc şi adevărurile acestor analize imparţiale au fost acoperite de corul taberelor implicate, mai ales ale învingătorilor, mereu mai harnici în propagarea propriei legitimităţi. Principiul fundamental de drept audiatur et altera pars nu şi-a putut găsi locul în analizele majorităţii istoricilor, care s-au situat cu scrierile lor, de cele mai multe ori, de partea unora sau altora dintre poziţii şi interese. După încheierea războiului şi tratatelor de pace, Europa era distrusă, iar S.U.A., care-şi consolidase mult, chiar decisiv, poziţia de lider economico-financiar mondial, trecuse la promovarea unei politici izolaţioniste. „Războiul mondial a fost un război civil, o afacere internă europeană” este părerea care se putea citi în multe publicaţii americane. Ca urmare, Europa post-conflict rămânea să se reconstruiască singură, pe alocuri îndatorându-se la băncile americane. De la început, modul de gestionare a intereselor europene de către conferinţa păcii a împărţit Europa în două tabere. Cei mulţumiţi, cel puţin în cele mai multe dintre aspiraţii şi cei nemulţumiţi, care pierduseră influenţă, teritorii, perspective de dezvoltare şi trebuiau să şi achite nota de plată a războiului. Din prima tabără făceau parte Marea Britanie, Franţa, statele nou formate ca urmare a destrămării imperiilor german, austro-ungar şi ţarist (Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Finlanda), Grecia (care-şi văzuse inamicul secular - Turcia – învins, simţindu-se astfel mai în siguranţă), România (care-şi văzuse reunite cu ţara mamă majoritatea teritoriilor locuite de români, cu excepţia Banatului sârbesc şi a raioanelor dintre frontiera actuală de vest şi Tisa), Estonia, Letonia şi Lituania (care-şi obţinuseră independenţa în baza Decretului asupra popoarelor şi tratatelor semnate de ele cu Rusia Sovietică), Belgia, Olanda şi Luxemburg (care nu se mai simţeau ameninţate de Germania înfrântă şi slăbită mult). Din grupul statelor nemulţumite şi care au trecut la promovarea politicii revizioniste, de la începutul perioadei interbelice, fac parte Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia (statele co-semnatare ale tratatelor de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neulliy şi Sevres), la care s-a raliat Italia (după preluarea puterii de către ducele Benito Mussolini – 1921). O serie de state europene şi-au menţinut neutralitatea, neimplicându-se în disputele politice, care aveau să degenereze într-un nou război mondial. Astfel au fost statele din peninsulele Scandinavia şi Iberică. Liga Naţiunilor nu a reuşit, pe întreaga perioadă interbelică, să-şi creeze mijloace de constrângere a statelor împotriva folosirii forţei în relaţiile internaţionale. A făcut unele progrese în legiferări ale unor norme de drept internaţional, insuficient pentru a conserva pacea. Existau suficiente state pentru care pacea nu putea fi apărată cu orice preţ. Erau şi

7

preţuri prea mari pentru unele state. O analiză foarte rece, încărcată cu un procent cât mai mare de obiectivitate, îndeamnă pe unii cercetători să se ferească de etichetarea de „agresori” pentru cei care au declanşat cel de al doilea război mondial. Teoretic, este şi o chestiune de interpretare. Practic, întreaga istorie modernă şi contemporană, chiar şi epocile anterioare, a fost o perioadă de luptă pentru dominaţia globului pământesc. Dacă acceptăm, conform definiţiei, că agresori sunt primii care au declanşat acest război, atunci nu Germania şi Japonia sunt primii agresori. Acţiunea lor este, ca şi în cazul primului război mondial, o reacţie târzie la cuceririle imperiilor coloniale din Evul Mediu şi Epoca Modernă. Perioada interbelică a debutat şi a evoluat ca una lipsită de siguranţă, de instabilitate politică şi economică, de climat permanent de criză. Din nevoia de a-şi crea un climat de securitate pe care tratatele de pace şi Societatea Naţiunilor nu îl puteau oferi, unele ţări care se simţeau vizate de politica revizionistă, au creat un sistem de securitate colectivă bazat pe alianţe şi pe garanţii oferite de Marea Britanie şi Franţa. Astfel a fost creată, în anul 1921, Mica Înţelegere (Mica Antantă), compusă din trei ţări central europene, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, toate trei având diferende teritoriale cu Ungaria, ţară care s-a văzut înconjurată de state aliate între ele. Fiecare dintre cele trei ţări mai avea câte un mare diferend internaţional, care nu mai era comun. Cehoslovacia avea o relaţie tensionată cu Germania, care nu dorea un stat puternic în sudul ei şi dorea să alipească regiunea Sudetă, unde locuiau 3,5 milioane de germani. Iugoslavia disputa cu Italia teritorii din nordul Mării Adriatice. România avea relaţii încordate, greu gestionabile cu Rusia Sovietică. Basarabia şi Bucovina se uniseră cu România şi acest lucru nu era recunoscut de marea putere de la răsărit. Ţările din Peninsula Balcanică erau îngrijorate de climatul internaţional nesigur şi de pericolul unor acţiuni revizioniste ale Bulgariei, mai ales dacă acestea ar fi fost sprijinite de alte puteri ale Europei, în primul rând Germania. Acest sentiment de insecuritate s-a accentuat după anul 1933, când partidul lui Hitler a ajuns la putere în Germania, iar U.R.S.S. a devenit o putere tot mai mare. În anul 1934, la iniţiativa României s-a încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice între Turcia, Grecia, Iugoslavia şi România. Germaniei i s-a stabilit uriaşa datorie de 132 de miliarde mărci. După ce guvernul de la Berlin a anunţat că nu poate achita această datorie, în anul 1923, armata franceză a pătruns şi a ocupat, drept gaj, regiunea industrială Ruhr, cea mai dezvoltată din ţară şi deţinând resursele de fier şi cărbune ale Germaniei. În anul 1924, la Londra a avut loc o conferinţă de experţi financiari ai statelor învingătoare în război, care a decis acordarea de credite Germaniei şi o repartizare anuală acceptabilă a datoriei externe. Ca urmare, a avut loc o destindere

8

internaţională şi Germania a început să depăşească dificultăţile economice. În anul 1925, la Locarno, s-a semnat un pact prin care Germania se obliga să garanteze respectarea graniţelor de est ale Franţei şi Belgiei. În 1926, Germania a fost primită în Societatea Naţiunilor, ceea ce a condus la şase ani de destindere în Europa. În anul 1928, s-a semnat Pactul Briand-Kellogg, numit aşa după numele ministrului de externe al Franţei şi al secretarului Departamentului de Stat al S.U.A., care l-au iniţiat. Semnatarii pactului se angajau să nu recurgă la război în relaţiile dintre ele. Până în anul 1934, un număr de 63 de ţări au aderat la pact. La sfârşitul perioadei interbelice, se va evidenţia lipsa stipulării unor măsuri concrete pentru evitarea războiului, fapt care va face pactul ineficient. Tot în vederea gestionării crizelor aflate în fază latentă, în anul 1934, ministrul francez de externe Louis Barthou a propus crearea unui Pact Oriental, la care au fost invitate să adere Germania, Cehoslovacia, Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia şi Uniunea Sovietică. Semnatarii urmau să îţi acorde sprijin reciproc în cazul vreunei agresiuni împotriva oricăreia dintre ele. Opoziţia Germaniei şi Poloniei a dus la eşuarea proiectului. În anul 1934, Uniunea Sovietică a intrat în Societatea Naţiunilor. În anul 1935, Germania a introdus serviciul militar obligatoriu, încălcând Tratatul de la Versailles. În acelaşi an, Italia a atacat Abisinia, prima agresiune a unei ţări europene, după războiul mondial. Acţiunea Italiei a fost sprijinită de Austria, Germania şi Ungaria. În anul 1936, Hitler a ordonat unor efective de 30.000 de militari ai armatei germane să pătrundă şi să ocupe poziţii în Renania, care devenise, prin Tratatul de la Versailles, zonă demilitarizată. În acel moment, puterile occidentale erau superioare Germaniei şi puteau să intervină pentru restabilirea situaţiei hotărâte la Versailles. Armata germană avea ordin să se retragă la cea mai mică acţiune a militarilor francezi, care însă nu s-au opus. Germania a putut să întărească frontiera cu Franţa, unde a construit o puternică linie de fortificaţii, Linia „Siegfried”. Privind din alt punct de vedere, Renania era şi este o provincie germană asupra căreia guvernul de la Berlin avea toate drepturile de a decide şi acţiona suveran. După 20 de ani de la încheierea primei conflagraţii mondiale, sistemul de securitate colectivă s-a prăbuşit. În anii 1936 şi 1937, s-au semnat tratate între Germania, Italia şi Japonia, creându-se astfel alianţa statelor fasciste. În primăvara anului 1938, Germania a realizat Anschluss-ul (alipirea), respectiv alipirea Austriei la Germania. Germania îşi baza acţiunea pe legitimitatea pe care o oferea faptul că austriecii sunt germani. O mare parte a poporului austriac a fost de acord cu Anschluss-ul. Au existat şi persoane care nu au agreat acest act politic, majoritatea fiind fie cei care prin unificare îşi pierdeau privilegii, fie patrioţi conservatori, care nu puteau renunţa la tradiţia istorică a suveranităţii teritoriilor ereditare ale Casei de Habsburg. Scopul declarat de Hitler a

9

fost crearea „Germaniei Mari”. Următoarea acţiune a fost îndreptată în scopul dezmembrării Cehoslovaciei, care rezolva problema alipirii Sudeţilor, eliminarea statului cehoslovac şi destrămarea Micii Antante. Dominaţia centrului şi sud-estului Europei de către Austria, Austro-Ungaria şi mai târziu de către Germania, de-a lungul întregii istorii medievale, moderne şi contemporane, prin fărâmiţarea statelor din aceste regiuni. Dezmembrarea Cehoslovaciei s-a realizat în două etape. Prima a fost diplomatică, Germania convocând o conferinţă la München, în septembrie 1938, cu participarea şefilor guvernelor Marii Britanii, Franţei (care garantaseră integritatea Cehoslovaciei) şi Italiei. Conferinţa a hotărât cedarea de către Cehoslovacia a regiunii Sudete către Germania. Conferinţa a însemnat astfel şi apariţia unui directorat al Europei, care lua decizii încălcând dreptul internaţional şi eliminând de la decizii Societatea Naţiunilor. La 2 noiembrie 1938, a avut loc primul dictat de la Viena, prin care s-au mai smuls Cehoslovaciei alte teritorii, în favoarea Ungariei şi Poloniei. În martie 1939, Germania şi Ungaria au ocupat în întregime Cehoslovacia. România, care avea frontieră comună cu Cehoslovacia, a fost invitată să ocupe un teritoriu în estul acestei ţări, dar spre cinstea istorică a guvernului regal român, a refuzat. Statele din estul Europei, Polonia, Iugoslavia şi România, care sprijiniseră întreaga perioadă interbelică politica Franţei şi Marii Britanii, şi-au pierdut total încrederea în aceste ţări. La 23 august 1939, Germania a încheiat cu Uniunea Sovietică Pactul de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Hitler-Stalin, sau Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care cele două puteri îşi împărţeau teritorii şi influenţa din estul Europei. În baza acestui tratat, Germania şi-a promovat interesele ei, ale Ungariei şi Bulgariei, prin intervenţii militare (în Polonia, Iugoslavia), prin intermediul celui de al doilea Dictat de la Viena, prin care României i s-a desprins nord-vestul Transilvaniei (în favoarea Ungariei), tratativele româno-bulgare de la Craiova, impuse de Germania, prin care România a cedat Cadrilaterul Bulgariei. În baza aceluiaşi tratat, în iunie 1940, U.R.S.S. a anexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa. Al doilea război mondial Tratatul Molotov-Ribbentrop a dat Germaniei asigurări privind neutralitatea U.R.S.S. La 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia dinspre vest, iar în 17 septembrie, Uniunea Sovietică a intrat şi ea în Polonia, 3 ocupând părţi din estul ei, tratând apoi cu Germania linia de demarcaţie dintre cele două puteri şi realizând astfel a patra împărţire a Poloniei. Nu ne propunem abordarea evenimenţială a celui de al doilea război mondial, despre care s-au scris sute de mii de lucrări de sinteză. Ne permitem unele consideraţii generale, şi

3 După cele din anii 1772, 1793 şi 1795, când Polonia a fost împărţită de Rusia, Austria şi Prusia, dispărând de pe harta Europei, până în anul 1918.

10

abordarea modului în care, prin înţelegerile şi tratatele semnate, s-au gestionat uriaşele crize mondiale datorate războiului. Începând cu anul 1933, când Hitler şi partidul său au ajuns la putere în Germania, această ţară a trecut la o rapidă dezvoltare economică, socială, ştiinţifică, militară şi în alte domenii. Regimul autoritar de la Berlin a înlăturat toate piedicile din calea progresului general al ţării. La baza dezvoltării ţării a stat cultivarea sentimentului naţional german, a mândriei patriotice. De pe această poziţie economico-militară, Germania a ajuns să se „sufoce”, din lipsă de „spaţiu vital”. 4 După ce Germania a redevenit cea mai mare putere din Europa (1938), această politică naţională a fost împinsă în latura sa naţionalistă, fiind îndreptată nu numai în folosul poporului german, dar şi împotriva altor minorităţi naţionale, cum ar fi evreii şi slavii, iar în timpul războiului, împotriva unor popoare întregi. Atât privitor evrei, cât la slavi, există o întreagă istoriografie a disensiunilor, în cadrul căreia, Germania avea şi ea dreptatea ei, dreptate pe care învingătorii în război, mai ales comunităţile evreieşti, cele mai influente pe plan mondial, nu i-au recunoscut-o şi nu i-o recunosc nici astăzi, după 7-8 decenii. Doctrina naţional-socialistă germană, bazată, în general, pe ideile expuse de Adolf Hitler în cartea Mein Kampf, a devenit agresivă treptat, pe măsură ce şi reacţiile împotriva ei au fost mai acerbe. Cel mai criticată a fost teoria raselor, „superioare” şi „inferioare”, apreciată ca monstruoasă şi absurdă, inclusiv de autorul acestor rânduri. După cum este arhicunoscut, în primii doi ani de război, Germania a ocupat cea mai mare parte a Europei, impunându-şi superioritatea militară şi de tărie morală, născută din psihologia de învingători a germanilor, clădită de naţional-socialism. În primii doi ani de război, Germania a avut de luptat cu puteri de mâna a doua (Franţa şi Marea Britanie), state mijlocii şi mici din Europa. Din vara anului 1941, a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, iar din decembrie 1941 şi împotriva S.U.A., ceea ce a echilibrat raportul de forţe, care apoi s-a înclinat în defavoarea Germaniei. România şi-a văzut, în vara anului 1940, năruite realizările de la sfârşitul primului război mondial. Ţara pierduse Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord-Vest şi Cadrilaterul. Ea se afla sub permanentă ameninţare din partea Uniunii Sovietice, raporturile cu această mare putere fiind iremediabil compromise la sfârşitul primului război mondial, inclusiv din vina guvernelor şi clasei politice româneşti, în ansamblul ei. Ca urmare calea cu şanse de reuşită aleasă de guvernanţii de la Bucureşti de refacere a României Mari şi de ieşire din criza internaţională în care se găsea, a fost alianţa cu Germania. Nimeni nu a luat foarte

4 O situaţie asemănătoare o avea şi Japonia, în Extremul Orient, la care nu ne referim în prezenta lucrare.

11

serios în seamă că Germania va pierde războiul cu Uniunea Sovietică şi România va ajunge sub ocupaţie militară rusă. O astfel de ipoteză luată în seamă, oferea şi şansa României de a fi luptat de la început alături de puterea învingătoare de la răsărit. Pe de altă parte, clasa politică românească, formată din proprietari mari, mijlocii şi mici, avea o repulsie organică faţă de bolşevismul a tot naţionalizator. În perioada interbelică, în România, locul comuniştilor a fost în temniţe, astfel că ei au acces la putere doar cu ajutor sovietic şi conducând împotriva majorităţii elitelor create în România modernă şi interbelică. În cursul războiului, principalul teatru de bătălie a fost spaţiul european. Principalii luptători antigermani au fost sovieticii. Ei au pierdut un număr impresionant de vieţi omeneşti, au suferit pagube materiale colosale, au ţinut angajate în luptă principalele forţe militare germane, cărora le-au provocat cele mai grele dintre pierderile suferite de aceştia. U.R.S.S. a primit ajutoare materiale din S.U.A., importante, dar armata sovietică s-a bazat în cea mai mare măsură pe armamentul, tehnica şi resursele ruseşti. Războiul s-a purtat cu o îndârjire totală, folosindu-se, de către ambele tabere, toate mijloacele. După război însă, învingătorii nu şi-au împărţit doar sferele de influenţă, ci şi adevărul, minciuna, dreptatea şi nedreptatea. Ei au păstrat pentru dânşii adevărul şi dreptatea, aruncând minciuna şi nedreptatea în cârca învinşilor şi menţinând această situaţie, prin toate mijloacele, inclusiv nedemocratice, până astăzi. Toate părţile implicate au săvârşit crime de război. Germanii şi aliaţii lor, inclusiv românii, au distrus partea europeană a Uniunii Sovietice, cauzând mari pierderi şi populaţiei civile. Germanii au transferat milioane de oameni din U.R.S.S. la muncă în Germania, o formă contemporană de sclavie. Tot germanii au declanşat Holocaustul, comiţând genocid împotriva poporului evreu, model copiat şi de aliaţii lor ustaşi croaţi conduşi de Ante Pavelic, împotriva a 700.000-1.000.000 de sârbi care au fost omorâţi (cifra exactă este controversată în istoriografia problemei). Armatele americane şi britanice au scufundat vase germane cu refugiaţi in calea Armatei Roşii, au bombardat cartierele de locuit din diverse oraşe germane. La Dresda, în câteva ore, au fost ucişi 200.000 de civili, cât în bombardamentele atomice din Japonia. Către sfârşitul iernii 1944-1945, armatele S.U.A. şi Marii Britanii au închis într-un câmp, cu sârmă ghimpată, 800.000 de tineri prizonieri germani, majoritatea sub vârsta legală de încorporare şi i-au lăsat să moară de frig şi foame. Pentru a nu cădea sub incidenţa Convenţiei de la Geneva, privitoare la tratamentele care trebuiau aplicate prizonierilor de război, prizonierii au fost denumiţi F.I.D. (forţe inamice dezarmate). Soldaţii sovietici s-au „ilustrat” şi ei în crime de război odioase. Suficient să reamintim crimele săvârşite în pădurea Katin, din Polonia, unde au fost asasinaţi multe mii de ofiţeri polonezi, de raderea Germaniei de pe faţa pământului, despre tâlhării, violuri şi omoruri de civili din ţările inamice ajunse,

12

prin răsturnarea situaţiei militare, în puterea sovieticilor. Şi la nivelul de bază al societăţii, în conştiinţa publică, a rămas imaginea că pe unde a trecut armata rusă au rămas jaful şi femei gravide. Lista infracţiunilor de război este foarte lungă. Dintre ţările europene aliate ale Germaniei, sau ocupate de aceasta, România a fost singura care nu a permis aplicarea ordinului lui Hitler de internare a evreilor în lagăre şi de exterminare a lor. Acest fapt fără precedent în istoria Holocaustului, a fost recunoscut de liderii evrei din România, inclusiv de dr. Wilhelm Fielderman, dar şi de către comunitatea evreiască mondială. După Războiul de 6 zile (1-6 iunie 1967), toate ţările din sfera de influenţă economico-militară a U.R.S.S. au condamnat agresiunea Israelului împotriva Egiptului şi ocuparea de teritorii egiptene, rupând în bloc relaţiile diplomatice cu guvernul de la Tel Aviv. România a fost singura ţară care a păstrat aceleaşi bune relaţii cu Israelul şi cu poporul evreu, permiţând şi emigrarea evreilor din România, în Israel sau S.U.A. România, prin preşedintele Ceauşescu Nicolae, a fost solicitată să medieze, de-a lungul mai multor ani pacea între Israel şi Egipt, care s-a încheiat în anul 1979. Elogiile şi mulţumirile pentru toate aceste realităţi au durat până la prăbuşirea regimului comunist. După revolta populară şi lovitura de stat din decembrie 1989, când în România a fost adus la putere un regim politic aservit intereselor străine, comunităţile evreieşti, având o importantă reprezentare de conaţionali în conducerea de la Bucureşti, au schimbat orientarea şi poziţia faţă de istoria evreilor din România. Au fost modificate şi vitrinele cu texte din Muzeul Holocaustului din S.U.A. În mod surprinzător pentru mulţi români, comunităţile evreieşti din S.U.A., România şi Israel au început o campanie de învinuire a României pentru atrocităţile comise de unii cetăţeni români şi de guvernul român, în timpul celui de al doilea război mondial, multe dintre ele imaginare. Al doilea război mondial a fost un nou episod, foarte important, din lupta permanentă pentru stăpânirea lumii. El a fost gestionat în folosul câştigătorilor, împotriva învinşilor, ca de fiecare dată în istorie.

13

Bibliografie:

1. Jean Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale, vol I (1919-1947) şi vol II (1948- până în zilele noastre), Ed. Orizonturi, 2006;

2. Alan Farmer, Marea Britanie şi politica colonială, Vol. I (1919-1939), Editura All, Bucureşti, 1996;

3. Henry Kissinger, Diplomaţia, Ed. All, 2002;

4. Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

14