VII.

CRIZA PROCESULUI DE CONSTRUCŢIE EUROPEANĂ

VII.1 „Războiul Rece” la sfârşitul anilor '50

Occidentul cunoaşte la mijlocul anilor 1950 o creştere economică apreciabilă. În unele cazuri
se poate vorbi de o dezvoltare spectaculoasă, de un adevărat salt în domeniul economic. Între aceste
state se află Republica Federală Germană. Ea a beneficiat de ajutorul masiv al S.U.A., s-a bucurat de
consens social de o monedă puternică şi venituri importante în C.E.E. datorită controlului axei
renane. Este urmată de Italia. Deşi a suferit pierderi importante datorită înfrângerii în război, şi era
lipsită de resurse energetice şi materii prime, cu o inflaţie galopantă a realizat un adevărat „miracol”
economic. Lipsurile amintite aveau să fie suplinite de abundenţa mâinii de lucru, de ajutorul statului
oferit prin intermediul unui vast sector public reorganizat după război. În câţiva ani Italia îşi va crea
o bază proprie energetică şi siderurgie modernă, orientându-se către activităţi care necesitau o mare
investiţie intelectuală – automobile, mecanică fină, etc. În 1957 Italia îşi echilibra balanţa de plăţi.
Pentru Franţa sugestiv este ritmul de dezvoltare cunoscut de industrie 9-10% anual, din 1954.
Industria reprezintă sectorul principal, forţa motrice a dezvoltării ţărilor Occidentale. După
1948 domeniul inovaţiilor cunoaşte un ritm alert, un program mai rapid decât în S.U.A.. Ritmul de
dezvoltare a fost impus de cerinţele sectoarelor orientate spre larg consum – produse agro-
alimentare, electro - casnice, automobile ( Germania de Vest, Italia, Marea Britanie, Franţa, Ţările
de Jos). Acestea au impulsionat industria energetică, construcţia de maşini, siderurgia..
Dezvoltarea economică a Europei de Vest s-a desfăşurat într-un climat tensionat al raporturilor
Est-Vest. Moartea lui Stalin în 1953 nu a schimbat prea mult aspectul acestor raporturi. Hruşciov,
succesorul lui Stalin, încercând să extindă influenţa sovietică în lumea a treia, nu va renunţa la nimic
din ceea ce acesta a cucerit pentru Uniunea Sovietică. Retragerea trupelor sovietice din Finlanda şi
Austria în 1955 nu însemna că Uniunea Sovietică îşi schimbă prea mult politica faţă de Vest.
Aderarea Germaniei Federale la Tratatul Atlanticului de Nord este urmată de constituirea Tratatului
de la Varşovia .
Din 1958 „stăpânul” de la Kremlin se angajează în acţiuni de forţă. Apreciind că o situaţie
internaţională stabilă ar „destabiliza” lagărul socialist, Hruşciov se hotărăşte să acţioneze pe două
fronturi, al „coexistenţei paşnice” şi al „războiului rece de manevră” 25. Se decide să pună în discuţie
problema Berlinului unde frontiera între cele două blocuri nu era pe deplin marcată. În 1958, la zece
ani de la prima blocadă a fostei capitale germane, Uniunea Sovietică avansează o propunere pentru
soluţionarea problemei : transformarea celor trei sectoare occidentale într-un oraş liber, neutru, cu
guvern propriu şi care să-şi autogestioneze economia. „Oraşul liber” urma să fie demilitarizat. El
trebuia să se angajeze că va împiedica orice activitate subersivă împotriva Republicii Democrate
Germane sau al oricărui stat. Transformarea Berlinului în „unitate politică autonomă” era prezentată
ca o concesie în raport cu soluţia „cea mai corectă”, adică absorbirea Berlinului de Vest de către
Germania de Răsărit
U.R.S.S a alternat propunerile cu ameninţările, declarând că în lipsa unui acord va semna un
tratat de pace separat cu Germania de Est şi va pune capăt regimului cvadripartit al fostei capitale
germane. Hruşciov sublinia că trupele sovietice „nu se află în Germania pentru a juca popice”. O
Conferinţă a miniştrilor de externe al celor patru state de ocupaţie se va desfăşura la Geneva, în mai
1959. Dar ea nu oferă nici o soluţie problemei germane. Nici întâlnirea lui Hruşciov cu preşedintele
S.U.A., Eisenhower, la Camp David, în vara aceluiaşi an nu dă o rezolvare crizei berlineze.
 Conferinţa de la Paris la nivel înalt din mai 1960 în scopul de a găsi o soluţie definitivă
problemei germane eşuează datorită unui incident minor 26. O nouă rundă, din nou la cel mai înalt
nivel – Hruşciov – Kennedy – se desfăşoară la Viena în mai 1961. Cu acest prilej Hruşciov nu ezită
să adopte o atitudine ameninţătoare. Puţin impresionat de poziţia liderului comunist, revenit în ţară
Kennedy trimite întăriri în Republica Federală Germană, pune aviaţia strategică în stare de alertă
permanentă, cere aliaţilor să fie pregătiţi (o atenţie specială arată generalului de Gaulle care începuse
să se îndepărteze de Washington şi N.A.T.O).
Războiul declaraţiilor şi al notelor verbale a continuat până la jumătatea lunii august a anului
1961. În noaptea de 12-13 august 1961 autorităţile est-germane au ridicat de-a lungul zonei care
separa zona sovietică de restul oraşului un gard de sârmă ghimpată, şi apoi un zid pe care au fost
amplasate posturi de observaţie.
S-a constatat că nici o contramăsură nu a fost pregătită de Occidentali. Berlinezii s-au revoltat,
ziarele publicau articole în care acuzau că „Occidentul nu face nimic”. Primarul Berlinului, socialul
democrat Willy Brandt îi scria lui Kennedy „inacţiunea şi simpla defensivă pot provoca o criză de
încredere în puterile Occidentale”.
La 17 august guvernele Franţei, Marii Britanii şi Germanii Federale trimit o notă de protest
identică guvernului sovietic. Analiza este categorică, apreciindu-se că „este vorba de o violare
flagrantă deosebit de gravă a statutului cvadripartit al Berlinului”. Dar nici o măsură de replică nu a
fost luată. Se va ajunge, la sfârşitul lunii octombrie la o stare tensionată când americanii şi sovieticii
au ocupat poziţii în faţa punctului de pe Friedrichstrasse.
Criza Berlinului, urmată de criza din Cuba puneau şi mai mult în evidenţă că relaţiile
internaţionale erau dirijate de cei doi mari de la Casa Albă şi Kremlin. În spatele discursurilor
amabile – mai rar -, fulminante şi ameninţătoare – de cele mai multe ori - se afla conştiinţa clară a
forţei lor bazată pe deţinerea forţei nucleare care le permitea să se distrugă reciproc. Posedând o
asemenea forţă de distrugere erau, însă, convinşi că trebuiau să se înţeleagă în zonele unde aveau
frontieră comună. În aceste puncte fierbinţi era necesară stabilirea unor înţelegeri prin care era mai
bine să se pună de comun acord. Atitudinea S.U.A. şi a aliaţilor lor în timpul evenimentelor din
Ungaria (1956) limitată la reacţii verbale, dar şi mare prudenţă, confirmă că Occidentul nu voia sau
nu putea să pună în discuţie dominaţia Uniunii Sovietice asupra ţărilor cucerite.
Crizele Est-Vest din anii 1960, de la aceea a Berlinului la invadarea Cehoslovaciei au netezit
calea spre marile negocieri asupra controlului armamentelor şi spre conferinţa paneuropeană de la
Helsinki.
Pe acest fundal se manifestă politica de frondă a generalului de Gaulle, devenit Preşedinte al Franţei
în 1958.