UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

ȘI ADMINISTRATIVE
Programul de studii universitare de master: Studii de Securitate si Apărare

REFERAT
DISCIPLINA
GEOPOLITICĂ

TEMA:

Teorii ale puterii continentale .

Cadru didactic titular:

Prof:conf.univ.dr.Lucian CATRINA

Student:

Nume: MIRICĂ IONUȚ

ANUL I

Forma de învățământ: IF

-2021-
 Introducere

DEFINIȚIA GEOPOLITICII

Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și

poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul
factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu. Noțiunea de geopolitică a fost
întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen în 1899, deși fundamentele noii științe au
fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea Geografia
politică.
Autorul termenului și unul din fondatorii disciplinei, Rudolf Kjellen, definea
geopolitica drept „știința care se ocupă de studiul pătrunderii organizării politice în teritoriu și
de studiul mediului politic al poporului” [2].

Militarul-geograf Karl Haushofer, conducătorul recunoscut al școlii geopolitice

germane și colaboratorii săi aduc completări definiției lui Kjellen, acordându-i semnificații
doctrinar-ideologice. Astfel, geopolitica devine „știința care se ocupă de analiza statului din
punct de vedere al instinctului lui de expansiune, izvorât dintr-un complex de temeiuri mai
ales geografic”, iar dintr-un alt unghi, Haushofer, caracterizează geopolitica drept „știința
despre formele de viață politice în spațiile de viață naturale, ce se străduiește să înțeleagă
dependența lor geografică și condiționarea lor de-a lungul mișcării istorice”[3].

Ultimii ani au adus schimbări şi mutaţii în modul de gândire şi tehnicile de

analiză a fenomenului politic contemporan, indiferent dacă ne referim la ceea ce se petrece în
interiorul unei colectivităţi umane/stat sau la relaţiile dintre acestea. Astăzi sunt la fel de
actuale cele observate de Marc Bloch, cu aproape o jumătate de veac în urmă, care constata
că, pentru a înţelege complexitatea societăţii contemporane şi relaţiile dintre acestea, "nu
există alt remediu decât să substituim multiplicitatea competenţelor unui singur om cu o
alianţă de tehnici practicate în studiile unor erudiţi diferiţi care să tindă spre elucidarea
aceleiaşi teme".
Geograful Ion Conea, teoretician al geopoliticii românești, susține că geopolitica este o
știință în devenire, „știința zilei”, care își propune să studieze „modelul politic
planetar” adică „jocul politic dintre state”. Astfel, geopolitica reprezintă „expresia politică a
unui ansamblu de elemente geografice care converg în ea” [4].
Anton Golopenția vine cu 3 semnificații a termenului de geopolitică: teorie și cercetare a
condițiilor geografice ale statului; informare politică externă; mit politic, obiectiv specific al
politicii justificative și revendicative germane. Golopenția susține că „Geopolitica este
informativă, urmărește lămurirea faptelor în individualitatea lor…, a întâmplărilor și
împrejurărilor actuale dintr-o anume țară … . Obiectul ei de studiu îl constituie potențialul
statelor”[5].
Michel Foucher, geopoliticianul frontierei, consideră geopolitica „o metodă globală de
analiză a unor situații socio-politice concrete privite după modul în care sunt localizate și
după reprezentările obișnuite pe care le descriu”[6]. Christian Daudel, unul dintre teoreticienii
de marcă ai noului val al geopoliticii franceze, consideră geopolitica un sistem de cunoștințe
ce-și propune să realizeze „o nouă sinteză a istoriei, a spațiului teritorial, a resurselor morale
și fizice ale unei comunități, care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul asigurat de
meritele sale”. Geopolitica se construiește deschizându-se, înainte de toate, problematicilor
contemporane și de amploare mondială: cele având legături cu politica statelor și cu
influențele reciproce, cu dreptul internațional, cu relațiile diplomatice, cu securitatea și
apărarea, cu raporturile de putere în lume. Este vorba, de asemenea, de studiul acțiunii
diferitelor organisme internaționale, urmărindu-se ceea ce s-ar putea numi regulile jocului,
aplicate la spațiu, în aspectele lor cantitative și calitative: jurisdicția internațională,
modalitățile de trecere și de circulație în lume, reglementări diverse, eventual de opinii,
atitudini și comportări[7].
Englezul Peter J. Taylor și americanul P. O`Sullivan susțin că geopolitica își
conturează un nou sens, acela de a desemna locul și rolul pe care controlul asupra anumitor
zone geografice îl are în constituirea balanțelor de putere regionale sau globale. Peter J.
Taylor, pornind de la „realismul politic dur”, definește geopolitica, ca o disciplină care trebuie
să „studieze rivalitatea dintre două mari puteri”, în sensul exercitării „dominației statelor
puternice asupra statelor slabe” [8]. În același sens, P. O`Sullivan, vede geopolitica ca
o „geografie a relațiilor între deținătorii de putere, fie că aceștia sunt șefi de state, fie că sunt
organizații internaționale” [9].
Saul B. Cohen, definește geopolitica ca „studiul relației dintre politica internațională
de putere și caracteristicile corespondente ale geografiei” (1973). Colin S. Gray, în 1977,
definește geopolitica ca „interpretarea politică a unei realități geografice globale”.
În 1996 Martin Ira Glassner, în lucrarea Political Geography, ediția a doua, definea
geopolitica ca fiind „știința ce studiază statul în contextul fenomenului spațial global, în
încercarea de a înțelege atât bazele puterii statului, cât și natura interacțiunilor dintre state”.
În cadrul curentului geostrategic, geograful britanic Halford Mackinder se distinge ca cel mai
cunoscut susţinător al teoriei continentaliste.
În elaborarea propriei viziuni asupra lumii, Mackinder pleacă de la poziţia de mare putere pe
care Anglia trebuie să şi-o menţină în noua conjunctură internaţională de la începutul
secolului al XX-lea, accentul punându-l pe raportul acesteia cu masa continentală euro-
asiatică, în cadrul căreia puteri precum Germania şi Rusia încep să exercite puternice presiuni
geopolitice.
Teza centrală a gândirii lui Mackinder, a fost enunţată pentru prima dată în 1904 într-
un articol intitulat The Geographical Pivot of History - Pivotul geografic al istoriei, publicat
în Geographical Journal.
Articolul oferă o concepţie largă asupra istoriei mondiale, elementul central de analiză
constituindu-l lumea ca întreg şi conflictele ei, care dintotdeauna au opus puterea continentală
celei maritime.

„Puterea continentală", afirmă Mackinder, îşi are originea în inima

Eurasiei, în Asia Centrală, de aici articulându-se toate dinamicile geopolitice ale planetei.
Acest spaţiu, reprezentând aria pivot a istoriei, centrul insulei mondiale (World Island), este
plasată în reprezentarea cartografică europocentristă în partea centrală a planisferei.
Acest vast teritoriu ocupat în prezent de Rusia, fapt ce-i oferă un puternic avantaj în
politica internaţională, se întinde „dinspre ţinuturile vecine cu Pacificul până în zona cuprinsă,
la vest, între Marea Caspică şi Marea Neagră, de la Oceanul Îngheţat până la munţii şi
podişurile care despart zona de nord şi centrală a Asiei de cea de sud".
Mackinder imaginează la nivelul planisferei o construcţie geopolitică completă a noii teorii.

Astfel, la exteriorul ariei pivot se conturează două arce de cerc: primul, „inner

crescent", cuprinde Germania, Austro-Ungaria, imperiul Otoman, India şi China, al
doilea, „outer crescent" este format din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud
şi Australia.
 Văzându-şi punctele de vedere confirmate de primul război mondial, Mackinder îşi
aprofundează propria teză, elaborând în 1919 o amplă lucrare cu titlul Democratic Ideals and
Reality: a study in the Politics of Reconstruction - Idealuri democratice şi realitatea: un studiu
despre politica reconstrucţiei.*

În aceast nou studiu, autorul aduce modificări atât în ce priveşte denumirea de arie pivot, care
este înlocuită cu conceptul de Heartland cât şi poziţiei acesteia. Astfel, Heartlandul translatat
spre vest include acum şi bazinele Mării Baltice, Mării Negre şi întreaga Europă central-
orientală până la aliniamentul Elba-Marea Adriatică, investind astfel Europa de Est cu o
poziţie geopolitică cheie în controlul Eurasiei.
În 1943, Mackinder revine asupra tezei puterii continentale, în articolul „The Round World
and the Winning of the Peace", publicat în numărul din iulie al revistei Foreign
Affairs, precizând că actualitatea teoriei heartlandului, „este mai validă şi mai folositoare
astăzi decât era cu douăzeci sau cu patruzeci de ani în urmă".
In noul context geopolitic in care se prefigura victoria fortelor aliate, Mackinder isi
reconsidera teoria, modificand inca o data contururile Heartland-ului. Astfel, „Heartland-ul
este constituit din partea de nord si din centrul Eurasiei. Se intinde de la coasta arctica pana la
deserturile centrale si are ca limita vestica istmul larg dintre Marea Baltica si Marea Neagra.”
In liniile sale mari, aceasta zona coincidea cu teritoriul URSSului, una dintre puterile ce
puteau iesi invingatoare din razboi. Victoria si stapanirea unui imens teritoriu, peste 10
mil. km2, ii vor asigura Uniunii Sovietice suprematia terestra. Pornind de la acest
rationament, Mackinder concluzioneaza: „Daca Uniunea Sovietica iese din acest razboi
cucerind Germania, ea se va clasa ca prima putere terestra a lumii”, avand un potential de
crestere uman, teritorial si material greu de stopat in perspectiva unor noi tendinte
expansioniste pe care aceasta tara le poate avea. Solutia gasita de Mackinder consta in
constituirea unei comunitati euroatlantice, capabila sa opuna o forta credibila procesului de
crestere a Uniunii Sovietice si de limitare a expansiunii acesteia dincolo de centrul Europei.
 Concluzii

Teoriile puterii continentale susţin superioritatea uscatului asupra mării, deci a

statelor care reuşesc să domine masa continentală euro-asiatică asupra puterilor maritime, fie
periferice, cum sunt Europa şi Japonia, fie externe, cum sunt Statele Unite. Acestea sunt în
realitate o raţionalizare a „chestiunii euro-asiatice”, adică a unei posibile alianţe ruso-
germane, extins eventual cu Japonia, care a avut o influenţă notabilă asupra antagonismului
„natural” anglo-german. Atât britanicul MACKINDER, cât şi germanul HAUSHOFER
subliniau că o astfel de alianţă ar fi schimbat istoria lumii, punând în genunchi stăpânirea
mării de către englezi.

Într-adevăr, în diferite momente ale secolului XX, alianţa ruso-germană a fost pe punctul de a
fi realizată: sprijinul german acordat Rusiei în războiul contra Japoniei, pacea de la BREST-
LITOVSK, Tratatul de la RAPALLO şi Pactul Ribbentrop-Molotov fiind cele mai concrete.