CURS DE GEOPOLITICĂ

1
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Termenul geopolitică a fost inventat şi lansat în anul 1899 de către

expertul suedez în ştiinţa statului şi în drept constituţional Rudolf Kjellen
(1864-1922) sub forma Geopolitik. Adevărata carieră a acestui va începe însă în
Germania interbelică, unde generalul Karl Haushofer (1869-1946) îl va
transforma într-o adevărată doctrină a relaţiilor internaţionale 1
Generalul german Karl Haushofer arăta încă din 1928 că “geopolitica va
fi şi trebuie să fie conştiinţa geografică a statului. Obiectul său este studiul
marilor conexiuni vitale ale omului de astăzi în spaţiul (geografic) de astăzi şi
finalitatea sa este coordonarea fenomenelor care leagă statul de spaţiu” 2.
Americanul Saul Cohen arăta că “esenţa geopoliticii constă în a studia
relaţia care există între politica internaţională de putere şi caracteristicile
corespunzătoare ale geografiei (şi mai ales), cele pe care se dezvoltă resursele
puterii”3.
Italianul Carlo Jean consideră că “geopolitica este o reflecţie, un sistem de
raţionament, este o conceptualizare a spaţiului, nu numai fizică, ci şi umană şi,
în acelaşi timp, multidimensională, care precede şi care este finalizată prin
individualizarea intereselor naţionale şi a marilor alegeri/decizii politice într-o
lume care s-a transformat rapid şi care este pe cale de a deveni mai globală şi
mai frământată, mai dornică de reguli şi de o ordine mai puţin incertă şi
conflictuală, în care evoluţia fenomenelor este accelarată dacă viteza de răspuns
nu este la fel de ridicată”4.
Francezul Paul Claval arăta că “geopolitica ia în considerare totalitatea
preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională, fie că este vorba despre
politicieni, diplomaţi, militari, de organizaţii nonguvernamentale sau de opinia
1
Benno Teschke, Geopolitics, în „Historical Materialism”, vol. 14, nr. 1, 2006, Koninklijke
Brill NV, Leiden (Olanda), p. 327.
2
Silviu Neguţ, Geopolitica. Universul puterii, Bucureşti, Editura Meteor Press, 2008, p. 13.
3
Ibidem, p. 16.
4
Ibidem, p. 16-17.

2
publică. Ea este interesată de calculele unora sau altora şi de ceea ce îi împinge
să acţioneze. Este sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniştilor, reflectă
eterogenitatea spaţiului, condiţiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnică.
Este interesată de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relaţiilor,
dar şi de utilizarea forţei sau de jocurile viclene”5.
Geopoliticianul şi geostrategul iranian Ezzatollah Ezzati face o serie de
reflecţii interesante asupra geoeconomiei, arătate în continuare. Astfel, el arată
că geoeconomia este “analiza strategiilor economice, fără a se avea în vedere
profilul comercial, care sunt puse în practică de state, în scopul păstrării
economiei naţionale sau a sectoarelor ei vitale, precum şi obţinerea cheilor
pentru controlul acestora prin intermediul structurii politice şi politicilor aferente
acesteia”6.
În continuare, el mai arată că “geoeconomia studiază legătura dintre
putere şi spaţiu. Spaţiul este fluid, iar limitele şi graniţele sale sunt mereu în
schimbare şi transformare. În consecinţă, ideologia geoeconomică cuprinde
instrumentele necesare cu ajutorul cărora statul poate să îşi atingă toate
obiectivele. În cele din urmă, toate strategiile geoeconomice include aria de
extindere a ţărilor şi este posibil ca statele industrializate să urmeze, pentru
îndeplinirea acestor obiective, strategii care să nu corespundă celor stabilite în
mod tradiţional”7.
Analizând deosebirile dintre geopolitică şi geoeconomie, autorul iranian
arată că geopolitica analizează diverse strategii ofensive şi defensive, în funcţie
de teritoriu şi impactul “elementelor geografice” în desfăşurarea istoriei.
Geopolitica urmăreşte controlul teritoriului şi obţinerea “puterii fizice”, în vreme
ce geoeconomia urmăreşte obţinerea supremaţiei tehnologice şi comerciale. În

5
Ibidem, p. 17.
6
Ezzatollah Ezzati, Geopoltica în secolul XXI, traducerea de Seyed Akbar, Cristina
Ciovarnache, Luminiţa Spânu, Bucureşti, Editura Top Form, 2009, p. 86.
7
Ibidem, p. 86-87.

3
sfârşit, “geoeconomia este un produs al statelor şi marilor companii comerciale
şi al strategiilor mondiale, particularitate pe care geopolitica nu o prezintă” 8.
Până aproximativ la cel de-al doilea război mondial, specialiştii militari
nu foloseau termenul “geostrategie”, preferându-lo pe cel de geografie militară.
Termenul de geostrategie se va impune definitiv la sfârşitul anilor ’70 ai
secolului XX, datorită în principal americanilor John G. Pappageorge
(Maintaining the Geostrategic Advantage; Parametus, 1977), Collin S. Gray şi
Zbigniew Brzezinski (Game Plan. Geostrategic Framework for the Conduct of
The US – Soviet Context, New York, The Atlantic Monthly Press, 1986)9.
Geostrategia a devenit un termen “la modă” în spaţiul românesc, mai cu
seamă după 1990, fiind promovat deseori în numeroasele lucrări ştiinţifice
apărute pe această temă.
În conformitate cu o aprecierile lui Christian Daudel, geostrategia se
diferenţiază de geopolitică în primul rând datorită aplicabilităţii sale mai
pronunţate în sfera militară, “termenul având o utilizare esenţialmente militară,
în raport cu forţa sau cu ideea întrebuinţării forţei … Totuşi, geostrategia ca şi
geopolitica include războiul, dar nu se limitează doar la atât. Mai există şi alte
aplicaţii ce vor fi folosite, mai ales în domeniul economiei dar, totodată, acestea
se conformează etimologic cuvântului, referindu-se la o întreagă problematică,
ce presupune a acţiona în cunoştinţă de cauză într-o dimensiune spaţială: aceasta
duce la considerarea expresiei “geostrategie” drept tautologică, în măsura în care
o strategie se desfăşoară, prin definiţie, într-un spaţiu care constituie doar o
etapă în dezvoltarea acestei strategii”10.

8
Ibidem, p. 88.
9
Silviu Neguţ, Introducere în geopolitică, Bucureşti, Editura Meteor Press, 2005, p. 209.
10
Christian Daudel, Geografie, geopolitică şi geostrategie: termeni în schimbare, în în Emil I.
Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu (editori), Geopolitica, vol. I, Iaşi, Casa Editorială Glasul
Bucovinei, 1994, p. 292.

4
 Geograful francez André Vigarié consideră geostrategia ca fiind
“ansamblul comportamentelor de apărare raportate la cele mai vaste dimensiuni
şi la cea mai mare varietate de mijloace de acţiune” 11.
Geograful şi geopoliticianul francez Yves Lacoste propune o definiţie
ambiguă: “să lăsăm termenul de Geopolitică discuţiilor şi controverselor dintre
cetăţenii aceleiaşi ţări şi termenul de Geostrategie rivalităţilor şi antagonismelor
între state sau forţe politice care se consideră total adverse. Astfel, invazia
Kuweitului de către Saddam Hussein depinde de geostrategie, el acţionând după
un plan şi argumente pe care le-a proclamat pentru a justifica această acţiune. De
asemenea, motivele care au determinat conducătorii americani să intervină atât
de rapid şi puternic ţin tot de geostrategie. După părerea mea, dezbaterea care s-
a desfăşurat apoi în Franţa sau Statele Unite la nivelul cetăţenilor depinde însă
de geopolitică”12.
Constantin Hlihor arată că “geopolitica studiază interesele actorilor într-
un spaţiu dat şi elaborează proiectul/scenariul, iar geostrategia indică/arată căile
şi mijloacele necesare pentru a le materializa” 13.
Influentul savant american Martin Ira Glassner considera că „geografia
politică este un domeniu de învăţare şi cercetare variat şi la scală mare, incitant
şi întotdeauna fascinant pentru cel care-l studiază, folositor pentru practicianul
din multe domenii”14. În continuarea ideii sale, acelaşi autor consideră că
specialiştii au propus mai multe interpretări ale sintagmei „geografie politică”,
neexistând încă totuşi un consens în acest sens. Mai mult, multitudinea de
definiţii ale geografiei politice prezintă pentru cercetătorii acestui domeniu o
serie de avantaje15.

11
Silviu Neguţ, op. cit., p. 207.
12
Ibidem, p. 208.
13
Ibidem, p. 209.
14
Martin Ira Glassner, Political Geography, second edition, New York, Chichster, Brisbane,
Toronto, Singapore, John Wiley & Sons, Inc., 1996, p. 11
15
Ibidem, p. 12: „...there is no generally accepted definition of the field. Although many
critics, both within and outside geography, assail this vagueness as a fault, in reality it might
be considered a virtue. The lack o a rigidly defined focus, of precise boudaries, has enabled

5
 În viziunea aceluiaşi cercetător, geograful german Friedrich Ratzel (1844-
1904) poate fi considerat „părintele” geografiei politice, datorită inovaţiilor sale
conceptuale şi metodologice. Totodată, Martin Ira Glassner consideră că opera
savantului german (autor, printre altele, a monumentalei lucrări Politische
Geographie) conţine şi elemente de geopolitică, preeminente practic asupra
celor de geografie politică16. Situaţia s-a schimbat în cursul anilor ’60 ai
secolului trecut, când termenul „geopolitică”, asociat încă cu germanicul
Geopolitik şi cu amintirile celui de-al doilea război mondial pierdut de
Germania, intră într-un con de umbră. Atunci apar două tendinţe dominante în
geografia politică. Mai întâi, adepţii geografiei politice încep să lucreze la
„microscală”. Astfel, pe lângă analiza statelor şi a problemelor globale, apar
analizele focalizate pe arii geografice mai restrânse – districte administrative,
diverse „sisteme” locale sau regionale, districte electorale (legată de aceasta
apare şi specializarea numită „geografie electorală”), arii urbane etc. 17. În al
doilea rând, se operează o schimbare de paradigmă la nivelul subiectului acestei
ştiinţe18, însoţită de apariţia unor noi metodologii şi teorii, legate în special de
„areal or spatial association”19.

political geographers to investigate various phenomena that exhbit both political and spatial,
or geographic, characteristics without being concerned about straying from the central theme
of the field or about intruding into someone else’s territory”
16
Ibidem, p. 13: „The political geography of the late nineteenth century and the first half of
the twentieth was dominated by geopolitics, rooted in some or Ratzel’s voluminous work”
17
Ibidem, p. 14.
18
Ibidem, p. 15: “… there was a shift in the subject matter itself, with increasing emphasis on
spatial interactional factors (flow of goods, services, and ideas over space). Associated with
this have been studies of the effects of spatial structural elements on this spatial interaction,
Geographers have also been analyzing political power, conflict resolution, value systems,
territoriality, and public policy – all subjects that were previously the domain of the political
scientist, the sociologist, and the psychologist – but applying geographic attitudes,
approaches, and techniques”.
19
Ibidem.

6
 ŞCOALA GEOPOLITICĂ GERMANĂ.
GENEZĂ, EVOLUŢIE, REPREZENTANŢI

Gândirea geopolitică europeană de la sfârşitul secolului XIX şi începutul

secolului XX a fost dominată, în chip incontestabil, de şcoala germană.

Precursorii spirituali ai geopoliticii germane sunt consideraţi Johann

Gotfried Herder (1744-1803) şi Carl Ritter (1779-1859), ale căror idei au fost
întotdeauna apreciate şi promovate de către geopoliticienii germani influenţi –
Friedrich Ratzel şi Karl Haushoffer.
În esenţă, Johann Gotfried Herder a conceput civilizaţia unui popor ca pe
o unitate organică. Influenţat de teologia protestantă, Herder a arătat că “cel care
a dăruit omului Raţiunea I-a dăruit-o împreună cu limba”. În viziunea sa,
7
Raţiunea este particularizată la fiecare popor prin Volksgeist (Spiritul sau Geniul
poporului), în vreme ce istoria se va diversifica prin destinele individuale ale
fiecărui popor.
Carl Ritter (1779-1859) reia o parte din ideile lui Herder în a sa Erdkunde
(Geografie). Acesta va respinge teza iluministă a “egalităţii şi identităţii
oamenilor”, subliniind acţiunea combinată a “condiţilor naturale exterioare
asupra dezvoltării omenirii” şi a “influenţei interne a naturii pur spirituale,
independente de mediul exterior, asupra dezvoltării omului, popoarelor şi
statelor”.
În viziunea sa, există o legătură inextricabilă între popor şi pământul pe
care acesta locuieşte sau, folosind cuvintele sale, “în fiecare popor se oglindeşte
patria (das Heimatland) lui”.
O parte dintre conceptele lui Carl Ritter (“individ geografic”, “graniţe
naturale”, “spaţiul geografic natural, înzestrat cu o configuraţie unitară”,
“teritoriu natural”, vor fi preluate şi dezvoltate de către discipolul său, Friedrich
Ratzel.
Generalul Erich Ludendorf (1863-1937) a contribuit la îmbogăţirea
gândirii geopolitice germane cu reflecţiile sale privitoare la importanţa
războiului de mişcare şi la influenţa armamentului de tip nou asupra viitoarei
poziţii a Germaniei în lume. Acest general, secundul lui Paul von Hindenburg în
primul război mondial, a susţinut teoria războiului “total”. În conformitate cu
această teorie, asigurarea victoriei trebuie făcută prin înarmarea întregii populaţii
şi implicarea tuturor forţelor economice şi sociale ale ţării în efortul de război.
Noţiunile şi conceptele create de aceşti gânditori vor fi analizate şi
emendate critic de principalii corifei ai şcolii geopolitice germane. În cadrul
acestei prelegeri, va fi tratată succint gândirea lui Friedrich Ratzel şi Karl Ernst
Haushofert.

8
 Friedrich Ratzel (1844-1904)
Friedrich Ratzel (1844-1904) a fost un savant expert în geografie,
biologie, chimie şi alte ştiinţe.
Începuturile geopoliticii germane se cristalizează practic la finele
secolului XIX, când lumea europeană dobândise o adevărată conştiinţă a
spaţiului, în condiţiile tendinţei puterilor europene de a stăpâni tot mapamondul.
Conştiinţa spaţiului din lumea europeană a fost precedată, în acelaşi secol, de
conştiinţa naţională generată de impunerea statelor-naţiune în detrimentul
imperiilor.
Conştiinţa spaţiului şi rolul omului în spaţiu a fost intens analizat de către
celebrul geograf german Friedrich Ratzel, întemeietor al geografiei umane,
autorul celebrei Antropogeographie (1882). Ulterior, în Franţa, Paul Vidal de la
Blache va introduce noţiunea Géographie humaine.
Întemeietorul geografiei umane este considerat şi precursor al geopoliticii,
datorită faptului că a scris o lucrare celebră, Politische Geographie (publicată în
1897). În această lucrare sunt definite o serie de concepte şi noţiuni mult
utilizate ulterior în cadrul geopoliticii.
Concepţiile lui Friedrich Ratzel sunt puternic influenţate de darwinismul
şi naturalismul din secolul XIX
În Politische Geographie, Friedrich Ratzel analizează statul (Der Staat)
în funcţie de următoarele caracteristici politico-geografice: spaţiul (Das Raum),
poziţia (Die Lage) şi graniţele (Die Grenzen).
Un alt concept important creat de către Friedrich Ratzel este cel de centru
statal (Das Mittelpunkt). Centrul statal este reprezentat de nucleul geografic
originar din care s-au dezvoltat ulterior statele (cele şapte coline ale Romei,
Valea Nilului în Egipt, Sumerul în cazul civilizaţiilor mesopotamiene). Mihai
Eminescu arăta că Mittelpunkt-ul poporului român este Transilvania.
În viziunea specialistului german, graniţa nu este o noţiune statică, ci una
dinamică, legată de centrul statal.Graniţa evoluează în timp, în funcţie de

9
adăugarea unor noi spaţii concentrice în jurul Mittelpunkt-ului, în funcţie de
expansiunea teritorială a statelor. În viziune ratzeliană, graniţa este un adevărat
„organ periferic” al statului. Linia de graniţă (die Grenzlinie) – frontieră, în
accepţiunea românească a termenului – are şi o componentă simbolică. Spre
exemplu, Rinul reprezintă graniţa simbolică a Germaniei spre vest iar Nistrul
graniţa simbolică a teritoriilor româneşti spre est.
În viziunea lui Ratzel există graniţe naturale (se suprapun unor forme de
relief: în principal munţi, ape) şi graniţe politice (create în mod convenţional),
graniţe „corecte” (Rechtegrenzen) şi graniţe „incorecte” (Schlechtegrenzen). În
viziunea lui Ratzel, graniţa pe ţărmuri este cea mai „corectă”, fiind o graniţă
„naturală”
Importanţa graniţelor este direct proporţională cu mărimea şi importanţa
statelor, fiind cuantificată prin spaţiu, poziţie, energia centrului, populaţie şi
cultură. Graniţele statelor aflate în creştere se află în permanentă mişcare,
îndepărtându-se treptat de Mittelpunkt. Fenomenul de expansiune a graniţelor
poate naşte conflicte, inclusiv de tip militar, în viziune lui Ratzel graniţa
constituind un „front de atac”.
În viziunea geografului german există „şapte legi universale” care pot fi
observate în cadrul fenomenului de expansiune spaţială a statelor.
1. creşterea spaţială a statelor acţionează în tandem cu dezvoltarea culturii
acestora
2. extinderea statelor se desfăşoară în paralel cu creşterea influenţei lor
economice, comerciale şi ideologice
3. statele se extind încorporând de obicei entităţi statale de mai mică
importanţă
4. graniţa este un organism viu, a cărui amplasare denotă dinamismul,
forţa şi schimbările teritoriale ale statului

10
 5. expansiunea spaţială este determinată geografic deoarece statul
încearcă să înglobeze regiunile importante pentru viabilitatea sa: ţărmuri, bazine
fluviale, câmpii, teritorii cu multe bogăţii naturale
6. statul are o tendinţă „naturală” de extindere, dacă la periferia sa se află
o civilizaţie inferioară celei proprii;
7. tendinţa generală de absorbţie a naţiunilor (statelor) mai slabe
declanşează amplificarea acaparării de noi teritorii, în cadrul unei mişcări ce se
autoalimentează.
Friedrich Ratzel este, practic, creatorul celebrului termen Lebensraum
(„spaţiu vital”), definit drept „zona în interiorul căreia o naţiune dispune de toate
mijloacele care îi permit să subziste” şi în care poate să îşi desfăşoare toate
posibilităţile. Această noţiune a fost deformată de către oamenii politici şi
geopoliticienii nazişti, care i-au imprimat un puternic trend ofensiv şi i-au forţat
sensul iniţial (rezervat numai spaţiului germanic), extinzându-l asupra unor
teritorii uriaşe din estul Europei,
Friedrich Ratzel a abordat şi un concept care îi interesează mult pe
români: Mitteleuropa (Europa centrală). În viziunea sa, „Europa centrală se
întinde de la Alpi până pe toată lungimea Mării Nordului şi de la Canalul
Britanic (Marea Nordului) până pe culmile Carpaţilor, de-a lungul marilor fluvii
europene Rhinul şi Dunărea. Este un spaţiu geografic variabil unitar, ce cuprinde
în proporţii aproximativ egale toate formele de relief şi care beneficiază de o
aceeaşi climă, de o faună şi floră unitar distribuită, cu căi de comunicaţie
naturale”.

11
 Karl Ernst Haushoffer (1869-1946)

Adevăratul fondator al şcolii germane de geopolitică, Karl Ernst

Haushoffer a urmat iniţial o strălucită carieră militară. A fost ataşat militar al
Germaniei la Tokio (1908-1910), publicând în 1912 o carte intitulată Dai Nihon,
Betrachtungen über Groß-Japans Wehrkraft, Weltstellung und Zukunft – Marea
Japonie. Reflecţii despre puterea militară, poziţia în lume şi viitorul Marii
Japonii).
Influenţat de stagiul său diplomatico-militar în Imperiul Soarelui Răsare,
în 1919 publică o celebră teză de doctorat: Orientări fundamentale în
dezvoltarea geografică a Imperiului Japonez 1854-1919, coordonată de celebrul
geograf şi explorator polar Erich von Drygalski.
Geopolitica sa este influenţată mult de ideile expertului în „ştiinţa
statului” şi creatorul din 1899 al termenul geopolitică (Geopolitik) Rudolf
Kjellen, de ideile lui Friedrich Ratzel şi de ideile geopoliticianului britanic Sir
Halford J. Mackinder.
Karl Ernst Haushofer devine primul profesor de geopolitică din lume la
Universitatea din München, unde creează o Catedră, o „Revistă de geopolitică”
(Zeitschrift für Geopolitik, 1924-1944) şi o şcoală de geopolitică. Din cadrul
acestei şcoli de geopolitică au făcut parte, printre alţii, Otto Maul, Erich Obst,
Richard Hennig, Albrecht Haushoffer (fiul lui Karl Ernst Haushoffer) etc.
Fostul ofiţer al armatei imperiale germane (a celui de-al doilea Reich, Carl
Ernst Haushofer considera că geopolitica este „ştiinţa care se ocupă cu analiza
statului din punctul de vedere al instinctului de expansiune, izvorât dintr-un
complex de temeiuri mai ales geografice”.
În viziunea sa, geografia politică reprezenta „învăţătura despre distribuţia
puterii statale în spaţiul suprafeţei terestre şi despre condiţionarea sa de pământ,
prin formă, spaţiu, climă şi înveliş”.

12
 Geopolitica însă este „ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de
viaţă naturale, ce se străduieşte să înţeleagă dependenţa lor geografică şi
condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice”.
În 1924, Carl Haushofer publică Geopolitik des Pazifischen Ozeans
(Geopolitica Oceanului Pacific). Considerând că puterile maritime, Marea
Britanie şi SUA reprezintă pericole majore pentru dezvoltarea şi expansiunea
Germaniei, Karl Haushofer a teoretizat necesitatea eficării Axei Berlin-
Moscova-Tokio. În viziunea sa, doar alierea Germaniei cu Rusia (inclusiv sub
forma Uniunii Sovietice) şi Japonia putea ajuta la păstrarea poziţiei sale de mare
putere. Într-o formă inversată (păstrarea poziţiei Rusiei ca mare putere), această
idee a fost preluată post 1990 de geopoliticienii.
În 1927, Haushofer publică lucrarea Grenzen in ihrer geographischen und
politischen Bedeutung (Graniţele în importanţa lor geografică şi politică).
Preluând ideile organiciste ale şcolii germane de geopolitică, Haushofer
considera aici că perpetuarea existenţei statului (conceput în calitate de organism
viu) poate fi asigurată numai prin dobândirea unui „Mare Spaţiu” (Grosseraum).
Spaţiul în cauză urma să fie obţinut prin punerea în valoare a
potenţialităţilor poporului (Volk) german, a sângelui (Blut)/rasei şi a
culturii (Kultur) germane. Aceste idei, preluate şi amplificate de regimul
nazist, urmau să-i aducă atât autorului, cât şi ştiinţei geopolitice, mari deservicii.
În 1928, Hausfhoffer publică împreună cu Lautenbach, Maul şi Obst o
lucrare monumentală, Bausteine zur Geopolitik (Materiale pentru geopolitică)
În tot cazul, Haushofer nu concepea realizarea „expansiunii spre est”
(Drang nach Osten) drept cucerirea pământurilor de la slavi (aşa cum o
concepeau naziştii), ci prin reorganizarea Europei de Est. Ruşii urmau să
colonizeze vastele pământuri asiatice nelocuite şi să edifice împreună cu
germani o „nouă ordine eurasiatică”. În viziunea lui Haushofer, germani urmau
să se opună împreună cu ruşii puterilor thalasocratice (maritime) – pe atunci
SUA şi Marea Britanie.

13
 Din punct de vedere al ştiinţei geopolitice edificate de Haushofer, atacul
Uniunii Sovietice de către Germania a fost total antiştiinţific deoarece Haushofer
a militat toată viaţa pentru alianţa dintre Germania şi acest stat.
În 1931 publică lucrarea fundamentală Geopolitik der Pan-Ideen
(Geopolitica pan-ideilor). Aici autorul consideră că, din punct de vedere
geopolitic, pe harta lumii urmează să apară mai multe „pan-organisme”: Pan-
Europa, care urma să fie controlată de Germania; Eurafrica (bazinul
Mediteranean şi nordul Africii), care urma să fie controlată de o formaţiune
politică numită Pan-Europa; Pan-Rusia, zonă care se întindea pe spaţiul dintre
Elba şi Amur; Pan-Pacific, zonă ce urma să fie controlatăde Japonia, aflată însă
în discpută cu puterile coloniale europene şi S.U.A.; Pan-America şi Pan-Islam
(Orientul Mijlociu). În linii generale, pan-ideile lui Haushofer se potrivesc
tulburător de bine cu conceptele avansate post 1990 de teoreticienii lumii multi-
polare.
Deşi este considerat şi în prezent de mulţi cercetători un exponent al
regimului nazist (deşi soţia sa a fost evreică iar fiul său a participat la un
complot împotriva lui Hitler, fiind executat pentru aceasta în 1945), multe dintre
ideile sale geopolitice au fost reabilitate post 1990 (deloc surprinzător, mai cu
seamă în Rusia). Ca într-o tragedie antică, Karl Ernst Haushofer s-a sinucis
împreună cu soţia sa în noaptea din 10-11 martie 1946. Cu el lua sfârşit tradiţia
geopolitică germană din perioada interbelică.

14
 ŞCOALA GEOPOLITICĂ FRANCEZĂ. REPREZENTANŢI ŞI
EVOLUŢIE

Şcoala franceză de geopolitică a luat naştere la sfârşitul secolului XIX şi

începutul secolului XX ca o reacţie la şcoala geopolitică germană. În vreme ce
şcoala geopolitică germană susţinea, mai ales prin Friedrich Ratzel,
determinismul geografic (influenţa determinantă a mediului geografic de
formare a unui popor asupra istoriei sale), şcoala geopolitică franceză susţinea
că omul poate modela şi transforma natura. Sau, în cuvintele lui Vidal de la
Blache, “o individualitate geografică nu este un lucru dat dinainte de natură. Un
ţinut este un rezervor unde dorm energii pe care natura le-a depozitat în germeni,
dar utilizarea lor depinde de om”.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, o serie de geopoliticieni

francezi străluciţi (Vidal de la Blache, Camille Vallaux, Albert Demangeon,
Andre Siegfried, Jacques Ancel) au combătut în mod insistent tezele geopoliticii
germane, reuşind însă să demonteze din punct de vedere ştiinţific numai o parte
a acestora (cele care susţineau în mod forţat necesitatea expansiunii germane
spre răsăritul continentului).

În perioada postbelică, geopolitica franceză a intrat într-un con de umbră,

datorită marxizării accentuate a culturii franceze oficiale, mai ales prin
intermediul existenţialismului. Geopolitica franceză îşi revine abia prin anii ’80
ai secolului XX, sub impulsul confruntării planetare dintre NATO şi Pactul de la
Varşovia, acutizată în vremea primului mandat al preşedintelui american Ronald
Reagan, creatorul sintagmei “imperiul răului”. Sfârşitul secolului XX cunoaşte
ascensiunea unor geopoliticieni francezi proeminenţi, ca Yves Lacoste, Pierre
Laval, C. Raffestin, Michel Foucher, Herve Coutau Begarie etc. Cu toate
acestea, în spaţiul cultural francez este mai degrabă preferată sintagma
“geografie politică” decât “geopolitică”.

15
 Aceşti geopoliticieni au reabilitat o mare parte din tezele geopoliticienilor
germani Friedrich Ratzel şi Karl Hausshofer, repunându-le în circuitul ştiinţific
în condiţiile în care oamenii de ştiinţă din Germania postbelică nu au putut (şi nu
pot) face acest lucru, pentru a nu fi acuzaţi de nostalgii pro-naziste.

Vidal de la Blache, considerat părintele geografiei franceze, a fost elevul

lui Friedrich Ratzel. Neînsuşindu-şi tezele de geopolitică ale acestuia, el a
dezvoltat un nou sistem de geopolitică, subordonată principiului
determinismului geografic. În anul 1898 el a publicat un articol celebru,
Geografia politică a propos de scrierile domnului Friedrich Ratzel, în care
combătea determinismul geografic al fostului său dascăl. În acest articol, care
punea bazele viitoarei sale “geografii umane”, savantul francez arăta că omul nu
este supus acţiunii inexorabile a mediului geografic ci este un “factor geografic”
ce are “iniţiative” faţă de mediul în care evoluează.
În anul 1903, Vidal de la Blache a publicat opera Tabloul geografiei
Franţei, în care combătea ideea lui Friedrich Ratzel, conform căruia Volksgeist-
ul (spiritul unui popor) şi istoria unui popor este influenţat în chip determinant
de către mediul geografic. Comentând această operă a lui Vidal de la Blache,
influentul geopolitician francez contemporan, Yves Lacoste, arăta textual că
“Vidal de la Blache a combătut teza “deterministă”, după care “datele naturale”
(sau cele asemenea lor) exercită o influenţă directă şi determinantă asupra
“faptelor umane” şi a conferit un rol major istoriei pentru a explica diversitatea
modalităţilor prin care indivizii sunt în raport cu “faptele fizice”.
Jacques Ancel a excelat ca geopolitician în domeniul studiului
frontierelor. Lucrarea sa de bază, Manual geografic de politică europeană a
apărut în 1936, având drept Introducere o broşură numită “Geopolitica”,
publicată separat în acelaşi an. În “Geopolitica”, autorul francez arată că rolul
fundamental atribuit “solului” în devenirea unui popor, conduce la atribuirea
unui rol imens frontierelor. În concepţia sa, Friedrich Ratzel a greşit cercetând
viaţa frontierelor numai în funcţie de o dublă mişcare între două populaţii, fapt
16
care nu poate conduce decât la cucerire sau compromis. În finalul analizei
frontierelor, Jacques Ancel conchide că frontiera nu avansează sau reculează în
mod abstract, ci în funcţie de acţiunea grupurilor umane care locuiesc în zona de
frontieră. Sau, folosind cuvintele sale, “frontiera nu este, într-adevăr decât
rezultatul unui echilibru între forţele vitale a două popoare. Ea nu posedă
niciodată valoare absolută. Ea are o valoare relativă, după funcţia pe care i-o
alocă grupurile ce o încadrează, grupurile care o menţin”.
Principala operă prin care Jacques Ancel critică tezele deterministe ale
geopoliticii germane este Geografia frontierelor, apărută la Paris în anul 1938.
Lucrarea în cauză are 11 capitole, distribuite în trei părţi: State amorfe,
Frontiere plastice; frontiere mobile.
Autorul încearcă să demonstreze că frontierele naturale nu sunt stabilite
pentru totdeauna, concluzie valabilă şi în cazul “domeniilor fizice închise”
(state, naţiuni).
Totodată, noţiunea de “frontieră” istorică nu are o acoperire reală în
practică deoarece “liziera unui stat poate oscila”, fiind un “rezultat al fluxului şi
refluxului trendurilor istorice”.
În finalul analizei sale asupra frontierelor, Jacques Ancel conchidea
textual că “frontiera este o izobară politică” (notă: linie ce uneşte, pe hărţile
reliefului baric, punctele cu aceeaşi presiune atmosferică) care are menirea de a
realiza echilibrul demografic sau echilibrul militar între două popoare, culturi,
civilizaţii. Sintetizându-şi aprecierile privitoare la geopolitica germană a
frontierelor, savantul francez conchidea că acestea nu au, în sine, o valoare
absolută (“nu există probleme ale frontierelor. Nu există decât probleme ale
naţiunilor”).
Specialiştii în geopolitică au considerat că analiza frontierelor operată de
Jacques Ancel este statică, lipsită de aportul sociologiei, singura disciplină ce
poate cuantifica procesele frontaliere (economice, culturale, demografice,
militare etc.).

17
 Cu toate acestea, opera geopolitică a lui Jacques Ancel i-a influenţat într-o
manieră profundă pe geopoliticienii şi analiştii francezi de după cel de-al doilea
război mondial.
C. Raffestin publica în anul 1974, împreună cu P. Guichonnet o lucrare
intitulată Geografia frontierelor. În anul 1986 publica la Paris o altă operă
intitulată sugestiv Pentru o geografie a puterii. În general, această lucrare
continuă linia combaterii geopoliticii germane, arătând în prefaţă că “există o
“geopolitică”, … cea care a servit drept justificare pentru dorinţa de cucerire, în
numele unui determinism fără nuanţe, slujind astfel nazismului”. Mai mult,
autorul consideră că Friedrich Ratzel “fără să vrea şi fără să ştie, a pus bazele
unei “geografii a totalitarismului” pentru că el nu a ţinut seama decât de o
singură scară, cea a statului”.
Michel Foucher a publicat în 1988 lucrarea Fronturi şi frontiere. Un tur
al lumii geopolitice. În această lucrare, autorul oferă următoarea definiţie a
geopoliticii: “Geopolitica este o metodă globală de analiză geografică a
situaţiilor social-politice concrete, urmărite aşa cum se localizează, şi a
reprezentărilor obişnuite care le descriu. Ea procedează la determinarea
coordonatelor geografice ale unei situaţii şi ale unui proces socio-politic şi la
decriptarea discursurilor şi imaginilor cartografice ce le “acompaniază”.
Analiza din această lucrare este statică, fiind concentrată pe statutul
frontierelor (înţelese ca fenomen de înaintare al unui popor, stat, culturi,
civilizaţii) nu pe procesele sociologice declanşate de această înaintare. În acest
caz, valoarea probatorie a teoriilor lui Michel Foucher este mult diminuată.
Fiind concentrată pe geopolitica frontierelor, în această lucrare se susţine
că “o geopolitică a frontierelor îşi propune să elucideze raţiunile, actorii şi
efectele trasării graniţelor şi să analaizeze interacţiunile externe şi interne pe
care conducătorii statelor şi popoarelor le stabilesc în jurul frontierelor, ca şi
discursurile şi reprezentările ce le însoţesc şi le ilustrează”.

18
 Generalul Pierre M. Gallois publica în anul 1990 o lucrare intitulată
Geopolitica, drumurile puterii, tributară manierei de a critica cu orice preţ
geopolitica germană din perioada interbelică. Astfel, încă in introducere lucrării
sale acest general afirma textual: “Geopolitik a murit odată cu prăbuşirea celui
de-al treilea Reich. Geopolitica, acum adolescentă, s-a născut din opoziţia dinre
societatea liberală şi societatea cu economie planificată. Aşa cum a fost
interpretată şi practicată în Germania, pe atunci una dintre marile puteri ale
lumii, Geopolitik a fost înlocuită de o geopolitică ramură a ştiinţelor sociale,
disciplină examinată şi utilizată în Marea Britanie şi mai ales în Statele Unite,
puteri maritime”. Întreaga lucrare combate nefondat tezele geopoliticienilor
germani din perioada interbelică, oferind o perspectivă statică asupra
geopoliticii.
Generalul francez consideră că “marile fenomene politice, economice,
sociale, militare ale timpurilor noastre afirmă interdependenţa popoarelor,
abstracţie făcând de frontiere”.
Paul Claval s-a afirmat prin promovarea unei geopolitici care validează o
parte din concluziile geopoliticienilor germani din perioada interbelică. În anul
1978 el a publicat lucrarea Spaţiu şi putere, în care analizează apariţia relaţiilor
de putere în societăţile umane, de-a lungul istoriei. Partea finală a lucrării
analizează relaţiile de putere din lumea contemporană, create în cadrul
societăţilor “liberale” (democratice, nota ns.) şi autoritare sau totalitare.
Totodată, Paul Claval a devenit celebru şi prin publicarea lucrării sale de
referinţă, Geopolică şi geostrategie, tradusă şi publicată în limba română, la
Editura Corint (2001).
Yves Lacoste, cel mai prestigios geopolitician francez contemporan, s-a
ilustrat mai cu seamă prin publicarea a două lucrări de referinţă în câmpul
geopoliticii: Geopolitica regiunilor franceze (vol. 1-3, 1986) şi Dicţionar de
geopolitică (1993). În plus, aacest geopolitician a fondat revista de geopolitică
Hérodote.

19
 Spre deosebire de ceilalţi geopoliticieni francezi, Yves Lacoste imprimă
un trend de analiză dinamică al fenomenelor geopolitice. Analiza fenomenelor
înaintării frontierei reprezintă cel mai bun exemplu al acestui tip de discurs:
“Metoda de analiză a problemelor frontaliere procedează, pe de o parte, la luarea
în considerare a interacţiunilor între multiplele ansambluri spaţiale – de exemplu
frontierele unui stat nu corespund cu necesitate ariei limbii naţionale – şi, pe de
altă parte, la distincţia diferitelor niveluri de analiză spaţială … Este cu totul
excepţională situaţia când limitele ansamblurilor spaţiale pe hartă corespund
între ele şi cu frontierele unui stat (este numai cazul micilor state insulare).
Metoda este de a aloca o atenţie sporită interacţiunilor dintre ele, pentru că ele
sunt cele care cauzează cele mai multe litigii în materie de frontieră”.
În ansamblu, şcoala contemporană de geopolitică franceză a preluat multe
din ideile geopoliticii şi geostrategiei anglo-saxone, a reabilitat o parte din tezele
geopoliticienilor germani din perioada interbelică, fără a scăpa însă total de
reflexul criticii cu orice preţ a acestor teze.

20
 GEOSTRATEGIA ANGLOSAXONĂ. ORIGINI, PRINCIPII
GENERALE, REPREZENTANŢI

1. Origini şi principii generale

Termenul geostrategie s-a impus cu dificultate în lumea ştiinţei, până la
sfârşitul anilor ’70 ai secolului XX fiind preferaţi de către militari termenii
geografie militară sau geografia războiului, care desemnau aceeaşi realitate.
Începând cu acea perioadă, conceptul geostrategie se va impune definitiv în
lumea ştiinţei mai cu seamă datorită specialiştilor americani John G.
Pappageorge20, Zbigniew Brzezinski21 şi Colin S. Gray22.
Fiind adjudecat în principal de către analiştii din spaţiul anglo-saxon,
termenul geostrategie s-a impus oarecum şi asupra operelor lui Alfred Thayer
Mahan şi Sir Halford Mackinder, deşi aceste opere conţin, pe lângă elementele
de geostrategie, numeroase elemente de geopolitică. În acest context, în
literatura de specialitate apare deseori o confuzie sau o suprapunere de termeni
între geopolitică şi geostrategie.
Totodată, există gânditori care îi refuză geostrategiei o existenţă
independentă. O parte a acestor gânditori confundă geostrategia cu Geografia
Militară sau Geografia Războiului (în esenţă o disciplină statică, de evaluare
geografică a teatrelor de operaţiuni militare).
20
John J. Pappageorge, Maintaining the Geostrategic Advantage, în „Parameters. Journal of
the US Army War College”, vol. VII, nr. 3, 1977, în special pp. 64-67.
21
Zbigniew Brzezinski, Game Plan. Geostrategic Framework for the Conduct of the US –
Soviet Contest, Boston, The Atlantic Montly Press, 1986, p. xiv: "The words geopolitical,
strategic, and geostrategic are used to convey the following meanings: geopolitical reflects
the combination of geographic and political factors determining the condition of a state or
region, and emphasizing the impact of geography on politics; strategic refers to the
comprehensive and planned application of measures to achieve a central goal or to vital assets
of military significance; and geostrategic merges strategic consideration with geopolitical
ones".
22
A se vedea în special Colin S. Gray, Inescapable Geography, în Gray Sloan, Geoffrey Sloan
(editori), Geopolitics, Geography and Strategy, London: Frank Cass, 1999, pp. 161-177,
passim.

21
 În mod concret, sfera geostrategiei priveşte, la nivel planetar, regional,
zonal sau local, sfera afacerilor militare. Dezvoltarea accelerată a analizelor
militare după anul 1945 îi conferă indubitabil geostrategiei o existenţă
independentă.
În cele ce urmează, prezentăm o filiaţie ştiinţifică a geostrategiei, însoţită
de câteva definiţii care au menirea de a clarifica afirmaţiile conţinute în ultimele
două paragrafe.
În conformitate cu aprecierea lui Martin Ira Glassner, dezvoltarea
geopoliticii comportă existenţa a două teorii generale paralele: teoria statului
organic şi geostrategia23.
Teoria statului organic a fost creată de către Friedrich Ratzel (1844-1904)
şi Rudolf Kjellen (1864-1922).
În concepţia lui Martin Ira Glassner, bazele geostrategiei au fost puse de
către amiralul american Alfred Thayer Mahan (1840-1914) şi de către geograful
britanic Sir Halford J. Mackinder (1861-1947).
Martin Ira Glassner consideră că pe linia de gândire (geostrategia) iniţiată
de operele lui Alfred Thayer Mahan şi Sir Halforfd J. Mackinder se înscriu
gânditorii Nicholas John Spykman (1893-1943), Alexander P. de Seversky
(1894-1974) Şi Saul B. Cohen (1928 – ).
Majoritatea gânditorilor neimplicaţi direct în sfera geopoliticii şi
geostrategiei consideră că nu există distincţie între cele două noţiuni. Ilustrative
sub acest aspect sunt reflecţiile istoricului şi strategului francez Hervé Coutau –
Bégarie. Acesta consideră că geostrategia este o “încercare teoretică de a sesiza
conducerea simultană a operaţiilor din teatre de lupte până atunci separate”,
Acelaşi gânditor consideră că geostrategia “nu este decât o raţionalizare a

23
Martin Ira Glassner, Political Geography, ediţia a doua, New York et al., John Wiley &
Sons, Inc., 1996, p. 333, schema.

22
reprezentărilor geopolitice”, conchizând tranşant că “nu există, în realitate,
substanţă geostrategică”24.
André Vigarié considera că această disciplină priveşte “ansamblul
comportamentelor de apărare raportate la cele mai vaste dimensiuni şi la cea mai
mare varietate de mijloace de acţiune”25.
Yves Lacoste considera că geopolitica şi geostrategia sunt termeni
oarecum sinonimici. Astfel, el consideră textual: “să lăsăm termenul de
geopolitică discuţiilor şi controverselor între cetăţenii aceleiaşi ţări şi termenul
de geostrategie rivalităţilor şi antagonismelor între state sau între forţe politice
care se consideră total adverse”. În continuarea aprecierii sale, el considera că
“invazia Kuweitului de către Saddam Hussein depinde de geostrategie, el
acţionând după un plan şi argumente pe care le-a proclamat pentru a justifica
această acţiune. De asemenea, motivele care au determinat conducătorii
americani să intervină atât de rapid şi puternic depind tot de geostrategie. …
Dezbaterea care s-a desfăşurat apoi în Franţa sau Statele Unite la nivelul
cetăţenilor depinde însă de geopolitică”26
Zbigniew Brzezinski (1928 – prezent) considera că Geostrategia
reprezintă “administrarea strategică a intereselor geopolitice” 27.
Ofiţerul român Constantin Hlihor oferă o definiţie precisă a geopoliticii,
în raport cu geostrategia. Astfel, el arată textual că “geopolitica studiază
interesele actorilor într-un spaţiu dat şi elaborează proiectul/scenariul, iar
geostrategia indică/arată căile şi mijloacele necesare pentru a le materializa” 28.

24
Hervé Coutau – Bégarie, Traité de stratégie, Paris, Institut de Stratégie Comparée, 1999, p.
672.
25
André Vigarié, Géostratégie des oceans, Caen, 1990, p. 9.
26
Yves Lacoste (coordonator), Dictionnaire de Géopolitique, Paris, Ed. Flammarion, p. 15.
27
Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale
geostrategice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 43.
28
Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza istoriei imediate a relaţiilor
internaţionale în istoria artei militare contemporane, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, 2002, p. 38.

23
 2. Reprezentanţi
Alfred Thayer Mahan (1840-1914), amiral al SUA, este celebru în
lumea geostrategiei datorită lucrărilor sale The influence of Sea Power upon
History 1660-1783 (1890), The Interest of America in Sea Power, Present and
Future (1897) şi The Problem of Asia and its Effect upon International Policies
(1900).
Acest militar a creat teoria puterii maritime (Sea Power), pornind în
principal de la importanţa blocadei coastelor sudice a SUA de către flota
nordistă, în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865). Analiza amănunţită a
acestei teorii denotă faptul că stăpânirea lumii este decisă de stăpânirea mărilor
şi oceanelor29.
Alfred Thayer Mahan considera că, în vederea obţinerii şi asigurării
puterii maritime (Sea Power)30, un stat trebuia să-şi creeze:
1. Puncte de sprijin pentru flotă (în special porturi şi baze militare)31;
29
Alfred Thayer Mahan, The influence of Sea Power upon History 1660-1783, E-text prepared
by A. E. Warren and revised by Jeannie Howse, Frank van Drogen, Paul Hollander, and the
Project Gutenberg Online Distributed Proofreading Team (http://www.pgdp.net). The Project
Gutenberg eBook. Versiunea electronică a cărţii amiralului american a fost lansată pe 26
septembrie 2004 şi updatată pe 19 noiembrie 2007
http://www.gutenberg.org/files/13529/13529-h/13529-h.htm. În capitolul I, pagina 31 a
acestei ediţii, citim următoarele: “In these three things – production, with the necessity of
exchanging products, shipping, whereby the exchange is carried on, and colonies, which
facilitate and enlarge the operations of shipping and tend to protect it by multiplying points of
safety – is to be found the key to much of the history, as well as of the policy, of nations
bordering upon the sea” (Alfred Thayer Mahan, The influence of Sea Power upon History
1660-1783, E-text prepared by A. E. Warren and revised by Jeannie Howse, Frank van
Drogen, Paul Hollander, and the Project Gutenberg Online Distributed Proofreading Team
(http://www.pgdp.net). The Project Gutenberg eBook. Versiunea electronică a cărţii
amiralului american a fost lansată pe 26 septembrie 2004 şi updatată pe 19 noiembrie 2007
http://www.gutenberg.org/files/13529/13529-h/13529-h.htm
30
Ibidem, „The principal conditions affecting the sea power of nations may be enumerated as
follows: I. Geographical Position. II. Physical Conformation, including, as connected
therewith, natural productions and climate. III. Extent of Territory. IV. Number of population.
V. Character of the People. VI. Character of the Government, including therein the national
institutions”.
31
Ibidem, p. 37: “As regards the development of sea power, it is not the total number of square
miles which a country contains, but the length of its coast-line and the character of its harbors
that are to be considered. As to these it is to be said that, the geographical and physical
conditions being the same, extent of sea-coast is a source of strength or weakness according
as the population is large or small

24
 2. Poziţii strategice în strâmtori şi pe principalele căi maritime
comerciale32.
3. Flote comerciale şi militare considerabile, armate şi întreţinute de
guverne atât pe timp de pace, cât mai cu seamă pe timp de război 33.
În plan geostrategic, amiralul american considera că SUA trebuie să
urmărească atingerea următoarelor obiective:
1. Asocierea cu Marea Britanie în vederea stăpânirii mărilor 34
2. Determinarea (sau, în caz de necesitate, obligarea) Germaniei să se
mulţumească cu rolul său politic continental. Îngrădirea pretenţiilor
celui de-al doilea Reich (1871-1918) de stăpânire asupra mărilor şi
oceanelor lumii
3. Crearea unei apărări coordonate americano-europene, în vederea
stăvilirii pretenţiilor de hegemonie ale puterilor asiatice.
Ideile lui Mahan au influenţat considerabil politica externă a preşedinţilor
americani William McKinley (1897-1901) şi Theodore Roosevelt (mandatul din
1901-1909).
În plan geostrategic, Mahan considera că SUA trebuia să ocupe insulele
Hawai, să controleze Marea Caraibelor şi să construiască un canal care să lege
Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific (canalul Panama, legătură via Marea
Caraibelor, nota ns.). Această ultimă idee – pusă în practică ulterior – redă foarte
bine caracterul vizionar al operei amiralului american35.
32
Ibidem, p. 31: The needs of commerce, however, were not all provided for when safety had
been secured at the far end of the road. The voyages were long and dangerous, the seas often
beset with enemies. … Thus arose the demand for stations along the road, like the Cape of
Good Hope, St. Helena, and Mauritius, not primarily for trade, but for defence and war; the
demand for the possession of posts like Gibraltar, Malta, Louisburg, at the entrance of the
Gulf of St. Lawrence, - posts whose value was chiefly strategic, though not necessarily wholly
so. Colonies and colonial posts were sometimes commercial, sometimes military in their
character; and it was exceptional that the same position was equally important in both points
of view, as New York was.
33
Ibidem, p. 54.
34
Idem, Possibilities of an Anglo-American Reunion, î
35
Ibidem, p. 33: “If one be made, and fulfil (sic!) the hopes of its builders, the Carribean will
be changed from a terminus, and place of local traffic, or at best a broken and imperfect line
of travel, as it now is, into one of the great highways of the world. Along this path a great

25
 În The Problem of Asia, amiralul american arăta că Rusia domină o zonă
centrală (Core Area) a Asiei, anticipând o rivalitate geostrategică dintre puterea
terestră a Rusiei şi puterea maritimă a Marii Britanii.
Totodată, el arăta că “zăgăzuirea” (containment) Rusiei şi controlul
Chinei va deveni preocuparea comună a Statelor Unite, Marii Britanii,
Germaniei şi Japoniei. Menţionăm că această prevedere s-a realizat în primul
deceniu al secolului XX (“Protocolul din 1901” impus Chinei de către SUA,
Anglia, Japonia, Franţa, Rusia, Germania, Italia, Austro-Ungaria).
În general, gândirea geostrategică a amiralului Alfred Thayer Mahan a
fost valorificată de către liderii marinei militare a SUA şi Angliei, dovedindu-se
actuală până în zilele noastre.
2. Halford J. Mackinder (1861-1947) a fost o personalitate proeminentă,
fondator al celebrei Oxford School of Geography, director al London School of
Economics and Political Sciences, amiral şi membru timp de 12 ani al
Parlamentului britanic (1910-1922), preşedinte la “Thje Imperial Shipping
Committee” etc.
Acesta este cunoscut mai cu seamă în domeniul geostrategiei prin teoria
puterii terestre (Land Power theory) sau teoria Heartland-ului (“inima lumii”).
Concepţia sa geostrategică a fost expusă în principal în operele The
Geographical Pivot of History (în “The Geographical Journal”, London, 1904),
Democratic Ideals and Reality (1919), The Nations of the Modern World, vol. 1-
2, 1924), The Round World and the Winning of the Peace (în “Foreign Affairs”,
no. 21 (July 1943, pp. 595-605).
Ideile din “Pivotul geografic al istoriei”, privitoare la potenţialităţile
geostrategice ale Rusiei şi, ulterior, URS sunt dezbătute şi evaluate până în
prezent. În acest caz, spiritul vizionar-speculativ al lui Mackinder a fost absolut
commerce will travel, bringing the interests of the other great nations, the European nations,
close along our shores, as they have never been before. With this it will not be so easy as
heretofore to stand aloof from international complications. The position of the United States
with reference to this route will resemble that of England of the Channel, and of the
Mediterranean countries to the Suez route”

26
remarcabil deoarece el a vorbit despre puterea viitoare a Rusiei în anul 1904, an
în care această ţară fusese înfrântă în chip dezastruos de către Japonia. Totodată,
în operele sale ulterioare el avertiza Marea Britanie în privinţa unei posibile
viitoare alianţe între Germania şi URSS (a se vedea Pactul Ribbentrop-Molotov,
23 august 1939).
În anul 1904 Mackinder arăta că există în Eurasia o zonă pivot (Pivot
Area, denumită în scrierile ulterioare Heartland apoi Lenaland) cuprinsă între
Oceanul Arctic şi munţii Himalaia. Limitele acestei zone erau determinate de
cumpăna fluviilor, dintre care o parte se varsă în Ocean spre Nord şi o altă parte
spre interiorul Asiei. Această Pivot Area (Heartland, Lenaland) include şi zona
în care cursurile de apă se varsă în Marea Casică, incluzând bazinul fluviului
Volga. În această zonă nu intră teritoriile ale căror fluvii se varsă în Marea
Baltică şi în Marea Neagră.
Zona Heartland-ului este o fortăreaţă, inaccesibilă pe cale navală şi poate
proteja o putere continentală ce poate aspira la dominaţia lumii. Numai Marea
Baltică şi Marea Neagră pot constitui căi de pătrundere, pe cale navală, ale
puterilor maritime spre Heartland. Aceste căi pot fi apărate cu uşurinţă de către
stăpânii Heartland-ului.
Deţinătorii Heartland-ului posedă resurse economice uriaşe şi pot domina
geostrategic estul îndepărtat, sudul Asiei şi Europa. În ecuaţia dominaţiei
mondiale este introdus conceptul de “Insula Lumii” (World IslandEstul Europei
constituie regiunea vulnerabilă pentru Heartland, fiind “uşa deschisă” (open
door) către acesta.
În acest context, stăpânirea Estului Europei constituie cheia dominaţiei
lumii, Sir Halford John Mackinder formulând celebra ipoteză.
Who rules East Europe commands the Heartland
Who rules the Heartland commands the World-Island
Who rules the World-Island commands the World”.

27
 În opera sa din 1924 Mackinder arăta că posibilităţile Heartland-ului
puteau fi contrabalansate de către forţele reunite ale Americii de Nord şi ale
Vestului Europei care constituie “o singură comunitate de naţiuni”.
Teoria lui Mackinder constituie un model de cercetare şi de predicţie
geostrategică până în zilele noastre, însă are trei slăbiciuni majore.
În primul rând, autorul britanic nu a subliniat îndeajuns importanţa
puterii crescânde a Americii de Nord.
În al doilea rând, el nu explică contradicţia între puterea presupusă
enormă a statului deţinător al Heartland-ului şi slăbiciunea relativă a
Rusiei/URSS până la cel de-al doilea război mondial.
În al treilea rând, Mackinder nu a luat în calcul importanţa crescândă a
puterii aeriene şi a tehnologiilor secolului XX.
Ca şi Mahan, Mackinder a simplificat mult istoria, construind un fel de
determinism geostrategic.
Opera sa a fost criticată şi revalorificată ulterior de către geostrategul
Nicholas John Spykman (1893-1943).
Nicholas John Spykman (1893-1943)
Nicholas John Spykman a reconsiderat ideile lui Sir Halford Mackinder în
două lucrări de referinţă (America’s Strategy in World Politics, 1942; The
Geography of the Peace, 1944). El arăta că puterea deţinută de Heartland este
redusă de „problema majoră” a transporturilor interne şi al accesului prin
barierele care îl înconjoară. Spykman arăta că tendinţa Heartland-ului de a
domina World-Island este limitată de capacitatea Rimland-ului (Europa
Occidentală, Orientul apropiat, sectorul meridional al Asiei musonice) de a-i
opri accesul la mare. După cel de-al doilea război mondial, S.U.A. şi vestul
Europei au aplicat acest principiu, stopând avandul Heartland-ului controlat de
URSS prin crearea NATO, a Pactului de la Bagdad (1955, Irak, Turcia, Marea
Britanie, Pakistan, Iran) şi a Organizaţiei Tratatului Asiei de Sud Est, creată în
1954 de către Marea Britanie, Franţa, Australia, Noua Zeelandă, Tailanda,

28
Pakistan şi Filipine, sub egida SUA. Spykman şi-a sintetizat esenţa sistemului
său geostrategic în formula celebră „Who controls the Rimland rules Eurasia;
Who rules Eurasia controls the destinies of the world”.
În mod obiectiv, politica postbelică americană de containment a aplicat în
practică idea lui Spykman de a opri accesul la mare al Heartland-ului controlat
de fosta URSS. Considerăm că geopolitica şi geostrategia americană aplicată în
zona Mării Negre în ultimii 15 ani reprezintă o continuare logică a politicii de
containment, transformată practic în politică de Roll Back după colapsul fostei
URSS

29
 ŞCOALA ROMÂNĂ DE GEOPOLITICĂ

Şoala geopolită română din perioada interbelică s-a ilustrat mai cu seamă
prin contribuţiile de marcă ale unor geografi şi istorici, adepţi mai cu seamă ai
şcolii germane de geopolitică.
SIMION MEHEDINŢI (1869-1962, întemeietorul unei adevărate „Şcoli
de Geografie” în România, a fost şi un strălucit geopolitician. Adept al
sistemului ratzelian al teoriei statului organic, savantul român considera că
„ţărmul mării este cea mai favorabilă faţadă pentru orice stat” (subl. S.M.) şi,
în consecinţă „toate neamurile care vor să aibă un mare viitor, spre mare şi
ocean se îndreaptă”36. Aplicând aceste axiome la cazul României, acelaşi învăţat
considera că „epocile de lumină ale neamului din Carpaţi şi regiunile
înconjurătoare au fost acelea, când marea dela răsărit (Marea Neagră, nota ns.)
s-a întâmplat să fie liberă şi împărtăşită din roadele civilizaţiei mediteraneene.
Din contra, când Marea Neagră se întuneca, îndată umbra se întindea şi peste
viaţa neamului (român, nota ns.) legat de sistemul Carpatic37.
În opinia lui Simion Mehedinţi, cele trei perioade „de lumină” din istoria
Mării Negre au fost cea milesiană (grecească, în Antichitate, nota ns.), cea
italiană în Evul Mediu şi cea modernă „inaugurată de presiunea rusească şi
terminată de cea anglo-franceză (sec. XIX, nota ns.) 38. Vorbind despre
Dobrogea, provincie istorică românească adiacentă Mării Negre, Simion
Mehedinţi considera că „făşia de pământ între Dunăre şi Mare e faţada naturală

36
S. Mehedinţi, Legăturile noastre cu Dunărea şi Marea, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice S.A.R.
Marvan, 1938, p. 26. Textul acestei conferinţe, susţinută sub egida Ligii Navale Române, este
reprodus (uşor prescurtat şi modificat) în Idem, Opere complete, vol. I, Geographica, partea a doua,
Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943, pp. 150-165.
37
Ibidem, p. 18.
38
Ibidem, p. 26

30
a Statului român spre calea liberă a Oceanului” 39, jucând rolul unui Vorland al
acestuia40.
Alături de Carpaţi şi Dunăre, Marea Neagră reprezintă cel de-al treilea
element al sistemului geopolitic românesc41, cu rol fundamental în devenirea
istorică trecută şi prezentă a poporului român.
GHEORGHE I. BRĂTIANU (1898-1953) a studiat ca nimeni altul
influenţa geografiei asupra istoriei poporului român, aşezat într-o poziţie
geopolitică dificilă, Gh.I. Brătianu constata că „interesul istoric pe care îl
trezeşte o regiune geografică este un privilegiu ce se plăteşte scump” 42. Acelaşi
autor considera că cei doi „factori esenţiali” care au determinat sensul şi direcţia
unităţii româneşti au fost muntele şi marea, iar principatele Moldova şi Ţara
Românească, înfiinţate în zone muntoase „nu au putut să trăiască şi să se
dezvolte liber decât în funcţie de mare” 43 (de posibilitatea accesului la mare,
nota ns.).
Preluând o opinie curentă în epocă, Gh.I. Brătianu arăta că în sistemul
Mării Negre existau (şi încă există, nota ns.) două „poziţiuni-cheie”, constituire
din „sistemul Strâmtorilor” şi „Crimeea, care, prin porturile ei naturale, ... prin
bastionul maritim înaintat pe care îl reprezintă în Marea Neagră, este evident o
poziţie stăpânitoare, pentru tot complexul maritim de aici. Cine are Crimeea
poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are, n-o stăpâneşte” (subl. ns.)44.
ION CONEA s-a ilustrat în perioada interbelică printr-o serie de studii
care analizau noţiunea de geopolitică şi aplicabilitatea sa la spaţiul românesc,
rolul de “punct central” (Mittelpunkt) al Transilvaniei în cadrul sistemului

39
Idem (1943), p. 107.
40
Ibidem, p. 166.
41
Grigore Posea, Geopolitica şi geopolitică românească, în în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S.
Cucu (editori), Geopolitica, vol. I, Iaşi, Casa Editorială Glasul Bucovinei, 1994, pp. 347-348.
42
Gh. I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, traducere de Michaela
Spinei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Victor Spinei, vol. 1, Bucureşti, Ed.
Meridiane, 1988, p. 87.
43
Idem, Origines et formation de l’unité roumaine, Bucureşti, Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”,
1943, p. 37.
44
Idem Marea Neagră, vol. 1, p. 108.

31
geopolitic românesc şi combăteau geza “frontierelor naturale”, emisă de
geopoliticienii germani în perioada interbelică.
În anul 1937 a publicat un articol-program (Geopolitica, o ştiinţă nouă, în
“Sociologie românească”, an II, nr. 9-10), în care subliniază interdependenţele
create între popoare, culturi şi civilizaţii. Aceste interdependenţe fac ca
frontierele dintre state şi popoare să se îngusteze mereu, ajungând ca în vremea
autorului “frontierele să fie simple linii ideale, traversând uneori prin mijloc
localităţi, ba chiar şi unele clădiri”.
În acest articol, Ion Conea definea geopolitica drept o ştiinţă a relaţiilor
dintre state, uneori a "presiunii dintre state”.
În anul 1941 acest autor publica un studiu intitulat Transilvania, inima
pământului românesc (în “Geopolitica şi Geoistoria”, an I, nr. 1, 1941), în care
arăta că din punct de vedere istoric, demografic şi geopolitic această provincie
istorică a fost, din antichitate şi până în secolul XX, un leagăn de formare al
poporului român.
Pornind de la premisele organiciste ale lui Rudolf Kjellen, autorul
conchidea textual:
“Orice stat, spune Kjellen, urmăreşte să acopere o regiune geografică
organică în întregul ei. Bazinul Dunării de mijloc este o astfel de regiune, dar
vecinii noştri unguri nu-l pot pretinde nici pe departe în întregimea lui, pentru un
stat unguresc: ei sunt doar o modestă mică insulă etnică ce se pierde în cadrul
acestui mult prea larg pentru ei bazin. Iar Transilvania – o poţi afla din cel dintâi
tratat de geopolitică care-ţi va cădea sub privire – e sortită de la începutul lumii
să fie sâmbure de ţară, cum o vedem că e în România Mare şi nu piesă de
margine, secundară, cum a fost – şi ar fi – într-o Ungarie Mare”.
Tot în acelaşi an, autorul publica în revista “Rânduiala” un articol intitulat
Destinul istoric al Carpaţilor, în care polemizează cu geopoliticienii maghiari
cu privire la rolul de “frontieră naturală” a Carpaţilor. Folosind argumente
strategice, geografice şi etno-istorice, autorul arată că munţii Carpaţi nu pot juca

32
rolul de frontieră naturală a Ungariei deoarece ei au fost locuiţi de daco-romani
şi români cu mult înainte de venirea maghiarilor în Europa.
Autorul foloseşte în sprijinul ideii sale teoria geopoliticianului francez
Vidal de la Blache, conform căreia spaţiile muntoase joacă rolul de
“conservatoare de populaţii”. Demonstraţia autorului se bazează pe faptul că,
spre deosebire de stepe şi mări care amestecă, împrăţtie sau omogenizează
populaţii sau etnii, munţii “conservă şi transmit lanţurilor de generaţii
fragmentele etnice ale vechilor civilizaţii”.
SABIN MANUILĂ s-a ilustrat în perioada interbelică în calitate de
medic, demograf, statistician şi geopolitician. El a studiat în principal
dimensiunea demografică a geopoliticii, studiind rolul presiunii demografice în
fenomenul de conservare sau diluare a unei colectivităţi etnice.
Principalele sale lucrări care interesează geopolitica sunt Studiu etnografic
asupra populaţiei României (Bucureşti, 1940), Les problèmes démographiques
en Transylvanie (în “Révue de Transylvanie”, tom I, nr. 1, 1934) şi Aspectes
démographiques de la Transylvanie (în “La Transylvanie”, 1938.
În lucrările sale, SABIN MANUILĂ a analizat cu precădere tendinţele de
evoluţie pe termen mediu şi lung a populaţiei oraşelor. Din opera sa se poate
desprinde concluzia că oraşele pot juca rol de “frontieră interioară” (inclusiv
etnică) în cadrul unei ţări. Din punct de vedere biologic, satele sunt superioare
oraşelor deoarece3, pe termen lung, populaţia nativ urbană se diminuează, fiind
înlocuită în câteva generaţii cu nativi rurali, emigraţi la oraşe. Astfel, autorul
conchidea că “ceea ce determină în mod natural structura etnică a oraşelor în
generaţiile viitoare este fiinţa etnică a populaţiei satelor din jurul acestor oraşe.
Este deci firesc să se cerceteze cu cea mai mare atenţie structura etnografică a
satelor, pentru a putea prevedea în mod matematic şi structura etnică viitoare a
oraşelor”.
Din punct de vedere economic, politic, social sau cultural oraşele au un
rol mult mai important decât satele. De aceea, o etnie care deţine de pildă

33
procentul de 10% în masa populaţiei dar trăieşte preponderent în oraşe, are o
importanţă geopolitică mult mai mare decât acest procent. Autorul analiza cazul
special al Transilvaniei interbelice, unde populaţia săsească şi maghiară, deşi
inferioară numericeşte românilor, deţinea preponderenţa numerică în majoritatea
oraşelor ardelene, rolul ei economic, politic şi social covârşind acolo
preponderenţa numerică a românilor.
ANTON GOLOPENŢIA, statician, demograf, sociolog şi geopolitician,
a lăsat două studii de referinţă în câmpul geopoliticii: Contribuţia ştiinţelor
sociale la conducerea politicii externe (Craiova, Editura Ramuri, 1940) şi
Însemnare cu privire la definirea preocupărilor geopoliticii (“Anuarul festiv al
Societăţii studenţilor în geografie”, Soveja, 1940).
Autorul a studiat în principal distincţia dintre frontierele etnografice ale
unui popor, rod al evoluţiei istorice şi frontierele politice, de cele mai multe ori
rod al combinaţiilor diplomatice. Frontierele etnografice sunt considerate fondul
raporturilor geopolitice dintre popoare, în vreme ce frontierele politice nu
reprezintă de cele mai multe ori decât forma acestor raporturi.
În demonstrarea argumentată a teoriei sale că raporturile geopolitice
dintre două popoare sunt influenţate în chip decisiv de ponderea lor
demografică, autorul combate o serie de teze revizioniste maghiare, care
postulau necesitatea creşterii populaţiei maghiare în bazinul Dunării.
În anul 1940, Institutul maghiar de politică etnică a editar broşura lui
Andrei Korponay, intitualtă Ne trebuiesc douăzeci de milioane de unguri. Acest
autor, împreună cu alţi etnopoliticieni maghiari, considera că, în cazul
Transilvaniei, “soluţia maghiară” a rezolvării problemei etnice urma să vizeze
trei nivele:
1. Naşterea a şase copii pentru fiecare familie maghiară;
2. Asimilarea “firească” a celorlalte naţionalităţi din provincie
3. Întărirea etniei maghiare prina aducerea din Ural şi Caucaz a
populaţiilor mongolice socotite înrudite cu rasa maghiară.

34
 Anton Golopenţia demontează aceste teorii himerice (media natalităţi era
pe atunci de doi copii pentru familiile maghiare din Transilvania, într-o Europă
dominată atunci de concepţiile “purităţii” rasei ariene aducerea de semninţii
mongolice putea fi rău văzută de Germania, etc.).
Mesajul central al operei geopolitice a lui Anton Golopenţia rezidă în
faptul că orice schimbare de frontieră care nu ţine cont de realităţile etno-
demografice generează un pericol iminent de conflict, inclusiv militar.
În ansamblu, geopolitica română din perioada interbelică a adaptat în mod
creator, la realităţile româneşti, mai cu seamă tezele geopoliticii germane şi
franceze. Geopolitica practicată de către oamenii de ştiinţă români din perioada
interbelică a fost o geopolitică pur defensivă, de justificare şi apărare a
construcţiei statale româneşti din 1918 (România Mare).

35
 GEOSTRATEGIA ÎN ERA NUCLEARĂ. CONCEPTE ŞI
REPREZENTANŢI

În perioada 1945-1989 geopolitica şi geostrategia de tip clasic cunosc un

adevărat recul, cunoscând un adevărat reviriment abia după încheierea
Războiului Rece. Acest fapt se datorează, în principal, influenţei combinate a
două împrejurări.
În primul rând, discreditarea de către nazişti a geopoliticii germane, a
determinat o discreditare în ansamblu a geopoliticii. În al doilea rând,
posesiunea armelor nucleare şi capacitatea superputerilor (URSS şi SUA) din
perioada Războiului Rece de a-şi distruge adversarul fără a recurge la un război
convenţional a făcut inutil o mare parte din demersul ştiinţific (metode, analize,
comparaţii) al geopoliticii de tip clasic. Esenţa geostrategiei nucleare constă în
principal în faptul că un stat care dispune de armament de tip clasic în cantităţi
semnificative nu poate să reziste în faţa unui stat dotat cu arme nucleare, dacă
acesta se decide să le foloasească.
În acest context, geopolitica (şi geostrategia) „dispare total în statele
europene”45, fiind reprezentată la o scară modestă în SUA şi în America de Sud.

1. Dezvoltarea armelor nucleare

Dezvoltarea armelor nucleare a modificat raportul dintre marile puteri.
Acest lucru a fost prevăzut de către fizicianul atomist Léo Szilard încă din 1933,
iar savanţii germani şi francezi demonstrează în 1938-1939 posibilitatea
declanşării fisiunii nucleare, fapt care a făcut posibilă crearea primelor arme
atomice.

45
Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, traducere
Elisabeta Maria Popescu, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p. 101.

36
 Începând cu această perioadă, omenirea intră în caruselul înarmărilor
nucleare. SUA testează primele armă nucleară (bomba atomică, bomba A) în
iulie 1945. În luna august 1945 omenirea intra efectiv în era nucleară prin
bombardarea cu bomba A a oraşelor japoneze Hiroshima (6 august) şi Nagasaki
(9 august).
Imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, s-a încercat
impunerea unui mecanism de non-proliferare şi control a armelor nucleare.
Preşedintele Truman (SUA) şi consilierii săi au încercat să impună în faţa ONU
aşa-zisul „plan Baruch”. În conformitate cu acest plan, armele nucleare urmau să
fie prohibite iar centrele de cercetare nucleară urmau să fie puse sub controlul
direct al ONU. Din punct de vedere al intereselor sovietice, acest plan avea
dezavantajul că, în cazul interzicerii armelor nucleare, Occidentul „ştia” deja
cum trebuie construite acestea, în vreme ce URSS ar fi fost împiedicată legal
(„planul Baruch”) să dezvolte capabilităţi nucleare. De asemenea, URSS nu avea
de gând să permită accesul pe teritoriul său al echipelor de control ONU 46. În
acest context, până în 1967 nu au putut fi demarate acorduri americano-sovietice
referitoare la limitarea armamentelor nucleare.
Sovieticii construiesc însă prima bombă atomică în 1949, în urma furtului
prin spionaj („afacerea soţilor Rosenberg”) a secretelor nucleare americane.
Începând cu 1949 există o adevărată cursă a înarmării nucleare, redată succint în
cele ce urmează.
1949 – bomba de tip A (atomică) sovietică
1951 – bomba de ti H (cu hidrogen) americană
1952 – Bomba de tip A britanică
1954 – Bomba de tip H sovietică
1957 – Bomba de tip H britanică
1960 – Bomba de tip A franceză
1964 – Bomba de tip A chineză
46
Charles Townshend (Editor), The Oxford Illustrated History of Modern War, Oxford-New York, Oxford
University Press, 1997, p. 141

37
 1967 – Bomba de tip H chineză
1968 – Bomba de tip H franceză
1974 – Bomba de tip A indiană47.
Israel, Pakistan şi Coreea de Nord posedă, de asemenea, arme nucleare.
Africa de Sud a avut şase arme nucleare pe care le-a distrus în mod benevol în
198948.
Pe lângă bombele atomice şi bombele cu hidrogene, americanii dezvoltă
şi bombele cu neutroni (Enhanced Radiation Weapon – ERW). Conceptul
acestei arme a apărut în 1958. Prima armă cu neutroni a fost testată în 1963,
producerea acestui tip de arme fiind interzisă de Jimmy Carter în 1978 şi reluată
de Ronald Reagan în 1981.
În paralel cu dezvoltarea armelor nucleare (bombe atomice, bombe cu
hidrogen şi bombe cu neutroni), se dezvoltă şi capacitatea de a transporta la ţintă
aceste arme.
În primii ani de după război, SUA a avut puţine arme nucleare: „eventual”
7 arme în 1947, 25 în 1948, 50 arme în 1949. În Războiul din Coreea (1950-
1953) numărul armelor atomice americane creşte cu circa 100 pe an, în vreme ce
cheltuielile pentru forţele strategice cresc de la 9,6 la 43,4 miliarde dolari. În
acelaşi timp, americanii îşi sporesc capabilităţile de a transporta la ţintă arme
nucleare. În jurul anului 1950 ei dispuneau de 289 aparate B29 („fortăreţele
zburătoare”, nume primit în timpul celui de-al doilea război mondial), 160
aparate B50 şi 38 aparate B36. Dintre aceste aparate, numai B36 era capabil de
zboruri intercontinentale (fără alimentare).
Sovieticii au copiat B29, desfăşurând începând cu 1946 avioanele TU 4
(Tupolev), urmate la mijlocul anilor ’50 de Tupolev 16 şi Tupolev 20 („Ursul”).
Aceste aparate nu puteau dezvolta efectiv zboruri intercontinentale. Astfel,

47
Paul Claval, op. cit., p. 105.
48
http://en.wikipedia.org/wiki/South_Africa_and_weapons_of_mass_destruction

38
Tupolev 16 avea o rază de 3.800 mile, putând doar să coastele SUA într-o singur
zbor (pe atunci, nu exista posibilitatea alimentării în aer) 49.
În etapa a doua a vectorilor purtători de arme nucleare apar rachetele
balistice intercontinentale (ICBM = Inter Continental Balistic Missiles), urmate
de rachetele balistice cu rază medie de acţiune (IRBM = Intermediate Range
Balistic Missiles).
Ruşii desfăşoară primele rachete balistice în anul 1955, iar americanii
reuşesc ulterior, cu mari eforturi să construiască şi ei vectori purtători de rachete
de acest tip. Primele modele americane de ICBM, „Thor” şi „Jupiter” sunt gata
în 1958, însă ele au o rază de acţiune efectivă de numai 2.500 km. Ulterior,
americanii construiesc lansatoarele „Titan” şi „Atlas”, testate începând cu 1958
şi devenite operaţionale pe la începutul anilor ’60 ai secolului XX 50.
În perioada 1959-1960, SUA încă deţinea supremaţia în faţa sovieticilor,
în materie de bombardiere şi de rachete balistice intercontinentale. Astfel, în
1959, SUA dispunea de 1.366 avioane B47 şi de 488 avioane B52. În 1962 SUA
avea numai 880 B47 (însă numărul de B52 crescuse la 639), la care se adăugau
280 rachete balistice intercontinentale. Pe atunci URSS dispunea de circa 100
avioane grele (pentru transportul armelor nucleare) şi circa 35 ICBM-uri 51.
Ulterior, sovieticii recuperează acest dezavantaj.
În continuare, cursa înarmărilor nucleare cuprinde şi mediul acvatic al
planetei, datorită apariţiei submarinelor cu propulsie nucleară şi purtătoare de
arme nucleare. În consecinţă, apare un nou tip de armă SLBM (Submarin-
launched ballistic missile). Americanii îşi lansează primul lor submarin nuclear
înarmat cu rachete Polaris, având focoase nucleare, în 195952. Submarinele
nucleare purtau arme nucleare prevăzute cu încărcături multiple dirijabile
independent: MIRV (multiple independently targetable reentry vehicle), fapt ce
le sporea precizia şi gradul de pericol. Totodată, şi ICBM-urile au fost prevăzute
49
Charles Townshend, op. cit., pp. 141-142.
50
Paul Claval, op. cit., p. 108, nota 1.
51
Charles Townshend, op. cit., p. 142.
52
Paul Claval, op. cit., p. 109, nota 2.

39
cu MIRV. Submarinele nucleare puteau rămâne în imersiune circa 7 luni de zile,
timp în care nu puteau fi detectate (se aflau în mişcare), reprezentând un pericol
pentru adversar chiar şi atunci când acesta – în mod teoretic – distrusese toate
ţintele de pe teritoriul inamicului.
La nivelul anului 1991, după încheierea Războiului Rece, URSS dispunea
de 925 ICBM-uri, care aveau însă 5.775 încărcături nucleare (nuclear warheads),
dintre care 5.260 dotate cu MIRV. În contrapondere, SUA dispuneau numai de
550 ICBM-uri (2000 capete nucleare dotate cu MIRV). Arsenalul sovietic
conţinea 832 lansatoare submarin, cu 2696 capete SLBM, în vreme ce arsenalul
SUA avea 524 lansatoare SLBM, cu 3472 capete SLBM. În plus, ruşii aveau
100 bombardiere nucleare (cu 1.250 arme aeropurtate), în vreme ce americanii
aveau 209 bombardiere de acest tip (cu 2.900 arme aeropurtate). În total,
sovieticii deţineau 1.867 vectori purtători de rachete (cu 9.537 capete –
warheads), în vreme ce americanii aveau 1.239 vectori (cu 8.772 capete
nucleare)53.

53
Ibidem, p. 112, tabel V-2.

40
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

*** Colecţia revistei „Geopolitica. Revistă de geografie politică,

geopolitică şi geostrategie”, Bucureşti, Asociaţia de Geopolitică Ion Conea,
Editura Top Form

ANCEL, Jacques (1999), Frontierele româneşti, Piteşti, Editura Domino.

ARCHAR, Gilbert (2002), Noul Război Rece: Lumea după Kossovo, Bucureşti,
Editura Corint.
BAUMAN, Zygmunt (f.a.), Globalizarea şi efectele sociale, Oradea, Editura
Antet
BĂDESCU, Ilie, DUNGACIU, Dan et al. (1995), Sociologia şi geopolitica
frontierei, vol. I-II, Bucureşti, Editura Floare Albastră
BODOCAN, Voicu (1997), Geografie politică, Cluj, Editura Presa Universitară
Clujeană.
BRZEZINSKI, Zbigniew (1995), Europa centrală şi de est în ciclonul tranziţiei,
Bucureşti, Editura Diogene.
BRZEZINSKI, Zbigniew (2000), Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi
imperativele sale geostrategice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic.
BUGAISKI, Janusz (2005), Noul imperialism al Rusiei, Bucureşti, Editura Casa
Radio
BURIAN, Alexandru (2002), Geopolitica lumii contemporane, Chişinău,
Tipografia Centrală
CHAUPRADE, Aymeric, THUAL, François (2004), Dicţionar de geopolitică:
state, concepte, autori, Bucureşti, Editura Corint
CLAVAL, Paul (2001), Geopolitică şi geostrategie, Bucureşti, Editura Corint.
COSMA, Mircea (1999), De la geopolitică la geostrategie, Sibiu, Editura
Academiei Trupelor de Uscat.

41
COSTACHE, Silviu (2004), Geografie Politică, Bucureşti, Editura Universităţii
din Bucureşti.
DEICĂ, Petre (2004), Binomul geopolitic România-Marea Neagră, în
„Geopolitica”, Bucureşti, anul II, nr. 6, pp. 34-36.
EMANDI, Emil I., BUZATU Gh., CUCU, Vasile S. (editori), – 1994 –
Geopolitica, vol. I, Iaşi, Editura Glasul Bucovinei
FOUCHER, Michel (2002), Republica europeană între istorii şi geografii,
Timişoara, Editura Mirton.
FUKUYAMA, Francis (1994), Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Editura
Paideia.
FUKUYAMA, Francis (2004), Construcţia statelor. Ordinea mondială în
secolul XXI, Oradea, Editura Antet
GLASSNER, Martin Ira (1996), Political Geography, ediţia a doua, New York
et al., John Wiley & Sons.
HLIHOR, Constantin (2002), Geopolitica şi geostrategia în analiza istoriei
imediate a relaţiilor internaţionale şi în istoria artei militare contemporane,
Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare.
HUNTINGTON, Samuel (1997), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale, Oradea, Editura Antet.
ILIEŞ, Alexandru (1999), Elemente de geografie politică, Oradea, Editura
Universităţii din Oradea.
IONIŢĂ, Carmen (2005), Triunghiul de forţe al secolului XXI, în „Jurnalul
Economic”, Bucureşti, anul VIII, nr. 15, pp. 83-88.
IVANOV, Igor (2003), Politica externă a Rusiei în epoca globalizării,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române.
KENNEDY, Paul (1989), The Rise and Fall of the Great Powers. Economic
Change and Military Conflict from 1500 to 2000, New York, Vintage Books
MEARSHEIMER, John J. (2003), Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv
şi lupta pentru putere, Filipeştii de Târg (Prahova), Editura Antet XX Press

42
NEGUŢ, Silviu (1999), Globalizare – regionalizare, în „Jurnalul Economic”,
Bucureşti, anul II, nr. 4-5.
NEGUŢ, Silviu (2005), Introducere în geopolitică, Bucureşti, Editura Meteor
Press
NEGUŢ, Silviu, CUCU Vasile, VLAD Liviu Bogdan (2004), Geopolitica
României, Târgovişte, Editura Transversal.
PHILIPPART, Eric (1993), Nations et Frontières dans la nouvelle Europe,
Bruxelles
POSEA, Grigore (1999), România. Geografie şi Geopolitică, Bucureşti, Editura
Fundaţiei „România de mâine”.
PREVELAKIS, Giorgios (2001), Balcanii. Cultură şi geopolitică, Bucureşti,
Editura Corint.
RAMONET, Ignacio (1998), Geopolitica haosului, Bucureşti, Editura Dona.
SAVA, Ionel Nicu (1997), Şcoala geopolitică germană, Bucureşti, Editura Info-
Team.
SEREBRIAN, Oleg (2004), Politică şi geopolitică, Chişinău, Editura Cartier
SRL.
SIMION, T. (1997), Geoeconomia Terrei, Piteşti, Editura Domino.
PAINTER, Joe (1995), Politics, Geography and “Political Geography”. A
Critical Perspective, Londra et al., Arnold (Hodder Headline Group)
RATZEL, Friedrich (1925), Politische Geographie, ediţia a treia revăzută şi
completată de Eugen Oberhummer, München & Berlin, Editura R. Oldenbourg
SIMILEANU, Vasile (2003), România. Tensiuni Geopolitice, Bucureşti, Editura
Top Form
SOPPELSA, Jacques et al (1988), Lexique de géopolitique, Paris, Editura
Dalloz.
WEINBERGER Caspar, SCHWEIZER Peter (1997), Următorul război mondial,
Bucureşti, Editura Antet.

43