Doctrine Geopolitice Arhitectura Puterii

DOCTRINE GEOPOLITICE.
ARHITECTURA PUTERII ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL 1
A U LA MAGN A
Seria Ştiinţe politice
2 MIHAI A. PANU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PANU, MIHAI A.
Doctrine geopolitice. Arhitectura puterii în sistemul
internaţional / Mihai A. Panu. - Timişoara : Editura
Universităţii de Vest, 2018
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-125-624-5
32.01
913
Redactor: Alina Radu

Tehnoredactare: Dorin Davideanu
© 2018 Editura Universităţii de Vest pentru prezenta ediţie
Editura Universităţii de Vest

Str. Paris, nr. 1
300003, Timişoara
E-mail: editura@e-uvt.ro
Tel.: +40 - 256 592 681
DOCTRINE GEOPOLITICE. ARHITECTURA PUTERII ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL 3
Mihai A. Panu
Doctrine geopolitice.
Arhitectura puterii
în sistemul internaţional
Editura Universităţii de Vest

Timişoara, 2018
4 MIHAI A. PANU
Cuprins
1. Introducere .................................................................................................7
2. Geopolitica anglo-americană ..................................................................23
2.1. Pivotul geografic al istoriei şi logica relaţiilor de putere
la Halford Mackinder .........................................................................36
2.2. Bazele puterii maritime a statelor în concepţia
lui Alfred T. Mahan ...........................................................................53
2.3. Strategii de proiecţie a forţei navale în plan internaţional
(Julian Corbett)..................................................................................68
2.4. Concepte fundamentale în gândirea geostrategică
a lui Zbigniew Brzezinski .............................................................83
2.5. Politica de putere şi logica războiului la Nicholas Spykman ........100
2.6. Relevanţa geopolitică a interconectării spaţiilor globale
(Saul Cohen) ..................................................................................... 117
2.7. Dominaţia spaţiilor aeriene şi rolul aviaţiei militare
(Alexander de Seversky) ..................................................................131
3. Şcoala germană de geopolitică ..............................................................139
3.1. Dimensiuni (etno)spaţiale în gândirea lui Friedrich Ratzel ..............170
3.2. Bazele pan-regionalismului la Karl Haushofer ................................186
4. Şcoala geopolitică rusă ..........................................................................203
4.1. Viziunea geopolitică a lui Aleksandr Dughin ...................................209
4.2. Eurasianism vs. Neoeurasianism ......................................................212
4.3. Ce este a patra teorie politică? ..........................................................225
4.4. Discursul geopolitic rus şi tentaţiile propagandei ............................229
5. Concluzii .................................................................................................237
6. Summary.................................................................................................247
7 Bibliografie...............................................................................................253
8. Index ........................................................................................................271
6 MIHAI A. PANU
1. Introducere
În peisajul academic actual geopolitica începe să joace un rol din

ce în ce mai important. După ce a fost exilată ani de-a rândul în sfera
plină de tabuuri a conformismului ideologic, această disciplină revine
în actualitate mai ales prin forţa împrejurărilor. Sfârşitul secolului al
XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea constituie o perioadă cât se
poate de efervescentă din perspectiva relaţiilor internaţionale, în pofida
calmului global preconizat după destrămarea blocului comunist. Cu
sau fără jocuri ideologice, lumea continuă să aibă o aplecare vizibilă
spre logica relaţiilor de putere, iar tentaţia conflictelor nu pare să fie
înăbuşită de valurile democratizării. Despre geopolitică nu se poate
vorbi întotdeauna cu detaşare sau fără rezerve. Ea a fost văzută constant
ca un indicator al patologiilor puterii şi al setei expansioniste pe care
au avut-o statele mai mici sau mai mari. O istorie a geopoliticii nu se
subsumează relaţiilor internaţionale, dar nici nu poate fi suprapusă pe
domeniul istoriei politice. Ea oglindeşte în primul rând resorturile pu-
terii şi manifestările în spaţiu ale acestora. Dacă admitem că geopoli-
tica presupune distribuţia în spaţiu a relaţiilor de putere, atunci vom fi
inevitabil expuşi pericolului interpretărilor unilaterale. Complexitatea
acestei discipline reclamă abordări bine calibrate şi chiar o doză oare-
care de incertitudine. Prin urmare vom folosi definiţia prezentată ante-
rior ca simplu punct de sprijin în construcţia conceptuală şi ideatică a
geografiei politice.
Ca disciplină ştiinţifică, geopolitica are o istorie relativ scurtă. În
general putem vorbi despre trei faze distincte ale acesteia: a) etapa
genezei şi ascensiunii (de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial); b) etapa marginalizării/
tabuizării (între al Doilea Război Mondial şi anii ’70 ai secolului trecut);
c) etapa revenirii în prim-planul preocupărilor academice (începând cu
1970 până în zilele noastre)1. Deşi originea geopoliticii (ca disciplină
1
Martin Jones (et al.), An Introduction to Political Geography: Space,
Place and Politics, London, Routledge, 2004, p. 4.
8 MIHAI A. PANU
academică) este datată undeva la trecerea dintre secolele al XIX-lea şi

al XX-lea, rădăcinile ei conceptuale merg adânc în istorie. Putem aminti
în acest sens cazul lui Tucidide, care prin opera sa Istoria Războiului
Peloponesiac aduce în discuţie anumite elemente de geostrategie2.
Dacă admitem că politica este o constantă a naturii umane, atunci
devine oarecum firească proiectarea comportamentului geopolitic la
o scară istorică amplă. Totuşi, trebuie menţionat faptul că geopolitica
ţine de acea dimensiune instituţionalizată a politicii, cu alte cuvinte
de existenţa unor forme de organizare a puterii în spaţiu. Pe de altă
parte, dacă ar fi să privim geopolitica şi prin prisma determinismului
geografic (lucru firesc de altfel), atunci legăturile ideatice cu gândirea
antică ar deveni semnificativ mai strânse. Spre exemplu Aristotel face
o analogie interesantă între caracterul popoarelor şi mediile geografice
în care trăiesc3. Oamenii care trăiesc în zone reci (Europa) sunt curajoşi
şi liberi în spirit, iar cei care trăiesc în regiuni calde (cazul Asiei)
sunt laşi chiar dacă sunt înzestraţi cu mai multă inteligenţă4. Dincolo
de tentaţiile extrapolării, determinismul geografic aristotelian trebuie
înţeles în contextul acelor vremuri. În acest sens nuanţele interpretative
joacă un rol crucial întrucât orice preluare ad-litteram a ideilor propuse
de Aristotel ar putea fi contraproductivă. Mergând spre epoca modernă,
întâlnim anumite preocupări pentru geopolitică (sau mai bine zis pentru
geografia politică). În acest sens putem invoca exemplul lui Turgot5,
care în anul 1750 folosea conceptul de „geografie politică” pentru a
scoate în evidenţă caracteristicile mai degrabă fiziocratice ale statelor6.
2
Thucydides, The History of the Peloponnesian War, Floyd, Wilder Pu-
blications, 2015, pp. 93, 94. (A se vedea, de exemplu, distincţia între puteri
maritime şi puteri de uscat. Această idee a marcat, printre altele, şi geopolitica
modernă) (n.a.).
Cf. John Agnew (et al.), A Companion to Political Geography, Maiden,
Blackwell Publishers, 2003, p. 3.
3
Aristotle, The Politics, London, Penguin Books, 1981, p. 410 (1327b18).
4
Benjamin Isaac, The Invention of Racism in Classical Antiquity, New
Jersey, Princeton University Press, 2004, p. 72.
5
Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781) a fost un om politic şi econo-
mist francez (n.a.).
6
David Gordon (ed.), The Turgot Collection. Writings, Speeches, and Le-
tters of Anne Robert Jacques Turgot, Auburn, Ludwig von Mises Institute,
2011, p. 512.
Vorbim deja despre statele moderne din era post-Westphalică şi,

desigur, despre relaţiile politice dintre ele. Mai târziu, în 1846 un alt
autor francez, Henri Wallon, defineşte geografia politică pornind de la
particularităţile preponderent „geografice şi politice”7 ale diferitelor
state şi mai puţin de la cele etnografice. Trebuie spus de la bun început
că cele două concepte (geopolitică şi geografie politică) vor fi folosite
interschimbabil având în vedere că semnificaţiile lor se întrepătrund
de cele mai multe ori. Acest lucru nu înseamnă însă că între ele nu
există diferenţe semnificative şi nici că ambiguităţile semantice vor
fi asumate în mod intenţionat8. Înseamnă pur şi simplu că dincolo de
istoria conceptelor există suficiente puncte comune pentru a le folosi
într-o manieră interschimbabilă. Asemenea puncte comune au fost evi-
denţiate inclusiv de Rudolf Kjellen9, unul dintre marii teoreticieni ai
domeniului. De altfel, Kjellen10 este considerat a fi primul autor care în
anul 189911 a folosit conceptul de „geopolitică” în sens modern (adică
într-o formă derivată din geografia politică). În iniţiativa sa profesorul
suedez a fost puternic inspirat de un alt mare nume al geopoliticii,
şi anume Friedrich Ratzel12. Acesta din urmă publicase cu doi ani
mai devreme (în 1897) monumentala lucrare intitulată Politische
Geographie13 (Geografia politică). În cele peste 700 de pagini ale cărţii,
7
Henri Wallon, Géographie politique des temps modernes, Paris, Chame-
rot, 1846, p. 8.
8
Conceptul de „geografie politică” îl precede pe cel de „geopolitică” din
punct de vedere istoric. Geografia politică a vizat la început chestiuni adminis-
trative şi de guvernare, în timp ce geopolitica a avut constant o încărcătură ide-
ologică vizibilă (n.a.). Cf. John Agnew, Gerard Toal, A Companion to Political
Geography, Malden, Blackwell Publishing, 2003, pp. 2, 3; Geoffrey J. Martin,
All Possible Worlds. A History of Geographical Ideas, Oxford University Pre-
ss, 2005, p. 184.
9
Rudolf Kjellen, Grundriß zu einem System der Politik, Leipzig, S. Hirzel
Verlag, 1920, p. 61.
10
Rudolf Kjellen (1864-1922) a fost un profesor suedez de ştiinţe politice
(n.a.).
11
Klaus Dodds, Geopolitics. A Very Short Introduction, Oxford University
Press, 2007, p. 24
12
Friedrich Ratzel (1844-1904) a fost un mare geograf şi etnograf german.
Ideile sale, în special cele referitoare la spaţiul vital (Lebensraum), au fost
instrumentalizate de regimul naţional-socialist (n.a.).
13
Cf. Karl Haushofer, Erich Obst, Hermann Lautensach, Otto Maull,
Bausteine zur Geopolitik, Berlin, Kurt Vowinckel Verlag, 1928, p. 3.
10 MIHAI A. PANU
Ratzel analizează factorii care determină evoluţia şi alcătuirea statelor.

Chiar dacă favorizează perspectivele organiciste (mergând pe urmele
înaintaşului său Carl Ritter14), Ratzel oferă o imagine convingătoare
asupra relaţiei dintre geografie şi politică15. Contribuţiile lui Ratzel şi
Kjellen trebuie puse în contextul istoric potrivit, deoarece ambii sunt
legaţi de geneza geopoliticii programatice, adică a unei discipline
cu puternice predispoziţii ideologice. În viziunea lor geopolitica era
preponderent stato-centrică.
Una dintre lucrările de referinţă ale lui Kjellen, Staten som
livsform16, apărută mai întâi în ediţie suedeză (1916), conţine într-o
formă simplificată, principalele idei care circumscriu viziunea sa asu-
pra geopoliticii. Pornind de la conceptul de „politică”, Kjellen prezintă
următoarele derivate: geopolitica, ecopolitica (în sensul de politică
economică), demopolitica (profilul naţional), sociopolitica (modelul
social) şi kratopolitica (puterea de stat şi regimul politic)17. Trebuie
precizat că în arsenalul conceptual folosit de profesorul suedez îşi face
treptat loc şi noţiunea de „etnopolitică”18. Aceasta se cere înţeleasă din
perspectiva relevanţei din ce în ce mai mari pe care chestiunile rasiale
şi etnicitatea o căpătau nu doar în discursul public, ci şi în anumite
cercuri ştiinţifice. Kjellen consideră că „geopolitica este ştiinţa statului
văzut ca organism geografic”19, iar geneza şi dezvoltarea statelor mo-
derne ţin de anumite legităţi pe care el le subsumează formulei de
„individualitate geografică”20. Ignorarea acestor individualităţi geogra-
fice a dus (în viziunea autorului suedez) la tensiunile internaţionale
specifice primelor decade ale secolului al XX-lea. În acest sens,
14
Carl Ritter (1779-1859) a fost un eminent geograf german, profesor la
Universitatea din Berlin. Este considerat unul dintre întemeietorii geografiei
moderne (n.a.). Cf. Carl Ritter, Allgemeine Erdkunde, Druck und Verlag von
Georg Reimer, 1862, p. 27.
15
Friedrich Ratzel, Politische Geographie, München, Verlag von R. Ol-
denbourg, 1897, p. 15.
16
Statul ca formă de viaţă (n.a.).
17
Rudolf Kjellen, Grundriß zu einem System der Politik, Leipzig, S. Hir-
zel Verlag, 1920, pp. 61, 70, 80, 87, 94.
18
Rudolf Kjellen, Der Staat als Lebensform, Auflage 4, Berlin, Kurt
Vowinckel Verlag, 1924, p. 87.
19
Ibidem, p. 45.
20
Ibidem, p. 87.
izbucnirea Primului Război Mondial se înscrie direct în logica cliva-

jelor condiţionate geopolitic21. În linii mari putem afirma că prin
apariţia lucrărilor lui Kjellen şi Ratzel geografia politică a suferit o
mutaţie ideologică, transformându-se în geopolitică. Este un exemplu
tipic de contaminare a discursului ştiinţific cu elemente politice (sau
mai bine zis politizabile). Chiar dacă preferăm să diferenţiem (fie şi în
linii minimale) geografia politică de geopolitică, nu vom putea ignora
faptul că, începând cu ultima decadă a secolului al XIX-lea, ambele
orientări s-au întâlnit într-un punct cheie: fetişizarea statalităţii şi apo-
logia naţionalului. Acesta este momentul în care geopolitica devine
un combustibil pentru maşinăria discursivă a imperialismului. Însuşi
Rudolf Kjellen ajunsese să creadă că ipostaza imperialistă corespunde
nivelului cel mai amplu de integrare pe care o poate avea statul modern.
Din punctul său de vedere, marile puteri sunt în mod necesar „state
expansioniste”22, cu un apetit ridicat pentru crearea şi păstrarea unor
sfere de influenţă cât mai diverse. Hipertrofia geopolitică a unor state
era explicată în acele vremuri destul de unilateral. Dominanta logicii
explicative a fost adesea (după cum am arătat deja) viziunea organicistă
asupra dinamicilor socio-politice. Statalitatea (şi de aici viaţa politică)
erau consecinţe ale unei conştiinţe populare fundamentale articulate pe
ideea de voluntarism colectiv23. În acest sens, poporul şi teritoriul erau
considerate sursele vitalităţii oricărui stat24. Literatura de specialitate
de la începutul secolului al XX-lea insistă de cele mai multe ori pe
ideea de statalitate ca ipostază organicistă. Sensul istoriei este dat de
creşterea şi descreşterea formaţiunilor statale, acestea din urmă fiind la
rândul lor corelate cu anumiţi factori. De exemplu, creşterea geografică
21
Rudolf Kjellen, Studien zur Weltkrise, München, Hugo Bruckmann Ver-
lag, 1917, p. 4.
22
Rudolf Kjellen, Die Großmächte der Gegenwart, Auflage 11, Leipzig,
Teubner Verlag, 1916, p. 199. [Conceptul de „state expansioniste” (Expansion-
sstaaten) aparţine de fapt istoricului Karl Gotthard Lamprecht] (n.a.).
Cf. Karl Lamprecht, Zur jüngsten deutschen Vergangenheit, Band 2, Frei-
burg im Breisgau, Verlag von Hermann Heyfelder, 1906, p. 509.
23
Johannes Wütschke, Der Kampf um den Erdball. Politisch-geographis-
che Betrachtungen zu den weltpolitischen Machtfragen der Gegenwart und
nahen Zukunft, München, R. Oldenbourg, 1922, p. 29.
24
Ibidem, p.28.
12 MIHAI A. PANU
a unui stat depinde în mare măsură, pe lângă numărul populaţiei şi

poziţionarea geografică, şi de efervescenţa ideilor culturale, mai bine
zis de capacitatea unei culturi de a creşte constant25, umbrindu-le cu
timpul pe cele aflate în vecinătate. Determinismul cultural a fost un
concept comun în geopolitica primei jumătăţi a secolului al XX-lea
(mai ales în cea germană). Totuşi, gândirea geopolitică europeană a fost
mult mai mult decât un produs al faliilor culturale aflate pe curs de
coliziune. Ea a avut motivaţii ceva mai pragmatice, majoritatea uşor
identificabile în relaţiile economice internaţionale.
Cursa imperialistă din secolul al XIX-lea a presupus eforturi eco-
nomice susţinute din partea marilor puteri. Dacă ar fi să vedem aceste
eforturi ca pe simple investiţii în viitorul naţional, atunci vehemenţa cu
care marile puteri se manifestau pe scena internaţională devine ceva
mai uşor de înţeles. Orice ezitare (geo)politică se traducea imediat în
pierderi economice care pe termen lung ar fi fost greu de suportat. Dacă
ar fi să analizăm prima mare conflagraţie mondială (1914-1918) din
perspectivă geoeconomică, am putea observa că majoritatea actorilor
implicaţi au avut pierderi colosale. Nu ne referim aici la pierderile de
vieţi omeneşti (care fac de regulă obiectul oricărui discurs istoriografic),
ci pur şi simplu la dereglările de capital financiar survenite într-un timp
relativ scurt (câţiva ani), comparativ cu lunga perioadă în care acel
capital a fost acumulat. Mai mult decât atât, am avut de-a face cu o
resetare amplă a relaţiilor economice internaţionale care, dublată de
presiunilor datoriilor de război în perioada interbelică, nu a făcut alt-
ceva decât să deterioreze şi mai mult climatul geopolitic al lumii. Pentru
a ne face o idee asupra costurilor pe care le-a presupus Primul Război
Mondial, redăm mai jos situaţia unora dintre statele beligerante26:
25
Emil Schöne, Politische Geographie, Leipzig, Teubner, 1911, p. 48.
(Trebuie menţionat că profesorul Schöne consideră şi ideile religioase la fel de
importante ca cele culturale în procesul de hipertrofie geografică a unui stat.
Vom considera religia ca parte a noţiunii largi de cultură, fără a ignora însă
diferenţierile specifice) (n.a.).
26
Arthur Dix, Politische Geographie. Weltpolitisches Handbuch, Mün-
chen, R. Oldenbourg, 1922, p. 411. Pentru detalii suplimentare vezi şi Erne-
st Ludlow Bogart, War Costs and Their Financing, New York, Appleton and
Company, 1921, p. 417; Ernest Ludlow Bogart, Direct and Indirect Costs of
the Great World War, New York, Oxford University Press, 1920, pp. 265-267.
Antanta Puterile Centrale
S.U.A. 32 080 266 968 Germania 44 750 000 000
Marea Britanie 44 029 011 868 Austro-Ungaria 20 622 960 600
Franţa 25 812 782 000 Imperiul Otoman 1 430 000 000
Rusia 22 503 950 000 Bulgaria 615 700 000
Italia 12 313 998 000
România 1 600 000 000
Serbia 399 400 000
Fig. 1. Cheltuielile câtorva dintre statele care au luat parte

la Primul Război Mondial. Sumele sunt exprimate în dolari
şi reprezintă cheltuielile totale.
Investigarea dezechilibrelor economice provocate de Primul Război

Mondial se justifică întrucât poate dezvălui anumite tensiuni geopolitice
aflate în stare latentă. Dincolo de ipostazele sale concrete, fenomenul
geopolitic este un cumul de simptome pe care organismul socio-politic
internaţional le poate avea atunci când este marcat de patologii diverse.
La începutul secolului al XX-lea lumea era suficient de interdepen-
dentă din punct de vedere economic (dar şi politic), iar consecinţele
unor focare de conflict locale trebuiau gândite la scară macro. Inter-
dependenţa sistemică a fost terenul fertil pe care geopolitica a prins
rădăcini. Acest aspect ar putea fi şi o explicaţie suplimentară pentru
tranziţia dintre geografia politică şi geopolitică (după cum arătam într-o
secţiune anterioară). Prima conflagraţie mondială este dovada istorică
incontestabilă a internaţionalizării conflictelor. Această stare de fapt a
dus la necesitatea gândirii relaţiilor de putere la nivel sistemic, adică
în contexte spaţiale şi politice largi. Geopolitica nu a făcut decât să
ofere cadrul conceptual pentru articularea unor asemenea idei. De
altfel, trebuie menţionat faptul că însuşi conceptul de geopolitică s-a
internaţionalizat. El a migrat din spaţiul german spre zonele academice
în care se vorbea limba engleză. Emil Reich este considerat primul autor
14 MIHAI A. PANU
care a folosit conceptul de „geopolitică” in limba engleză şi totodată

primul teoretician care propunea o descriere originală şi aplicată a rela-
ţiei dintre geografie şi geopolitică27. Reich, care era jurist ca formaţie,
avea preocupări majore în zona istoriei ideilor şi a fenomenelor poli-
tice. El a intuit ca nimeni altul dezechilibrele geopolitice care aveau
să răvăşească Europa şi a evidenţiat predispoziţiile autoritariste ale
unor state. În general ţinuta discursului său ştiinţific a fost echilibrată,
chiar dacă uneori i se pot imputa anumite derapaje anti-germane. Emil
Reich a fost unul dintre puţinii autori care au subliniat în mod corect
importanţa „factorului german” în ecuaţia securitară a continentului
european. În opinia sa, principala problemă geopolitică la acea dată
izvora din fenomenul pangermanismului (şi, în subsidiar, din slaba
percepţie asupra acestuia în cercurile străine)28. De fapt, geopolitica
(văzută ca tânără disciplină la acea dată) avea potenţialul de a deschide
noi drumuri ale problematizării într-o măsură mai mare decât putea să
ofere răspunsuri la întrebări presante. Dilemele securităţii internaţionale
erau cu atât mai presante cu cât majoritatea actorilor experimentau
transformări structurale majore. De asemenea, la nivel social se resimţea
o oarecare nelinişte legată de sensurile modernităţii aşa cum erau ele
percepute de majorităţi.
Clivajele sociale şi cele politice se potenţau reciproc, iar relevanţa
ideologiei în spaţiul public creştea rapid. Însuşi părintele geopolticii,
Rudolf Kjellen, remarca tensiunile existente între două „ideologii”
prizate la acea vreme de unele categorii sociale: cosmopolitismul şi
naţionalismul29. Dacă nu considerăm naţionalismul ca fiind înrădăcinat
într-o dimensiune primordialistă, atunci geneza sa trebuie plasată în
contextul modernităţii. Poate că aceasta este explicaţia faptului că
patimile naţionaliste erau foarte intense la trecerea dintre cele două
secole. În ceea ce priveşte cosmopolitismul, este posibil ca politologul
27
Referindu-se la tandemul conceptual geografie vs. geopolitică, Reich
afirma: „Din punct de vedere geografic Europa este o peninsulă a Asiei; din
punct de vedere geopolitic Asia constituie hinterlandul Europei”. Cf. Emil Rei-
ch, General History of Western Nations, vol. I, London, Macmillan and Co.,
1908, pp. 402-403.
28
Emil Reich, Germany's Madness, New York, Dodd, Mead and Com-
pany, 1914, p. 39.
29
Rudolf Kjellen, Die politischen Probleme des Weltkrieges, Leipzig,
Teubner, 1916, p. 47.
suedez să fi exagerat în mod intenţionat. Cosmopolitismul avea ce-i

drept o tradiţie ideatică30 semnificativă, dar nu se dezvoltase încă
într-o „ideologie” cu adevărat efervescentă. Problema centrală ţinea de
scenariul în care acest concept ar fi fost cuplat la noul internaţiona-
lism promovat de mişcarea comunistă (aflată desigur în ascensiune pe
continentul european). După cum spuneam mai sus, mediul de securi-
tate era pus în faţa unor dileme şi provocări cât se poate de reale şi de
serioase. În afară de clivajele ideologice, se putea observa o acută lipsă
de idei în chestiuni mai degrabă tehnice în zona diplomaţiei. Concepte
mai mult sau mai puţin originale precum „război preventiv”31 sau
„Doctrina Monroe Europeană”32 stârneau ecouri în sfera publică şi
dezbateri sterile în cercurile elitiste. În pofida tuturor eforturilor diplo-
matice (mimate sau sincere), istoria nu s-a lăsat schimbată, iar asumarea
declarativă a unor obiective pretins idealiste nu a putut opri izbucnirea
Primului Război Mondial. Esenţa geopolitică a relaţiilor internaţionale
de-abia începea să îşi spună cuvântul. Pentru a înţelege într-o manieră
adecvată dezvoltarea geopoliticii, orice cititor interesat are nevoie
de anumite repere istorice, dar şi conceptuale. Acestea trebuie să fie
suficient de „simplificate” pentru a facilita înţelegerea fenomenului de
către publicul neavizat, dar, în acelaşi timp, suficient de bine calibrate
pentru a nu cădea în capcana superficialităţii. În această carte propunem
două asemenea repere: pe de o parte unul temporal, menit să eviden-
ţieze etapele geopoliticii; pe de altă parte unul conceptual-discursiv,
menit să înlesnească înţelegerea relaţiei dintre principalele şcoli de
gândire în acest domeniu. Acest demers explicativ se bazează pe unele
definiţii/explicaţii deja existente în literatura de specialitate. Le vom
prezenta în cele ce urmează (într-un format uşor adaptat), pentru a
evidenţia criteriile principale după care comunităţile epistemice descriu
dinamica geopoliticii pe termen lung.
30
A se vedea contextul iluminist. Immanuel Kant şi conceptul său de „ius
cosmopoliticum” reprezintă un bun exemplu în acest sens (n.a.).
31
Adolf Gelber, Die Urheber des Weltkrieges, Wien, Steinmannsche
Buchdruckerei, 1915, p. 68.
32
Maurus Revai, Das Endziel des Weltkrieges. Englands Ausschaltung aus
Europa, Berlin, Puttkammer & Mühlbrecht, 1916, p. 117. (Propunerea acestui
concept este cel puţin curioasă, având în vedere că Doctrina Monroe fusese o
creaţie pur americană. În viziunea lui Revai, versiunea europeană a doctrinei
trebuia îndreptată împotriva Imperiului Britanic) (n.a.).
16 MIHAI A. PANU
Etape ale dezvoltării Principalele idei asociate

geopoliticii
Etapa 1. Perspectiva organicistă asupra statelor;
conceptul de putere este extrapolat la nivel
Aproximativ sfârşitul internaţional; transformările structurale
secolului al XIX-lea şi produse de Primul Război Mondial; apariţia
începutul secolului al XX-lea conceptului de Geopolitik şi prin aceasta
tranziţia între geografia politică şi geopolitică.
Etapa 2. Primatul statului-naţiune în discursul geo-
politic; infrastructura fizică a statelor capătă
Aproximativ perioada o relevanţă din ce în ce mai mare.
interbelică Instrumentalizarea geopoliticii prin anumite
regimuri totalitare (de exemplu naţional-socia-
lismul); componenta etnicistă a geopoliticii.
Etapa 3. Geopolitica intră într-un con de umbră;
geografia umană ajunge în centrul preocupă-
Aproximativ 1960 rilor ştiinţifice.
Etapa 4. Geopolitica revine în prim plan; perspectiva
globalizării câştigă o relevanţă aparte;
Aproximativ 1980 Războiul Rece şi implicaţiile sale sunt parte
a discursului geopolitic.
Fig. 2. Dezvoltarea geopoliticii. Principalele etape33
În tabelul prezentat mai sus etapele dezvoltării geopoliticii sunt pre-

zentate diacronic, dintr-o perspectivă macro. Însă tocmai amplitudinea
acestei perspective diluează destul de mult continuitatea fenomenului
geopolitic şi mai ales punctele nodale în devenirea sa. Etapizarea
(chiar şi simplificată) rămâne totuşi o bună metodă de înlăturare a
păienjenişului istoricist aşternut peste această disciplină. Pentru cititorii
aflaţi la începutul călătoriei în acest domeniu de studiu, perspectivele
care favorizează mai întâi nivelul general de cunoaştere sunt prefera-
bile celor care pornesc de la ipostaze mult prea particulare. Să nu uităm
că geopolitica poate fi privită uneori prin lentila interdisciplinarităţii.
În acest sens, o oarecare flexibilitate a interpretărilor şi definiţiilor nu ar
trebui respinsă de la bun început.
33
Cf. Mark Blacksell, Political Geography, London, Routledge, 2006,
p. 4.
Şcoală de gândire Reprezentanţi Concepte importante

principali
Geopolitica Alfred T. Mahan Putere maritimă
imperialistă Friedrich Ratzel Spaţiu vital (Lebensraum)
Halford Mackinder Putere terestră vs. putere maritimă
Karl Haushofer Teoria Rimland-ului
Nicholas Spykman Teoria Heartland-ului
Geopolitica George Kennan Politica îngrădirii (Containment)
Războiului Rece Anumiţi lideri politici Statele satelit
şi militari din ambele Sferele de influenţă
blocuri
Geopolitica Mihail Gorbaciov Sfârşitul istoriei
Noii Ordini Mondiale Francis Fukuyama Implicaţiile geoeconomiei
Edward Luttwak Ciocnirea civilizaţiilor
George Bush Terorismul şi ipostazele sale
Samuel Huntington
Geopolitica mediului Al Gore Dezvoltarea durabilă
Robert Kaplan Problemele mediului înconjurător
Thomas Homer-Dixon Iniţiativa strategică de mediu
Michael Renner
Fig. 3. Şcoli de gândire în domeniul geopoliticii34
Atunci când analizăm geopolitica (şi sub-domeniile sale) pornind

de la principalele şcoli de gândire, anumite inconsistenţe de interpretare
devin inevitabile. Şcolile de gândire se articulează de obicei pe o
anumită tradiţie ştiinţifică în spaţii culturale relativ bine delimitate.
Aşadar, putem conchide (fără a greşi prea mult) că ştiinţa geopolitică
poate fi condiţionată cultural ori socio-politic în funcţie de valorile
existente într-o societate. Comunităţile ştiinţifice nu sunt imune la
sensibilităţile socialului sau la cele ale politicului. În consecinţă, ele
dezvoltă (uneori chiar fără voia lor) anumite strategii discursive menite
să le asigure excepţionalismul în raport cu altele. Chiar dacă din
această logică ar putea reieşi o bine-venită relaţie concurenţială între
34
Preluare după Gearóid Tuathail, Simon Dalby, Paul Routledge (eds.),
The Geopolitics Reader, London, Routledge, 1998, p. 5.
18 MIHAI A. PANU
diferitele comunităţi epistemice, pericolul derivelor ideologice sau al

unor convenabile mitizări (de exemplu în spirit naţional sau etnicist) nu
poate fi exclus în totalitate. În altă ordine de idei, ne putem confrunta
cu anumite probleme legate de o definire clară a obiectului geopoliticii.
Criteriile după care se defineşte obiectul (şi obiectivele) geopoliticii
sunt în mare măsură supuse diferitelor tipuri de instrumentalizare. Cu
alte cuvinte, ne putem imagina relativ uşor situaţia în care o comunitate
ştiinţifică ar putea prefera o anumită taxonomie în defavoarea alteia
doar din dorinţa de a justifica anumite metodologii sau ipoteze de lucru.
Întrebarea legitimă care se pune în astfel de situaţii ar putea fi următoarea:
Cui serveşte geopolitica? Pornind de la această întrebarea, orice analist
atent al fenomenului se va confrunta cu provocări suplimentare. Nu
este vorba despre dificultatea argumentării unor posibile răspunsuri,
ci mai degrabă despre multiplele problematici suplimentare ce se pot
ivi la orizont. Dezbaterile despre rolul şi obiectivele geopoliticii nu
pot ocoli (alte) întrebări fundamentale precum cele ce urmează: În ce
măsură geopolitica face parte din arsenalul discursiv al interesului de
stat? Este ea cuplată la o anumită ideologie? Este ea ferită de pericolul
monopolurilor interpretative? Răspunsurile la toate aceste întrebări pot
fi în cel mai bun caz parţiale. Asta desigur dacă cercetătorul va miza pe
strategia onestităţii. Este foarte important să avem convingerea că era
răspunsurilor ermetice, definitive, absolute a apus chiar şi în această
ramură de studiu. Geopolitica este tributară logicii puterii politice
şi a manifestării acesteia din urmă în plan spaţial. Pentru a-i urmări
ipostazele şi dinamica, raportarea la trecut (istorie) este inevitabilă.
Însă acest fapt poate atrage după sine anumite probleme de interpretare
specifice, de altfel, istoriografiei generale35. Ce înseamnă acest lucru?
În primul rând predispoziţia spre mistificare şi tendinţa de a percepe
conflictul ca pe o constantă a relaţiilor internaţionale36 şi implicit a
geopoliticii37. Conflictul este, ce-i drept, un factor modelator al (istoriei)
35
Isaiah Bowman, Problems in Political Geography, vol. I, Jaipur, Prin-
twell Publishers, 1989, p. 5.
36
Isaiah Bowman, „Geography vs. Geopolitics”, în Geographical Review,
vol. 32, nr. 4/1942, pp. 647-648.
37
Afirmaţia este pe deplin valabilă dacă pornim de la premisa că geopoliti-
ca este puternic ancorată în logica relaţiilor internaţionale (n.a.).
geopoliticii, însă dacă admitem că în general conflictele (războaiele)

reprezintă, de fapt, un simptom şi nu cauza fundamentală a unei stări de
fapt, atunci nevoia de a insista constant asupra lor nu se mai justifică. În
al doilea rând, se poate dezvolta o anumită tendinţă (pe care am putea să
o numim „dezistoricizare”) cu privire la dezvoltarea şcolilor de gândire
ale geopoliticii. Concret este vorba despre opusul primei situaţii (cea în
care raportarea la trecut devine contraproductivă) şi presupune efortul
voit al unor cercetători de a se îndepărta de matca istorică a geopoli-
ticii. Motivele pot fi dintre cele mai diverse. De la dorinţa de a depăşi
anumite cadre conceptual-teoretice considerate anacronice la nevoia de
a individualiza cât mai mult demersul ştiinţific sau, pur şi simplu, prin
prisma unor abordări alternative (în general interdisciplinare, în care
dimensiunea analitică principală nu este cea geopolitică), ipostazele
discursului ştiinţific se diversifică pe zi ce trece.
Dacă ar fi să identificăm un fir roşu în discursurile geopolitice
mai vechi sau mai noi, acesta ar fi cu siguranţă circumscris de logica
politicului38. Chiar dacă părăsim terenul geopoliticii clasice (Ratzel,
Kjellen, Mackinder etc.) şi ne apropiem de formele mai noi ale acestei
discipline, vom observa că dimensiunea politicului (deşi este uneori
secundară), continuă să influenţeze într-o manieră semnificativă struc-
tura analitică a contribuţiilor ştiinţifice. Să luăm de pildă conceptul
de „geopolitică critică”39. Acesta a fost puternic adus în prim-planul
dezbaterilor academice mai ales în ultimele două-trei decenii. Geopo-
litica critică reprezintă „un subdomeniu al geografiei politice care
analizează critic producerea, circulaţia şi folosirea cunoştinţelor geo-
politice”40. Un asemenea demers este, desigur, bine-venit în peisajul
academic actual. Chiar dacă (în sine) acest curent nu reprezintă o „nouă
geopolitică”, el are imensul avantaj de a cerne critic bagajul ideatic
38
Derwent Whittlesey, „Earmarks of Political Geography”, în Roger Kas-
person, Julian Minghi (eds.), The Structure of political Geography, London,
University of London Press, 1969, p. 29.
39
Critical Geopolitics reprezintă un curent academic dezvoltat relativ
recent care pune accentul pe investigarea construcţiei discursive a geopoliti-
cii. Dintre reprezentanţii mai importanţi ai acestui curent îi putem aminti pe
Gearóid Ó Tuathail, Klaus Dodds, John A. Agnew (n.a.)
40
Cf. Martin Jones, Rhys Jones, Michael Woods, An Introduction to Poli-
tical Geography. Space, place and politics, London, Routledge, 2004, p. 172.
20 MIHAI A. PANU
adunat pe parcursul unui întreg secol de existenţă a geopoliticii ca

disciplină de sine stătătoare. Deşi bine articulată ideatic şi metodologic,
geopolitica critică nu poate (şi nici nu îşi propune) să se autonomizeze
în raport cu marile teorii clasice ale disciplinei: „Geopolitica critică nu
ar trebui înţeleasă ca pe o teorie generală despre geopolitică şi nici ca
pe o negare autoritar-intelectualistă a acesteia”41. Fiind preponderent
influenţată de poststructuralism42, ea este mai degrabă un mod specific
de raportare la construcţiile narative ale marilor teorii geopolitice şi
totodată un cadru alternativ de înţelegere a lor. Geopolitica critică nu
urmăreşte anumite monopoluri interpretative şi nici nu forţează inutil
cadrul analitic. Prin urmărirea constantă a problematicii circumscrise
de relaţia dintre „subiect, obiect şi text”43, geopolitica critică poate
cădea, ce-i drept, în capcana unor resemnificări contraproductive a unor
concepte clasice, însă, per ansamblu, contribuţia adusă dezbaterilor
actuale (cel puţin în acest domeniu de studiu) este una pozitivă.
Ultimele tendinţe în studiul geopoliticii indică unele preocupări
pentru o viziune integratoare asupra acestei discipline. Separarea strictă
în curente şi şcoli de gândire specifice este utilă atunci când analizăm
istoria geopoliticii, însă provocările vremurilor în care trăim ne obligă
să regândim demersul geopolitic general într-o manieră ceva mai prag-
matică. În acest sens, autori precum Nayef Al-Rodhan aduc în centrul
dezbaterilor conceptul de „meta-geopolitică”. Termenul în sine nu este
lipsit de anumite ambiguităţi, însă per ansamblu vizează o recupe-
rare a potenţialului explicativ oferit de teoriile geopolitice clasice şi
o (necesară) cuplare a celor din urmă la o viziune multi-dimensională
asupra puterii44. Acest aspect al puterii multi-dimensionale diferen-
ţiază meta-geopolitica de geopolitica clasică. În linii mari presupune
identificarea potenţialelor riscuri de securitate sistemică şi (printr-o
41
Gearóid Ó Tuathail, Critical Geopolitics. The Politics of Writing Global
Space, London, Routledge, 1996, p. 52.
42
Carolyn Gallaher (et al.), Key Concepts in Political Geography, London,
SAGE Publications, 2009, p. 8.
43
Gearóid Ó Tuathail, Critical Geopolitics. The Politics of Writing Global
44
Nayef Al-Rodhan, Neo-statecraft and Meta-geopolitics: Reconciliation
of Power, Interests and Justice in the 21st Century, Münster, LIT Verlag, 2009,
p. 51.
asumată capacitate predictivă) definirea principalelor linii de dezvoltare

a mediului internaţional, pornind de la următoarele aspecte45:
- parametrii sociali
- politica internă
- sistemul economic
- mediul înconjurător
- domeniul ştiinţei şi capitalul uman
- sfera militară şi de securitate
- diplomaţia internaţională.
Deşi consistentă prin prisma aspectelor luate în calcul, meta-geo-
politica este departe de a-şi realiza pretenţiile ştiinţifice. Însuşi faptul că
adepţii acestui curent clamează o viziune integratoare asupra teoriilor
geopolitice mai vechi sau mai noi denotă, în mare măsură, subestimarea
complexităţii întregii discipline. De regulă orice tentative integratoare
păcătuiesc prin faptul că simplifică realitatea istoriei (ştiinţei) la formule
şi legităţi menite să servească un scop anume (capacitate predictivă,
racordare la fenomene socio-politice actuale, dezideologizare etc.) Mai
mult decât atât, există riscul unor simplificări neavenite atunci când
(din dorinţa de a găsi numitorii comuni ai teoriilor geopolitice) anumiţi
autori reduc logica geopoliticii la factori superficiali.
Totuşi, nu orice resemnificare a conceptelor geopolitice originale
presupune în mod automat ceva negativ. În prezent situaţia constant
schimbătoare a mediului internaţional se cere analizată prin prisma
unor cadre conceptuale ceva mai elaborate. Geopolitica însăşi trebuie
să răspundă unor asemenea provocări. De aceea, arsenalul ideatic al
acestei discipline va trebui diversificat prin asumarea unor ipoteze de
lucru suplimentare. De asemenea, orientarea interdisciplinară nu tre-
buie neglijată. Noile curente geopolitice încearcă deja (după cum am
văzut în cele expuse anterior) să aducă în prim-plan o viziune mult
mai cuprinzătoare asupra fenomenelor investigate. Din acest punct de
vedere, „noua geopolitică” (chiar dacă parţial încă se mai găseşte în faza
de şantier teoretic) poate oferi cercetătorilor interesaţi instrumentele
potrivite pentru decriptarea realităţilor înconjurătoare, din ce în ce mai
complexe.
45
Nayef Al-Rodhan, Meta-geopolitics of Outer Space. An Analysis of
Space Power, Security and Governance, New York, Palgrave Macmillan, 2012,
p. 1.
22 MIHAI A. PANU
În afară de cele două criterii prin care geopolitica poate fi per an-
samblu definită, respectiv metoda diacronică şi cea bazată pe existenţa
unor şcoli de gândire distincte, un alt mod de a ne raporta la această
disciplină este cel (prin excelenţă) naţional. În literatura de speciali-
tate, această abordare are deja o lungă tradiţie. Concret, este vorba
despre geopolitica diferitelor naţiuni sau spaţii culturale şi de modul
în care aceasta s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Astfel, putem vorbi
despre geopolitica anglo-americană46, despre cea germană47, franceză,
est-europeană sau despre cea a spaţiului rusesc. Acest tip de clasificare,
deşi facil, nu este total lipsit de neajunsuri. Pentru cititorul nespecializat
în acest domeniu, clasificarea fenomenului geopolitic pe criterii naţio-
nale este cea mai potrivită, însă dacă luăm în calcul geneza teoriilor sau
a conceptelor ne vom confrunta cu o interdependenţă a discursurilor
ştiinţifice (asimetrică, ce-i drept), dar care nu va putea fi subsumată
orizonturilor pur statale. Mai mult decât atât, se poate crea impresia că
ştiinţa (geopolitică) este captivă în cadre instituţionale delimitate politic.
De fapt, discursurile ştiinţifice (aşadar şi cele geopolitice) transcend în
cele mai multe cazuri orizonturile statalităţii, fără a se delimita însă
total de ele. Asumându-ne eventualele inconsistenţe argumentative,
vom alege să utilizăm criteriul naţional în procesul de investigare a
fenomenelor geopolitice, convinşi fiind că acest demers va fi unul util
pentru publicul larg.
46
Principalii reprezentanţi ai geopoliticii anglo-americane sunt abordaţi pe
larg într-o secţiune separată a acestei cărţi (n.a.).
47
De asemenea, principalii reprezentanţi ai geopoliticii germane sunt ana-
lizaţi într-o secţiune separată a cărţii (n.a.).
2. Geopolitica anglo-americană
Această formulă (compozită) s-a încetăţenit pe parcurs în literatura

de specialitate. În general curentele geopolitice englez şi american sunt
tratate împreună, pornindu-se de la compatibilităţile existente între
sferele de securitate ale celor două naţiuni. Dincolo de compatibilită-
ţile mai mult sau mai puţin reale, există anumite abordări comune.
Ancorarea demersului geopolitic în logica relaţiilor internaţionale48 şi
perspectiva conform căreia statele (prin guvernele lor) sunt principalii
actori ai jocurilor de putere reprezintă o trăsătură distinctă a curentului
anglo-american. Suprapunerea aproape perfectă a celor două culturi
geopolitice se datorează în mare măsură şi tradiţiei în zona cooperării
strategice, rutinizării (în sens pozitiv) a relaţiilor bilaterale şi, desigur,
valorilor care circumscriu conceptul de „lume atlantică”49. Geopolitica
anglo-americană se revendică de la o viziune în care determinismul
istoric joacă un rol important50. Acest lucru nu înseamnă însă că logica
pur geografică nu se manifestă în producerea de idei specifice. Profilul
geografic al actorilor statali sau al macro-regiunilor dă sens ideii de
geostrategie, pe când determinismul istoric presupune mai degrabă
continuitatea anumitor modele de raportare la mediul de securitate.
Reprezentanţii geopoliticii anglo-americane, deşi diferiţi prin prisma
tradiţiei intelectuale pe care o reprezintă, au dezvoltat un cadru con-
ceptual destul de cuprinzător, ale cărui conotaţii pot fi împărţite în două
mari categorii.
În primul rând este vorba despre predispoziţia spre structuri
argumentative ancorate în macro-planuri. Anglo-americanismul
geopolitic este prin excelenţă unul sistemic. El reflectă interesele
48
Frédérick Douzet, David H. Kaplan, „La géopolitique dans le monde
anglo-américain”, în Hérodote, 3/2012, p. 238.
49
Robert Strausz-Hupe (et al.), Building the Atlantic World, New York,
Harper & Row, 1963, p. 83.
50
Jason Dittmer, Joanne Sharp, Geopolitics. An Introductory Reader, Lon-
don Routledge, 2014, p. 4.
24 MIHAI A. PANU
globale51 pe care cele două mari puteri (S.U.A. şi Marea Britanie)

le-au arătat constant de-a lungul vremii. Ramura anglo-americană
a geopoliticii s-a dezvoltat oarecum natural nu doar prin opoziţie (de
cele mai multe ori indirectă) la curentele asemănătoare din Europa (în
special cel german), dar şi prin prisma intereselor specifice pe care
cele două state şi-au propus să le apere. Din acest punct de vedere,
anglo-americanismul geopolitic este şi o consecinţă firească a unor
compatibilităţi (cultural-politice, economice) şi, nu în ultimul rând,
a parteneriatului strategic consolidat între cele două mari puteri.
În al doilea rând, geopolitica anglo-americană s-a individualizat
în peisajul ştiinţific occidental pe baza unei forme oarecum difuze de
excepţionalism geografic. Concret, este vorba despre faptul că cele
două state aflate de o parte şi de alta a Oceanului Atlantic şi-au construit
identităţile geopolitice în mod suficient de autonom pentru a fi net
diferenţiate de o Europă continentală marcată de vizibile interdependenţe
în mediul de securitate şi numeroase asimetrii ale puterii. Dacă ar fi
să facem o comparaţie între curentul anglo-american şi cele europene,
atunci distincţia principală pe care s-ar putea baza aceasta ar putea fi cea
între navalism şi continentalism52. Navalismul este cheia în care poate fi
percepută şcoala geopolitică anglo-americană (vezi Mahan, Mackinder
sau Corbett), chiar dacă acest criteriu nu este suficient pentru a sur-
prinde întreg tabloul conceptul. Ca dimensiune principală a geopoliticii
anglo-americane, navalismul53 (puterea maritimă) are meritul de a
înlesni demersul analitic al celor care îşi propun să compare principa-
lele şcoli de gândire în acest domeniu. Marea Britanie şi S.U.A. au fost
constant percepute ca mari puteri maritime, iar tradiţia lor navală nu
se poate să nu fi contribuit la succesul lor geopolitic. De cealaltă parte,
continentalismul (puterea terestră) constituie principala caracteristică
a puterilor europene (non-navale sau pseudo-navale). Continentalismul
este construit pe tradiţia doctrinelor de război terestru şi, deşi solid în
51
David Atkinson, Klaus Dodds (eds.), Geopolitical Traditions: A Century
of Geopolitical Thought, London, Routledge, 2002, p. 288.
52
Cele două concepte (continentalism şi navalism) duc la anumite ambi-
guităţi semantice. Ne asumăm acest neajuns din raţiuni care ţin strict de poten-
ţialul lor explicativ (n.a.).
53
Cf. Julian Corbett, The Spectre of Navalism, London, Darling&Son
Limited, 1915, p. 4.
plan ideatic şi conceptual, este destul de dogmatizat, ceea ce îl face greu

de revizuit.
În literatura de specialitate puterea maritimă a fost constant supusă
unor analize riguroase. De la argumentele care ţin de complexitatea
infrastructurii specifice până la cele care ţin de calitatea leadership-ului
în marina militară, se pot găsi suficiente nuanţe interpretative, fiecare
cu gradul ei mai mic sau mai mare de legitimitate. Este important
de reţinut faptul că puterea maritimă poate fi naturală sau artificială.
Distincţia aceasta poate fi controversată, însă ea conţine o doză mare
de adevăr. Puterile maritime naturale sunt în esenţă naţiuni care trăiesc
în spaţii geografice cu largă ieşire la mări şi oceane. S.U.A. şi Marea
Britanie sunt două bune exemple. De cealaltă parte, puterile maritime
artificiale sunt state care prin extinderi teritoriale au ajuns să controleze
zone de coastă, unele având o importanţă geostrategică reală. În acest
sens putem invoca exemplul Rusiei54. Evident că cele două tipologii
nu au un caracter absolut. Se pot identifica naţiuni care din punct de
vedere geografic îndeplinesc condiţiile pentru a deveni puteri maritime
(de exemplu anumite state insulare) sau naţiuni care ar fi putut deveni
puteri maritime artificiale, dar care, din felurite motive, şi-au dezvoltat
alte tipuri de identitate geopolitică. Revenind la sfera geopolitică
anglo-americană, putem spune că, dincolo de unele diferenţe sau chiar
antagonisme care au marcat la început relaţiile bilaterale55, istoria celor
două naţiuni a scos în prim-plan, încetul cu încetul „o tot mai mare
similaritate şi uneori chiar identitate a opiniilor şi acţiunilor”56. Nu ar fi
cu nimic exagerat să considerăm că cele două mari naţiuni reprezintă,
mai mult decât orice, o comunitate a valorilor. Conştientizarea numito-
rilor comuni, atât în ceea ce priveşte politica internă, cât şi cea externă,
a dus treptat ideea de anglo-americanism geopolitic.
54
Percy Arthur Silburn, The evolution of sea-power, London, Longmans,
Green&Co., 1912, p. 194.
55
Relaţiile anglo-americane nu au fost niciodată (şi probabil nu vor fi vreo-
dată) dominate de cordialitate absolută. Divergenţele între cele două state s-au
manifestat în diferite forme, însă, per ansamblu, la nivel geopolitic a existat un
solid proces de integrare. Anglo-emericanismul geopolitic este mai mult o rea-
litate vizibilă decât un slogan motivat de anumite configuraţii ale istoriei (n.a.).
56
Harry C. Allen, Great Britain and the United States. A history of
Anglo-American relations (1783-1952), New York, St. Martin's Press, 1955,
p. 33.
26 MIHAI A. PANU
Lumea anglo-americană este o sumă a intersecţiilor identitare la

baza cărora stau printre altele: „limba comună, convingerea neclintită
în valorile democraţiei, nivelul ridicat de industrializare sau conver-
genţa crescută în asumarea unor roluri internaţionale”57. Chiar dacă
de-a lungul istoriei, S.U.A. au trecut prin tentaţia izolaţionismului,
evenimentele tumultuoase din secolul al XX-lea au împins naţiunea
americană spre acţiune, transformând-o într-o mare putere. Cele două
războaie mondiale au resetat structura relaţiilor internaţionale într-o
manieră decisivă. Geopolitica s-a impus treptat ca principal indicator
al relaţiilor de putere între state. De asemenea, jocul geopolitic din
ce în ce mai intens practicat de marii actori internaţionali a favorizat
dezvoltarea unui climat de neîncredere în cultura consensului şi implicit
în binefacerile diplomaţiei tradiţionale. Secolul al XX-lea (care, printre
altele, este caracterizat şi de un vizibil primat al geopoliticii) a însemnat
pentru S.U.A. tranziţia între izolaţionism şi intervenţionism pe plan
internaţional. Motivele acestei tranziţii au ţinut în mare parte de calcu-
lul realist al exercitării puterii, dar şi de anumită conştiinţă (dezvoltată
inclusiv la nivel social) a propriei greutăţi geopolitice în relaţiile
internaţionale58. Ponderea S.U.A. în jocurile puterii la nivel global se
întemeiază de fapt pe o logică destul de simplă. Odată cu accelerarea
procesului globalizării, lumea a devenit tot mai interdependentă, iar
mizele a ceea ce am putea numi „abţinere geopolitică” nu mai puteau avea
relevanţă. Bine-cunoscutul teoretician al relaţiilor internaţionale Hans
Morgenthau a subliniat în lucrările sale necesitatea unei politici externe
mult mai incisive, în condiţiile în care mediul global nu poate fi pus
pe deplin la adăpost de patologiile puterii: „Având în vedere că S.U.A.
nu se mai pot izola într-o lume contaminată cu ceea ce se poate numi
politica de putere, este nevoie de iniţierea unui proces al decontaminării
pentru ca implicarea permanentă a Americii în relaţiile internaţionale
să fie lipsită de riscuri”59. După cum se poate observa, principiul din
57
Ibidem, pp. 33-34.
58
James P. Warburg, The United States in a Changing World. An Historical
Analysis of American Foreign Policy, New York, G.P. Putnam's Sons, 1954. p.
481.
59
Cf. Hans Morgenthau, „The Containment Policy and the Rationale of the
Alliance System”, în Stephen D. Kertesz, American Diplomacy in a New Era,
Indiana, University of Notre Dame Press, 1961, pp. 63-64.
spatele afirmaţiei făcute de Morgenthau este unul pur realist, în sensul

că interesele specifice americane au întâietate, iar crearea unei ordini
mondiale favorabile presupune, în mod necesar, o doză semnificativă
de intervenţionism. După cum deja ştim, geopolitica este, printre altele,
o expresie destul de fidelă a politicii externe şi, prin ricoşeu, a relaţiilor
internaţionale. Politica externă americană este un bun exemplu pentru
modul în care elitele acestei ţări au înţeles să adapteze principiile
geopolitice la imperative strategice gândite pe termen lung. Racordarea
principiilor geopolitice la obiectivele de politică externă poate părea
un proces supus capriciilor mediului internaţional sau ambiţiilor unor
administraţii prezidenţiale trecătoare (prin logica electorală). Chiar
dacă nu putem exclude în totalitate cele două aspecte enunţate anterior,
suntem obligaţi să căutăm explicaţiile comportamentului internaţional
pe care America l-a avut în ultimul secol la un nivel ceva mai profund.
Deşi ar putea părea paradoxal pentru unii cititori, le vom găsi în textul
Constituţiei americane. Acelaşi Hans Morgenthau ne vorbeşte despre
modul în care politica externă americană este influenţată de patru
prevederi constituţionale cu caracter general:60
1. posibilităţi neîngrădite de alocare a unor funcţii pentru agenţiile
guvernamentale;
2. separarea puterilor care permite ramurilor executivă şi legisla-
tivă din aparatul de stat să deţină puterea şi, în anumite limite, să im-
plementeze politici independent una de cealaltă;
3. sistemul de verificare şi echilibrare (checks and balances) care
optimizează procesul de luare a deciziilor;
4. principiul conform căruia, în condiţii excepţionale, anumite mă-
suri să nu poată fi luate decât prin acţiunea concertată a ambelor ramuri
din aparatul de stat.
Iată, aşadar, cum liniile generale de politică externă nu se dezvoltă
întâmplător, ci mai degrabă ca o consecinţă firească a sferelor decizio-
nale interne. Acest lucru oferă suficientă legitimitate acţiunilor ame-
ricane pe scena internaţională. Nu trebuie să uităm faptul că, dincolo
de factorii decizionali formali (aparatul de stat), în politica externă
60
Hans Morgenthau, „Conduct of American Foreign Policy”, în Robert
Goldwin, Ralph Lerner, Gerald Stourzh (eds.), Readings in American Foreign
Policy, New York, Oxford University Press, 1959, p. 37.
28 MIHAI A. PANU
americană impulsurile venite dinspre opinia publică joacă un rol im-

portant. Această stare de fapt derivă în mod firesc din regulile jocului
democratic în sensul că deciziile clasei politice vor putea fi uşor sanc-
ţionate de corpul electoral dacă se îndepărtează prea mult de agenda
publică. Suprapunerea agendei politice cu cea publică reprezintă,
aşadar, un factor determinant în procesul de luare a deciziilor. Această
logică, în esenţă democratică, dă sens şi consistenţă prestaţiei Americii
în plan internaţional.
Chiar dacă în secolul al XX-lea America şi-a croit drum spre po-
ziţia de mare putere, ajutată fiind de contextul internaţional tensionat,
identitatea sa geopolitică nu a fost întotdeauna lipsită de inconsistenţe.
Ce înseamnă de fapt acest lucru? În primul rând lipsa iniţiativelor
strategice importante la care America era îndreptăţită prin prisma
poziţiei din ce în ce mai relevante pe plan global. Acest argument
este valabil pentru prima jumătate a secolului al XX-lea, perioadă
în care S.U.A. (cu unele excepţii de mică anvergură) nu a fost un
trend-setter geopolitic. Nu trebuie să uităm că principalii vectori de
afirmare geopolitică a S.U.A. s-au concretizat în urma prestaţiei avute
cu prilejul celor două conflagraţii mondiale. America însă, nu a făcut
altceva decât să reacţioneze (direct sau indirect) la o serie de stimuli
geopolitici veniţi din exterior. În perioada postbelică lucrurile aveau
să se schimbe semnificativ. America şi-a asumat iniţiativa strategică şi
a căutat să dea tonul schimbării în mediul global. Situaţia geopolitică din
timpul Războiului Rece, chiar dacă a fost marcată de unele ezitări sau
decizii mai puţin inspirate, a dat posibilitatea Americii de a-şi calibra
arsenalul geostrategic şi de a-şi defini într-o manieră mult mai limpede
priorităţile de politică externă. Prin căderea Uniunii Sovietice în 1991,
marea putere de peste Oceanul Atlantic a obţinut o victorie tactică şi
s-a ales cu o infuzie suplimentară de legitimitate. Din punct de vedere
geopolitic, atitudinea mai proactivă a S.U.A. în cea de-a doua jumătate
a veacului trecut se poate explica prin disponibilitatea decidenţilor
politici de a pune în valoare potenţialul strategic al ţării. Această dispo-
nibilitate nu a fost deloc întâmplătoare. Începuturile Războiului Rece
au creat o atmosferă asfixiantă ideologic în relaţiile internaţionale.
Primatul bipolarităţii era bine speculat de Moscova în avantajul său,
însă America nu reuşea să găsească ritmul potrivit în disputele duse
pe nisipurile mişcătoare ale ideologiei. Adaptarea politicii externe
a S.U.A. la asemenea provocări s-a dovedit relativ greoaie într-o primă

fază: „În general obiectivele ideologice americane în politica externă
tind să fie mai mult negative decât pozitive, adică să se concentreze
mai mult pe înfrângerea inamicilor sau pe depăşirea unor obstacole
decât pe aspiraţii concrete. Din punct de vedere ideologic America
se opune oricărei forme de autoritarism. Trebuie menţionat însă că
modul în care această opoziţie devine activă ţine preponderent de
intensitatea cu care respectivele forme de autocraţie lezează conştiinţa
americană”61. Americanii s-au considerat în mod tradiţional o „naţiune
non-ideologică”62 şi încă mai sunt sensibili (în orice caz mulţi dintre ei)
la ideologizarea spaţiului public. Este şi motivul pentru care Americii
îi vine (sau mai bine zis îi venea) greu să se definească drept o putere
ideologică.
După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, S.U.A. s-au
văzut puse în faţa unei situaţii cel puţin paradoxale. Fiind în tabăra
câştigătorilor, aveau motive legitime de satisfacţie, însă marea problemă
nu ţinea de victoria în sine asupra unui regim totalitar, ci de strategiile
geopolitice post-conflict. Elitele politice americane nu găseau atât de
rapid maniera optimă prin care să fructifice pe termen lung avantajele
strategice ale victoriei, mai ales în raport cu rivalul (fost aliat) sovietic.
Fin cunoscător al metabolismului puterii în relaţiile internaţionale,
Hans Morgenthau încearcă să analizeze această stare de fapt. El identi-
fică cinci factori responsabili (în opinia sa) de somnolenţa geopolitică
americană din primii ani postbelici:63
1. tendinţa de a construi strategii de politică externă pe termen scurt
– valoarea pe termen lung a acestora este nesemnificativă;
2. refuzul de a transpune în politici specifice toate implicaţiile pe
care le are noua balanţă de putere atomică;
3. o politică implicită de contrabalansare ideologică;
4. proasta gestionare a sistemelor de alianţe occidentale;
5. abdicarea de la principiile leadership-ului executiv în sfera poli-
ticii externe.
61
Charles Lerche, Foreign Policy of the American People, Englewood,
Prentice-Hall, 1958, p. 467.
62
Ibidem.
63
Hans Morgenthau, The Impasse of American Foreign Policy, Chicago,
The University of Chicago Press, 1962, p. 17.
30 MIHAI A. PANU
Istoria tumultuoasă a secolului al XX-lea a obligat marile puteri

să-şi regândească majoritatea strategiilor geopolitice şi să devină mult
mai active pe scena internaţională. Regula jocului geopolitic era simplă:
oricărui gest făcut de potenţiali adversari i se răspundea într-o manieră
considerată adecvată. Lipsa de reacţie ar fi echivalat cu o slăbiciune
în sfera securităţii, risc la care puţine state erau dispuse să se expună.
Ne putem uşor imagina că tangourile geopolitice între diverşi actori
se puteau uşor transforma în confruntări făţişe. Rivalităţile între state
erau alimentate prin arsenalul specific (propagandă, provocare, sabotaj,
dezinformare, spionaj etc.). Atâta vreme cât aceste rivalităţi nu se
transformau în conflicte armate, regulile geopoliticii „soft” erau asumate
de majoritatea actorilor internaţionali. Din anumite puncte de vedere,
conceptul de „geopolitică soft”, pe care ni-l asumăm în această carte,
poate fi cuplat la o viziune mai largă asupra mecanismelor detensio-
nării în politica internaţională. Altfel spus, putem pleca de la premisa ca
sistemul internaţional are capacitatea de a se detensiona periodic prin
reechilibrarea potenţialului statelor de a se influenţa unele pe altele.
În varianta ei soft (ce nu presupune confruntarea armată), geopolitica
poate fi văzută ca o supapă prin care acumulările excesive de energie
din sistem ar putea fi degajate. În esenţă putem concluziona că, în
majoritatea situaţiilor, geopolitica rivalităţii este de preferat geopoliticii
conflictului.
În cazul Americii, putem vorbi despre un tip de problematizare
care să aibă coordonatele ideilor expuse anterior. În general firul roşu
al oricărei viziuni geopolitice (cel puţin în teoriile clasice) urmează
cursul interesului naţional. Ceea ce propovăduieşte realismul în relaţiile
internaţionale îşi găseşte ecou în comportamentul statelor. În afară
de principiile generale de politică externă asumate oficial de S.U.A.
(libertate, securitate, dominaţia legii etc.), împărtăşite, de altfel, pe larg
de comunitatea internaţională (măcar la nivel discursiv), atenţia noastră
trebuie să se îndrepte şi spre obiectivele specifice, aflate la confluenţa
dintre valorile democratice şi imperativele geopolitice ale ţării. Istoria
politică a S.U.A. le scoate în evidenţă pe următoarele:64
64
Thomas Bailey, A Diplomatic History of the American People, Third
Edition, New York, F.S. Crofts&Co., 1947, pp. 859-861.
– Izolaţionismul, Non-intervenţia (Isolation, Nonintervention). Aceste

principii pornesc în primul rând de la excepţionalismul geografic ame-
rican. Aflaţi între două mari oceane, americanii s-au considerat feriţi de
influenţe nocive străine (în special europene) şi au căutat să creeze un
zid simbolic între ei şi restul lumii.
– Doctrina Monroe. Dacă izolaţionismul presupunea faptul că Ame-
rica nu se va amesteca în treburile interne ale Europei, Doctrina Monroe
miza pe ideea că Europa şi Asia nu se vor amesteca în treburile interne
americane.
– Libertatea maritimă (Freedom of the Seas). S.U.A. au devenit
de-a lungul timpului un mare actor comercial. Dreptul de a beneficia de
rute maritime libere, inclusiv în vremuri de război, este considerat unul
fundamental la nivelul sferelor decizionale americane.
– Rezolvarea paşnică a disputelor (The pacific settlement of disputes).
Reprezintă un principiu care promovează rezolvarea conflictelor inter-
naţionale pe cale paşnică. Deşi cu diverse ocazii America a fost implicată
în războaie, a depus constant eforturi de promovare a instrumentelor
non-militare (arbitrajul sau dezarmarea) în procesul de soluţionare
a conflictelor.
– Principiul oportunismului. America a înţeles să-şi ajusteze politica
externă în funcţie de imperativele momentului. Nu s-a cramponat de
idei anacronice şi nu s-a ferit de o oarecare spontaneitate în luarea
deciziilor. În felul acesta America a putut reacţiona într-o manieră de
cele mai multe ori optimă la noile tipuri de provocări internaţionale.
Istoria diplomaţiei americane scoate în evidenţă ipostazele princi-
piilor enunţate anterior, dar şi numeroase abateri de la cadrul acestora.
În cele din urmă, ideea de oportunism (sau mai bine zis pragmatism)
pare să constituie liantul lor principal, într-o viziune cuprinzătoare
asupra intereselor de stat. Geopolitica americană izvorăşte în mare parte
din principiile politicii externe. Fără a-i supraestima relevanţa, putem
spune că aceasta din urmă constituie stratul identitar cel mai vizibil
al agregatului geopolitic şi geostrategic american. S.U.A. rămân fidele
unui mod aparte de raportare la politica internaţională. Acesta se bazează
pe o experienţă geopolitică nu foarte lungă, dar cu siguranţă intensă
(mai ales prin anvergura campaniilor în care S.U.A. au fost implicate).
În prezent America joacă un rol crucial pe scena internaţională, iar
32 MIHAI A. PANU
moştenirea geopolitică încă se zăreşte în nucleul motivaţional ce stă la

baza aspiraţiilor sale.
Deşi tandemul geopolitic anglo-american îşi are rădăcinile în afini-
tăţile istorice ale celor două naţiuni, ipostazele sale sunt cât se poate
de diverse. După cum am văzut în cele expuse anterior, America
şi-a construit gradual identitatea geopolitică. Aceasta din urmă este
ancorată în ceea ce putem numi excepţionalismul geografic american
şi în necesităţile de politică externă ale naţiunii. Cazul Imperiului
Britanic este, desigur, diferit, însă putem regăsi în el suficiente exemple
care să ne ducă cu gândul la cele două criterii pe care le-am folosit
în cazul S.U.A.: excepţionalismul geografic şi condiţionările politicii
externe. Dacă elementele ce ţin de geografie sunt constante istoric şi
solide sub aspect geostrategic, nu acelaşi lucru se poate spune despre
politica externă. Această stare de fapt poate fi explicată pornind de la
două constatări. În primul rând politica externă se orientează după un
anumit subiectivism al statelor faţă de mediul în care trăiesc, respectiv
faţă de comunitatea internaţională. Comunităţile de securitate sunt, de
regulă, comunităţi de încredere, iar acest aspect, deşi poate părea puţin
relevant cititorilor, reprezintă unul dintre impulsurile fundamentale în
planificarea politicii externe a statelor. Percepţia asupra securităţii şi
insecurităţii determină tipurile de reacţie ale actorilor internaţionali
într-o măsură hotărâtoare. Istoria relaţiilor internaţionale ne-a demonstrat
o predispoziţie din ce în ce mai mare a actorilor spre interdependenţă
şi instituţionalizarea relaţiilor bilaterale sau multilaterale. Acest lucru
a dus la o predictibilitate mai mare a interacţiunilor de pe scena globală
şi implicit la creşterea potenţialului de detensionare a conflictelor. Chiar
şi în asemenea condiţii, scenariul unei lumi complet imunizate împo-
triva viruşilor violenţei este departe de a deveni realitate. În al doilea
rând, politica externă nu este exclusiv creaţia instituţiei statale. Ea este
determinată de impulsurile unui mediu internaţional efervescent, aflat
în continuă schimbare şi, lucru foarte important, puternic dereglementat.
Ambiguităţile relaţiilor internaţionale se reflectă direct în planificarea şi
replanificarea strategiilor de politică externă a statelor. Din acest punct
de vedere geopolitica trebuie să fie pregătită pentru a face faţă oricăror
tipuri de provocări pe care un stat sau o comunitate de securitate le-ar
putea întâlni.
Marea Britanie şi-a dezvoltat de-a lungul timpului un sistem geo-

politic complex, în acord cu necesităţile sale de politică externă şi,
desigur, cu aspiraţiile globale pe care le-a avut în diferite contexte
istorice. Sursele forţei sale geopolitice au fost (nu neapărat în această
ordine) potenţialul naval, profilul insular şi vocaţia imperialistă. La
fel ca America, Marea Britanie a fost tentată (mai ales în secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea) de principiile non-intervenţionismului
(în special în afacerile Europei continentale)65. Cu timpul, planurile
Imperiului Britanic aveau să se schimbe în contextul percepţiilor tot
mai accentuate legate de iminenta ameninţare a puterii sale navale
de către puterile europene (preponderent Germania)66. Până în zorii
secolului al XX-lea Imperiul Britanic nu a avut concurenţă serioasă
din punct de vedere geopolitic. A reuşit să speculeze foarte bine avan-
tajele oferite de Revoluţia Industrială67 şi de avansul strategic pe care
l-a avut în cursa colonialistă. După Primul Război Mondial însă, Marea
Britanie s-a văzut pusă în faţa unor provocări complexe izvorâte din
arhitectura instabilă de securitate a continentului european. De pildă,
deciziile guvernului de la Londra cu privire la chestiuni spinoase în
geopolitica Europei Centrale şi de Est au fost ezitante sau au lipsit
uneori cu desăvârşire68, fapt ce a permis afirmarea intereselor ilegitime
ale unor puteri revizioniste precum Germania nazistă.
Primatul geopoliticii în secolul al XX-lea a avut consecinţe directe
şi de lungă durată asupra relaţiilor internaţionale. Deriva ideologică
extremistă s-a resimţit de-a lungul şi de-a latul continentului european,
iar Marea Britanie, în pofida poziţiei sale oarecum ferite de influen-
ţele negative ale gemenilor totalitari (naţional-socialismul şi comu-
nismul), s-a confruntat cu anumite probleme interne care aveau să fie
percepute drept vulnerabilităţi în plan extern. Deşi după Primul Răz-
boi Mondial arhitectura europeană de securitate se arăta promiţătoare
65
Cf. Herbert Richmond, British Strategy: Military and Economic. A His-
torical Review and its Contemporary Lessons, Cambridge University Press,
1941, p. 122.
66
Ibidem, 129.
67
Începuturile Revoluţiei Industriale sunt legate de contextul istoric care
cuprinde sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea (n.a.).
68
William Norton Medlicott, British Foreign Policy since Versailles, London,
Methuen&Co., 1940, p. 6.
34 MIHAI A. PANU
prin prisma obiectivelor urmărite (Liga Naţiunilor fiind în acest sens

un bun punct de plecare), actorii statali nu au avut nici energia, nici
disponibilitatea suficiente pentru a promova principii pacifiste auten-
tice. Multe state se confruntau cu probleme economice şi, în conse-
cinţă, cu tensiuni sociale crescânde. Economia britanică se confrunta
cu spectrul recesiunii, iar soluţiile salvatoare se lăsau mult aşteptate.
În cercurile diplomatice străine, „chestiunea britanică” era atent ţinută
sub observaţie, mai ales că Londra lăsa să se înţeleagă faptul că ambi-
ţiile sale economice nu vor fi diminuate de conjunctura nefavorabilă
existentă. Puternicele servicii de informaţii germane raportau Berlinului
deteriorarea continuă a situaţiei economice în zone strategice ale Marii
Britanii precum Glasgow, South Wales sau Durham, acestea fiind
numite „pete negre pe harta economică britanică”69. Într-un asemenea
context economic probabilitatea ca mişcările comuniste să prindă avânt
în mediile muncitoreşti era una destul de ridicată. Dezechilibrele
economice puteau aşadar deschide o adevărată Cutie a Pandorei, iar
repercusiunile ar fi avut bătaie lungă.
Pentru Europa continentală Imperiul Britanic a fost dintotdeauna
un actor geopolitic important. Imaginarul colectiv atribuie acestui stat
o identitate în esenţă europeană, chiar dacă politic şi etno-cultural are
o structură mult mai amplă. Conceptualizarea identităţii britanice, la
fel ca a celei europene, dincolo de criteriile obişnuite social-politice,
culturale sau economice, a fost mereu strâns legată de anumite impli-
caţii geopolitice. Clivajele continentului european fuseseră o constantă
istorică la fel ca insurmontabila predispoziţie spre conflicte. Veacul tre-
cut, deşi marcat de tensiuni fără precedent în istoria acestui continent,
a adus în prim- plan şi anumite încercări ale elitelor acelor vremuri
de a promova o viziune integrativă cât mai convingătoare la nivelul
opiniei publice. În fond, moştenirea culturală iudeo-creştină alături de
pilonii Antichităţii greceşti şi romane ar fi putut duce uşor la concluzia
că Europa are parte de mai multe elemente care să îi asigure unitatea
decât linii de clivaj care să o dezbine.
Visul unei Europe unite a bântuit timpuriu imaginarul colectiv al
bătrânului continent. Amintim în acest sens proiectul pan-european
69
PA AA, Bukarest 31, Die sozialwirtschaftliche Lage Großbritanniens,
vol. II, 1173, p. 4.
propus de contele Coudenhove-Kalergi70. Pan-Europa era, în opinia

susţinătorilor ei, o necesitate istorică şi totodată un imperativ geopolitic.
Distincţia pe care Coudenhove-Kalergi o face între „Kleineuropa” (Mica
Europă) şi „Grosseuropa” (Marea Europă)71 ilustrează foarte bine logica
geopolitică din spatele identităţii europene. Avem de-a face cu o dilemă
legată de ceea ce (la acea dată) s-ar fi dorit a fi Statele Unite ale Europei:
„Aparţin Rusia şi Anglia – sau numai una dintre ele – ori chiar niciuna
de Statele Unite ale Europei?”72. Observăm din această întrebare pusă de
Coudenhove-Kalergi o reală preocupare pentru consecinţele geopolitice
ale proiectului pan-european. Dacă în cazul Rusiei, argumentaţia duce
spre dificultăţile generate de incompatibilităţile ideologice (pornind
de la vocaţia totalitară a spaţiului sovietic), apartenenţa Angliei la
Grosseuropa (Europa Mare) este, în linii mari, de la sine înţeleasă73. În
cele din urmă, concluzia lui Coudenhove-Kalergi legată de proiectul
unei Europe unite se fundamentează tot pe calculul rece de sorginte
geopolitică: „Nici Vestul şi nici Estul nu au de gând să salveze Europa:
Rusia vrea să o cucerească în timp ce America vrea să o cumpere”74. Dacă
admitem, mergând pe logica lui Coudenhove-Kalergi, că proiectul unei
Europe unite ar putea fi pus în umbră de cele două flancuri geopolitice
(America şi Rusia), atunci importanţa strategică a Marii Britanii începe
să capete greutate. Europa continentală a simţit constant nevoia de a-i
aduce pe britanici în siajul puterii sale. La fel cum India a fost considerată
o perlă a coroanei britanice (mai ales din punct de vedere economic),
Marea Britanie poate fi considerată o perlă a Europei continentale (mai
ales din punct de vedere geopolitic). Totuşi necesitatea britanicilor de
a-şi defini o identitate geopolitică în raport cu Europa continentală este
semnificativ mai mică decât cea a europenilor de a se defini (nu doar
geopolitic) în raport cu Marea Britanie. Traseul istoric al Imperiului
70
Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (născut pe 16 noiembrie
1894, Tokio, Japonia – decedat pe 27 iulie 1972, Schruns, Austria) a fost un
diplomat de origine austriacă şi un susţinător al mişcării pan-europene (n.a.).
71
Detalii despre cele două concepte pot fi găsite în lucrarea lui Coudenhove-
Kalergi intitulată Pan-Europa şi apărută în 1923 (n.a.).
72
Richard Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Wien, Pan-Europa-Verlag,
1923, p. 39.
73
Ibidem, p. 41.
74
Ibidem, p. 11.
36 MIHAI A. PANU
Britanic a înlesnit o oarecare autosuficienţă economică a acestuia şi

un mod de a face politică (externă) eliberat de constrângerile pe care
statele Europei continentale trebuia să le ia în calcul.
Marea Britanie a fost dintotdeauna conştientă de complicata arhi-
tectură a mediului european de securitate şi, deşi s-a raportat constant la
afacerile europene cu maxim interes, a preferat să se ancoreze geopolitic
în relaţia strategică dezvoltată de-a lungul vremii cu S.U.A. Nu este
de mirare că pentru mulţi comentatori ai relaţiilor internaţionale, dar
şi pentru anumiţi aliaţi tradiţionali de pe bătrânul continent, Marea
Britanie nu este altceva decât o a cincea coloană a Americii în Europa75.
După cel de-al Doilea Război Mondial relaţia strategică bilaterală avea
să fie consolidată gradual, anglo-americanismul geopolitic devenind,
printre altele, o veritabilă comunitate de securitate.
2.1. Pivotul geografic al istoriei și logica

relaţiilor de putere la Halford Mackinder
Halford Mackinder (nume complet Halford John Mackinder) s-a

născut pe 15 februarie 1861 la Gainsborough, Lincolnshire şi a murit
pe 6 martie 1947 la Parkstone, Dorset în Anglia76. A fost unul dintre
geopoliticienii de renume ai secolului al XX-lea. Mackinder a teoretizat
ca nimeni altul conceptul de „Heartland” şi a adus sens şi consistenţă
în dezbaterile vremii pe teme din zona geografiei politice. S-a născut şi
a crescut într-o familie cu preocupări pentru ştiinţă. Tatăl său, Draper
Mackinder, a fost la vremea lui un doctor apreciat pentru priceperea
sa. Mama, Fanny Ann Mackinder (născută Hewitt), provenea la rândul
ei dintr-o familie de medici. În septembrie 1874 Halford Mackinder
a început cursurile la Epsom College, Surrey. Rezultatele bune la
învăţătură l-au ajutat să obţină o bursă de studiu la Christ Church,
Oxford pentru o perioadă de cinci ani. În 1880 avea să înceapă cursurile
75
Robin Porter, „Why America?”, in Timothy Edmunds, Jamie Gaskarth,
Robin Porter (eds.), British Foreign Policy and the National Interest. Identity,
Strategy and Security, London, Palgrave Macmillan, 2014, p. 130.
76
Toate detaliile privind biografia lui Halford Mackinder au fost preluate
din Brian W. Blouet, Global Geostrategy. Mackinder and the defence of the
West, London, Frank Cass, 2005, pp. 11-13.
la Oxford. Acolo şi-a concentrat studiile pe zoologie, botanică, chimie,

fizică şi fiziologie. În 1883 reuşeşte să obţină diploma de absolvire.
Între 1883 şi 1885 Mackinder studiază istoria şi dreptul. În martie 1886
Halford Mackinder este ales în Royal Geographical Society, instituţie
care avea să-i finanţeze unele cercetări. În toamna lui 1887 ajunge să ţină
primele cursuri la Oxford. Între 1903 şi 1908 a fost director al London
School of Economics. Mackinder a avut şi o importantă activitate
publicistică mai ales între 1900 şi 1910, perioadă în care i-au apărut
majoritatea cărţilor. Dintre acestea, demne de amintit sunt următoarele:
Britain and the British Seas (1902); The geographical pivot of history
(1904); Money-Power and Man-Power (1906).
Sfârşitul secolului al XIX-lea a arătat lumii întregi că logica trans-
formărilor internaţionale devenea din ce în ce mai complexă. Proiec-
tele geopolitice se aflau încă în stadiu embrionar chiar dacă marile
puteri se arătaseră demult interesate de hipertrofia puterii şi de pro-
iectarea acesteia în plan global. Halford Mackinder a crescut şi s-a
format într-o perioadă de provocări pentru Imperiul Britanic. Inerţia
imperială era încă puternică, însă limitele sale se întrezăreau la orizont.
Pretenţia civilizator-morală a imperialismului britanic se confrunta cu
mişcările anticoloniale din ce în ce mai puternice în Irlanda, India sau
Egipt77. Cauzele vulnerabilităţilor proiectului imperial britanic erau la
acea vreme deopotrivă interne şi externe. La nivel intern avem de-a
face cu presiunile inerente oricărei entităţi socio-politice confrun-
tate cu nevoia reinventării simbolice (mai ales în sens politic) şi cu
problema fragmentării în contextul unei anverguri dificil de susţinut
şi a unui pluralism cultural-valoric greu de gestionat. Proverbialul
excepţionalism britanic a servit ca energie legitimatoare ori de câte
ori imperiul se vedea pus în situaţia de a face alegeri între opţiuni de
politică externă. Însă nicio reţetă politică nu poate asigura la nesfârşit
rezultatele dorite. Războiul Burilor (1899-1902), eveniment aparent
minor în istoria militară britanică, avea să pună la grea încercare
structurile instituţional-birocratice ale marelui imperiu, demonstrându-i
totodată relativa fragilitate78. Acesta este momentul în care Mackinder
77
Gerry Kearns, Geopolitics and Empire. The Legacy of Halford Mackin-
der, Oxford University Press, 2009, p. 38.
78
Ibidem.
38 MIHAI A. PANU
începe să-şi pună întrebări serioase cu privire la capacităţile strategice

ale armatei britanice. Posibilităţile de reacţie rapidă, de mobilizare a
unor forţe specifice şi de transport al acestora pe termen scurt în zone
de conflict au servit drept cadru conceptual pentru viziunea geopolitică
a teoreticianului englez. O naţiune cu pretenţii imperialiste incapabilă
de mobilizarea optimă a resurselor militare era considerată extrem de
vulnerabilă, mai ales în contextul presiunilor geopolitice crescânde
exercitate de alte mari puteri.
La nivel extern, pericolele veneau la acea vreme din partea Germa-
niei. Aceasta prinsese gustul expansionismului motivat imperial, în
special după venirea la putere a lui Wilhelm al II-lea (în 1888). Dincolo
de provocările revizionismelor din imediata vecinătate geopolitică,
Imperiul Britanic se confrunta şi cu o criză profundă de legitimitate.
După cum am menţionat deja, mişcările anti-colonialiste prindeau rădă-
cini puternice în diferite regiuni. Din punct de vedere geopolitic,
pentru britanici nu exista altă opţiune decât reacţia în forţă la astfel de
situaţii. Orice apel la instrumentele diplomaţiei ar fi fost perceput ca o
ezitare şi taxat ca lipsă de vigoare militară. Percepţia slăbiciunii interne
(mai ales a celei de ordin militar) trebuia aşadar evitată cu orice preţ.
Pentru Mackinder devenise clar faptul că, într-o lume din ce în ce mai
interdependentă, interesele geopolitice ale marilor puteri sunt pe cale să
se ciocnească. El face o distincţie clară între puterile maritime (precum
Imperiul Britanic) şi puterile continentale (mai bine zis puteri de uscat)
aflate în plin proces de afirmare. Dintre acestea Germania şi mai ales
Rusia trebuie tratate cu maximă atenţie. Ambele erau considerate de
Mackinder puteri emergente şi, desigur, poli de putere care ar fi putut
reprezenta o provocare geopolitică pentru britanici. Viziunea lui nu se
opreşte însă la nivelul statelor şi la perspectiva pur britanică asupra
acestora. Geopoliticianul englez observă lucrurile la nivel macro şi
are de timpuriu revelaţia unui veritabil clivaj geopolitic între Europa
răsăriteană şi cea apuseană79. Condiţiile care au favorizat un asemenea
clivaj ţin în mare măsură de structurarea puterii politice la nivelul masei
continentale eurasiatice, dar şi de condiţiile geografice specifice fiecărui
stat. Din punct de vedere geopolitic, condiţiile geografice joacă un rol
79
Halford Mackinder, Democratic Ideals and Reality, New York, Henry
Holt and Company, 1919, p. 153.
hotărâtor în dezvoltarea politico-militară a statelor. Desigur, nici sfera

economică nu este lipsită de influenţa acestor factori întrucât poziţiona-
rea geografică determină accesul la resurse, rute comerciale etc.
Chiar dacă geografia este un dat natural, ea poate fi îmblânzită prin
instrumentele puterii, devenind astfel variabilă. Tendinţele imperia-
liste ale marilor puteri, dincolo de implicaţiile lor generale, au avut
şi o puternică dimensiune geografică în sensul că, prin creşterea
anvergurii puterii (şi deci prin expansiune), limitele geografiei erau
depăşite. Din acest punct de vedere presiunea geopolitică rezultată din
logica imperialistă ar fi urmat să devină critică (şi deci periculoasă)
în momentul în care zonele de influenţă acopereau întreaga planetă.
Distincţia făcută de Halford Mackinder între puteri maritime si puteri
de uscat (continentale) era doar în aparenţă una simplistă. Dintre
rivalii geopolitici potenţiali ai Imperiului Britanic făceau parte nu
doar Germania şi Rusia, ci şi China şi Japonia80, aşadar state cu profil
deopotrivă maritim şi continental. Rivalitatea geopolitică nu presupune
neapărat, în viziunea lui Mackinder, o confruntare directă între două
puteri vecine, ci, în foarte multe cazuri, dispute pentru controlul rutelor
comerciale sau al unor zone întinse cu mare potenţial economic. El
invocă situaţia Indiei, subliniind că, deşi Imperiul Britanic are acces la
ea pe mare, Rusia ar putea să îl aibă mult mai direct, adică pe uscat81.
Britanicii erau conştienţi de potenţialul expansionist al Rusiei şi puteau
observa uşor imensa presiune pe care ruşii o făceau în vecinătatea lor
geopolitică, mai ales pe aliniamentele Sud şi Sud-Est.
În emisfera occidentală transformările structurale, mai ales în
domeniile socio-politic şi economic, au avut cauze multiple. Dacă ar
fi să simplificăm acest proces istoric pentru o mai bună înţelegere a
fenomenelor care l-au însoţit, două modele cauzale ar ieşi cu siguranţă
în evidenţă: cel care are ca punct central Revoluţia Industrială şi cel
construit în jurul conotaţiilor simbolice ale Revoluţiei Franceze.
Dincolo de abundenţa informaţiilor existente în literatura de spe-
cialitate, se pot identifica anumite conotaţii geopolitice ale Revoluţiei
80
Gerry Kearns, Geopolitics and Empire. The Legacy of Halford Mackinder,
Oxford University Press, 2009, p. 173.
81
40 MIHAI A. PANU
Industriale. Declanşat spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în vestul

Europei, acest proces a dat sens şi consistenţă ideii de modernizare
a spaţiului occidental. Pe lângă efectele sale incontestabil pozitive
(urbanizare, alfabetizare, îmbunătăţirea infrastructurii, creşterea nive-
lului de trai al populaţiei etc.), Revoluţia Industrială a fost, din punct
de vedere istoric, terenul fertil pe care imperialismul şi militarismul
s-au putut dezvolta. În acest sens putem aduce în prim-plan câteva
argumente. Unul dintre ele ţine, fără îndoială, de logica dezvoltării
economice. Dacă ar fi să admitem că acumularea de capital (conse-
cinţă firească a industrializării) duce la o suprasaturare pe termen mediu
a pieţelor de desfacere locale, devine imperios necesară găsirea unor
pieţe externe în care procesele industrializării să-şi găsească ecoul
financiar. Cu alte cuvinte, componenta economică a imperialismului
este dată tocmai de logica industrializării. Dezvoltarea sustenabilă ar
fi aşadar semnificativ periclitată dacă valorificarea producţiei ar înce-
tini din lipsa pieţelor de desfacere. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea
Imperiul Britanic începea să înţeleagă din ce în ce mai clar faptul
că un imperialism de sorginte nouă (cuplat la vectorii geopoliticii)
devenea imperios necesar pentru prezervarea intereselor economice
ale britanicilor în întreaga lume. Sfera economică globală devenise
deja mică, iar actorii începeau să îşi revizuiască relaţiile economice în
funcţie de propriile nevoi. Spre exemplu, în 1882 Tratatul Comercial
Anglo-Francez nu a mai putut fi reînnoit, cele două state neputând să
ajungă la un numitor comun în ceea ce priveşte armonizarea propriilor
interese economice82. Relaţiile economice se cereau de acum proiectate
diplomatic dincolo de vecinătatea geopolitică imediată. În acest sens
noile tratate ale britanicilor aveau să fie încheiate cu state aflate la dis-
tanţă mare de inima economică imperială: Muntenegru (1882), Coreea
(1883), Grecia (1886)83. Proiectarea la scară largă a relaţiilor comerciale
poate fi înţeleasă, aşadar, ca o formă de imperialism. Acesta din urmă
se poate explica, fie şi parţial, prin dificultatea statelor de a-şi satisface
nevoile economice în imediata lor vecinătate geopolitică.
82
Anthony Howe, „Radicalism, Free Trade, and Foreign Policy in Mid-
Nineteenth-Century Britain”, în William Mulligan (et al.), The Primacy of
Foreign Policy in British History, 1660-2000. How Strategic Concerns Shaped
Modern Britain, New York, Palgrave Macmillan, 2010, p. 175.
83
Ibidem.
Chiar dacă la nivel micro putem vorbi preponderent despre bene-

ficiile Revoluţiei Industriale (aşa cum am amintit anterior), la nivel
sistemic lucrurile au stat oarecum diferit. Pentru diferitele naţiuni luate
individual, acest lucru a presupus dezvoltare, autodepăşire, inovaţie,
însă pentru relaţiile internaţionale efectele au fost problematice. O lume
interconectată economic nu este altceva decât o scenă pe care actorii
mai puternici pot să îşi manifeste pornirile hegemonice. Nu trebuie
să ne lăsăm seduşi de ideea conform căreia relaţiile economice inter-
naţionale acum 100-150 de ani nu ar fi fost relaţii de putere. Dimpo-
trivă, ele au fost în primul rând relaţii de putere mascate prin practicile
oarecum liniştitoare ale diplomaţiei. Imperialismul a fost o compo-
nentă fundamentală a planurilor de hegemonie economică pe care
marile puteri o doreau în spiritul concurenţei dintre ele şi al suprema-
ţiei în sistemul internaţional. Imperiul Britanic beneficia de avantajul
existenţei unei vaste reţele coloniale aflată sub controlul său (chiar
dacă acest control începea încetul cu încetul să se erodeze pe alocuri).
Decidenţii politici de la Londra au înţeles de timpuriu faptul că lupta
pentru supremaţie în sistemul internaţional presupune mobilizarea
tuturor resurselor disponibile: economice, politice, culturale şi mai ales
militare. Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă
a regândirii planurilor strategice pentru majoritatea puterilor lumii.
Britanicii au înţeles că este nevoie să-şi folosească într-o manieră mult
mai incisivă resursele disponibile în aşa-numita „periferie globală”84,
aflată, desigur, sub influenţa lor. Dincolo de relevanţa lor economică,
regiunile aflate sub influenţă britanică (în mare parte coloniile) aveau
şi o covârşitoare importanţă geostrategică. Acest aspect a fost bine
înţeles şi de alte puteri care îşi doreau o poziţie mult mai privilegiată
pe scena internaţională (de exemplu Germania wilhelmiană), aşa că
imperialismul începuse să devină o armă strategică preferată de tot mai
mulţi actori statali.
Dintre multele fenomene regionale şi internaţionale care îşi au rădă-
cinile în Revoluţia Industrială, acumularea de capital (sau mai bine zis
disponibilitatea crescută de capital) a contribuit decisiv la transfor-
84
Cf. Theodore Koditschek, Liberalism, Imperialism, and the Historical
Imagination. Nineteenth-Century Visions of a Greater Britain, Cambridge
University Press, 2011, p. 224.
42 MIHAI A. PANU
marea doctrinelor militare ale vremii şi implicit la apariţia fenomenu-

lui militarist modern. Disponibilitatea capitalului a permis guvernelor
(aflate adesea într-o cursă încrâncenată cu alte guverne pentru obţinerea
supremaţiei la nivel internaţional) să aloce fonduri din ce în ce mai mari
pentru înzestrarea aparatului militar. Investiţiile în armate se cereau
desigur testate în diverse scenarii, astfel că dimensiunea pur militară
a politicii externe devenise un fapt evident spre sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Pentru a evidenţia aceste
tendinţe, putem lua în considerare cheltuielile militare ale guvernului
britanic într-un interval de 20 de ani. La nivelul anului 1870, 18%
din bugetul disponibil a fost alocat de britanici armatei terestre şi
14% marinei militare, în timp ce la nivelul anului 1890 procentele
crescuseră după cum urmează: 19% pentru armată şi 17% pentru marina
militară85. Observăm cu uşurinţă faptul că marina a beneficiat de cea
mai mare creştere în ceea ce priveşte alocările bugetare pe parcursul
a două decenii. Acest lucru este un indicator clar al faptului că profilul
geopolitic al Imperiului Britanic se revendica de la capabilităţile sale
navale. Mergând pe urmele lui Halford Mackinder, putem afirma că
avem de-a face în acest caz cu o putere maritimă şi mai puţin cu una
terestră (în sens continental).
Disponibilitatea crescândă a capitalului înlesnită de Revoluţia
Industrială a reprezentat aşadar un teren fertil pentru afirmarea dimen-
siunii militare a statelor ca instrument util în politica internaţională.
Păstrarea prestigiului internaţional la cote cât mai înalte presupunea
asemenea strategii, iar o naţiune precum cea britanică, obişnuită să fie
percepută drept o mare putere maritimă, se arăta sensibilă cu privire
la măreţia imperiului. Chiar dacă instrumentele de politică externă
începuseră să fie folosite în contexte noi şi după o logică actualizată,
diplomaţia tradiţională nu a fost dată uitării. Londra a încercat să cultive
relaţii cât mai bune cu Statele Unite ale Americii, conştientă fiind de
importanţa unui aliat strategic cu imense posibilităţi de afirmare pe
scena internaţională. Compatibilităţile geopolitice dintre cele două state
William Mulligan, „Gladstone and the Primacy of Foreign Policy”, în

85
William Mulligan (et al.), The Primacy of Foreign Policy in British History,
1660-2000. How Strategic Concerns Shaped Modern Britain, New York,
Palgrave Macmillan, 2010, p. 189.
nu erau greu de găsit, iar disponibilitatea americanilor de a colabora

putea fi garantată printr-o poziţionare pragmatică a Londrei în chestiuni
de interes comun şi mai ales prin evitarea animozităţilor de orice fel86.
Acesta este un exemplu foarte bun pentru modul în care geopolitica
poate dubla cu succes eforturile făcute în politica externă. Alianţele
strategice se pot încheia pe baza unor afinităţi de ordin politic sau
cultural. Totuşi, interesele geopolitice comune sunt cele care dau de
cele mai multe ori sens şi consistenţă colaborărilor dintre marile puteri.
După ce ne-am oprit asupra contextului istoric prilejuit de Revolu-
ţia Industrială, se cuvine să ne îndreptăm atenţia şi asupra celuilalt
eveniment important ale cărui conotaţii merg parţial şi în direcţia sferei
geopolitice. Revoluţia Franceză din 1789 (pentru că despre ea este
vorba), dincolo de transformările instituţionale pe care le-a provocat,
a dus la reconfigurarea relaţiilor de putere în Europa şi, în cele din
urmă, la necesitatea găsirii unor noi mecanisme de cooperare în politica
internaţională. Două ar fi argumentele conform cărora momentul 1789
ar fi provocat pe termen lung reconfigurarea arhitecturii puterii în
Europa. În primul rând avem de-a face cu ruperea bruscă a continuităţii
unui model statal şi intrarea într-o zonă a tatonărilor politice, a tranziţiei
spre un model voit republican, a generării unui nou proces de formare
a elitelor. Toate aceste lucruri, deşi sunt la prima vedere ancorate în
spiritul novator al vremii, nu sunt altceva decât pericole pentru echilibrul
puterii în sistemul de state european. Desigur, nu putem nega faptul că
distanţarea de vechiul regim sau democratizarea drepturilor nu ar fi în
sine elemente corelate cu ideea de progres, însă, din punct de vedere
strict geopolitic, aceste transformări sunt problematice tocmai pentru
că prin natura lor creează un fenomen potenţial periculos, şi anume
impredictibilitatea exerciţiului puterii. În al doilea rând, un regim poli-
tic nou va avea de cele mai multe ori tentaţia de a se legitima prin
centralism excesiv, prin apelul la forţă şi prin revizuirea relaţiilor cu
ceilalţi actori. Acolo unde ruptura cu trecutul se vrea definitivă (cum
este contextul Revoluţiei Franceze din 1789), tendinţa de a exacerba
presiunea prezentului este aproape inevitabilă. Mai mult decât atât,
logica revoluţiilor (spre deosebire de cea a reformelor) este de cele mai
86
Michael Dockrill (et al.), Diplomacy and world power. Studies in British
Foreign Policy, 1890-1950, Cambridge University Press, 1996, p. 49.
44 MIHAI A. PANU
multe ori foarte dăunătoare întrucât favorizează ceea ce am putea numi

replicarea violenţei. Marele pericol în astfel de situaţii este dat de faptul
că puterea devine sinonimă cu violenţa, fapt remarcat printre alţii şi de
marele critic al Revoluţiei Franceze, Edmund Burke: „Uzurparea, care
pentru a submina vechile instituţii a distrus principii tradiţionale, va
menţine puterea folosind mijloacele prin care a acaparat-o” (trad. mea,
M.A.P.)87. Faptul că puterea a fost acaparată prin violenţă reprezintă,
dacă ar fi să-i dăm crezare lui Burke, un indicator al faptului că pe viitor
respectivul stat va recurge la instrumentele violenţei pentru a-şi atinge
obiectivele mai mult sau mai puţin legitime. Războaiele Napoleoniene
şi perturbarea mecanismelor cooperării internaţionale par să valideze
interpretarea conservatorului Burke. Din perspectivă geopolitică, ase-
menea evenimente şi dinamici istorice au o relevanţă aparte mai ales
pentru că, pornind de la ele, se poate analiza politica externă a statelor.
Din punct de vedere istoric putem vorbi despre un Sonderweg
britanic chiar dacă destinele acestui stat au fost şi sunt în continuare
strâns legate de cele ale Europei continentale. Viziunea geopolitică a lui
Halford Mackinder este în mare măsură expresia acestui excepţionalism.
Setul conceptual avansat de teoreticianul britanic se remarcă prin două
atribute fundamentale. În primul rând, avem de-a face cu o abordare pur
sistemică a relaţiilor de putere. Aceasta este puternic ancorată în logica
imperialistă şi porneşte de la proiectarea în plan global a intereselor
strategice ale Imperiului Britanic. În al doilea rând, geopolitica lui
Mackinder împarte lumea în ceea ce putem numi blocuri geografice
funcţionale, fiecare cu particularităţile sale fiziocratice. Relaţia dintre
blocurile geografice depinde în mod necesar de modul în care marile
puteri reuşesc să iradieze geopolitic propriile vecinătăţi. Mackinder are
meritul de a gândi geopolitica la scară macro, evitând în felul acesta
capcanele particularismului. Acest lucru nu înseamnă însă că nivelul
micro este ignorat. Înseamnă mai degrabă că realităţile internaţionale
nu sunt percepute prin grila îngustă a logicii regionale. Aceasta din
urmă completează tabloul geopolitic general, dar nu îi va putea reda
niciodată nuanţele.
87
Edmund Burke, Reflections on the French Revolution, London, Dent
&Sons Ltd., 1951, p. 75.
În cazul Angliei geografia simbolică joacă un rol decisiv. După cum

remarca Emil Reich, unul dintre teoreticienii de marcă ai secolului trecut,
Anglia „(...) este o ţară în Europa fără a fi un stat european”88. Această
ambivalenţă identitară s-a reflectat adesea în politica externă britanică şi
i-a modelat, desigur, profilul geopolitic. După cum spuneam, Mackinder
împarte lumea în blocuri geopolitice, fiecare având particularităţile sale.
Bagajul său conceptual conţine următoarele unităţi:
Insula lumii (World Island) include Asia, Europa continentală şi
Africa89. Această unitate geopolitică are parte de cea mai mare diver-
sitate. Aici sunt concentrate majoritatea resurselor naturale. Tot aici
se află şi cea mai mare parte din populaţia întregului glob. Geografia
insulei lumii este cât se poate de diversă, la fel şi entităţile etno-
culturale90. Are ieşire la întregul cordon oceanic al planetei, fapt care
îi înlesneşte un bun acces spre Australia, Antarctica şi, desigur, spre
cele două Americi. Din punct de vedere istoric putem defini relativ uşor
Insula Lumii pentru simplul fapt că ea se suprapune pe Lumea Veche
(aşadar opusul Lumii Noi, cea cartografiată după marile descoperiri
geografice)91. Din punct de vedere geostrategic Insula Lumii are o
relevanţă incontestabilă. Controlul acesteia ar înlesni accesul spre
marile puncte nodale de pe harta lumii. Pentru Mackinder însă nu toată
această unitate geografică are aceeaşi importanţă. Masa teritorială eura-
siatică rămâne în centru preocupărilor sale, însă continentul african
este considerat mai puţin relevant. Totuşi, Mackinder face o necesară
distincţie între Africa subsahariană şi teritoriile din nordul Saharei,
88
Emil Reich, Imperialism. ItsPrices, ItsVocation, London, Hutchinson
&Co, 1905, p. 138.
89
Cf. Gerry Kearns, Geopolitics and Empire. The Legacy of Halford
Mackinder, Oxford University Press, 2009, p. 5; Colin Gray, „In defence of the
Heartland: Sir HalfordMackinder and hiscritics a hundredyears on”, în Brian
W. Blouet (ed.), Global Geostrategy. Mackinder and the defence of the West,
London, Frank Cass, 2005, p. 30.
90
Conform descrierilor făcute de Halford Mackinder, Insula Lumii cu-
prinde 6 zone distincte: Heartland, regiunile de coastă europene, regiunile de
coastă musonice, Sahara, Arabia şi Heartland-ul Sudic. Cf. Halford Mackinder,
Democratic Ideals and Reality, New York, Henry Holt and Company, 1919,
pp. 98, 99.
91
Alexandros Petersen, The World Island. Eurasian Geopolitics and the
Fate of the West, Santa Barbara, Praeger, 2011, p. 4.
46 MIHAI A. PANU
considerând că acestea din urmă aparţin Eurasiei din punct de vedere

geostrategic (dar şi civilizaţional)92. Mai mult decât atât, el afirmă că
graniţa de sud a Europei nu ar fi Mediterana, ci mai degrabă deşertul
Sahara, deoarece nordul Africii a fost dintotdeauna conectat cultural,
civilizaţional sau economic la Europa continentală93.
Semicercul marginal şi semicercul insular (marginal crescent94/
insular crescent) sunt două concepte des utilizate în scrierile lui Halford
Mackinder95. Semicercul marginal este format din aşa-numita periferie
a Insulei Lumii şi cuprinde state precum Germania, Turcia, India sau
Austria96. Insulele Britanice, Australia şi cele două Americi formează
semicercul insular97, fiind separate de Insula Lumii prin bariera natu-
rală oceanică. Trebuie menţionat faptul că Japonia face parte tot din
semicercul insular98.
Inima Lumii (Heartland) reprezintă unul dintre conceptele centrale
în viziunea lui Halford Mackinder. În linii mari Heartland-ul se
întinde de la nord (Cercul Polar) spre sud (lanţul muntos himalayan)
şi de la vest (aliniamentul Marea Neagră – Marea Baltică) până în
Orientul îndepărtat, fără a atinge însă extremitatea estică a Asiei (coasta
Pacificului)99. Această unitate geopolitică constituie de fapt centrul
Insulei Lumii. Conform afirmaţiilor lui Mackinder, ea „ocupă aproape
92
Ibidem, p. 16.
93
94
Se mai numeşte şi „semicerc intern” (innercrescent) (n.a.).
95
În literatura de specialitate românească se folosesc uneori termenii
„contur interior” şi „contur exterior” atunci când se face referire la opera lui
Mackinder: Cf. Paul Dobrescu, Geopolitica, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003,
p. 49. În această carte vom folosi însă doar termenii „semicerc marginal” şi
„semicerc insular”, pentru că îi considerăm mai apropiaţi de conotaţiile con-
ceptelor originale (n.a.).
96
97
Ibidem.
98
Robin Butlin, „The Pivot and imperial defence policy”, în Blouet (ed.),
Global Geostrategy. Mackinder and the defence of the West, London, Frank
Cass, 2005, p. 38.
99
jumătate din Asia şi un sfert din Europa”100. Heartland-ul este mărginit de

unităţi geografice distincte. Conform descrierilor făcute de Mackinder,
în partea sud-estică avem de-a face cu aşa-numita coastă musonică
(Monsoon coastland)101. Ea se întinde din India până dincolo de Peninsula
Coreeană. În partea de vest găsim regiunea de coastă europeană. La nord
găsim zona arctică îngheţată. iar la sud lumea arabă. În general acestea
ar fi vecinătăţile geografice a ceea ce Mackinder numeşte Heartland.
Totuşi, pentru a evita anumite confuzii. se cuvine menţionat faptul că
în afară de Heartland-ul Eurasiatic există şi Heartland-ul Sudic, loca-
lizat de Mackinder în Africa Subsahariană: „Putem considera interiorul
Africii, la sud de Sahara, ca fiind un al doilea Heartland. Haideţi să vor-
bim în acest caz despre Heartland-ul sudic în contrast cu Heartland-ul
nordic din Asia şi Europa”102. Existenţa Heartland-ului103 în interiorul
celei mai mari unităţi geografice (Insula Lumii) are pentru Halford
Mackinder o incontestabilă relevanţă geostrategică. Pentru el această
zonă întinsă este un punct al confluenţelor şi totodată o zonă de iradiere
a puterii. Pericolul pe care Mackinder îl vede în continentalism (puterile
continentale) este dat de caracterul inexpugnabil al Heartland-ului.
Această zonă este considerată greu accesibilă prin mijloacele militare
tipice puterilor maritime. Imperiul Britanic, ca mare putere navală,
nu îşi va putea valorifica potenţialul militar într-un posibil scenariu
de presiune geostrategică asupra acestei regiuni. Atunci când alege să
definească precis Heartland-ul, Mackinder foloseşte în primul rând
logica descriptivă geostrategică: „Văzut din punct de vedere strategic,
Heartland-ul include Marea Baltică, Dunărea mijlocie şi inferioară,
Marea Neagră, Asia Minor, Armenia, Persia, Tibet şi Mongolia. Acestor
regiuni li se adaugă Prusia-Brandenburg, Austro-Ungaria şi Rusia”104.
100
101
Ibidem, p. 98.
102
Ibidem, p.100.
103
Pe parcursul acestei cărţi, conceptul de Heartland va fi asociat exclusiv
cu Heartland-ul Eurasiatic (nordic). Heartland-ul African (sudic) a fost menţio-
nat punctual pentru a nu induce cititorilor confuzii terminologice (n.a.).
104
Holt and Company, 1919, pp. 135, 136.
48 MIHAI A. PANU
Analiza geopoliticianului englez porneşte de la anumite premise

specifice acelor vremuri (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea), iar liniile sale argumentative se întâlnesc în zona
celebrei teze privind antagonismul între puterile maritime şi cele de
uscat (continentale). Validitatea acestei teze este, desigur, discutabilă,
mai ales în contextul geopolitic actual. Totuşi, soliditatea construcţiilor
ideatice pe care Mackinder le face în opera sa este una greu de contestat.
Mai mult decât atât, analiza proiecţiei puterii geopolitice în sistemul
internaţional reprezintă în sine un bun punct de ancorare a literaturii de
specialitate mai vechi sau mai noi.
Dintre teoriile avansate de-a lungul timpului de Halford Mackinder,
puţine au trezit atât de mult interes precum cea construită în jurul
noţiunii de „pivot geografic”. Apărută în 1904, lucrarea cu titlul The
Geographic Pivot of History (Pivotul geografic al istoriei) reprezintă
una dintre cele mai articulate contribuţii ale geopoliticianului britanic
la problematica spinoasă a dezvoltării puterilor continentale. Conceptul
de pivot geografic nu este altceva decât o structură analitică de bază
pe care a fost altoită noţiunea ceva mai elaborată a Heartland-ului.
Cele două concepte se condiţionează reciproc, în sensul că înţelegerea
adecvată a unuia dintre ele presupune cunoaşterea condiţiilor de apari-
ţie a celuilalt. Atunci când defineşte pivotul geografic, Mackinder ia
în calcul legităţile istorice care au modelat profilul acestei regiuni.
În lucrarea sa celebră din 1904, geopoliticianul se întreabă oarecum
retoric: „Regiunea pivot a politicii internaţionale nu este acea regiune
vastă din Eurasia inaccesibilă pe calea apei şi care în Antichitate a fost
un spaţiu deschis pentru popoarele nomade, iar astăzi este pe cale să fie
acoperită cu o reţea de căi ferate?”105.
Pivotul geografic106 se suprapune, fie şi parţial, pe ceea ce Mackinder
a numit mai târziu „Inima Lumii” (Heartland)107. Deşi am fi tentaţi să
credem că între cele două concepte există un grad maxim de asemănare
105
Halford Mackinder, „The Geographic Pivot of History”, în The Geo-
graphic Journal, vol. XXIII, nr. 4, 1904, p. 434.
106
Termenul de „pivot geografic” este unul generic şi va fi folosit extensiv
în această carte cu sensul avansat de Mackinder şi anume „regiunea pivot al
politicii internaţionale” (n.a.).
107
Cf. Hans Weigert (et al.), Principles of Political Geography, New York,
Appleton, 1957, p. 209.
Fig. 4. Pivotul geografic al istoriei. Preluare din lucrarea

lui H.J. Mackinder, „The Geographic Pivot of History”,
în The Geographic Journal, Vol. XXIII, nr. 4, 1904, p. 435
(ceea ce din anumite puncte de vedere nu ar fi neapărat greşit), se

cuvine totuşi să facem câteva necesare precizări pentru a evita anumite
ambiguităţi. În ştiinţele geopolitice, geografia este un concept variabil,
dependent de variate dinamici istorice şi uşor de instrumentalizat
ideologic. De asemenea, graniţele sau limitele între diferite entităţi
sau unităţi geografice sunt în mod necesar fluide întrucât existenţa lor
este determinată istoric, iar istoria nu este altceva decât schimbare
structurală. Regiunea pivot sau inima Eurasiei sunt noţiuni de mare
ajutor în geografia politică de ieri şi de azi, însă ele exprimă realităţi
bine circumscrise temporal şi pot fi scoase cu greu din contextul
istoric pe care îl descriu. Mai mult decât atât, definirea lor (cea făcută
de Mackinder) se bazează pe caracterul constant istoric al distribuirii
puterii în sistemul internaţional. Or, ciclurile istorice ne demonstrează
existenţa unei continue reaşezări a polilor hegemonici în politica mon-
dială conform unui algoritm al creşterii şi decăderii cultural-civili-
zaţionale. Fără a avea intenţia de a diminua meritele lui Halford
Mackinder, se cuvine totuşi să menţionăm şi părerile (uneori deloc
50 MIHAI A. PANU
măgulitoare) ale criticilor săi: „Heartland-ul Eurasiei este mai mult

decât un concept prăfuit al geografiei istorice din perioada victoriană”
(trad. mea. M.A.P.)108.
Dincolo de criticile mai mult sau mai puţin întemeiate ale teoriilor
lui Mackinder, rămâne incontestabil faptul că a fost sincer preocupat
de soarta Imperiului Britanic. Este interesat, uneori până la obsesie, de
scenariile privind proiecţia puterii în sistemul internaţional. Regiunea
pivot din centrul Eurasiei, în baza caracteristicilor ei geografice, poate
deveni bârlogul strategic al unui viitor hegemon. Este vorba, desigur,
despre rivalul continental (Rusia) care controlează această zonă şi
care, pornind de la poziţia sa strategică, „poate exercita presiune asupra
Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Persiei şi Indiei şi chiar
asupra Chinei”109. Dacă o asemenea presiune geopolitică va fi exerci-
tată constant, statul care controlează regiunea pivot va avea în cele
din urmă acces la regiunile de coastă ale Eurasiei110. Acest acces va
presupune, printre altele, dezvoltarea rapidă a unei redutabile forţe
navale. Consecinţa geopolitică ar fi problematică pentru echilibrul
de putere al lumii. Simplu spus, Rusia ar putea deveni concomitent
putere continentală şi putere maritimă. Un asemenea profil geopolitic
ar contura supremaţia strategică a acestui stat pentru o lungă perioadă.
Totuşi, oricât de problematic ni s-ar putea părea scenariul propus de
Mackinder, posibilitatea ca el să devină realitate este redusă. Sistemul
internaţional funcţionează după propriile reguli, de multe ori diferite de
cele ale actorilor care îl compun. El este un mecanism care se resetează
la anumite intervale, regăsindu-şi astfel echilibrul. Mackinder însuşi
anticipează faptul că o lume unipolară poate fi o ipostază a istoriei, dar
sub nicio formă o constantă de aceeaşi natură. Iradierea puterii dinspre
centrul Eurasiei către zonele de coastă şi implicit controlul acestora din
urmă reprezintă o condiţie necesară, dar insuficientă pentru realizarea
planului hegemonic al Rusiei. Pivotul geografic controlat de ruşi poate
fi perceput ca „o unitate organică în cadrul unei unităţi globale”111.
Ibidem, p. 211.
108
109
Ibidem, p. 213. Referinţa cu privire la China îi aparţine chiar lui
Mackinder. Vezi lucrarea sa The Geographic Pivot of History (n.a.).
110
Cf. Halford Mackinder, „The Geographic Pivot of History”, în The
Geographic Journal, Vol. XXIII, nr. 4, 1904, p. 436.
111
Hans Weigert (et al.), Principles of Political Geography, New York,
Appleton, 1957, p. 213.
Acest lucru presupune existenţa unor relaţii de interdependenţă între

unităţi atât pe orizontală, cât şi pe verticală în cadrul unui sistem
internaţional din ce în ce mai integrat. În consecinţă, se pune problema
alianţelor între state şi a modului în care acestea pot contribui la
menţinerea unui echilibru relativ în sistem. Înainte de a vorbi despre
alianţe, trebuie însă amintit faptul istoric al clivajelor existente de-a
lungul şi de-a latul sistemului internaţional. Mackinder nu se fereşte
să afirme faptul că Europa este divizată între Est şi Vest. Acesta este
clivajul major la nivel european. În partea vestică există anumite sub-
clivaje între naţiunile de gintă romanică şi cele de origine teutonică.
De cealaltă parte, în Răsărit, avem de-a face cu un clivaj secundar
între două grupuri principale, respectiv slavii şi teutonii112. În tot acest
proces al diferenţierii structurale, Germania a jucat un rol important.
După războaiele franco-prusace (1870-1871), Bismarck a încercat să
se impună geopolitic în vestul Europei apelând la metoda divizării
celor trei mari puteri din vecinătate: Franţa, Spania, Italia113. La Răsărit
interesele germanilor se concretizau prin tendinţa de a-i domina pe
slavi114. În opinia lui Mackinder scenariul cel mai periculos pentru
stabilitatea sistemului internaţional ar fi fost cel în care s-ar fi ajuns la
o alianţă între Rusia şi Germania (cele două mari puteri continentale).
Dacă un astfel de scenariu ar deveni realitate, spunea geopoliticianul
britanic, atunci Franţa ar trebui să intre rapid într-un sistem de alianţe
cu Italia, Egiptul, Coreea şi India115. Împreună ar fi urmat să asigure
contra-balansul geostrategic la periferiile Eurasiei.
Chiar şi în situaţia stabilirii formale a unui sistem de alianţe între
puteri maritime, cu rolul de a contrabalansa o posibilă alianţă a puterilor
continentale (Rusia şi Germania), obţinerea echilibrului internaţional
nu ar fi o garanţie. Explicaţia acestui fapt este relativ simplă şi ţine mai
ales de logica internă a sistemelor de alianţe. Am fi tentaţi să credem că
într-o alianţă obiectivele comune joacă rolul cel mai important. Acest
lucru este greu de dovedit deoarece, dincolo de ambiţiile comune,
112
Cf. Halford Mackinder, Democratic Ideals and Reality, New York,
Henry Holt and Company, 1919, p. 154.
113
Ibidem, p. 153.
114
Ibidem, p. 155.
115
Halford Mackinder, „The Geographic Pivot of History”, în The Geographic
Journal, vol. XXIII, nr. 4, 1904, p. 436.
52 MIHAI A. PANU
membrii unei alianţe vor fi întotdeauna animaţi de interese individuale.

Cu alte cuvinte, interesul comun se situează abia pe locul doi, după
cele individuale. Mai mult decât atât, succesul unei alianţe era măsurat
(la acea vreme) pornindu-se de la relaţia între eforturile investite
şi câştigurile obţinute: „Alianţele sunt valoroase atâta vreme cât se
bazează pe un raport atent măsurat şi cât mai echilibrat între a da şi
a lua”116. Alianţele nu sunt altceva decât jocuri ale aparenţelor şi mai
ales ale aşteptărilor. Ele sunt guvernate aproape în exclusivitate de
logica realistă a interesului şi pot deveni vulnerabile dacă acest factor
coeziv este neglijat. Nu trebuie să uităm însă nici faptul că uneori unele
state încheie alianţe din dorinţa de a supravieţui geopolitic. Trebuie
totuşi să nu cădem în capcana interpretărilor unilaterale şi să subli-
niem faptul că între dorinţa de supravieţuire geopolitică (adică dorinţa
de a primi securitate) şi dorinţa de a oferi (altora) securitate există o
diferenţă fundamentală. După cum spunea Emil Reich, cele două dorinţe
(sau mai bine zis disponibilităţi) trebuie să fie cât mai bine armonizate
pentru a genera consens între aliaţi. Am adăuga, fără a exagera câtuşi
de puţin, că, în plus, ele ar trebui să fie sincere.
Revenind la Mackinder, se mai impun câteva precizări legate de
locul pe care îl are Europa de Est în viitoarea arhitectură geopolitică
a lumii. Tehnic vorbind, Europa Răsăriteană face parte din Heartland,
dar este totodată şi o poartă de acces spre aceasta. Mai mult decât atât,
Europa de Est are potenţialul de a funcţiona ca o zonă tampon între
Rusia şi Germania, cu condiţia ca statele aflate pe acest aliniament să fie
independente117. Cele două argumente (poarta de acces spre Heartland
şi zona tampon între Rusia şi Germania) dau greutate şi consistenţă
rolului geostrategic pe care Europa de Est îl joacă în relaţiile internaţio-
nale. De aici derivă şi celebra afirmaţie a lui Halford Mackinder: „Cine
stăpâneşte Europa de Est stăpâneşte Heartland-ul; cine stăpâneşte
Heartland-ul stăpâneşte Insula Lumii; Cine stăpâneşte Insula Lumii
stăpâneşte întreaga lume”118. Formula de mai sus reprezintă chintesenţa
viziunii sale asupra unui sistem geopolitic integrat, dar marcat în acelaşi
Emil Reich, Imperialism. Its Prices, Its Vocation, London, Hutchinson

116
&Co, 1905, p. 157.

117
Cf. Halford Mackinder, Democratic Ideals and Reality, New York,
Henry Holt and Company, 1919, p. 196.
118
Ibidem, p. 186.
timp de clivaje adânci. Nu este vorba doar despre interdependenţa

între unităţi geografice distincte, ci şi despre condiţionările între isto-
rie şi geografie. Liniile de fractură între Est şi Vest, pe de o parte, şi
între puterile continentale şi cele maritime, pe de altă parte, ar trebui
percepute în afara logicii lor (uneori) prea simplificatoare. Tentaţia
reducţionismului la fel ca cea a „spaţializării istoriei”119 ar putea fi
iertate de critici dacă s-ar pune de acord că în unele cazuri simplifi-
carea argumentelor poate îmbunătăţi calitatea modelelor explicative.
2.2. Bazele puterii maritime a statelor

în concepţia lui Alfred T. Mahan
Alfred Thayer Mahan (născut pe 27 septembrie 1840 în West

Point, New York, decedat pe 1 decembrie 1914 în Washington la Naval
Hospital)120 a fost unul dintre reprezentanţii de seamă ai şcolii americane
de geopolitică şi totodată un fin cunoscător al principiilor geostrategiei
navale. Mahan s-a născut într-o familie cu preocupări în zona ştiinţelor
militare. Tatăl său, Dennis Hart Mahan, a fost profesor la prestigioasa
U.S. Military Academy şi i-a servit fiului drept model în carieră. Alfred
T. Mahan avea să-şi depăşească părintele în ceea ce priveşte succesul
în carieră. Între 1854 şi 1856 a frecventat cursurile de la Columbia
College. În septembrie 1856 avea să devină (la 16 ani) cadet la U.S.
Naval Academy. În 1859 termină şcoala de cadeţi ai forţelor navale, iar
până în 1861 va servi pe fregata Congress în largul coastelor Braziliei.
În august 1861 este promovat la rangul de locotenent. În iunie 1865
devine locotenent-comandor, iar în 1872 obţine rangul de comandor.
În 1885 este promovat la rangul de căpitan, iar între 1886 şi 1889 deţine
funcţia de preşedinte al Naval War College. Între 1893 şi 1895 deţine
comanda crucişătorului Chicago, cu care a avut mai multe misiuni,
inclusiv în spaţiul european. În 1902 este numit preşedinte al American
Historical Association. În iunie 1906 devine contraamiral în rezervă,
119
Cf. Gearoid Tuathail, Critical Geopolitics. The Politics of Writing
Global Space, London, Routledge, 1996, p. 24.
120
Toate informaţiile despre biografia lui Alfred T. Mahan au fost preluate
din Charles Carlisle Taylor, The Life of Admiral Mahan, New York, George H.
Doran Company, 1920, pp. 336-337; 342-343.
54 MIHAI A. PANU
iar în 1908 ocupă funcţia de preşedinte al Comisiei pentru Afaceri

Maritime (Commission on Naval Affairs).
Alfred Thayer Mahan a avut o importantă activitate publicistică.
A scris cărţi şi numeroase articole în presa vremii. Contribuţiile sale la
teoria şi practica geopolitică au fost bine receptate în cercurile ştiinţifice
de profil. Dintre operele importante, publicate de-a lungul vieţii, putem
aminti: The Influence of Sea Power upon History (1890); The Interest
of America in Sea Power, Present and Future (1897); The Problem
of Asia and its Effect upon International Policies (1900); Retrospect
and Prospect: Studies in International Relations, Naval and Political
(1902); The Interest of America in International Conditions (1910).
Este greu de contraargumentat faptul că în secolul al XX-lea
Statele Unite ale Americii nu ar fi ocupat o poziţie fruntaşă în ceea ce
priveşte capabilităţile sale militare. Istoria geopolitică a acestei naţiuni
a fost marcată de puţine provocări interne. Marile impulsuri au venit
din exterior şi au pus de cele mai multe ori la încercare capacităţile
de reacţie ale americanilor. Chiar dacă pentru mulţi cititori America121
ar putea însemna, simplist vorbind, o prelungire etno-culturală a bătrâ-
nului continent, realităţile social-politice de peste ocean nu reflectă întru
totul o asemenea percepţie. La fel ca oricare altă naţiune, America îşi
are unicitatea ei, un anumit parcurs istoric, propriile aspiraţii şi, desigur,
propriile vulnerabilităţi. Istoria (geo)politică a statelor este de multe ori
una idealizantă. În celebra sa carte intitulată sugestiv Succesul printre
naţiuni (1904), Emil Reich, referindu-se la America, spunea că „nu este
ameninţată de pericole în nord, nu are inamici în est şi nici în vest,
iar eventualele pericole dinspre sud sunt lipsite de importanţă. Aceste
circumstanţe fundamentale diferenţiază complet istoria americană de
cea europeană”122. Aceste particularităţi geopolitice au fost în general
speculate în interes naţional de către decidenţii politici americani.
America nu a fost (şi nici nu este) geopolitic vorbind o anti-Europă şi
nici o reflecţie culturală europeană. America a fost pur şi simplu egală
cu sine în majoritatea ipostazelor sale istorice.
121
Pe parcursul acestei cărţi vom folosi termenul generic „America” pentru
a desemna Statele Unite ale Americii şi nu continentele americane. Vom face
precizări suplimentare dacă acest termen va avea o altă semnificaţie. (n.a.).
122
Emil Reich, Success Among Nations, New York, Harper&Brothers
Publishers, 1904, p. 268.
Pornind de la ideile geopolitice avansate de Alfred Thayer Mahan,

putem identifica următorii factori care influenţează decisiv puterea ma-
ritimă a unei naţiuni: poziţionarea geografică, particularităţile naturale
(de exemplu resurse naturale, clima), mărimea teritoriului, mărimea
populaţiei, caracterul oamenilor, sistemul de guvernământ (care include
şi arhitectura instituţională)123. Atunci când vorbim despre poziţionarea
geografică a unui stat, se cuvine să luăm în considerare, pe lângă dife-
ritele coordonate pur descriptive, şi vulnerabilităţile ori breşele de
securitate posibile. Este vorba despre argumentele aduse de marele
geopolitician german Friedrich Ratzel atunci când făcea referire la
„Sicherheit der Lage” (Securitatea poziţiei geografice, trad. mea).
Din acest punct de vedere, cazul Americii este unul puţin problematic
deoarece, conform afirmaţiilor lui Ratzel, „ameninţările serioase ar
putea veni doar pe cale maritimă”124. Faptul că majoritatea aglomeră-
rilor urbane americane se află în zona de coastă nu face decât să dea
credibilitate argumentelor lui Ratzel. Mahan, la rândul lui, aduce
un argument fundamental atunci când vorbeşte despre poziţionarea
geografică: o naţiune este cu atât mai sigură cu cât graniţele sale sunt
formate din bariere naturale125 (în cazul S.U.A., cele două oceane).
Ţările care au doar graniţe de uscat sunt mult mai predispuse la invazii
ale vecinilor decât cele insulare. Soliditatea acestui argument este dată
de faptul că o invazie terestră este mult mai uşor de planificat decât
una pe mare. Poziţionarea geografică este importantă şi din perspectiva
vecinătăţilor. Atunci când un stat are parte de o vecinătate formată din
naţiuni puternice, va exista o anumită presiune geopolitică exterioară.
Dacă, dimpotrivă, vecinătatea este formată din state slabe (în primul
rând militar), presiunea geopolitică se va dezvolta dinspre interior spre
123
Cf. Alfred Thayer Mahan, The Influence of Sea Power upon History,
Boston, Little Brown and Company, 1898, pp. 28,29. În original, termenii
folosiţi de Mahan sunt: „Geographical Position”, „Physical Conformation”,
„Extent of Territory”, „Number of Population”, „Character of the People”,
„Character of the Government” (n.a.).
124
Friedrich Ratzel, Die Vereinigten Staaten von Amerika. Politische und
Wirtschafts-Geographie, Zweite Auflage, München, Druck und Verlag von
R. Oldenbourg, 1893, p. 28.
125
Alfred Thayer Mahan, The Influence of Sea Power upon History, Boston,
Little Brown and Company, 1898, p. 29.
56 MIHAI A. PANU
exterior. Istoria S.U.A. arată observatorilor atenţi un anumit apetit

pentru teritorialitate. Suprafaţa acestei ţări s-a mărit în valuri succesive
până când presiunea geopolitică internă (despre care am vorbit puţin
mai sus) şi-a atins potenţialul maxim. În literatura de specialitate se
spune adesea că „graniţa de sud a S.U.A. este una de cucerire”126, fapt
care, la scară istorică, indică foamea geopolitică a acestei mari puteri.
Alături de poziţionarea geografică, particularităţile naturale joacă
un rol important în alcătuirea profilului geopolitic al unui stat. Astfel,
elemente precum forma ţărmurilor127, căile navigabile interne, fertilitatea
solului, resursele naturale reprezintă, luate împreună, factori favorizanţi
pentru dezvoltarea sustenabilă a unei naţiuni. Particularităţile naturale
sunt importante pentru economie deoarece pot asigura bunăstarea
poporului şi pot asigura resursele necesare investiţiilor în sfera securi-
tăţii, lucru considerat esenţial pentru afirmarea geopolitică a oricărui
stat. Mărimea teritoriului este importantă din perspectiva lui Mahan,
însă lucrurile sunt puţin nuanţate. Geopoliticianul american nu consi-
deră suprafaţa teritoriului naţional ca fiind (în sine) un factor dominant
în evaluarea puterii maritime. Importante sunt teritoriile de coastă sau
mai bine zis lungimea liniei de coastă128. Linia de coastă poate fi deopo-
trivă un avantaj şi un dezavantaj geostrategic. Avantajul derivă din faptul
că lungimea acesteia oferă posibilităţi numeroase pentru dezvoltarea
unei flote (militare şi comerciale), dar şi pentru stimularea comerţului
la mare distanţă. De asemenea, un stat cu o linie de coastă lungă va
fi foarte greu supus unei blocade pe mare întrucât potenţialii inamici
au nevoie de o logistică militară complexă pentru a pune în aplicare
un asemenea plan. Dezavantajul ţine oarecum de unghiul din care
analizăm lucrurile. Un teritoriu întins, respectiv o linie de coastă lungă
constituie o provocare administrativă, dar şi o vulnerabilitate strategică.
Aceasta din urmă iese la lumină atunci când strategii militari încep să
facă planuri de apărare a teritoriului naţional. În orice plan defensiv pot
exista inevitabile breşe, iar numărul acestora este direct proporţional
126
Cf. Russell Fifield, Etzel Pearcy, Geopolitics in Principle and Practice,
Boston, Ginn and Company, 1944, p. 81.
127
Alfred Thayer Mahan, The Influence of Sea Power upon History, Bos-
ton, Little Brown and Company, 1898, p. 36.
128
Ibidem, p. 43.
cu mărimea suprafeţei care trebuie apărată. Mărimea populaţiei, pe de

altă parte, reprezintă un indicator demn de luat în seamă atunci când
analizăm profilul geopolitic al unui stat. Strict din perspectiva puterii
navale, acest factor are o importanţă discutabilă, aşa cum lasă să se
înţeleagă Mahan însuşi129. Desigur, populaţia este o resursă strategică,
însă strict din punct de vedere geostrategic contează posibilităţile de
mobilizare a acesteia într-un timp cât mai scurt, pregătirea militară sau
loialitatea faţă de stat. Mahan face uz de abordările comparatiste şi
încearcă să scoată în evidenţă diferenţele între marile puteri ale vremii
pornind de la tacticile militare folosite. Copleşirea adversarului prin
numărul mare de combatanţi nu este întotdeauna o metodă eficientă pe
câmpul de luptă. Istoria este plină de contraexemple, ceea ce înseamnă
că exagerarea criteriului numeric în defavoarea altor variabile (precum,
pregătirea, înzestrarea sau tacticile folosite) se poate transforma dintr-un
atu într-o vulnerabilitate geostrategică.
Caracterul oamenilor (sau caracterul naţional, cum mai este numit
de Mahan130) este un concept compozit, care în accepţiunea autorului,
se bazează în special pe curajul inovaţiei şi instinct comercial131. Aceste
două aspecte sunt necesare, însă nu suficiente pentru a înţelege energiile
geopolitice ale unui stat. Atunci când vorbeşte despre caracterul na-
ţional, teoreticianul american se referă la o paletă largă de însuşiri şi
comportamente colective care, luate împreună, formează ceea ce noi am
putea numi sistem socio-politic. Acesta din urmă trebuie pus în relaţie
cu substratul său cultural, deoarece în devenirea istorică a unei naţiuni
factorii culturali joacă un rol decisiv. Sistemul socio-politic şi forţa de
penetrare culturală reprezintă două elemente fundamentale în profilul
geopolitic al Americii. Primul se întemeiază pe faptul (de altfel greu
de combătut) că naţiunea a fost construită pe anumite principii asumate
ale libertăţii. Acest lucru a stimulat conştiinţa individuală, dar şi pe cea
de grup, a favorizat procesele inovative şi, poate cel mai important,
a inoculat în mentalul colectiv american o idee cu mari puteri de
regenerare identitară, şi anume „visul american” (American Dream)132.
129
Ibidem, p. 48.
130
Ibidem, p. 50.
131
Ibidem, p. 57.
132
Cf. Jim Cullen, The American Dream. A Short History of an Idea that
Shaped a Nation, Oxford University Press, 2003, p. 6.
58 MIHAI A. PANU
Societatea în ansamblul ei s-a dezvoltat în condiţii specifice, desigur

diferite de cele ale spaţiului european. Problema stratificării sociale
a fost mult mai puţin acut resimţită (la scară istorică) în America133 faţă
de Europa. Statele europene se puteau greu debarasa de moştenirea
clivajelor sociale, etnice sau a celor bazate pe categoriile de sex
(bărbaţi vs. femei), mai ales pentru că acestea din urmă erau alimentate
de inerţia istoriei134. Din punct de vedere cultural, câteva argumente
importante se cuvin a fi aduse la lumină. O cultură efervescentă
nu este altceva decât expresia energiilor creatoare existente la nivel
societal. De cele mai multe ori idealul societal se confundă cu idealul
naţional, ceea ce creează premisele favorabile dezvoltării unor mari
culturi. Capacitatea de iradiere culturală este condiţionată însă nu doar
de potenţialul creativ al unei naţiuni, ci şi de puterea de propagare a
ideilor inovatoare. Pentru a pune în practică acest lucru, este nevoie de
o întreagă infrastructură culturală (în special instituţională) şi desigur,
de o anumită disponibilitate a resurselor financiare. Puterea culturală
a unei naţiuni va funcţiona aşadar optim dacă va fi dublată de o putere
economică veritabilă. Statele Unite ale Americii par să îndeplinească
ambele condiţii, după cum timpuriu remarca marele teoretician al
geografiei politice Friedrich Ratzel: „Dacă la Oceanul Atlantic, S.U.A.
joacă un important rol economic, la Oceanul Pacific rolul jucat este
preponderent cultural (...)”135. Sistemul de guvernământ (alături de
arhitectura instituţională) reprezintă un indicator foarte important pentru
potenţialul geopolitic al oricărui stat. Geopolitica prinde contur mai
ales atunci când obiectivele de politică externă (sau cele care ţin de
apărare) încep să fie asumate la nivelul cercurilor decizionale. Sistemul
133
Se cuvin, desigur, anumite precizări. Problema stratificării sociale nu va
fi discutată şi din perspectiva populaţiei de culoare din S.U.A. Istoria acesteia
(înainte şi după abolirea sclaviei), lupta legitimă pentru drepturi politice şi
civile sau vectorii emancipării reprezintă aspecte cu o imensă relevanţă pentru
profilul socio-politic al Americii. Totuşi, pentru a favoriza perspectiva geopo-
litică asumată în această carte şi pentru a avea o oarecare simetrie comparatistă
cu modelele europene, ne vom limita doar la amintirea acestui subiect (n.a.).
134
Cf. Emil Reich, Success Among Nations, New York, Harper&Brothers
135
Friedrich Ratzel, Die Vereinigten Staaten von Amerika. Politische und
Wirtschafts-Geographie, ZweiteAuflage, München, Druck und Verlag von
R. Oldenbourg, 1893, p. 22.
de guvernământ este locul din care puterea iradiază, iar puterea, la

rândul ei, circumscrie potenţialul geopolitic al statelor.
Ca atribut politic puterea nu există niciodată per se. Dacă admitem
că politica şi implicit politica internaţională reprezintă relaţii de putere
între actori aflaţi într-un cadru concurenţial, atunci exerciţiul puterii nu ne
poate apărea altfel decât „teleologic”, adică orientat spre un scop definit
la rândul lui prin mecanismele creării intereselor. În politică interesul
este acela care ghidează puterea. De regulă, în politica internaţională
discutăm despre ipostazele interesului naţional (acesta fiind sensul tra-
diţional) sau despre interesele specifice ale diferiţilor actori statali ori
non-statali care formează comunitatea internaţională în zilele noastre.
Aşadar orice acumulare de putere politică va fi lipsită de sens şi con-
sistenţă dacă nu va fi îndreptată spre ceva, dacă nu va avea un obiectiv
specific sau dacă nu va fi proiectată în planul unor interese asumate
de actori. Puterea există pentru a fi folosită. În politica internaţională
reţinerile de la exerciţiul puterii erau considerate slăbiciuni. Nu suntem
foarte siguri că lucrurile s-ar fi schimbat fundamental în zilele noastre.
În cazul Americii, diferitele ipostaze ale puterii (cea culturală şi cea
economică, dacă ar fi să revenim la exemplul anterior) au fost indicatori
constanţi ai disponibilităţii elitelor politice din această ţară, de a pune
interesul naţional mai presus de orice alte obiective. Anumiţi decidenţi
politici americani au dat dovadă de un ascuţit simţ geopolitic, folosindu-se
cu succes de instrumentele puterii pentru a promova interesul ţării.
Printre aceştia, la loc de cinste se află Thomas Jefferson, James Monroe
sau Theodore Roosevelt136. Marile puteri au fost dintotdeauna animate
de tentaţia exerciţiului puterii. S.U.A. nu au făcut excepţie. Chiar şi
episoadele izolaţioniste, dincolo de semnificaţiile lor pur politice, denotă
faptul că abţinerea de la exercitarea puterii poate fi în sine tot o dovadă
a puterii pentru că acest lucru presupune autodisciplină şi control.
Americanii au dovedit de-a lungul vremii o foarte bună capacitate de
administrare a energiilor geopolitice. Forţa lor derivă în primul rând
din abilitatea de organizare şi din atenta direcţionare a capabilităţilor
de care dispun. Mai mult decât atât, spre deosebire de Europa, în
America există o veritabilă conştiinţă a puterii naţionale. Ea este bine
136
Russell Fifield, Etzel Pearcy, Geopolitics in Principle and Practice,
Boston, Ginn and Company, 1944, pp. 81, 82.
60 MIHAI A. PANU
înrădăcinată în mentalul colectiv şi capătă uneori nuanţe de-a dreptul

mesianice. Această conştiinţă a puterii este un element fundamental
care diferenţiază percepţiile privind puterea (geo)politică pe cele două
continente: „Pentru un european este dificil să înţeleagă suficient de
bine mentalitatea americană şi mai ales să înţeleagă atitudinea Americii
faţă de Europa. Americanii privesc marile puteri europene la fel cum
europenii privesc statele mici din Peninsula Balcanică”137. Pornind de la
citatul anterior, devine lesne de înţeles faptul că într-o naţiune conştiinţa
puterii atrage după sine şi un anumit sentiment de superioritate. De
regulă această superioritate se traduce prin mitul excepţionalismului
comunitar şi serveşte drept vector de propagare a diferitelor forme de
putere: militară138, culturală, economică etc.
Am vorbit într-o secţiune anterioară despre poziţionarea geografică
şi despre avantajele ori dezavantajele care derivă din aceasta. În mod
cert, geografia joacă un rol crucial, însă doar dacă va fi dublată de
capitalul uman. Cu alte cuvinte, un spaţiu geografic va avea o relevanţă
geopolitică nesemnificativă dacă nu este populat139. Oamenii sunt cei
care pun în valoare resursele unui teritoriu. De asemenea, ei sunt acel
element care, prin mecanismele culturii politice140, definesc profilul
ideologic al unui stat. Americanii înşişi recunosc faptul că modul lor
particular de organizare socială şi politică i-a transformat într-o putere
mondială141.
În ceea ce priveşte politica externă, lucrurile nu sunt cu mult mai
puţin surprinzătoare. America şi-a construit strategiile de politică ex-
ternă pornind de la imperativele geopolitice pe termen lung. Controlul
teritorial dincolo de centrul continental american a reprezentat un
137
Emil Reich, Success Among Nations, New York, Harper&Brothers
138
Alfred ThayerMahan, The Influence of Sea Power upon History, Boston,
Little Brown and Company, 1898, p. 82. Mahan subliniază faptul că guvernul
american trebuie, chiar şi în vreme de pace, să pună accentul pe înzestrarea
continuă a marinei militare (n.a.).
139
140
Cf. Gabriel Almond, Sidney Verba, The Civic Culture. Political Attitudes
and Democracy in FiveNations, Princeton University Press, 1963, p. 18.
141
Russell Fifield, Etzel Pearcy, Geopolitics in Principle and Practice,
obiectiv strategic major. Putem vorbi despre o expansiune teritorială

care a avut loc în valuri. Redăm mai jos câteva momente importante
în tot acest proces: 1859, Midway intră în componenţa Statelor Unite
ale Americii; 1867, Alaska este cumpărată de la Rusia; 1898, Puerto
Rico intră sub control american în urma războiului câştigat împotriva
Spaniei; 1898, Hawaii (considerată un punct strategic în Pacific)
este anexată de S.U.A.; 1917, Insulele Virgine sunt cumpărate de la
Danemarca142. Acestea sunt doar câteva dintre momentele importante
în care America şi-a construit capete de pod dincolo de teritoriul său
continental. Apetenţa pentru expansiune nu este altceva decât expresia
vocaţiei imperialiste (în sensul european al termenului), dublată de
mesianismul geopolitic al unei puteri (încă în devenire) la acea vreme.
Pe parcursul secolului al XX-lea, America a găsit prilejurile potrivite
pentru a face uz de imensul său potenţial militar. Cele două războaie
mondiale au fost evenimente de mare stres geopolitic pentru întregul
sistem internaţional. America a profitat de aceste ocazii pentru a-şi
calibra şi recalibra capabilităţile militare, forţa economică şi mai ales
voinţa politică. A constatat, fără a fi scutită de serioase greutăţi, că toate
aceste elemente pot fi optimal configurate astfel încât să asigure, în
anumite planuri, supremaţia geopolitică a naţiunii. În cel de-al Doilea
Război Mondial capabilităţile militare americane au fost puse la grea
încercare. S-a dovedit însă că potenţialul militar al acestei mari naţiuni
fusese mult subestimat în unele cercuri politice străine143. După atacul
japonez de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941, armata americană
a putut fi trimisă în cele mai îndepărtate regiuni ale lumii. Acest
lucru dovedeşte, printre altele, imensa capacitate de mobilizare şi de
transport strategic a materialului de război pe intervale scurte de timp.
De asemenea, faptul că America a putut acţiona militar simultan în
foarte multe zone strategice ale globului a reprezentat dovada greu de
contestat a existenţei unui nou hegemon pe scena internaţională.
Iradierea maximă a puterii geopolitice americane s-a văzut cel mai
bine spre sfârşitul lui 1943, atunci când trupe americane erau staţionate
în următoarele regiuni: Europa: Irlanda de Nord, Anglia, Sicilia, Italia;
142
Ibidem, p. 91.
143
Cazul Germaniei Naziste care a subestimat potenţialul geopolitic ame-
rican este edificator în acest sens (n.a.).
62 MIHAI A. PANU
Africa: Maroc, Algeria, Tunisia, Liberia, Sierra Leone, Congo, Sudan,

Eritrea, Egipt, Libia, Nigeria; Asia: Siria, Palestina, Irak, Iran, India,
Ceylon (Sri Lanka), China, Kuweit; alte regiuni: Australia, Noua
Zeelandă, Noua Guinee, Insulele Solomon, Noua Caledonie, Fiji,
Guatemala, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Galapagos, Ecuador,
Brazilia, Haiti, Cuba, Chile, Peru, Canada144. Acest tablou al distribu-
ţiei puterii militare americane era valabil în perioada celui de-al Doi-
lea Război Mondial. Între timp lucrurile s-au schimbat semnificativ.
America a ieşit câştigătoare din cursa înarmărilor în perioada Războ-
iului Rece. Mai mult decât atât, rivalitatea cu Uniunea Sovietică a dus
la întărirea capabilităţilor sale militare şi la o acumulare constantă
de expertiză geopolitică. După implozia Uniunii Sovietice, prezenta
militară americană în lume nu s-a diminuat. S.U.A. au trebuit să-şi
regândească strategiile geopolitice în contextul creşterii ameninţărilor
teroriste şi al înmulţirii diferitelor conflicte asimetrice. Pentru a înţelege
fundamentele arhitecturii geopolitice americane, ar trebui scoasă la
lumină imensa reţea de instalaţii militare care împânzeşte toată supra-
faţa globului. Componenta militară (cel puţin în ultimul secol) este,
de departe, cel mai important aspect care trebuie luat în considerare
atunci când analizăm profilul geopolitic al S.U.A. Tentaţia puterii
militare nu este, aşa cum s-ar putea crede, întotdeauna orientată spre
generarea conflictelor. Pentru a înţelege particularităţile geostrategiei
americane, trebuie să-i investigăm bazele ideatice şi conceptuale.
De la izolaţionism145 la „big stick policy”146 (politica marii bâte –
trad. mea, M.A.P.), la „atomic diplomacy” (diplomaţia atomică – trad.
144
145
Concept utilizat, printre alţii, de candidatul republican la preşedinţie
Warren G. Harding în 1920. Experienţa traumatică a Primului Război Mondial
a condus la tendinţa S.U.A. de a se retrage în izolaţionism, preferând impli-
carea minimă în relaţiile internaţionale (n.a.). Cf. John Dobson, Belligerents,
Brinkmanship, and the Big Stick. A Historical Encyclopedia of American
Diplomatic Concepts, Santa Barbara, Abc-Clio, 2009, p. 231.
146
Conceptul se bazează pe afirmaţia lui Theodore Roosevelt, care invo-
când un vechi proverb, a subliniat: „Speak softly and carry a big stick and
you will go far” (Vorbeşte frumos, ţine la îndemână o bâtă mare şi vei ajunge
departe, trad. mea). Cf. John Dobson, op. cit., p. 137.
mea, M.A.P.)147 sau la „war on terror”(războiul împotriva terorii – trad.

mea, M.A.P)148, America a trecut prin etape succesive ale maturizării
sale geopolitice. Hipertrofia puterii a fost consecinţa oarecum firească
a politicilor sale, mai ales ale celor legate de relaţiile internaţionale.
Deşi facilităţile militare americane din afara teritoriului naţional rămân
parţial necunoscute (din motive evidente de securitate), anumiţi experţi
în domeniu au făcut publice numărul şi amplasarea (probabile) acestora
în ultima decadă149. Iată mai jos evidenţa lor în format tabelar:
Nr. Nr. Nr.

Ţară/Regiune Ţară/Regiune Ţară/Regiune
Crt. Crt. Crt.
1 Afghanistan (16-80+) 33 Germania (287) 65 Pakistan (5)
2 Alaska (166) 34 Grecia (7) 66 Paraguay
3 Algeria 35 Guam (31) 67 Peru (3)
4 Samoa Americană 36 Golful Guantánamo 68 Filipine (2)
5 Antigua 37 Haiti (8) 69 Polonia (6)
6 Aruba 38 Hawaii (84) 70 Portugalia (21)
7 Ascension (UK) 39 Bosnia-Herţegovina (2) 71 Puerto Rico (40)
8 Australia (4) 40 Honduras 72 Qatar U.A.E (2)
9 Bahamas (6) 41 Hong Kong 73 România
147
Conceptul se referă la decizia preşedintelui Harry S. Truman de a folosi
bomba atomică împotriva Japoniei la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mon-
dial. Anumiţi istorici revizionişti (precum Gar Alperowitz) au avansat unele
interpretări alternative ale deciziei lui Truman, subliniind faptul că America
a prelungit intenţionat războiul cu Japonia pentru a-şi putea testa arsenalul
nuclear (n.a.). Cf. John Dobson, op. cit., p. 210.
148
Conceptul se referă la deciziile preşedintelui George W. Bush de a lupta
pe toate fronturile cu terorismul internaţional. Evenimentele din 11 septembrie
2001 au pus lumea în faţa unor provocări nemaiîntâlnite: atacuri sinucigaşe la
scară mare, radicalizarea anumitor grupuri etno-culturale, conflicte asimetrice.
Războiul împotriva terorii a presupus şi coordonarea militară a unei coaliţii de
state care a fost prezentă în teatre de operaţiuni precum Irak sau Afghanistan
(n.a.). Cf. John Dobson, op. cit., p. 353.
149
Cf. Catherine Lutz (ed.), The Bases of Empire. The Global Struggle
against U.S. MilitaryPosts, London, Pluto Press, 2009, pp. 2, 3.
64 MIHAI A. PANU
10 Bahrain (8) 42 Islanda (11) 74 Insula Ross, Antarctica

11 Belgia (18) 43 India 75 Rota
12 Bolivia 44 Irak (55-100+) 76 Saipan
13 Marea Britanie (57) 45 Israel(6) 77 São Tomé şi Príncipe
14 Bulgaria 46 Italia (89) 78 Arabia Saudită
15 Canada (2) 47 Japonia (130) 79 Senegal
16 Ciad 48 Atolul Johnston 80 Sierra Leone
17 Columbia (6) 49 Iordania 81 Singapore (4)
18 Coasta de Fildeş 50 Kosovo 82 Coreea de Sud (106)
19 Creta 51 Kuwait (16) 83 Spania (5)
20 Curaçao 52 Atolul Kwajalein 84 Sri Lanka
21 Republica Cehă 53 Liberia 85 St. Croix şi St. Thomas (19)
22 Danemarca 54 Lituania 86 Taiwan
23 Diego Garcia 55 Luxemburg (3) 87 Tanzania
24 Djibouti 56 Macedonia 88 Thailanda
25 Ecuador 57 Mali 89 Thule, Groenlanda
26 Egipt 58 Mauritania 90 Tinian
27 El Salvador 59 Maroc 91 Tunisia
28 Guineea Ecuatorială 60 Olanda (3) 92 Turcia (19)
29 Etiopia 61 Noua Zeelandă 93 Uganda
30 Farallon de Medinilla 62 Niger 94 S.U.A. (4135)
31 Gabon 63 Norvegia (3) 95 Uzbekistan
32 Georgia 64 Oman 96 Yemen
Fig. 5. Distribuţia bazelor militare americane pe glob150

150
Între paranteze, acolo unde este cazul, se află numărul estimat al aces-
tora (n.a.).
Nu există nicio altă putere mondială care, în istoria recentă, să fi

reuşit o asemenea distribuţie a capacităţilor militare precum S.U.A.
Este de la sine înţeles faptul că în spatele unor strategii militare de
asemenea anvergură stau resurse economice însemnate. America a ţintit
cu succes (cel puţin în ultima jumătate de secol) cele trei mari planuri
strategice care dau sens şi consistenţă oricărui profil geopolitic veri-
tabil. Este vorba despre supremaţia militară pe apă, în aer şi pe uscat151.
Nicio altă putere mondială nu deţine capacităţi militare la fel de bine
dezvoltate pe toate cele trei niveluri enunţate mai sus. Numărul foarte
mare al bazelor militare americane (naţionale şi internaţionale) nu
este altceva decât o ipostază importantă a disponibilităţii resurselor
de care dispune S.U.A. Între acestea, capacităţile de transport şi liniile
maritime de aprovizionare joacă un rol însemnat, după cum vom vedea
în secţiunea următoare.
Tezele lui Alfred Thayer Mahan privind alcătuirea şi obiectivele
forţelor navale pornesc de la nevoile geopolitice concrete ale S.U.A.
Puterea maritimă nu este un concept întâmplător în viziunea lui Mahan.
Ea este determinată în primul rând geografic (având în vedere faptul că
America are o foarte lungă linie de coastă) şi indică totodată predispoziţia
elitelor militare americane de a-şi proiecta imaginarul hegemonic la scară
cât mai mare. Autosuficienţa geopolitică şi episoadele de izolaţionism,
prezente de altfel în istoria americană, s-au manifestat preponderent la
nivelul grupurilor decizionale din sfera politică. Elitele militare (chiar
dacă adesea s-au confundat cu cele politice prin prisma funcţiilor
îndeplinite) au manifestat, în marea lor majoritate, o preferinţă clară
pentru lărgirea anvergurii geopolitice a statului, chiar dacă un asemenea
lucru ar fi fost perceput ca fenomen imperialist. Mahan însuşi spunea
despre sine: „Sincer, mă consider un imperialist deoarece eu consider
că nicio naţiune, în orice caz nicio mare naţiune, nu ar trebui să menţină
pe viitor o politică a izolării”152. Geopoliticianul american a avut încă
de la acea vreme revelaţia faptului că viitorul relaţiilor internaţionale
151
Acestora trei li se adaugă şi spaţiul extra-atmosferic (Cosmosul), deve-
nit, mai ales în perioada Războiului Rece, un loc de înfruntare indirectă (sate-
liţi, rachete etc.) între S.U.A. şi Uniunea Sovietică (n.a.).
152
Alfred Thayer Mahan, From Sail to Steam: Recollections of Naval Life,
Dodo Press, 1906, p. 263.
66 MIHAI A. PANU
va fi unul al interdependenţelor complexe. De aceea construcţia profilu-

lui geostrategic al unei ţări va trebui făcută pornind de la interesele sale
specifice în politica externă. În analizele sale, Mahan dovedeşte o bună
înţelegere a proceselor istorice şi a legităţilor care guvernează afirmarea
internaţională a marilor naţiuni. Aplecarea sa spre problematica puterii
navale, deşi ar putea părea exotică pentru cititorul neavizat, este cât se
poate de legitimă pentru America celei de-a doua jumătăţi a secolului
al XIX-lea. După Războiul Civil (1861-1865) marina militară ameri-
cană fusese oarecum neglijată de factorii decizionali153 şi, în consecinţă,
ocolită de investiţii şi planuri de modernizare. Aceste realităţi erau cât
se poate de neplăcute pentru Mahan, care, înzestrat fiind cu simţ istoric,
ştia că marile puteri ale lumii sunt în mod necesar şi puteri maritime.
În lucrarea sa fundamentală The Influence of Sea Power upon History
(1890), Mahan analizează condiţiile care stau la baza creării superiori-
tăţii navale a statelor, pornind de la exemplele marilor puteri maritime:
Spania, Franţa, Imperiul Britanic sau Olanda. În centrul preocupărilor
sale stau în primul rând aspectele geostrategice: relaţia dintre marina
militară şi cea comercială, controlul rutelor comerciale pe mare, strate-
giile războiului maritim sau legăturile între puterea continentală şi
cea maritimă154. Din perspectiva lui Mahan, istoria navală a marilor
puteri este strâns legată de creşterea sau descreşterea influenţei lor în
sistemul internaţional. Problema principală a flotei militare americane
nu ţinea doar de lipsa investiţiilor sau a planurilor de modernizare (aşa
cum am subliniat anterior). Marina americană trebuia să recupereze
un decalaj deopotrivă istoric şi strategic. Fiind o marină tânără (a unei
naţiuni la rândul ei tinere), nu avusese parte de provocări strategice
majore. Flota americană nu luptase în adevăratul sens al cuvântului
împotriva altei flote (cum făcuseră flotele puterilor tradiţionale din
Europa), ci fusese doar angajată în luarea cu asalt a unor fortificaţii
şi baterii de artilerie aflate la ţărm. După cum sublinia Mahan, acest
lucru a condus la „apatie strategică şi tactici învechite”155. Critica făcută
de Mahan infrastructurii navale americane nu era lipsită de substanţă.
Friedrich Ratzel, Die Vereinigten Staaten von Nord-Amerika, München,

153
Druck und Verlag von R. Oldenbourg, 1880, p. 499.

154
Charles Carlisle Taylor, The Life of Admiral Mahan, New York, George
Doran Company, 1920, p. 27.
155
Alfred Thayer Mahan, From Sail to Steam: Recollections of Naval Life,
Dodo Press, 1906, p. 220.
Noua strategie maritimă, pe care acesta a propus-o, se baza pe câteva

adevăruri greu de ocolit. Pe de o parte, aşa cum am arătat deja, America
se confrunta cu o lipsă crescută de inovaţie în sectorul marinei militare
(planuri de modernizare, actualizarea tacticilor, personal calificat etc.).
De asemenea, acestor argumente li se mai pot adăuga şi cele legate de
lipsa manevrelor de mare anvergură (război pe mare cu alte flote). Pe de
altă parte, avem de-a face cu intensificarea cursei colonialiste în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
Marile puteri europene făceau paşi serioşi în această direcţie,
extinzându-şi influenţa în diferite colţuri ale lumii. În aceste condiţii
America nu putea rămâne „un spectator pasiv”156, chiar dacă tendinţele
izolaţioniste nu duceau lipsă de suport în anumite cercuri decizionale.
Mai mult decât atât, Marina americană trebuia organizată astfel încât
să poată funcţiona ca un vector veritabil de politică externă. Extinderea
influenţei S.U.A. în vecinătăţile geopolitice a fost considerată de Mahan
un imperativ strategic. Poziţionarea geografică permitea pe deplin
acest lucru întrucât naţiunea americană nu se afla doar între două mari
oceane (Atlantic şi Pacific), ci şi între cele două lumi vechi (Europa şi
Asia)157. Tocmai aceste coordonate geografice, corelate cu noile evoluţii
geopolitice la nivel internaţional, făceau necesară revizuirea doctrinei
maritime a S.U.A. Noile provocări internaţionale nu aveau cum să
ocolească America. Militarismul devenise deja o realitate nu doar în
Europa, ci şi în alte zone ale lumii (de exemplu în Japonia). Americanii
aveau nevoie la ambele oceane de o flotă puternică, pe care să o fo-
losească drept instrument de descurajare a tendinţelor expansioniste
externe. Nu mai era pentru nimeni un secret faptul că anumite vecinătăţi
geopolitice americane deveniseră interesante pentru alte puteri. Istmul
panamez este un exemplu foarte bun în acest sens. La începutul secolului
al XX-lea, scenariul Canalului Panama (care urma să lege Atlanticul de
Pacific, scurtând astfel rutele maritime) era cât se poate de plauzibil158.
156
William Oliver Stevens, Allan Westcott, A History of Seapower, New
York, George Doran Company, 1920, p. 313.
157
James Bradford, America, Sea Power and the World, Wiley-Blackwell,
2016, p. 122.
158
Primul plan de construcţie a canalului a fost pus în practică de francezi.
Aceştia nu l-au putut duce la îndeplinire. În 1903 S.U.A. au preluat zona cana-
lului, iar un an mai târziu au început lucrările. Canalul a fost deschis pentru
navigaţie în 1914 (n.a.).
68 MIHAI A. PANU
Pentru S.U.A. controlul acestei rute ar fi însemnat îndeplinirea unui

obiectiv strategic, mai ales că zona Caraibelor devenise un punct de
presiune geopolitică. Aici se ciocneau interesele marilor puteri europene
care, ca şi America, erau interesate de istmul panamez. Acestea erau
motive suficiente de îngrijorare pentru Mahan. El pleca de la premisa
(de altfel cât se poate de solidă) conform căreia orice cap de pod al
unei mari puteri europene în Marea Caraibelor ar fi ameninţat planurile
Americii de a controla Canalul Panama. Astfel, teoreticianul american,
pentru a-şi susţine afirmaţiile, invoca exemplul insulei Curaçao, care,
deşi controlată de olandezi, ar fi putut fi preluată de Germania159. Dacă
o asemenea presupunere s-ar fi adeverit, presiunea geopolitică crescândă
în Marea Caraibelor ar fi pus probleme Americii. Eforturile analitice
depuse de Mahan în vederea reconfigurării doctrinei navale americane
au avut ca principal obiectiv supremaţia pe mare sau mai bine zis con-
trolul punctelor nodale maritime şi al rutelor comerciale160. Condiţiile
pentru obţinerea unei asemenea supremaţii maritime reprezintă de fapt
miezul viziunii geopolitice propuse de Mahan. Dincolo de unele incon-
sistenţe conceptuale sau necesare contextualizări, tezele lui Mahan
rămân relevante pentru studiile geopolitice.
2.3. Strategii de protecţie a forţei navale

în plan internaţional (Julian Corbett)
Julian Stafford Corbett (născut pe 12 noiembrie 1854 în Londra,

decedat pe 21 septembrie 1922 în Sussex) a fost unul dintre reprezen-
tanţii de seamă ai şcolii engleze de geostrategie161. Între anii 1869 şi 1873
a urmat cursurile Marlborough College, iar în 1876 a obţinut o diplomă
în drept la Trinity College, Cambridge. Cu timpul a devenit pasionat de
159
Alfred Thayer Mahan, The Interest of America in Sea Power, Boston,
Little Brown and Company, 1917, p. 15.
160
Ibidem, p. 52.
161
Detalii privind biografia lui Julian Corbett au fost preluate din
Michael Handel, Masters of War. Classical Strategic Thought, London, Frank
Cass, 1992, p. 214; cf. Jerker Widen, Theorist of Maritime Strategy. Sir Julian
Corbett and his Contribution to Military and Naval Thought, London, Routledge,
2012.
istoria marinei şi a războaielor navale. În 1902 a început să ţină prelegeri

la Royal Navy College. Corbett a contribuit la modernizarea doctrinelor
navale britanice chiar dacă nu a fost niciodată activ în structurile armatei.
A fost influenţat de ideile lui Carl von Clausewitz în tentativele sale de
a regândi strategiile războiului pe mare. Dintre lucrările importante ale
lui Julian Corbett putem aminti: Some Principles of Maritime Strategy
(1911); Fighting Instructions: 1530–1816 (1905).
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea repre-
zintă un segment istoric marcat de numeroase inovaţii în strategiile
militare. Vechile doctrine începeau treptat să devină anacronice în
contextul progresului tehnologic şi al diversificării mijloacelor de
intervenţie. Julian Corbett a fost un teoretician al doctrinelor militare
navale. A făcut parte din aşa numita „şcoală istorică”162 a strategilor
navali şi, alături de Halford Mackinder, a dat tonul studiilor geopolitice
în spaţiul britanic. Pentru Corbett supremaţia navală era unul dintre
atributele importante ale unei mari puteri. Spre deosebire de strategiile
războiului pe uscat, unde geografia este variată şi constantă (ca alcă-
tuire), strategiile războiului pe mare trebuie să fie construite pe câteva
principii specifice. În primul rând mările şi oceanele nu reprezintă
în sine o unitate geografică uşor de conceptualizat (precum uscatul).
Desfăşurarea de forţe maritime presupune existenţa unor resurse sem-
nificative şi nu se poate face la fel de rapid ca pe uscat. În al doilea
rând, mările şi oceanele cuprind părţi care nu fac obiectul proprietăţii
unui actor internaţional anume. Ceea ce înţelegem prin conceptul de
„ape internaţionale” nu îşi găseşte echivalentul pe uscat. Atunci când
vorbeşte despre dimensiunea maritimă a războiului, Corbett ţine cont
de aspecte precum cele prezentate mai sus: „Prin strategie maritimă
înţelegem principiile care guvernează un război în care marea este
factor substanţial”163. Pentru a înţelege particularităţile unei viziuni
geostrategice ancorate în principiile doctrinelor militare navale (precum
cea a lui Corbett), este nevoie de câteva clarificări conceptuale.
162
Barry Hunt, „The Strategic Thought of Sir Julian S. Corbett”, în John
B. Hattendorf (et al.), Maritime Strategy and the Balance of Power. Britain
and America in the Twentieth Century, New York, Palgrave Macmillan, 1989,
p. 110.
163
Julian Corbett, Principles of Maritime Strategy, New York, Courier
Corporation, 2012, p. 13.
70 MIHAI A. PANU
Puterea maritimă reprezintă un element indispensabil definirii pro-

filului geopolitic al unei mari puteri. Cunoaştem implicaţiile acestui
concept din secţiunea dedicată amiralului Alfred Thayer Mahan. În
viziunea lui Corbett, puterea maritimă este influenţată de comerţul
maritim sau mai bine zis de volumul acestuia164. Un flux comercial
maritim crescut necesita o putere maritimă pe măsură pentru a putea fi
protejat. Conceptul de „putere maritimă” nu este ocolit de ambiguităţi
semantice165. Îl putem considera un concept umbrelă, în al cărui câmp
conotativ intră şi noţiunea de putere navală166. Generic vorbind, puterea
maritimă poate fi definită ca „putere militară, politică şi economică
ce se revendică de la capacităţile de a folosi marea”167. Ea cuprinde
infrastructura militară navală (precum navele şi submarinele), dar şi
componenta civilă a marinei168. Spre deosebire de puterea maritimă
(care are o structură compozită a capabilităţilor), puterea navală derivă
preponderent din sfera militară şi vizează „modul în care flotele pot fi
organizate şi utilizate în sprijinul politicilor guvernamentale”169. Puterea
maritimă este, desigur, relevantă în primul rând pentru acei actori
internaţionali care au capacitatea de a-şi dezvolta asemenea capabilităţi.
O naţiune fără ieşire la mări importante (aşadar o naţiune considerată
de uscat) nu va resimţi nevoia strategică a puterii maritime. Dincolo de
faptul că este pe deplin circumstanţială, puterea maritimă nu se poate
defini prin ea însăşi. Ea se cere analizată întotdeauna în raport cu ceva
care poate constitui ţinta exercitării puterii. Mai mult decât atât, puterea
maritimă este puternic dependentă de factorul economic. Nu doar
direct, ci şi indirect. Pe de o parte, aşa cum am subliniat deja, puterea
maritimă creşte şi descreşte în funcţie de prezenţa comercială pe mările
şi oceanele lumii a unui actor internaţional. Să nu uităm că puterea
maritimă include si flotele civile (comerciale), nu doar pe cele militare.
164
Ibidem, p. 278.
165
În literatura de specialitate scrisă în limba englăză se folosesc concep-
tele de „sea power” şi „maritime power”, iar sensurile sunt de cele mai multe
ori asemănătoare (n.a.).
166
Ian Speller, Understanding Naval Warfare, London, Routledge, 2014,
p. 6.
167
Ibidem.
168
Ibidem.
169
Cf. Geoffrey Till, Seapower. A Guide for the Twenty-First Century,
London, Frank Cass, 2004, p. 220.
Pe de altă parte, puterea maritimă este condiţionată de factorul politic în

sensul că decizia de a lărgi infrastructurile sale specifice este, în general,
strâns legată de gândirea strategică a decidenţilor politici. Corbett,
spre deosebire de Mahan, nu a căzut în capcana supralicitării puterii
maritime. Motivele sunt de înţeles. În timp ce Mahan era un practician
al strategiilor navale, implicat ani de-a rândul în campaniile marinei
militare americane, Corbett a rămas la stadiul de teoretician-observator.
Şi nu orice fel de teoretician, ci unul care percepea mersul lucrurilor prin
prisma determinismelor istorice. Prin urmare, Julian Corbett consideră
puterea maritimă ca fiind „importantă, dar nu decisivă”170. Corbett şi-a
finalizat majoritatea cercetărilor înainte de Primul Război Mondial.
De ce este important acest aspect? Deoarece în acea perioadă Imperiul
Britanic se îndepărta, încet, dar sigur, de strategiile maritime pe care
Corbett ajunsese să le susţină171. Doctrinele militare intrau treptat în era
războiului tehnologizat şi a integrării operative. În sprijinul afirmaţiei
de mai sus invocăm câteva argumente.
În primul rând flotele militare nu mai puteau acţiona luând în cal-
cul doar opozabilitatea strategică strict maritimă sau asedierea unor
fortificaţii de pe ţărmuri. Aţi inamici apăreau la orizont. De pildă
submarinele şi aviaţia militară, care la începutul secolului al XX-lea
începuse să-şi dovedească importanţa în misiuni de recunoaştere. Noile
tehnologii făceau ca vasele de luptă să fie mai rapide, mai puternice
sau mai uşor de manevrat, însă chestiunile de planificare strategică
deveniseră mult mai complicate (aşa cum am spus) în condiţiile apa-
riţiei unor elemente (precum aviaţia) care făceau câmpul tactic mult
mai puţin previzibil. În al doilea rând, mijloacele de comunicaţie cu-
noşteau la acea vreme o dezvoltare fără precedent. Noile tehnologii
deveneau ţinta spionajului militar, iar, aşa cum este şi firesc, păstrarea
secretului asupra unor capacităţi militare navale (sau de altă natură)
devenea un obiectiv strategic. Prin noţiunea de integrare operativă
înţelegem sincronizarea capacităţilor militare astfel încât planificarea
strategică să aibă cât mai puţine vulnerabilităţi. Când spunem capaci-
170
William Sprance, „The Russo-Japanese War: The Emergence of Japa-
nese Imperial Power”, în Journal of Military and Strategic Studies, vol. 6,
3/2004, p. 2.
171
Keith Neilson, Elizabeth Jane Errington, Navies and Global Defense:
Theories and Strategy, London, Praeger, 1995, p. 24.
72 MIHAI A. PANU
tăţi militare, ne referim în primul rând la sfera decizională (de comandă),

la infrastructura specifică (baze militare interne şi, după caz, externe),
la materialul de război care poate fi făcut operaţional în cel mai scurt timp
şi, nu în ultimul rând, la calitatea pregătirii combatanţilor şi a corpului
ofiţeresc. Acest ultim aspect este de mare importanţă în viziunea lui
Corbett. Pregătirea ofiţerilor trebuie făcută astfel încât impactul unei
anumite decizii să fie maxim172. În acest context relevanţa maximă nu
o au principiile pe care se bazează anumite practici militare, ci mai
degrabă metodele de aplicare selectivă (pe criteriul eficienţei maxime)
a resurselor tactice173.
Strategiile războiului maritim sunt parte a capacităţilor ofensive şi
defensive de care dispune un actor internaţional. Trebuie precizat că
orice strategie se construieşte pe două coordonate fundamentale: spaţiu
şi timp. Deşi poate părea contraintuitiv, timpul joacă un rol important
în orice fel de strategie. Istoricismul lui Corbett surprinde tocmai acest
aspect al acumulării în timp a expertizei care stă la baza profilului naval
britanic. Pe de altă parte, orizonturile temporale sunt acelea care pot
testa validitatea (sau invaliditatea) unei strategii militare. La fel cum
spaţiul geografic reprezintă câmpul tactic într-o confruntare dintre doi
sau mai mulţi actori, orizonturile temporale constituie indicatori fideli
ai diverselor capabilităţi militare: viteză de reacţie, capacitate de mobi-
lizare, abilitatea de executare a unor sarcini specifice în parametri
prestabiliţi. De asemenea, putem aduce în discuţie exemplul bloca-
delor. Succesul acestora se măsoară nu numai prin capacitatea de
a pune presiune constantă pe un obiectiv inamic, ci şi prin izolarea
adversarului pe o perioadă suficient de lungă încât să cedeze. În ceea ce
priveşte spaţiul, doctrinele războiului maritim (inclusiv în accepţiunea
lui Corbett) operează cu elemente geostrategice. Forţele navale anga-
jate în misiuni militare operează ţinând cont de importanţa strategică
a următoarelor perimetre174:
172
Cf. Julian Corbett (ed.), Naval and Military Essays, Cambridge Univer-
sity Press, 1914, p. 30.
173
Cf. Julian Corbett (ed.), Fighting Instructions, London, Navy Records
Society, 1905, pp. 9, 10.
174
p. 16. (Preferăm folosirea la plural în limba română a termenului „Blue Water”
din motive ce ţin de stilistica textului. Sensul rămâne, desigur, acelaşi) (n.a.).
– Apele albastre (Blue Water), care includ suprafeţele deschise ale

mărilor şi oceanelor. Ele se află la cea mai mare distanţă de uscat.
– Apele verzi (Green Water), care se întind de-a lungul zonelor de
coastă.
– Apele brune (Brown Water), care cuprind cursurile de apă naviga-
bile, deltele şi estuarele aflate pe teritoriul unui stat.
Împărţirea de mai sus, deşi poate părea simplistă, este în realitate
foarte bine calibrată pe dimensiunea geostrategică a relaţiilor de putere.
Controlul apelor albastre este o caracteristică esenţială a marilor puteri
maritime. Din punct de vedere istoric Spania, Olanda sau Imperiul
Britanic (toate mari puteri navale) nu au avut probleme majore în ceea
ce priveşte accesul la apele albastre. Relevanţa acestor ape nu ţine doar
de geostrategie, ci şi de economie. Stabilirea unor rute comerciale
sigure, care să lege marile puteri de colonii sau de parteneri economici
aflaţi la mare distanţă, a presupus existenţa unei strategii maritime
ample, a cărei anvergură să nu fie mărginită la vecinătăţile geografice
apropiate. Chiar şi în zilele noastre există printre marile puteri ceea
ce putem numi complexul apelor albastre. Rusia, de exemplu, şi-a
dorit dintotdeauna ieşirea la mările calde şi implicit accesul spre
Blue Water175. Poziţionarea geografică (existenţa unei lungi linii de
coastă cu ape îngheţate uneori pe tot parcursul anului) a fost şi continuă
să fie un impediment natural pentru colosul rusesc. O strategie mari-
timă cu anvergură maximă reprezintă o provocare geopolitică pentru
Moscova într-o măsură semnificativ mai mare decât pentru alte state
în care determinismul geografic se resimte mai puţin acut. Paradigma
Blue Water în gândirea strategică maritimă a fost împărtăşită de nume
mari, provenind în special din marinele militare. În acest sens îi putem
aminti pe Alfred T. Mahan, pe amiralul Cyprian Bridge sau pe amiralul
Reginald Custance176.
Apele verzi (Green Water) reprezintă linia defensivă pe aliniamen-
tele de coastă ale statelor cu ieşire la mări şi oceane. Ele intră direct
175
Joel Sokolsky, „Anglo-American Maritime Strategy in the Era of
Flexible Response, 1960-80”, în John B. Hattendorf (et al.), Maritime Strategy
and the Balance of Power. Britain and America in the Twentieth Century, New
York, Palgrave Macmillan, 1989, p. 306.
176
Cf. Ian Speller, Understanding Naval Warfare, London, Routledge,
2014, p. 44.
74 MIHAI A. PANU
şi continuu în sfera de influenţă a statelor, fiind considerate o extensie

simbolică a graniţelor acestora. Trebuie precizat însă că, dincolo de
simbolismul acestor unităţi geografice, există reglementări clare în
dreptul internaţional cu privire la drepturile statelor riverane asupra
aşa-numitelor ape teritoriale. Apele verzi au şi o imensă importanţă
economică, mai ales că pe unele platforme continentale se găsesc
rezerve semnificative de hidrocarburi. Din punct de vedere geostrategic,
apele verzi constituie paravanul defensiv cel mai înaintat şi totodată
un indicator al potenţialelor probleme de securitate. Controlul lor este
un imperativ geopolitic la fel ca dezvoltarea unei strategii maritime pe
termen lung.
Apele brune (Brown Water) fac parte din teritoriul naţional. Cursurile
de apă navigabile necesită crearea unor flotile care să preîntâmpine
anumite probleme de securitate, mai ales dacă respectivele cursuri de
apă constituie graniţe între două state. Vorbim, desigur, despre state care
au poziţionarea geografică potrivită pentru dezvoltarea unor strategii de
tip Brown Water. Statele montane, fără cursuri de apă navigabile şi fără
ieşiri la mări sau oceane, nu intră în această discuţie. În altă ordine de
idei, nu trebuie trecută cu vederea importanţa economică a porturilor,
a gurilor de vărsare sau a diferitelor instalaţii strategice construite de
mâna omului (baraje, canale etc.). În caz de război acestea ar fi primele
vizate. Prin urmare apele brune necesită o strategie pe termen lung de
apărare în faţa unor posibile ameninţări.
În literatura de specialitate se insistă destul de mult pe legătura
dintre Julian Corbett şi Carl von Clausewitz în ceea ce priveşte logica
războiului. Înainte de a trece la compararea viziunii celor doi autori, se
cuvine să facem câteva precizări. Corbett se consideră un teoretician
al doctrinelor militare maritime, în timp ce Clausewitz este un strateg
al războiului pe uscat. Vom vedea pe parcurs că, pentru Corbett,
cele două tipuri de război (pe mare şi pe uscat) sunt cât se poate de
interdependente. De asemenea, Corbett marşează pe unele dintre ideile
lui Clausewitz în sensul că le consideră valoroase pentru explicarea şi
dezvoltarea unor doctrine specifice ale războiului. Totuşi, abordarea
sa nu este lipsită de neajunsuri. El percepe teoriile lui Clausewitz prin
prisma intereselor particulare ale Imperiului Britanic (preponderent la
nivelul strategiilor maritime)177, ceea ce înseamnă că viziunea gene-

rală a lui Clausewitz este uneori scoasă din contextul ei original.
Dincolo de asemenea inconsistenţe, moştenirea lui Clausewitz în opera
lui Corbett nu distorsionează logica geostrategică a celui din urmă.
Tentativele lui Corbett de a explica războiul pornind de la doctrinele
continentale formulate de generalul prusac sunt convingătoare pentru
majoritatea cititorilor. Problema principală a lui Corbett (ca de altfel şi
a lui Clausewitz) ţine de găsirea unor strategii potrivite pentru diferitele
tipuri de război astfel încât eficienţa aplicării unor planuri tactice în
contextele operaţionale potrivite să fie maximă178. Înainte de a continua,
se cuvine să prezentăm definiţia standard a războiului, aşa cum a fost
formulată de Clausewitz. Vom încerca apoi să evidenţiem modul în care
sensul acestei definiţii a fost prelucrat de Corbett şi cuplat la viziunea
sa geostrategică. Astfel, pentru Clausewitz „războiul este un act de
putere prin care voinţa noastră este impusă adversarului”179. Prin putere
(Gewalt)180, Clausewitz înţelege strict puterea fizică în sens realist, fără
niciun fel de balast moral. Mai mult decât atât, războiul este pentru el
un act pur politic sau, altfel spus, „o simplă continuare a politicii, însă
cu alte mijloace”181. Corbett nu neagă filiaţia politică a războiului, însă
consideră că între politică şi război se interpune etapa strategiei. Cu alte
cuvinte, obiectivele politice nu sunt transpuse imediat în actul războiului,
ci trebuie să tracă prin faza strategiei182, adică a planificării transpunerii
unei cerinţe politice în realitate obiectivă. Atunci când vorbim despre
177
Jerker Widen, Theorist of Maritime Strategy: Sir Julian Corbett and
His Contribution to Military and Naval Thought, London, Routledge, 2016,
p. 4.
178
Julian Corbett, Principles of Maritime Strategy, New York, Courier
Corporation, 2012, p. 25.
179
Carl von Clausewitz, Vom Kriege, Berlin, Ferd. Dümmlers Verlags-
buchhandlung, 1905, p. 3.
180
În limba germană conceptul de „Gewalt” mai are şi sensul de violenţă.
Am folosit deliberat echivalentul „putere” pentru a sugera puterea de stat înţe-
leasă ca violenţă instituţionalizată. De asemenea, argumentăm această decizie
prin dificultatea de a atribui statului atributul de „violenţă” (n.a.).
181
Carl von Clausewitz, Vom Kriege, Berlin, Ferd. Dümmlers Verlags-
buchhandlung, 1905, p. 19.
182
David Jablonsky (ed.), Roots of Strategy, Mechanicsburg, Stackpole
Books, 1999, p. 14.
76 MIHAI A. PANU
război, se cuvine să facem şi câteva precizări importante, credem noi,

pentru înţelegerea optimă a terminologiei folosite de Corbett (dar şi de
alţi reprezentanţi a şcolilor de gândire geostrategice sau geopolitice).
După cum am văzut în cele expuse mai sus, războiul poate fi definit
pornind de la natura sa şi de la ipostazele sale. Literatura de specialitate
vorbeşte însă şi despre aşa-numitele niveluri ale războiului. Acestea
din urmă circumscriu anvergura operaţiunilor şi obiectivele urmărite.
În cele ce urmează vom prezenta accepţiunea standard a nivelurilor
pe care sunt desfăşurate războaiele:183
1. Nivelul tactic. Vizează planificarea şi execuţia loviturilor (lupte-
lor). Obiectivele urmărite sunt cele militare.
2. Nivelul operaţional. Presupune planificarea unor operaţiuni şi
campanii la scară mare. În acest caz sunt urmărite obiective majore în
teatre de operaţiuni.
3. Nivelul strategic. Vizează determinarea unor obiective de securi-
tate strategice deopotrivă naţionale şi multinaţionale. În subsidiar, se
referă la dezvoltarea capacităţilor necesare atingerii unor astfel de
obiective.
Avem aşadar de-a face cu un tip de organizare a războiului pe
criteriul utilizării resurselor/capacităţilor în funcţie de obiectivele ur-
mărite. Din acest punct de vedere nivelul strategic are anvergura cea
mai mare şi este, în mod firesc, cel mai complex. Este uşor de constatat
că geostrategia operează la acest nivel (fără însă a ignora relevanţa
celorlalte două).
Revenind la Corbett şi la viziunea lui despre război, putem spune că
distincţia pe care o face între războaiele pe uscat şi cele maritime este
una importantă. În acest punct se desparte de Clausewitz şi postulează
ideea unei superiorităţi a dimensiunii navale a conflagraţiilor în raport
cu cea terestră. Cu alte cuvinte, simplist spus, presiunea exercitată de pe
mare poate influenţa evoluţia operaţiunilor pe uscat într-o măsură mai
mare184 decât ar fi posibil în caz contrar (adică atunci când presiunea
exercitată de pe uscat ar putea influenţa parcursul operaţiunilor pe
183
p. 37.
184
Cf. Clark Reynolds, Command of the Sea. The History and Strategy of
Maritime Empires, New York, Morrow, 1974, p. 469.
mare). Acest scenariu exclude, desigur, situaţiile în care părţile comba-

tante, prin prisma poziţionării lor geografice, nu au ieşire la mări sau
oceane. Prezenţa unor forţe militare navale în teatrele de operaţiuni
(sau chiar în vecinătatea acestora) are un puternic efect strategic.
Inamicul poate fi indus în eroare dacă flota simulează atacul sau dacă
navele sunt masate în anumite puncte cheie. Strategia maritimă a lui
Corbett accentuează aceste aspecte. Corbett însuşi este de părere că
marina militară trebuie să execute operaţiuni de hărţuire pe coastele
inamice185. Chiar dacă aceste raiduri sunt lipsite de succesul scontat,
efectul negativ asupra adversarilor nu este de neglijat. Din punct de
vedere geostrategic, importanţa puterii maritime nu trebuie niciodată
ignorată. Ea cântăreşte foarte mult în raport cu puterea terestră (cel
puţin la nivel strategic) şi poate înclina balanţa de putere între actori
internaţionali. Imperiul Britanic este un bun exemplu în acest sens.
La începutul secolului al XX-lea amiralul german Alfred von Tirpitz
vedea o problemă serioasă în supremaţia maritimă a britanicilor.
Referindu-se la distribuţia de forţe navale în plan internaţional, von
Tirpitz avea să sublinieze: „Fiecare navă de război construită oriunde
în lume în afară de Anglia ar fi, în ultimă instanţă, un avantaj pentru
noi, deoarece ar ajuta la echilibrarea balanţei de putere pe mare”186. La
fel ca în diplomaţie, unde balanţa de putere poate funcţiona excelent
pentru stabilizarea relaţiilor între actori, în doctrinele militare navale
echilibrul relativ este preferabil unei orânduiri bazate pe supremaţia
unui singur stat. Ce-i drept, în lipsa unor mecanisme funcţionale care
să regleze constant balanţa de putere, pericolul destabilizării sau, după
caz, tentaţia hegemoniei reprezintă scenarii mai complicate decât cel
bazat pe ierarhii stricte. De asemenea, un sistem cu mai multe centre
de putere aflate în echilibru relativ ar fi la fel de periculos deoarece
s-ar crea sfere de influenţă, s-ar ajunge la formarea de alianţe (de multe
ori din motive revanşarde), alianţele nu ar fi solide (deoarece tentaţia
schimbării taberei ar fi mare) şi, în cele din urmă, s-ar cultiva o logică
a neîncrederii şi a lipsei de predictibilitate. Am putea face greşeala să
185
Raja Menon, Maritime Strategy and Continental Wars, London, Frank
Cass, 1998, p. 31.
186
Alfred von Tirpitz, My Memoirs, vol. I, New York, Dodd, Mead and
Company, 1919, p. 233.
78 MIHAI A. PANU
credem că afirmaţiile amiralului von Tirpitz legate de balanţa puterii

în mediul internaţional izvorăsc dintr-o profundă convingere idealistă
asupra relaţiilor internaţionale. Dimpotrivă, von Tirpitz pune problema
în termeni de Realpolitik şi urmăreşte promovarea intereselor germane
în raport cu marele rival britanic (cel puţin în ceea ce priveşte chestiuni
legate de puterea maritimă). La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, atât germanii, cât şi britanicii erau animaţi de
ambiţiile imperialismului şi militarismului. Capabilităţile navale cântă-
reau enorm în jocul geopolitic dintre cele două puteri, cu toate că
profilul lor era diferit: Imperiul Britanic era o putere maritimă187, iar
Germania una continentală.
Ordinea internaţională bazată pe principiile balanţei de putere (aşa
cum fuseseră ele formulate în contextul Concertului Europei) devenise
uşor anacronică spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Marile puteri erau
din ce în ce mai mult tentate de logica cinică a Realpolitik-ului şi puneau
propriile interese mai presus de orice. La începutul secolului al XX-lea,
lumea devenise deja prea mică pentru ambiţiile lor.
Cursa colonialistă, deşi asimetrică, prevestea fricţiunile geopolitice
şi o inevitabilă acumulare de tensiune în sistemul internaţional. Din
perspectiva relaţiilor internaţionale se distingeau la acea vreme două
seturi de probleme, ambele având clare implicaţii geopolitice. În primul
rând, aşa cum am arătat deja mai sus, marile puteri căutau extinderea
sferelor de influenţă, în general prin intermediul politicilor colonialiste.
De fapt, colonialismul era doar unul dintre simptomele unei patologii
mai insidioase şi mai larg răspândite, care poate fi înţeleasă mai bine
prin denumirea generică de „imperialism”. Politica externă a marilor
puteri (şi implicit relaţiile internaţionale pe care acestea le dominau)
constituie terenul de joacă pe care patimile imperialiste (prin vectorii
principali numiţi colonialism şi militarism) aveau să se descătuşeze.
Pentru marile puteri logica imperialistă devenise un fel de imperativ
în politica externă. Altfel spus, orice ezitare a lor în a-şi arăta ambiţii
imperialiste ar fi fost înţeleasă ca o slăbiciune geopolitică şi ar fi fost
imediat taxată de rivali. În altă ordine de idei, nu trebuie ignorată nici
187
Cf. Geoffrey Till, „Corbett and the Emergence of a British School?”,
în Geoffrey Till (ed.), The Development of British Naval Thinking, London,
Routledge, 2006, p. 73.
slăbiciunea internă a unora dintre marile puteri. Multe începeau să se

clatine sub greutatea propriilor probleme (Imperiul Ţarist, Imperiul
Otoman, Austro-Ungaria), iar reinventarea geopolitică ar fi fost pentru
ele o nouă şansă de afirmare. Atitudinea proactivă pe scena internaţio-
nală nu era, aşadar, decât încercarea tardivă de a masca inconsistenţele
din politica internă.
Controlul Mării (Command of the Sea) reprezintă un principiu de
strategie navală considerat a fi esenţial în afirmarea intereselor specifice
ale marilor puteri. Deşi poate fi uşor formulat în tratatele de geostrategie,
acest principiu este greu de implementat ca practică maritimă şi mai ales
greu de menţinut pe o perioadă lungă de timp. Controlul mării presupune
superioritatea strategică a unui actor internaţional nu doar în raport cu
adversarii direcţi, ci cu toţi ceilalţi actori care ar putea ridica pretenţii
de control maritim. „Command of the Sea” vizează în primul rând rutele
maritime importante, căile comerciale, zonele de importanţă strategică
(precum strâmtorile sau canalele navigabile) şi, desigur, aşa-numitele
„Blue Water” (despre care am discutat într-o secţiune anterioară). O defi-
niţie mult mai aplicată a conceptului de „Command of the Sea” ar fi
următoarea: „libertatea de a folosi mările şi de a împiedica inamicul
să facă acelaşi lucru”188. În viziunea lui Corbett, controlul mării este,
de departe, cel mai important obiectiv al războiului maritim. Totodată,
acesta remarcă faptul că, din punct de vedere militar, controlul mării
într-o manieră absolută este un obiectiv imposibil de realizat189. Pentru
a putea înţelege într-o manieră adecvată diferenţele de perspectivă
asupra acestui concept, prezentăm mai jos principalele definiţii190:
„Rolul războiului naval este acela de a obţine controlul mării,
expresie care înseamnă de fapt controlul liniilor maritime de comu-
nicare” – amiralul Cyprian Bridge (1907).
„Controlul mării nu înseamnă altceva decât controlul căilor mari-
time de comunicaţie, fie în scop comercial, fie militar” – Julian Corbett
(1911).
188
p. 46.
189
Ian Speller (ed.), The Royal Navy and Maritime Power in the Twentieth
Century, London, Frank Cass, 2005, p. 5.
190
p. 47.
80 MIHAI A. PANU
„Misiunea forţelor navale este aceea de a domina căile de comu-

nicaţie” – contraamiralul Raoul Castex (1937).
Văzut ca obiectiv geostrategic, „controlul mării” are o dublă sem-
nificaţie. În primul rând vorbim despre acţiunile sistematice ale unui
actor internaţional în direcţia obţinerii supremaţiei maritime pe un ali-
niament considerat strategic sau într-o zonă disputată militar. Acesta
este genul de viziune pe care se întemeiază strategiile maritime ale
lui Alfred T. Mahan. În al doilea rând (cazul lui Corbett), lucrurile
stau puţin diferit în sensul că supremaţia maritimă (şi implicit ideea
de control al mării) nu este un scop în sine, ci mai degrabă condiţia
esenţială pentru a împiedica adversarul191 sa atingă acelaşi obiectiv.
Din acest punct de vedere, strategia corbettiană este mai bine articulată
pe termen lung. Controlul mării este o condiţie importantă, dar nu
suficientă pentru a putea obţine dominaţia geostrategică în adevăratul
sens al cuvântului. Împiedicarea adversarului (adversarilor) să dezvolte
capacităţi care le-ar permite răsturnarea ordinii existente reprezintă,
în egală măsură, un principiu important de strategie maritimă. Prin ra-
portarea constantă la potenţialul forţelor inamice, Command of the Sea
devine, în subsidiar, un veritabil factor al descurajării şi îngrădirii
(desigur în sens geopolitic). Descurajarea sau intimidarea adversarului
pot duce (rareori ce-i drept) la obţinerea controlului mării, chiar fără
niciun fel de lupte192. Supremaţia maritimă (dincolo de considerentele
ce ţin de tradiţie, diplomaţie sau descurajare tactică) a putut fi asigurată
de cele mai multe ori pe baza criteriului cantitativ al resurselor dispo-
nibile. Dacă vorbim despre resurse materiale şi umane, câteva precizări
suplimentare ar fi bine-venite. La sfârşitul secolului al XIX-lea marile
puteri maritime ale lumii dispuneau (oficial) de o infrastructură navală
care poate fi sintetizată în felul următor193:
191
Cf. William Sprance, „The Russo-Japanese War: The Emergence of
Japanese Imperial Power”, în Journal of Military and Strategic Studies, vol. 6,
3/2004, p. 2.
192
Cyprian Bridge, The Art of Naval Warfare, London, Smith, Elder&Co.,
1907, p. 124.
193
Archibald Hurd, The Command of the Sea, London, Chapman&Hall
Limited, 1912, p. 40.
Statul/Tipul de navă Nave blindate Crucişătoare Torpiloare
Imperiul Britanic 88 154 313
Franţa 60 74 288
Rusia 39 29 188
Italia 30 23 212
Germania 28 24 127
Statele Unite ale Americii 21 38 29
Austro-Ungaria 15 17 79
Fig. 6. Principalele categorii de nave militare aflate în posesia

marilor puteri maritime în anul 1898
Dacă ar fi să facem o comparaţie, marina militară a României dis-

punea oficial de următoarele nave, aproximativ în aceeaşi perioadă
(1913)194: crucişătorul Elisabeta (construit în 1887 la Elswick; 70,1 m
lungime; 1320 de tone; 3000 I.H.P195, înzestrat cu 4 lansatoare de tor-
pile); canoniera Mircea, de 360 de tone; canoniera Griviţa, de 110 tone.
Alături de acestea, flota maritimă mai dispunea de două canoniere (de
45 de tone fiecare) şi trei torpiloare. Flotila fluvială (a Dunării) era
formată din canonierele Fulgerul, Oltul, Siretul, Bistriţa (între 90 şi
100 de tone fiecare), torpilorul Alexandru cel Bun (104 tone), 5 veliere,
2 torpiloare de mici dimensiuni şi nava cu zbaturi România (240 de
tone), care suferise reparaţii capitale în 1890. Comparaţia cu România,
deşi dezechilibrată în ceea ce priveşte resursele disponibile, este totuşi
utilă deoarece scoate în evidenţă dezvoltarea asimetrică a potenţialului
geostrategic în plan maritim.
194
Cf. Thomas A. Brassey (ed.), Naval Annual, Portsmouth, Griffin&Co,
1903, p. 329.
195
Indicated Horse Power (n.a.).
82 MIHAI A. PANU
Referitor la personalul care deservea infrastructura maritimă militară

a principalelor puteri, putem prezenta sintetic următoarea situaţie196:
Anul/ Imperiul Austro-

Germania Franţa Rusia Italia S.U.A Japonia
Statul Britanic Ungaria
1901 117 116 31 157 53 324 61 503 26 750 9 069 33 351 -
1902 121 870 33 542 53 247 62 709 26 948 9 391 37 426 30 412
1903 125 948 35 834 52 966 64 393 26 994 10 277 41 805 32 810
1904 130 490 38 128 52 559 69 856 26 994 10 469 45 398 33 541
1905 127 667 40 843 54 549 71 527 27 492 11 989 50 049 -
1906 127 431 43 654 57 108 59 822 28 000 13 099 50 295 39 682
1907 127 228 46 936 57 461 55 343 28 476 13 133 51 942 41 777
1908 127 909 50 531 57 035 44 949 29 571 14 053 54 867 46 443
1909 127 968 53 946 57 351 46 845 30 613 14 954 58 827 47 240
1910 131 000 57 373 58 595 46 885 30 613 16 148 61 890 44 311
1911 134 000 60 805 58 649 46 655 30 587 17 277 62 283 49 389
Fig. 7. Personalul activ în structurile marinei militare a diferitelor state
Deşi pare foarte solidă din punct de vedere tactic, doctrina britanică
a controlului mării era (cel puţin în vremea lui Corbett) uşor supralicitată
şi pe alocuri nerealistă. Din punctul nostru de vedere, nu doctrina în sine
reprezintă problema centrală, ci mijloacele care ar trebui folosite pentru
a o pune în practică. Amiralul Cyprian Bridge, unul dintre marii strategi
ai Imperiului Britanic, atrăgea pe bună dreptate atenţia asupra câtorva
neajunsuri pe care le poate crea doctrina Command of the Sea. Avanta-
196
Cf. Thomas A. Brassey (ed.), Naval Annual, Portsmouth, Griffin&Co,
1912, p. 467.
jele ei, spunea Bridge, trebuie folosite cu înţelepciune197, iar potenţialul

forţelor inamice nu trebuie niciodată subestimat. O campanie reuşită
împotriva adversarilor era condiţionată şi de alţi factori în afară de cei
strict militari. Acelaşi Cyprian Bridge vorbeşte şi despre un subtil joc
al aparenţelor, la sfârşitul căruia încrederea inamicului în propriul succes
ar urma să fie ştirbită: „Nu te teme de inamic. Fă-l pe el să se teamă de
tine. Fă-l să creadă că ai de gând să îi faci ceea ce ar dori să-ţi facă el ţie,
iar tu vei fi primul care o va face”198. Războiul, este printre altele, şi un
joc al aşteptărilor, iar tacticile descurajării sunt o parte importantă a lui.
Ne putem imagina relativ uşor că în anumite situaţii doctrina mari-
timă promovată de Corbett presupune sincronizarea mult prea multor
aspecte importante pentru a putea funcţiona cu succes199. Reluăm ceea
ce am subliniat deja: nu doctrina în sine este problema principală, ci
mijloacele folosite pentru ca obiectivele asumate prin aceasta să devină
realitate. Mai mult decât atât, mijloacele sunt condiţionate de resurse,
iar calitatea acestora din urmă reprezintă, de asemenea, un element care
ar trebui adus în discuţie. Dacă resursele materiale şi umane nu se vor
ridica la nivelul rigorilor impuse de doctrină, atunci apare inadecvarea.
Iar de la inadecvare tactică la vulnerabilitate strategică nu este decât
un pas.
2.4. Concepte fundamentale în gândirea

geostrategică a lui Zbigniew Brzezinski
Zbigniew Kazimierz Brzezinski (născut pe 28 martie 1928, Varşovia,

Polonia, decedat pe 26 mai 2017 în Annandale, S.U.A.) a fost un
eminent specialist în sfera ştiinţelor politice, dar şi un bun teoretician
în domeniul geostrategiei. A obţinut titlul de doctor la Harvard în
1953 cu o teză în domeniul sovietologiei. Între 1973 şi 1976 a fost
director al Comisiei Trilaterale. Între 1977 şi 1981 a fost consilier al
197
Cyprian Bridge, Sea-Power and Other Studies, London, Smith, Elder
&Co, 1910, p. 167.
198
Cyprian Bridge, The Art of Naval Warfare, London, Smith, Elder&Co.,
1907, p. 131.
199
Raoul Castex, Theories Strategique, vol. II, Newport, Naval War
College, 1939, p. 65.
84 MIHAI A. PANU
preşedintelui Jimmy Carter pe probleme de securitate naţională. De-a

lungul prodigioasei sale cariere, a obţinut numeroase premii şi distincţii.
A deţinut de asemenea numeroase funcţii. Dintre operele sale putem
aminti: Game Plan: A Geostrategic Framework for the Conduct of the
U.S.-Soviet Contest (1986); The Grand Chessboard: American Primacy
and Its Geostrategic Imperatives (1997); Strategic Vision: America and
the Crisis of Global Power (2012)200.
Personaj foarte influent în mediul academic american, Brzezinski
s-a remarcat de-a lungul timpului preponderent prin activităţile sale
politice şi ştiinţifice. În cazul lui aveam de-a face cu o mai rar întâlnită
capacitate de a îmbina principiile teoretice cu praxisul (geo)politic,
ceea ce face ca majoritatea lucrărilor sale să fie bazate pe experienţe
concrete de politică internaţională şi nu atât de mult pe speculaţii pure.
Brzezinski a servit interesele geopolitice americane cu o tenacitate şi
un devotament ieşite din comun. În ultimii ani, vârsta înaintată nu l-a
împiedicat să fie activ în unele think-tank-uri, iar cuvântul său în chestiuni
complicate ale agendei internaţionale nu şi-a pierdut greutatea. A fost
un autor prolific, contribuţiile sale întinzându-se din zona studiului
totalitarismelor şi a teoriei relaţiilor internaţionale până spre domeniile
geostrategiei şi geopoliticii. Densitatea conceptuală a contribuţiilor lui
Brzezinski este remarcabilă. Deşi pentru unii specialişti abordările sale
şi mai ales stilul argumentativ ar putea părea prea eclectice, nimeni
nu îi poate ignora originalitatea ideatică, robusteţea argumentelor şi,
pe alocuri, capacitatea de predicţie. Amintindu-şi despre perioada în
care i-a fost consilier, fostul preşedinte american Jimmy Carter spunea
despre Brzezinski: „Putem discuta în contradictoriu, însă niciodată nu
mă va plictisi”201.
În centrul preocupărilor sale stau relaţiile de putere din sistemul
internaţional. Sfera relaţiilor internaţionale (cu toate ipostazele, feno-
menele şi dinamicile ei particulare) reprezintă pentru Brzezinski un
tablou compozit în care predomină umbrele. Istoria relaţiilor interna-
ţionale (şi implicit istoria lumii) se prezintă ca o succesiune de episoade
în care a predominat factorul puterii. Din acest punct de vedere,
Detaliile despre Biografia lui Zbignew Brzezinski 2000, pp. 16-18.

200
Cf. Charles Gati (ed.), Zbig: The strategy and statecraft of Zbigniew
201
Brzezinski, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2013, p. 7.

rolul transformativ al puterii (nu doar politice) nu trebuie subestimat.

El se cuvine corelat cu principalele fenomene care au stat la baza
marilor salturi şi transformări istorice. În opinia lui Brzezinski marile
transformări istorice survin pe fondul resetării comportamentelor co-
lective. Acest lucru implică paliere diferite ale naturii umane precum
motivaţia, solidarizarea, conştiinţa colectivă etc. Deşi par superficiale
la prima vedere, aceste aserţiuni devin cât se poate de convingătoare
atunci când sunt dublate de exemple concrete. Marele politolog por-
neşte de la premisa că cele mai importante trei faze istorice care au
modelat decisiv conştiinţa umană colectivă sunt: creştinismul, naţiona-
lismul şi marxismul202. Toate trei s-au bazat pe imensa lor capacitate de
a încolona masele în spatele unor idei seducătoare menite, în esenţă,
să amelioreze condiţia umană. Intrăm aici pe terenul mişcător al
ideologiilor. Faptul că marile ideologii instrumentalizează conceptul
de putere într-o manieră convenabilă pentru ele reprezintă, în opinia
lui Brzezinski, sursa primordială a răului societal materializat prin
conceptul de totalitarism. Să nu uităm că alături de nume mari precum
Hannah Arendt sau Carl Friedrich, Zbignew Brzezinski rămâne unul
dintre reperele fundamentale în studiul totalitarismelor. Aplecarea spre
acest domeniu complex este relevantă şi pentru preocupările sale geo-
strategice. De pildă, profilul totalitar sovietic (studiat sistematic de
Brzezinski) nu poate fi separat de comportamentul geopolitic al U.R.S.S.
şi nici de politicile pe care alte state le-au putut adopta în relaţia lor cu
această mare putere.
Revenind la cele trei momente istorice enunţate anterior (creşti-
nismul, naţionalismul şi marxismul), putem spune că impactul lor social
a fost total. Toate trei au fost considerate mişcări soteriologice, capabile
să salveze omul inclusiv din capcanele întinse de el însuşi. Poate ni
se pare oarecum forţată plasarea creştinismului (care se bazează pe
dimensiunea religioasă, extramundană a salvării omului) laolaltă cu
naţionalismul şi marxismul (în esenţă două ipostazieri politice ale unor
curente programatice suprapuse destul de bine pe epoca modernităţii).
Dincolo de ţinta lor soteriologică (intramundană vs. extramundană),
ele se aseamănă destul de mult în ceea ce priveşte strategiile de mobi-
202
Sabine Feiner, Weltordnung durch US-Leadership? Die Konzeption
Zbigniew K. Brzezinskis, Wiesbaden, Westdeutscher Verlag, 2000, p. 33.
86 MIHAI A. PANU
lizare, construcţia discursivă şi, nu în ultimul rând, miturile salvaţio-

niste pe care se întemeiază. Asemănările dintre ele au fost suficient de
bine evidenţiate (printre alţii) de Eric Voegelin: „Pentru o înţelegere
adecvată a religiilor politice, conceptul [de religios] trebuie extins pentru
a include nu doar religiile mântuirii, dar şi toate celelalte fenomene care
însoţesc dezvoltarea statelor, fenomene pe care le credem a fi de natură
religioasă. Mai mult, trebuie să ne întrebăm dacă întradevăr conceptul
de stat este limitat la relaţii organizatorice definite de o dimensiune
strict secular-umană, fără nicio conexiune în sfera religiosului”203.
Structura şi modul de funcţionare a religiilor politice (mai ales în
ceea ce priveşte tipul de leadership, distribuţia puterii legitime interne
sau amploarea cotidiană a ideologiei) reprezintă un bun punct de ple-
care în orice demers sistematic de investigare a comportamentelor
geopolitice pe scena internaţională. Pornind de la tezele lui Voegelin,
dacă nevoia de manifestare a trăirilor religioase se traduce prin ataşa-
mentul faţă de o anumită biserică, atunci şi nevoia de manifestare
a comportamentelor politice (înţelese în primul rând ca relaţii de
putere) se poate manifesta prin ataşamantul faţă de instituţia statalităţii.
Din perspectivă geopolitică aserţiunea de mai sus devine cât se poate
de relevantă întrucît are potenţialul de a scoate la lumină patologiile
puterii. Totalitarismele secolului al XX-lea sunt un bun exemplu în
acest sens. Acestea din urmă s-au dezvoltat tot pe baza unei logici care
specula foarte bine utopiile salvaţionismului. În felul acesta au reuşit
să mobilizeze mase mari de oameni, să le îndoctrineze, anulând pas cu
pas refugiile libertăţilor. şi să le supună, în cele din urmă, unui regim
al opresiunii.
Bun cunoscător al metabolismului organismelor socio-politice şi
mai ales al avatarurilor puterii (ideologizate sau mai puţin ideologizate),
Brzezinski a fost preocupat constant de locul şi rolul Statelor Unite ale
Americii în mediul internaţional. Vârful carierei sale în aparatul de stat
american a coincis cu perioada Războiului Rece. Majoritatea dilemelor
de securitate şi politică externă se învîrteau în jurul bipolarităţii geostra-
tegice care avea în prim-plan cele două mari puteri: S.U.A. şi U.R.S.S.
Cunoştinţele sale bine structurate în domeniul sovietologiei l-au trans-
format treptat într-o eminenţă cenuşie în sferele politice înalte de peste
203
Eric Voegelin, Religiile politice, Bucureşti, Humanitas, 2010, p. 78.
ocean. Odată cu implozia Uniunii Sovietice în 1991, mediul global

părea să intre într-o eră unipolară, o eră în care supremaţia geostrategică
a S.U.A. să nu fie contestată. Totuşi, aşa cum observă şi Brzezinski,
problematica relaţiilor internaţionale nu pare să mai fie decisiv influ-
enţată de jocurile puterii între actori tradiţionali, ci, mai degrabă, de
anumite provocări specifice unei lumi din ce în ce mai interdependente.
Astfel, Brzezinski identifică trei problematici esenţiale care vor domina
pe viitor agenda politicii internaţionale:
1) Apariţia unui activism politic global cu un imens potenţial de a
mobiliza oamenii. Consecinţele unei astfel de schimbări ar fi greu de
anticipat, iar probabilitatea ca mişcările sociale (chiar transnaţionale)
să fie instrumentalizate ideologic ar fi destul de ridicată;
2) Mutarea centrului de putere globală din zona nord-atlantică în
Extremul Orient. Acest lucru nu înseamnă neapărat prăbuşirea lumii
euro-atlantice. Înseamnă pur şi simplu că dominaţia globală a acestei
lumi (neîntreruptă în ultimii 500 de ani) se sfârşeşte, iar alte centre de
putere globală sunt pe cale să îi ia locul;
3) Probleme care apar din ce în ce mai des pe agenda publică:
schimbări climatice, mediul înconjurător, injustiţia şi sărăcia unor largi
categorii sociale204. Toate acestea reprezintă elemente de risc ce pot
avea impact global major. Brzezinski le invocă pornind de la interesele
S.U.A., însă relevanţa lor (de exemplu în domeniul securităţii sau
în sfera economică) este una reală pentru toţi membrii comunităţii
internaţionale.
Dincolo de aceste provocări generice pentru mediul global în secolul
al XX-lea, se cuvine să aducem în discuţie şi câteva aspecte pe care
Brzezinski le-a considerat probabil marginale. Vorbim de resurecţia unor
fenomene care păreu să fi intrat definitiv în istorie. Fanatismul religios
şi majoritatea patologiilor asociate acestuia par să îşi găsească teren
fertil în acele regiuni ocolite de curentele emancipării sociale şi politice.
Mai mult decât atât, revenirea în prim-plan a modelelor autoritariste
de leadership pun la grea încercare încrederea în binefacerile metodei
democratice. Putem vorbi oare pe termen lung despre o diluarea a
modelelor democratice până la punctul în care acestea îşi vor pierde
204
Cf. Brent Scowcroft, Conversations on the Future of American Foreign
Policy, New York, Basic Books, 2008, p. 2.
88 MIHAI A. PANU
esenţa? În aceste momente istoria pare să facă echilibristică pe pragul

aflat între statalitate şi post-statalitate. Indiferent de evoluţiile viitoare,
societăţile (sau chiar societatea globală) vor trebui să găsească un mod
fiabil de a trata probleme curente, cu alte cuvinte un mod fiabil de a
face politică. Absenţa statelor din prim-planul relaţiilor internaţionale
nu va însemna (cel mai probabil) că patologiile politicului vor dispărea
sau vor fi reduse ca număr. Cu sau fără state-naţiune, politicul (văzut în
primul rând ca relaţii de putere) va continua să fie o constantă istorică
a naturii umane. Aşa cum statul a preluat şi amplificat energiile negative
ale modernităţii, globalizarea ajunsă la stadiul actual va prelua şi va
amplifica energiile greu de controlat ale unei lumi interdependente şi
din ce în ce mai puţin predictibile.
Autorul american de origine poloneză, la fel ca majoritatea repre-
zentanţilor şcolii anglo-americane de geopolitică, vede realităţile inter-
naţionale din perspectiva clasică a distincţiei între puterile continentale
(de uscat) şi cele maritime. Supremaţia geopolitică derivă, în mod
necesar, din capacitatea diferiţilor actori internaţionali de a se afirma pe
aceste planuri (luate separat sau, în caz ideal, luate împreună). S.U.A.
întrunesc în mare parte condiţiile pentru a putea fi declarate o putere
globală „perfectă”. Au la dispoziţie vaste resurse militare pe toate cele
trei planuri strategice importante (terestru, naval, aerian), fără a pune
la socoteală activităţile de intelligence şi capabilităţile spaţiale (de
exemplu sateliţi militari şi infrastructrura înrudită). În plan economic
sau politic agenda internaţională a fost constant influenţată de S.U.A.,
chiar dacă vocile critice sau sursele de opoziţie s-au înmulţit pe parcurs.
Totuşi, indiferent cât de bine ar arăta parametrii geopoliticii americane,
există şi anumite deficienţe structurale ori vulnerabilităţi strategice de
care S.U.A. nu au putut scăpa în pofida resurselor şi know-how-ului puse
în joc. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 constituie probabil
exemplul cel mai bun în acest sens şi totodată dovada că breşele de
securitate naţională pot fi speculate de actori greu de circumscris în
mediul internaţional. În pofida multiplelor vulnerabilităţi pe care mediul
globalizat le presupune în domeniul securităţii (atât la nivel micro, cât
şi la nivel macro), amprenta internaţională a S.U.A. nu trebuie să se
reducă. Aceasta este una dintre convingerile lui Brzezinski atunci când
vorbeşte despre viitorul politicii internaţionale şi de rolul Americii
într-o lume globalizată. Deşi real, potenţialul geopolitic american nu

este subînţeles şi nici nu poate fi valorificat într-o manieră optimă atâta
vreme cât procesul de reconfigurare a relaţiilor de putere între actori
internaţionali nu va fi încheiat. Geostrategia presupune, printre altele,
şi posibilitatea neîngrădită a unor mari puteri de a da tonul puterii în
regiuni importante ale lumii. Din acest punct de vedere, America se
împiedică din ce în ce mai des de problemele pe care le ridică prezenţa
sa în Eurasia. Prezenţa militară, economică, politică sau culturală în
puncte cheie ale scenei internaţionale reprezintă dovezi importante ale
supremaţiei unei mari puteri în plan geostrategic. Brzezinski nu se sfieşte
să afirme că posibilitatea Americii de a-şi promova interesele specifice
în Eurasia205 este cel mai bun indicator al vigorii sale geopolitice.
Argumentul lui Brzezinski se bazează pe anumite realităţi politice şi
economice. În Eurasia se află câteva dintre cele mai dinamice state, iar
dacă ritmul lor de dezvoltare va continua să fie unul susţinut, vor deveni
cu siguranţă competitori geopolitici pentru S.U.A.
Deşi ar putea părea contraintuitivă, logica lui Brzezinski este
o logică a complementarităţii între ceea ce am putea numi generic
mijloace soft şi hard power. Capabilităţile militare sunt, desigur, im-
portante, însă ele nu stau în prim-plan strict ca scop geopolitic în sine,
ci mai degrabă ca mijloc pentru afirmarea intereselor specifice. De
cealaltă parte, arsenalul soft power oferă posibilităţi multiple (şi mai
ales atractive sub raportul costuri-eficienţă) pentru susţinerea pe termen
lung a unor planuri geopolitice solide. Pe acest palier, democraţia
reprezintă cel mai mare atu al Americii206 şi totodată modelul prin care
se asigură continuitate şi predictibilitate în relaţiile cu ceilalţi membri
ai comunităţii internaţionale. Tot la acest nivel al politicii externe
avem de-a face cu un tip de leadership care favorizează angajamentele
ferme în ceea ce priveşte implementarea unor principii şi idei politice
menite să definească o arhitectură mondială nouă. Aceasta din urmă
se doreşte a fi bazată pe ordinea instituţională democratică (a cărei
fiabilitate a fost deja dovedită) şi pe dorinţa de colaborare cu toţi
205
Zbigniew Brzezinski, Die einzige Weltmacht. Amerikas Strategie der
Vorherrschaft, Frankfurt am Main, Fischer Taschenbuch Verlag, 2001, p. 53.
206
Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision: America and the Crisis of Glo-
bal Power, New York, Basic Books, 2012, p. 121.
90 MIHAI A. PANU
partenerii internaţionali dispuşi să respecte regulile jocului207. Pentru

Brzezinski este important acel actor care are capacitatea de a deveni un
fel de trendsetter în politica internaţională, de a da tonul schimbării şi
de a putea implementa principii pe care ceilalţi să nu le poată ignora.
Cel care stabileşte tendinţele într-un anumit domeniu are avantajul
strategic de a-i face pe ceilalţi să reacţioneze la impulsurile pe care
le transmite. Aşadar orice actor internaţional care îşi reglează tirul
criticilor (sau, după caz, al aprobărilor) în funcţie de impulsurile venite
din partea altcuiva nu va deţine iniţiativa, ceea ce, din punct de vedere
geopolitic, poate reprezenta un handicap. De fapt, agenda internaţională
poate fi modelată prin mecanismele fluxurilor informaţionale. Cel
care aruncă pe piaţă informaţii are avantajul de a stabili calitatea lor,
relevanţa geopolitică, impactul propagandistic etc. şi, mai mult decât
atât, va putea să îşi formeze o părere despre atitudinile celorlalţi doar
urmărindu-le reacţiile (sau, după caz, lipsa de reacţii). Dacă admitem,
mergând pe cărarea deja consacrată, că informaţia înseamnă putere,
nu este mai puţin adevărat că disponibilitatea folosirii informaţiilor
înseamnă putere asumată, putere pe care nu îţi este frică să o arăţi.
Supremaţia geopolitică americană s-a dorit a fi obţinută prin folosirea
eficientă a elementelor discutate mai sus, dar şi prin convingerea fermă
că agenda geopolitică a Washingtonului este creatoare de ordine şi
dezvoltare durabilă în mediul global. Aşa cum am subliniat deja pe
parcursul acestei cărţi, ideea de supremaţie geopolitică este inseparabil
legată de conceptul puterii. De regulă, atunci când precondiţiile puterii
(pe diferite planuri) sunt îndeplinite, va exista o predispoziţie naturală
spre folosirea ei. Cu alte cuvinte, instrumentele puterii sunt validate
doar prin folosirea lor. Altminteri puterea rămâne vagă, difuză şi intră
treptat în zona simbolicului. Puterea şi supremaţia merg mână în mână,
iar relevanţa lor istorică este una greu de contestat pentru că ambele
izvorăsc din natura umană, mai bine zis din predispoziţia acesteia de a
crea relaţii de putere. Referindu-se la problematica de mai sus, celebrul
Samuel P. Huntington spunea: „A întreba dacă supremaţia contează este
acelaşi lucru cu a întreba dacă puterea contează. Răspunsul nu poate
fi decât unul singur: bineînţeles că da. Contează în cele mai multe
dintre relaţiile umane, chiar şi în familii, şi, în mod evident, contează în
207
Cf. Sabine Feiner, Weltordnung durch US-Leadership? Die Konzeption
Zbigniew K. Brzezinskis, Wiesbaden, Westdeutscher Verlag, 2000, p. 132.
chestiunile naţionale şi internaţionale”208. Supremaţia derivă din nevoia

de afirmare a oricărui actor (naţional sau internaţional). Este o nevoie
firească, însă ea nu înlocuieşte în niciun fel de condiţii dimensiunea
realistă a luptei pentru putere/supremaţie. În acest ultim caz, problematica
securităţii devine acută. Dacă ar fi să mergem pe urmele lui Brzezisnki,
am fi puşi în faţa unei accepţiuni de felul următor: America urmăreşte
supremaţia globală nu doar din dorinţa de a avea securitate, ci şi din
dorinţa sinceră de a oferi securitate. Acest deziderat poate fi susţinut
prin activarea dimensiunii economice a puterii americane209, acea
dimensiune pe care se întemeiază toate celelalte paliere ale puterii (cel
politic, cultural şi, foarte important, cel militar). Efectele supremaţiei
americane în sistemul internaţional reprezintă în momentul de faţă o
realitate incontestabilă. Ordinea globală stabilită pas cu pas în ultima
jumătate de secol se întemeiază pe existenţa unui cadru instituţional
funcţional, a unor mecanisme de cooperare care atrag în siajul lor
tot mai mulţi actori şi, de ce nu, a unor mecanisme de constrângere
a căror legitimitate este în creştere. Conform lui Zbigniew Brzezinski,
principalele caracteristici ale acestei arhitecturi globale sunt210:
- un sistem de securitate colectivă din care fac parte de exemplu
N.A.T.O. sau Tratatul de Securitate Americano-Japonez;
- organisme de cooperare economică regională (precum APEC211
sau NAFTA212) şi instituţii de cooperare globală (Banca Mondială,
IMF213, WTO214);
- proceduri bazate pe un model consensual de luare a deciziilor;
- încurajarea apartenenţei democratice la alianţe importante;
- o structură constituţională şi juridică globala, aflată ce-i drept
într-o formă rudimentară, dar cu potenţial de dezvoltare (Curtea Penală
Internaţională).
208
Samuel Huntington, „Why International Primacy Matters”, în Interna-
tional Security, vol. 17, nr. 4/1993, p. 68.
209
Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard. American Primacy and
Its Geostrategic Imperatives, New York, Basic Books, 1997, p. 23.
210
Ibidem, pp. 28, 29.
211
Asia-Pacific Economic Cooperation (Cooperarea Economică Asia-
Pacific) (n.a.).
212
North American Free Trade Agreement (Acordul Nord-American de
Comerţ Liber) (n.a.).
213
International Monetary Fund (Fondul Monetar Internaţional) (n.a.).
214
World Trade Organization (Organizaţia Mondială a Comerţului) (n.a.).
92 MIHAI A. PANU
În mare, aşa arată arhitectura instituţională globală susţinută de

America. Relaţiile internaţionale care se desfăşoară în cadru instituţio-
nalizat au avantajul de a fi predictibile şi de a dezvolta seturi de practici
împărtăşite de tot mai mulţi actori. Predictibilitatea este conceptul cheie
care ar trebui să guverneze această ordine mondială. Ea este totodată
precondiţia dezamorsării conflictelor potenţiale şi, poate, cel mai bun
instrument de promovare a dialogului. Totuşi, această ordine mondială
bazată pe un cadru instituţional funcţional are şi duşmani. Supremaţia
geopolitică americană nu face decât să-i garanteze viitorul. Fantasmele
izolaţionismului şi retragerea S.U.A. în propria autosuficienţă (aşa
cum se vehiculează în contextul venirii la putere a preşedintelui
Donald Trump) ar pune sub semnul întrebării ordinea globală care se
sprijină pe ideea de primat geopolitic american. Consecinţele au fost
deja anticipate: „O lume lipsită de supremaţia S.U.A. va fi o lume cu
mai multă violenţă şi dezordine şi mai puţină democraţie şi dezvoltare
economică comparativ cu o lume în care S.U.A. continuă să aibă mai
multă influenţă decât oricare alt stat în ceea ce priveşte modelarea
chestiunilor globale. Supremaţia internaţională americană este esenţială
pentru bunăstarea şi securitatea americanilor, precum şi pentru viitorul
libertăţii, democraţiei, economiilor deschise şi ordinii globale”215.
Viziunea geopolitică a lui Brzezisnki este (după cum se poate
uşor observa) una cât se poate de americano-centristă. Unii cititori ar
putea vedea în afirmaţiile sale un soi de mesianism american parţial
disimulat. Să nu uităm însă că Brzezinski este mai mult decât orice
adeptul geostrategiei. Pentru el contează jocurile de putere la nivel
global în măsura în care interesul naţional american poate fi promovat.
Cel de-al Doilea Război Mondial şi, mai târziu, Războiul Rece au arătat
capabilităţile strategice americane în plan militar, economic, politic şi
chiar propagandistic. Faptul că S.U.A. au punctat foarte bine la aceste
capitole a făcut din ele „hegemonul perfect”. Din punct de vedere
geostratagic, scenariul în care America ar pierde poziţia internaţională
obţinută după încheierea oficială a episoadelor istorice menţionate
anterior (al Doilea Război Mondial şi Războiul Rece) nu reprezintă
215
Samuel Huntington, „Why International Primacy Matters”, în Interna-
tional Security, vol. 17, nr. 4/1993, p. 83. Cf. Zbigniew Brzezinski, „Balancing
the East, Upgrading the West: U.S. Grand Strategy in an Age of Upheaval”, în
Foreign Affairs, vol. 91, nr. 1/2012, p. 100.
o alternativă raţională (cel puţin din perspectivă realistă). În logica

geostrategică, de cele mai multe ori un pas înapoi echivalează cu un
moment de slăbiciune care va fi imediat speculat de adversari. În acest
caz nu vorbim de retragerile tactice (specifice mai mult unor situaţii
de război), ci de abandonuri forţate de împrejurări. Pentru Brzezinski
tentaţia izolaţionismului nu este altceva decât o capcană care va
avea drept consecinţă imediată anchilozarea profilului geopolitic al
S.U.A. Evitarea acestei situaţii presupunea asumarea unei atitudini
proactive în politica internaţională şi chiar specularea condiţiilor isto-
rice existente. Ce înseamnă de fapt acest lucru? Brzezinski este atent
la transformările politice, economice sau sociale pe care lumea le ex-
perimentează. Conform analizelor sale, era industrială se transformă în
aşa numita „eră tehnotronică”, iar consecinţele acestei reconfigurări nu
trebuie văzute strict ca o provocare geopolitică, ci mai degrabă prin
prisma oportunităţilor care se pot ivi: „Societatea post-industrială
devine o societate tehnotronică, adică o societate care este modelată
cultural, psihologic, social şi economic prin impactul produs de teh-
nologie şi electronice, preponderent în domeniul computerelor şi co-
municaţiilor”216. Societatea tehnotronică are propriile ei paradoxuri.
Dincolo de potenţialul integrator crescut, există şi numeroase cazuri
de fragmentare, excluziune, clivaje care se adâncesc pe zi ce trece. Am
putea crede că societatea tehnotronică este în mod automat o societate
a cunoaşterii. Brzezinski nu afirmă direct acest lucru, dar nici nu infir-
mă o asemenea caracteristică. Noi credem că dimensiunea cunoaşterii
este surclasată de cea a informaţiei. Ce înseamnă concret acest lucru?
Cunoaşterea reprezintă un concept destul de ambiguu şi puternic
condiţionat. Se cuvine să ne punem întrebarea firească: Cine produce
cunoaşterea şi cine o validează? Este aceasta un proces democratizat
(adică accesibil cât mai multora)? Dacă vorbim despre cunoaştere,
atunci la ce o raportăm? Sigur că asemenea întrebări nu sunt puse pentru
a diminua relevanţa istorică a cunoaşterii (văzută în termeni generali),
ci mai degrabă pentru a semnala inconsistenţele unor taxonomii pe care
le considerăm mult prea facile şi încorsetate ideologic. Cunoaşterea
nu trebuie să fie un slogan şi nici o etichetă aplicată unor societăţi
216
Zbigniew Brzezinski, Between Two Ages. America's Role in the Techne-
tronic Era, New York, The Viking Press, 1970, p. 9.
94 MIHAI A. PANU
care prin forţa împrejurărilor dezvoltă o infrastructură care cuantifică

acest proces. Părerea noastră este că se cuvine să vorbim mai degrabă
de o eră/societate informaţională decât despre una a cunoaşterii. Era
tehnotronică este în primul rând o eră a informaţiei şi poate, în plan
secund, o eră a cunoaşterii.
Totuşi, distincţia de mai sus nu este esenţială pentru Brzezinski.
Intenţia lui era aceea de a valorifica din punct de vedere geopolitic
un fenomen pe care S.U.A. îl pot controla în majoritatea aspectelor
sale. Analiza lui ţinteşte modul în care America poate fi un veritabil
„diseminator al revoluţiei tehnotronice”217 astfel încât „societatea ame-
ricană să aibă un impact major asupra tuturor celorlalte societăţi”218.
Cartea citată în rîndurile de mai sus (Between Two Ages. America’s Role
in the Technetronic Era) a fost scrisă în plin Război Rece şi oglindeşte
în mod firesc spiritul vremii. Cu toate acestea, Brzezinski anticipează
destinul geopolitic al Americii, mai bine zis şansa unipolarităţii care
avea să se ivească după momentul 1991 (căderea Uniunii Sovietice).
Era tehnotronică este mediul propice în care America îşi poate urmări
interesele. În calitate de generatoare a revoluţiei tehnotronice, S.U.A.
vor putea aduce întreaga lume în siajul lor geopolitic. Cel puţin aşa
speră decidenţii politici americani şi unii teoreticieni precum Brzezinski.
Revoluţia tehnotronică este în esenţă integratoare, în sensul că princi-
palii ei vectori sunt diversificaţi. Pe lângă sferele tradiţionale de putere
(politică, economie, cultură, armată), socialul are de jucat un rol im-
portant. Energiile sociale nu trebuie subestimate atunci când vorbim
de apetenţa pentru schimbare. Însă este cert că aceste energii trebuie
eficient canalizate astfel încât rezultatele să fie pe măsura aşteptărilor.
Chiar dacă (după cum argumentam anterior) era tehnotronică nu
este neapărat o eră a cunoaşterii, ci mai degrabă una a informaţiei,
infrastructura instituţională, care în mod tradiţional este asociată
cu sfera cunoaşterii, nu lipseşte din logica schimbării. În acest sens
Brzezinski subliniază rolul inovator al universităţilor. Acestea din
urmă vor fi puse în situaţia de a funcţiona ca veritabile think thank-uri
de planificare politică şi inovare socială219. Era tehnotronică va fi clă-
217
Ibidem, p. 24.
218
Ibidem.
219
Ibidem, p. 12.
dită pe impulsurile venite din partea lumii occidentale (în special

America) şi va cuprinde rând pe rând toate celelalte părţi ale glo-
bului. Nu vorbim neapărat de o necesitate istorică, ci mai degrabă de
o inevitabilitate socio-culturală. Aceste evoluţii vor favoriza apariţia
unei aşa numite „comunităţi de naţiuni dezvoltate”220 în care „raţiona-
litatea umanistă”221 va constitui centrul de greutate. În felul acesta,
vechile cadre instituţionale dezvoltate în jurul conceptelor de religie,
ideologie sau naţionalism vor pierde treptat din relevanţă.
Evoluţiile geopolitice internaţionale l-au preocupat constant pe
Brzezinski. În zorii secolului al XXI-lea harta lumii începea să indice
anumite acumulări de energie în diferite regiuni strategice. America nu
putea să ignore ascensiunea unor puteri în devenire (China, Rusia şi,
poate, Uniunea Europeană), chiar dacă potenţialul geopolitic al aces-
tora din urmă nu putea fi comparat, în mod obiectiv, cu cel american.
Deşi scenariul conform căruia supremaţia geopolitică americană ar fi
urmat să fie pierdută în favoarea noilor pretendenţi nu a fost niciodată
suficient de convingător pentru a genera repoziţionări strategice pe scena
internaţională, Brzezinski a ţinut să facă o analiză extinsă a situaţiei. În
cartea lui, sugestiv intitulată The Geostrategic Triad. Living with China,
Europe and Russia (Triada geostrategică. Convieţuirea cu China,
Europa şi Rusia), apărută în 2001, Brzezinski face o analiză realistă
(ce-i drept din perspectivă americană) a profilului geopolitic pe care îl
au cele trei centre de putere. La începutul anilor 2000 resetarea relaţiilor
de putere în sistemul internaţional părea a fi determinată în cea mai mare
măsură de metabolismul geopolitic al actorilor statali. Punerea sub lupă
a Rusiei, Chinei şi Europei este o condiţie analitică necesară, însă nu
suficientă pentru a devoala impactul pe termen lung al relaţiilor pe care
aceste state le au între ele şi, desigur, cu ceilalţi membri ai comunităţii
internaţionale. Se simte nevoia extinderii câmpului analitic asupra unor
actori mai puţin convenţionali şi mai puţin predictibili în ceea ce priveşte
capacităţile lor de afirmare geopolitică. Organizaţiile teroriste, marile
concerne globale sau regiunile cu potenţial destabilizator la nivel macro
sunt oarecum neglijate sau, mai bine zis, considerate simple entităţi care
se pot mişca doar în siajul actorilor geopolitici deja consacraţi.
220
Ibidem, p. 308.
221
Ibidem, p. 309.
96 MIHAI A. PANU
Triada geostrategică imaginată de Brzezinski este localizată, lucru

deloc întâmplător, în vastul teritoriu eurasiatic. Acest lucru spune mai
multe despre S.U.A. (mai bine spus despre fetişul eurasiatic pe care îl
au americanii) decât despre triadă în sine. Mai mult decât atât, se cuvine
să reflectăm cu chibzuinţă asupra imaginarului geopolitic american şi
să ne punem întrebarea, de altfel firească: În ce măsură triada geostra-
tegică propusă de Brzezinski reprezintă o ipostază a distribuţiei puterii
în sistemul internaţional şi care ar fi balastul discursiv pe care îl conţine?
Fără a căuta neapărat un răspuns definitiv la o asemenea întrebare,
redăm în cele ce urmează principalele linii argumentative pe care se
întemeiază analiza lui Brzezinski. În ceea ce priveşte profilul geopolitic
al Chinei, acesta susţine:222
1. China nu este un adversar internaţional şi nici un partener stra-
tegic pentru S.U.A.
2. China nu va deveni o putere globală. Ea poate fi însă considerată
o putere regională capabilă să-şi urmărească interesele specifice.
3. Pentru S.U.A., China nu reprezintă o provocare ideologică
globală.
4. Din punct de vedere politic, China nu este un regim totalitar, dar
nici o democraţie. Este o dictatură oligarhic-birocratică.
5. Din punct de vedere economic China se dezvoltă în direcţia
dorită.
6. China nu are o viziune clară în ceea ce priveşte rolul ei inter-
naţional.
Din cele de mai sus reiese că importanţa geopolitică a Chinei este
uşor subestimată. Este adevărat că prestaţia Chinei pe scena interna-
ţională nu a fost vreodată atât de vizibilă precum cea americană. Este
posibil însă ca acest aspect să fie mai degrabă un atu decît un semn
al ezitării. Chiar dacă prezenţa Chinei în afacerile internaţionale nu se
simte la o privire superficială, acest lucru nu înseamnă că ea nu există.
Avântul economic chinez nu mai este de mult un slogan, ci o realitate
palpabilă pe aproape toate continentele. De exemplu, în Africa prezenţa
economică a chinezilor este una reală şi de mare impact în economia
regională, încă neexploatată la adevăratul potenţial. În altă ordine de
222
Zbigniew Brzezinski, The Geostrategic Triad. Living with China,
Europe and Russia, Washington, CSIS Press, 2001, p. 9.
idei, leadership-ul politic chinez favorizează centralismul birocratic,

fapt care ar putea avea efecte benefice în procesul de luare a deciziilor,
crescînd astfel eficienţa implementării unor planuri strategice (pot fi
şi altele decât cele economice).
În ceea ce priveşte profilul geopolitic al Rusiei, Brzezinski afirmă:223
1. Populaţia Rusiei s-a redus de la 151 milioane (în 1990) la 146
milioane (în 1999).
2. Tabloul geopolitic al vecinătăţilor arată în felul următor: la est
China are o populaţie de 1,2 miliarde; la sud trăiesc aproximativ 300
milioane de musulmani; la vest Uniunea Europeană are o populaţie de
375 milioane.
3. Spre deosebire de Europa Centrală post-comunistă, actuala elită
politică a Rusiei reprezintă o alianţă între leadership-ul militar K.G.B.-ist
şi foşti nomenclaturişti ori oligarhi corupţi.
4. Actualul guvern rus a subliniat că obiectivul său central este
restaurarea puterii Rusiei şi nu reformele democratice.
5. Ignorarea demografiei şi geografiei ar putea împinge Rusia în
conflicte care să îi ameninţe viitorul ca mare putere teritorială.
Argumentele prezentate mai sunt suficient de solide, însă numai la
prima vedere. Rusia nu este o sumă a propriilor defecte. Nu contestăm
existenţa vulnerabilităţilor identificate de Brzezinski, însă capacitatea
de regenerare a Rusiei este deja un fapt istoric. Toate crizele pe care
le-a traversat au întărit-o într-o măsură mai mare decât ar fi putut să o
şubrezească. Vecinătăţile geopolitice nefavorabile (după cum în mod
corect remarcă Brzezinski) pot avea un efect (cel puţin interesant)
asupra Moscovei: tocmai faptul că ele reprezintă o vulnerabilitate
strategică duce la călirea constantă a vigilenţei ruse în chestiuni de
politică externă. Cu alte cuvinte, provocările nu fac decât să întărească
profilul geopolitic rusesc. Acţiunile Moscovei din ultimii ani confirmă
disponibilitatea ei de a-şi folosi puterea şi, nu în ultimul rând, apetitul
pentru jocuri geopolitice de mare risc. Prin urmare locul şi rolul Rusiei
pe scena internaţională nu trebuie subestimate. În altă ordine de idei,
pornind de la situaţia geopolitică din Asia Centrală, se cuvine să facem
o paranteză cât se poate de relevantă.
223
Ibidem, p. 62.
98 MIHAI A. PANU
Zbigniew Brzezisnki vorbeşte despre populaţia musulmană aflată

în sudul Rusiei, al cărei număr nu este de neglijat. Numai că statele
preponderent musulmane din Asia Centrală (sau din vecinătăţile ime-
diate) au propriile probleme interne, majoritatea fiind date de profilul
etno-cultural. Brzezisnki însuşi vorbeşte despre „Balcanii Eurasiei”, un
grup de state foarte bine poziţionate geostrategic, cu bogăţii naturale
importante dar cu o predispoziţie spre instabilitate, comparabilă cu cea
pe care au avut-o (istoric vorbind) Balcanii Europei. Statele care compun
Balcanii Eurasiei sunt: Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Uzbekistan,
Turkmenistan, Azerbaidjan, Afganistan, Armenia, Georgia224.
În ceea ce priveşte centrul de putere european, Brzezinski subliniază
aspectele importante prin raportare la interesele Americii:225
1. Europa rămâne un aliat natural pentru S.U.A.
2. O Europă atlanticistă este esenţială pentru un echilibru eurasiatic
stabil.
3. Capabilităţile defensive autonome ale Europei (inprobabile în
viitorul apropiat) nu ar trebui să întâlnească opoziţia Americii.
4. Unitatea politică între aliaţi este mai importantă decât îmbună-
tăţirea capacităţilor N.A.T.O.
5. S.U.A. au o miză mai mare în ceea ce priveşte extinderea Europei
decât în ceea ce priveşte integrarea acesteia.
6. N.A.T.O. şi U.E. ar trebui să lucreze împreună pentru realizarea
unor planuri comune de extindere.
7. În cele din urmă Turcia, Cipru şi Israelul ar putea fi incluse în cele
două entităţi (U.E. şi N.A.T.O.).
Ultimele evoluţii din interiorul Uniunii Europene arată suficiente
inconsistenţe decizionale, deficite democratice sau clivaje identitare
pentru a ne putea pune întrebări serioase cu privire la viitorul său. Din
punct de vedere strict geopolitic Uniunea Europeană este ca un colos
cu picioare fragile. Fundaţia instituţională şi setul de principii pe care
224
Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard. American Primacy and
Its Geostrategic Imperatives, New York, Basic Books, 1997, p. 125. (Celor
nouă state deja menţionate li s-ar mai putea adăuga Turcia şi Iranul. De re-
marcat că Balcanii Eurasiei cuprind şi două state non-musulmane: Georgia şi
Armenia) (n.a.).
225
Zbigniew Brzezinski, The Geostrategic Triad. Living with China, Euro-
pe and Russia, Washington, CSIS Press, 2001, p. 45.
s-a întemeiat par să cedeze sub propria-i greutate. Uniunea Europeană

nu a dovedit o apetenţă serioasă pentru jocuri geopolitice de mare
angajament. Politica sa externă este tributară logicii interguverna-
mentaliste ceea ce înseamnă că depinde într-o măsură covârşitoare de
capriciile statelor membre (mai ales a celor puternice). Dublajul strategic
făcut de N.A.T.O. pe palierul securităţii poate fi considerat necesar dacă
ar fi să invocăm o anumită dependenţă istorică de cale. Totuşi, afirmarea
unei identităţi de securitate autentice (şi implicit promovarea unui profil
geopolitic real) nu se vor putea face sub tutela (chiar şi simbolică)
a N.A.T.O. Mai mult decât atât, leadership-ul deficitar şi sensibil
ideologic al U.E. (cel puţin în ultimul deceniu) a produs deja daune la
nivelul mentalului colectiv. Neîncrederea, delegitimarea, tentaţia diso-
luţiei (vezi Brexit), lipsa unei culturi autentice a consensului, revenirea
la matca statului-naţiune sunt doar cîteva dintre provocările care aglo-
merează în ultima vreme agenda politică a Uniunii Europene.
Totuşi, U.E. nu înseamnă Europa. Acest lucru se poate observa şi
în argumentele lui Brzezinski. Suprapunerea celor două concepte este
imposibilă iar explicaţia acestui fapt nu ţine neapărat de istorie, cultură,
geografie simbolică sau voinţă politică. Relevanţa geopolitică a Europei
este dată de nuanţa eurasiatică pe care a căpătat-o în ultimul secol.
Faptul că este considerată o poartă de acces spre centrul eurasiatic şi
o zonă a interferenţelor la graniţa dintre Orient şi Occident, complică
şi mai mult orice tentative de simplificare a profilulul său securitar-
geostrategic. În ceea ce ne priveşte, putem avansa cel mult o concluzie
de etapă: Viitorul geopolitic al Europei, va fi marcat de statele care
o compun (luate individual) şi mai puţin de entităţi supranaţionale
precum Uniunea Europeană. Pe termen lung Europa va fi atrasă spre cei
doi poli geopolitici care se configurează încet dar sigur: eurasianismul
şi euroatlantismul. Dacă acest lucru o va diviza (mai mult decît este
în prezent) rămâne de văzut.
În ceea ce priveşte concluziile pe care le trage Zbigniew Brzezinski,
putem spune că lucrurile sunt destul de predictibile, în sensul că
americano-centrismul său devine un argument aproape autosuficient.
S.U.A. sunt conştiente de vulnerabilităţile lor geopolitice, dar şi
de greşelile care le puteau (şi încă le mai pot) costa mult trâmbiţata
supremaţie în sistemul internaţional. Totuşi, în pofida unor neajunsuri
100 MIHAI A. PANU
de parcurs, America (spune Brzezinski), nu va avea parte prea curând

de o concurenţă geopolitică serioasă: „Europei încă îi lipsesc unitatea
politică şi voinţa pentru a deveni o putere globală. Rusia nu se poate
hotărî dacă doreşte să fie un stat eurasiatic autoritarist, imperialist,
înapoiat social sau o democraţie europeană cu adevărat modernă. China
se dezvoltă rapid ca o putere terestră dominantă în Extremul Orient
însă are parte de rivalitatea Japoniei şi încă nu se ştie clar cum va reuşi
să treacă peste contradicţia fundamentală dintre avîntul economiei
libere şi centralismul birocratic al sistemului său politic”226. Chiar dacă
sentinţa dată de Brzezinski pare definitivă, ecuaţia geopolitică a lumii
rămâne nerezolvată. Evoluţiile globale nu pot fi reduse doar la prestaţia
unor actori consideraţi reprezentativă pe baza unor inerţii istorice sau
a unor parametri macro-economici trecători. Dincolo de ambiguităţile
conceptuale şi metodologice (fireşti, de altfel), rămâne dovada incon-
testabilă a faptului că geopolitica va continua, într-o formă sau alta,
să domine logica relaţiilor de putere în sistemul internaţional.
2.5. Politica de putere și logica războiului

la Nicholas Spykman
Nicholas John Spykman (născut pe 13 octombrie 1893 în Amster-

dam, Olanda – decedat pe 26 iunie 1943 în New Haven, Connecticut,
S.U.A.) a fost unul dintre marii teoreticieni ai geopoliticii americane227.
Spykman a obţinut cetăţenia americană în 1928. A fost activ în cercurile
academice ale ţării sale adoptive, reuşind să devină profesor de relaţii
internaţionale la Universitatea Yale. A fost unul dintre cei mai buni
cunoscători ai tezelor geopolitice avansate de Halford Mackinder şi
Alfred Thayer Mahan. Pornind de la unele dintre acestea, şi-a construit
propria viziune asupra relaţiilor de putere la nivel internaţional. A con-
Zbigniew Brzezinski, Second Change. Three Presidents and the Crisis

226
of American Superpower, New York, Basic Books, 2007, pp. 191, 192.
227
Detaliile privind biografia lui Spykman au fost preluate din: Edgar S.
Furniss, „The Contribution of Nicholas John Spykman to the Study of Inter-
national Politics”, în World Politics, vol. 4, no. 3 (1952), pp. 382-383; Paul
Dobrescu, Geopolitica, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003, p. 65.
tribuit la studiul geopoliticii şi geostrategiei prin două lucrări impor-

tante228: America’s Strategy in World Politics. The United States and
the Balance of Power (1942) şi The Geography of the Peace (publicată
postum, în 1944).
În literatura de specialitate Nicholas Spykman este văzut în primul
rând ca unul dintre marii continuatori ai tradiţiei geopolitice întruchipate
de Halford Mackinder. Textele lui Spykman oferă cititorului interesat
un tablou detaliat al fenomenelor şi legilor care guvernează relaţiile
de putere în sistemul internaţional. În contextul celui de-al Doilea
Război Mondial Spykman a avut meritul de a menţine ridicat interesul
pentru geopolitică în America229. Odată cu venirea la putere a naţional-
socialiştilor în Germania, această ştiinţă a fost puternic instrumentalizată
ideologic. Ca o consecinţă directă, cititorii din spaţiul american şi chiar
specialiştii în domeniu începuseră să se ferească de această disciplină
deoarece o considerau contaminată ideologic. Spykman a văzut-o însă
dincolo de ipostazele ideologizante trecătoare şi nu a ezitat să abordeze
teme clasice de geopolitică, precum cele aparţinând şcolii engleze.
Din acest punct de vedere Nicholas Spykman este mai mult un conti-
nuator al tradiţiilor geopolitice clasice şi mai puţin un inovator sau un
conceptualist desăvârşit. În jurul acestei aserţiuni orbitează şi princi-
palele critici la adresa tezelor sale. În pofida inconsistenţelor reale
sau imaginare din opera sa, importanţa lui Spykman în comunităţile
epistemice de profil este incontestabilă. Dintre toţi specialiştii în
domeniu el este probabil cel care a depus cel mai intens travaliu
intelectual pentru înţelegerea adecvată a operei lui Halford Mackinder.
A folosit-o pentru a-şi articula propriile idei şi a apărat-o în faţa celor
care o considerau prea reducţionistă.
Viziunea geopolitică a lui Spykman se întemeiază pe doi piloni
importanţi. Este vorba în primul rând despre distincţia clasică între puteri
maritime vs. puteri continentale şi despre conceptul de „Heartland”230
228
Opera lui Spykman nu se rezumă, desigur, la cele două cărţi enumerate.
Contribuţiile sale constând în cărţi şi articole de specialitate sunt mai consis-
tente însă am considerat potrivit să le prezentăm pe cele mai reprezentative.
(n.a.).
229
Cf. Richard Muir, Modern Political Geography, Second Edition, London,
Macmillan, 1981, p. 196.
230
Cf. Kevin R. Cox (et al.), The SAGE Handbook of Political Geography,
Los Angeles, SAGE Publications, 2008, p. 58.
102 MIHAI A. PANU
(preluate de la Mackinder), în jurul cărora se desfăşoară tezele sale

novatoare. În al doilea rând avem de-a face în opera lui Spykman cu
o accentuată preferinţă pentru putere (şi ipostazele sale), văzută ca o
constantă în arhitectura geopolitică a lumii. Conceptul de putere este
analizat preponderent prin prisma caracterului său regulator. Puterea
(politică) are avantajul de a interconecta sistemul internaţional chiar
dacă acest lucru se întâmplă într-o logică realistă a exerciţiului puterii. În
viziunea lui Spykman relaţiile de putere domină sistemul internaţional.
Distribuţia puterii este influenţată de mai mulţi factori printre care şi
profilul geopolitic (cu toate componentele acestuia). Existenţa relaţiilor
de putere nu este neapărat o consecinţă a predispoziţiilor spre conflict,
ci, mai degrabă, un dat (cvasi)natural. Acest lucru se poate explica prin
faptul că relaţiile internaţionale înseamnă în primul rând interacţiune,
iar interacţiunile în sistem duc în cele mai multe cazuri la relaţii de
putere (unele dintre acestea fiind chiar simbolice însă nu mai puţin
relevante). Asemenea relaţii nu trebuie să fie constant dezechilibrate
deoarece logica balanţei de putere se regăseşte adesea în mediul
internaţional. Modelele de interacţiune între actorii internaţionali sunt
supuse constant legilor subtile ale schimbării istorice. Structura acestor
interacţiuni face obiectul negocierilor şi renegocierilor între actori, ceea
ce contribuie la o dinamică relativ accelerată a mediului internaţional.
Dincolo de considerentele prezentate mai sus, se cuvine să aducem în
discuţie şi un alt fenomen care influenţează decisiv (în ultimele două
secole) scena (geo)politică internaţională. Globalizarea – pentru că
despre ea este vorba – a creat premisele unei lumi din ce în ce mai
interdependente. Actorii politici tradiţionali (statele) s-au văzut puse
în situaţia de a renunţa la tentaţia izolaţionismului şi de a se implica
tot mai mult în afacerile internaţionale (deopotrivă cu şi fără voia lor).
În zilele noastre puţine state îşi permit să rămână lipsite de reacţie la
evenimente importante care se petrec în mediul global.
Atunci când analizează alcătuirea geopolitică a sistemului inter-
naţional, Spykman pleacă de la exemplul concret al Americii. El se
declară convins de necesitatea evitării izolaţionismului şi de beneficii-
le pe care mediul de securitate le poate avea atunci când S.U.A. iau
parte la afacerile internaţionale231. Spykman consideră că, pornind de
231
Cf. Edgar Furniss, „The Contribution of Nicholas John Spykman to the
Study of International Politics”, în World Politics, vol. 4, nr. 3/1952, p. 388.
la imperativele geopolitice, întreaga politică externă americană tre-

buie regândită astfel încât să poată face faţă provocărilor mediului
internaţional. Astfel, modelul de politică externă ar trebui să fie unul
„activ-intervenţionist”232. Obiectivul major pe termen lung trebuie să
vizeze garantarea securităţii statelor din Occident iar acest lucru poate
fi obţinut doar dacă masa continentală eurasiatică nu va fi dominată de
o singură putere233. Chiar dacă domeniul integrat al politicii externe şi
relaţiilor internaţionale pare să fie preocuparea majoră a lui Spykman,
interesul său pentru geopolitică este unul autentic. Este lesne de în-
ţeles faptul că geopolitica stă la baza fenomenelor şi proceselor care
circumscriu domeniile mai sus amintite. Autorul american foloseşte
conceptul de „geopolitică” pentru a „indica relaţia apropiată între
factori geografici, economici şi politici, aceştia din urmă fiind priviţi
ca elemente care condiţionează comportamentul statelor în mediul
internaţional” (trad. mea, M.A.P.).234. Sensul pe care Spykman îl dă
geopoliticii nu este lipsit de anumite inconsistenţe conceptuale. Proble-
ma principală derivă din caracterul fluid pe care îl are sistemul inter-
naţional. Acest sistem nu poate fi circumscris analitic din perspectiva
unei realităţi obiective ci mai degrabă prin contextualizare şi raportare
permanentă la vectorii transformărilor istorice. Uneori Spykman pare
să cadă în capcana proiecţiilor geopolitice alternative în sensul că se
foloseşte de imaginarul puterii (construit la nivel naţional american)
pentru a dezvolta scenarii convenabile ideologic. Concret este vorba
despre încercarea sa de „a inversa harta politică a lumii (şi implicit
sursele puterii internaţionale) schimbând poziţia centrală a Rusiei cu
cea a Statelor Unite ale Americii” (trad. mea, M.A.P.)235. Obţinerea
unei poziţii hegemonice în sistemul internaţional de către marile puteri,
a fost în primul rând influenţată de particularităţi istorice, deşi, trebuie
să recunoaştem, rolul geografiei politice a fost semnificativ. Inversarea
232
Gearóid Tuathail, Critical Geopolitics. The Politics of Writing Global
233
Ibidem.
234
Edgar Furniss, „The Contribution of Nicholas John Spykman to the
Study of International Politics”, în World Politics, vol. 4, nr. 3/1952, p. 387.
235
Luca Muscarà, „The Banality of Empire”, în John Agnew (et al.), The
Wiley Blackwell Companion to Political Geography, Chichester, Blackwell,
2015, p. 327.
104 MIHAI A. PANU
polilor de putere politică, dincolo de a fi un scenariu teoretic, ţine de

ciclurile dezvoltării actorilor internaţionali. Literatura de specialitate
recunoaşte trei faze ale aşa numitei „hegemonii globale” după momentul
Păcii de la Westphalia. Prima dintre acestea se suprapune pe intervalul
1815-1875 şi a avut în prim plan Imperiul Britanic. În acea perioadă
colonialismul britanic a dat tonul geopolitic al lumii. A doua fază de
hegemonie globală a fost marcată de rivalităţile dintre America, marile
puteri europene şi Japonia (1875-1945) şi, în sfârşit, a treia fază poate fi
uşor datată istoric prin prisma antagonismului geopolitic între S.U.A.
şi Uniunea Sovietică (1945-1990)236.
După cum am încercat să argumentăm în paragrafele anterioare,
ataşamentul lui Spykman faţă de puterea politică (văzută ca principal
vector de afirmare a intereselor geopolitice) este unul cât se poate de
strâns. În afară de adepţii tradiţiei realiste a relaţiilor internaţionale,
cei mai mulţi analişti politici din zilele noastre folosesc cu prudenţă
conceptul de putere. Motivele lor sunt suficient de puternice, dacă luăm
în considerare tragediile provocare de tentaţia puterii, mai ales în secolul
al XX-lea. Spykman recunoaşte pericolele care derivă din exerciţiu
puterii însă nu este dispus să marginalizeze acest concept şi nici să-i dea
conotaţii ideologice. El subliniază faptul că „în cele din urmă tot ceea ce
înseamnă viaţă civilizată se bazează pe ideea de putere. Cu toate acestea
puterea are o reputaţie proastă, iar folosirea ei este de cele mai multe ori
aspru criticată”237. Dincolo de asemenea aspecte, potenţialul descriptiv
al noţiunii de putere nu trebuie subestimat. Din perspectiva lui Spykman
relaţiile internaţionale (care constituie cadrul maxim de manifestare
a proceselor geopolitice) sunt dominate de trei modele distincte ale
relaţiilor de putere: cooperare, adaptare şi opoziţie238. Aceste modele
de interacţiune în sistemul internaţional nu se permanentizează. Ele au
236
Conceptul de „hegemonie globală”, precum şi informaţiile despre cele
trei faze ale acesteia, au fost preluate din: John Agnew, Stuart Corbridge,
Mastering Space. Hegemony, territory and international political economy,
London, Routledge, 1995, p. 23; Cf. Carolyn Gallaher (et al.), Key Concepts in
Human Geography, London, SAGE Publications Ltd, 2009, p. 70.
237
Nicholas J. Spykman, America`s Strategy in World Politics. The United
States and the Balance of Power, New York, Harcourt, 1942, p. 11.
238
Ibidem, p. 15. Termenii originali folosiţi de Spykman sunt: „cooperation”,
„accommodation”, „opposition” (n.a.).
un anumit grad de fluiditate, fapt care creează o anumită impredictibili-

tate în interacţiunile dintre diverşi actori. Din punct de vedere istoric
principalele ipostaze ale puterii în mediul internaţional au fost în esenţă
de natură politică. Pentru Spykman este foarte importantă descifrarea
logicii care stă la baza comportatului statelor atât în politica externă, cât
şi în cea internă. Totuşi, un asemenea demers este mult îngreunat din
cauza complexităţii şi diversităţii factorilor care influenţează politica
de stat. Spykman nu are niciun fel de ezitări atunci când evidenţiază
această problematică: „Factorii care condiţionează politica statelor
sunt numeroşi. Ei sunt deopotrivă temporari şi permanenţi, vizibili şi
ascunşi”239.
După cum reiese din scrierile lui Spykman, obiectivul principal în
politica externă a statelor este supravieţuirea (în sens de auto-conservare
şi păstrare a controlului peste un anumit teritoriu). Acest aspect este
crucial pentru înţelegerea adecvată a însăşi existenţei statelor. Simplu
spus, fără posibilitatea de a controla un anumit teritoriu statul nu
mai este independent. Or, tocmai independenţa este cea care dă sens
şi consistenţă ideii moderne de stat-naţiune. În afară de imperativul
supravieţuirii, politica externă a statelor vizează şi alte aspecte impor-
tante, dintre care Spykman aminteşte: „obiectivele geografice, demo-
grafice, rasiale, etnice, economice, sociale şi ideologice”240. Strategiile
pentru atingerea acestor obiective presupun existenţa unei viziuni pe
termen lung la nivelul decidenţilor dar şi voinţă politică suficientă.
Pornind de la obiectivele enunţate mai sus, statele vor trebui să aibă în
vedere: „(…) crearea de baze navale, limitarea imigraţiei, asimilarea
minorităţilor, accesul la resurse şi pieţe de desfacere, căutarea opor-
tunităţilor pentru investiţii, protecţia ordinii sociale împotriva elemen-
telor perturbatoare străine, încurajarea relaţiilor culturale şi restricţia
comerţului cu materiale periculoase”241. Principiile şi obiectivele enu-
merate de Spykman, dincolo de eclectismul lor, care în unele cazuri
poate deranja, rămân, fie şi parţial, o prezenţă constantă în arsenalul
239
Nicholas J. Spykman, „Geography and Foreign Policy”, în The American
Political Science Review, vol. 32, nr. 1/1938, p. 28.
240
241
Ibidem.
106 MIHAI A. PANU
geopolitic al oricărui stat242. Dacă admitem, mergând pe urmele teoreti-

cianului american, că politica externă poate fi o interfaţă a geopoliticii,
se cuvin subliniate şi implicaţiile subtile ale acestui tandem domenial
în sfera de securitate internaţională. Din punct de vedere geopolitic,
securitatea internaţională poate fi un obiectiv cât se poate de rele-
vant (atunci când îl privim, de exemplu, prin prisma necesităţii de
supravieţuire a statelor), dar poate la fel de bine să fie o monedă de
schimb în complicatele jocuri de natură geostrategică. Viziunea lui
Spykman (la fel ca în cazul lui Mackinder sau Mahan) nu poate trece
peste importanţa covârşitoare a vecinătăţilor geopolitice. Pentru a-şi
asigura supravieţuirea (integritatea teritorială), statele au elaborat stra-
tegii complexe de întărire a capabilităţilor militare. Însă forţa militară
brută este cât se poate de relativă şi nu poate asigura în orice condiţii
supremaţia în raport cu alţi actori. Spykman are meritul de a nu
neglija acest aspect. El intuieşte corect faptul că puterea militară nu
se măsoară doar prin prisma unor indicatori specifici (investiţii, dotări,
numărul diviziilor şi pregătirea lor, capacitatea de mobilizare etc.)
ci şi relaţional, adică în strânsă legătură cu capacităţile militare ale
potenţialilor inamici. Acest raţionament se aplică în special marilor
puteri. În cazul acestora capacităţile militare foarte echilibrate, devin un
element irelevant în scenariul unei confruntări, deoarece superioritate
strategică a uneia dintre ele nu poate fi obiectiv evidenţiată. Acesta
este momentul în care factorii sistemici ai geostrategiei intră în scenă.
Confruntarea dintre două puteri cu potenţial militar asemănător devine
automat o problemă de securitate internaţională, nu doar prin prisma
potenţialului destabilizator, ci şi prin includerea în jocul geostrategic
a actorilor terţiari. Pentru a spune lucrurilor pe nume, este vorba despre
relevanţa strategică a statelor tampon, care prin simpla lor existenţă,
pot amortiza presiunea geopolitică a flancurilor243. Spykman este con-
vins de necesitatea existenţei statelor tampon. Motivele din spatele
242
Reluăm aici o precizare deja făcută, pentru a evita confuziile: În vizi-
unea lui Spykman geopolitica şi politica externă se suprapun în mare măsură.
Obiectivele de politică externă pot fi simultan obiective geopolitice (n.a.). Pen-
tru detalii suplimentare vezi: Nicholas J. Spykman, „Geography and Foreign
Policy”, în The American Political Science Review, vol. 32, nr. 1/1938, p. 40.
243
Cf. W. Gordon East, J. R. V. Prescott, Our Fragmented World. An Intro-
duction to Political Geography, Palgrave Macmillan UK, 1975, p. 193.
convingerii sale sunt pur realiste deoarece protecţia oferită statelor

tampon de către o mare putere „nu reprezintă un gest altruist”244, ci
o extensie a propriei sfere de securitate.
Conotaţiile realiste din viziunea geopolitică a lui Nicholas Spykman
devin şi mai clare atunci când acesta analizează un alt concept foarte
important pentru studiul mediului internaţional: balanţa de putere.
În literatura de specialitate există numeroase contribuţii pe marginea
mecanismelor şi ipostazelor balanţei de putere la nivel sistemic. Inter-
pretările bazate pe factori geopolitici accentuează rolul hegemonilor
în echilibristica puterii245. La rândul lui, Spykman nuanţează pe cât
posibil aceste interpretări majoritare, subliniind că şi statele mai mici
pot înclina balanţa puterii însă doar recurgând la mecanismele alian-
ţelor: „Este evident că politica balanţei de putere constituie în primul
rând un atribut al marilor puteri. Statele mici, dacă nu vor fi în stare
să încheie cu succes alianţe între ele, vor rămâne simple greutăţi în
balanţa folosită de alţii (trad. mea, M.A.P.)”246. Deşi este o constantă
a relaţiilor internaţionale, balanţa de putere poate crea premisele pentru
anumite presiuni asimetrice atât la nivel regional, cât şi la nivel sistemic.
Problema principală a acestui mecanism ţine de impredictibilitatea
comportamentului pe care îl pot avea actorii politici pe viitor. Un
echilibru al puterii odată atins, se poate strica uşor prin aceleaşi procese
care l-au făcut posibil, respectiv logica alianţelor. Dacă admitem că
unităţile principale din mediul internaţional (statele) sunt animate în
primul rând de interesul realist al auto-conservării (supravieţuirii),
atunci orice schimbare în modelul de distribuţie a puterii în sistem
va provoca o realiniere a unităţilor în sfera geopolitică şi implicit o
perturbare a balanţei puterii. De regulă comportamentul statelor în
ceea ce priveşte politica lor externă este puternic reacţionar. Statele
sunt sensibile la schimbarea vectorilor internaţionali de putere pentru
că asociază aceste schimbări cu posibile probleme de securitate.
244
245
Cf. John Rennie Short, An Introduction to Political Geography, Second
Edition, London, Routledge, 1993, p. 71.
246
108 MIHAI A. PANU
Putem spune, fără a exagera prea mult, că la nivel geopolitic puterea

intimidează şi predispune la acţiuni de multe ori pripite. Pe măsură ce
lumea a devenit mai interdependentă (în contextul proceselor accelerate
de globalizare), fenomenul puterii la nivel sistemic a cunoscut mutaţii
importante, devenind din ce în ce mai greu de circumscris politic. Dacă
în trecut aveam un singur pol de putere care iradia geopolitic dinspre
Europa de Vest spre alte meridiane ale globului, începând cu prima
jumătate a secolului al XX-lea a apărut fenomenul descentralizării
puterii (după cum îl numeşte chiar Spykman): „Centrul puterii globale
nu mai este în Europa de Vest. Sau mai bine zis, nu mai există un centru
al puterii globale. Se încheie astfel o epocă distinctă în istoria lumii.
Caracteristice pentru noua epocă sunt descentralizarea puterii şi crearea
unor sfere de influenţă dominate de centre diferite ale puterii. Americile
sunt dominate de S.U.A., Orientul Îndepărtat de Japonia, inima Eurasiei
de Moscova iar estul Atalanticului şi Oceanul Indian de Europa (trad.
mea, M.A.P.)”247. Apariţia mai multor centre de putere a presupus
resetarea geopolitică a întregului sistem internaţional şi intrarea într-o
eră a dilemelor de securitate. Practic, cu cât există mai multe centre
de putere în lume, cu atât mai mare va fi numărul scenariilor care pot
afecta balanţă de putere. Aceasta este sursa principală a dilemelor de
geopolitice pe care le au actorii într-o lume multipolară comparativ
cu una construită pe logica unipolarităţii.
Geografia politică se întemeiază, între altele, pe relaţia dintre
politica de putere şi controlul sferelor de influenţă. Contractarea şi
dilatarea acestora din urmă, se găsesc în strânsă legătură cu potenţialul
exercitării politicii de putere248. Nicholas Spykman acordă o importanţă
deosebită politicii de putere (power politics) pe care o consideră in-
dispensabilă afirmării intereselor geopolitice ale oricărui stat. În viziu-
nea lui, politica de putere se bazează pe disponibilitatea de a folosi
războiul în relaţia cu un adversar. Desigur, războiul face parte din
strategiile ultime de apărare (sau impunere) a intereselor specifice,
însă disponibilitatea constantă pentru folosirea instrumentelor militare
Nicholas J. Spykman, „Geography and Foreign Policy”, în The Ameri-

247
can Political Science Review, vol. 32, nr. 1/1938, p. 45.

248
Cf. Richard Muir, Modern Political Geography, Second Edition, London,
Macmillan, 1981, p. 130.
este aceea care umple de sens ideea de „power politics”. Se cuvine

menţionat faptul că, pentru Spykman, politica de putere nu se bazează
(mai ales în era contemporană) strict pe dimensiunea instrumentelor
militare tradiţionale, ci şi pe războiul politic, economic sau ideologic249.
Aplecarea lui Spykman spre arta războiului nu dovedeşte doar rădăcinile
realiste ale teoriilor sale, ci şi preferinţa pentru geostrategie. Departe
de a fi devenit irelevante, instrumentele pur militare ale războiului încă
reprezintă o necesitate strategică deoarece ele constituie principala
metodă de intimidare ori descurajare pe care naţiunile o pot folosi îm-
potriva unui agresor. În caz de ameninţare strategică, acţiunile militare
pur defensive nu sunt considerate o soluţie viabilă deoarece (aşa cum
subliniază Spykman) „nu poate exista victorie fără acţiuni ofensive”250.
O asemenea aserţiune este, desigur, reducţionistă şi nu mai poate
reflecta realităţile geostrategice din zilele noastre. Totuşi, principiile
conform cărora „cea mai bună apărare este atacul” nu şi-au pierdut din
susţinători, inclusiv în cercurile politice înalte. Marile puteri se folosesc
de metode militare ofensive pentru a gestiona ceea ce ele consideră
ca fiind ameninţări strategice. Asemenea măsuri intră în arsenalul
aşa numitei „politici de prevenţie” şi sunt considerate de unii autori
eficiente în gestionarea unor situaţii de risc geopolitic251. În scrierile
sale Spykman revine adesea la problematica războiului. Aşa cum am
subliniat deja, el are tendinţa de a simplifica prea mult aria conceptuală
a războaielor şi de aici, motivaţiile, ipostazele sau rezultatele. Nu este
intenţia noastră de a dedica prea mult spaţiu chestiunii atât de complexe
a războiului (în sens tradiţional, pur militar), însă, pentru a face cât de
cât lumină în hăţişul tematic care domină istoria militară universală,
se cuvin câteva precizări suplimentare. Dimensiunile geostrategice
ale conflictului propuse de Spykman (război militar, politic, economic
şi ideologic) pot fi împărţite în două categorii destul de asimetrice.
249
250
Ibidem, p. 29.
251
Cf. Ted Hopf, „Soviet Inferences from Their Victories in the Periphery:
Visions of Resistance or Cumulating Gains?” în Robert Jervis, Jack Snyder
(eds.), Dominoes and Bandwagons. Strategic Beliefs and Great Power Com-
petition in the Eurasian Rimland, New York, Oxford University Press, 1991,
p. 171.
110 MIHAI A. PANU
Pe de o parte, războaiele tradiţionale (în sens geopolitic) şi războaiele

moderne (politice, economice şi ideologice). Trebuie să subliniem
faptul că noţiunea de „război modern” este cât se poate de relativă. Ea
este menită să diferenţieze războaiele considerate non-tradiţionale de
cele tradiţionale (pur militare). Acest lucru nu înseamnă că cele două
categorii nu se pot suprapune parţial din punct de vedere istoric.
Preferinţa lui Spykman pentru acţiuni ofensive este justificată doar
într-o măsură limitată adică puternic dependentă de context. Acest lucru
poate fi relativ uşor dovedit dacă facem câteva necesare distincţii în
ceea ce priveşte formele conflictelor armate (războaielor) tradiţionale.
În ştiinţa geopolitică există trei tipuri de războaie tradiţionale: războaie
inter-statale (un stat declară război altui stat, însă conflictul rămâne bine
circumscris geografic); războaie civile (au loc în interiorul unui stat,
iar părţile combatante sunt formate din puterea oficială şi unul sau mai
multe grupuri insurecţionale); războaie mondiale (au loc între super-
puteri sau blocuri mari de alianţe)252. Revenind la tema lui Spykman
cu privire la acţiunile ofensive menite să asigure victoria într-o con-
fruntare militară, se cuvine să arătăm faptul că acest raţionament
nu este întru totul tributar principiilor de tip „Realpolitik”253 deoarece,
aşa cum am indicat deja, ele se pot înscrie în logica prevenţiei. Acest
lucru înseamnă că intenţia hegemonică a statului care se foloseşte de
asemenea măsuri nu poate fi probată din punct de vedere geopolitic.
Concret, în doctrinele militare moderne, avem de-a face cu o nouă
tipologie a măsurilor militare ofensive: războaiele preventive şi răz-
boaiele preemptive. Cele două tipuri de război pot fi cuplate la viziu-
nea geopolitică a lui Spykman în măsura în care admitem că inter-
venţionismul militar are un important substrat defensiv, iar raţiunile
hegemonice sunt marginale, dacă nu chiar inexistente. Totuşi, nu pot
252
Cf. Kathleen Braden, Fred Shelley, Engaging Geopolitics, New York,
Routledge, 2014; Mary Gilmartin, „Conflict”, în Carolyn Gallaher (et al.),
Key Concepts in Human Geography, London, SAGE Publications Ltd, 2009,
p. 227.
253
Pentru detalii privind semnificaţiile conceptului de „Realpolitik”, vezi
John Bew, Realpolitik. A History, New York, Oxford University Press, 2016,
p. 3; Ludwig von Rochau, Grundsätze der Realpolitik angewendet auf die
staatlichen Zustände Deutschlands, Stuttgart, Verlag von Karl Göpel, 1853,
p. 2.
fi ambele echivalate în ceea ce priveşte legitimitatea intervenţiei, iar

acest lucru îngreunează abordările din perspectiva eticii politice sau
a dreptului internaţional. Războiul preemtiv este mai uşor de justificat254,
în timp ce intervenţiile militare preventive pot fi cu greu scoase din
logica agresiunii. Fără a cădea în capcana interpretărilor unilaterale se
cuvine să amintim faptul că unii autori nuanţează ideea de agresiune
în cazul războiului preventiv dacă obiectivul strategic al intervenţiei
ţine doar de distrugerea instalaţiilor militare ale adversarului sau de
scenariul în care costurile unei păci provizorii sunt mai mari decât ale
unui război imediat. Cu alte cuvinte, amânarea declanşării unui răz-
boi oricum inevitabil este mai puţin raţională decât neamânarea ei255.
În literatura de specialitate din România, distincţia între cele două forme
de război este una clară şi lasă puţin loc interpretărilor: „Conceptul de
război preemptiv se distinge de cel de război preventiv, prin iminenţa
atacului advers. În limba engleză, termenii preempt şi prevent sunt
diferiţi. Primul se traduce prin a devansa, celălalt prin a preveni.
Războiul preemptiv întâmpină, preîntâmpină, adică devansează o
lovitură inamică ce urmează să fie efectuată imediat, războiul preventiv
previne, adică distruge o ameninţare potenţială, înainte ca ea să apară.
Primul este o acţiune forţată de împrejurări, cel de-al doilea este o
acţiune care forţează împrejurările, care creează un fapt împlinit.
Primul poate invoca un concept de supravieţuire, cel de-al doilea nu
poate ieşi din sfera impunerii unui interes. Primul este apărare, cel de-al
doilea, neîndoielnic, este agresiune”256. Într-un fel, abordarea analiştilor
militari români se justifică prin prisma faptului că mediul internaţional
de securitate trebuie apărat de eventuale abuzuri ale politicii de putere
mascate de intenţii declarat defensive. Pe de altă parte, şi istoria militară
ne demonstrează că în spatele războaielor considerate preventive s-a
ascuns de cele mai multe ori foamea geopolitică a unor state.
Războiul aşa-zis tradiţional (în care sunt folosite mijloace militare)
este, în opinia lui Spykman, un important instrument al geopoliticii.
254
Ariel Colonomos, The Gamble of War. Is It Possible to Justify Preventi-
ve War?, New York, Palgrave Macmillan, 2013, p. 20.
255
Cf. Randall L. Schweller, „Domestic Structure and Preventive War: Are
Democracies More Pacific?”, în World Politics, vol. 44, nr. 2/1992, p. 236.
256
Teodor Frunzeti (et al.), Război şi haos, Bucureşti, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, 2009, p. 107.
112 MIHAI A. PANU
Totuşi, complexitatea relaţiilor internaţionale reclamă constant schim-

bări de strategie în doctrinele geopolitice. Intervenţiile militare nu sunt
întotdeauna utile (sub raportul costuri-beneficii), chiar dacă logica
prevenţiei se dovedeşte uneori a fi atractivă. Geopoliticianul american
consideră că arta războiului poate fi mult mai complexă şi mai subtilă
dacă mijloacele militare vor putea fi dublate de acţiuni257 politice,
economice sau ideologice. Războiul politic ţinteşte izolarea diplomatică
a inamicului şi prevenirea încheierii unor alianţe neconvenabile258.
Avantajul este că arsenalul folosit în războaiele politice poate fi folosit
şi pe timp de pace: persuadarea, ameninţarea cu represalii, tranzacţiile,
achiziţiile unor obiective din ţările vizate259. Aceste metode pot fi adap-
tate în funcţie de context fapt care asigură o flexibilitate maximă
demersului geopolitic. În literatura de specialitate războiul politic nu
a fost neglijat, chiar dacă nu s-a ajuns la o definiţie standard a acestuia.
În pofida inevitabilelor limite conceptuale, putem conchide că „războiul
politic reprezintă o categorie generală de activităţi care include acţiu-
nea politică, diplomaţia coercitivă şi măsuri politice desfăşurate prin
acoperire (trad. mea, M.A.P.)”260. Războiul politic poate cultiva un
climat de neîncredere între parteneri internaţionali şi poate de aseme-
nea pune la grea încercare soliditatea alinţelor militare. Se justifică în
majoritatea cazurilor dacă se ia în calcul raportul costuri vs. beneficii,
iar împotriva iniţiatorilor săi pot fi cu greu adunate probe concludente.
Despre războiul economic (economic warfare) pot fi făcute cîteva
consideraţii pornind de la tezele lui Spykman. În primul rînd avem
de-a face cu un instrument de presiune care poate influenţa decisiv
procesele geopolitice. Este bine-cunoscut faptul că infrastructura
economică susţine eforturile geopolitice ale oricărei naţiuni. Spykman
analizizează războiul economic din perspectiva tuturor părţilor impli-
257
Spykman foloseşte termenul „warfare” (de exemplu political warfare).
Deşi acest termen poate duce la anumite ambiguităţi, vom folosi în română
două echivalente semantice: război şi luptă (n.a.).
258
Cf. Nicholas J. Spykman, America’s Strategy in World Politics. The
United States and the Balance of Power, New York, Harcourt, 1942, p. 34.
259
Ibidem.
260
Carnes Lord, Frank Barnett, Political Warfare and Psychological Ope-
rations. Rethinking the US Approach, Washington, National Defense Univer-
sity Press, 1989, p. 15.
cate: „Obiectivul războiului economic, văzut ca acţiune ofensivă, vi-

zează distrugerea economiei naţionale pe care se bazează eforturile de
război ale inamicului. Scopul războiului economic văzut ca acţiune
defensivă, vizează păstrarea eficienţei economiei naţionale”261. Printre
metodele folosite în cadrul unor asemenea campanii se numără: con-
trolul corporaţiior care acţioneaza pe teritoriul statului ţintă, presiuni
comerciale, intimidări ale unor persoane cheie din leadership-ul eco-
nomic al statului ţintă, blacklisting-ul262 etc.
În sfârşit, după ce analizează pe larg problematica războiului din
punct de vedere militar, politic şi economic, Spykman enunţă principiile
războiului ideologic. Ideologia reprezintă în acest context un concept
generic sub umbrela căruia se poate regăsi un număr mare de măsuri
deopotrivă ofensive şi defensive, dar care, luate împreună, formează un
redutabil arsenal geopolitic. Logica lui Spykman se bazează pe faptul
că statele au devenit vulnerabile de-a lungul timpului la presinuni non-
militare (precum cele prezentate anterior: politice, economice şi, nu în
ultimă instanţă, ideologice). Războiul ideologic este în mod necesar şi
un război psihologic deoarece ţinteşte hărţuirea continuă a inamicului
prin mijloacele sofisticate ale propagandei. Pentru Spykman eficienţa
măsurilor non-militare în procesul de supunere al unui adversar geo-
politic nu ţine neapărat de folosirea optimă a economiei, politicii sau
ideologiei în contexte care să le dovedească acestora din urmă (la modul
singular) validitatea strategică, ci mai degrabă de modul în care ele pot
compatibilizate pentru a le transforma într-un instrument puternic de
presiune geopolitică. Cu alte cuvinte modul în care economia, politica
şi ideologia pot fi calibrate pentru a servi împreună unor scopuri
geopolitice, reprezintă pentru Spykman un obiectiv foaret valoros:
„Războiul psihologic şi ideologic completează tehnicile de ştrangulare
economică, manipulare politică şi ofensivă militară. Propaganda şi
contra-propaganda, la rândul lor, vor servi ca intrumente prin care
dorinţa de luptă va fi subminată sau, după caz, întărită” (trad. mea,
M.A.P.)263. De asemenea, războiul ideologic este menit să distrugă
261
262
Ibidem, p. 36.
263
Ibidem.
114 MIHAI A. PANU
credinţa în idealul naţional şi încrederea în clasa conducătoare264. Chiar

dacă pe la jumătatea secolului al XX-lea asemenea metode şi tactici
nu păreau că vor depăşi vreodată abordările clasice în arta războiului,
contextul actual dovedeşte o aplecare tot mai pronunţată asupra măsu-
rilor ofensive (şi, desigur, devensive) non-militare sau pseudo-mili-
tare. Lumea intră încetul cu încetul în era războielor hibride, a înfrun-
tăruilor invizibile, a sabotajelor economice şi compromiterii ideologice
a inamicului. Propaganda, manipularea, dezinformarea sunt, la rândul
lor, ipostaze distincte ale războaielor neconvenţionale (hibride). Inter-
dependenţa crescândă a tuturor actorilor din sistemul internaţional,
dincolo de avantajele pe care aceasta le oferă, creează premisele pentru
apariţia unuor vulnerabilităţi strategice. Arhitectura instituţională a sta-
telor nu poate fi atât de uşor reformată pentru a putea răspunde provocă-
rilor de acest fel iar jocurile de putere la nivel global indică, din ce în ce
mai clar, o revenire la primatul geopoliticii.
Potenţialul teoriilor lui Spykman nu este de neglijat. Putem con-
sidera, fără a forţa prea mult logica interpretărilor, că viziunea lui
geopolitică este strâns legată de cea a lui Halford Mackinder şi de
geodeterminism. El porneşte de la ideea, în esenţă discutabilă, conform
căreia geografia reprezintă o caracteristică imposibil de schimbat în
profilul geopolitic al statelor. Geodeterminismul său pleacă tocmai de
la acest „blestem” al geografiei şi de la caracterul repetitiv al relaţiilor
de putere în sistemul internaţional. La fel ca Mackinder, el vede
lumea împărţită în mari unităţi geopolitice adesea antagonizate sau
antagonizabile. Distincţiile între lumea nouă şi lumea veche sau între
puteri maritime şi puteri continentale nu îi sunt străine geopoliticianu-
lui american. Dincolo de a fi prea reducţioniste, analizele sale au vizat
constant optimizarea politicii externe a S.U.A. El percepea S.U.A. ca
fiind statul dominant în emisfera vestică (simplist vorbind, cele două
continente americane) şi era preocupat de modul în care America ar fi
putut împiedica ascensiunea unor mari puteri din aşa-zisa lume veche
(în special Eurasia) prin intermediul unui sistem de alianţe cu state
mai mici265. Pentru Spykman cea mai importantă unitate geografică
este Eurasia (ca şi în cazul lui Mackinder), însă, spre deosebire de
Ibidem.
264
Cf. Bert Chapman, Geopolitics. A Guide to the Issues, Santa Barbara,

265
Praeger, 2011, p. 23.

geopoliticianul britanic, el nu consideră Heartland-ul (Inima Lumii)

ca pe o entitate cu relevanţă geopolitică decisivă. Elementul de origi-
nalitate apare prin folosirea conceptului de „Rimland” (regiunea de
ţărm/coastă a Eurasiei) şi prin implicaţiile geostrategice ale acestei
zone. Rimland-ul este în viziunea lui Spykman mult mai important decît
Heartland-ul întrucât din punct de vedere geostrategic poate funcţiona
ca o centură în jurul Eurasiei şi, dacă este controlată, permite accesul
la resursele aflate în Heartland. Rimland-ul se suprapune destul de bine
pe ceea ce Mackinder a numit „Inner Crescent” (Semicerc Intern sau
Marginal). Acoperă aşadar zonele europene de coastă, Orientul Mijlociu
şi regiunile de coastă musonice din sud-estul Asiei266. Importanţa geo-
politică a Rimland-ului derivă, în opinia lui Spykman, şi din faptul că
aici au avut loc marile conflicte militare ale lumii, iar controlul acestei
regiuni de coastă de către America ar permite îngrădirea expansiunii
unor puteri din centrul Eurasiei (precum Uniunea Sovietică, la acea
dată) şi implicit păstrarea echilibrului balanţei de putere în sistemul
internaţional. Rimland-ul mai este văzut de Spykman ca o zonă de
tranziţie267 între Heartland şi aşa-numitele „Marginal Seas”268 (Mările
Externe). Unitatea geografică pe care Spykman a numit-o „Marginal
Seas” cuprinde: Marea Nordului, Marea Mediterană, Marea Roşie,
Marea Chinei de Sud, zona indoneziană de coastă, Marea Galbenă,
Marea Chinei de Est, Marea Japoniei, Marea Ohotsk269. În afară de
mările externe (Marginal Seas), Spykman mai identifică aşa-numitele
„Inland Seas” (Mările Interne). Un exemplu în acest sens îl constituie
Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Neagră270. Există o oarecare
ambiguitate în ceea ce priveşte definirea celor două concepte (mări
interne şi mări externe). În literatura de specialitate, de pildă, Marea
266
Ibidem, p. 24.
267
Cf. Phil Kelly, Classical Geopolitics. A new analytical model, Stanford
268
Donald W. Meinig, „Heartland and Rimland in Eurasian History”, în
The Western Political Quarterly, vol. 9, nr. 3/1956, p. 556.
269
Ibidem. De asemenea vezi Nicholas J. Spykman, America`s Strategy
in World Politics. The United States and the Balance of Power, New York,
Harcourt, 1942, pp. 134,135.
270
116 MIHAI A. PANU
Mediterană este considerată atît mare internă (inland sea), cît şi mare
externă (marginal sea). Explicaţia ar putea fi dată de maniera în care
raportăm Mediterana la geografia Eurasiei: pe de o parte, avem de-a
face cu o mare internă dacă o raportăm la continentul european; pe de
altă parte, dacă o încadrăm geografic la periferiile Eurasiei, ea devine
o mare externă. În sfârşit, din arsenalul conceptual folosit de Spykman
mai fac parte aşa-numitele „offshore islands and continents”271 (insule
şi continente îndepărtate)272, care nu sunt altceva decât unităţile geo-
grafice definite de Mackinder prin formula „insular crescent” (semi-
cercul insular)273. Toate aceste unităţi geografice descrise de Spykman
constituie un sistem geostrategic integrat care oglindeşte, în primul
rând, relaţiile de putere pe scena internaţională. Rimland-ul este de
departe cel mai important bloc geopolitic deoarece în această vastă
regiune (zonele de coastă ale Eurasiei) există cea mai mare densitate
a populaţiei, o mare varietate de resurse şi, în linii mari, cel mai mare
potenţial de dezvoltare economică. Acesta este şi motivul principal care
stă în spatele binecunoscutei afirmaţii a lui Spykman: „Who controls the
rimland rules Eurasia; who rules Eurasia controls the destinies of the
world”274. Deşi solidă ca formulare, teoria Rimland-ului este criticabilă
prin prisma interpretărilor geostrategice. Această regiune nu poate trece
testul timpului ca centru de putere deoarece este neunitară economic,
cultural şi istoric-civilizaţional. Tot din perspectivă geostrategică, putem
afirma că deschiderea amplă a Rimland-ului atât spre Heartland, cât şi
spre semicercul insular o face vulnerabilă nu doar în faţa puterilor
271
Este vorba despre cele două Americi, Africa Subsahariană, Australia,
Insulele Britanice şi Japonia. Cf. Saul Bernard Cohen, Geopolitics. The Ge-
ography of International Relations, London, Rowman & Littlefield, 2015, p.
26, 27; Nicholas J. Spykman, America`s Strategy in World Politics. The United
272
Vom folosi formula „insule şi continente îndepărtate” deoarece alterna-
tiva „insule şi continente off-shore” poate avea conotaţii nepotrivite (din per-
spectivă geopolitică) în limba română (n.a.).
273
274
(Cine controlează Rimland-ul domină Eurasia; Cine domină Eurasia
controlează destinele întregii lumi – trad. mea, M.A.P.). Cf. Saul Bernard
Cohen, Geopolitics. The Geography of International Relations, London,
Rowman & Littlefield, 2015, p. 26.
continentale, ci şi a celor maritime. Istoria ultimului secol a dovedit mai

degrabă că Rimland-ul este o zonă tampon între marile puteri, o regiune
a interferenţelor geopolitice cu grad redus de predictibilitate şi un mediu
marcat constant de instabilitate. Dincolo de asemenea inconsistenţe
teoretice sau descriptive, tezele lui Spykman rămân un reper ştiinţific
important pentru oricine doreşte să înţeleagă fundamentele geografiei
politice.
2.6. Relevanţa geopolitică a interconectării

spaţiilor globale (Saul Cohen)
Saul Bernard Cohen (născut pe 28 iulie 1925 în Malden,

Massachusetts, S.U.A.) este un important geopolitician american275.
Cohen a obţinut doctoratul în geografie la Harvard (1954). De-a
lungul carierei sale a făcut eforturi însemnate pentru o mai bună
conceptualizare a principalelor procese geopolitice la nivel global.
Activitatea sa ştiinţifică este prodigioasă: 14 cărţi şi peste 100 de articole
de specialitate. A fost preşedinte al Asociaţiei Geografilor Amercani
(Association of American Geographers) şi a deţinut mai multe funcţii
în sistemul de educaţie american. Dintre lucrările sale reprezentative
putem numi: Geography and politics in a world divided (1963) şi
Geopolitics of the World System (2003).
Viziunea geopolitică a lui Cohen se întemeiază pe câteva concepte,
dintre care cele mai multe au un grad ridicat de originalitate. În
primul rând trebuie subliniat faptul că el încearcă să valorifice tradiţia
geostrategică anglo-americană, preluând unele teme importante (de
exemplu teoria Heartland-ului de la Mackinder) şi adaptându-le la o
istorie a politicii internaţionale constant schimbătoare. Pentru Cohen
situaţiile particulare sunt cele care dau sens şi consistenţă diverselor
abordări geopolitice. Astfel, semnificaţia geopolitică a conceptului de
Heartland trebuie privită din unghiul transformărilor sistemice provo-
275
Detaliile privind biografia lui Saul Cohen au fost preluate din Rob
Kitchin, Nigel Thrift, International Encyclopedia of Human Geography,
Amsterdam, Elsevier, 2009, pp. 167-168.
118 MIHAI A. PANU
cate de acţiunea actorilor internaţionali. Pornind de la premisa, în

esenţă corectă, că orice acţiune pe scena internaţională va fi urmată mai
devreme sau mai târziu de o contra-acţiune, Cohen încercă să identi-
fice mecanismele prin care ordinea lumii pendulează constant între
stabilitate şi instabilitate. Spre deosebire de majoritatea predecesorilor
şi contemporanilor săi, Cohen preferă definiţiile geopolitice puternic
contextualizate în defavoarea unor clasificări mult prea rigide.
Flexibilitatea modelelor sale interpretative anticipează oarecum
schimbarea fundamentală în abordările geopolitice întemeiate prepon-
derent pe logica distribuţiei puterii. Modelele unipolare şi bipolare de
iradiere a puterii în sistemul internaţional devin anacronice în măsura
în care abordările „policentrice sau multinodale/multinivel”276 îşi fac
încetul cu încetul loc în literatura de specialitate.
Cohen recunoaşte deschis ambiguităţile pe care geopolitica le poate
produce în diferite comunităţi epistemice. Totul pleacă, desigur, de la
definiţii. Geopolitica poate însemna ceva anume pentru geografi, altceva
pentru politologi şi poate avea cu totul alte conotaţii pentru istorici. Până
la urmă contează mai puţin purismul taxonomiilor şi mai mult felul în
care instrumentele geopoliticii pot fi folosite pentru a investiga fenomene
concrete în mediul internaţional. Pornind de la asemenea constatări,
Cohen prezintă o definiţie personală a geopoliticii după cum urmează:
„(...) rolul jucat de spaţiul geografic în influenţarea organizării politice
a sistemului internaţional şi în procesul de elaborare a strategiilor poli-
tice şi militare (trad. mea, M.A.P.)”277. Aşadar, majoritatea proceselor
şi fenomenelor care au loc pe scena internaţională sunt ancorate în
dimensiunea spaţială a exerciţiului puterii. Saul Cohen îşi imaginează
o ierarhie a cadrelor geopolitice care conţine următoarele niveluri: global,
276
Referindu-se la ipostazele puterii în sistemul internaţional, Cohen folo-
seşte termenii „polycentric” şi „multinodal/multilevel”. I-am preluat în limba
română în forma pe care o considerăm cea mai apropiată de sensul original. Cf.
Saul Bernard Cohen, Geopolitics. The Geography of International Relations,
London, Rowman & Littlefield, 2015, p. 30.
277
Saul Cohen, „The Geopolitics of an Evolving World System: From
Conflict to Accommodation”, în Paul F. Diehl, A Road Map To War. Terri-
torial Dimensions of International Conflict, Nashville, Vanderbilt University
Press, 1999, p. 273.
regional, naţional şi subnaţional278. De reţinut că această împărţire pe

verticală are, printre altele, o importanţă geostrategică aparte în sensul
că nivelul cel mai de sus (global) este prin excelenţă supus legităţilor
geostrategiei. Acest lucru înseamnă că procesele care au loc la acest
nivel se repercutează asupra celorlalte, direct sau indirect. Comparativ,
fenomenele care sunt generate de exemplu la nivel subnaţional vor avea
un impact limitat (cel puţin în prima fază), chiar dacă unele pot avea
potenţial de contagiune la scară extinsă.
Chiar dacă Saul Cohen vorbeşte despre structuri geopolitice care
interacţionează într-un sistem ierarhic, ipostazele puterii politice în
mediul internaţional nu sunt în mod automat şi singular influenţate
prin determinism sistemic. Ierarhia ne poate duce cu gândul la ordine
constantă (putem să o numim şi stabilitate care se auto-susţine), însă
ordinea internaţională, aşa cum o vede Cohen, nu este statică (derivată
din soliditatea relaţiilor ierarhice între unităţi geopolitice), ci mai de-
grabă dinamică, adică supusă legităţilor distribuţiei asimetrice a puterii.
Vorbim aşadar, în cazul lui Cohen despre un sistem dinamic al relaţiilor
internaţionale, ceea ce înseamnă că nu avem parte de un echilibru
perfect al puterii dar nici de haos279. Un sistem geopolitic dinamic (chiar
dacă bine structurat) va reflecta întotdeauna faliile care există între
entităţile componente, precum şi centrele de putere existente ori pe cale
de a se afirma. Pentru analistul atent acest tablou este suficient pentru
a identifica diversele fracturi în relaţiile internaţionale şi, desigur, direc-
ţia în care potenţiale conflicte s-ar putea dezvolta.
Majoritatea analizelor făcute de Saul Cohen se întemeiază pe rele-
vanţa ştiinţifică a două concepte cuprinzătoare: regiunile geostrategice
şi regiunile geopolitice. Regiunile geostrategice sunt spaţii geografice
mari care pot avea impact global în majoritatea scenariilor de putere
dezvoltate în jurul lor. Procesele care au loc de-a lungul şi de-a
latul acestor entităţi spaţiale sunt de regulă ample şi complexe ca
structură, iar controlul lor presupune o bună coordonare între factori
decizionali (fie la vârful instituţional al unei mari puteri, fie în cadrul
unui sistem de alianţe). Mergând pe urmele lui Cohen, putem afirma
că regiunile geostrategice reprezintă: „expresia interdependenţei unei
278
Ibidem.
279
Ibidem, p. 274.
120 MIHAI A. PANU
mari părţi a lumii în chestiuni ce ţin de poziţionare, dinamici, fluxuri

comerciale şi legături culturale ori ideologice (trad. mea, M.A.P.)”280.
Regiunile geopolitice sunt o subdiviziune a primei categorii şi se ca-
racterizează printr-un grad ridicat de integrare economică, politică
sau culturală. De asemenea, multe dintre ele au trăsături istorice (sau
mai bine zis modele de evoluţie) comune, fapt care le creşte gradul de
interdependenţă. Poate că cel mai bun criteriu pentru a face o distincţie
clară între regiunile geostrategice şi cele geopolitice este cel propus
chiar de Cohen: primele joacă un rol în esenţă strategic iar ultimele
un rol eminamente tactic281. Regiunile geostrategice şi cele geopolitice
reprezintă de fapt baza conceptuală pe care se dezvoltă terminologia
geopolitică a lui Cohen. Ele sunt necesare pentru a se putea înţelege
ideea de structură şi determinanţii acesteia. Mai mult decât atât nivelul
sistemic de analiză a mediului internaţional favorizează o mai bună
înţelegere a traiectoriilor puterii atât pe orizontală (între actori cu
potenţial geopolitic asemănător), cât şi pe verticală (conform logicii
constant ierarhizante a relaţiilor internaţionale). Despre terminologia
derivată din binomul conceptual (regiuni geostrategice vs. regiuni geo-
politice) vom vorbi în cele ce urmează.
Geostrategic Realms (Spaţii geostrategice globale) reprezintă nive-
lul cel mai extins de analiză a reţelelor de putere din sistemul interna-
ţional282. În viziunea lui Cohen, spaţiile globale se suprapun foarte bine
pe ceea ce el numea „geostrategic regions” (regiuni geostrategice).
Motivul acestei suprapuneri ţine de anvergura semnificaţiilor pe care le
poate avea conceptul. Aşa cum am subliniat deja, Cohen îşi imaginează
un sistem internaţional integrat geopolitic, aflat într-un echilibru dina-
mic (aşadar supus legilor schimbării constante) şi structurat ierarhic
pe anumite paliere din care se exercită puterea (desigur cu intensităţi
diferite în funcţie de capacităţile concrete ale actorilor). El insistă pe
280
Saul Cohen, „Geostrategic and Geopolitical Regions”, în Roger
Kasperson, Julian Minghi (eds.), The Structure of Political Geography,
281
Ibidem, p. 179. Cf. Saul Cohen, „The Geopolitics of an Evolving World
System: From Conflict to Accommodation”, în Paul F. Diehl, A Road Map To
War. Territorial Dimensions of International Conflict, Nashville, Vanderbilt
University Press , 1999, p. 282.
282
Cf. Saul Cohen, Geopolitics. The Geography of International Relations,
ideea de „modele spaţiale şi relaţii geopolitice”283 şi conchide că acestea

din urmă sunt identificabile la nivel macro (spaţiile strategice globale),
meso (nivelul intermediar care cuprinde aşa-numitele regiuni tactice)
şi micro (nivelul statelor naţiune şi al entităţilor subnaţionale)284. La
fel ca orice structură (inclusiv din lumea organismelor vii), sistemele
geopolitice evoluează spre un grad din ce în ce mai înalt de specializare
şi diferenţiere285. Acesta este motivul pentru care orice tentativă de a
defini o ipostază geopolitică trebuie să ţină cont de caracterul dinamic
al sistemului (la nivel macro) şi, desigur, al sub-sistemelor aflate pe
niveluri inferioare de analiză. Cohen porneşte de la existenţa a două
spaţii geostrategice globale pe care le diferenţiază prin caracteristi-
cile lor geografice fundamentale. Este vorba despre aşa-numitele
„Trade-Dependent Maritime World” (Lumea Maritimă dependentă de
Comerţ – trad. mea, M.A.P.) şi „Eurasian Continental World” (Lumea
Continentală Eurasiatică – trad. mea, M.A.P.)286. Acestea două sunt spa-
ţiile geostrategice globale definite generic. Cohen nu exclude posibi-
litatea ca, în baza transformărilor structurale succesive care apar la nivel
internaţional, să apară noi spaţii globale. Viitorul geopolitic al lumii este
aşadar unul deschis şi caracterizat printr-o predictibilitate restrânsă.
Lumea Maritimă dependentă de Comerţ (Trade-Dependent Maritime
World) este compusă din mai multe unităţi geografice extinse dintre
care putem aminti: a) Regiunea Anglo-Americană şi Caraibe; b) Europa
Maritimă şi Maghrebul; c) Asia Maritimă şi Oceania; e) America de
Sud287. De cealaltă parte, Lumea Continentală Eurasiatică (Eurasian
Continental World) include următoarele zone: a) Heartland-ul Rusesc
şi Europa Răsăriteană; b) Asia de Est Continentală288. Primul mare
283
Saul Cohen, Geopolitics of the World System, Lanham, Rowman &
Littlefield, 2003, p. 6.
284
Ibidem.
285
Saul Cohen, Geopolitics. The Geography of International Relations,
286
Saul Cohen, „Global Geopolitical Change in the Post-Cold War Era”,
în Annals of the Association of American Geographers, vol. 81, nr. 4 (dec.,
1991), p. 565.
287
Cf. Saul Cohen, „Geostrategic and Geopolitical Regions”, în Roger
Kasperson, Julian Minghi (eds.), The Structure of Political Geography, Uni-
versity of London Press, 1970, p. 179.
288
Ibidem.
122 MIHAI A. PANU
spaţiu geostrategic (T.D.M.W.) s-a aflat sub controlul Statelor Unite

ale Americii în timp ce al doilea (E.C.W.) a fost în zona de influenţa
a Uniunii Sovietice289. Spre deosebire de E.C.W., spaţiul geostrategic
controlat de S.U.A. are următoarele caracteristici290:
- Este orientat spre bazinele oceanice ale Atlanticului şi Pacificului.
- În cadrul lui predomină liniile maritime de comunicare.
- Interdependenţa şi diferenţierea economice se bazează pe struc-
turarea materiilor prime şi a populaţiei.
- Dependenţă comercială faţă de bazinul Atlanticului de Nord.
- Grad înalt de tehnologizare.
Comparaţia pe care Cohen o face între cele două spaţii geostrategice
globale se bazează (aşa cum am arătat deja) pe profilul continental
respectiv maritim al acestor. Observăm aici fără prea mari dificultăţi
mai vechea moştenire geopolitică a lui Halford Mackinder, cel care
a valorificat timpuriu, din punct de vedere teoretic şi conceptual, clivajul
între puterile maritime şi cele continentale. Eurasian Continental World
(Lumea Continentală Eurasiatică) are la rândul ei anumite particularităţi
care pot fi explicate în primul rând prin prisma determinismelor istorice
şi geografice. Pentru simetria comparaţiei, prezentăm şi în acest caz
câteva caracteristici importante291:
- Faţă de (T.D.M.W.) este mult mai izolată.
- Este orientată spre interior chiar dacă poate fi percepută ca un
spaţiu deschis.
- Bogăţie mai mare a resurselor strategice şi a materiilor prime.
- Populaţia are legături foarte puternice cu pământul pe care trăieşte.
Cele două spaţii geostrategice globale reprezintă, la nivel macro,
chintesenţa viziunii lui Cohen. Chiar dacă profilul geopolitic al lumii se
schimbă, uneori într-un ritm accelerat, reperele conceptuale gândite de
Cohen nu îşi vor pierde uşor potenţialul interpretativ.
289
Saul Cohen, Geopolitics of the World System, Lanham, Rowman &
290
291
1991), p. 565.
Fig. 8. Harta geopolitică a lumii la începutul secolului al XXI-lea292
Shatterbelts (Regiuni vulnerabile geopolitic)293 reprezintă unităţi

geografice aflate la intersecţia intereselor strategice ale unor mari
puteri. Ele sunt fragmentate din punct de vedere politic294, nu reuşesc
să atingă o soliditate economică reală şi pot cu greu să aibă linii de
acţiune politică unitară295. De regulă statele care se găsesc în aceste
regiuni au o înclinaţie spre căutarea neutralităţii atunci când vine vorba
de afaceri internaţionale (mai complicate), însă pot fi aduse relativ
uşor în situaţia de a încheia alianţe cu actori străini dacă sunt supuse
292
293
În literatura românească de specialitate se foloseşte formula „zone aflate
sub presiune geopolitică” (cf. Paul Dobrescu, Geopolitica, Bucureşti, Comu-
nicare.ro, 2003, p. 68). Pentru a circumscrie mai bine sensul acestui concept
(aşa cum reiese din scrierile lui Cohen), propunem formula alternativă „regiuni
vulnerabile geopolitic” (n.a.).
294
1991), p. 567.
295
124 MIHAI A. PANU
presiunilor externe296. Formula găsită de Cohen pentru a caracteriza

shatterbelt-urile este una destul de complexă în sensul că se întemeiază
pe factorii determinanţi interni, dar şi externi ai acestor entităţi. Astfel,
ele sunt considerate „regiuni orientate strategic, profund fragmentate în
plan intern pe de o parte şi prinse în competiţia dintre marile puteri ale
spaţiilor geostrategice globale, pe de altă parte” (trad. mea, M.A.P.)297.
Problematica regiunilor vulnerabile geopolitic depăşeşte simpla
lor definire. Dacă admitem că ele nu reprezintă altceva decât produse
ale determinismului geografic şi ale configuraţiei puterii în relaţiile
internaţionale, atunci suntem obligaţi să le recunoaştem caracterul tem-
porar (desigur, la scară istorică). Echilibrul dinamic al mediului global
despre care vorbea Cohen poate schimba profilul shatterbelt-urilor în
măsura în care forţele exterioare slăbesc în intensitate sau îşi schimbă
direcţia. Pentru o înţelegere optimă a explicaţiilor de mai sus este nevoie
să pornim de la exemple concrete. Cohen recunoaşte că graniţele regiu-
nilor vulnerabile geopolitic sunt fluide298 (aşadar condiţionate, printre
altele, de arhitectura puterii din vecinătăţile geografice), iar existenţa
lor ţine strict de anumite contexte istorice. Dintre shatterbelt-urile
cu cea mai lungă existenţă istorică putem aminti: Regiunea Trans-
caucaziană, Orientul Mijlociu, Cornul Africii şi, bineînţeles, Europa
de Est299. Mentalul colectiv est-european a fost şi încă mai este marcat
de ceea ce am putea numi excepţionalism geopolitic regional. Întregul
aliniament dintre Balcani, Marea Neagră şi Marea Baltică a fost supus
presiunilor exercitate de marile puteri ale regiunii: Imperiul Ţarist
(apoi Uniunea Sovietică), Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar
etc. Vulnerabilitatea geopolitică a shatterbelt-ului est-european, aşa
cum ne arată Cohen, poate fi explicată pornind de la factori interni şi
externi. Fragmentarea internă şi presiunea externă nu sunt însă două
stări de fapt independente una de cealaltă (aşa cum s-ar putea înţelege
Ibidem.
296

297

298
1991), p. 567.
299
din scrierile lui Cohen) ci mai degrabă două fenomene aflate în relaţie
de cauzalitate. Ce înseamnă acest lucru? Putem porni de la o afirmaţie
simplă: Fragmentarea internă a shatterbelt-ului est-european nu poate
avea cauze strict interne. Cu alte cuvinte, nu poate fi explicată prin ea
însăşi. Nefiind mono-cauzală, această fragmentare (vulnerabilitate)
trebuie plasată într-un cadru explicativ ceva mai larg, astfel încât
factorii determinanţi (de orice natură) să poată fi mai uşor identificaţi.
Dacă suntem de acord cu argumentul de mai sus, atunci raportul cauzal
dintre presiunile externe şi fragmentarea internă a shatterbelt-urilor
este de la sine înţeles. Nu trebuie să uităm faptul că, din punct de
vedere istoric, Europa Răsăriteană a fost o anexă geopolitică a marilor
puteri. După implozia celor din urmă (fenomen relativ recent dacă ar
fi să luăm în calcul căderea Uniunii Sovietice din decembrie 1991),
reinventarea identităţilor socio-politice din această regiune nu s-a putut
face pe fundamente eminamente noi. Dimpotrivă, moştenirea istoriei
recente (sau mai puţin recente) a făcut posibilă perpetuarea unor practici
instituţionale şi reflexe discursiv-comportamentale care amintesc de
vechile anxietăţi geopolitice.
Shatterbelt-urile în general suferă de ceea ce am putea numi
sindromul istoriei. Chiar dacă presiunile externe dispar, nu există
garanţia că fragmentarea internă (şi toate celelalte neajunsuri derivate
din aceasta) vor ajunge să se estompeze. Resetarea identităţilor geo-
politice nu ţine neapărat de eliminarea factorilor care au determinat
o anumită stare de fapt. Nu ţine în totalitate nici de voinţa factorilor
decizionali interni. Actorii naţionali nu sunt altceva decât seturi de
practici acceptate general şi ranforsate instituţional. Relaţiile de putere
(deopotrivă la scară micro şi sistemică) sunt la rândul lor marcate de
logica instituţionalizării. În consecinţă, chiar dacă mediul geopolitic
ori cadrul istoric se pot schimba, va rămâne întotdeauna o dependenţă
de cale (fie şi reziduală). Fluiditatea spaţială a shatterbelt-urilor ţine
în ultimă instanţă şi de configuraţia surselor de presiune deopotrivă
exterioare şi interioare. Presiunea geopolitică nu poate fi gândită
în afara logicii relaţiilor de putere (reale sau chiar simbolice), iar
mecanismele adaptive ale actorilor internaţionali nu se pot dezvolta
în absenţa impulsurilor venite dinspre sursele de putere. Acţiunea
sau reacţiunea pe scena internaţională pot fi un indicator subiectiv al
126 MIHAI A. PANU
energiilor geopolitice acumulate la anumite niveluri, însă simplul fapt

că ele există şi se manifestă arată importanţa pe care spaţialitatea o are
în circumscrierea aşa-numitelor „modele distributive ale proceselor
politice”300. Departe de a fi autonome în ceea ce priveşte geneza ori
etapele dezvoltării, acestea din urmă dau sens şi consistenţă ideii de
predispoziţie geopolitică. Acesta este şi principalul argument pe care se
poate sprijini orice analiză extinsă a shatterbelt-urilor.
Gateway States/Regions (State/Regiuni Portal301) sunt acele unităţi
geografice care joacă rolul unor puncte de tranzit între diferite macro-
regiuni sau puteri economice, pe de o parte, şi între diferite „straturi”
geopolitice ale sistemului internaţional, pe de alta. Statele şi regiu-
nile portal sunt, prin excelenţă, zone ale interferenţelor geopolitice şi
totodată puncte de tensiune între forţe concurente. Ele sunt de regulă
destul de mici ca populaţie şi teritoriu, însă aceste „dezavantaje
geopolitice” nu le împiedică să aibă parte de o relativă prosperitate302.
Sunt considerate zone strategice din punct de vedere economic şi sunt
cât se poate de adaptabile la condiţii geopolitice noi. Din punct de
vedere istoric asemenea state şi regiuni nu reprezintă o noutate. Cohen
aduce câteva exemple în acest sens: Palmira (în Antichitate), Liga
Hanseatică (în Evul Mediu), Liban şi Zanzibar (în secolele al XIX-lea
şi al XX-lea)303. Regiunile portal au, în opinia lui Cohen, aşa numita
„funcţie de balama”304, ceea ce înseamnă că facilitează fluxuri variate
300
Saul Cohen, Lewis Rosenthal, „A Geographical Model for Political
Systems Analysis”, în Geographical Review, vol. 61, nr. 1/1971, p. 11.
301
În literatura românescă de specialitate s-a folosit termenul „poartă de
trecere” pentru „gateway”: Cf. Paul Dobrescu, Geopolitica, Bucureşti, Co-
municare.ro, 2003, p. 68. Totuşi, pentru a ne apropia cât mai mult de sensul
noţiunilor folosite de Cohen (mai ales în formula compusă „Gateway states/
regions”), vom folosi în această carte conceptele „state portal” respectiv „re-
giuni portal” (n.a.).
302
Saul Cohen, „The Geopolitics of an Evolving World System: From
Conflict to Accommodation”, în Paul F. Diehl, A Road Map To War. Terri-
torial Dimensions of International Conflict, Nashville, Vanderbilt University
Press, 1999, p. 292.
303
304
1991), p. 572.
(economice, culturale, chiar migraţioniste) în toate direcţiile305. Din

punct de vedere strict geografic, ele sunt situate în general la periferiile
marilor spaţii geostrategice globale (Realm-uri). De asemenea, Cohen
este de părere că statele/regiunile portal pot avea potenţial pacificator,
prin prisma caracterului integrativ şi a bunăstării pe care le pot dezvolta
de-a lungul timpului. Acest lucru nu înseamnă însă că nu există cazuri
ce pot constitui excepţii. Fâşia Gaza ori Cisiordania306 sunt doar două
exemple care pot întări afirmaţia de mai sus.
Dintre statele/regiunile portal (Gateways) pe care Cohen le consi-
deră relevante pentru contextul actual putem enumera: Singapore, Hong
Kong, Monaco, Finlanda, Bahamas ori Dubai307. Foarte important de
adăugat este şi faptul că Europa de Est are potenţialul de a se transforma
dintr-o Shatterbelt într-o Gateway (regiune portal), în măsura în care
marile puteri o vor considera „o regiune de cooperare şi nu una de
competiţie”308. Cohen mai face şi câteva interesante predicţii cu privire
la dezvoltarea statelor/regiunilor portal în prima jumătate a secolului
al XXI-lea. Scenariul propus de el poate fi sintetizat după cum urmează309:
Până la jumătatea secolului

Începutul secolului al XXI-lea
al XXI-lea
1. Catalonia 11. Madeira 1. Alaska
2. Caşmir 12. Nicaragua de Est 2. Australia (partea de vest)
3. Ciprul (unificat) 13. Paştunistan 3. Azore (Insulele)
4. Cisiordania/Fâşia Gaza 14. Puerto Rico 4. Columbia Britanică
Adrian Hyde-Price, The International Politics of East Central Europe,

305
Manchester University Press, 1996, p. 49.

306
1991), p. 573.
307
308
Ibidem, p. 55.
309
1991), p. 573.
128 MIHAI A. PANU
5. Eritrea 15. Punjab 5. Hawaii
6. Estonia 16. Quebec 6. Irlanda de Nord
7. Hong Kong/Shenzhen 17. Slovenia 7. Mexicul (partea de nord)
8. Letonia 18. Tamil Eelam 8. Orientul Îndepărtat Rus
9. Libanul 19. Ţara Bascilor
10. Lituania
Fig. 9. Potenţialele Gateways (state/regiuni portal)

în prima jumătate a secolului al XXI-lea
Cohen insistă destul de mult asupra Gateway-urilor în încercarea

de a le înzestra cu atributele unor veritabile punţi de legătură între
diferite lumi geopolitice. Demersul său nu este neapărat unul greşit
deoarece arhitectura actuală a relaţiilor internaţionale confirmă, fie şi
parţial, asemenea evoluţii. Problema principală în argumentaţia lui este
uşor de identificat datorită simplităţii ei. Concret, dacă acceptăm că
statele/regiunile portal sunt punţi de legătură între diferite componente
geopolitice ale sistemului internaţional, atunci trebuie să ne punem o
întrebare firească: Cui i se poate atribui existenţa/apariţia acestor punţi?
De regulă ele apar atunci când cineva are nevoie de ele, şi nu de la
sine (prin sine), nu neapărat ca o consecinţă firească a unor procese
locale, independente de voinţa şi interesele vecinătăţilor geopolitice.
Dezbaterile pe marginea acestui aspect cheie (în opinia noastră) sunt cât
se poate de relevante întrucât condiţionările sistemice într-o lume din
ce în ce mai interdependentă se pot manifesta în orice situaţie. Dincolo
de aceste consideraţii, nu încercăm să acredităm ideea conform căreia
Gateway-urile ar fi o anexă geopolitică a marilor puteri sau ar servi
scopuri independent de logica lor internă. Întrebarea fundamentală
rămâne însă: Vorbim în cazul lor de o existenţă total neinstrumentalizată,
parţial instrumentalizată sau de simple „capete de pod” ale unor actori
cu interese globale?
The Quarter-Sphere of Marginality (Cvadri-Sfera Marginalităţii)
este o formulă prin care Cohen desemnează două continente aflate
în emisfera sudică (Africa şi America de Sud), mai precis Africa

Subsahariană şi regiunile Americii Latine aflate la sud de fluviul
Orinoco310. Pentru o mai bună circumscriere geografică a celor două
regiuni invocate de geopoliticianul american, ne putem uşor imagina că
ele flanchează Atlanticul de Sud. Principalele caracteristici ale acestor
zone vaste ţin în primul rând de logica economică. Sunt considerate
subdezvoltate, neconectate la fluxurile globale de capital şi fără per-
spective serioase pentru dezvoltare durabilă. Cohen admite că în inte-
riorul acestor unităţi geografice există anumite insule de bunăstare, însă
ele nu pot funcţiona eficient ca vectori ai progresului. De asemenea
Cvadri-Sfera Marginalităţii se confruntă cu alte tipuri de vulnerabili-
tăţi precum suprapopularea, lipsa accesului la educaţie, rata ridicată
a mortalităţii etc. Resursele de care dispun aceste regiuni, chiar dacă
sunt importante pentru economia globală (de exemplu unele minerale
rare), nu pot fi valorificate în condiţii optime pe piaţa internaţională.
Cohen ajunge la concluzia (uşor forţată în opinia noastră) că regiunile
care fac parte din aşa-numita Cvadri-Sferă a Marginalităţii vor rămâne
subdezvoltate pe viitor, iar eventuala lor aliniere la dinamica globală
va depinde de ajutorul exterior (în special cel dat de marile puteri)311.
Cvadri-Sfera Marginalităţii (la fel ca majoritatea conceptelor folo-
site de Cohen) poate oferi un valoros punct de sprijin în demersurile
ştiinţifice ale cercetătorilor din zona studiilor de securitate sau, în sens
larg, a relaţiilor internaţionale. Marea probleme a definiţiilor sale rămâne
însă proiecţia pe termen lung. C.S.M (Cvadri-Sfera Marginalităţii)
oferă într-adevăr o imagine a realităţilor socio-economice a celor
două continente de pe flancurile Atlanticului de Sud, însă imaginea
respectivă este în esenţă una statică. Vectorii dezvoltării pot apărea şi
în cele mai vitrege condiţii, mai ales atunci când presiunile benefice
ale globalizării îşi fac simţită prezenţa. Suntem convinşi că, în cazul
celor două continente invocate de Cohen, nu putem vorbi despre un
„blestem al marginalităţii” pe termen lung. Africa de Sud, Argentina,
Chile sau Brazilia reprezintă exemple suficient de puternice pentru
a putea genera o revizuire (cât se poate de necesară) a conceptului de
310
Ibidem, p. 566.
311
Cf. Saul Cohen, Geopolitics of the World System, Lanham, Rowman &
130 MIHAI A. PANU
„marginalitate” (în sensul propus de geopoliticianul american). Mai

mult decât atât, schimbările structurale care pot surveni pe cele două
continente care compun C.S.M. sunt sugerate de Cohen însuşi (ce-i
drept, indirect). Atunci când vorbeşte despre aportul actorilor externi
în procesul de consolidare a situaţiei geopolitice din C.S.M., Cohen
recunoaşte existenţa unui scenariu care poate duce la progres. Dacă
marile puteri îşi pot arăta disponibilitatea pentru intervenţii punctuale
care să genereze un proces al dezvoltării sustenabile în plan socio-
economic, atunci practicile eficienţei birocratice, pe de o parte, şi
spiritul inovativ specific societăţilor deschise, pe de altă parte, se vor
putea replica în interiorul C.S.M., spărgând în felul acesta cercul vicios
al subdezvoltării.
Fără a neglija contribuţiile incontestabile ale lui Saul Cohen în
domeniul atât de complex şi provocator al geografiei politice, se cuvine
să atragem atenţia asupra inconsistenţelor conceptuale şi argumenta-
tive care, în opinia noastră, devin relevante mai ales din perspectivă
actuală. Dincolo de problematica C.S.M. (pe care am expus-o anterior),
avem de-a face cu nişte limite clare ale viziunii sale geostrategice.
Teoria spaţiilor globale este tributară oarecum logicii Războiului Rece
în sensul că este prea puternic ancorată în modelul bipolar de distribu-
ţie a puterii312. Este drept că geopoliticianul american vorbeşte şi despre
o posibilă reconfigurare a mediului global (emergenţa unei posibile
regiuni geostrategice313 sau apariţia unor noi Gateways), însă argumen-
tele de genul acesta nu se ridică prea mult deasupra unor simple speculaţii.
De asemenea, Cohen nu insistă suficient de mult asupra rolului pe care
actorii non-statali îl pot avea în relaţiile internaţionale şi implicit în
fenomenele geopolitice. Este adevărat că statele-naţiune (percepute ca
entităţi tradiţionale pe scena politică a lumii) au un comportament mult
mai predictibil decât al altor actori, însă stato-centrismul nu poate fi
o abordare dominantă în contextul istoriei recente. În sfârşit, fenome-
nul globalizării şi dimensiunile sale importante (globalizare culturală,
politică, economică) sunt insuficient valorificate conceptual şi teoretic.
Procesele accelerate ale globalizării nu pot fi surprinse şi explicate
convingător prin intermediul unor taxonomii rigide care favorizează
312
Debabrata Sen, Basic Principles of Geopolitics and History, Delhi,
Concept Publishing Company, 1975, p. 22.
313
Ibidem.
preponderent statul şi puterea acestuia. Contextul actual necesită relua-

rea unor interogaţii fundamentale privind natura puterii, a relevanţei
spaţiului în afirmarea politicului sau a interdependenţelor sistemice.
Totuşi, Cohen nu a dorit niciodată să aibă monopol interpretativ asupra
domeniilor pe care le-a studiat. Viziunea lui geopolitică este una bine
articulată şi indiscutabil valoroasă atâta vreme cât o percepem prin
prisma contextului istoric în care a fost elaborată şi suntem capabili să
extragem acele argumente care pot servi unor noi abordări.
2.7. Dominaţia spaţiilor aeriene și rolul

aviaţiei militare (Alexander de Seversky)
Alexander P. de Seversky (nume complet: Alexander Nikolaievich

Prokofiev de Seversky) s-a născut pe 7 iunie 1894, în Tbilisi, Georgia
şi a murit pe 24 august 1974 la New York314. Este cunoscut mai degrabă
ca pilot de vânătoare şi inginer aeronautic. Totuşi, contribuţiile sale
în domeniul geopoliticii şi geostrategiei sunt consistente. La vârsta de
10 ani începuse deja cursurile şcolii militare. În 1914 a absolvit Aca-
demia Navală Rusă şi tot atunci a obţinut gradul de locotenent. Au
urmat studii la Şcoala Militară de Aeronautică, iar în 1915 a fost deta-
şat ca pilot în Flota Baltică. În prima lui misiune avea să fie doborât.
A supravieţuit acestui incident, însă piciorul drept a trebuit să-i fie
amputat la nivelul genunchiului. Nu a renunţat la cariera lui militară
şi, după recuperare, s-a întors pe front unde a luat parte la alte misiuni.
Pentru a putea pilota în condiţii normale, s-a folosit de o proteză
din lemn. S-a remarcat constant în misiuni de luptă, fapt pentru care
primit cele mai înalte decoraţii ale armatei ruse, printre care şi Ordinul
Sfântului Gheorghe. În 1918 Seversky a vizitat S.U.A. în calitate de
vicepreşedinte al Misiunii Navale Ruse la Washington. A decis să ră-
mână acolo şi să îşi ofere serviciile americanilor (ca pilot de încercare
şi inginer aeronautic)315. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial
314
Detaliile privind biografia lui Alexander de Seversky au fost preluate
din John C. Fredriksen, American Military Leaders. From Colonial Times to
the Present, Santa Barbara, ABC-CLIO, 1999, pp. 204-205.
315
Cf. James K. Libbey, Alexander P. de Seversky and the Quest for Air
Power, Washington, Potomac Books, 2013.
132 MIHAI A. PANU
Seversky a fost una dintre eminenţele cenuşii din spatele strategiilor

armatei americane privind spaţiul aerian. În 1947 preşedintele american
Harry Truman i-a acordat Medalia de Merit, cea mai înaltă distincţie
de ordin civil în acea perioadă. Dintre lucrările sale importante putem
enumera: Victory through air power (1942); Air Power: Key to Survival
(1950); America: Too Young to Die! (1961).
În mod tradiţional, doctrinele militare au favorizat primatul a două
ramuri importante: marina şi forţele terestre. Distincţia pe care geopoli-
tica clasică o făcea între puterile maritime şi cele continentale (sau între
continentalism şi navalism316) şi-a pierdut însă relevanţa odată cu prima
jumătate a secolului al XX-lea, deoarece capacităţile militare ofensive
şi defensive ale actorilor internaţionali au început să fie suplinite prin
aviaţie. Tranziţia dinspre o sferă geostrategică dominată de binomul
„forţe navale, forţe terestre” spre una ceva mai complexă, marcată de
impactul crescut al forţelor aeriene, a fost grăbită de progresul tehno-
logic în general şi de ceea ce am putea numi „tehnologizarea războiului”,
în particular. Relevanţa strategică a forţelor aeriene a fost observată pe
deplin în contextul Primului Război Mondial, chiar dacă majoritatea
misiunilor aviaţiei militare erau cele de recunoaştere. Treptat importanţa
strategiilor de luptă aeriană a crescut. În zilele noastre aviaţia militară
este o condiţie indispensabilă construirii unui profil geopolitic veritabil
în orice stat sau alianţă.
Alexander de Seversky a fost unul dintre pionierii doctrinelor avia-
ţiei militare şi totodată un strateg puterii geopolitice americane. A intuit
ca nimeni altul beneficiile pe care supremaţia aeriană le poate avea pe
termen lung şi a militat pentru dezvoltarea continuă a acestui domeniu.
În cărţile sale Seversky vorbeşte, printre altele, despre „amurgul puterii
maritime”317 şi despre semnificativa inadecvare pe care forţele navale
o pot avea în anumite contexte strategice. El consideră că marina mi-
litară are încă potenţial operaţional (ca în trecut) din două motive318:
316
Formula simplificată „continentalism vs. navalism” va fi folosită în
această carte pentru a evidenţia distincţia clasică între puteri maritime (navale)
şi puteri de uscat (continentale) (n.a.).
317
Unul dintre capitolele cărţii lui Seversky (Victory through Air Power)
este denumit chiar „Amurgul puterii maritime” („The Twilight of Sea Power”)
(n.a.).
318
Alexander de Seversky, Victory Through Air Power, New York, Simon
and Schuster, 1942, pp. 154,155.
- Pentru că acţionează în zone ferite de impactul aviaţiei militare.

- Pentru că aviaţia inamică este inadecvată, inferioară sau inexis-
tentă. În consecinţă marina militară a altor state poate face manevre în
relativă siguranţă.
Consideraţiile lui Seversky se pliază pe o perioadă (contextul
celui de-al Doilea Război Mondial) în care aviaţia militară încă nu
putea acoperi toate distanţele pornind de la un punct fix aflat pe uscat.
Totuşi, Seversky anticipează în mod corect posibilitatea ca în viitor
bombardierele strategice să poată face înconjurul lumii fără oprire,
putând astfel lovi orice punct de pe glob. La fel ca în cazul teoreticienilor
navalişti (Mahan, Corbett) care vorbeau despre supremaţia pe mare
(controlul mării), Seversky este preocupat de supremaţia aeriană şi de
modul în care aceasta din urmă ar putea influenţa profilul geopolitic al
lumii. Controlul aerului (Command of the Air) presupune capacitatea
de a „împiedica inamicul să zboare păstrând în acelaşi timp intacte
propriile capabilităţi aeriene”319. Spre deosebire de forţele navale sau de
cele terestre, aviaţia militară oferă oportunităţi tactice crescute. Vorbim
despre flexibilitatea operaţiunilor aeriene în raport cu resursele folosite,
dar şi cu parametrii geografici sau meteorologici. Rapiditatea cu care
pot fi executate asemenea operaţiuni reprezintă un avantaj strategic, la
fel şi impactul psihologic asupra inamicului. Defensiva în faţa aviaţiei
militare este mai greu de planificat decât în faţa marinei sau a forţelor
terestre. Mai mult decât atât, supremaţia aeriană poate dezactiva
potenţialul ofensiv (deopotrivă al forţelor navale şi al celor terestre),
tăindu-le liniile de comunicaţii şi aprovizionare sau distrugându-le
punctele de comandă.
Asemenea consideraţii l-au făcut pe Seversky să afirme că doctrina
controlului mării (Command of the Sea), promovată de geostrategi
precum Julian Corbett, nu poate avea o relevanţă serioasă decât dacă
este asigurată în prealabil dominaţia spaţiilor aeriene, „Command of the
Air”320. Adepţii doctrinelor militare aeriene au subliniat dintotdeauna
relevanţa geopolitică mai mare pe care o are dominaţia aerului în raport
cu dominaţia mării. De pildă, putem aduce în discuţie tezele avansate
319
Cf. David Jablonsky, Roots of Strategy, Mechanicsburg, Stackpole
Books, 1999, p. 296.
320
Alexander de Seversky, Victory Through Air Power, New York, Simon
and Schuster, 1942, p. 333.
134 MIHAI A. PANU
de Giulio Douhet, un mare strateg al războiului aerian: „Cerul are o

importanţă mult mai mare decât marea pentru orice om care trăieşte
pe suprafaţa pământului”321. Ideile geostrategului italian au fost bine
primite chiar şi în America, însă pe termen lung predicţiile sale s-au
dovedit a fi exagerate. Douhet pleca de la premisa că viitoarele războaie
vor fi totale (adică de anvergură maximă), iar sistemele defensive nu
vor putea opri atacurile venite pe calea aerului322. Forţele aeriene s-au
dovedit a fi importante de-a lungul timpului, însă reuşita operaţiunilor
militare nu a depins niciodată doar de aceste resurse, ci mai degrabă
de un cumul de factori care au inclus diverse părţi combatante. Totuşi,
în pofida problemelor pe care le ridică doctrina Command of the Air,
potenţialul geostrategic al operaţiunilor aeriene nu poate fi contestat.
De fapt, atunci când vorbim despre controlul spaţiilor aeriene (Command
of the Air), ne referim la un scenariu ideal şi vorbim în termeni absoluţi323
(şi implicit nerealişti). Relevanţa acestui concept este în primul rând
teoretică deoarece, prin folosirea lui, stabilim un prag maxim (în ter-
meni de eficienţă) la care să putem raporta planificarea şi executarea
operaţiunilor specifice. În practica militară, la nivel de operaţiuni ale
forţelor aeriene, găsim de regulă două scenarii plauzibile: supremaţia
aeriană (air supremacy) şi superioritatea aeriană (air superiority).
Supremaţia aeriană poate fi obţinută în condiţii de angajament militar
masiv, pe o perioadă bine delimitată, în teatre de operaţiuni324 sau în
campanii de mare anvergură325. Supremaţia aeriană este, în termeni
realişti, nivelul maxim de eficienţă a strategiilor elaborate la acest nivel.
Mai mult decât supremaţia aeriană se poate obţine Command of the Air,
însă acest ultim scenariu, după cum am argumentat deja, ţine mai mult
de proiecţii teoretice şi de probabilităţi tactice decât de praxisul militar.
De cealaltă parte, conceptul de superioritate aeriană (air superiority)
Giulio Douhet, The Command of the Air, Office of Air Force History,
321
1983, p. 4.
322
Cf. Walter J. Boyne (ed.), Air Warfare. An International Encyclopedia,
Santa Barbara, ABC-Clio, 2002, p. 145.
323
Cf. Michael Armitage, Richard Mason, Air Power in the Nuclear Age,
1945-82. Theory and Practice, London, Macmillan, 1983, p. 11.
324
Cf. Gustav J. Fiebeger, Elements of Strategy, New York, John Wiley and
Sons, 1920, p. 8.
325
Michael Armitage, Richard Mason, Air Power in the Nuclear Age,
1945-82. Theory and Practice, London, Macmillan, 1983, p. 11.
presupune „abilitatea de a exercita suficient control într-un spaţiu aerian

restrâns şi pe o perioadă limitată”326. De asemenea, acest scenariu
presupune ca operaţiunile planificate să fie efectiv duse la bun sfârşit,
iar interferenţa inamicului să fie cât mai mică. Din punct de vedere
teoretic doctrinele aviaţiei militare sunt încă în faza de şantier. Această
stare de fapt se datorează în primul rând rapidităţii cu care se schimbă
infrastructura specifică şi avansului tehnologic crescând. Totuşi se poate
distinge un fir roşu care uneşte toate abordările de strategie aeriană,
începând cu cel din Primul Război Mondial şi terminând cu cele din
zilele noastre. Simplificând, putem spune că acest fir roşu evidenţiază
două preocupări constante ale strategilor din zona aviaţiei militare: pe
de o parte supremaţia aeriană (văzută ca scenariul mult mai realist al
„imposibilei” Command of the Air); pe de altă parte tacticile grupate în
jurul obiectivelor care ţin de intimidarea (descurajarea) inamicului în
chestiuni care ţin deopotrivă de capacităţile sale ofensive şi defensive.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, doctrinele militare
ale marilor puteri au căutat să îmbunătăţească potenţialul ofensiv al
aviaţiei. S-a ajuns treptat la un grad sporit de integrare a conceptului de
„putere aeriană” cu marina militară (a se vedea exemplul S.U.A.), fapt
care a diversificat posibilităţile tactice în teatrele de operaţiuni. Aportul
marinei militare (în special prin folosirea la scară largă a portavioanelor)
a dus la creşterea anvergurii operaţiunilor în care putea fi implicată
aviaţia. Vorbim în primul rând despre durata misiunilor de luptă, despre
flexibilitatea planificării acestor misiuni şi, în cele din urmă, despre
posibilitatea de a influenţa pe termen lung distribuţia puterii geopolitice
în sistemul internaţional.
În ceea ce priveşte potenţialul aviaţiei militare, balanţa de putere
pare să se fi înclinat considerabil în favoarea Statelor Unite ale Americii,
mai ales după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Moştenirea
lăsată de Seversky poate fi identificată în doctrinele elaborate de strategii
militari americani de-a lungul timpului. Mai aproape de zilele noastre,
John Warden (de altfel un bun cunoscător al tezelor lui Seversky)
consideră că orice strategie care vizează aviaţia militară trebuie să fie
construită pornind de la următoarele asumpţii327:
326
Ibidem.
327
David Mets, The Air Campaign. John Warden and the Classical
Airpower Theorists, Maxwell Air Force Base, Alabama, Air University Press,
1999, pp. 58,59.
136 MIHAI A. PANU
1. Comportamentul uman este complex şi impredictibil.

2. Efectele materiale ale acţiunilor militare sunt mai predictibile.
3. Superioritatea aeriană este o precondiţie fundamentală pentru
victorie şi chiar pentru supravieţuire.
4. Ofensiva este de departe cea mai puternică formă de război
aerian.
Tot Warden este cel care identifică obiectivele principale care tre-
buie vizate de o campanie aeriană. În ordinea crescătoare a importanţei
acestea sunt: a) forţele armate aflate pe teren; b) populaţia; c) infra-
structura; d) elemente strategice din sistemul economic al inamicului;
e) leadership-ul inamic328. Trebuie să avem în vedere faptul că doctri-
nele războiului aerian s-au diversificat considerabil pe măsură ce tehnica
a evoluat (rachete intercontinentale, sisteme performante de ghidaj şi
cercetare, drone, tehnologii antiradar etc.). Totuşi, principiile de bază
în acest domeniu nu şi-au pierdut relevanţa, iar moştenirea unor figuri
emblematice (precum Seversky) nu va trece în uitare. În fond, dincolo de
proceduri specifice, obiectivele războiului aerian rămân strâns corelate
cu strategiile urmărite la nivel maritim şi terestru: „Operaţiunile pe mare
şi pe uscat nu sunt posibile atâta vreme cât nu va fi obţinut controlul
spaţiului aerian”329. În zilele noastre ideile lui Seversky sunt privite cu
destule reţineri. Pe de o parte este admirat pentru determinarea cu care
a apărat (la vremea lui) cauza forţelor aeriene, mai ales în cercurile
militare ceva mai conservatoare. Pe de altă parte există unele critici
legitime legate de modul său unilateral de raportare la doctrinele mili-
tare. Seversky a rămas captiv în logica supremaţiei forţelor aeriene şi
a acordat prea puţină importanţă interoperabilităţii diferitelor ramuri
ale armatei (de exemplu între forţele aeriene şi cele navale). Dacă ne
gândim la faptul că acesta punea sub semnul întrebării chiar şi utilitatea
portavioanelor330 (acestea din urmă fiind astăzi indispensabile oricărei
Gary Jackson, Warden’s Five-Ring System Theory: Legitimate Wartime

328
Military Targeting or an Increased Potential to Violate the Law and Norms of

Expected Behavior?, Maxwell Air Force Base, Alabama, Air University Press,
2000, p. 4.
329
Alexander de Seversky, Victory through Air Power, New York, Simon
and Schuster, 1942, p. 123.
330
Cf. Phillip Meilinger, „Alexander de Seversky and American Air-
power”, în Phillip Meilinger (ed.), The Paths of Heaven. The Evolution of
Airpower Theory, New Delhi, Lancer Publishers&Distributors, 2000, p. 248.
mari puteri), atunci vom fi conştienţi de unele dintre limitele viziunii

sale. Timpul a dovedit că abordările integrate în planificarea strategiilor
militare au o eficienţă crescută pe termen lung în majoritatea scenariilor
de securitate. Nu este o constatare (definitivă) menită să invalideze
contribuţiile lui Seversky, ci mai degrabă un îndemn simplu la reflecţie
chibzuită chiar şi în faţa celor mai solide argumente.
138 MIHAI A. PANU
3. Şcoala germană de geopolitică
În tabloul general al şcolilor de gândire geopolitică, tradiţia ger-

mană ocupă o poziţie importantă. Chiar dacă după sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial reprezentanţii geopoliticii germane au început
să devină nefrecventabili pe motiv de partizanat ideologic în spirit
naţional-socialist, moştenirea lor ştiinţifică a supravieţuit revenind în
actualitate, mai ales în ultimele decenii. În măsura în care au reuşit
să facă abstracţie de balastul ideologic specific perioadei antebelice,
analiştii interesaţi ai fenomenului geopolitic au putut găsi contribuţii
valoroase ale teoreticienilor germani. Recuperarea ştiinţifică a geopo-
liticii germane a început mai întâi în spaţiul american, acolo unde
tabuizarea unor discipline ştiinţifice infestate ideologic nu a durat foarte
mult. S-a dovedit astfel că ştiinţa contemporană nu are niciun fel de
reţineri în a trece prin aparatul critic teme, discipline sau subiecte
considerate incomode sau neabordabile. De fapt, acest gen de atitudine
a comunităţilor epistemice arată propria lor libertate de acţiune şi, foarte
important, maturitatea lor axiologică. Istoria (şi nu doar cea recentă)
are suficiente segmente care au fost marcate de primatul ideologiilor,
de fanatisme religioase sau fenomene liberticide cât se poate de ample
ca mod de manifestare, însă tentaţia abordărilor comod-selective, vizi-
bilă uneori la istorici sau cercetători din alte domenii, nu reprezintă
nici pe departe răspunsuri la dilemele noastre colective, ci mai degrabă
(eufemistic spus) o amânare contraproductivă a unor necesare concluzii
(fie ele şi parţiale).
Incursiunile în trecut nu sunt niciodată perfect line, fie că vorbim
de scormonirea istoriei fiecăruia dintre noi sau, cu atât mai mult, de
trecutul nostru colectiv. În esenţă, nici nu pot fi altfel întrucât existenţa
umanităţii nu a stat întotdeauna sub semnul păcii, al bunei înţelegeri,
a valorilor plurale. Istoria în toate formele ei nu este doar o poveste
despre bine şi frumos, despre adevăr şi solidaritate, ci, în egală măsură,
o naraţiune plină de mistificări, de ocultări voite şi de abandonuri etice.
Nu există o Istorie (cu majuscule), ci mai degrabă o serie întreagă de
140 MIHAI A. PANU
produse discursive aflate în competiţie şi continuu vizate de pericolul

non-neutralităţii. Prin urmare, dacă raportarea noastră la trecutul co-
lectiv (şi desigur individual) este marcată de vicii metodologice ori
prejudecăţi istorice, atunci şi efectele acestui demers vor fi la fel de
viciate. Istoria ştiinţelor sau istoria ideilor reprezintă domenii de studiu
foarte complexe, iar găsirea instrumentarului optim pentru analizarea
lor sistematică necesită, fără îndoială, un efort continuu de calibrare şi
recalibrare a discursului ştiinţific. Fără a cădea în capcana (descurajantă,
de altfel) a supraestimării importanţei pe care eşecul îl poate avea în
raport cu reuşita unor asemenea demersuri, un lucru esenţial se cuvine
a fi subliniat: societăţile deschise (ale căror valori ni le asumăm cu
toţii) au obligaţia morală de a se angaja constant în ceea ce istoriografia
germană numeşte „lupta cu trecutul” (Vergangenheitsbewältigung) şi
de a nu ceda în faţa presiunilor uitării. În acest sens, putem considera
că geopolitica germană este una dintre ipostazele unui segment istoric
profund marcat de primatul ideologiilor şi de cumplite derapaje din
zona sigură a pluralismului valoric şi a statului de drept. Odată asumată
starea de fapt a condiţionărilor ideologice, ne putem îndrepta pas cu pas
spre fondul pur ştiinţific al disciplinei. Şcoala geopolitică germană, aşa
cum deja s-a evidenţiat în numeroase contribuţii ale unor nume grele
din domeniu, oferă şi altceva decât balast ideologic. Reprezentanţii săi
au dovedit suficientă capacitate de inovaţie, spirit critic, amplitudine
conceptuală şi vocaţie interdisciplinară, pentru a ne convinge că pro-
dusele muncii lor au o valoare academică reală şi aduc plusvaloare
semnificativă nu doar geopoliticii şi geostrategiei, ci şi disciplinelor
înrudite precum studiile de securitate sau diferitelor doctrine de politică
externă.
Şcoala geopolitică germană, în general, reflectă dilemele de securi-
tate şi anxietăţile istorice ale unei întregi naţiuni. Statalitatea germană
a devenit un fapt instituţional destul de târziu, mai precis în 1871, după
războiul franco-prusac. Unificarea Germaniei sub kaiserul Wilhelm I
a presupus consfinţirea în cadru instituţional a unei stări de fapt care
necesita de multă vreme o asemenea transformare. Conştiinţa naţională
germană a existat cu mult înaintea ivirii unor posibilităţi concrete de
circumscriere politică unitară a acesteia. Aproximativ acelaşi lucru
se poate spune şi despre existenţa unui naţionalism legitim (de tip
risorgimento) la nivelul elitelor culturale şi politice din spaţiul german.

Evidenţierea acestui decalaj (sau mai bine zis nesincronizare) între
formarea conştiinţei naţionale şi formarea statalităţii (ca ipostază insti-
tuţională) nu este întâmplătoare. Satisfacerea târzie a unor năzuinţe
colective legitime poate duce la forme insidioase de frustrare politică,
ale căror consecinţe pot fi simţite pe termen lung. Pornind de la o
asemenea constatare, am putea identifica o relaţie de cauzalitate între
condiţiile socio-politice şi culturale din spaţiul german pe parcursul
secolului al XIX-lea şi structurile gândirii geopolitice germane apărute
ulterior.
În altă ordine de idei, se cuvine punctat un aspect care pentru unii
cititori ar putea părea banal. Este vorba despre fenomenul imperialis-
mului (cu toate implicaţiile sale). Nu vom intra în detalii (mai ales că
literatura de specialitate abundă în contribuţii foarte bune pe marginea
acestui subiect, iar obiectivele acestei cărţi nu se intersectează cu
existenţa sa istorică), însă vom analiza impactul pe care curentul impe-
rialist european l-a avut la nivelul gândirii politice germane. Plecăm
de la premisa că tipul de comportament pe care îl are orice actor statal
(într-un context istoric dat) este puternic influenţat de ceea ce am putea
numi generic „structura sistemului internaţional”. Mediul internaţional
nu este pur şi simplu o sumă a relaţiilor care există între diferiţi actori.
El relevă o dinamică mult mai complexă şi are de asemenea capacitatea
de a „dicta” comportamente şi atitudini la nivelul subsistemelor din care
este compus. În această logică statele (ca principali actori ai relaţiilor
internaţionale) ajung, cu sau fără voia lor, să fie angrenate în jocurile de
putere globale. Cu alte cuvinte, ele „joacă” după un scenariu pe care nu
îl pot scrie în totalitate ele însele, iar acest scenariu ţine în mod necesar
de nivelul sistemic al relaţiilor internaţionale.
Pe de altă parte, în politica internaţională există şi un efect de
contagiune caracterizat prin tendinţa actorilor de a se alinia practicilor
iniţiate de către cei mai puternici dintre ei. Orice mutare pe care un stat
o face pe tabla de şah a geopoliticii are consecinţe imediate întrucât
logica unei lumi interdependente „obligă” actorii să reacţioneze. Există
o tentaţie a statelor (de cele mai multe ori nedisimulată) de a influenţa
sau de a stabili pe termen lung agenda relaţiilor internaţionale. Cele
care dictează această agendă sunt, desigur, marile puteri, însă foamea
142 MIHAI A. PANU
de prestigiu a celorlalţi actori nu trebuie, la rândul ei, nicidecum

subestimată. În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea şi în zorii
celui de-al XX-lea, mediul internaţional se afla în zodia imperialis-
mului. Începând cu Revoluţia Industrială, mai multe state occidentale
reuşiseră să adune suficientă putere economică pentru a-şi putea
permite intrarea în cursa colonialismului şi militarismului (cele două
ipostaze importante ale fenomenului imperialist). Într-o primă fază
extinderea sferelor de influenţă a marilor puteri nu s-a lovit de prea
multe piedici întrucât harta lumii avea încă suficiente „terrae nullius”331
uşor de revendicat. Pentru cei (precum Germania) intraţi mai târziu
în cursa imperialistă lucrurile au devenit simţitor mai complicate. Ei
nu şi-au mai găsit atât de simplu un loc satisfăcător la masa marilor
puteri imperiale. Au fost nevoiţi să accepte o poziţie şi un rol pe scena
internaţională considerate sub prestigiul lor. Pentru Germania afirmarea
parţială a intereselor internaţionale a dus la acumulări de tensiune în
mediul politic intern. Kaiserul Wilhelm al II-lea însuşi visa o Germanie
mult mai vizibilă în sfera de putere internaţională. Izbucnirea Primului
Război Mondial a întrerupt prematur dezvoltarea geopolitică a unui
stat german încă tânăr, pe cale de a-şi găsi locul şi rolul nu doar în
arhitectura de securitate europeană, ci şi în cea globală. Dincolo de a fi
un fenomen istoric particular, imperialismul european a făcut parte din
simptomatologia acumulării de putere în modernitatea occidentală. Se
cuvine să insistăm asupra acestui aspect deoarece, la fel ca în cazul
omului simplu, reprimarea actelor de folosire a puterii acumulate
duce, cu atât mai mult în cazul actorilor statali, la patologii care se pot
manifesta pe termen lung. Atâta vreme cât nu putem încă vorbi, în acel
context istoric, despre o „domesticire” a puterii politice prin recurgerea
la practicile unui cadru instituţional suficient de democratic, ipoteza
unor relaţii internaţionale marcate de tensiuni şi vulnerabilităţi rămâne
în picioare.
Geopolitica germană nu poate fi disociată de condiţiile succint
prezentate anterior. Ea reflectă anumite frământări istorice rămase
în suspensie şi o imensă nevoie de afirmare internaţională a puterii.
„Miturile” pe care se întemeiază şcoala geopolitică germană sunt con-
secinţe ale unor aşteptări (dar şi temeri) colective: excepţionalismul
331
Teritorii care nu aparţin nimănui (trad. mea, M.A.P.).
german, nevoia de spaţiu ca efect al presiunii demografice (respectiv

necesitatea lărgirii sferei de influenţă), poziţionarea geografică vulne-
rabilă (în contextul existenţei unor vecini puternici), precaritatea siste-
melor de alianţe, unele „acte ratate” în politica internaţională (de
exemplu ratarea parţială a cursei colonialiste). Totuşi, geopolitica ger-
mană nu este un demers al resentimentului şi nici o consecinţă a
maximei frustrări. Îndrăznim să afirmăm că este, mai mult decât orice,
un produs al unui context istoric particular. Aceasta este, simplist spus,
cheia în care ne propunem să deconstruim bazele geopoliticii germane.
Contextul istoric particular la care facem referire este, la rândul lui, cât
se poate de complex. El reflectă nu doar patologiile modernităţii, ci şi
provizoratul unor perioade de tranziţie între vechea ordine socio-politică
întemeiată pe logica vechilor imperii (ca actori internaţionali principali)
şi noua ordine marcată de accelerarea proceselor globaliste şi emergenţa
statelor-naţiune. Orice tranziţie este marcată de incertitudini, oarecare
nevroze colective şi însemnate doze de violenţă (nu doar simbolică).
Primul Război Mondial a însemnat apogeul tranziţiei dintre cele două
ordini amintite anterior şi, totodată, reconfigurarea amplă a relaţiilor de
putere în sistemul internaţional. Tot atunci primatul ideologiilor devine
o realitate cotidiană greu de ignorat. Scena politică europeană pierde
elementele moderate, iar radicalismul (atât cel de dreapta, cât şi cel de
stânga) începe să câştige din ce în ce mai mulţi adepţi.
Din multe puncte de vedere Germania a fost o victimă a contextului
istoric din preajma Primului Război Mondial. Totuşi, nu am vrea să
acredităm sub nicio formă ideea conform căreia statul german şi elitele
politice germane ar putea fi absolvite de orice vină. Istoria, în general, nu
are doar vinovaţi şi nevinovaţi, agresori şi victime, care pot fi percepuţi
ca atare la modul absolut. Nici pe departe. Aceste „categorii” de actori
ai istoriei au roluri şi identităţi uneori interschimbabile şi nu pot fi
analizate exclusiv prin anumite grile interpretative. Pentru Germania
clauzele împovărătoare ale Tratatului de la Versailles au avut consecinţe
reale. Ele pot fi percepute ca factori favorizanţi, dar niciodată ca scuză
pentru evenimentele ce aveau să vină. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
„actele ratate” din perioada antebelică (pe care le-am amintit anterior).
În acest sens şi în lumina acestor consideraţii, geopolitica germană (în
toate ipostazele sale) se cere cuplată la anumite cauzalităţi istorice.
144 MIHAI A. PANU
Ignorarea acestui fapt ar fi contraproductivă din punct de vedere ştiinţific.

În acelaşi timp trebuie evitate însă capcanele interpretărilor facile, ale
mistificărilor motivate ideologic sau ale relativizărilor comode (mai
ales în raport cu seria de consecinţe a fenomenului geopolitic german).
În orice demers de raportare la trecutul nostru colectiv (cu atât mai mult
dacă este vorba de unele perioade problematice ale acestuia), moderaţia
interpretărilor şi neutralitatea valorică trebuie să primeze.
Pentru reprezentanţii şcolii germane de geopolitică existenţa acestei
discipline este perfect justificată nu doar din punct de vedere istoric,
ci şi cultural. Ei pornesc de la premisa că maturitatea socio-politică
a colectivităţilor umane este strâns legată de conştiinţa spaţiului, aceasta
din urmă fiind un veritabil marker identitar. Mai mult decât atât, ei con-
sideră că geopolitica (în versiunea ei germană de „Geopolitik”) nu este
nici măcar o noutate disciplinară întrucât ea exista de mai multă vreme
în alte ţări sub denumiri specifice precum „social geography” (geografie
socială), „military geography” (geografie militară), „géographie humaine”
(geografie umană)332. Majoritatea statelor importante ale lumii au avut
de timpuriu preocupări geopolitice. Ele au fost receptate însă în diferite
moduri, oarecum neunitar, iar la nivel ştiinţific au fost sistematizate
într-o fază relativ târzie. Geopolitica germană nu se abate prea mult
de la acest principiu general. În spaţiul european trauma războaielor şi
mai ales spectrul insecurităţii şi-au pus puternic amprenta pe modul de
gândire al elitelor intelectuale. Acestea din urmă au încercat să conceapă
o ordine de securitate cât mai solidă (a se înţelege în sensul de cât mai
previzibilă), pornind de la elementele pe care le puteau controla cel mai
bine: capabilităţile strategice ale propriilor state. Acesta este şi motivul
principal pentru construcţia constant stato-centrică a discursurilor geo-
politice. Deşi geopolitica şi geostrategia sunt în esenţă discipline cu
anvergură sistemică, logica lor generală rămâne ancorată în dimensiu-
nea statalităţii (tocmai pentru că această ultimă variabilă este şi cea mai
„predictibilă” şi uşor de cuprins analitic). În altă ordine de idei (însă
tot ca o continuare a argumentului anterior), stato-centrismul geopolitic
a fost (şi încă mai este) o realitate greu de surmontat, întrucât pornind
de la dinamica celor mai importanţi actori ai relaţiilor internaţionale
332
Albrecht Haushofer, Allgemeine Politische Geographie und Geopolitik,
Erster Band, Heidelberg, Kurt Vowinckel Verlag, 1951, p. 16.
(statele), se poate articula cel mai bine conceptul de interes. Or, dacă
admitem că acţiunea geopolitică (în toate formele sale) nu poate fi
separată de motivaţia (sau interesul) care se află în spatele ei, atunci vom
ajungem la concluzia că stato-centrismul geopolitic (deşi anacronic din
perspectivă actuală) rămâne o paradigmă dominantă.
Revenind la şcoala geopolitică germană. se cuvine precizat că, în
linii mari, ea se întemeiază pe gândirea a două nume de referinţă în
domeniu: Rudolf Kjellen şi Friedrich Ratzel. Suedezul Kjellen (care
era un germanofil convins) a avut un impact serios în mediile academice
germane, geneza conceptului de „Geopolitik” fiind constant legat de
numele său. Ca şi Ratzel (care i-a influenţat viziunea geopolitică, de
altfel), Kjellen era un organicist convins. Demersul său a fost perceput
ca fiind destul de articulat ideatic şi argumentativ, chiar dacă uneori i se
imputau anumite inconsistenţe discursive. Kjellen sublinia necesitatea
extinderii teritoriale a marilor puteri şi prevedea pentru Germania un
viitor geopolitic luminos, în sensul că sfera de influenţă a Berlinului
ar fi urmat să se extindă chiar şi până spre Bagdad333, în Orientul
Mijlociu. De cealaltă parte, Friedrich Ratzel a jucat un rol decisiv în
procesul de iniţiere şi dezvoltare a studiilor geopolitice. Abordările
sale interdisciplinare s-au bucurat de un real succes printre conaţionalii
săi, iar popularizarea conceptului de „Lebensraum” (spaţiu vital) i-a
asigurat rolul de părinte fondator al şcolii geopolitice germane. Impactul
ştiinţific al lui Ratzel nu a fost resimţit doar în spaţiul german. Ideile
sale au circulat destul de repede în mediile academice, ajungând chiar
şi în spaţiul american unde au captat interesul multora. Trebuie precizat
că popularizarea geopoliticii ratzeliene în America se datorează, printre
altele, eforturilor discipolei acestuia, Ellen Semple334. Kjellen şi Ratzel
au fost deschizători de drumuri, însă apogeul geopoliticii germane
a fost atins în plină perioadă interbelică, atunci când disciplina în sine
333
Nils Hoffmann, Renaissance der Geopolitik? Die deutsche Sicherheits-
politik nach dem Kalten Krieg, Wiesbaden, Springer Fachmedien, 2012, p. 30.
334
Geoffrey Parker, Western Geopolitical Thought in the Twentieth Cen-
tury, Routledge, New York, 2015, p. 12. (Ellen Churchill Semple, născută pe
8 ianuarie 1863, decedată pe 8 mai 1932, a fost un reputat geograf de origine
americană, cu expertiză vastă în zona geografiei umane. A fost prima femeie
preşedinte a Asociaţiei Geografilor Americani – Association of American
Geographers) (n.a.).
146 MIHAI A. PANU
a căpătat suficientă tracţiune academică. Grupul format în jurul lui Karl

Haushofer şi al celebrei publicaţii Zeitschrift für Geopolitik (ZfG)
a contribuit cel mai mult la dezvoltarea şcolii germane de geopolitică,
individualizând-o în raport cu alte curente din aceeaşi sferă disciplinară
(în special cu geopolitica anglo-americană). În afară de Haushofer şi
Ratzel (trataţi separat în această carte, ca figurile cele mai reprezenta-
tive ale geopoliticii germane), au existat şi alţi teoreticieni preocupaţi de
acest domeniu, al căror nume se cuvine amintit. Dintre ei (nu neapărat în
ordinea importanţei) îi menţionăm pe Otto Maull, Erich Obst, Hermann
Lautensach, Richard Hennig, Ewald Banse, Arthur Dix sau Wulf
Siewert335. Aproape toţi fuseseră formaţi iniţial ca geografi, antropologi,
economişti etc. Convertirea la geopolitică a survenit ulterior.
Pe măsură ce şcoala geopolitică germană căpăta greutate în pei-
sajul academic al ţării, situaţia social-politică se deteriora progresiv.
Republica de la Weimar gâfâia sub povara crizei economice şi a sanc-
ţiunilor stabilite prin Tratatul de la Versailles, iar tentaţia ideologiilor
extremiste devenea din ce în ce mai puternică. Odată cu venirea la
putere a lui Adolf Hitler, în 1933, orientarea geopoliticii germane avea
să se schimbe semnificativ. Acesta este începutul unui proces complex
de instrumentalizare a ştiinţei în spirit naţional-socialist. Majoritatea
geopoliticienilor germani nu opune niciun fel de rezistenţă în faţa
unor asemenea tendinţe, motivaţia lor fiind legată fie de oportunism
academic fie de orbirea ideologică. Fenomenul ideologizării, regretabil
de altfel, a fost prezent şi în alte domenii ale vieţii academice germane:
literatură, filosofie, economie etc. Abdicările etice ale unor intelectuali
de prim rang din Germania acelor vremuri au contribuit în egală măsură
la ideologizarea unei părţi importante a elitelor. Naţional-socialismul
german a dat glas şi formă internaţională resentimentelor colective
acumulate de-a lungul a câteva decade. Acest aspect constituie princi-
pala explicaţie pentru formidabila putere de seducţie pe care a avut-o
populismul interbelic german. Geopolitica germană a putut fi relativ uşor
compatibilizată cu militantismul nazist deoarece ea conţinea in nuce
elementele unui revizionism condiţionat istoric. Pretenţia ştiinţificităţii
şi mitul infailibilităţii specifice regimului totalitar naţional-socialist
335
Cf. Albrecht Haushofer, Allgemeine Politische Geographie und Geopo-
litik, Erster Band, Heidelberg, Kurt Vowinckel Verlag, 1951, p. 18.
au creat premisele pentru aducerea discursului geopolitic în arsenalul

politicianist activ. Ce înseamnă de fapt acest lucru? Pornind de la nevoia
unui regim politic nedemocratic, liberticid şi alterofob de a se legitima în
raport cu potenţialii susţinători, dar şi cu opoziţia ideologică, se impune
planificarea unor strategii ale validării în spaţiul public. Populismul pur
nu este întotdeauna de ajuns. Din acest punct de vedere folosirea ştiinţei
(sau pseudo-ştiinţei) ca factor legitimator devine perfect justificată.
Geopolitica a fost un astfel de factor legitimator pentru regimul nazist,
la fel ca multe alte ramuri ale ştiinţei.
Una dintre caracteristicile geopoliticii germane (dincolo de mult
discutatele abordări organiciste şi fetişizări ale spaţiului vital) a fost
circumscrisă, simplu spus, de potenţialul ei militant. Pentru majoritatea
reprezentanţilor de seamă ai şcolii germane de geopolitică, ideile ori
conceptele nu aveau valoare dacă nu erau puse în practică. Ele îşi
dovedeau utilitatea atâta vreme cât aveau potenţialul de a predispune
la acţiuni concrete. De pildă, Otto Maull (bine-cunoscut în cercul
Haushofer) avansa în cartea sa intitulată Das Wesen der Geopolitik
(Natura geopoliticii) concepţia conform căreia sarcina cea mai impor-
tantă a oricărui demers geopolitic în plan teoretic este strâns legată
de posibilitatea obţinerii unei „politici active”336 care să dea sens şi
greutate strategică intereselor naţiunii. Maull a fost un bun „imitator”
al lui Friedrich Ratzel. A preluat de la acesta viziunea complexă asupra
ipostazelor politice ale spaţialităţii, precum şi logica determinismului
istoric (în sensul acumulărilor succesive de putere care premerg faza
expansiunilor teritoriale). Statele, afirmă Maull, sunt entităţi aflate
în concurenţă continuă pentru resurse vitale. Logica devenirii lor
se asemănă cu evoluţia organismelor vii, spune acelaşi Maull, iar
competiţia geopolitică este un dat al relaţiilor internaţionale337. Prin
urmare guvernele trebuie să se asigure că dispun de capacităţile
ofensive şi defensive necesare pentru o abordare optimă a oricărui tip
de provocare. La fel ca majoritatea colegilor săi, Otto Maull a fost un
teoretician revizionist. Teza spaţiului vital propusă de Ratzel l-a marcat
atât de mult, încât a ajuns să propună nici mai mult nici mai puţin decât
Otto Maull, Das Wesen der Geopolitik, Leipzig, Teubner, 1939, p. 50.
336
Cf. Egbert Jahn, World Political Challenges: Political Issues Under

337
Debate, vol. 3, Wiesbaden, Springer, 2015, p. 160.

148 MIHAI A. PANU
crearea unei subdiscipline numite „cartografie geopolitică”338, menită

să redea cât mai obiectiv şi mai ales programatic distribuţia puterii în
sistemul internaţional.
În geopolitica germană, proiecţia puterii asupra macro-regiunilor
considerate de interes nu este doar de natură politică, militară sau
culturală. Un rol important îl joacă şi economia, sau mai bine zis,
instrumentele economice necesare lărgirii sferei de influenţă. Wulf
Siewert339 a fost unul dintre geopoliticienii germani care au intuit im-
portanţa factorului economic în competiţia dintre state. Unele dintre
tezele sale confirmă tocmai afirmaţia pe care am făcut-o la începutul
acestui paragraf. Într-un articol intitulat „Weltpolitik oder Raumpolitik?”
(Politică internaţională sau politică a spaţiului?), apărut în revista
Volk und Reich (nr. 9/1933)340, Siewert expune planul Germaniei de
a influenţa (desigur în avantajul ei) statele Europei Răsăritene. Planul era
gândit pe termen lung şi presupunea crearea condiţiilor potrivite pentru
ca Berlinul să poată dicta regulile jocului economic la nivel european341.
De unde venea această nevoie a controlului economic în vecinătăţile
geopolitice? Răspunsul nu poate fi unul simplu, însă, de dragul clarităţii
argumentelor, vom încerca o simplificare. Prima explicaţie care ar putea fi
validă în acest context este legată de semi-eşecul dezvoltării unui profil
colonialist veritabil în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea
şi începutul celui de-al XX-lea. Acest aspect, pe care l-am evidenţiat
deja anterior, nu este de neglijat deoarece motorul economic german
338
David Thomas Murphy, The Heroic Earth: Geopolitical Thought in We-
imar Germany, 1918-1933, Kent State University Press, 1997, p. 173.
339
Wulf Siewert. Contribuţiile sale ştiinţifice au vizat preponderent geo-
politica spaţiilor maritime. Relevanţa geopolitică a zonei atlantice sau a celei
mediteraneene ori relaţiile internaţionale din acea vreme reprezintă teme re-
curente în analizele sale. Dintre cărţile sale importante amintim: Der Atlan-
tik. Geopolitik eines Weltmeeres (1943); Die britische Seemacht (1940); Der
Mittelmeerraum. Zur Geopolitik eines maritimen Grossraumes (1936) (n.a.).
340
Volk und Reich - Politische Monatshefte (apărută între 1925 şi 1944 la
Berlin) a fost o publicaţie mensuală care trata chestiuni politice şi mai ales de
politică externă a Germaniei (n.a.).
341
Cf. Jürgen Elvert, „The New European Order of National Socialism:
Some Remarks on its Sources, Genesis and Nature”, în Dieter Gosewinkel,
Anti-liberal Europe: A Neglected Story of Europeanization, New York,
Berghahn Books, 2015, p. 121.
(şi implicit potenţialul său de creştere geopolitică) era condiţionat sis-

temic prin existenţa unor furnizori de resurse în afara ţării. Coloniile pe
care Germania ajunsese să le deţină (incomparabil mai reduse ca număr
decât cele ale altor mari puteri) au fost342:
- Togo (de unde se puteau obţine cafea, bumbac, porumb, cacao,
ulei de palmier, copra, tapioca).
- Camerun (de unde se puteau obţine cafea, cacao, cauciuc, banane,
vite, material lemnos, susan, tutun).
- Africa de Sud-Vest Germană/Deutsch-Südwestafrika (actuala
Namibia). Era o colonie bogată de unde se puteau obţine oi, vite, blă-
nuri, lână, diamante).
- Africa Orientală Germană/Deutsch-Ostafrika (cuprinzînd Burundi,
Rwanda, Tanzania). De aici se puteau obţine ulei de palmier, blănuri,
susan, orez, porumb, cafea, copal, fildeş, aur, diamante, sare, bumbac).
- Noua Guinee Germană (Deutsch-Neuguinea). De aici se puteau
obţine aur, nuci de cocos, copră.
- Samoa, de unde se puteau obţine copră, cacao ori banane.
- Nauru, de unde se puteau obţine fosfaţi (care se folosesc, printre
altele, în agricultură).
- Micronesia, de unde se puteau obţine zahăr, fosfaţi, copră.
Tabloul de mai sus ne indică destul de clar potenţialul relativ scăzut
al coloniilor germane de a funcţiona ca surse veritabile de materii prime.
În plus, cele aflate în zona Pacificului, chiar dacă aveau o importanţă
strategică reală, erau nesemnificative ca întindere teritorială şi greu de
administrat de la mare distanţă. În acest context, nevoia Germaniei de
a se concentra pe optimizarea (în favoarea sa) a sistemului economic
european343 devine mai uşor de înţeles.
A doua explicaţie (relevantă mai ales la nivel geopolitic) ţine de
ipostazele izolării Germaniei pe scena (nu doar economică) interna-
ţională. Situaţia internaţională a Germaniei a fost cel mai bine sinte-
tizată de Hjalmar Schacht (1877-1970), fost bancher şi preşedinte
342
Cf. Johann Appel, Deutsche Kolonien. Die Forderung des Dritten
Reiches, Heft 9, Berlin, Paul Hochmuth Verlag, 1942, p. 15.
343
Principalul motiv ţine de faptul că spaţiul european (şi mai ales cel
est-european) era mai accesibil din perspectiva infrastructurii, a relaţiilor poli-
tice şi parţial chiar a afinităţilor culturale (n.a.).
150 MIHAI A. PANU
al Băncii Naţionale a Germaniei (Reichsbank) între 1933 şi 1939:

„Esenţială pentru expansiunea geografică a economiei germane a fost
formarea rapidă de capital. Acest lucru a permis Germaniei să acţio-
neze dincolo de frontierele sale şi să participe la dezvoltarea econo-
mică a altor state şi continente. (...) Germania a devenit o mare putere
politică şi economică. Drept consecinţă, Anglia a ieşit din splendida
izolare specifică vremurilor victoriene şi a format o reţea de alianţe şi
înţelegeri îndreptate împotriva Germaniei. Franţa şi Rusia s-au înarmat
pe bani francezi. Germania se vedea acum forţată într-o izolare care
era oricum, numai splendidă nu”344. Confruntată cu presiunea izolării
în plan internaţional şi cu imposibilitatea de a înfrunta eficient puterile
care exercitau această presiune, Germania nu prea a avut de ales
decât să se „refugieze” din punct de vedere economic pe teren (est)
european şi să îşi inhibe mare parte din pornirile geopolitice. Berlinul
a intuit oarecum corect că evitarea neutralizării economice (orchestrată
de marile puteri vecine) va presupune o deschidere mai mare spre
Europa Răsăriteană, mai precis spre statele Dunării de Jos (acolo unde
influenţa anglo-franceză sau rusă era mai slabă decât cea germană,
cel puţin în interbelicul târziu). În plan geoeconomic, Berlinul era
adeptul politicii paşilor mici, dar fermi şi îşi planifica acţiunile pornind
de la „necesitatea armonizării acordurilor internaţionale cu cerinţele
specifice ale economiei naţionale”345. Asemenea principii s-au tradus
prin veritabile campanii de „subjugare” a economiilor mai puţin dez-
voltate din vecinătăţile geografice. Europa Răsăriteană, aşa cum am
spus deja, constituia o ţintă strategică pentru cel de-al Treilea Reich,
date fiind condiţiile geopolitice din ce în ce mai complexe. Dincolo
de obsesia pentru lărgirea sferei de influenţă (parţial articulată şi pe
sloganul istoric „Drang nach Osten”346), Berlinul viza resurse concrete,
344
Hjalmar Schacht, The Magic of Money, London, Oldbourne, 1967,
p. 55.
345
Arno Sölter, Das Großraumkartell. Ein Instrument der industriellen
Marktordnung im neuen Europa, Dresden, Meinhold Verlagsgesellschaft,
1941, p. 148.
346
Drang nach Osten (Extindere/pătrundere spre răsărit) reprezintă un
slogan politic de sorginte naţionalistă prezent în spaţiul public german încă din
secolul al XIX-lea. Mai târziu naziştii aveau să-l preia şi să-l adapteze proprii-
lor strategii de presiune geopolitică asupra spaţiului est-european (n.a.).
indispensabile campaniilor (inclusiv militare) deja planificate. În acest

sens, decidenţii politici nazişti aveau în vedere accesul cât mai grabnic
la resurse strategice în următoarele state din Europa de Sud-Est347:
- Ungaria: cărbuni, fier, sare, bauxită.
- România: preponderent petrol, gaze naturale, sare, fier.
- Bulgaria: plumb, cupru, crom.
- Serbia: cupru, fier, magneziu, crom, plumb, zinc, aur, argint.
- Croaţia: fier, crom.
Pentru a duce la îndeplinire planuri precum cel menţionat mai sus,
Germania a ţesut o reţea complexă de relaţii economice şi politice cu
ţările din estul Europei, bazându-se pe capacitatea sa tot mai mare
de presiune geopolitică. Un bun exemplu în acest sens este Tratatul
Economic Româno-German semnat pe 23 martie 1939, acord care,
din anumite puncte de vedere, a creat premisele pentru o „cucerire
paşnică a României”348. Noua ordine economică europeană pusă la
cale de Germania era bazată în primul rând pe relaţii de putere distilate
geopolitic. În această logică se încadrează poate cel mai cunoscut şi
mai complex plan geoeconomic al Germaniei Naziste, aşa-numitul
„Plan Funk”349, despre care unii autori (probabil mai puţin familiari-
zaţi cu realităţile istorice ale nazismului) s-au grăbit în mod regretabil
să declare că a fost „adevăratul precursor al Tratatelor Europene de la
Maastricht şi Amsterdam”350. Asemenea interpretări mult prea trun-
chiate ale unor episoade istorice complicate sunt de cele mai multe ori
contraproductive ştiinţific şi dăunătoare memoriei colective. Ca orice
stat totalitar-revizionist, Germania nazistă a căutat să-şi întărească
pârghiile geopolitice prin care putea controla diverse state aflate în
sfera sa de influenţă. Planul Funk poate fi perceput drept un exemplu de
347
Karl Kogutowicz, „Die neuesten Gebietsveränderungen in Südosteuro-
pa”, în Donaueuropa. Zeitschrift für die Probleme des europäischen Südoste-
ns, Budapest, Jahrgang 1, Heft 2, Societas Carpatho-Danubiana Verlag, 1941,
p. 107.
348
Jacques Picard, Edit von Coler. Agentă nazistă la Bucureşti, Bucureşti,
Corint, 2011, p. 101.
349
Planul Funk. (n.a.).
350
Cf. Alain Parguez, „The Lessons of the European Monetary Union”,
în Matias Vernengo, Monetary Integration and Dollarization. No Panacea,
Cheltenham, Edward Elgar Publishing, 2006, p. 64.
152 MIHAI A. PANU
măiestrie geoeconomică (şi implicit geopolitică, dacă suntem în măsură

să admitem că geoeconomia este un derivat al geopoliticii), însă efectele
sale asupra spaţiului (est)european au fost dramatice. Logica din spatele
planului Funk se baza în primul rând pe necesitatea existenţei unui
spaţiu economic european puternic integrat şi (prin aceasta) puternic
reglementat, desigur pe filieră germană: „În locul autarhiilor naţionale
se va institui o autarhie europeană. Prin încheierea de tratate economice
pe termene lungi cu statele europene se va urmări adaptarea economiilor
naţionale europene la piaţa germană, prin planuri de producţie pe
termene lungi, adică adaptarea la o desfacere sigură pentru ani de zile.
Industria germană va avea posibilităţi mai favorabile de desfacere pe
pieţele europene la preţuri ce se vor fixa dinainte. Raporturi stabile între
cursurile de schimb vor asigura un sistem de plată care va funcţiona fără
fricţiuni”351.
La prima vedere existenţa unui spaţiu economic european integrat
(precum cel promovat de Uniunea Europeană în ultimele decade) nu
ar fi trebuit să trezească suspiciuni. Totuşi, nu trebuie uitat faptul că în
spatele acestui demers se afla un stat totalitar dornic să aducă (cel puţin)
întreaga Europă sub controlul său nemijlocit. Planul Funk (văzut ca una
dintre ipostazele semnificative ale geoeconomiei germane interbelice)
maschează de fapt obsesia pentru „Lebensraum” şi dorinţa proiectării
puterii într-un cadru geografic cât mai larg. Planul Funk fusese elaborat
în detaliu, fără a fi neglijate normele ori mecanismele de implementare.
Parte a „metodologiei” geoeconomice naziste au fost şi celebrele (dar
controversatele) acorduri de tip Clearing. Problematica acestui tip de
acorduri în istoria relaţiilor internaţionale este una complexă şi nu va fi
abordată exhaustiv în această carte. Va fi abordată în schimb versiunea
germană a Clearing-ului în contextul istoric al interbelicului târziu.
Motivul ţine punctual de evidenţierea implicaţiilor pe care le-a avut
geoeconomia germană (nazistă) în context european. Astfel, acordurile
de tip Clearing (aşa cum erau ele promovate de la Berlin) presupuneau
cumpărarea de către germani a materiilor prime din statele „partenere”
în condiţii în care plata acestora să nu fie făcută în devize (bani), ci în
produse finite a căror valoare să fie stabilită unilateral de autorităţile
351
A.C.N.S.A.S., D 012677, vol. 7, fila 184.
naziste352. Chiar dacă economiştii din statele intrate sub influenţa celui
de-al Treilea Reich intuiau dezavantajele unor asemenea reglementări,
diplomaţia germană făcea eforturi mari pentru cosmetizarea efectelor pe
termen lung ale Clearing-ului. Însuşi Walther Funk, ministrul german
al Economiei, atunci când se referea, de pildă, la relaţiile economice
româno-germane, folosea o retorică menite să liniştească opinia publică
din România: „Ne găsim în faţa unei forme noi de acord economic. De
data aceasta nu mai este vorba de interese financiare şi comerciale, ci
de efortul de a se concentra forţele economice create de natură potrivit
unei metode iscusit concepute. Germania acordă credite pe termen lung
sub forma livrării unor produse fabricate, primind ca plată produsul
muncii poporului român. Produsele pe care le exportăm în România
au acelaşi efect ca devizele, iar materiile prime româneşti au acelaşi
efect la noi”353.
Discursurile politicienilor nu puteau însă masca la nesfârşit o rea-
litate geopolitică din ce în ce mai neliniştitoare. Asistăm în cazul
planului Funk la transpunerea în practică a viziunii haushoferiene
asupra panregiunilor (asupra acesteia şi a lui Haushofer însuşi vom
reveni într-o secţiune specială). Spaţiul economic european extins aflat
sub controlul strict al Berlinului se dorea a fi o astfel de panregiune, cu
alte cuvine o entitate macro-geografică puternic reglementată economic
şi ţinută sub tutela ideologică a unui hegemon354. Care ar fi fost con-
secinţele unei asemenea ordini geopolitice? Răspunsul potrivit la o
asemenea întrebare este greu de dat, mai ales că prezenta carte nu este
un exerciţiu de istorie contrafactuală, însă anumite constatări bazate pe
dinamica geopolitică a vremurilor respective se pot face destul de uşor.
Să luăm, de pildă, cazul României. Aflat în siajul geopolitic al celui
de-al Treilea Reich (şi devenit ţintă directă a infamului plan Funk),
Bucureştiul era conştient de riscuri dar încerca să lase timpul să lucreze
în favoarea sa. Serviciile româneşti de informaţii prezentau periodic
decidenţilor politici rapoarte privind diverse chestiuni de interes pe plan
352
Klaus Thörner, Der ganze Südosten ist unser Hinterland. Deutsche
Südosteuropapläne von 1840 bis 1945, Freiburg, Ca-Ira Verlag, 2008, p. 432.
353
A.C.N.S.A.S., D 011474, fila 130.
354
Cf. Mihai A. Panu, Filiere şi mecanisme de propagandă nazistă în
Banat. 1933-1945, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014, p. 194.
154 MIHAI A. PANU
intern şi internaţional. Într-un astfel de raport sunt prezentate, într-o

manieră destul de lucidă şi directă, planurile probabile ale Berlinului
cu privire la spaţiul românesc: „Teoreticienii germani declară deschis
că România trebuie să-şi restabilească specificul său curat agricol,
îndepărtându-se de toate experimentele industriale. Pentru a realiza
o producţie agricolă cât mai intensă e nevoie de o economie centrată
exclusiv pe agricultură. Bogăţiile minerale, inclusiv petrolul, trebuie
exploatate, de asemeni, de organizaţiuni integrate în concepţia nouă
a economiei europene cu eliminarea oricăror influenţe engleze sau
americane. Produsul de industrializare a României trebuie frânat, iar în
anumite direcţiuni trebuie organizat numai pe baza surselor locale de
materii prime. (...) în schimb România va deveni o vastă piaţă pentru
toate produsele industriale germane la preţuri care se vor stabili în mod
prealabil, pentru o durată de ani de zile”355.
Din cele expuse mai sus se vede clar intenţia Germaniei de a mo-
dela geoeconomic Europa conform intereselor sale. Capacităţile de
producţie (şi în general profilul economic al fiecărei ţări) se doreau
a fi racordate la particularităţi geografice şi socio-culturale. Astfel, ţările
cu profil preponderent agrar (precum România) vor insista pe producţia
agricolă, cele cu profil industrial pe sectoare de producţie specifice şi aşa
mai departe, conform unui algoritm în esenţă geoeconomic. Principiul
fundamental după care se orienta tot acest demers al decidenţilor de
la Berlin avea legătură cu ceea ce putem numi diviziunea muncii356 la
scară macro-regională. În mod necesar, diviziunea muncii între state ar
fi avut ca rezultat diviziunea producţiei în cadrul macro-regiunilor sau
al pan-regiunilor (pentru a folosi conceptele geopoliticii germane), ceea
ce pe termen lung ar fi presupus o interdependenţă crescută între actori.
Problematica relaţiilor economice între state se cerea analizată pornind
de la criterii cât mai obiective. În literatura geopolitică germană există
descrieri ale unor categorii de state, împărţite după criteriile nevoilor
economice. Aceste demersuri de cartografiere geoeconomică erau con-
siderate esenţiale pentru adaptarea strategiilor Germaniei naziste la
condiţiile relaţiilor economice internaţionale. Iată, în cele ce urmează,
A.C.N.S.A.S., D012677, vol. 7, file 184-185.

355
În această carte sintagma „diviziunea muncii” nu se va revendica de la

356
terminologia marxistă care (parţial) a consacrat-o (n.a.).

un model de clasificare a statelor pornind de la profilul lor macro-

economic357:
1. State autosuficiente economic. Pentru geopoliticienii germani
autosuficienţa economică era un obiectiv demn de urmărit. În opinia lor
aceasta constituia o precondiţie a solidităţii corpului naţional şi totodată
un indicator al unui profil geopolitic viguros.
2. State care au supraproducţie în domeniul agriculturii. Suprapro-
ducţia în domeniul agriculturii era considerată un semn al subpopulării.
Numărul mic al locuitorilor presupunea, pe de altă parte, inexistenţa
unei presiuni demografice şi implicit lipsa apetitului pentru expansiune
teritorială.
3. State care au supraproducţie industrială. Asemenea state au o
tendinţă vizibilă de lărgire a sferei de influenţă, motivul principal fiind
dictat de nevoia unor pieţe de desfacere pentru surplusul industrial.
4. State care au supraproducţie financiară. Se aseamănă destul de
mult cu cele din categoria a treia. Adiţional trebuie spus că asemenea
state au o disponibilitate crescută de a investi în infrastructura lor
strategică, ameliorându-şi astfel în mod vizibil profilul geopolitic.
5. State care necesită subvenţii (ajutor) în domeniul agriculturii.
Acestea sunt de regulă state suprapopulate care pe termen lung vor avea
tendinţe clare de expansiune teritorială.
6. State care necesită ajutor în domeniul industrial. Acestea sunt
state care au de obicei un profil agrar. Ele pot fi analizate prin comparaţie
cu cele din grupa a doua.
7. State care au nevoie de ajutor financiar. Acestea sunt statele cele
mai vulnerabile din punct de vedere geopolitic. Ele au de regulă datorii
mari la parteneri internaţionali şi sunt ameninţate de spirala sărăcirii.
După cum am văzut deja, cu prilejul analizei principiilor Planului
Funk, geoeconomia germană urmărea dezvoltarea unor structuri inter-
dependente în cadrul macro-regiunilor. Însă interdependenţa economică
(şi implicit politică) promovată de la Berlin, nu era una simetrică,
bazată pe echilibrul ponderii fiecărui actor în procesele decizionale inter-
naţionale, ci pe o asimetrie relaţională vădită, în care tonul acţiunilor şi
sensul deciziilor erau stabilite cvasi-unilateral. Germania nazistă era
357
Arthur Dix, Politische Erdkunde, Breslau, Ferdinand Hirt Verlag, 1922,
p. 5.
156 MIHAI A. PANU
conştientă că blufează enorm atunci când „recomanda” unor ţări precum

România să evite experimentele industrializării şi să-şi păstreze un profil
curat agrar. Guvernele aflate în zona germană de influenţă nu se opuneau
deschis acestor recomandări, însă încercau să-şi promoveze propria
agendă naţională, convinse fiind că dezvoltarea tuturor sectoarelor eco-
nomiei reprezintă o condiţie esenţială a progresului. Date fiind însă
condiţiile geopolitice din Europa acelor vremuri, aproape fiecare stat
(cel puţin din Răsăritul Europei) se folosea de un discurs oarecum
duplicitar: conformitate în relaţiile diplomatice cu marile centre de
putere (de exemplu Berlinul); urmărirea propriilor agende în politica
internă sau în relaţiile cu terţi.
Planul Funk, chiar dacă nu a ajuns să fie implementat în totalitate,
a creat dezechilibre serioase în sistemul economic european, punând
multe state într-o relaţie de subordonare economică faţă de Germania.
Reglementarea foarte strictă survenită în urma acordurilor bilaterale
(precum cel semnat cu România în martie 1939) permitea firmelor
germane să negocieze cu parteneri externi de pe poziţii de forţă.
Controlul economic al unor regiuni cât mai întinse reprezenta, după
cum bine ştim, o miză importantă a geopoliticii germane. În afară de
factorul politico-diplomatic chemat să pregătească terenul prin tratate şi
înţelegeri favorabile Berlinului, exista un mare grup de agenţi economici
care aveau rolul de a fructifica la maxim avantajele obţinute la nivel
diplomatic. În această categorie intrau investitori şi mari firme ger-
mane al căror nume este bine-cunoscut chiar şi în zilele noastre. Pentru
a exemplifica, revenim la cazul relaţiilor româno-germane şi prezentăm
în cele ce urmează câţiva actori economici germani interesaţi să obţină
cât mai multe foloase în urma încheierii unor contracte avantajoase cu
Bucureştiul358:
- Societatea de transporturi „Schencker&Co”, care avea tendinţe
monopoliste la nivel european. Această societate s-a implicat în exportul
de armament german către diverşi clienţi ai Berlinului (de exemplu
Turcia) şi (probabil) a luat parte la procesul arianizării. Trebuie precizat
însă că implicarea „Schencker&Co” în procesul arianizării (concret
358
PA AA, Bukarest 54, Dosar 46/2 nepaginat, nedatat, Bericht, An die
Deutsche Gesandschaft Bukarest. Vezi şi A.C.N.S.A.S., D 011474, p. 127.
este vorba despre transportul bunurilor preluate de la evrei) reprezintă

o temă aflată încă în dezbatere.
- Constructorul de avioane „Heinkel Flugzeugwerke”.
- B.M.W. (Bayerische Motoren Werke) care ar fi vrut să fie furnizorul
principal de motoare pentru uzinele I.A.R.
- Rheinmetall-Borsig A.G., care dorea semnarea unor contracte
avantajoase cu România în domeniul industriei de armament.
- Mechanischen Werkstätten Neubrandenburg (Uzinele Mecanice
Neubrandenburg), interesate de contracte în domeniul industriei apă-
rării.
- Steyr-Daimler-Puch A.G., interesate de semnarea unor contracte
în domeniile transporturilor şi apărării.
Aceste firme au fost veritabili vectori geoeconomici nazişti. Erau
constant controlate de la Berlin şi operau la scară mare în mai multe
state europene. Indirect (adică în mare parte prin interpuşi) puteau opera
şi pe alte continente, fapt care dădea geoeconomiei naziste o anver-
gură cvasi-globală. Eforturile Germaniei naziste în direcţia dezvoltării
unei sfere geopolitice cât mai cuprinzătoare nu erau articulate doar
pe vagi principii elaborate de experţi ai domeniului precum Friedrich
Ratzel sau Karl Haushofer. Geopolitica germană (implicit geostrategia
şi geoeconomia) s-a bazat în mare parte şi pe existenţa unui cadru
instituţional destul de complex. Nu vorbim aici despre instituţiile
clasice, care ţin de aparatul puterii oricărui stat, ci despre entităţi înalt
specializate, menite să susţină campanii geopolitice concrete. Iată, în
cele ce urmează, câteva exemple359:
- Gesellschaft für europäische Wirtschaftsordnung und Grossraum-
wirtschaft (Societatea pentru Planificare Economică Europeană şi
Macroeconomie), cu sediul în Berlin. Principale atribuţii: elaborarea
unor planuri macroeconomice adaptate noilor condiţii geopolitice;
- Das Deutsche Außenwissenschaftliche Institut-DAWI (Institutul
German pentru Studii Externe). Principale atribuţii: relaţia cu statele
aflate în sfera de influenţă germană; instruirea viitorilor funcţionari
activi peste hotare.
359
Cf. Mihai A. Panu, Filiere şi mecanisme de propagandă nazistă în
Banat. 1933-1945, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014, pp. 185-186.
158 MIHAI A. PANU
- Die Reichsarbeitsgemeinschaft für Raumforschung (Comunitatea

pentru Cercetare Spaţială). Principale atribuţii: analiza noilor condiţii
de organizare teritorial-administrativă la nivel european.
Iată cum, pas cu pas, cel puţin în cazul Germaniei interbelice, logica
geopolitică a ajuns să domine mare parte din infrastructura politicii
interne, dar mai ales externe. Dilemele securităţii şi primatul ideologiei
(despre care am vorbit deja) au avut drept consecinţă dezvoltarea unei
viziuni excesiv de realiste şi cinice asupra relaţiilor internaţionale.
Din multe puncte de vedere politica internaţională din perioada
interbelică a fost un joc al aparenţelor şi al dublelor standarde. Din
alte puncte de vedere lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult între
timp…! Constantele comportamentale în politica externă a statelor par
să fi rămas appeasement-ul (pe de o parte) şi intimidarea (pe de altă
parte). Moderaţia, deşi joacă un rol din ce în ce mai important pe fondul
dezvoltării unui cadru instituţional care face relaţiile internaţionale
tot mai predictibile (ca set de practici), nu prea este compatibilă cu
geopolitica din simplul motiv că predispune la reţinere. Or, demersu-
rile geopolitice (şi în zilele noastre), dar mai ales în complicatul secol
al XX-lea, mizau tocmai pe elemente opuse logicii moderaţiei sau
reţinerii. Dintre acestea la loc de cinste s-au aflat constant intimidarea
militară, presiunea politică, sabotajul economic sau propaganda.
O suprastructură economică europeană controlată de Germania era,
desigur, un obiectiv strategic, însă nu singular. Geopoliticienii conser-
vator-revizionişti (precum cei enumeraţi la începutul acestei părţi) au
fost preocupaţi de obţinerea unor avantaje cât mai numeroase pentru
ţara lor. Să nu uităm că pe lângă vectorii economici, meniţi să garanteze
impunerea cât mai rapidă a intereselor specifice germane în faţa oricăror
forme de rezistenţă, mai existau (cel puţin la fel de importanţii) vectori
politici şi culturali. Simplificând cadrul argumentativ, putem spune că
geopolitica germană şi-a propus să opereze la trei niveluri importante:
economic, politic şi cultural. Aceste niveluri reprezintă triada conceptuală
prin care şcoala geopolitică germană şi-a construit discursurile. Nivelul
economic, după cum am arătat deja, avea o valoare strategică reală
întrucât, prin diferite campanii specifice, se puteau obţine avantaje
concrete pentru statul german pe scena europeană şi internaţională.
Nivelul economic al geopoliticii germane se suprapune (însă nu în
totalitate) pe ceea ce am putea numi geoeconomie. Am folosit deja acest

termen în diferite contexte fără a-i fi epuizat resursele conotative. Aşa
cum se poate uşor intui, dimensiunea economică a geopoliticii germane
(în esenţă, geoeconomia) a fost puternic influenţată de supra-domeniul
geopoliticii (în sensul de Geopolitik) într-o aşa măsură încât a fost cel
puţin la fel de ideologizată precum aceasta din urmă. În sfârşit, al treilea
nivel (şi totodată ipostază esenţială a geopoliticii germane) a fost cel
cultural. Poate mai puţin vizibil, comparativ cu celelalte două, acest
nivel a avut un aport important la dezvoltarea geopoliticii germane
(ca întreg). Ce înseamnă acest lucru? Concret, dimensiunea culturală
a geopoliticii germane (pe care am putea-o numi geo-cultură) a oferit
două avantaje extrem de importante: legitimare prin istoricism şi alonjă
propagandistică. Cele două avantaje nu trebuie percepute ca fiind
complet separate cauzal ori ideologic. Ştim foarte bine că propaganda
joacă un rol foarte important în legitimarea publică a regimurilor
totalitare. Ştim de asemenea că, deşi insistă pe unicitatea proprie la
scară istorică, regimurile totalitare (precum naţional-socialismul ger-
man) întreţin o relaţie ambivalentă cu trecutul naţional în sensul că
se raportează la acesta cât se poate de selectiv. Naziştii nu puteau
să omită rădăcinile etno-culturale europene ale germanităţii şi nici
evenimentele importante ale istoriei recente (evenimente pe care le-au
instrumentalizat propagandistic pentru a trezi sentimente revanşarde
în mentalul colectiv). Mai mult decât atât, ei au căutat să valideze
programul geopolitic naţional-socialist confiscând sau deturnând idei
ori concepte ce se dovediseră a avea mare priză la public. În acest sens
se cuvine să menţionăm resemnificarea în cheie geopolitică nazistă
a bine-cunoscutului concept de „Mitteleuropa” (Europa Centrală). Deşi
conceptul în sine are o lungă tradiţie, el a fost sistematic prezentat în
celebra carte a lui Friedrich Naumann360 intitulată chiar „Mitteleuropa”
şi apărută în 1915.
Decidenţii ideologici nazişti au intuit imediat potenţialul propa-
gandistic imens al conceptului de „Mitteleuropa”. Fără a ţine seamă
360
Friedrich Naumann (1860-1919) a fost un politician şi scriitor german
de orientare liberală. Ideile sale, mai ales cele expuse în celebra carte Mittel-
europa (Europa Centrală), publicată în 1915, nu au fost însă lipsite de contro-
verse. (n.a.).
160 MIHAI A. PANU
de semnificaţiile istorice şi culturale complexe ale termenului, aceştia

au dat conotaţii convenabile ideilor expuse de Naumann. Ceea ce i-a
atras mai mult a fost ideea unei continuităţi instituţionale simbolice
în interiorul Europei Centrale. Formula găsită de Naumann nu a fost
nefericită, însă prin distorsionare şi infuzie ideologică se poate ajunge
la rezultate nefericite. Iată, în cele ce urmează, un bun exemplu:
„Europa Centrală nu este o construcţie nouă, ci o suprastructură”361.
Această afirmaţie făcută de Friedrich Naumann în cartea mai sus
amintită ar putea foarte bine să fie folosită în contextul genezei şi
dezvoltării Uniunii Europene. Istoria este până la urmă o acumulare
de secvenţe instituţionale, culturale sau social-politice. Problemele apar
însă atunci când se încearcă instrumentalizarea semanticii istorice
cu scopul de a justifica fenomene sau construcţii discursive care au
validitate restrânsă. Geopolitica germană a „confiscat” asemenea idei
şi le-a dat o formă convenabilă ideologic. „Mitteleuropa” a devenit un
leitmotiv propagandistic şi totodată argumentul suprem pentru exis-
tenţa unei pan-regiuni (în fază embrionară) caracterizată preponderent
prin efervescenţa Geist-ului germanic. Pe parcurs, cultura naţionalis-
mului a servit din ce în ce mai mult fetişizării teritorialităţii la fel
cum excepţionalismul cultural (înţeles deformat, adică prin prisma
superiorităţii în raport cu forme indezirabile de alteritate) a servit
delirului ideologic interbelic. Putem spune, marşând pe această logică
(ce-i drept, nelipsită de anumite inconsistenţe), că geopolitica germană
a fost locul de întâlnire a energiilor negative (de factură socială, cultu-
rală sau economică) acumulate pe parcurs.
Despre aceste energii pe care istoria le-a sedimentat în mentalul
colectiv german aveau să vorbească (uneori obsesiv) unii dintre repre-
zentanţii de seamă ai şcolii germane de geopolitică. De pildă, Hermann
Lautensach considera că anumite evenimente istorice (intense prin
natura lor) precum războaie, revoluţii ori mişcări sociale ample au
capacitatea de a răscoli sedimentele adunate în străfundul conştiinţei
unei naţiuni. Fără a insista prea mult asupra exaltării ideologice atât
de vizibilă în cazul lui Lautensach (exaltare despre care nu putem şti
sigur dacă era consecinţa unei convingeri pure sau a unui oportunism
361
Friedrich Naumann, Mitteleuropa, Berlin, Druck und Verlag von Georg
Reimer, 1916, p. 238.
şi mai pur), ne vom îndrepta atenţia spre dimensiunea propagandistică

a mesajelor sale. Hermann Lautensach (la fel ca Otto Maul ori Wulf
Siewert) făcea parte din grupul construit în jurul profesorului Karl
Haushofer. Lautensach vedea în geopolitică principalul instrument
de afirmare a intereselor naţiunii germane. Mai mult decât atât el se
arăta convins de faptul că geopolitica ar trebui să îndeplinească un rol
pedagogic cât mai pronunţat mai ales în rândurile tineretului. Într-un
articol intitulat „Geopolitik und Staatsbürgerliche Bildung” (Geopo-
litica şi educaţia civică), apărut în celebra publicaţie Zeitschrift für
Geopolitik (ZfG), Lautensach evidenţiază efectele benefice ale peda-
gogiei geopolitice apelând la sloganul (puternic ideologizat) „Cultură
geopolitică pentru poporul german”362. Binefacerile educaţiei geopoli-
tice încă de la vârste fragede erau incontestabile pentru Lautensach.
El recomanda introducerea unor asemenea lecţii în programa şcolară,
începând chiar cu clasele a VII-a sau a VIII-a363. Iată, dragi cititori,
cum sintagma „cultură politică” (una dintre ideile cardinale în filosofia
politică occidentală) se poate transforma în „cultură geopolitică” prin
forţarea discursivă a unei noi pedagogii a civismului militant.
Am prezentat informaţiile de mai sus pentru a evidenţia un aspect
foarte important al geopoliticii germane. Este vorba, simplu spus, de-
spre orientarea ei duală. Pe lângă strategiile gândite pentru a influenţa
mediul extern, exista şi un plan bine pus la punct prin care principiile
acestei discipline să fie promovate în rândurile societăţii germane.
Orientarea duală se revendica aşadar de la pretenţia, în esenţă strategică,
de a viza deopotrivă politica externă şi internă într-un efort susţinut de
„sincronizare” a celor două planuri. Motivul acestei abordări ţine de
un calcul politic relativ simplu şi demonstrează totodată predispoziţia
geopoliticii germane spre propagandă şi îndoctrinare. Astfel decidenţii
nazişti plecau de la premisa că una dintre condiţiile esenţiale pentru
succesul campaniilor geopolitice externe ţine în mod inevitabil de
ecoul pozitiv pe care acestea îl au în politica internă. Cu alte cuvinte,
politicii externe (cu tot ceea ce presupune ea) trebuie să i se garanteze
362
Hermann Lautensach, „Geopolitik und Staatsbürgerliche Bildung”, în
Zeitschrift für Geopolitik, 1 Jahrgang, Heft, 8, Berlin, Kurt Vowinckel Verlag,
1924, p. 476.
363
Ibidem.
162 MIHAI A. PANU
susţinerea din partea forurilor interne, inclusiv a societăţii în sens

larg. Agendele internă şi externă rămân în felul acesta bine suprapuse,
naţiunea devenind „complice” la deciziile din politica mare. Pedagogia
geopolitică şi cultura geopolitică invocate de Hermann Lautensach în
articolele sale ţintesc tocmai această sincronizare între acţiunile statului
în plan extern şi voinţa poporului (chiar dacă aceasta din urmă ar fi fost
subtil alterată ideologic prin mecanismele îndoctrinării). Putem explica
în felul acesta (chiar dacă relativ trunchiat) paradoxala susţinere de care
s-a bucurat Adolf Hitler şi ascensiunea destul de rapidă a regimului său
genocidar.
Încă din faza sa timpurie naţional-socialismul german a promovat
o veritabilă pedagogie a violenţei. Unii dintre geopoliticienii germani
s-au adaptat oportunist noilor realităţi dictate de primatul ideologic
nazist şi au încercat să promoveze în studiile lor idei care puteau avea
mare trecere în cercurile politice înalte. În această categorie intră şi
Ewald Banse364, geograf convertit la geopolitică mai puţin cunoscut şi
arareori prezentat în literatura de specialitate. Banse promova un discurs
geopolitic al cărui centru de greutate cădea pe ideea de profil psihologic
al naţiunilor. Din anumite puncte de vedere abordarea lui are puncte
comune cu cea a lui Hermann Lautensach în sensul că ambii teoreticieni
erau preocupaţi de ameliorarea conştiinţei geopolitice a maselor prin
folosirea infrastructurii educaţionale. Ewald Banse considera capitalul
uman (în sens larg naţiunea) ca fiind una dintre cele mai importante
resurse de care statul dispune. Captarea energiilor naţiunii pentru a
fi folosite pe post de combustibil ideologic reprezenta, în opinia lui
Banse, un imperativ strategic şi totodată garanţia succesului în aproape
orice demers iniţiat de clasa conducătoare. Succesul geopolitic al
oricărui stat ţine de psihologia cetăţenilor săi, spunea Banse. În acest
sens, atitudinea maselor faţă de simbolistica războiului joacă un rol
decisiv. Temperamentul maselor şi disponibilitatea lor de a se angaja
în conflicte (cu alte cuvinte, ceea ce am putea numi cultura construită
a violenţei) fac obiectul acestei ramuri psihologizante a geopoliticii
germane. Deşi marginale în raport cu teoriile clasice ale geopoliticii
364
Ewald Banse (1883-1953) a fost un geograf german, profesor la Uni-
versitatea din Braunschweig. Imediat după venirea naziştilor la putere s-a
înscris în N.S.D.A.P. (n.a.).
germane (precum cele ale lui Haushofer sau Ratzel), aceste abordări nu
trebuie tratate cu indiferenţă. Modelul psihologizant al geopoliticii lui
Banse a avut un impact considerabil în cercuri (ce-i drept) restrânse,
dar foarte importante ale Germaniei interbelice. Vorbim aici despre
cercurile militare, mai bine zis despre leadership-ul militar, care înce-
puseră să fie cât se poate de receptive la asemenea idei. Care ar fi cauza
principală a acestei receptivităţi crescute? Încercăm în cele ce urmează
să venim cu o tentativă de explicaţie. Corpul ofiţeresc german s-a hrănit
constant din simbolistica tradiţiei prusace, bazată pe vocaţia disciplinei
şi a succesului. Militarismul prusac rămâne chiar şi în zilele noastre
o valoare cardinală a culturii cazone. După Primul Război Mondial
acest corp ofiţeresc german a trecut prin şocul delegitimării, cauzele
principale fiind, desigur, înfrângerea finală şi prevederile „înjositoare”365
ale Tratatului de la Versailles. Simplu spus, psihologia ruşinii (pe
parcurs alimentată ideologic) a dus la psihologia revanşei. Aceasta din
urmă a fost foarte bine speculată de nazişti pentru a-şi pune în aplicare
programul geopolitic al expansiunii teritoriale. În subsidiar, ca o con-
secinţă indirectă a stării de fapt descrise mai sus, o parte însemnată
a cercurilor ofiţereşti germane a fost atrasă de idei precum cele promovate
de Ewald Banse. Receptivitatea liderilor militari a crescut pe măsură ce
Banse a început să li se adreseze în mod direct: „Orice comandant care
doreşte ca întreaga sa armată să se entuziasmeze pentru război trebuie
să înţeleagă bazele comportamentului pacifist şi să se dedice reeducării
psihologice a soldaţilor care dau semne de pacifism. Antrenamentele
specifice au, desigur, rolul lor însă este mult mai important ca soldaţii
să fie educaţi în spiritul idealurilor patriotice şi a asumării sacrificiului
suprem pentru ideea de acasă şi pentru naţiune”366.
Putem observa din citatul de mai sus că viziunea geopolitică a lui
Banse se revendică de la un naţionalism pulsatil incompatibil până şi
cu normalitatea axiologică a pacifismului. De fapt tocmai pacifismul
365
Cercurile militare germane, conservatoare prin definiţie, au resimţit
mult mai profund consecinţele prevederilor de la Versailles comparativ cu opi-
nia publică germană. Simbolistica onoarei militare nu era (din perspectiva lor)
compatibilă cu limitările (de exemplu în ceea ce priveşte numărul de soldaţi
sau armament) impuse de învingători (n.a.).
366
Ewald Banse, Germany Prepares for War. A Nazi Theory of National
Defence, New York, Harcourt, Brace and Company, 1934, p. 57.
164 MIHAI A. PANU
şi atitudinile neutre (după cum vom vedea puţin mai târziu) reprezintă
vulnerabilitatea primară a naţiunilor. Ewald Banse consideră că în
numele idealurilor naţionale (decise de o elită ideologică a cărei
conştiinţă geopolitică trebuie neapărat să fie trează) chiar şi „dresajul”
social făcut de unele instituţii de forţă precum armata, devine relativ
acceptabil. El merge atât de departe încât afirmă că „psihologia naţională
este o armă”367 a cărei eficienţă poate fi probată mai ales în vremuri
de război. Banse încearcă să-şi legitimeze discursul (pretins) ştiinţific
brodând subtil pe tradiţia „psihologiei popoarelor” (Völkerpsychologie),
puternic marcată de Wilhelm Wundt368. Tentativa lui Banse de a se apro-
pia ideatic de Wundt rămâne însă neconvingătoare. Spre deosebire
de vehemenţa patriotardă ce rezultă din luările de poziţie ale geopoli-
ticianului german, moderaţia ideologică observabilă în scrierile lui
Wundt şi robusteţea argumentelor sale ţin, fără îndoială, de un alt
registru deontologic. Sintagma de „psihologie a popoarelor”369 pe care
Wilhelm Wundt îşi întemeiază o mare parte din cercetări poate duce cu
gândul, ce-i drept, la anumite stereotipuri etno-culturale ori naţionale,
însă, în realitate marele psiholog a fost adeptul multiculturalităţii şi al
dialogului deschis între popoare: „Astăzi viaţa popoarelor se transformă
peste tot, iar schimbul de valori materiale şi spirituale este parte firească
a interacţiunii dintre ele”370. Rezultă de aici, fie şi indirect, că psihologia
geopolitică teoretizată de Ewald Banse are puţine lucruri în comun cu
viziunea wundtiană asupra profilului psihologic al popoarelor.
Revenind la conceptele lui Banse trebuie spus că, pe lângă aversiu-
nea sa faţă de valorile pacifiste (după cum am văzut ceva mai devreme,
el considera că soldaţii cu atitudini pacifiste trebuie reeducaţi psihologic)
se arăta oarecum contrariat în faţa ideii de neutralitate (ca ipostază
politică în relaţiile internaţionale). Pornind de la exemple concrete din
367
Ibidem, p. 72.
368
Wilhelm Maximilian Wundt (1832 - 1920) a fost un celebru psiholog şi
filosof german, cunoscut mai ales pentru contribuţiile sale în domeniul psiho-
logiei experimentale (n.a.).
369
Cf. Wilhelm Wundt, Völkerpsychologie. Eine Untersuchung der
Entwicklungsgesetze von Sprache, Mythus und Sitte, Zehnter Band, Leipzig,
Alfred Kröner Verlag, 1920, p. 218.
370
Wilhelm Wundt, Über den Wahrhaften Krieg, Leipzig, Alfred Kröner
Verlag, 1914, p. 8.
Primul Război Mondial, Ewald Banse face o interesantă distincţie între

atitudinile de neutralitate cinstite şi cele necinstite. Neutralitatea cinstită
se revendică de la un soi de cod al onoarei (care împiedică imixtiunea
în disputa dintre alţi actori) sau pur şi simplu de la conştientizarea
lipsei de miză în caz de imixtiune. În acest sens Banse invocă situaţia
Spaniei şi Suediei care au făcut dovada unei neutralităţi cinstite între
1914 şi 1918371. De cealaltă parte, neutralitatea necinstită se referă la
statele care merg de regulă din start cu cei pe care îi cred învingători
probabili. Asemenea state nu sunt, de fapt, neutre, însă ele amână orice
fel de poziţionare în încercarea de a trage de timp. Banse este foarte
dur când vorbeşte despre aceste state şi insistă că amânarea poziţionării
(sau mai bine zis neutralitatea mimată – în esenţă necinstită) are ca
principale motive frica şi lăcomia. Referindu-se la perioada Primului
Război Mondial, el dă ca exemple Italia şi România, pe care le acuză de
neutralitate necinstită372.
Situaţia statelor beligerante şi a celor neutre în perioada 1914-1918
reprezintă o temă complexă pe care istoricii serioşi au ştiut să o nuanţeze.
Atitudinea statelor (inclusiv a Italiei şi României) nu a fost influenţată
doar de factori autohtoni ori de predispoziţii interne373 aşa cum sugerează
Banse, ci şi de contextul internaţional, adică de o supra-structură
geopolitică europeană care a condiţionat constant comportamentul
actorilor. Marile neajunsuri ale interpretărilor lui Ewald Banse (dincolo
de partizanatul ideologic) ţin de abordarea unilaterală, uneori puternic
trunchiată a unor situaţii sau fenomene de mare complexitate. De
asemenea, recomandările sale cu privire la relaţiile Germaniei (şi alia-
ţilor săi) cu actori statali care fac dovada unor neutralităţi necinstite, sunt
în mare parte nerealiste şi lipsite de o minimă reţinere critică. Astfel,
neutralitatea falsă (adică cea mimată în fazele timpurii ale unui conflict)
trebuie tratată preventiv. În cazul Italiei, recomandarea lui Banse ar fi
presupus un atac preventiv pe aliniamentul Isonzo – Adige374, încă din
primăvara lui 1915. Această manevră militară de mare anvergură ar fi
371
Ewald Banse, Germany Prepares for War. A Nazi Theory of National
Defence, New York, Harcourt, Brace and Company, 1934, p. 66.
372
Ibidem.
373
Ewald Banse, op. cit., p. 67.
374
Este vorba de spaţiul mărginit de văile râurilor Isonzo şi Adige (n.a.).
166 MIHAI A. PANU
fost menită să neutralizeze armata italiană, împiedicând-o mai târziu să

declare război Puterilor Centrale. Alternativ, sugerează acelaşi Banse,
Italiei i s-ar fi putut cumpăra neutralitatea prin cedarea regiunilor din
Alpi care aveau populaţie majoritar italofilă375. Este greu de crezut însă
că Austro-Ungaria ar fi acceptat asemenea concesii. Nu ne propunem
să intrăm aici pe terenul nisipos al istoriei contrafactuale pentru a pune
sub semnul întrebării validitatea argumentelor lui Banse. Ele se reven-
dică oricum de la o doză mare de speculaţii şi de la convingerea (cât se
poate de reducţionistă) conform căreia temperamentul social poate fi
manipulat în scopuri (geo)politice. Dacă ar fi dat mai multă atenţie teze-
lor ilustrului său conaţional Wilhelm Wundt, promotorul „psihologiei
geopolitice”, Ewald Banse ar fi fost poate mai reţinut în afirmaţiile sale
cu privire la natura socialului. Este la fel de bine posibil ca el să fi fost
conştient de inconsistenţele propriilor argumente dar, din oportunism
ideologic, să-şi fi adaptat opera la spiritul vremii. Sfera socială este
prin definiţie o aglomerare de fenomene complexe. Temperamentul
uman (atât de des invocat de Banse) este un produs continuu validat
şi revalidat social, circumscris de reperele acceptabilităţii culturale şi
ghidat de interes (în sensul realist al termenului). Mai mult decât atât,
temperamentul indivizilor, disponibilitatea lor pentru anumite tipuri
de acţiune sau capacitatea de a îmbrăţişa anumite valori (precum mult
trâmbiţatul patriotism) sau de a renunţa la altele (precum pacifismul)
reprezintă ipostaze ale unui model comportamental care nu va putea fi
niciodată disociat de un aspect esenţial şi anume motivaţia. În analiza
fenomenelor socio-politice mai mult sau mai puţin ample, conceptul
de „motivaţie” nu trebuie niciodată subestimat. El este, simplu spus,
motorul oricăror acţiuni şi totodată un factor „accelerator” al acestora.
Motivaţia predispune la acţiune individuală sau colectivă. Cu cât
motivaţia este mai mare, cu atât acţiunea va fi iniţiată mai repede.
Dacă ar fi să vorbim despre o latură psihologizant comportamentală
a geopoliticii germane, aceasta ar fi în mare cheia interpretativă la care
ar trebui să apelăm pentru a o înţelege. Deşi Ewald Banse nu s-a apropiat
prea mult de miezul problemei, demersul său rămâne unul notabil şi
necesar a fi studiat de către oricine vrea să înţeleagă mai bine diferitele
orientări discursive ale şcolii germane de geopolitică.
375
Ewald Banse, op.cit., p. 67.
Aşa cum am subliniat şi cu alte ocazii, un aspect sensibil al geopoli-

ticii germane interbelice a fost legat de pierderile teritoriale suferite
după sfârşitul Primului Război Mondial. Nu discutăm aici despre colonii
(după cum arătam anterior, puţine la număr în comparaţie cu alte mari
puteri), nici despre şocul Tratatului de la Versailles resimţit puternic
în unele cercuri conservatoare376, nici despre povara despăgubirilor de
război (acut resimţită de populaţie), ci despre „amputările” teritoriale
suferite de Germania în favoarea vecinilor săi. Nu punem în dezbatere
legitimitatea unora dintre prevederile Tratatului de la Versailles ci
vrem doar să analizăm impactul geopolitic al acelor prevederi, mai
precis al celor care au vizat cedarea unor teritorii către vecini377. În
orice caz, acesta este contextul (considerat înjositor de o mare parte
a opiniei publice germane) pe care mai târziu s-au articulat atitudinile
revanşarde ale naziştilor. Totodată (şi subliniem acest lucru cu riscul
de a ne repeta) ordinea post-Versailles a constituit un izvor nesecat
de justificări şi argumente pentru geopolitica revizionistă germană a
perioadei interbelice. Din anumite puncte de vedere istoria şi geografia
unei macro-regiuni reprezintă ipostaze de neignorat ale dinamicilor
social-politice. Istoria este martoră a schimbărilor structurale (inclusiv
de ordin geografic) dar poate fi percepută drept schimbarea însăşi
(cu sens, cauze şi consecinţe specifice). Din perspectivă geografică
am avut de-a face, pe termen lung, cu numeroase aşezări şi reaşezări
identitare fapt care a dat fluiditate oricărei construcţii statale. Cursul
istoriei ne-a demonstrat că (proto)statele nu au fost niciodată egale
cu sine din punct de vedere spaţial sau temporal. Identitatea lor s-a
caracterizat constant prin elasticitate, fie ea teritorială, demografică,
economică sau culturală. Graniţele (reale sau simbolice) aflate în
continuă schimbare, sunt poate cea mai bună dovadă în acest sens. În
epocile modernă şi contemporană (caracterizate de o creştere graduală
376
Despre modul în care cercurile militare germane (animate de conser-
vatorismul prusac) au perceput „ruşinea” înfrângerii am discutat ceva mai
detaliat într-o secţiune anterioară a acestui capitol (n.a.).
377
Dintre cele mai importante teritorii cedate în urma Tratatului de la
Versailles au făcut parte Moresnetul Neutru, Zona Eupen, Zona Malmedy,
Alsacia şi Lorena, Bazinul Saar, Oraşul Liber Danzig sau Ţinutul Memel
(n.a.). Cf. Isaiah Bowman, The New World. Problems in Political Geography,
New York, World Book Company, 1921, p. 196.
168 MIHAI A. PANU
a conştiinţei naţionale) transplantările teritoriale efectuate cu prilejul

diferitelor evenimente istorice de mare anvergură (precum sfârşitul
Primului Război Mondial) au avut consecinţe dintre cele mai diverse.
În afară de crearea condiţiilor pentru atitudini revanşarde, de creşterea
revizionismului sau de drama populaţiilor strămutate (ori rămase într-o
formulă instituţional-statală cu care nu se identificau) avem de-a face
cu actul dur al unei aşa-numite amputări simbolice. Statele care pierd
teritorii vor resimţi pentru totdeauna durerea acestor pierderi, fenomenul
fiind comparabil cu „durerile fantomă” resimţite de pacienţi cărora le-
au fost amputate membre378. Chiar dacă, de exemplu, o mână amputată
nu mai este vizibilă, ea nemaiexistând fizic, durerile pe care pacientul
le resimte în membrul lipsă sunt, în mod paradoxal, perceptibile, uneori
chiar intense. Putem spune, mergând pe logica acestei comparaţii,
că statele naţiune au o identitate duală: una reală şi una simbolică.
Identitate reală a statelor ţine de profilul lor politico-administrativ,
cultural sau geografic (graniţe, forme de relief, control administrativ),
în timp ce identitatea simbolică are o puternică dimensiune istoricistă.
De obicei, cele două identităţi nu se suprapun perfect, cea simbolică
fiind mai amplă dar şi mai greu de circumscris. De pildă amprenta
geografică a României actuale nu se suprapune pe identitatea simbolică
a României istorice (sau mai bine zis a românismului). Mentalul colectiv
operează adesea cu formule idealizante ale trecutului naţional (glorie,
diverse forme de excepţionalism etc.) într-un proces continuu de creare
şi recreare a identităţii naţionale simbolice. De aici se poate ajunge
uşor la fetişizarea teritorialităţii (cazul geopoliticii germane) sau la
concepte geografice mult prea elastice, care ar putea, ce-i drept, oglindi
anumite ipostaze istorice dar nu s-ar potrivi sub nicio formă realită-
ţilor prezentului. Naţiunile încearcă să depăşească traumele trecutului
recurgând la „îndulcirea” geografiei simbolice (de exemplu România
Mare, Ungaria Mare etc.). Problema este că asemenea percepţii ori
atitudini pot trezi resentimente în rândurile anumitor grupuri sociale
sau state vecine. Ele pot fi uşor instrumentalizate ideologic şi pot servi
drept combustibil pentru alimentarea revizionismului. Rivalitatea pe
scena internaţională îmbracă multe forme însă o mare parte din cauzele
sale indirecte au legătură cu situaţia descrisă mai sus. Ele au legătură
378
Fenomenul durerilor fantomă la nivelul unor membre amputate este
o realitate în practica medicală (n.a.).
aşadar cu percepţia relaţiei între trecut şi prezent, între identitatea

simbolic-istoricistă şi cea reală, acceptată oficial într-un prezent dat.
Prin urmare, conceptul de rivalitate internaţională (care face şi obiectul
de studiu al geopoliticii) are ca substrat, printre altele, setul de pre-
dispoziţii colective circumscrise de raportarea mediată cultural la
istoria recentă şi de internalizarea (în grade diferite) a valorilor plurale.
Literatura de specialitate (de factură ceva mai recentă) în domeniul
relaţiilor internaţionale tinde să acorde o importanţă mai mare mediului
instituţional şi modalităţilor prin care acesta din urmă poate influenţa
pozitiv interacţiunile între diferiţi actori. Această perspectivă are un
imens potenţial explicativ mai ales că în ultimele decenii s-a construit
o veritabilă infrastructură instituţională care poate avea implicaţii
uneori globale. Instituţionalizarea interacţiunilor dintre actori are
unele beneficii incontestabile. În acest fel se înlesneşte dialogul, se
internalizează mult mai uşor reguli specifice, se dezvoltă o cultură a
negocierii, se pune accent pe ideea de compromis. Toate aceste lucruri
înlesnesc procesele (uneori anevoioase) ale cooperării între entităţile
active pe scena lumii. Se poate spune că instituţionalizarea mediului
internaţional constituie o strategie eficientă prin care conflictele curente
sau rivalităţile mai vechi să poată fi ţinute sub control. O lume capabilă
să respecte nişte înţelegeri mai mult sau mai puţin formale nu este prea
greu de imaginat din perspectivă instituţionalistă. Şcoala germană de
geopolitică nu s-a lăsat sedusă de asemenea perspective cu toate că
era conştientă de potenţialul lor. Dimpotrivă, instituţiile (sau, după
caz, aranjamentele instituţionale între state) erau văzute ca vectori de
putere şi mecanisme foarte bune de consolidare a relaţiilor de putere.
Panregiunile prezentate de Haushofer reprezintă un bun exemplu în
acest sens. Dacă puterea constituie o constantă a relaţiilor internaţionale
atunci configuraţiile puterii ar trebui să fie tema principală de studiu
a geopoliticii. Acest principiu care ilustrează foarte bine logica de tip
Realpolitik este vizibil în majoritatea construcţiilor discursive din sfera
geopoliticii germane. Relaţiile de putere (fie ele şi simbolice) nu vor
putea fi scoase din logica relaţiilor internaţionale deoarece, aşa cum
spune Cecil Burns, „interdependenţa politică a existat dintotdeauna”379.
Interdependenţa poate predispune la cooperare (conform viziunii insti-
379
Cecil Burns, The Morality of Nations. An Essay on the Theory of Poli-
tics, London, University of London Press, 1915, p. 53.
170 MIHAI A. PANU
tuţionaliste evidenţiate mai sus), însă ea poate la fel de bine să ducă la

permanentizarea relaţiilor de putere (în sensul, poate excesiv de realist,
ce se desprinde din teoriile geopolitice germane). Ambele perspective
pot avea propriul grad de validitate, ce-i drept, în contexte istorice
diferite.
Geopolitica germană cu toate ipostazele sale (geostrategie, geoeco-
nomie, geocultură) reprezintă un fenomen multi-cauzal dezvoltat în
condiţii istorice specifice. Ea s-a hrănit din resentimentul colectiv al
unui popor confruntat cu numeroase mutaţii identitare într-un timp
relativ scurt, dar şi din „orbirea” ideologică a unei intelectualităţi care
s-a lăsat atrasă în capcana totalitară. Oricâte lucruri incomode ar putea
fi spuse despre şcoala germană de geopolitică (unele adevărate, altele
fără acoperire serioasă în realitate), un aspect esenţial se cuvine totuşi
a fi menţionat: o mare parte a producţiei ştiinţifice asociate acestei şcoli
de gândire are suficientă densitate conceptuală, soliditate argumenta-
tivă şi originalitate ideatică.
3.1. Dimensiuni (etno)spaţiale

în gândirea lui Friedrich Ratzel
Friedrich Ratzel380 (născut pe 30 august 1844 în Karlsruhe; decedat

pe 9 august 1904 în Ammerland am Starnberger See) a fost unul dintre
reprezentanţii de marcă ai şcolii geopolitice germane. A studiat zoologia
la universităţile din Heidelberg, Jena şi Berlin. Cu timpul a început să
fie preocupat de problematica generală a geografiei umane. În acest
sens a făcut călătorii de studiu în regiunile mediteraneene, precum şi
în America de Nord. A reuşit să parcurgă treptele carierei academice
la Technische Universität, München şi, mai apoi, la Universitatea din
Leipzig. Ratzel a influenţat în mod decisiv ştiinţa geopolitică mai ales
prin bagajul conceptual pe care l-a scos în evidenţă. Dintre lucrările sale
importante putem menţiona: Anthropogeographie. Die geographische
Verbreitung des Menschen (1882); Politische Geographie (1897); Die
Erde und das Leben (1902).
380
Detaliile despre biografia lui Friedrich Ratzel au fost preluate din Frie-
drich Ratzel, Kleine Schriften, München, R. Oldenbourg, 1906, pp. 21-23; cf.
Paul Dobrescu, Geopolitica, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003, pp. 73-74.
Contribuţiile lui Friedrich Ratzel au fost bine receptate în comuni-

tatea ştiinţifică a vremii. Valoroase ca mod de abordare şi potenţial expli-
cativ, ideile sale au stat la baza numeroaselor răstălmăciri şi mistificări
specifice perioadei interbelice. La vremea lui, Ratzel a fost considerat
ca fiind „probabil cel mai eminent geograf al Europei”381, în condiţiile
în care scena academică nu ducea lipsă de nume grele în acest domeniu.
Dintre lucrările sale Geografia Politică (Politische Geographie) este,
de departe, cea mai importantă pentru sfera dezbaterilor geopolitice.
Teoreticianul german preia multe dintre ideile (uneori chiar clişeele)
vremii încercând să construiască un discurs ştiinţific credibil şi solid.
Între cei care i-au influenţat decisiv modul de gândire se numără
Charles Darwin382, Ernst Haeckel383 şi Oskar Peschel384. Analizele sale
s-au întins pe un domeniu disciplinar destul de larg care a cuprins
printre altele antropogeografia, geografia politică, geografia culturală
şi biogeografia. În pofida unor inconsistenţe conceptuale şi ideatice
sau a tendinţei de a favoriza interpretările organiciste asupra dinamicii
fenomenelor socio-politice, opera lui Ratzel rămâne un reper important
în peisajul ştiinţific european.
Preocuparea lui Friedrich Ratzel pentru geografia politică nu este
întâmplătoare. Sfârşitul secolului al XIX-lea a adus în prim-planul
relaţiilor internaţionale setea de putere a numeroşi actori statali. Logica
politică începea să fie articulată geografic iar sistemul internaţional
devenise o proiecţie a intereselor naţionale. În a sa Politische Geographie
Ratzel face o analiză extinsă a dinamicii entităţilor statele în spaţiu
dar şi în timp (perspectiva istoricistă), reuşind să scoată în evidenţă
interdependenţa complexă a elementelor care intră în sfera statalităţii
(spaţiul, poziţia geografică, corpul social, viaţa culturală etc.). Dintr-un
381
Ellen Churchill Semple, „Tributes to Friedrich Ratzel”, în Bulletin of
the American Geographical Society, vol. 36, 1904, p. 553.
382
Charles Darwin (1809-1882) a fost un celebru naturalist britanic cunos-
cut în special pentru teoria evoluţionistă. Este autorul monumentalei lucrări
Originea speciilor apărută în 1859 (n.a.).
383
Ernst Haeckel (1834-1919) a fost un renumit biolog şi filosof german.
Este considerat unul dintre precursorii mişcării eugeniste (n.a.).
384
Oskar Peschel (1826-1875) a fost un geograf şi antropolog german,
cunoscut mai ales pentru preocupările sale în domeniul sdudiilor privind dis-
tribuţia geografică a rasei umane (n.a.).
172 MIHAI A. PANU
anumit punct de vedere extremităţile câmpului conceptual propus de

Ratzel sunt teritoriul şi politica. Între ele se află numeroase ipostaze,
mai mult sau mai puţin evidente, ale existenţei unui stat-naţiune.
Teritoriul (Raum) reprezintă factorul primordial şi totodată constant
necesar al vieţii de stat, iar politica nimic altceva decât „spiritul
oricărei construcţii statale”385. Admiţând faptul că politica reprezintă
o constantă a naturii umane (dacă o definim prin prisma relaţiilor de
putere) şi că grupurile sociale, atât la scară micro, cât şi la scară macro,
au o structură definită preponderent politic, devine relativ uşor de
înţeles modul în care Ratzel se raportează la geografia politică. Pentru
el distribuţia teritorială a factorului uman este cel mai solid indicator
al metamorfozelor statalităţii. Înainte de a-l considera geopolitician (în
adevăratul sens al cuvântului), trebuie să luăm în considerare bazele
formării sale ştiinţifice. Nu ştim sigur dacă virajul său spre geografia
politică a fost întâmplător sau o consecinţă firească a traseului său
academic. Ştim însă că în faza timpurie a carierei sale a fost considerat
un veritabil „antropo-geograf”386.
În celebra sa carte Anthropogeographie (1882), Ratzel se foloseşte
Âde teze deterministe pentru a-şi construi viziunea complexă asupra
genezei şi dezvoltării statelor387. La fel ca organismele vii acestea au
o dinamică bazată pe cicluri ale dezvoltării şi necesită spaţiu pentru a
se extinde şi a se manifesta. Prin spaţiu (Raum) avea să se înţeleagă
şi noţiunea de spaţiu vital (Lebensraum), mai ales în perioada instru-
mentalizărilor ideologice de tip naţional-socialist. Conceptul de „spaţiu
vital”(Lebensraum) are o istorie destul de complexă iar riscul confuziilor
şi interpretărilor viciate din partea cititorilor (sau chiar specialiştilor)
este, din acest motiv, unul ridicat. Dincolo de asocierile cu tendinţele
imperialiste şi colonialiste ale marilor puteri, conotaţiile conceptului
de „Lebensraum” sunt date de interpretările pe care autori germani
385
Friedrich Ratzel, Politische Geographie, München, Auflage 2, R. Olden-
bourg, 1903, p. 9.
386
Fredrik Barth (et al.), One Discipline, Four Ways: British, German,
French, and American Anthropology, University of Chicago Press, 2005, p. 90.
387
Cf. Carolyn Gallaher (et al.), Key Concepts in Political Geography,
SAGE Publications, 2009, p. 3; Gerhard Müller, „Zur Geschichte des Begri-
ffs Anthropogeographie”, în Geographische Zeitschrift, 80. Jahrgang, 3/1992,
p. 185.
precum Oscar Peschel388 le-au dat ideilor darwiniste. Ratzel însuşi pleca
de la premisa că asocierile umane dau sens şi consistenţă structurării
geografice a statelor. Nevoia de spaţiu vital vine ca o consecinţă
directă a intensităţii cu care aglomeraţiile umane cresc sau descresc.
Dinamica acestora din urmă nu este uniformă. Antropogeografia ia
în calcul mai mulţi factori favorabili schimbării, printre care mediul
înconjurător, profilul cultural, organizarea politică, densitatea (în sens
demografic) sau caracteristicile etnografice389. În acest sens putem
invoca ideea conform căreia seva geografiei politice ratzeliene se trage
din substratul interdisciplinar format la intersecţia dintre antropologie,
etnografie şi biogeografie. Problematica spaţiului vital se cere abordată
din perspective multiple. În scrierile sale timpurii Friedrich Ratzel nu
foloseşte în mod explicit conceptul de „Lebensraum”. Totuşi ideea care
stă la baza acestuia din urmă se subînţelege. De exemplu, în prima ediţie
a celebrei sale Anthropogeographie, publicată în 1882, Ratzel foloseşte
formule echivalente, precum „expansiunea teritorială a popoarelor”
(räumliche Ausbreitung der Völkermassen)390. Folosirea conceptului
de „Raum” (spaţiu) nu este întâmplătoare. Ratzel foloseşte conceptul
în accepţiunea lui cea mai largă chiar dacă acest lucru poate duce la
anumite ambiguităţi. Deşi germana este o limbă destul de precisă, bagajul
conceptual folosit de Ratzel pentru a-şi argumenta punctele de vedere,
lasă loc uneori interpretărilor. Pe lângă „Raum” avem de-a face în opera
teoreticianului german cu alte câteva concepte înrudite: Territorium
(teritoriu), Gebiet (zonă), Fläche (suprafaţă)391. Cele din urmă au însă
388
Este vorba, mai exact, despre comentariile făcute de biologul Oscar
Peschel pe marginea monumentalei Originea speciilor, publicată de Charles
Darwin în 1859. Cf. Michael Heffernan, „Fin de siècle, fin du monde? On the
origins of European geopolitics, 1890-1920”, în Klaus Dodds, David Atkinson
(eds.), Geopolitical Traditions. A Century of Geopolitical Thought, London,
389
Friedrich Ratzel, Völkerkunde, Zweite Auflage, Leipzig, Bibliographisches
Institut, 1894, p. 167.
390
Friedrich Ratzel, Anthropo-Geographie. Grundzüge der Andwendung
der Erdkunde auf die Geschichte, Stuttgart, Verlag von J. Engelhorn, 1882,
p. 59.
391
Traducerea termenilor în limba română aparţine autorului prezentei
cărţi. Deşi s-ar fi putut găsi traduceri alternative, plecăm de la premisa că va-
riantele folosite reflectă cel mai bine sensul conceptelor folosite de Friedrich
Ratzel (n.a.).
174 MIHAI A. PANU
conotaţii particulare şi nu ating anvergura descriptivă a conceptului

de „Raum”. Despre importanţa acestui concept (comparativ cu altele
care se pot apropia de sensul lui) ne vorbeşte chiar autorul în prefaţa
uneia392 dintre ediţiile bine-cunoscutei Politische Geographie: „[...]
constantele geografiei politice sunt poziţionarea, periferia şi spaţiul”393.
Aşadar, putem trage concluzia, fie şi parţială că autorul german folo-
seşte conceptul de spaţiu în relaţie cu poziţionarea geografică şi cu
graniţele unui stat. Tranziţia între „Raum” (spaţiu) ca măsură geografică
şi „Lebensraum” (spaţiu vital) ca măsură pur geopolitică este făcută de
Ratzel relativ uşor. Sensul prim al ideii de spaţiu vital este dat de ceea
ce Friedrich Ratzel numeşte „dezvoltare spaţială a vieţii”394.
În sfârşit, momentul în care Friedrich Ratzel foloseşte în mod explicit
conceptul de „Lebensraum” vine odată cu publicarea în 1901395 a unei
lucrări intitulate chiar Der Lebensraum (Spaţiul vital). Într-unul dintre
capitole, „Der Kampf um Raum” (Lupta pentru spaţiu), Ratzel dezvoltă
concepţia spaţiului vital396 pornind de la ideile lui Darwin şi Malthus397.
Ideea de bază care se desprinde din eforturile sale argumentative ar
putea fi formulată în felul următor: Lupta pentru existenţă este în mod
necesar o luptă pentru spaţiu. De fapt, ideea dezechilibrului între spaţiul
(în esenţă limitat/limitativ) şi sfera vieţii (în esenţă pulsatilă şi înclinată
392
Este vorba despre ediţia publicată în 1893 (n.a.).
393
Friedrich Ratzel, Politische Geographie der Vereinigten Staaten von
Amerika unter besonderer Berücksichtigung der natürlichen Bedingungen und
wirtschaftlichen Verhältnisse, Zweite Auflage, München, Druck und Verlag
von R. Oldenbourg, 1893, p. 5. Conceptele folosite de Ratzel sunt: „Lage”,
prin care se referă la poziţionarea geografică; „Peripherie”, prin care se referă
în special la graniţe; „Raum”, prin care se referă la spaţiu (n.a.).
394
Expresia în germană este „räumliche Entwicklung des Lebens”. Cf.
Friedrich Ratzel, Anthropo-Geographie. Grundzüge der Anwendung der Erd-
kunde auf die Geschichte, Stuttgart, Verlag von J. Engelhorn, 1882, p. 7.
395
Există o altă lucrare a lui Ratzel apărută în aceeaşi perioadă (Pământul
şi viaţa, vol. 1 în 1901, iar vol. 2 în 1902), unde autorul abordează problema-
tica Lebensraum-ului. Cf. Friedrich Ratzel, Die Erde und das Leben, Zweiter
Band, Leipzig, Bibliographisches Institut, 1902, p. 590.
396
Friedrich Ratzel. Eine biogeographische Studie, Tübingen, Verlag der
H. Laupp’schen Buchhandlung, 1901, p. 52.
397
Thomas Robert Malthus (1766-1834) a fost un intelectual de marcă en-
glez, cunoscut pentru preocupările sale în domeniile demografiei şi economiei
politice (n.a.).
spre hipertrofie) constituie argumentul prim pe care se întemeiază

logica ratzeliană a Lebensraum-ului398. Ea transpare ca o necesitate
deopotrivă istorică şi antropologică şi se hrăneşte, aşa cum spuneam,
din paradoxul proiecţiei spaţiale a formelor de viaţă. La acest capitol
Ratzel nu inovează atât de mult precum s-ar putea crede la prima vedere.
Avem de-a face mai degrabă cu o adaptare a unor teze deja dezbătute
în discipline de graniţă precum biologia sau demografia. De exemplu,
tema creşterilor demografice (şi implicit a presiunii care se pune în
felul acesta pe entităţile statale) a fost preluată (după cum însuşi Ratzel
recunoaşte) de la Thomas R. Malthus399. Observator atent, printre altele,
al fenomenelor demografice, Malthus considera că „[...] populaţia are
tendinţa constantă de a creşte dincolo de mijloacele de subzistenţă”400,
ceea ce înseamnă că, din anumite puncte de vedere, între profilul
demografic al unui stat şi caracteristicile sale geo-economice (teritoriu,
resurse etc.) nu va mai putea exista un echilibru stabil. Teoria spaţiului
vital (reinterpretată mai târziu de regimul naţional-socialist german) nu
făcea altceva decât să ofere o soluţie, în esenţă simplistă, la problema
considerată inevitabilă a inadecvării spaţiului pe fondul creşterilor
demografice. Este evident că din perspectivă actuală problematica
circumscrisă de antagonismul spaţiu vs. populaţie nu mai pare atât de
presantă. Dezvoltarea sustenabilă a naţiunilor poate fi asigurată prin
reglarea mecanismelor economice, prin accentul pus pe inovaţie sau
prin politici sociale bine gândite. Lupta pentru spaţiul vital s-a dovedit
a fi o idee seducătoare ideologic însă extrem de periculoasă pentru
condiţiile istorice ale sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX.
Această idee se cuvine încadrată în logica discursivă a imperialismelor
acelor vremuri. Ratzel s-a format intelectual într-o lume dominată de
asemenea idei şi nu a făcut altceva decât să le dea glas mai ales în
scrierile sale târzii.
O altă filieră care a favorizat apariţia şi dezvoltarea conceptului
de Lebensraum are la bază economia politică. Încă din prima jumătate
398
Cf. Friedrich Ratzel, Der Lebensraum. Eine biogeographische Studie,
Tübingen, Verlag der H. Laupp’schen Buchhandlung, 1901, p. 51.
399
Am amintit influenţa lui Darwin într-unul dintre paragrafele anterioare
(n.a.).
400
Thomas Robert Malthus, An Essay on the Principle of Population,
Seventh Edition, London, Reeves and Turner, 1872, p. 2.
176 MIHAI A. PANU
a secolului al XIX-lea, autori precum Friedrich List401 au încercat să

abordeze problematica spaţiilor economice la nivel macro. Astfel,
List avansează ideea conform căreia economia ar putea fi mai bine
planificată pornind de la existenţa aşa-numitelor macrospaţii econo-
mice (wirtschaftliche Großräume)402. Comparativ cu spaţiile economi-
ce naţionale (în esenţă limitate ca potenţial de creştere sustenabilă),
macrospaţiile oferă avantajul unei competitivităţi crescute între actori
economici şi, lucru important, a unei predictibilităţi sistemice mai
mari403. Gândirea unor teoreticieni ai economiei politice (precum
Friedrich List) a influenţat, ce-i drept indirect404, viziunea geopolitică
asupra „Lebensraum”-ului. Totuşi, acest gen de filiaţii indirecte nu
trebuie ignorate şi nici subestimate. Ele sunt dovada vie a relaţiilor
difuze de cauzalitate în sfera social-politică şi, lucru foarte important,
ajută la evitarea interpretărilor unilaterale a unor fenomene complexe.
Deşi raportul dintre Raum şi Lebensraum este suficient de complex
pentru a hrăni dezbaterile ştiinţifice multă vreme de acum înainte,
implicaţiile sale ideologice pe termen lung sunt destul de clare. Aşa cum
401
Daniel Friedrich List (1789-1846) a fost un celebru economist german.
Una dintre lucrările sale importante este Das nationale System der politischen
Ökonomie (Sistemul naţional al economiei politice), publicată în 1841 (n.a.).
402
Cf. Friedrich List, Das nationale System der politischen Oekonomie,
Zweite Auflage, Jena, Verlag von Gustav Fischer, 1910, p. 288; Gerhard Albre-
cht, „Buchrezension”, în Zeitschrift für Politik, Neue Folge, vol. 3, nr. 4/1956,
p. 361. Rezensiertes Buch: Georg Weippert, Der Späte List. Ein Beitrag zur
Grundlegung der Wissenschaft von der Politik und zur politischen Ökonomie
als Gestaltungslehre der Wirtschaft, Band 7, Universitätsbund Erlangen, 1956.
403
Trebuie menţionat faptul că asemenea idei sunt discutabile. Din per-
spectivă actuală ne putem imagina uşor că, pe lângă unele avantaje reale, siste-
mele economice integrate pe spaţii mari pot duce la relaţii de putere între actori
(state). Asemenea idei şi-au găsit mai târziu ecou în practicile Germaniei na-
ziste, care încerca să exploateze economic statele aflate în zona ei de influenţă.
În acest sens putem invoca drept exemple Planul Funk sau Acordul Economic
Germano-Român din martie 1939. Cf. Mihai A. Panu, Filiere şi mecanisme de
propagandă nazistă în Banat. 1933 -1945, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014,
p. 192.
404
Despre instrumentalizarea ideologică a conceptului de „Großraum”
s-au scris analize pertinente. Vezi, de pildă, Birgit Kletzin, Europa aus Rasse
und Raum: Die nationalsozialistische Idee der Neuen Ordnung, Münster, LIT
Verlag, 2000, p. 77.
am mai spus, au existat destul de puţine teme ştiinţifice care să fi scăpat

deturnărilor ideologice pe parcursul secolului al XX-lea. Indiferent
dacă vorbim de resemantizări favorabile grupurilor aflate la putere sau
de oportunismul pur al unor membri ai comunităţilor epistemice, un
lucru este cert: sfera ştiinţifică a fost (şi mai este încă) sensibilă în faţa
condiţionărilor venite dinspre factorul politic.
În altă ordine de idei, dimensiunea spaţială a viziunii lui Ratzel
asupra geografiei politice se întemeiază şi pe anumite logici alternative.
Spaţiul (Raum) este perceput întotdeauna în relaţie cu factori care îl
validează în raport cu un anumit imaginar social. Cultura joacă în acest
sens un rol decisiv. În literatura de specialitate se vorbeşte (uneori
aproape obsesiv) despre proporţionalitatea directă între „strălucirea”
unei culturi şi potenţialul ei de expansiune. Este unul dintre locurile
comune în istoriografia problematicii ratzeliene a spaţiului. În realitate,
lucrurile sunt însă mai nuanţate. Ratzel nu neagă importanţa decisivă
a culturii în procesul de expansiune teritorială a unor naţiuni însă, precaut
fiind, nu trage o concluzie finală în acest sens. Dimpotrivă, preferă să
invoce unele paradoxuri (cât se poate de interesante) ale relaţiei dintre
cultură şi spaţiu: „Popoarele care au o cultură mai puţin dezvoltată sunt
în general mai mobile comparativ cu cele care au atins un nivel cultural
mai înalt”405. Acest citat preluat din ediţia a doua, revizuită şi adăugită
(1903) a celebrei cărţi Politische Geographie, ilustrează foarte bine
raportul complex dintre spaţiu (expansiune teritorială) şi intensitatea
energiilor culturale. Popoarele care au culturi aflate în faze incipiente
ale dezvoltării, în ciuda mobilităţii lor spaţiale406, nu reuşesc să dezvolte
o conştiinţă veritabilă a spaţiului aşa cum o fac cele care au atins un
grad mai mare de rafinament cultural. Cu toate că această idee asumată
de autorul german are suficientă soliditate argumentativă, dacă ar fi să
405
Friedrich Ratzel, Politische Geographie oder die Geographie des
Staates, des Verkehres und des Krieges, Zweite Auflage, München, Druck und
Verlag von R. Oldenbourg, 1903, p. 90.
406
Ratzel se referea probabil la popoarele migratoare. Oricum, ideea sa,
deşi interesantă, poate fi relativ uşor demontată dacă admitem că fenomenul
culturii (în ansamblu) are ipostaze atât de complexe, încât nu pot fi întotdeauna
corelate cu apetenţa pentru expansiune sau cu grade diferite de apartenenţă la
un anumit spaţiu geografic. Abordarea lui Ratzel rămâne validă strict din per-
spectivă statocentrică (n.a.).
178 MIHAI A. PANU
o analizăm dintr-o perspectivă istorică mai largă, limitele ei ar deveni

vizibile. Identităţile colective circumscrise geografic, politic sau cultural
nu se aseamănă şi nici nu se suprapun întotdeauna. Mecanismele lor de
validare sunt diferite, la fel şi modul de sedimentare în mentalul colectiv.
De asemenea, Ratzel pare să neglijeze distincţiile fundamentale dintre
cultură şi civilizaţie atunci când vorbeşte despre dinamici ale grupurilor
umane în spaţii geografice particulare. Există şi alte idei insuficient
explicate în opera lui Ratzel. De exemplu argumentul conform căruia
„toate statele vechi sunt teocraţii”407 poate fi considerat forţat şi oare-
cum nepotrivit pentru un discurs care se cere echilibrat. Relevanţa
factorului religios în procesul de forjare a identităţilor de grup este una
semnificativă, însă generalizările sunt contraproductive chiar şi atunci
când sunt făcute cu scopul de a ridica potenţialul explicativ.
Aşa cum aminteam într-o secţiune anterioară, conceptul de „Lage”
(poziţionare/localizare geografică) joacă un rol cel puţin la fel de
important precum cel de „Raum” (spaţiu), în viziunea lui Friedrich
Ratzel. Poziţionarea geografică a unui stat determină în mod direct
posibilităţile sale de expansiune sau căile prin care îşi poate asigura
anumite sfere de influenţă. În comparaţie cu spaţiul, poziţionarea geo-
grafică poate aduce mult mai uşor şi mai repede avantaje concrete,
susţine Ratzel408. Din punct de vedere geopolitic cazul ideal apare atunci
când un actor statal se bucură de avantajele aduse de ambele atribute
(spaţiu şi poziţionare). Un exemplu bun în acest sens este cel al Marii
Britanii. Pe de altă parte, state precum Rusia se bucură de avantajele
spaţiului (Raum) însă poziţionarea geografică (Lage) nu aduce prea
multe beneficii deoarece, spune acelaşi Ratzel, teritoriul rusesc are
ieşire (în nord, vest şi sud) doar la mări închise409. Iată deci, cum două
state puternice (Imperiul Britanic şi Rusia) se deosebesc semnificativ în
ceea ce priveşte profilul lor geopolitic circumscris de relaţia între Raum
şi Lage („spaţiu” şi „poziţionare geografică”).
În viziunea lui Ratzel conceptul de „Lage” nu are doar semnificaţie
geografică. Planul poziţionării geografice este dublat de cel al poziţionării
407
408
Ibidem, p. 270.
409
Ibidem.
politice (Politische Lage). Actorii statali sau grupurile umane nu au

parte doar de vecinătăţi geografice, constante prin natura lor (de exem-
plu mări, oceane, lanţuri muntoase, fluvii etc.). Pe lângă acestea au
de-a face şi cu vecinătăţile politice. Acestea din urmă reprezintă, de
fapt, cea mai mare parte a spaţiului la care un actor statal se raportează.
Mutarea semnificaţiei conceptului de „Lage” din plan geografic în
plan politic reprezintă, în esenţă, botezul geopolitic al argumentaţiei
ratzeliene. Geografia politică se relevă prin însăşi implicaţiile sale pe
termen lung întrucât, aşa cum spune chiar Ratzel: „Istoria unei ţări este
în acelaşi timp o parte a istoriei vecinilor săi politici”410. Nu este greu
să ne imaginăm faptul că, atât conceptul de Raum, cât şi cel de Lage,
pot fi consecinţele unui proces continuu de negociere şi renegociere
a elementelor unui imaginar social comun. De exemplu, imaginarul
social european a operat constant cu formule identitare şi distincţii
cultural-politice care stau la baza profilului identitar compozit al
bătrânului continent. Pe lângă geografia reală, avem de-a face şi cu
tentaţiile geografiei simbolice, a cărei fluiditate conceptuală este dată
în primul rând de condiţiile istorice.
Poziţionarea geografică are impact direct asupra mediului de secu-
ritate al statelor. În general securitatea are legătură cu percepţia asupra
vulnerabilităţilor structurale într-un context dat. Anumite state pot fi
dezavantajate din această perspectivă, altele nu (de exemplu statele
insulare, prin însăşi poziţionarea lor geografică, sunt puţin vulnerabile
în faţa unor agresiuni venite din exterior). De asemenea, actorii statali
care formează zone tampon între mari puteri sunt supuşi constant
unei presiuni geopolitice. În contextul actual, odată cu accelerarea
proceselor globalizării, conceptul de „Lage” ar fi părut că intră într-un
con de umbră. În realitate a rămas cel puţin la fel de important însă nu
neapărat din aceleaşi motive ca în trecut. Ne putem uşor imagina că
flancurile unor alianţe de securitate (precum N.A.T.O.) sunt cât se poate
de relevante din perspectiva poziţionării geografice. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în cazul calculelor geoeconomice. Într-o lume din ce în ce
mai interdependentă nodurile existente în reţeaua comercială globală
au o relevanţă geoeconomică mare.
410
Ibidem, p. 318.
180 MIHAI A. PANU
Pe lângă Raum şi Lage, viziunea geopolitică ratzeliană este puternic

marcată şi de conceptul graniţei (Grenze). Graniţa nu este altceva decât
un organ periferic al statelor (la fel cum este pielea pentru organismele
vii). Hotarele unui stat pot fi politice sau culturale411 iar dinamica lor
istorică este, în general, una crescută. În celebra sa „Geografie Politică”
Ratzel vorbeşte despre „elasticitatea graniţelor”412 dorind astfel să
sublinieze dificultăţile de raportare la existenţa periferiilor culturale
sau politice pe care le au colectivităţile umane. Atunci când vorbesc
despre graniţe, majoritatea cititorilor îşi imaginează liniile de graniţă
aşa cum sunt ele trasate în manualele de specialitate. Ratzel recunoaşte
importanţa liniilor de graniţă (Grenzlinien) însă recomandă şi o raportare
alternativă413 la acestea: „[...] din punct de vedere geografico-militar
graniţa poate fi gândită doar ca spaţiu”414. Geostrategia favorizează
adesea interpretări care au ca punct central noţiunea de spaţiu. Din
acest punct de vedere graniţele nu sunt alceva decât spaţii intermediare
(sau, altfel spus, unităţi geografice ale intermediarităţii) asupra cărora
se exercită un control politic crescut, dar şi presiuni în ambele sensuri
(din exteriorul şi din interiorul statelor). Ratzel insistă destul de mult
asupra conceptului de „Grenze”. Ajunge să facă o distincţie clară între
graniţele naturale şi graniţele artificiale415 pe care diversele state le pot
avea. Graniţele naturale sunt date de elemente geografice precum for-
mele de relief (pot fi uşor percepute ca bariere naturale), însă pot la
fel de bine să se suprapună pe aşa numitele „graniţe etnografice”416 ale
411
Avem de-a face aproximativ cu aceeaşi logică precum în cazul geogra-
fiei simbolice a statelor (asupra căreia am insistat într-o secţiune anterioară).
Însuşi Ratzel afirmă că hotarele sunt o „abstracţiune”, iar existenţa lor nu este
niciodată fixă. Cf. Markus Bauer, Thomas Rahn (Herausgeber), Die Grenze:
Begriff und Inszenierung, Berlin, Akademie Verlag, 1997, p. 8.
412
413
Raportarea alternativă de care vorbeşte Ratzel este, în linii mari, cea
geostrategică (n.a.).
414
Friedrich Ratzel, Politische Geographie, München, Verlag von R. Olden-
bourg, 1897, p. 463.
415
Friedrich Ratzel, Politische Geographie oder die Geographie des Staa-
tes, des Verkehres und des Krieges, Zweite Auflage, München, Druck und Ver-
lag von R. Oldenbourg, 1903, p. 583.
416
Ibidem, p. 584.
popoarelor. Acest tip de graniţă este considerat mai stabil (mai puţin
supus disensiunilor între vecini) comparativ cu graniţele artificiale.
Acestea din urmă sunt considerate expresia relaţiilor de putere între
actori statali şi stau de regulă sub umbra provizoratului. Distincţia făcută
de Ratzel între graniţele naturale şi cele artificiale încă mai are ecouri în
literatura de specialitate. Există analişti ai fenomenelor geopolitice care
consideră că atributul „natural” nu a fost folosit de Ratzel ad litteram417
întrucât orice tip de graniţă este, în definitiv, un produs al voinţei
umane de auto-identificare în raport cu alterităţi politice, culturale sau
economice.
În sfârşit, ultima temă importantă legată de viziunea geopolitică a lui
Friedrich Ratzel se întemeiază pe existenţa aşa numitelor legi de creştere
spaţială a statelor. Literatura de specialitate insistă pe 7 asemenea legi, cu
toate că în scrierile geopoliticianului german există alte câteva aserţiuni
care pot avea valoare de lege fundamentală în procesul extinderii
spaţiale a statelor. De pildă, în ediţia din 1897 a Geografiei politice
există o întreagă secţiune (parte)418 dedicată creşterii spaţiale a statelor,
structurată pe trei capitole. Ediţia din 1903 a cărţii aduce anumite
abordări suplimentare pe marginea problematicii sus-amintite. Citito-
rul va identifica aceeaşi parte a treia („Dritter Abschnitt”) structurată
de această dată pe două capitole cuprinzătoare [capitolul 8, intitulat
„Influenţa imaginarului geografic şi a ideilor religioase şi naţionale
asupra creşterii statelor” (Der Einfluss geographischer Vorstellungen,
religiöser und nationaler Ideen auf das Staatenwachstum) şi capitolul
9, intitulat „Creşterea statului în interdependenţă cu mediul exterior
şi reconfigurarea geografică a statelor” (Das Wachstum des Staates in
Wechselwirkung mit seiner Umgebung und die geographische An- und
Abgleichung der Staaten)]. Deşi trei capitole ale ediţiei din 1897 au fost
comasate ulterior în două, ediţia din 1903 este ceva mai cuprinzătoare
417
Cf. Martin Schwind, Allgemeine Staatengeographie, Berlin, Walter de
Gruyter, 1972, p. 110.
418
În ediţia din 1897 a Geografiei politice vom găsi partea a treia („Dritter
Abschnitt), intitulată chiar „Legile Fundamentale ale Creşterii Spaţiale a Sta-
telor” („Die Grundgesetze des räumlichen Wachstums der Staaten”). Această
parte a cărţii cuprinde trei capitole după cum urmează: Capitolul 8 - Creşterea
spaţială a statelor; Capitolul 9 - Creşterea statului în interdependenţă cu mediul
exterior; Capitolul 10 - Reconfigurarea geografică a statelor (n.a.).
182 MIHAI A. PANU
ideatic şi mai densă conceptual. Demn de menţionat este şi faptul că

ambele ediţii conţin o parte (Zweiter Abschnitt/Partea a II-a) intitulată
„Dinamica istorică şi creşterea statelor” (Die geschichtliche Bewegung
und das Wachstum der Staaten)419. Acest lucru demonstrează preocuparea
lui Ratzel pentru modul în care legităţile istoriei au influenţat evoluţia
statelor. Aşa numitele legi ale creşterii spaţiale a statelor se cer aşadar
interpretate şi în cheia determinismului istoric (în sensul acumulării
treptate de predispoziţii care declanşează transformări structurale în
contexte istorice potrivite). Ratzel nu vorbeşte la modul concis despre
legile creşterii spaţiale a statelor. Avem de-a face în scrierile sale, cu
lungi expuneri, comparaţii şi analize ce vizează principiile de dezvoltare
a entităţilor statale. Uneori abandonează firul unei argumentaţii pentru
a reveni la el în alte paragrafe. Este şi cazul capitolelor dedicate cele-
brelor legi ale creşterii spaţiale a statelor. Ratzel prezintă un amalgam
de principii cu grade diferite de avans interpretativ, potenţial explicativ
şi relevanţă pentru problematica analizată. Nu este de mirare că cei care
i-au analizat ulterior opera au preferat să-i simplifice logica oprindu-se
(nici mai mult nici mai puţin), la cele 7 celebre legi. Iată, în cele ce
urmează, o prezentare pe larg a acestora420:
Teritoriul statelor creşte pe măsură ce cultura acestora se dezvoltă.
Această afirmaţie, la fel ca multe altele făcute de Ratzel, trebuie plasată
în contextul istoric specific sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea. Cultura joacă fără îndoială un rol important în
destinul oricărui popor, însă, în numele ei nu trebuie ridicate pretenţiile
unei superiorităţi geopolitice sau de altă natură. Conştiinţa teritorială
Vezi detalii în cele două ediţii ale Geografiei politice: Friedrich Ratzel,
419
Politische Geographie, München, Verlag von R. Oldenbourg, 1897, pp. 77-96,

193-235 vs. Friedrich Ratzel, Politische Geographie oder die Geographie des
420
În afară de cele două ediţii ale Geografiei politice (1897 şi 1903), detalii
depre cele 7 legi ale creşterii spaţiale a statelor pot fi găsite în Roger Kasper-
son, Julian Minghi (eds.), The Structure of Political Geography, New Brun-
swick, Transaction Publishers, 1969, p. 7; John Agnew, Luca Muscarà, Ma-
king Political Geography, Lanham, Rowman&Littlefield, 2012, p. 74; Mark
Polelle, Raising Cartographic Consciousness: The Social and Foreign Policy
Vision of Geopolitics in the Twentieth Century, Lanham, Lexington Books,
1999, p. 97.
a colectivităţilor umane se dezvoltă în condiţii specifice iar expansiunea

teritorială a statelor are, în mod cert, un semnificativ substrat cultural.
Totuşi, dacă ar fi să analizăm teza lui Ratzel din perspectivă actuală
am observa că factorul cultural nu are (constant) impactul maxim în
dezvoltarea statelor421. Este adevărat că între identităţile statale (pur
instituţional-politice) şi cele naţionale (articulate istoric şi având un
pronunţat caracter cultural), diferenţele sunt însemnate422. Cele două
tipuri de identitate revendică sensuri diferite ale teritorialităţii. În esenţă
vorbim despre distincţia firească între geografia politică şi geografia
culturală: ele se pot suprapune parţial însă au predispoziţii diferite în
raport cu expansiunea sau contracţia teritorială a entităţilor statale.
Creşterea teritorială a statelor este consecinţa directă şi necesară
a unor ipostaze de creştere a popoarelor. Acest principiu se revendică
de la cel mai pur organicism. Ratzel foloseşte o formulă destul de
ambiguă atunci când se referă la „ipostazele de creştere a popoarelor”.
În esenţă el se referă la o dinamică generică a colectivităţilor umane şi
la multiplii vectori (consideraţi non-politici) care joacă un rol important
pe termen lung. Printre aceştia se numără comerţul, religia, sentimentele
naţionaliste sau migraţia. Aşadar, popoarele prin dinamica lor specifică,
sunt acelea care produc hipertrofia spaţială a statelor.
Creşterea teritorială a statelor se face gradual prin înglobarea unor
entităţi politice mai mici aflate în vecinătatea geografică. În acelaşi
timp relaţia populaţiei cu teritoriul pe care locuieşte devine din ce în
ce mai strânsă. Această „lege” ratzeliană se fundamentează pe ideea
conform căreia statele (implicit prin nucleul lor social) nu pot fi gândite
în afara logicii teritorialităţii423. Această aserţiune este copleşitoare
prin însăşi greutatea evidenţei sale. Entităţile social-politice aflate în
dezvoltare vor ajunge să-şi umbrească geopolitic vecinătăţile fapt care,
în sine, reprezintă o primă condiţie pentru viitoarele creşteri teritoriale.
421
Cf. Anthony D. Smith, „Culture, Community and Territory: The Politics
of Ethnicity and Nationalism”, în International Affairs, vol. 72, nr. 3/1996,
p. 447.
422
Cf. Anthony D. Smith, „States and Homelands: The Social and Geo-
political Implications of National Territory”, în Millennium: Journal of Inter-
national Studies, vol. 10, nr. 3/1981, p. 187.
423
Cf. Ramesh Dutta Dikshit, Political Geography. The Spatiality of
Politics, Third Edition, New Dehli, Tata McGraw-Hill Publishing, 1999, p. 21.
184 MIHAI A. PANU
Umbrirea geopolitică se realizează prin diferite mijloace, economia şi

cultura numărându-se printre ele. De asemenea conştiinţa teritorială
a populaţiei joacă un rol decisiv în acest context la fel ca imaginarul
geografic colectiv.
Graniţa este organul periferic al statului. Ea reprezintă un bun
indicator al vigorii statelor şi reflectă orice transformare structurală
a acestora. După cum am arătat în secţiunea dedicată conceptului
de graniţă (Grenze), ipostazele creşterii şi descreşterii statelor sunt
inseparabil legate de percepţia limitelor spaţiale. Graniţa este un ele-
ment al intermediarităţii asupra căruia se exercită constant presiune.
Pentru unii autori424 această a patra lege a creşterii spaţiale a statelor
este cea mai importantă. Pornind de la principiul elasticităţi graniţelor,
se poate acredita ideea conform căreia expansiunea teritorială este un
lucru inevitabil atunci când condiţiile geopolitice sunt prielnice (pentru
anumite state) şi defavorabile pentru vecinătăţile lor geografice425.
Inevitabilitatea expansiunii teritoriale este aşadar elementul cheie ce se
desprinde din această logică şi care (cel puţin din perspectiva mediului
de securitate) poate deveni problematic.
Pe măsură ce cresc, statele caută să aducă sub controlul lor teritorii
sau poziţii valoroase din punct de vedere politic. În această lege se
observă deja preocuparea lui Ratzel pentru geostrategie. Nevoia de
control a unor spaţii valoroase (în sens strategic) avea, la acea dată,
implicaţii preponderent securitare. Identificarea acestor teritorii şi pozi-
ţii geografice intra în atribuţia elitelor politico-militare iar aducerea lor
într-o anumită sferă de influenţă constituia, de regulă, un plan cu bătaie
lungă.
Primii stimuli pentru creşterea spaţială a statelor vin de regulă din
exterior. Există două grile interpretative prin care putem aborda această
lege ratzeliană. Ambele sunt criticabile (mai ales din perspectivă
actuală) şi se revendică de la o viziune excesiv de realistă asupra
lumii. În primul rând vorbim de mediul exterior perceput ca fiind o
provocare. Orice schimbări în arhitectura de securitate a vecinătăţilor
geografice era perceput (şi încă mai este în anumite doctrine) ca o
424
Colin Flint, Peter Taylor, Political Geography. World-Economy, Nation-
State and Locality, Sixth Edition, London, Routledge, 2014, p. 2.
425
Vezi legile 1, 2 şi 3 (n.a.).
potenţială ameninţare geopolitică. În consecinţă, măsurile luate pentru

a contracara asemenea scenarii puteau include uneori acţiuni ofensive.
Acest lucru constituia o precondiţie esenţială pentru expansiunea teri-
torială. În al doilea rând, vorbim de scenariul opus celui prezentat
anterior. Dacă vecinătăţile geografice nu arătau niciun fel de vigoare
geopolitică se putea subînţelege un anumit dezechilibru al puterii între
actori internaţionali. În acele vremuri lipsa potenţialului geopolitic
(sau incapacitatea statelor de a-l manifesta fie şi discursiv) se traducea
printr-o vulnerabilitate strategică ce putea fi speculată de vecinii mai
puternici (sau mai disponibili în a-şi folosi puterea). Aşadar, proble-
matica stimulilor externi în procesul de creştere teritorială a statelor,
deşi criticabilă din perspectiva zilelor noastre, reprezintă un element
important în argumentaţia lui Friedrich Ratzel.
Tendinţa generală de înglobare a noi teritorii se transmite de la
stat la stat şi creşte gradual în intensitate. Acest principiu este, de fapt,
o extensie logică a celorlalte şase (formulate de Ratzel pentru a cir-
cumscrie chestiunea particulară a creşterii teritoriale a statelor) şi se
înscrie în logica deja bine-cunoscută a determinismului manifestat
sistemic. În esenţă, orice actor internaţional care va reuşi înglobarea
de noi teritorii va crea premisele pentru ca şi alţi actori (care dispun
de capabilităţi specifice cel puţin asemănătoare dacă nu mai bune)
să îi imite comportamentul. Cursa colonialistă între marile puteri de
la sfârşitul secolului al XIX-lea este un bun exemplu în acest sens.
Această argumentaţie trebuie înţeleasă, desigur, într-un anumit context
istoric iar eventualele comparaţii cu situaţia internaţională actuală
se cer făcute cu precauţie.
Incontestabile ca valoare ştiinţifică tezele lui Friedrich Ratzel pot
părea oarecum anacronice în zilele noastre. Relevanţa lor nu este însă
dată de modul în care reflectă actualitatea ci mai degrabă de maniera în
care au avut impact la vremea lor. Totodată, viziunea geopolitică a lui
Ratzel este indispensabilă unei înţelegeri adecvate a evoluţiei acestei
discipline de-a lungul timpului. Dincolo de criticile care i se pot aduce,
Ratzel rămâne un deschizător de drumuri şi, prin natura pregătirii sale
academice, un promotor al abordărilor interdisciplinare. Cu câteva
excepţii, vasta sa operă rămâne puţin cunoscută în spaţiul românesc fapt
care lasă suficient loc pentru dezbateri viitoare în cercurile interesate.
186 MIHAI A. PANU
3.2. Bazele pan-regionalismului

la Karl Haushofer
Karl Ernst Haushofer (născut pe 27 august 1869 în München;

decedat pe 10 martie 1946 în Pähl am Ammersee) a fost unul dintre cei
mai importanţi reprezentanţi ai geopoliticii germane426. Personalitate
polivalentă, Haushofer a cochetat cu politica, a urmat o carieră militară
(atingând chiar şi rangul de general), a editat texte ştiinţifice şi s-a dedicat
instruirii tinerei generaţii în calitate de profesor. Numele său rămâne
însă controversat din cauza relaţiei complicate pe care a avut-o cu
autorităţile naziste. Opera sa constituie astăzi un bun material de studiu
pentru cei interesaţi de geneza ideilor geopolitice în spaţiul european,
dar şi pentru cei care doresc să descopere ipostazele capitulării ştiinţei
în faţa asediului ideologic. Haushofer a fost un autor prolific. Dintre
scrierile sale amintim: Das Japanische Reich in seiner geographischen
Entwicklung (1921); Bausteine zur Geopolitik (1928); Geopolitik der
Pan-Ideen (1931); Deutsche Kulturpolitik im indo-pazifischen Raum
(1939); Geopolitische Grundlagen (1939).
Într-o accepţiune generală, Karl Haushofer şi Friedrich Ratzel
reprezintă cei doi piloni pe care se sprijină şcoala geopolitică germană.
Numele lor este nelipsit în literatura de specialitate iar moştenirea
ştiinţifică este încă departe de a fi pe deplin recuperată. Haushofer
are suficiente linii de continuitate în raport cu ilustrul său predecesor
(Ratzel) însă nu poate fi perceput ca un simplu epigon. Impactul său în
mediile academice ale vremii a fost unul real iar originalitatea unora
dintre demersurile sale nu poate fi umbrită nici măcar de cei mai aspri
critici. Deşi a cochetat cu anumite idei ale naţional-socialismului (fiind
un conservator şi un naţionalist convins), Haushofer nu a fost niciodată
membru al N.S.D.A.P. Acest lucru nu înseamnă însă că nu a avut tangenţă
personal sau instituţional cu nazismul. Să nu uităm că Haushofer a fost
Pentru detalii despre biografia lui Karl Haushofer, vezi Holger Herwig,
426
The Demon of Geopolitics: How Karl Haushofer „Educated” Hitler and Hess,
Lanham, Rowman & Littlefield, 2016, pp. 10-11; Trevor Barnes, Christian
Abrahamsson, „Tangled complicities and moral struggles: the Haushofers,
father and son, and the spaces of Nazi geopolitics”, în Journal of Historical
Geography, 47/2015, p. 66.
ofiţer al armatei germane (chiar dacă retras din 1919) şi profesor pentru
numeroase generaţii de studenţi. Este posibil ca, pe termen lung, cariera
sa militară să-i fi înlesnit apropierea de geostrategie. De asemenea,
legăturile sale personale cu unele dintre elitele politice naziste nu pot
fi trecute cu vederea. Este cazul relaţiei sale strânse cu Rudolf Heß427
căruia îi fusese profesor de geopolitică la Universitatea din München428.
Chiar dacă a stat aproape de cercurile decizionale naziste, Haushofer
nu a avut legătură directă cu fărădelegile comise şi nici cu legislaţia
pe care s-a sprijinit regimul totalitar din Germania acelor ani. Acest
lucru s-a văzut clar la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial când
Haushofer a fost interogat de aliaţi (Procesele de la Nürnberg), plasat
în arest la domiciliu, însă eliberat în cele din urmă deoarece vinovăţia
lui nu putuse fi probată429. Relaţia sa cu naţional-socialismul rămâne
în continuare o problemă spinoasă şi insuficient dezbătută chiar dacă în
literatura de specialitate au apărut de-a lungul timpului anumite analize
bine documentate pe marginea acestui subiect. Poate că dacă nu ar fi
ales să se sinucidă în martie 1946430, Haushofer ar fi putut aduce unele
necesare lămuriri cu privire la activitatea sa politică şi ştiinţifică. La fel ca
mulţi intelectuali ai acelor vremuri a trăit sub primatul ideologiei. Opera sa
a fost puternic instrumentalizată politic dar a existat cu siguranţă şi un
minim oportunism în condiţiile date. Situaţia lui Haushofer nu a fost
singulară. Aşa cum am amintit deja, ea se cere nuanţată şi văzută ca o
consecinţă a pierderii autonomiei ştiinţei în faţa unei ideologii totalitare.
Dincolo de partizanatele politice mai mult sau mai puţin oportuniste,
Karl Haushofer a avut de suferit în plan personal. Fiul său Albrecht
Haushofer (1903-1945) avea să fie ucis de S.S. în aprilie 1954, la Berlin,
427
Rudolf Heß (născut pe26 aprilie 1894 în Alexandria, Egipt; decedat pe
17 august 1987 în Berlin-Spandau) a fost unul dintre politicienii de prim rang
ai celui de-al Treilea Reich (n.a.)
428
Cf. David Irving, Hess. The Missing Years: 1941-1945, Windsor, Focal
Point Publications, 2010, p. 15.
429
Wolfgang Natter, „Geopolitics in Germany: 1919-1945. Karl Haushofer
and the Zeitschrift für Geopolitik”, în John A. Agnew, Katharyne Mitchell,
Gerard Toal, A Companion to Political Geography , John Wiley & Sons, 2008,
p. 187.
430
Alături de el s-a sinucis şi soţia lui, Martha Haushofer (n.a.).
188 MIHAI A. PANU
pe motiv de apartenenţă la rezistenţa germană431. La fel ca tatăl său,

Albrecht a cochetat cu geopolitica, reuşind să publice texte valoroase pe
acest subiect. Amintim în acest sens excelenta „Allgemeine politische
Geographie und Geopolitik” (Geografie politică generală şi geopolitică)
apărută postum (1951) la Heidelberg. În biografia lui Karl Haushofer
există anumite detalii foarte importante care fac şi mai complexă relaţia sa
cu nazismul. Soţia Martha (1877-1946), care era pe jumătate evreică
(născută Mayer-Doss), a contribuit decisiv la parcursul bun al carierei
sale432. Începând cu anul 1935, odată cu intrarea în vigoare a legilor
rasiale (Legile de la Nürnberg), familia Haushofer a devenit o ţintă ideo-
logică. Totuşi, nu a avut prea mult de suferit, mulţumită intervenţiei
lui Rudolf Heß433, care a procurat certificate de conformitate rasială
(Deutschblütigkeitserklärung) pentru cei trei membri nearieni ai fami-
liei (Martha şi cei doi fii, Albrecht şi Heinz434). Aşadar, primatul ideo-
logiei a fost resimţit masiv de Haushofer, cel puţin în cea de-a doua
parte a vieţii şi carierei sale. Opera sa ar fi arătat probabil altfel dacă
ar fi trăit în alt context politic.
Karl Haushofer este primul autor german care dezvoltă conceptul
de „geopolitică”, până în punctul în care capătă suficientă greutate
metodologic-ideatică pentru a deveni o disciplină de sine stătătoare.
Tracţiunea academică a domeniului creşte odată cu publicarea (începând
cu 1924)435 a celebrei Zeitschrift für Geopolitik (Revista de geopolitică),
al cărei principal editor a fost chiar Haushofer. ZfG are parte de un
431
Mişcarea de rezistenţă a cuprins persoane sau grupuri de persoane care
s-au opus regimului naţional-socialist, mai ales în perioada celui de-al Doilea
Război Mondial (n.a.).
432
Henning Heske, Rolf Wesche, „Karl Haushofer 1869-1946”, în Thomas
W. Freeman (ed.), Geographers: Biobibliographical Studies, vol. 12, London,
Bloomsbury Publishing, 2015, p. 96.
433
Dan Diner, Beyond the Conceivable: Studies on Germany, Nazism, and
the Holocaust, Berkeley, University of California Press, 2000, p. 33.
434
Heinz Haushofer (1906-1988) a fost fiul cel mic al lui Karl şi al Marthei
Haushofer. De profesie agronom, acesta a reuşit să evite oarecum controversele
politice (spre deosebire de tatăl şi fratele său). După cel de-al Doilea Război
Mondial a trecut prin procesul de denazificare, la fel ca numeroşi alţi germani
(n.a.).
435
Karl Haushofer (et al.), Bausteine zur Geopolitik, Berlin, Kurt Vowin-
ckel Verlag, 1928, p. 32.
impact major în mediul academic german. Hauhofer reuşeşte să adune

în jurul său o echipă editorială puternică, formată printre alţii, din Otto
Maull, Erich Obst şi Hermann Lautensach. În 1927 ZfG se uneşte cu
Zeitschrift für Weltpolitik und Weltwirtschaft (Revista pentru politică
şi economie internaţională), fapt care măreşte considerabil numărul
cititorilor436. Apariţia ZfG este un moment foarte important deoarece
corespunde iniţierii demersurilor de autonomizare a geopoliticii. Acesta
este momentul în care Geopolitica devine „Geopolitik”, desprinzân-
du-se astfel de Geografia Politică, aşa cum era ea percepută în sens
ratzelian (sau în sensul celor formulate de suedezul Rudolf Kjellen).
Haushofer nu se rupe definitiv de tradiţia Geografiei Politice – în
sensul că este păstrată fundaţia conceptuală şi ideatică formată din
elemente cheie precum spaţiu (vital), graniţe, poziţionare geografică
(Lage) – însă noua Geografie Politică gândită de el şi echipa sa (adică
Geopolitica) se dorea astfel calibrată metodologic încât să surprindă
aşa numita „proiecţie spaţială a proceselor politice”437. Mai mult decât
atât, Haushofer consideră că Geopolitica (în noua sa înfăţişare) trebuie
să aibă o semnificativă componentă etnicistă. Aceasta din urmă este
scoasă în evidenţă, printre altele, prin formula „Blut und Boden”438
(sânge şi glie) aluzie directă la interpretarea primordialistă a conceptu-
lui de naţiune germană. Echipa reunită în jurul ZfG (sub îndrumarea
lui Haushofer) a reuşit destul de repede să pună pe hârtie principalele
linii interpretative menite să circumscrie bazele geopoliticii. Le redăm
mai jos, într-o traducere cât mai apropiată de sensul lor prim439:
1. „Geopolitica este ştiinţa proiecţiei spaţiale a proceselor poli-
tice”. Acest lucru înseamnă că politica în ansamblu este supusă deter-
minismului geografic iar planificarea şi îndeplinirea obiectivelor poli-
tice strategice nu trebuie făcute în absenţa unei înţelegeri adecvate a
importanţei spaţiului în viaţa unei naţiuni.
436
Ibidem.
437
Ibidem, p. 26.
438
Karl Haushofer, „Staat, Raum und Selbstbestimmung”, în Karl Haus-
hofer (ed.), Raumüberwindende Mächte, Leipzig, Teubner-Verlag, 1934, p. 63.
439
Karl Haushofer (et al.), Bausteine zur Geopolitik, Berlin, Kurt
Vowinckel Verlag, 1928, p. 27.
Vezi şi Richard Hennig, Geopolitik. Die Lehre vom Staat als Lebewesen,
Wiesbaden, Springer Fachmedien, 1928, p. 9.
190 MIHAI A. PANU
2. „Geopolitica se bazează pe domeniul mai larg al Geografiei,

cu precădere al Geografiei Politice care este văzută drept o ştiinţă ce
vizează organizarea politică a spaţiului”. Aici se observă modul în
care Haushofer preia moştenirea ratzeliană a Geografiei Politice şi
o foloseşte ca piatră de temelie pentru o nouă disciplină.
3. „Geopolitica doreşte să ofere instrumentele necesare acţiunii
politice şi totodată să servească drept ghid în viaţa politică a statelor”.
Observăm cum principiile geopoliticii ţintesc leadership-ul politic şi
încearcă modelarea practicilor în sferele decizionale.
4. „Astfel geopolitica se va dezvolta la rangul de artă a practicii
politice iar acţiunile în câmpul decizional de stat se vor putea revendica
de la cunoaşterea obiectivă şi nu de la necunoaştere”. Aici se întrevede
viziunea uşor exaltată a lui Haushofer şi a colaboratorilor săi. Pretenţia
ştiinţificităţii este menită să dea greutate şi sens unui set de asumpţii
considerate valide în anumite contexte.
5. „Geopolitica va trebui să devină conştiinţa geografică a statu-
lui”. Această formulă denotă caracterul programatic al conceptului de
„Geopolitik”. Mutaţia suferită de geopolitică în raport cu mai vechea
geografie politică este, în sfârşit completă. Tot prin această formulă se
deschide calea spre ideologizarea disciplinei în spiritul naţionalismului
integral.
Aşa cum am subliniat deja, relaţia lui Haushofer cu naţional-socia-
lismul a fost una complexă. Comportamentul său politic poate fi analizat
prin prisma unor circumstanţe atenuante reale însă acreditarea ideii
conform căreia acesta ar fi fost o victimă a vremurilor în care a trăit este
deopotrivă contraproductivă (în contextul „luptei cu trecutul” pe care
şi-o asumă întreaga istoriografie europeană serioasă) şi vădit partizan-
mistificatoare. Haushofer nu a fost o eminenţă cenuşie a Germaniei
Naziste. Geopolitica sa a servit, ce-i drept, legitimării parţiale a poli-
ticilor celui de-al Treilea Reich, însă dacă ar fi să o privim strict prin
prisma orientărilor iniţiale, am observa cu relativă uşurinţă că nu a fost
altceva decât una dintre multele ipostaze ale revizionismului german
interbelic440. Deznodământul Primului Război Mondial şi ordinea euro-
440
Cf. Jürgen Osterhammel, „Die Wiederkehr des Raumes: Geopolitik,
Geohistorie und historische Geographie”, în Neue Politische Literatur,
nr. 43/1998, p. 374.
peană post-Versailles au creat condiţiile prielnice pentru apariţia şi

dezvoltarea acestui revizionism, rapid internalizat mai ales în cercu-
rile conservatoare germane. Haushofer a speculat istorica foame de
spaţiu a elitelor politice germane dar şi intoxicarea ideologică a mediu-
lui socio-politic european.
În altă ordine de idei, trebuie spus clar că geopolitica lui Karl
Haushofer se adresa direct Germaniei şi poporului german. Zeitschrift
für Geopolitik s-a dorit a fi un fel de ghid politic deopotrivă pe plan
intern şi extern. Elitele ţării erau invitate să analizeze ideile prezentate
în respectiva publicaţie şi să tragă concluziile care se impuneau. De
asemenea, ZfG (pe care o putem considera şi o veritabilă portavoce
ştiinţifică a lui Haushofer) a ajuns să joace un important rol pedago-
gic, fiind intens promovată în mediile şcolare441. Geopolitica germană
(inclusiv în fazele ei de început) a avut un impact rapid nu doar în
spaţiul german ci şi peste hotare. Haushofer vorbeşte cu satisfacţie
despre modul în care reprezentanţii şcolii geopolitice germane au fost
bine receptaţi în cele mai neaşteptate colţuri ale lumii: din Japonia (prin
împăratul Meiji Mutsuhito) până în România (prin regele Carol I)442.
Se poate discuta mult despre principiile geopoliticii germane ca instru-
mente de politică externă. După eşecul din Primul Război Mondial,
Germania era pusă în ipostaza, oarecum presantă, de a-şi recâştiga
prestigiul internaţional pierdut. În acest context strategiile geopolitice
gândite de Haushofer şi colaboratorii săi, au vizat mai multe obiective
(altele decât cele pur ştiinţifice). Le putem grupa în două categorii.
În primul rând, reuşita asumării unui rol internaţional suficient
de vizibil pentru a da din nou ţării mult râvnita greutatea strategică.
Germania avea, desigur, (în primii ani după sfârşitului Primului Război
Mondial) propriile probleme interne fapt care o împiedica să ducă o
politică externă eficientă. Arhitectura de securitate a Europei (post
Versailles) nu dădea Germaniei suficient spaţiu de manevră pentru a-şi
urmări interesele în plan extern. Mai mult decât atât Republica de la
Weimar se împiedica în propria neputinţă politică în contextul unei crize
441
Cf. Fritz Schäfer, Geopolitik und Volksschule, Langensalza, Beyer Verlag,
1934, p. 4.
442
Karl Haushofer (et al.), Bausteine zur Geopolitik, Berlin, Kurt Vowinckel
Verlag, 1928, p. 259.
192 MIHAI A. PANU
economice al cărei sfârşit nu se întrezărea şi al înmulţirii frământărilor

sociale. Totuşi, nu trebuie să facem din Republica de la Weimar ţapul
ispăşitor pentru relele care au cuprins ulterior Germania. Ea nu trebuie
văzută ca o ante-cameră a nazismului ci pur şi simplu ca o ipostază
instituţională a istoriei interbelice. În schimb Haushofer nu a ezitat să-i
deplângă slăbiciunile şi să îndemne constant la o revigorare a politicii
germane în care interesul naţional să primeze.
În al doilea rând, se urmărea construirea la nivelul mentalului colectiv
german a unui set de percepţii menite să favorizeze interpretarea dina-
micii sociale în cheie naţionalist-conservatoare. În acest sens Haushofer
încearcă să stimuleze conştiinţa teritorială a germanilor promovând
conceptul de Lebensraum (spaţiu vital), împrumutat de la Ratzel. Karl
Haushofer dorea foarte mult să găsească mijloacele prin care ar fi putut
energiza ideologic poporul german. Era convins că pentru mase spaţiul
vital nu reprezintă altceva decât un slogan (la modă din punct de vedere
politic) însă ştia totodată că în contexte sociale potrivite sloganurile
reprezintă cea mai bună metodă de îndemn la acţiune. Nu făcea un
secret din faptul că îşi doreşte ancorarea internaţională a conştiinţei
teritoriale pe care, în mod necesar, va trebui să o aibă poporul german.
Motivele acestei orientări colective nu trebuiau prea mult căutate
deoarece, în opinia lui Haushofer, ele ţineau de cea mai elementară
evidenţă. Astfel, avem de-a face cu bine-cunoscutul argument al supra-
populării Germaniei şi (ca urmare) al necesităţii lărgirii spaţiului vital.
Geopoliticianul german invocă exemplul Japoniei443 care s-ar afla în
aceeaşi situaţie şi subliniază că nevoia presantă a spaţiului aduce pe
termen lung interesul naţiunilor pentru instrumentele puterii politice,
economice sau/şi militare. Totodată sunt invocate motive economice
pentru anvergura pretins globală a germanismului. Se cuvine să facem
o mică paranteză istorică. Sfârşitul secolului al XIX-lea a adus o oare-
care frustrare colonialistă a Imperiului German. Ambiţiile geopolitice
ale unui Wilhelm al II-lea nu şi-au găsit îndeplinirea concretă fapt
ce a pus statul german în situaţia de a fi privit cu superioritate chiar
şi de unele ţări mai mici (precum Olanda) dar cu mult mai multe
posesiuni teritoriale peste hotare. Revenind în perioada interbelică,
443
Karl Haushofer, „Staat, Raum und Selbstbestimmung”, în Karl Haus-
hofer (ed.), Raumüberwindende Mächte, Leipzig, Teubner-Verlag, 1934, p. 84.
ne putem relativ uşor imagina, că motivele economice invocate de grupul

Haushofer pentru consolidarea amprentei globale a statului german
reprezintă consecinţa indirectă a unui apetit colonialist nesatisfăcut la
timpul lui.
Preocuparea lui Haushofer pentru chestiuni ce ţineau de strategiile
politicii externe nu era întâmplătoare. Cariera militară şi vizitele pre-
lungite făcute peste hotare (în ţări precum India, China şi Japonia)
i-au deschis lui Haushofer apetitul pentru problematica relaţiilor inter-
naţionale. Spre deosebire de mulţi contemporani de-ai săi, el vedea
sistemele de alianţe şi împărţirea lumii în macro-regiuni aflate sub con-
trolul marilor puteri, ca fiind indispensabile unui echilibru al puterii
consolidat pe termen lung. Pentru a investiga fenomenele specifice
relaţiilor internaţionale, geo-politicianul german recurge la instrumen-
tele bine-cunoscute din sfera politicii, culturii sau economiei. Politica
(implicit prin cele două ramificaţii ale sale în plan intern şi internaţio-
nal) este menită să canalizeze interesele naţiunii în direcţia dorită de
reprezentanţii acesteia. Statul (văzut ca ipostază instituţională) şi
naţiunea (văzută ca organism social înzestrat cu o conştiinţă reală a
spaţialităţii) reprezintă sursele de legitimitate ale politicii internaţionale
(Weltpolitik-după cum o numeşte Haushofer)444. Cultura, la rândul ei,
stă la baza oricărui proiect naţional durabil. Haushofer preia o parte
din moştenirea ratzeliană (tezele privind vectorii culturali în chestiunea
Lebensraum-ului) şi accentuează importanţa energiilor culturale în
procesele de expansiune a sferelor de influenţă. Scrierile lui Haushofer
abundă în referinţe asupra conceptului de cultură şi a derivatelor sale
precum „Kulturräume” (spaţii culturale) sau „Großkulturräume” (spaţii
culturale mari)445. Spaţiile culturale în sine nu reprezintă neapărat un
444
În acest sens vezi cartea sa Weltpolitik von Heute (1935), pe care o
putem traduce prin formula „Politica internaţională de azi”. Cartea se doreşte
a fi o analiză extinsă a structurii şi dinamicii mediului internaţional din perspec-
tiva principalilor actori (n.a.).
445
Karl Haushofer (et al.), Bausteine zur Geopolitik, Berlin, Kurt Vowinckel
Verlag, 1928, p. 117. Sensul celor două concepte poate fi simplist explicat în
felul următor: „spaţiile culturale” corespund unor regiuni relativ bine delimi-
tate cu trăsături istorice, psiho-sociale, cultural-politice sau economice cvasi-
comune (de exemplu zona Balcanilor); de cealaltă parte „spaţiile culturale
mari” pot fi interpretate în sens civilizaţional. Occidentul este un bun exemplu
în acest sens (n.a.).
194 MIHAI A. PANU
dat natural ci mai degrabă o construcţie asumată şi sistematică a unui

sistem de valori. În subsidiar această construcţie reprezintă câtuşi de
puţin o formă de dominaţie (culturală) întrucât cei care generează cel
mai mare număr de impulsuri în plan cultural ajung pe termen lung
să redefinească alteritatea conform propriilor aşteptări sau interese. În
sfârşit, instrumentarul economic (şi implicit marea sferă economică)
constituie un leitmotiv greu de ignorat în lucrările grupului Haushofer.
Economia înlesneşte planurile geopolitice ambiţioase prin creşterea
importanţei pe care un actor o va dobândi în comunitatea internaţională.
Germania poate miza pe alonja sa economică în relaţiile cu alte state dar
şi în dezvoltarea pe termen lung a unui profil geopolitic incisiv. Echipa
aflată sub coordonarea profesorului Haushofer nu se fereşte să prezinte
cât se poate de direct aşa zisul excepţionalism economic german prin
formula uşor naţionalistă „Werkstatt der Welt”446 (Fabrică a întregii
lumi). Mijloacele unei superiorităţi economice intuite răzbat, ce-i drept
indirect, din asemenea aserţiuni. În viitor (mai ales după sfârşitul celui
de-al Doilea Război Mondial) profilul economic al Germaniei avea să
evidenţieze la modul concret aşteptările geopoliticienilor din interbelic.
Karl Haushofer mai este cunoscut şi pentru întrebuinţarea con-
ceptului de „pan-regiuni” (Pan-Regionen) în corelaţie cu ceva mai
generala noţiune de „Pan-Ideen” (Pan-Idei)447. Ambii termeni indică
preocuparea geopoliticianului german pentru macro-regiuni, acestea
din urmă fiind văzute ca ipostaze ale unor mişcări colective motivate
cultural-politic448. De fapt, ideea de macro-regiuni (pan-regiuni) ca
unităţi esenţiale de analiză în ştiinţa geopolitică, nu îi poate fi pe deplin
atribuită lui Haushofer. În viziunea haushoferiană ele au o identitate
şi un sens clare însă pornesc de la o logică ceva mai veche specifică
şcolii britanice de geopolitică. Concret, este vorba despre viziunea
Kurt Wiedenfeld, „Raumgebundene und raumabhängige Wirtschaft”, în

446
Karl Haushofer (ed.), Raumüberwindende Mächte, Leipzig, Teubner-Verlag,

1934, p. 249.
447
Vezi cartea lui Haushofer apărută în 1931 cu titlul de Geopolitik der
Pan-Ideen (Geopolitica Pan-Ideilor) (n.a.).
448
Cf. Karl Haushofer, „Kulturkreise und Kulturkreisüberschneidungen”,
în Karl Haushofer (ed.), Raumüberwindende Mächte, Leipzig, Teubner-
Verlag, 1934, p. 108. De pildă Pan-slavismul constituie o asemenea mişcare
(Pan-Bewegung, în terminologia lui Haushofer) (n.a.).
lui Halford Mackinder asupra geografiei la scară macro449. Blocurile

continentale (mai ales cel Eurasiatic) au o importanţă aparte în măsura
în care ele devin spaţii ale proiectării planurilor geopolitice în spatele
cărora se află marile puteri. Haushofer a înţeles importanţa gândirii
strategice mackinderiene şi a încercat să o adapteze propriei viziuni450.
În felul acesta au apărut celebrele pan-regiuni în discursul geopolitic al
profesorului Haushofer. Pan-regionalismul imaginat de acesta ar putea
fi descris în felul următor:451
1. Pan-America (continentele americane) aflată sub controlul Sta-
telor Unite ale Americii.
2. Pan-Asia aflată sub controlul Japoniei.
3. Pan-regiunea Eurafricană aflată sub controlul Germaniei.
Iniţial (mai exact în 1931452) Haushofer gândise o hartă geopolitică
a lumii formată din 4 pan-regiuni (cea de-a patra fiind Pan-Rusia), însă
ulterior (în 1941453) a simplificat modelul scoţând Rusia din ecuaţie454.
Asupra motivaţiei sale de a scoate U.R.S.S. din schema pan-regiunilor
se poate cel mult specula. În general, atitudinea lui Haushofer faţă de
Moscova a fost „ambiguă”455. A fost conştient de importanţa strategică
a spaţiului rusesc şi a dorit chiar, în mod real, să ducă Germania într-un
sistem de alianţe cu U.R.S.S. şi cu Japonia456. Pactul sovieto-nazist
din 1939 a fost susţinut de Haushofer în ideea creării unei pan-regiuni
449
Pentru detalii vezi secţiunea dedicată lui Halford Mackinder (n.a.).
450
Cf. Patrick McNamara, A Catholic Cold War: Edmund A. Walsh, S.J.,
and the Politics of American Anticommunism, New York, Fordham University
Press, 2005, p. 110.
451
Arthur Jay Klinghoffer, The Power of Projections: How Maps Reflect
Global Politics and History, London, Greenwood Publishing Group, 2006,
p. 92.
452
În lucrarea Geopolitik der Pan-Ideen (Geopolitica Pan-Ideilor) (n.a.)
453
Anul în care Germania nazistă alături de aliaţii săi invadează U.R.S.S.
(n.a.).
454
Brian Blouet, Geopolitics and Globalization in the Twentieth Century,
London, Reaktion Books, 2001, p. 60.
455
Saul Bernard Cohen, Geopolitics of the World System, Lanham, Rowman
& Littlefield, 2003, p. 21.
456
Robert Meyer, Europa zwischen Land und Meer: Geopolitisches
Denken und geopolitische Europamodelle nach der „Raumrevolution”, Bonn
196 MIHAI A. PANU
eurasiatice (din care să facă parte ulterior şi Japonia), fapt care ar fi

permis celor trei state să controleze „Insula Lumii”(World Island)457 şi,
prin aceasta, să deschidă calea pentru dominaţia geopolitică mondială.
Ulterior, decizia lui Hitler de a invada U.R.S.S. (pe 22 iunie 1941)
a anulat premisele acestui plan. Anul invaziei U.R.S.S. de către cel de-al
Treilea Reich corespunde momentului în care Haushofer simplifică
schema pan-regiunilor renunţând la Pan-Rusia. Motivele, desigur, nu
sunt greu de intuit.
Pan-regiunile lui Haushofer erau de fapt sfere de influenţă supra-
dimensionate. Fiecare astfel de entitate geografică era dominată de
câte o mare putere (S.U.A, Germania, Japonia – după cum am arătat
mai sus), iar pe termen lung toate trei urmau să devină auto-suficiente
din punct de vedere economic458. Miza autosuficienţei economice era
foarte importantă pentru Haushofer deoarece, pornind de la acest prin-
cipiu, şi-a dezvoltat celebrele teze legate de autarhie. În sens strict
autarhia presupune capacitatea unei entităţi (în cazul nostru a unui actor
internaţional respectiv pan-regiune) de a-şi asigura auto-suficienţa eco-
nomică şi de a nu fi condiţionată de nimic în orice plan ori strategie pe
care ar dori să le ducă la îndeplinire. Totuşi, autarhia (în sens strict)
rămâne un concept ideal. Nici măcar Coreea de Nord, cunoscută pentru
modelul economiei închise, nu este complet auto-suficientă şi ruptă
de mediul înconjurător. Relaţiile cu China sau Rusia, deşi minimaliste
în amploare, reprezintă o dovadă a imposibilităţii creării unui sistem
perfect autarhic (realmente închis). În viziunea lui Haushofer autarhia
nu era concepută stricto-sensu, ci mai degrabă conform unui model
utilitarist în care urma să primeze capacitatea actorilor socio-politici
de a-şi putea urmări neîngrădiţi propriile planuri strategice459. Autarhia
pan-regiunilor imaginate de Haushofer ar fi urmat să fie obţinută prin
instituirea unui model economic bazat pe existenţa unui centru puternic
dezvoltat (implicit dominant) şi a unor periferii care să poată oferi
resurse dintre cele mai variate.
Vezi Halford Mackinder (n.a.).

457
Oliviero Frattolillo, Interwar Japan beyond the West: The Search for
458
a New Subjectivity in World History, Newcastle, Cambridge Scholars Publi-

shing, 2014, p. 48.
459
Ian Lesser, Resources and Strategy, New York, Palgrave Macmillan,
1989, p. 51.
Într-o accepţiune generală, pan-regiunile ar putea servi drept fun-

dament conceptual pentru înţelegerea adecvată a noţiunii de „politică
internaţională” în sens haushoferian. Trebuie precizat că preocuparea
lui Haushofer pentru domeniul vast al relaţiilor internaţionale (implicit
politicii internaţionale) a fost constantă şi substanţială. Concepţia
sa despre mediul internaţional se revendică de la un realism politic
nedisimulat precum şi de la asumpţia că viitorul lumii se va caracteriza
printr-un primat al geopoliticii. Această viziune este, desigur, dezechi-
librată ideatic (în primul rând prin excesul de geopolitizare), însă ea
are totodată potenţialul incontestabil de a pune relaţiile internaţionale
în lumini alternative. Haushofer şi cei mai mulţi discipoli ai săi aveau
convingerea fermă că viitorul politicii internaţionale va fi dominat de
statele mari460. În esenţă, istoria relaţiilor internaţionale din ultimele
4-5 secole poate fi explicată din punct de vedere geopolitic prin eviden-
ţierea a două curente importante461: a) Europenizarea (Europäisierung)462,
care a durat aproximativ până la începutul secolului al XX-lea; b) Dez-
Europenizarea (Enteuropäisierung)463, care devine vizibilă mai ales
după sfârşitul Primului Război Mondial). Europenizarea lumii începe
odată cu marile descoperiri geografice şi se accentuează în contextul
politicilor colonialiste (şi imperialiste) ale marilor puteri de pe bătrâ-
nul continent. Dez-Europenizarea (pe care o putem numi şi Dez-Occi-
dentalizare – din anumite puncte de vedere) este un proces care prinde
viteză după Primul Război Mondial şi care marchează începutul unor
transformări structurale majore în sistemul internaţional. Oboseala geo-
politică, demografică şi parţial economică a marilor puteri europene
460
Francis Sempa, „Population in the Study of Geopolitics”, în Susan
Yoshihara, Douglas Sylva (eds.), Population Decline and the Remaking of
Great Power Politics, Washington, Potomac Books, 2012, p. 65.
461
Trebuie precizat că cele două concepte sunt folosite de Haushofer, este
tributară aşa numitelor „concepţii asupra declinului civilizaţional” (formu-
la aparţine autorului acestei cărţi), dezvoltate, printre alţii, de autori precum
Oswald Spengler, prin a sa celebră carte Der Untergang des Abendlandes
(Declinul Occidentului) apărută pentru prima dată în 1918 (n.a.).
462
Karl Haushofer, Weltpolitik von Heute, Berlin, Verlag und Vertriebs-
gesellschaft, 1935, p. 17.
463
Erich Obst, „Koloniale Ausbreitung und Selbstbestimmungsrecht” în
Karl Haushofer (ed.), Raumüberwindende Mächte, Leipzig, Teubner-Verlag,
1934, p. 345.
198 MIHAI A. PANU
reprezintă ipostaze vizibile în istoria europeană recentă şi totodată

cauze ale transformărilor structurale mai sus pomenite. Pe scena politică
internaţională îşi fac treptat loc actori non-tradiţionali având agende
geopolitice specifice. Statele B.R.I.C.464 reprezintă un bun exemplu în
acest sens.
Revenind la problematica proiecţiei geopolitice pe termen lung
asupra relaţiilor internaţionale după Primul Război Mondial, se cuvin
a fi trecute în revistă principalele argumente considerate de Haushofer
esenţiale465:
1. Împărţirea Europei în categorii de state:
Puteri maritime deţinătoare de colonii. Aceste state se află în
vestul Europei. Imperiul Britanic, Franţa, Belgia, Portugalia, Olanda
sunt numite de către Haushofer exploatatori mondiali (Weltausbeuter).
Profesorul german consideră că aceste state apără un model geopolitic
nesustenabil din punct de vedere etic întrucât nu poate ieşi din logica
anacronică a colonialismului.
Statele cu mari întinderi teritoriale din răsăritul Europei (de exemplu
spaţiul rusesc). Ele se deosebesc de cele aflate în prima categorie prin
lipsa vocaţiei colonialiste şi a potenţialului maritim. Totuşi, relevanţa
lor geostrategică este dată de capacitatea de a deveni şi a rămâne puteri
continentale (sau mai bine zis, puteri de uscat) solide.
Statele înghesuite din punct de vedere teritorial (Raumbeengte
Staaten – în termenii lui Haushofer) care se află în zona centrală a
Europei, între cele două grupuri amintite mai sus. În mod regretabil
pentru geo-politicienii din echipa Haushofer, Germania intră în această
categorie. Putem afirma că aici întâlnim unul dintre principalele motive
pentru sindromul spaţiului vital atât de des întâlnit în scrierile geo-
politicienilor germani.
2. Crearea pe termen lung a unui echilibru de putere între America
de Nord şi America de Sud în sensul că statele aflate pe continentul
sud-american vor avea capacitatea de a coopera pe multiple planuri şi,
în consecinţă, de a contrabalansa geopolitic S.U.A.
Este vorba despre aşa numitele „puteri emergente”: Brazilia, Rusia,

464
India şi China. (n.a.).

465
Karl Haushofer, Weltpolitik von Heute, Berlin, Verlag und Vertriebs-
gesellschaft, 1935, pp. 19-20.
3. Scăderea anvergurii geopolitice a englezilor prin ceea ce Haus-

hofer numeşte „tranziţia dintre Empire şi Commonwealth”466. Profeso-
rul german considera că, pe termen lung, consecinţele acestui fapt vor
presupune o efervescenţă geopolitică crescută în sistemul internaţional.
4. Orientarea geopolitică a Rusiei spre Asia şi imposibilitatea pu-
terilor europene de a contracara eficient această tendinţă. Din nou se
observă la Haushofer miza strategică a pivotului eurasiatic (la fel ca în
cazul lui Halford Mackinder).
5. Morfologia câmpului de putere (Kraftfeld) în Orientul Mijlociu
şi transformările care vor avea loc pe termen lung în această regiune.
Haushofer intuieşte timpuriu potenţialul destabilizator pe care zona
sus-amintită o va avea pentru mediul internaţional.
În unele privinţe, geo-politicianul german s-a dovedit a fi un vizio-
nar la vremea lui. În altele a fost mai puţin precis ca să nu zicem că s-a
înşelat profund. Marile probleme ale demersului său privind politica
internaţională rămân geopolitizarea excesivă şi stato-centrismul inflexi-
bil. De asemenea, putem observa la Haushofer o anumită fetişizare
a puterii politice dublată de admiraţia nestrămutată pentru popoarele
care au conştiinţa spaţiului şi vocaţia etnicităţii. În această logică se
încadrează şi perspectiva asupra Japoniei, ţară care în opinia sa, întru-
neşte majoritatea calităţilor necesare unui actor geopolitic veritabil.
Haushofer crede într-un soi de excepţionalism japonez la fel de mult
precum crede în excepţionalismul german. El merge atât de departe,
încât vede Japonia (din punct de vedere geopolitic) ca pe un fel de
Germanie a Orientului şi subliniază totodată că japonezii „se aseamănă
cu noi, germanii”467. Compatibilităţile (reale sau inventate) între cele
două popoare au stat (printre altele) la baza argumentelor formulate de
grupul Haushofer în favoarea unui sistem de alianţe din care axa Berlin
– Tokyo să fie nelipsită. De menţionat că admiraţia faţă de Japonia nu
era unilaterală. Japonezii, la rândul lor, au primit foarte bine ideile şi
scrierile lui Haushofer, filiera geopolitică germană (în ansamblul ei)
bucurându-se în Ţara Soarelui Răsare de o reală atenţie468.
466
Ibidem,p. 19.
467
Karl Haushofer, Betrachtungen über Groß-Japan Wehrkraft, Weltstellung
und Zukunft, Berlin, Ernst Siegfried Mittler und Sohn, 1913, p. 335.
468
Cf. Marc Andre Matten, Imagining a Postnational World: Hegemony
and Space in Modern China, Leiden, Brill, 2016, p. 23.
200 MIHAI A. PANU
Haushofer a fost un intelectual cu preocupări complexe şi, după

cum am arătat deja, un fin cunoscător al problematicilor statalităţii.
Dacă ar fi să găsim un fir roşu al contribuţiilor sale ştiinţifice, acesta ar fi
mai mult ca sigur legat de un factor esenţial: proiectarea puterii politice
asupra structurilor spaţiale. Chiar dacă pentru unii analişti, chestiunea
„Lebensraum”-ului ar putea părea dominantă în opera lui Haushofer, noi
înclinăm să credem că spaţiul vital (inclusiv moştenirea sa ratzeliană)
este doar un pretext doctrinar pentru mutarea centrului de greutate a
discursului geopolitic german în zona relaţiilor internaţionale. Viziunea
geopolitică haushoferiană ţinteşte în mod vizibil structura sistemului
internaţional, într-o perioadă în care miza teritorialităţii anima cercu-
rile politice pe diferite meridiane ale lumii. Cultul spaţiului vital a
îmbrăcat şi forme ceva mai puţin obişnuite în măsura în care mările
şi oceanele lumii au devenit loc al disputei între curente geopolitice
contrare. Haushofer însuşi a promovat cu maximă seriozitate concepţia
conform căreia întinderile maritime ar trebui să devină „spaţii vitale
politice” (politische Lebensräume)469. Aceasta este, de fapt, şi logica
principală aflată în spatele conceptului de „oceanografie politică”
(politische Ozeanographie)470, văzut de Haushofer ca parte importantă
a geopoliticii471.
În altă ordine de idei, se cuvine menţionat faptul că în viziunea
geopolitică haushoferiană se găseşte un important filon geostrategic.
Inseparabile conceptual şi având o mare capacitate de a se condiţiona
reciproc, cele două noţiuni înrudite (geopolitica şi geostrategia) repre-
zintă, mai ales în zilele noastre, un reper metodologic important.
Haushofer se referă la domeniul larg al geostrategiei (încă subdezvoltat
la vremea sa) prin formula, destul de puţin originală, care în germană
poartă numele de „Wehrgeopolitik”472. Echivalentul în limba română
469
Karl Haushofer, Geopolitik des Pazifischen Ozeans. Studien über die
Wechselbeziehungen zwischen Geographie und Geschichte, Auflage III, Hei-
delberg, Kurt Vowinckel Verlag, 1938, p. 35.
470
Ibidem.
471
De fapt termenul de „oceanografie politică” îi aparţine lui Friedrich
Ratzel. Haushofer l-a preluat şi i-a dat o conotaţie geopolitică mai amplă (n.a.).
472
Karl Haushofer, Geopolitik des Pazifischen Ozeans. Studien über die
Wechselbeziehungen zwischen Geographie und Geschichte, Auflage III, Heidel-
berg, Kurt Vowinckel Verlag, 1938, p. 242. Cf. John Prescott, The Geography
of State Policies, London, Routledge, 2015, p. 38.
al acestui termen ar fi „geopolitica defensivă” sau „geostrategia”. Nu

este greu de intuit faptul că, dincolo de foamea teritorială, geostrategia
germană a fost gândită de la bun început prin prisma forţei sale defensive.
„Wehrgeopolitik” este construită în jurul noţiunilor de „Raum” (spaţiu)
şi „Lage” (poziţionare geografică)473. Pentru germani, cea de-a doua
era considerată ca fiind constant problematică, în mare parte din cauza
riscurilor presupuse de vecinătatea unor actori statali puternici.
Moştenirea ştiinţifică lăsată de Haushofer este încă departe de
a fi integral recuperată critic, cel puţin în literatura românească de
specialitate. Dincolo de controversele în care geopoliticianul german
a fost angrenat cu sau fără voia lui, rămâne faptul de netăgăduit al unui
spirit inovator şi al unei personalităţi academice care, spre deosebire
de alte nume din breaslă, a reuşit în mod real să formeze o şcoală
de gândire. Din perspectivă actuală, ideile lui Haushofer pot părea
anacronice, pe alocuri chiar periculoase. Însă relevanţa lor nu este
dată de posibilitatea raportării la actualităţi (până la urmă şi ele greu
definibile), ci de utilitatea concretă pe care o au în câmpul investigării
şi înţelegerii adecvate a dilemelor securitare specifice primei jumătăţi
a secolului al XX-lea.
473
Otto Blum, Der Südosten verkehrspolitisch betrachtet, Berlin, Springer-
Verlag, 1941, p. 2.
202 MIHAI A. PANU
4. Şcoala geopolitică rusă
În literatura geopolitică de specialitate chestiunea rusească a ocupat

constant un loc central. Tema generală a impactului istoric pe care
existenţa naţiunii ruse l-a avut, nu doar în vecinătatea geografică
imediată, ci şi la scară sistemică, a fost un bun pretext de polemici
şi în alte domenii apropiate de geopolitică. Relaţiile internaţionale,
istoria diplomaţiei, politica externă sau istoria militară sunt doar câteva
exemple de arii disciplinare în interiorul cărora factorul rusesc a fost
sistematic abordat de-a lungul timpului. Preocuparea pentru chestiunea
rusească în ansamblul ei nu a fost întâmplătoare. Rusia a fost (şi este în
continuare) un actor cu mare greutate pe scena relaţiilor internaţionale
iar profilul geopolitic rusesc nu poate trece neobservat atunci când
vine vorba de interacţiunile pe care diferite state le au cu Moscova.
Trebuie spus de la bun început că profilul geopolitic rusesc este
o sumă a numeroşi factori. Dintre aceştia cei mai importanţi pe care
i-am putea menţiona ţin de următoarele aspecte: a) moştenirea istorică;
b) poziţionarea geografică; c) cultura politică. Cele trei aspecte pe care
tocmai le-am amintit reprezintă, desigur, o schemă simplificată a paletei
cauzale şi a reţelei de factori pe care se întemeiază geopolitica rusă.
Plecăm de la premisa că fiecare dintre acestea are suficient potenţial
explicativ pentru a scoate în evidenţă argumente şi contexte relevante.
Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive şi fără a ţinti, în vreun
fel sau altul, monopolul interpretativ asupra temelor puse în discuţie,
vom investiga în această secţiune a cărţii principalele ipostaze ale
geopoliticii ruse.
Din punct de vedere istoric, spaţiul rusesc a avut o existenţă
complexă. Traseul dintre Rusia Kieveană şi Rusia zilelor noastre a fost
unul sinuos, marcat de numeroase mutaţii identitare, ruperi de ritm
economic, dinamici politice schimbătoare sau clivaje sociale adânci.
Trebuie spus de la bun început că înainte de a deveni o naţiune, Rusia
a funcţionat ca un imperiu474. În fazele timpurii ale existenţei sale,
474
Richard Sakwa, Russian Politics and Society, Third Edition, London,
204 MIHAI A. PANU
identitatea rusească nu era mai mult decât un amalgam etno-cultural

ţinut laolaltă de o constantă presiune despotică venită din partea
claselor conducătoare. Suplimentar, raportarea constantă la alterităţi
geo-culturale considerate ostile (dintre care putem numi Hoarda de
Aur şi, mai târziu, Imperiul Otoman) a funcţionat la rândul ei ca un
factor coeziv în interiorul etosului rusesc. Identitatea spaţiului rus s-a
dezvoltat, putem spune, pe principiul bulgărelui de zăpadă, care pe
măsură ce se rostogoleşte, prinde viteză şi devine din ce în ce mai mare.
Istoria Rusiei este indisolubil legată de fenomenul rusificării. De-a
lungul timpului diferite colectivităţi etno-culturale aflate la periferia
geografică a Rusiei (finlandezi, mongoli, popoare caucaziene etc.)
au fost treptat asimilate475. Identitatea geopolitică a Rusiei s-a născut
la intersecţia dintre autoritarism (ca formă de guvernare) şi mirajul
spaţialităţii. Din perspectiva Europei Occidentale, Rusia a fost văzută
constant (şi încă mai este) drept o ţară semi-asiatică. Motivele din spatele
acestei percepţii nu sunt neapărat cele care ţin de geografie (întrucât
realităţile geografice nu pot fi combătute) ci mai degrabă cele care ţin
de valorile poporului rus. Pentru occidentalul de rând, Rusia a emanat
un exotism greu definibil. Apropiată şi totuşi inaccesibilă, cunoscută,
dar în acelaşi timp plină de mistere, europeană şi totuşi asiatică: iată
câteva dintre elementele care circumscriu paradoxul rusesc în mentalul
colectiv apusean. La fel ca zona Balcanilor, Rusia este un spaţiu al inter-
mediarităţii. După cum ne spun doctrinele geopolitice anglo-saxone
asemenea zone sunt veritabile „porţi de trecere” (Gateways)476 între
civilizaţii diferite. Deşi în mentalul colectiv occidental predomină ideea
conform căreia de-a lungul timpului în Rusia şi-au disputat întâietatea
Orientul şi Occidentul, perspectiva rusească favorizează motivul ex-
cepţionalismului cultural autohton. Astfel, Rusia nu s-a considerat defel
ca făcând parte din marile cercuri civilizaţionale (răsăritean ori apusean)
ci a preferat să se revendice de la o identitate primordialistă circumscrisă
în mare parte de curentul (pan)slavist. Am putea spune (forţând puţin
logica interpretativă) că identitatea Rusiei poate fi surprinsă cel mai bine
prin următoarele formule: transcontinentalism geopolitic, hibridizarea
475
John Geddie, The Russian Empire, London, T. Nelson and Sons, Pater-
noster Row, 1882, p. 16.
476
Vezi capitolul dedicat lui Saul Cohen (n.a.).
geoculturală (văzută ca o relaţie asimetrică între ceea ce am putea

numi „occidentalizarea Orientului” şi „orientalizarea Occidentului”),
predispoziţie (determinată istoric) spre forme autocratice de guvernare.
Această ultimă constatare se înscrie în logica (preluată, de altfel, şi în
doctrinele geopolitice) bazată pe distincţia între puterile maritime, care
au în mod natural tendinţe democratice şi puterile continentale (de uscat)
care ar avea predispoziţii autoritariste477. După cum am explicat deja
în alte secţiuni ale cărţii, geopolitica nu este altceva decât o ipostaziere
a relaţiilor de putere între actori internaţionali. Asemenea relaţii nu se
întemeiază întotdeauna pe elemente concrete, cuantificabile, ci şi pe
cultivarea percepţiilor care „construiesc” identităţile geopolitice. Geo-
politica rusă a fost construită şi reconstruită în logica diplomaţiei puterii
şi al mitului invincibilităţii478. Asemenea strategii au produs unele efecte
pe care le-am putea numi „stereotipuri convenabile” (desigur, pentru
elitele politice ruse). În lumea occidentală Rusia nu a fost întotdeauna
respectată, însă a fost adesea temută479. Această afirmaţie, departe de
a fi exagerată, reprezintă o constantă istorică a relaţiilor ruso-occidentale.
Tot de moştenirea istorică ţine şi un anumit mesianism geocultural
manifestat în primul rând prin clamarea dreptului de a interveni în
ajutorul popoarelor ortodoxe (în special a celor din Balcani) asuprite
de Imperiul Otoman. Grija Rusiei faţă de surorile mai mici ortodoxe
a început să prindă conturul unei veritabile strategii geopolitice odată
cu Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774480. Una dintre consecinţele
importante ale acestui tratat a fost „oportunitatea Rusiei de a invoca
protectoratul asupra popoarelor ortodoxe din Imperiul Otoman”481. În
felul acesta Rusia şi-a consolidat sferele de influenţă în zona Balcanilor
şi bazinul Mării Negre. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea, dincolo de
477
Cf. Martin Malia, Russia under Western Eyes. From the Bronze Horse-
man to the Lenin Mausoleum, Harvard University Press, 1999, p. 96-97.
478
În acest sens putem aminti campaniile eşuate ale lui Napoleon sau
Hitler. Ambele au contribuit la mitul geopolitic al invincibilităţii Rusiei (n.a.).
479
Hans Kohn (ed.), The Mind of Modern Russia, New York, Harper &
Brothers, 1955, p. 22.
480
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi a fost semnat pe 21 iulie 1774 între
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman (n.a.).
481
Hans Kohn, Western Civilization in the Near East, New York, Colum-
bia University Press, 1936, p. 64.
206 MIHAI A. PANU
unele evenimente cu mare impact socio-politic precum Războiul Crimeii

(1853-1856) sau Revoluţia Bolşevică (1917), i-au adus treptat Rusiei
recunoaşterea statutului de mare putere.
În ceea ce priveşte poziţionarea geografică, câteva precizări de
substanţă se cuvin a fi făcute. Cunoaştem foarte bine rolul geografiei
în profilul geopolitic al oricărui stat. Acest aspect a fost exemplar
analizat de şcoala geopolitică germană (mai ales prin intermediul lui
Ratzel şi Haushofer). Profilul geografic al Rusiei se caracterizează în
primul rând printr-o mare diversitate. Rusia s-a extins teritorial de-a
lungul timpului prin acumulări succesive mai ales spre răsăritul asiatic
(Extremul Orient). De fapt, expansiunea teritorială a devenit o temă
importantă a politicii externe ruse încă din vremea lui Ivan al IV-lea482
şi a câştigat o relevanţă tot mai mare în secolele următoare. Rusia este
un stat transcontinental care se învecinează cu numeroase alte state.
Acest aspect poate trece neobservat atunci când discutăm pur descriptiv
despre coordonate geografice. În realitate lucrurile sunt însă mult mai
complexe. Mărimea teritoriului şi poziţionarea geografică presupun
deopotrivă existenţa unor atuuri, dar şi a unor vulnerabilităţi. Un teri-
toriu vast aduce cu sine avantajele accesului la resurse variate, lipsa
presiunii demografice sau opţiuni defensive mai multe (şi mai eficiente)
în cazul unor invazii. Mai mult decât atât, naţiunile care controlează
teritorii vaste pot dezvolta un profil economic sustenabil prin prisma
raportului favorabil între exploatarea resurselor şi impactul asupra me-
diului înconjurător. Dezavantajele unui teritoriu vast sunt legate în
primul rând de eforturile care trebuie făcute pentru administrarea
acestuia. Modelele centralismului politic (specifice tradiţiei ruse) au
fost greu sinconizate cu necesarul anvergurii administrative. De aici,
poate, şi tentaţia excesului de putere, a ingineriilor sociale (mutări de
populaţii) sau a hipertrofiei aparatului militar (menit să susţină politicile
centrului chiar şi în zonele cele mai îndepărtate). Dacă ar fi să vorbim
strict geopolitic, lucrurile ar deveni chiar mai limpezi. Un teritoriu vast
Cf. David McNabb, Vladimir Putin and Russia’s Imperial Revival,

482
Boca Raton, Taylor & Francis Group, 2016, p. 24. Ivan al IV-lea (născut pe
25 august 1530 şi decedat pe 28 martie 1584) a fost primul cneaz moscovit
care şi-a luat titulatura de ţar. De-a lungul domniei sale a iniţiat mai multe
campanii de cuceriri şi anexări teritoriale. Este cunoscut şi sub numele de Ivan
cel Groaznic (n.a.).
este nu doar greu de administrat, ci şi greu de apărat483. Infrastructura

de securitate, căile de comunicaţii ori amplasarea optimă a centrelor de
comandă devin obiective greu de realizat la scară mare. În altă ordine
de idei, statele mari au de regulă regiuni mai slab populate care se pot
dovedi „îmbietoare” pentru unii vecini. Totodată, în rândurile anumitor
grupuri etnoculturale, insuficient loializate în spirit naţional, pot apă-
rea tendinţe secesioniste ce pot deveni vulnerabilităţi geopolitice pe
termen lung.
Poziţionarea geografică aduce cu sine (într-o manieră oarecum ase-
mănătoare cu mărimea teritoriului) avantaje şi vulnerabilităţi specifice.
Clima, formele de relief, reţeaua hidrografică, accesul la mări şi oceane,
reprezintă elemente foarte importante în profilul geopolitic al oricărui
stat. Pe acest palier, Rusia are suficiente avantaje pe care înţelege să le
valorifice inclusiv în sfera geopolitică. Resursele naturale strategice (de
la hidrocarburi la metale rare) îi permit evitarea dependenţei faţă de alţi
actori. De asemenea, potenţialul agricol şi cel energetic sunt suficient
de mari pentru a nu pune probleme de aprovizionare a populaţiei cu cele
necesare chiar şi în condiţiile unei izolări limitate. Din punct de vedere
geostrategic s-ar putea invoca două vulnerabilităţi mai importante: pe
de o parte vecinătatea unor actori cu profil geopolitic problematic (zona
Caucazului sau Coreea de Nord); pe de altă parte lipsa accesului la aşa
numitele mări calde484 şi dificultăţile dezvoltării unei marine militare
care să aibă un impact real în zona „Blue Water” (Apele Albastre)485.
La fel ca S.U.A., care şi-au construit o identitate geopolitică pornind
483
Reţinem, desigur, excepţia de la această regulă. Doctrinele militare ruse
s-au folosit de vastitatea teritoriului pentru a pune în aplicare retrageri tactice,
ca parte a unor sisteme defensive mai ample. Invazia lui Napoleon sau campa-
nia naziştilor din cel de-al Doilea Război Mondial relevă tocmai acest potenţial
defensiv al teritoriilor vaste (n.a.).
484
Problematica ieşirii la aşa-numitele mări calde are rădăcini adânci în
istorie. Rusia a avut (şi are în continuare) acces mai mult la mări interioare
(Marea Baltică, Marea Neagră etc.) sau la oceane pe care se poate naviga cu
greu în anumite perioade ale anului (din cauza îngheţului). Asemenea particu-
larităţi (care ţin de poziţionarea geografică) au împiedicat Rusia să devină o
putere maritimă veritabilă comparabilă ca potenţial cu Imperiul Britanic sau
cu S.U.A. (n.a.).
485
Cf. Michael Lindberg, Daniel Todd, Brown-, Green-, and Blue-Water
Fleets. The Influence of Geography on Naval Warfare, 1861 to the Present,
Westport, Greenwood Publishing Group, 2002, p. 196.
208 MIHAI A. PANU
de la relevanţa defensivă a celor două mari oceane aflate pe flancuri,

Rusia şi-a promovat propriul excepţionalism geografic la rangul de
caracteristică geopolitică fundamentală. Rusia a înţeles să-şi folosească
imensul teritoriu în scopuri defensive dar a ezitat arareori să facă anexări
convenabile sau să-şi lărgească sfera de influenţă.
În sfârşit, tema culturii politice în spaţiul rusesc are o importanţă
aparte pentru înţelegerea legităţilor care guvernează raportul dintre
politic şi social. Aşa cum am spus deja, Rusia are o lungă tradiţie
autocratică. De la despotismul perioadei medievale până la dictaturile
istoriei recente, pot fi găsite suficiente ipostaze ale puterii folosite
abuziv împotriva celor mulţi. Modernizarea politică menită să pună
accentul din ce în ce mai mult pe echilibrul între instituţii şi pe
promovarea unui model decizional cât mai incluziv s-a lăsat mult
aşteptată în Rusia, comparativ cu spaţiul occidental. Acest lucru
a menţinut relaţii de putere foarte stricte între conducători şi conduşi.
Cultura politică de tip subiect a rămas o constantă societală şi nu a putut
fi atât e uşor înlocuită prin varianta ei autentic participativă486. Cauzele
unei asemenea stări de fapt sunt complexe. Richard Pipes, eminent
sovietolog şi un bun cunoscător al istoriei ruse în general, a subliniat
legătura strânsă între modelul autoritarist practicat de elitele (politice)
ruse şi tradiţia conservatorismului în gândirea politică a ţării487. Tenta-
ţia autoritarismului are, desigur, cauze multiple deopotrivă culturale,
istorice, economice sau sociale. Tradiţia conservatoare evidenţiată de
Pipes reprezintă, la rândul ei, o ipostază specifică, într-o paletă mai largă
de filiere istorice şi epifenomene caracteristice etosului rus. În mare
fie spus, tipul de cultură politică pe care Rusia l-a experimentat de-a
lungul timpului s-a dezvoltat la intersecţia dintre trei filiere importante:
conservatorismul, ortodoxismul şi, în subsidiar, naţionalismul velicorus.
Fiecare dintre aceste elemente a suferit mutaţii de-a lungul istoriei ruse.
După cum vom vedea mai târziu, ponderea lor în structurile discursive
ale geopoliticii ruse este una semnificativă.
Pentru detalii privind principalele tipuri de cultură politică vezi Gabriel

486
Almond, Sidney Verba, The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy
in Five Nations, Newbury Park, Sage Publications, 1989, p. 22.
487
Richard Pipes, Russian Conservatism and Its Critics: A Study in Political
Culture, Yale University Press, 2005, p. 1.
4.1. Viziunea geopolitică

a lui Aleksandr Dughin
În prezent şcoala rusă de geopolitică este dominată de ideile lui

Aleksandr Dughin488. Controversat şi incisiv Dughin reuşeşte să atragă
atenţia opiniei publice printr-o retorică ce pare bine îmbrăcată în hainele
neutralităţii ştiinţifice dar care în realitate este plină de balast ideologic.
Dughin şi-a petrecut prima parte a vieţii marcar de tensiunile Războiului
Rece. Provenea dintr-o familie de intelectuali (mama sa fiind medic,
iar tatăl ofiţer G.R.U.489), însă traseul lui profesional nu a fost lipsit de
eşecuri. Deşi avea înclinaţii spre studiu Dughin a fost exmatriculat de
la prestigiosul Institut de Aviaţie din Moscova, se spune, în condiţii nu
tocmai clare. Cu timpul a început să studieze scrierile unor autori precum
Julius Evola sau René Guénon. În jurul lui s-a format un mic grup din care
au făcut parte, printre alţii, şi scriitorul Evgeniy Golovin sau activistul
Geydar Dzhemal490. După căderea Uniunii Sovietice, Aleksandr Dughin
a devenit din ce în ce mai cunoscut în mediile conservatoare ruseşti. S-a
bucurat de sprijinul anumitor persoane importante din aparatul politic
rus, inclusiv al preşedintelui Vladimir Putin491. De asemenea, există
488
Aleksandr Gelievici Dughin (născut pe 7 ianuarie 1962 la Moscova)
este cel mai important geopolitician rus al momentului. Considerat de majori-
tatea analiştilor ca fiind un apropiat al preşedintelui Vladimir Putin şi al struc-
turilor militare ruse, Dughin duce o campanie susţinută de promovare a (neo)
eurasianismului pe agenda internaţională. O parte a ideilor dughiniene sunt
tributare geopoliticii clasice germane. Dughin rămâne o figură controversată
care promovează idei aflate la limita delirului ideologic. Cu toate acestea, ră-
mâne influent în anumite cercuri (chiar şi româneşti). Dintre cărţile importante
publicate de geopoliticianul rus de-a lungul timpului (unele traduse chiar şi în
româneşte), amintim: Bazele geopoliticii (2011); The Fourth Political Theory
(2012); Eurasian Mission: An Introduction to Neo-Eurasianism (2014); Last
War of the World-Island: The Geopolitics of Contemporary Russia (2015)
(n.a.).
489
G.R.U. (Directoratul principal de spionaj) este o agenţie de spionaj sub-
ordonată Armatei Ruse (n.a.).
490
Detalii despre biografia lui Dugin au fost preluate, printre altele, din
Jardar Østbø, The New Third Rome. Readings of a Russian Nationalist Myth,
Stuttgart, Ibidem-Verlag, 2016, pp. 111, 112.
491
Dughin a fost un susţinător puternic al politicilor propuse de Vladimir
Putin cel puţin într-o fază timpurie. Cu timpul, însă, a survenit o distanţare
210 MIHAI A. PANU
suspiciuni conform cărora Dughin ar fi avut legături strânse cu K.G.B.-ul492.

În anii ’90 ai secolului trecut, imaginea lui Aleksandr Dughin s-a
identificat cu cea a unui tânăr filosof, oarecum marginal în peisajul
intelectual rus. Ascensiunea lui nu începuse încă de-a binelea. Cu
timpul, Dughin a ajuns profesor de filosofie şi sociologie la prestigioasa
Universitate Lomonosov din Moscova493. Factorul politic nu poate fi
exclus din spatele carierei sale chiar dacă profilul său intelectual este
suficient de solid pentru a-l califica în domeniul academic. Dughin
a avut contacte timpurii cu mediile militare şi de intelligence din fosta
Uniune Sovietică. Ideile sale au început să fie cunoscute de opinia
publică graţie celor care i-au facilitat publicarea unor texte. De pildă
Alexander Prokhanov (considerat mentorul lui Dughin)494 l-a promovat
suficient de puternic încât să devină cunoscut relativ repede în anumite
cercuri ruseşti (în special politice şi militare – aşa cum arătam mai
sus). Prokhanov coordonează (în calitate de redactor-şef) revista ultra-
conservatoare Zavtra (газета Завтра). Textele lui Dughin şi-au găsit
adesea loc în paginile acestei reviste.
Încă de la sfârşitul anilor ‘80 ai secolului trecut Alekandr Dughin
a făcut numeroase călătorii în vestul Europei unde şi-a creat o adevărată
reţea de colaboratori. Figuri importante ale „Noii Drepte” (New Right)495
europene precum Alain de Benoist (Franţa), Jean-François Thiriart
între cei doi, cauzată fie de incompatibilităţi ideologice, fie de raţiuni tactice. La
nivelul opiniei publice există unele idei dominante conform cărora Dughin ar fi
unul dintre sfătuitorii importanţi ai preşedintelui Putin. Cf. Wayne Allensworth,
„Dugin and the Eurasian Controversy: Is Eurasianism Patriotic?”, în Marlene
Laruelle (ed.), Russian Nationalism and the National Reassertion of Russia,
New York, Routledge, 2009, p. 117.
492
Jardar Østbø, The New Third Rome. Readings of a Russian Nationalist
Myth, Stuttgart, Ibidem-Verlag, 2016, p. 111.
493
Bill Gertz, iWar: War and Peace in the Information Age, New York,
Simon and Schuster, 2017, p. 173.
494
Wayne Allensworth, „Dugin and the Eurasian Controversy: Is Eura-
sianism Patriotic?”, în Marlene Laruelle (ed.), Russian Nationalism and the
National Reassertion of Russia, New York, Routledge, 2009, p. 105.
495
New Right se referă la o mişcare politică de dreapta prezentă în mai
multe ţări europene, dar şi în S.U.A. ori chiar alte continente. Se revendică de
la principii conservatoare şi nu trebuie confundată cu extrema dreaptă, chiar
dacă unele principii par să i se intersecteze cu aceasta din urmă (n.a.).
(Belgia), Claudio Mutti (Italia)496 se numără printre aşa-zisele contacte

occidentale ale lui Dughin. Reţeaua de colaboratori a lui Dughin este
însă mult mai vastă şi cuprinde personaje active, într-un fel sau altul, în
tot spectrul politic de dreapta european. De pildă, în Marea Britanie are
un mic grup de adepţi format în jurul editurii Arktos497. În Polonia se
bucură de sprijinul lui Mateusz Piskorski, fost membru al parlamentu-
lui şi simpatizant al eurasianismului. În Grecia are prieteni în mediul
academic498, dar şi în unele partide politice precum Zorii Aurii. Chiar
şi în România a fost invitat să ţină conferinţe, să lanseze cărţi (inclusiv
traducerile în română ale propriilor volume)499 sau să ia parte la întâlniri
mai restrânse în cercuri clericale ortodoxe500. În ultimii ani Aleksandr
Dughin s-a apropiat din ce în ce mai mult de cercurile clericale din
ţările ortodoxe ale Europei Răsăritene. Motivele acestei apropieri ar
putea ţine de afinităţile ideologice (în sensul că ortodoxismul joacă
un rol important în discursul naţionalist-conservator dughinist) sau
de anumite calcule strategice (în măsura în care ortodoxia ar putea fi
folosită ca vector de imagine şi de propagare a ideilor). Dughin şi reţeaua
sa internaţională sunt dovada vie a compatibilităţilor care pot apărea
între cercuri intelectuale şi politice cu agende diferite: conservatori,
naţionalişti, anti-globalişti, eurasianişti, adepţi ai teoriei conspiraţiei
etc. Pentru opinia publică obişnuită aceste medii sunt mai puţin vizibile.
Potenţialul lor subversiv nu trebuie însă sub nicio formă subestimat.
În strategiile discursive ale lui Dughin (şi ale colaboratorilor să) se
496
Jardar Østbø, The New Third Rome. Readings of a Russian Nationalist
Myth, Stuttgart, Ibidem-Verlag, 2016, p. 111.
497
Arktos este o editură care aparţine Noii Drepte britanice şi se ocupă cu
publicarea ori traducerea textelor unor corifei ai Dreptei europene, printre care
chiar şi Dughin (n.a.).
498
În 2013 a fost invitat să ţină prelegeri la Universitatea din Pireu de către
Nikos Kotzias (politician afiliat Syriza). Vezi detalii în Marlene Laruelle,
„Dangerous Liaisons: Eurasianism, the European Far Right and Putin’s
Russia”, în Marlene Laruelle (ed.), Eurasianism and the European Far Right.
Reshaping the Europe–Russia Relationship, Lanham, Lexington Books, 2015,
p. 15.
499
De pildă, în aprilie 2017, Dughin şi-a lansat la Bucureşti volumul inti-
tulat Destin eurasianist. Cartea a fost publicată de Editura Mica Valahie (n.a.).
500
Amintim în acest sens un singur exemplu: prezenţta lui Dughin la Mă-
năstirea Neamţ în iunie 2014. O parte a presei a relatat pe larg subiectul (n.a.).
212 MIHAI A. PANU
regăseşte adesea şi conspirologia501. Unul dintre personajele care l-au

apropiat pe Dughin de sfera conspirologiei a fost Jean Parvulesco502,
scriitor român stabilit în Franţa după instaurarea regimului comunist
în România503. Dincolo de caracterul lor non-ştiinţific, teoriile conspi-
raţiei sunt menite să întreţină setea oamenilor de naraţiuni alternative
condimentate senzaţionalist. Dughinismul nu se disociaza de ele. Ba
dimpotrivă, le foloseşte selectiv pentru a trezi interesul public şi pentru
a facilita un impact cât mai puternic al discursului ideologizant.
4.2. Eurasianism vs. Neoeurasianism
Pentru a înţelege viziunea geopolitică a lui Aleksandr Dughin,

simpla prezentare a biografiei sale nu este suficientă. Dughinismul se
cere înţeles în primul rând din perspectiva bagajului său conceptual şi
a ideilor (adesea cât se poate de eclectice) care dau forţă acestui curent.
De această dată nu vom porni de la general la particular ci tocmai invers:
vom investiga tezele care constituie coloana vertebrală a dughinismu-
lui urmând să extrapolăm acolo unde va fi nevoie. Generic vorbind,
există două concepte cheie în jurul cărora orbitează ideile geopolitice
dughiniste. Acestea sunt eurasianismul şi neo-eurasianismul. Le vom
analiza pe rând în cele ce urmează.
Geneza eurasianismului este strâns legată de transformările struc-
turale generate de Primul Război Mondial. Mai precis, primii teoreticieni
ai eurasianismului au făcut parte din grupurile de intelectuali ruşi
care îşi părăsiseră ţara în urma Revoluţiei din 1917. Această parte
a intelectualităţii ruse aflată peste hotare (mai ales în principalele
capitate vest-europene) a generat o mişcare cultural-politică inspirată
Conspirologia este definită ca „studiul istoriilor secrete din spatele

501
conflictelor politice globale”. Vezi: Ray Silvius, Culture, Political Economy

and Civilisation in a Multipolar World Order. The Case of Russia, New York,
502
Marlene Laruelle, „Digital Geopolitics Encapsulated: Geidar Dzhemal
between Islamism, Occult Fascism and Eurasianism”, în Mikhail Suslov,
Mark Bassin (eds.), Eurasia 2.0: Russian Geopolitics in the Age of New Media,
Lanham, Rowman & Littlefield, 2016, p. 92.
503
Jean Parvulesco/Pârvulescu (1929-2010) a fost un scriitor francez de
origine română (n.a.).
de principiile Revoluţiei Conservatoare germane (Konservative Revo-

lution)504. Cei mai importanţi intelectuali ruşi consideraţi părinţii eura-
sianismului sunt 505:
- Nikolai Sergeyevich Trubetzkoy (1890-1938), care a fost un
reputat filolog şi istoric.
- Piotr Savitsky (1895-1965), cunoscut ca geograf şi economist.
- Georges Vasilievich Florovsky (1893-1979), renumit istoric al
culturii şi teolog.
- George Vernadsky (1887-1973), cunoscut ca istoric şi geopolitician.
- Nikolai N. Alexeyev (1879-1964), cunoscut ca jurist şi politolog.
Aşa cum spuneam, geneza eurasianismului este strâns legată de
prefacerile socio-politice survenite după Primul Război Mondial. Repre-
zentaţii eurasianismului clasic erau diverşi ca formare şi orientare
ideologică. Totuşi numitorul lor comun era ordodoxia rusă şi implicit
excepţionalismul etosului rusesc. Acesta este contextul ideatic în care
„Eurasia” începe să prindă contur. În faza ei embrionară Eurasia nu
era percepută în sens strict geografic. Eurasianiştii încă ignorau geo-
grafia pentru a se dedica matricei culturale reprezentate de spiritul rus.
Dacă ne gândim că cei mai mulţi se aflau în diaspora goniţi de tăvă-
lugul resentimentar al Revoluţiei Bolşevice, nu ne este greu să ne
imaginăm că puteau dezvolta o puternică nostalgie faţă de identitatea
pierdută (imperială) a Rusiei. Pentru ei ordodoxismul (anti-occidental
şi chiar anti-ecumenist în structurile sale discursive) rămânea cel mai
palpabil liant identitar care putea face legătura între prezent şi trecut.
Totodată, excepţionalismul rus începea să capete valenţe geopolitice.
Eurasia embrionară (sub forma ei de „unitate etno-culturală”506 în care
fusese imaginată de Nikolai Trubetzkoy) devenea aşadar o entitate
spaţială între Orient şi Occident. Chiar dacă avea puternice conexiuni
504
Această aşa-numită Revoluţie Conservatoare a fost vizibilă în Germa-
nia interbelică. Printre adepţii ei s-a numărat şi celebrul geopolitician Karl
Haushofer (despre care am scris într-un subcapitol al prezentei cărţi) (n.a.).
505
Cf. Aleksandr Dugin, Eurasian Mission. An Introduction to Neo-Eura-
sianism, Arktos Media, 2014, p. 17.
506
Mark Bassin (et al.), „What Was Eurasianism and Who Made It?”, în
Mark Bassin, Sergey Glebov, Marlene Laruelle (eds.), Between Europe and
Asia. The Origins, Theories and Legacies of Russian Eurasianism, Pittsburgh,
University of Pittsburgh Press, 2015, p. 9.
214 MIHAI A. PANU
culturale şi civilizaţionale spre fiecare dintre cele două puncte cardinale

(Răsărit şi Apus), Eurasia (în forma ei conceptuală iniţială) avea sufi-
cientă greutate simbolică pentru a-şi păstra unicitatea. Trebuie însă
spus că viziunile iniţiale aupra Eurasiei nu erau construite pe acelaşi
calapod. Între diferiţii eurasianişti, la fel ca între diferitele valuri ale
mişcării eurasianiste au existat diferenţe semnificative de viziune. Din
perspectivă actuală acest lucru indică evoluţia în timp pe care a avut-o
conceptul. După cum vom vedea mai târziu, pe parcursul unui secol
Eurasianismul a suferit mutaţii şi a fost adaptat discursiv unor situaţii
geopolitice concrete.
În altă ordine de idei, trebuie spus că, pentru a înţelege dinamica
fenomenului eurasianist, cititorul interesat are nevoie de câteva repere
solide. Dacă lăsăm în urmă geneza lui (sau mai bine zis motivaţiile
părinţilor fondatori), vom descoperi modele şi filiere complexe de
dezvoltare, proiecţii ideatice interesante şi, nu în ultimul rând, o re-
venire aproape obsedantă asupra excepţionalismului rus. Recurenţa
acestui din urmă motiv este oarecum uşor de înţeles dacă ne gândim
că eurasianismul, încă din faza sa timpurie, s-a dezvoltat discursiv
prin raportarea critică la alteritatea occidentală denunţând europo-
centrismul507, care prinsese deja rădăcini adânci în unele medii inte-
lectuale. Deşi, aşa cum spuneam, eurasianismul a pornit de pe baze
spiritual-culturale, evoluţia lui a relevat din ce în ce mai mult o apro-
piere clară de geopolitică. De fapt, diferenţa majoră între eurasianism şi
neoeurasianism este dată de semnificaţiile geopolitice mult mai dense
în cazul celui din urmă. Dughin însuşi, atunci când vorbeşte despre
eurasianism, foloseşte mai multe argumente. Acestea sunt menite să dea
anvergură maximă conceptului şi să asigure liantul istoric necesar între
ipostazele mai vechi sau mai noi ale curentului. Iată în cele ce urmează
câteva perspective folosite de Aleksandr Dughin pentru a circumscrie
(în sens larg) fenomenul în discuţie508:
- din punct de vedere militar-strategic, eurasianismul cuprinde pozi-
ţionările ţărilor care dezaprobă politicile de expansiune ale S.U.A. şi
partenerilor din N.A.T.O. ale acestora;
Ibidem.
507
Aleksandr Dugin, Eurasian Mission. An Introduction to Neo-Eurasia-

508
nism, Arktos Media, 2014, p. 17.

- din punct de vedere cultural prin eurasianism se urmăreşte pre-

zervarea şi dezvoltarea tradiţiilor naţionale organice, etnice ori reli-
gioase;
- din punct de vedere social, prin eurasianism se urmăreşte pro-
movarea tuturor formelor de organizare economică ce pot susţine ideea
de echitate socială.
Dacă ar fi să facem un arc peste timp între perioada eurasianismului
clasic (după sfârşitul Primului Război Mondial) şi ipostazele sale
recente, am putea observa câteva mutaţii interesante. Ne vom referi la ele
direct sau indirect în cele ce urmează. După căderea Uniunii Sovietice
(1991), noua putere de la Moscova se vedea pusă în situaţia de a căuta
destul de repede o strategie potrivită pentru echilibrarea ţării pe scena
internaţioanlă. Pierderile teritoriale (prin declararea independenţei fos-
telor republici din componenţa U.R.S.S.), dispariţia sferelor de influ-
enţă asupra statelor satelit, declinul prestigiului internaţional (într-un
cuvânt şocul dezintegrării) au avut drept consecinţă imediată creşterea
graduală a preocupărilor pentru domeniul geopoliticii. Încet dar sigur
concepte precum Eurasianism sau Eurasia au început să capete rele-
vanţă în cercurile politice şi militare ruseşti. În lumina noilor realităţi
internaţionale Moscova se vedea nevoită să se „reinventeze” geopo-
litic, să-şi mascheze vulnerabilităţile şi, foarte important, să-şi facă
o imagine clară asupra noilor sale limite spaţiale şi direcţii spre care
să îşi poată proiecta puterea. Acesta este contextul istoric în care
eurasianismul suferă o mutaţie majoră devenind neo-eurasianism.
Simplu spus, distincţia între cele două ipostaze ale aceluiaşi fenomen
se rezumă la următoarea constatare: Eurasianismul a apărut în contextul
dezintegrării Imperiului Rus (spre sfârşitul Primului Război Mondial)
în timp ce apariţia neoeurasianismului se leagă de agonia şi colapsul
Uniunii Sovietice. Neoeurasianismul se suprapune aşadar preponderent
pe istoria post-sovietică a Rusiei509. La nivel ideatic, rampa de lansare
a neoeurasianismului a fost asigurată de scrierile unui mare istoric rus:
Lev Gumilev510. La fel ca reprezentanţii eurasianismului timpuriu,
509
Nataliya Vasilyeva, Maria Lagutina, The Russian Project of Eurasian
Integration: Geopolitical Prospects, Rowman & Littlefield, 2016, p. 86.
510
Lev Nikolaievici Gumilev (uneori ortografiat Gumiliov) s-a născut
pe 1 octombrie 1912 la Sankt-Petersburg şi a murit pe 15 iunie 1992, tot la
216 MIHAI A. PANU
Gumilev pleca de la premisa că „între diferitele popoare din spaţiul

eurasiatic a existat o unitate primordialistă”511. Viziunea sa integra-
toare, chiar dacă nu a fost lipsită de unele controverse (mai ales în
cercurile naţionaliste ruse), a avut meritul de a propulsa eurasianis-
mul la nivelul opiniei publice post-sovietice. Evident că pentru mase
conceptul de eurasianism s-a rezumat la formule simpliste. De pildă,
teza lui Gumilev conform căreia „Rusia nu este neapărat o naţiune,
ci mai degrabă o civilizaţie”512 care îşi trage seva din lunga istorie
a Rusiei imperialiste (şi totodată din cea a U.R.S.S.) a avut un impact
semnificativ într-o societate zdruncinată de marea schimbare survenită
în decembrie 1991. Eurasianismul a revenit aşadar pe agenda publică
în condiţii excepţionale. Dacă ar fi să facem un exerciţiu de istorie
contrafactuală, următoarea întrebare ar căpăta cu siguranţă o rele-
vanţă aparte: Cum ar fi arătat neoeurasianismul dacă Uniunea Sovie-
tică nu s-ar fi dezintegrat? Nu ne vom lansa însă în speculaţii,
aşa că nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne întoarcem la
evoluţia fenomenului (neo)eurasianist aşa cum a fost el consemnat
în literatura de specialitate. Pentru a înţe-lege într-o manieră adec-
vată geneza şi dezvoltarea noului eurasianism (neoeurasianismului
sau, dacă vreţi, eurasianismului post-sovietic) ne vom îndrepta
atenţia spre scrierile celui mai vizibil reprezentant al său: Aleksandr
Dughin. Acesta vorbeşte despre anumite etape în dezvoltarea tim-
purie a neoeurasianismului şi stabileşte repere specifice pentru fiecare
Sankt-Petersburg. A fost un cunoscut (şi controversat) istoric şi etnolog rus

considerat precursor al neoeurasianismului. Gumilev promovează o viziune
originală asupra trecutului îndepărtat. El invocă noţiunea de „pasionaritate”
(passionarnost) drept motor al transformărilor structurale, care în cele din
urmă vor duce la consolidarea unor identităţi colective mai ample (n.a.). Cf.
Aleksandr Dugin, Eurasian Mission. An Introduction to Neo-Eurasianism,
Arktos Media, 2014, p. 21.
511
Mark Bassin, „Narrating Kulikovo. Lev Gumilev, Russian Nationalists,
and the Troubled Emergence of Neo-Eurasianism”, în Mark Bassin, Sergey
Glebov, Marlene Laruelle (eds.), Between Europe and Asia. The Origins, Theo-
ries and Legacies of Russian Eurasianism, Pittsburgh, University of Pittsburgh
Press, 2015, p. 168.
512
Charles Clover, Black Wind, White Snow: The Rise of Russia’s New
Nationalism, New Haven, Yale University Press, 2016, p. 56.
dintre aceste etape. Redăm în cele ce urmează o variantă simplificată a

secvenţelor temporale propuse de Dughin513:
1. Prima etapă (între anii 1985-1990)
Aleksandr Dughin ţine prelegeri în faţa unor grupuri care se revendică
de la noile mişcări conservator-patriotice. El critică paradigma sovietică
pe care o consideră lipsită de spiritualitate şi însufleţire naţionale.
În 1989 cărţile lui Dughin încep să fie publicate peste hotare (Italia,
Spania).
În 1990 cartea lui René Guénon, Criza lumii moderne, este publi-
cată în Rusia sub îngrijirea lui Dughin.
În această primă fază, neoeurasianismul îşi arată afinităţile cu
dreapta conservatoare, mai precis cu tradiţia ordodoxist-monarhică şi
cu patriotismul etnicizant.
2. A doua etapă (între anii 1991-1993)
- Perioada sovietică este reevaluată în spiritul naţional-bolşevis-
mului şi al eurasianismului de stânga.
Reprezentanţi ai Noii Drepte europene (Alain de Benoist, Robert
Steuckers, Claudio Mutti etc.) vizitează Moscova.
Anumite grupuri considerate ceva mai „moderate” încep să promo-
veze aşa-numitul „eurasianism democratic”. Din asemenea grupuri au
făcut parte personaje precum Gavriil Popov, Sergei Stankevic, Lev
Ponomaryov.
Între 1992-1993 apare primul număr al publicaţiei Elements: The
Eurasianist Review. Eurasianismul pătrunde în mediul academic.
513
sianism, Arktos Media, 2014, pp. 24-30. Etapele dezvoltării curentului neoeu-
rasianist, aşa cum au fost prezentate de Dughin, sunt, fără îndoială, importante
pentru cei care îşi propun să analizeze fenomenul pe de-a-ntregul. Păstrăm însă
anumite rezerve faţă de obiectivitatea abordării lui Dughin, mai ales că multe
dintre reperele temporale propuse de el reprezintă contribuţiile proprii. Acesta
este motivul pentru care prezentăm o variantă simplificată a etapizării sale.
Sintagma „Mişcarea Eurasiatică” este folosită în această carte mai degrabă cu
sens cuprinzător şi se referă la majoritatea ipostazelor instituţionale/organi-
zaţionale circumscrise de curentul (neo)eurasianist. Totodată trebuie precizat
că informaţiile (prezentate în formatul celor 7 etape de dezvoltare a neoeu-
rasianismului) reprezintă preluări din cartea mai sus citată. Ele vor fi tratate
ca atare. Traducerea din engleză în română s-a făcut ţinând cont şi de nevoia
adaptării textului, nu doar de preluarea directă. S-au păstrat informaţiile consi-
derate relevante şi s-a omis ceea ce era de omis (n.a.).
218 MIHAI A. PANU
3. A treia etapă (între anii 1994-1998)

Elemente eurasianiste sunt preluate direct ori indirect de platformele
politice ale unor partide cu diferite orientări (Partidul Comunist, Partidul
Liberal-Democrat) din Rusia.
Apare o versiune academică mai „soft” a eurasianismului. Printre
promotori se numără Vitaly Y. Pashchenko sau Fyodor Girenok. Aceştia
au încercat să lege dinamica eurasianismului de paradigma iluministă.
Eurasianismul devine o idee atrăgătoare pentru Nursultan Nazar-
baev, preşedintele Kazahstanului. În aprilie 1994 acesta propune crearea
unui spaţiu economic integrat din care să facă parte fostele republici
sovietice. Totodată Nazarbaev anunţă înfiinţarea Universităţii „Lev
Gumilev” la Astana. Universitatea există şi astăzi.
4. A patra etapă (între anii 1998-2001)
Neoeurasianismul încearcă să îşi găsească o cale autonomă, deli-
mitându-se de radicalismul dreptei şi al stângii.
În 1998 se publică broşura eurasianistă Nash Put/Наш путь (Calea
noastră).
Dughin devine consilier pentru speaker-ul Dumei de Stat, Gennadiy
Seleznyov.
5. A cincea etapă (între anii 2001-2002)
Mişcarea Eurasiatică îl sprijină pe (şi este sprijinită de) preşedin-
tele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin.
Muftiul-şef al Rusiei, Talgat Tadzhuddin, îşi declară sprijinul pentru
Mişcarea Eurasiatică.
6. A şasea etapă (între anii 2002-2003)
Pe 30 mai 2002, la Mănăstirea Danilov din Moscova are loc con-
gresul pentru înfiinţarea partidului Eurasia. Se pare că acest partid a fost
desfiinţat în decembrie 2004.
Aleksandr Dughin devine din ce în ce mai vizibil în presa scrisă şi
audiovizuală din Rusia.
7. A şaptea etapă (între anii 2003-2004)
Eurasianismul se internaţionalizează. În C.S.I. (Comunitatea State-
lor Independente) principiile eurasianiste prind rădăcini.
În noiembrie 2003 Congresul pentru Mişcarea Eurasiatică Interna-
ţională avea să fie ţinut în Casa Presei din Moscova.
Mişcarea Eurasiatică începe să aibă structuri organizaţionale în nu-
meroase ţări: Kazahstan, Belarus, Kârgâzstan, Tadjikistan, Azerbaidjan,
Ucraina, Armenia, Georgia, Bulgaria, Turcia, Italia, Germania, Belgia,

Marea Britanie, Spania, Serbia, Polonia, Slovacia, Ungaria, Canada,
S.U.A. etc.
În decembrie 2004 are loc un congres în care se decide înfiinţarea
Uniunii Eurasiatice a Tineretului (Eurasian Youth Union).
După cum putem vedea în cronologia de mai sus, dezvoltarea
neoeurasianismului a fost semnificativ influenţată de câteva figuri
publice, în frunte cu Aleksandr Dughin. Ar fi totuşi o greşeală dacă
am echivala curentul neoeurasianist cu personalitatea lui Dughin. Din
majoritatea punctelor de vedere Dughin nu este altceva decât un vector
al conservatorismului rus. De asemenea, trebuie precizat că, înainte
de a fi corifeul eurasianismului de rit nou, Dughin a fost cel mult un
activist geopolitic. Succesul ideilor sale (cel puţin în spaţiul rusesc) se
datorează unei stări de fapt relativ uşor de recunoscut dacă admitem că
neoeurasianismul reprezintă o consecinţă, mai mult sau mai puţin directă,
a căderii Uniunii Sovietice. Recuperarea moştenirii eurasianismului
clasic şi ambalarea acesteia într-un proiect geopolitic adaptat noilor
realităţi internaţionale constituie, de fapt, un mecanism adaptiv al
elitelor conservatoare ruse în contextul tranziţiei spre o nouă identitate
statală. Evenimentele recente din Europa Răsăriteană şi din Caucazul
de Nord ne arată însă că nu există suficientă disponibilitate pentru
încheierea acestei tranziţii. Provizoratul geopolitic din vecinătăţile
imediate ale Federaţiei Ruse constituie dovada direct vizibilă a faptului
că Moscova încă îşi mai caută sinele geopolitic pierdut în decembrie
1991. După cum afirmă chiar Aleksandr Dughin, aşa-numita „criză
a paradigmei sovietice”514 a provocat revenirea puternică în actualitate
a eurasianismului. Pornind de aici, edificarea neoeurasianismului ca
element ideatic de sine stătător nu a fost decât o problemă de timp.
Cuplarea vechilor principii eurasianiste la noile realităţi geopolitice a
stat, aşadar, la baza acestei transformări, dând oarecare sens şi greutate
propagandistică crezului neoeurasianist. Pentru cititorii interesaţi, dar
nefamiliarizaţi cu istoria spaţiului post-sovietic, neurasianismul ar putea
părea o mişcare difuză şi vremelnică. În realitate însă potenţialul său
de dezvoltare nu trebuie subestimat. Referindu-se la geneza şi iposta-
zele acestui curent, Mark Bassin (unul dintre cunoscătorii fini ai lumii
514
Aleksandr Dugin, op. cit., p. 22.
220 MIHAI A. PANU
post-sovietice) face următoarele afirmaţii: „Încă de la apariţia sa – în

contextul turbulenţelor din prima parte a anilor 1990 –, neoeurasianis-
mul şi-a cultivat o imagine publică bazată pe un număr de asumpţii
implicite cu privire la caracterul său fundamental. Dintre acestea cea
mai importantă este, desigur, pretenţia că principiile şi credinţele
eurasianismului corespund cu cele ale naţionalismului rus, în general.
Într-adevăr, neoeurasianismul din zilele noastre se prezintă drept cel mai
natural promotor al sentimentelor şi înclinaţiilor naţionaliste, devenite
atât de puternice în Rusia post-sovietică. Cea mai bună dovadă în acest
sens este prezenţa în cercurile sale superioare a unor naţionalişti bine-
cunoscuţi şi vocali. Dintre aceştia cei mai reprezentativi sunt: Ghennadi
Ziuganov, Aleksandr Prokhanov şi, nu în ultimul rând, Aleksandr
Dughin. În acelaşi timp neoeurasianismul ni se prezintă drept moşteni-
tor legitim al proiectului eurasianist din anii 1920 şi 1930, insistând
totodată că rămâne fidel diferitelor teorii şi interpretări elaborate la acea
vreme. Importanţa acestei ultime poziţii pentru moştenirea istorică
a eurasianismului clasic nu ar trebui nicidecum subestimată întrucât
pe ea se bazează autoritatea doctrinară şi, cu siguranţă, legitimitatea
neoeurasianismului în zilele noastre”515. Departe de a fi un curent prea
omogen, neoeurasiamul reuşeşte să adune în jurul său personaje aflate
în zone diferite ale spectrului politic. Naţionalişti viscerali de talia
unui Ziuganov se revendică în acelaşi timp de la tradiţia comunistă
a Uniunii Sovietice. În doctrina neoeurasianistă se regăsesc deopotrivă
simpatizanţi ai stângii şi dreptei tradiţionale, mai puţin însă susţinători ai
centrului moderat. Dacă eurasianismul clasic era ceva mai moderat (din
punctul de vedere al potenţialului propagandistic şi al predispoziţiilor
alterofobe), versiunea sa mai nouă (neoeurasianismul) pare să fie mult
mai vehementă retoric şi mai înclinată spre excese ideologice. În orice
caz, evoluţia actuală a curentului neoeurasianist nu indică doar oarecare
tendinţe spre excesele mai sus amintite, ci şi o anumită pretenţie de
resemantizare a filierelor doctrinare ce reprezintă coloana vertebrală
Mark Bassin, „Narrating Kulikovo. Lev Gumilev, Russian Nationalists,

515
and the Troubled Emergence of Neo-Eurasianism”, în Mark Bassin, Sergey

Glebov, Marlene Laruelle (eds.), Between Europe and Asia. The Origins, Theo-
ries and Legacies of Russian Eurasianism, Pittsburgh, University of Pittsburgh
Press, 2015, pp. 165-166.
a tradiţiei politice şi intelectuale ruse. Eurasianismul în varianta sa

„neo” este noul slogan geopolitic al anumitor cercuri moscovite. Dughin
însuşi (care este în esenţă un neoeurasianist) îşi promovează viziunea
geopolitică folosindu-se de vectori conceptuali ai eurasianismului
(înţeles ca întreg). Dacă din perspectivă geografică sau istorică există
încă nuanţe destul de pronunţate cu privire la dinamica şi anvergura
spaţială a identităţii eurasianiste, din punct de vedere geopolitic lucrurile
par ceva mai simple. Noul eurasianism invocă ideea de echilibru relativ
în sistemul internaţional, în încercarea sa de a instrumentaliza ideologic
clasica distincţie între puterile continentale (de uscat) şi cele maritime.
Succesul unui asemenea demers de redesenare a profilurilor geopolitice
la scară macro pare a se baza pe disponibilitatea statelor europene de
a forma alianţe trainice cu cele eurasiatice: „În prezent neoeurasianis-
mul promovează perspectiva conform căreia caracterul real al Europei
impune o alianţă cu Eurasia pentru a forma Heartland-ul, adică o masă
continentală capabilă să reziste în faţa puterilor maritime precum S.U.A.,
subordonata ei Marea Britanie şi aliaţii acestora de pe alte continente.
(…) Prin urmare, neoeurasianismul nu este anti-european. Este în
schimb anti-occidental, anti-transatlantic, anti-liberal. De asemenea,
neoeurasianismul promovează ideea conform căreia popoarele europene
şi eurasiatice pot avea un destin comun”516. Observăm, din citatul de
mai sus, anumite dificultăţi de raportare la spaţiul european. Este acesta
parte a Eurasiei sau nu este? Dacă da, în ce măsură? Integral sau parţial?
Asemenea interogaţii au o relevanţă aparte în eforturile de înţelegere
a fenomenului eurasianist în ansamblul său.
După ce am văzut care este geneza eurasianismului, în ce mod
s-a dezvoltat de-a lungul timpului, care îi sunt ipostazele recente şi ce
figuri publice se află în spatele lui, este momentul să aducem sub lupă
principiile geopolitice ale acestui curent aşa cum apar ele proiectate pe
termen lung. În prezent eurasianismul este parte integrantă din meta-
doctrina geopolitică a Rusiei. Acest lucru însemnă că este asumat ca
metodă viabilă de promovare a intereselor specifice ale Moscovei.
Eurasianismul (şi implicit multiplele sale ipostaze instituţional-orga-
516
Marlene Laruelle, „Introduction”, în Marlene Laruelle (ed.), Eurasia-
nism and the European Far Right. Reshaping the Europe–Russia Relationship,
Lanham, Lexington Books, 2015, p. 12.
222 MIHAI A. PANU
nizaţionale subsumate Mişcării Eurasianiste517). În linii mari, eurasia-

nismul518 se opune atlantismului (inclusiv euro-atlantismului) şi pro-
movează vehement cauza unei lumi multipolare în defavoarea uneia
unipolare. În opinia lui Dughin, unipolaritatea cauzată de pretenţiile
hegemonice ale S.U.A. reprezintă o constantă a relaţiilor internaţionale
(după căderea U.R.S.S.), chiar dacă o parte însemnată a publicului
mai mult sau mai puţin avizat tinde să creadă mai degrabă într-un
sistem multipolar asimetric. Cu toate că eurasianismul pune accent pe
consolidarea identităţilor naţionale într-o lume aflată sub ameninţarea
tăvălugului globalizării, ordinea geopolitică a lumii de mâine va fi în
esenţă una suprastatală. Dughin ne vorbeşte despre două tipuri de unităţi
spaţiale care, în viitor, se vor regăsi pe harta geopolitică a lumii: Macro-
Spaţii unite în aşa zisele Zone Geo-Economice519. Redăm, în cele ce
urmează, structura geopolitică gândită de Dughin la scară planetară:520
1. Zona geo-economică americană, care cuprinde trei macro-spaţii:
America de Nord, America Centrală şi America de Sud.
2. Zona geo-economică euro-africană, care cuprinde următoarele
macro-spaţii: Uniunea Europeană, Africa islamic-arabă şi Africa Sub-
sahariană.
3. Zona geo-economică Asia-Pacific, incluzând Japonia, ţările Asiei
de Sud-Est, Indochina, Australia şi Noua Zeelandă
4. Zona geo-economică eurasiatică, destinată să cuprindă patru
macro-spaţii: Rusia şi Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), ţă-
rile Islamului continental, India şi China.
Observăm în această planificare a zonelor geoeconomice două
aspecte importante. În primul rând structura geopolitică eurasiatică
517
De reţinut că Mişcarea Eurasianistă are şi o dimensiune internaţională
(n.a.).
518
Vom folosi conceptul de „eurasianism” în accepţiunea lui cea mai gene-
rală, în sens actual. El include aşadar ipostazele istorice şi anexele doctrinare
(discutate în această carte), dar vizează paleta de strategii şi principii proiectate
pentru viitor (n.a.).
519
Zonele Geo-Economice imaginate de Aleksandr Dughin pe aliniamen-
tul nord-sud seamănă izbitor de mult cu Pan-Regiunile teoretizate de geopoli-
ticianul german Karl Haushofer (n.a.).
520
sianism, Arktos Media, 2014, p. 60.
va cuprinde China, India şi islamul continental. Dincolo de calculele

strategice ale Moscovei sau ale lui Dughin, rămâne argumentul parti-
cularităţilor culturale, politice şi economice care ar trebui sincronizate
printr-o formă specială de integraţionism. China şi India sunt deja actori
foarte puternici pe scena internaţională şi este de aşteptat că sunt (în
mod legitim) dornice să-şi dezvolte propriile agende geopolitice. De
asemenea, este de aşteptat ca acestea (mai ales China) să nu accepte
niciun fel de tutelă, fie ea şi simbolică. Pe de altă parte, existenţa macro-
spaţiilor nu poate fi garantată pe termen lung. Putem observa destul
de uşor că, până şi în cazul Uniunii Europene (un macro-spaţiu expus
constant efectelor benefice ale politicilor integraţioniste), tendinţele
fragmentării şi ale desolidarizării nu pot fi pe deplin excluse521. În al
doilea rând observăm raportarea lui Dughin la zona geo-economică
americană. S.U.A. sunt bănuite de promovarea unei ordini internaţio-
nale unipolare mascate de fenomenul complex al globalizării. Atlan-
tismul (în spatele căruia se află S.U.A.) reprezintă principalul adversar
geopolitic şi ideologic al eurasianismului, iar Dughin întăreşte această
afirmaţie ori de câte ori are ocazia. Pentru o contracarare eficientă a
vectorilor de putere atlantişti se impun măsuri (pe alocuri destul de
invazive) chiar şi în cercurile politice americane. Astfel, se impune
limitarea sferei de influenţă a S.U.A. prin încurajarea izolaţionismului.
Un sprijin real pentru eurasianişti ar putea veni din partea conservato-
rilor americani, conchide Dughin522.
Am vorbit deja despre aşa-numita Mişcare Eurasianistă şi am apucat
să punctăm câteva aspecte esenţiale. În ceea ce priveşte dimensiunea
ei internaţională, câteva precizări suplimentare se cuvin a fi făcute.
Mişcarea Eurasianistă Internaţională este oficial un O.N.G.523 cu filiale
şi adepţi în numeroase state. Motivele pentru care această organizaţie
există reies cel mai bine din obiectivele sale. Le prezentăm în cele
ce urmează aşa cum au fost ele formulate de către liderul mişcării,
Aleksandr Dughin524:
521
În acest sens dăm exemplul Brexit-ului. Consecinţele pe termen lung
ale acestui eveniment sunt greu de anticipat. (n.a.).
522
Aleksandr Dugin, Eurasian Mission. An Introduction to Neo-Eurasia-
nism, Arktos Media, 2014, p. 75.
523
Ibidem, p. 87.
524
Ibidem, pp. 87-88.
224 MIHAI A. PANU
1. Eforturile comune în direcţia consolidării unei ordini interna-

ţionale multipolare, bazată pe cooperarea pentru pace şi prosperitate
între diferite naţiuni, civilizaţii şi culturi.
Relaţia strânsă între ţările europene şi cele asiatice. Rusia îşi va
asuma rolul de mediator principal în acest proces.
Integrarea spaţiului post-sovietic astfel încât să fie înlesnită apa-
riţia unei „Alianţe Eurasiatice” în domeniile cultural, economic, infor-
maţional, strategic şi politic.
Un dialog multilateral activ între confesiunile tradiţionale şi grupu-
rile etnice din Eurasia, precum şi promovarea înţelegerii şi respectului
reciproc între societăţile eurasiatice şi elitele lor.
Conservarea identităţilor culturale, religioase şi etnice ale fiecărui
popor.
Consolidarea păcii şi ordinii bazate pe principii eurasiatice (Pax
Eurasiatica).
Opoziţia faţă de tendinţele negative atât de des vizibile în întreaga
lume: globalizarea unipolară şi unidimensională, degradarea culturală,
terorismul, traficul de droguri, lipsa justiţiei sociale sau catastrofele
ecologice şi demografice.
Mulţi cititori şi-ar putea imagina că Mişcarea Eurasianistă Inter-
naţională525 (dincolo de existenţa sa ca simplu O.N.G.) ar putea fi un
fel de „coloană a cincea” rusă ce poate activa pe toate meridianele
pământului. Fără a cădea în capcanele conspiraţionismului, putem
afirma că M.E.D. (vezi în subsol) se poate constitui într-un instrument
de politică externă ce s-ar putea dovedi util în mâinile elitelor moscovite.
Ramificaţiile internaţionale funcţionează ca vectori de propagandă şi
pot produce unele schimbări punctuale în orientarea opiniei publice.
Să nu uităm că suntem din ce în ce mai des martorii unui „război”
informaţional asumat de Rusia în marja relaţiilor sale cu un Occident pe
care îl consideră tot mai ostil526. Propaganda, dezinformarea, intoxicarea
525
Pentru conformitate: Mişcarea Eurasianistă Internaţională/Mezhduna-
rodnoe „Evraziiskoe Dvizhenie” (M.E.D.). Aceasta este formula în care cititorii
interesaţi o pot găsi în literatura de specialitate (n.a.). Cf. Anton Shekhovtsov,
Andreas Umland, „Is Aleksandr Dugin a Traditionalist? Neo-Eurasianism and
Perennial Philosophy”, în The Russian Review, vol. 68, nr. 4/ 2009, p. 662.
526
Vorbim în special despre contextul anexării peninsulei Crimeea şi des-
pre sancţiunile impuse Rusiei de comunitatea internaţională (n.a.).
opiniei publice, campaniile de denigrare a unor persoane sau instituţii

importante etc. fac parte din arsenalul unei asemenea confruntări. Faptul
că administraţia prezidenţială rusă finanţează M.E.D.527 reprezintă o
dovadă solidă a importanţei pe care eurasianismul o are în actualele
strategii geopolitice ale ţării.
4.3. Ce este a patra teorie politică?
După cum afirmam la începutul acestui capitol, una dintre carac-

teristicile de bază în viziunea geopolitică dughinistă este balastul
ideologic. Fără a fi un inovator ideatic în adevăratul sens al cuvântului,
Dughin reuşeşte să atragă atenţia prin maniera stridentă cu care abor-
dează alteritatea ideologică şi geopolitică. Tonul pseudo-profetic între-
geşte la rândul lui prestaţia publică a acestui intelectual controversat.
A patra teorie politică528 reprezintă o formulă argumentativă (cu mare
potenţial de slogan) pe care Dughin o foloseşte pentru a-şi cupla discursul
la anumite teze mai ample529. Argumentaţia lui Dughin porneşte de la
existenţa istorică a trei ideologii importante: liberalismul, comunismul
şi fascismul530. Liberalismul şi-a tras seva din contextul istoric iluminist
şi a pus autonomia individului în centru preocupărilor sale. Comunismul
a venit ca o reacţie critică la modelul capitalist-liberal, iar fascismul
(cea de-a treia teorie politică) constituie, în linii mari, o patologie a
modernităţii. Comparativ cu primele două teorii politice (liberalismul
şi comunismul), fascismul a avut existenţa cea mai scurtă (a apărut cel
mai târziu şi a sucombat cel mai repede). În opinia lui Dughin, primele
trei teorii politice sunt în prezent anacronice, chiar dacă reminiscenţe
ale fiecăreia mai pot fi observate sub diverse forme. Fascismul a fost
învins la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial prin alianţa
527
Jeffrey Mankoff, Russian Foreign Policy. The Return of Great Power
Politics, Second Edition, Lanham, Rowman & Littlefield Publishers, 2011,
p. 70.
528
Acesta este de fapt titlul unei cărţi publicate de A. Dughin (varianta în
engleză: The Fourth Political Theory, Arktos, 2012) (n.a.).
529
De pildă, teza lui Francis Fukuyama despre sfârşitul istoriei în contextul
triumfului democraţiei liberale după căderea Uniunii Sovietice (n.a.).
530
Cf. Aleksandr Dughin, Destin eurasianist, Bucureşti, Editura Mica
Valahie, 2017, pp. 41-42.
226 MIHAI A. PANU
constituită între liberalism şi comunism (primele două teorii politice,

conform lui Dughin). Din perspectiva actualităţii, sistemele ideologice
majore ale ultimelor două-trei veacuri par oarecum anacronice. Comu-
nismul şi fascismul (cei doi gemeni totalitari ai secolului al XX-lea)
nu au reuşit să treacă proba timpului şi a legitimităţii în raport cu
societatea. Ambele s-au născut în zodia resentimentului, s-au ridicat
prin cultul violenţei şi au postulat ideea prevalenţei grupului în faţa
individului (rasa/naţiunea531, în cazul fascismului, respectiv clasa, în
cazul comunismului). De cealaltă parte, liberalismul s-a dovedit mult
mai rezistent în faţa istoriei datorită structurii sale mai moderate care
i-a permis să fie suficient de flexibil pentru a nu cădea în capcana
dogmatismelor. Liberalismul a ieşit învingător din confruntarea cu
cea de-a doua teorie politică (după căderea U.R.S.S.), însă, paradoxal,
tocmai această victorie avea să îl tragă pe linie moartă. Concret, despre
ce este vorba? Pentru a înţelege acest tip de argumentaţie, apelăm direct
la textele lui Dughin: „Învingând, liberalismul dispare, se transformă în
ceva diferit – în postliberalism. El nu mai are dimensiunea politică, nu
mai reprezintă o opţiune în urma unei alegeri libere”532. Aşadar sfârşi-
tul istoriei (văzut ca sfârşit al ideologiilor) devine o stare de fapt533.
O lume post-ideologică este o lume structural schimbată întrucât vechile
repere sunt acum perimate, iar relaţiile internaţionale se găsesc, în
mod necesar, într-o fază prelungită de provizorat. Tot Dughin reuşeşte
destul de bine să sintetizeze condiţiile care au dus la acest provizorat
şi să evidenţieze totodată necesitatea luării în discuţie a unei noi teorii
politice: „Aşadar, începutul secolului al XXI-lea coincide cu momen-
tul sfârşitului ideologiilor, adică al tuturor celor trei ideologii. Ele au
avut sfârşituri diferite: a treia teorie politică a fost nimicită încă din
531
Deşi fascismul este un termen generic menit să acopere majoritatea
derapajelor extremei drepte, anumite distincţii se cer a fi făcute. Se consideră
uneori, în mod eronat că rasa constituie principalul concept ideologic în cazul
fascismului. În realitate, conceptul de rasă este relevant pentru naţional-so-
cialismul german, în timp ce pentru fascismul italian, de exemplu, rasa nu are
aceeaşi relevanţă (n.a.).
532
Aleksandr Dughin, Destin eurasianist, Bucureşti, Editura Mica Valahie,
2017, p. 44.
533
În acest punct teza lui Fukuyama privind sfârşitul istoriei îşi găseşte
ecou în gândirea lui Dughin (n.a.).
momentul tinereţii sale, a doua a sucombat din cauza decrepitudinii,

prima s-a transformat în ceva diferit, în postliberalism, în societatea
globală de piaţă. Dar, în orice caz, în forma în care au existat toate cele
trei teorii politice, acestea nu mai sunt de folos, nici funcţionale, nici
relevante. Ele nu mai explică nimic şi nu ne ajută să ne descurcăm în
ceea ce se întâmplă şi să răspundem provocărilor globale. Din această
constatare reiese necesitatea celei de-a patra teorii politice”534.
Pentru Dughin şi adepţii săi, a patra teorie politică aproape că
are valenţele unei necesităţi istorice. Scena ideologică a evoluat atât
de mult, încât devine greu de recunoscut în zilele noastre. Dacă în
trecut aveam diferiţi actori cu poziţionări clare de la stânga la dreapta
spectrului politic, astăzi lucrurile ne apar mai mult în alb şi negru,
spune acelaşi Dughin. Avem de-a face acum cu două poziţionări ce
înlocuiesc conceptele tradiţionale de stânga şi dreapta: conformism
în centru şi disidenţă la periferii535. Globalizarea accelerată face ca
aceste poziţionări să capete o anvergură globală. A patra teorie politică
este menită să schimbe din temelii logica post-liberală. Totuşi această
schimbare nu se vrea impusă cu forţa. Dughin ţine să sublinieze faptul
că „a patra teorie politică nu ar trebui să impună nimănui nimic”536.
Îmbrăţişarea acestui sistem de valori ar trebui să fie un proces natural,
posibil în măsura în care oamenii conştientizează necesitatea unei
schimbări de paradigmă. A patra teorie politică se doreşte a fi un sistem
de valori bazat pe următoarele trei elemente principale: suveranitatea
naţională, echitate socială şi revitalizarea tradiţiei537. Observăm că
orientarea acestei teorii dughiniste este una destul de conservatoare.
Totuşi, conservatorismul care se desprinde din aria conceptuală a
celei de-a patra teorii politice trebuie nuanţat şi înţeles în contextul
etosului rus. Dughin vede această formă de conservatorism ca pe o
„atitudine pozitivă faţă de tradiţia istorică”538, fără să precizeze clar
534
Aleksandr Dughin, Destin eurasianist, Bucureşti, Editura Mica Valahie,
2017, p. 44.
535
Aleksandr Dughin, The Fourth Political Theory, London, Arktos, 2012,
p. 22.
536
Ibidem, p. 70.
537
Ibidem, p. 196.
538
Aleksandr Dugin, Putin vs Putin: Vladimir Putin Viewed from the Right,
London, Arktos, 2014, p. 145.
228 MIHAI A. PANU
la care tradiţie istorică se referă539. În orice caz, cu sau fără aport

legitimant conservator, a patra teorie politică este destinată combaterii
unei opoziţii uşor de identificat. Aceasta este circumscrisă de: a) post-
modernitate; b) societatea post-industrială; c) gândirea liberală şi
ipostazele sale practice; d) globalizarea şi bazele sale logistice şi
tehnologice540. Nu este greu să ne dăm seama că toată această opoziţie
face parte din valorile de bază ale atlantismului, duşmanul declarat,
după cum am văzut, al eurasianismului. Mai mult decât atât, Dughin
dă un sens preponderent american ideii de „atlantism” în încercarea sa
de a se folosi cât mai eficient de curentul anti-americanist, vizibil în tot
mai multe regiuni şi cercuri (inclusiv intelectuale). Spre deosebire de
cititorul neavizat (care ar putea crede că anti-americanismul reprezintă
un fenomen recent), Dughin este conştient de încărcătura istorică
semnificativă a termenului. Lecturile sale din autori afiliaţi „Revoluţiei
Conservatoare”541 (despre care am vorbit la începutul acestui capitol)
l-au făcut să înţeleagă imensul potenţial propagandistic al discursurilor
bazate pe antagonizări ideologice.
4.4. Discursul geopolitic rus

și tentaţiile propagandei
Ar fi greşit să spunem că şcoala rusă de geopolitică se întemeiază

exclusiv pe obsesia spaţialităţii sau, mai nou, pe proiecţia dimensiunii
neoeurasianiste aşa cum este ea văzută în cheie dughinistă. Elitele
Rusiei de azi nu sunt toate captive în spaţii discursive revizioniste
sau în labirintul resentimentelor ideologice. Cititorul interesat de
539
Ne putem uşor imagina că recuperarea moştenirii istorice a unor regi-
muri totalitare (chiar şi într-o manieră selectivă) poate circumscrie acea „atitu-
dine pozitivă faţă de tradiţia istorică” de care vorbeşte Dughin. Cunoscute fiind
derapajele sale spre radicalismul de dreapta, se impune o abordare precaută
a terminologiei pe care acesta o foloseşte (n.a.).
540
Cf. Aleksandr Dughin, The Fourth Political Theory, London, Arktos,
2012, p. 21.
541
Unul dintre aceşti autori este Arthur Moeller van den Bruck (1876-
1925), care încă de la începutul secolului al XX-lea se referea critic la conceptul
de americanism (n.a.). Vezi: Arthur Moeller van den Bruck, Die Zeitgenossen,
Minden, J.C.C. Bruns, 1906, p. 13.
geopolitica rusă va avea ocazia să descopere idei sau concepte care,

deşi nu sunt dominante în dezbaterile ştiinţifice (cu atât mai puţin în
cele din spaţiul românesc), se dovedesc a fi relevante prin moderaţia
pe care o cultivă. Aleksandr Dughin, acest veritabil apostol al grandorii
neoeurasianiste, are parte de un interesant contra-balans discursiv din
partea unor intelectuali ceva mai moderaţi politic şi mai preocupaţi de
nuanţele vremurilor în care trăim. Un exemplu foarte bun în acest sens
este cel al politologlui Dmitri Trenin542 care, deşi nu este considerat un
geopolitician „autentic”, reuşeşte să aducă argumente convingătoare în
sprijinul ideilor sale. Sincer preocupat de traseul istoric al Rusiei, acesta
încearcă să atragă atenţia asupra capcanelor geopoliticii, mai bine zis
asupra vulnerabilităţilor care se pot ivi în contextul proiecţiei unor
dimensiuni geopolitice la scară macro. Teza conform căreia expansiunea
teritorială a Rusiei s-a făcut în detrimentul politicilor sale interne
(în sensul că acestea din urmă au fost în general neglijate)543 capătă
sens dacă ne gândim că dezvoltarea internă a ţării (inclusiv la nivel
social) nu a survenit întotdeauna natural, ci mai degrabă prin forţarea
unor împrejurări istorice. De asemenea, Trenin oferă o interpretare
alternativă a profilului geopolitic rus pornind de la unele particularităţi
istorice şi geografice. El admite distincţia făcută de geopoliticienii
occidentali între puterile maritime şi cele continentale (de uscat), dar
o foloseşte pentru a evidenţia opţiunile strategice ale Moscovei în planul
relaţiilor internaţionale. Mentalitatea elitelor politice din Rusia a fost
constant marcată de mitul conform căruia ţara lor nu poate avea prieteni
pe scena internaţională şi trebuie să se bazeze în orice situaţie pe forţele
proprii544. Iată aşadar, o foarte bună evidenţiere a unora dintre sursele
auto-asumatului excepţionalism geopolitic rus şi a predispoziţiilor pen-
tru ceea ce am putea numi „diplomaţia contondentă”, nu de puţine ori
practicată de Moscova. Din punct de vedere geoistoric Rusia a căpătat
542
Dmitri Vitalyevich Trenin (născut pe 11 septembrie 1955 la Moscova)
este un istoric şi politolog rus care deţine în prezent funcţia de director al
Carnegie Moscow Center. Trenin are o vastă experienţă militară. A fost vreme
îndelungată ofiţer de rang superior în Armata Rusă (Forţele Terestre), de unde
s-a retras în cele din urmă cu gradul de colonel (n.a.).
543
Cf. Dmitri Trenin, The End of Eurasia. Russia on the Border between
Geopolitics and Globalization, Carnegie Moscow Center, 2001, p. 79.
544
Ibidem, p. 81.
230 MIHAI A. PANU
treptat profilul unei mari puteri, însă într-un mod oarecum atipic (dacă
ar fi să îl comparăm cu traseul pe care l-au avut marile puteri apusene).
Spre deosebire de acestea din urmă, Rusia nu a deţinut colonii peste
mări şi oceane şi (poate şi din acest motiv)545 nu a reuşit să devină
o veritabilă putere maritimă. De asemenea, Rusiei (chiar şi în faza ei
post-imperială) i-a lipsit nevoia de raportare strategică546 la practicile
pe care lumea occidentală le adopta în domeniul complex al relaţiilor
internaţionale. Spre deosebire de puterile occidentale, Rusia a promovat
un soi de colonialism în vecinătăţile imediate. Cu alte cuvinte, sferele
sale de influenţă şi statele satelit, dintre care majoritatea aveau să fie
înşirate de-a lungul întinselor ei frontiere, aveau importanţa simbo-
lică (dar nu mai puţin geopolitică) a unor pseudo-colonii547. Pe lângă
importanţa economică incontestabilă, acestea din urmă jucau şi rolul
strategic al unor veritabile capete de pod menite să ancoreze interesele
specifice ale Rusiei cât mai adânc în vecinătăţile sale geografice.
Intelectuali din categoria lui Trenin (pe care am putea să-i numim
relativ moderaţi şi relativ pro-ocidentali) nu încearcă doar să găsească
explicaţii pentru stări de fapt arhicunoscute sau să evidenţieze
diferenţele de traseu între Rusia şi alte mari puteri. Ei prezintă totodată
căile prin care Moscova ar putea să joace un rol hotărâtor pe scena
internaţională pornind de la principii de politică externă mai deschise
jocului democratic şi mai orientate spre cultura consensului. Faptul că
o parte a intelectualilor ruşi îşi doreşte ieşirea Moscovei din vechea
paradigmă a politicii externe (diplomaţie contondentă în vecinătăţile
geopolitice, suspiciune faţă de occident, cinismul manu militari) este în
sine un lucru îmbucurător, cel puţin din perspectivă regională. În afară
de eurasianism şi neoeurasianism, au existat (şi probabil mai există
încă) reminiscenţe ale unui occidentalism autentic ale cărui rădăcini
Am arătat deja în altă secţiune a cărţii cum profilul geografic al Rusiei

545
nu a permis dezvoltarea unei infrastructuri specifice la aşa numitele mări calde.

Lipsa coloniilor îndepărtate vine ca un argument menit să completeze teza
determinismului geografic rus (n.a.).
546
Cf. Dmitri Trenin, Post-Imperium: A Eurasian Story, Washington D.C.,
Brookings Institution Press, 2011, p. 15.
547
Cf. Dmitri Trenin, The End of Eurasia. Russia on the Border between
Geopolitics and Globalization, Carnegie Moscow Center, 2001, p. 90.
merg adânc în istorie chiar până la nivelul secolului al XVIII-lea548.

Ideea principală din spatele acestei abordări (vizibilă inclusiv pe vremea
lui Gorbaciov549) s-a fundamentat pe convingerea că poziţiile Rusiei şi
ale Occidentului pot fi armonizate, iar consecinţele acestui fapt pot fi
mutual benefice. Deschiderea Rusiei şi racordarea ei la principiile care
însoţesc în mod necesar o lume din ce în ce mai globalizată nu reprezintă
în sine obiective imposibil de realizat. Pe lângă democratizarea internă
Rusia va trebui să ofere garanţii de securitate în condiţiile în care miza
securităţii este de neignorat mai ales pe aliniamentul Marea Baltică –
Marea Neagră – Regiunea Caucazului. De la conflictele îngheţate şi până
la influenţarea (ca să folosim un termen cât mai soft) a unor focare de
conflict (precum cel din estul Ucrainei) sau de la retorica dură din sfera
diplomaţiei până la campaniile propagandistice (inclusiv prin mijloace
media moderne) orchestrate de Moscova, găsim suficiente exemple de
elemente perturbatoare pentru stabilitatea internaţională al căror numi-
tor comun pare a fi invariabil factorul rus. Deşi încă este insuficient
democratizată, Rusia împărtăşeşte certe valori ale pluralismului. La
nivelul politicilor interne, promovarea toleranţei etnice şi religioase
nu mai reprezintă de multă vreme un slogan mascat ideologic, ci o
certitudine. Acest fapt are o relevanţă aparte pentru cei care speră la
o „democratizare din interior” şi la o îmblânzire a tradiţionalului duh
autocrat rus. Dacă luăm în considerare faptul că spaţiul rus este unul
în esenţă multicultural, iar ponderea minorităţilor etno-confesionale
este una importantă (de exemplu 20 milioane de musulmani în întreaga
Rusie550), dinamica internă a ţării va fi, probabil, una plurală. Scenariul
apariţiei şi adâncirii unor clivaje, deşi demn de luat în seamă, are şanse
mari să nu devină o realitate generalizată. Rusia are deja experienţa
unor relaţii interconfesionale şi interetnice foarte bune, iar acest lucru
nu poate fi trecut cu vederea de orice analist atent la detalii. Exemplul
548
Irina Isakova, Russian Governance in the Twenty-First Century.
Geo-Strategy, Geopoliitcs and Governance, London, Frank Cass, 2005, p. 14.
549
Mihail Sergheevici Gorbaciov (născut pe 2 martie 1931 la Stavropol)
a condus Uniunea Sovietică între 1985 şi 1991 (n.a.).
550
Dmitri Trenin (et al.), Russia's Restless Frontier. The Chechnya Factor
in Post-Soviet Russia, Washington, D.C., The Brookings Institution Press,
2004, p. 91.
232 MIHAI A. PANU
Tatarstanului551, acolo unde musulmanii şi ortodocşii promovează tole-

ranţa religioasă552, este grăitor în acest sens. Rămâne de văzut în ce
măsură elitele politice ruse vor înţelege să promoveze practici socio-
economice chibzuite, în acord tendinţele pe care le are ţara şi ţinând cont
de unele fenomene din sfera externă. Concret, vorbim despre aspecte
precum democratizarea, creşterea nivelului de trai sau combaterea
problemelor demografice553 la nivel intern şi despre provocările cărora
trebuie să li se facă faţă, la nivel extern.
Am prezentat cazul lui Trenin pentru a evidenţia faptul că gândirea
geopolitică rusă poate fi influenţată pe filiere ceva mai moderate ideologic.
Totuşi, nucleul dur al geopoliticienilor ruşi rămâne dominant pe agenda
publică şi ştiinţifică de la Moscova. În afară de Aleksandr Dughin există
un întreg cor de voci mai mult sau mai puţin cunoscute, care se remarcă
prin duritatea mesajelor şi prin poziţiile inflexibile (majoritatea aliniate
la principiile revizionismului rus tradiţional). Spre deosebire de şcolile
occidentale de geopolitică (acolo unde mediul academic tradiţional
a contribuit consistent şi decisiv la configurarea unor teorii), şcoala rusă
de geopolitică este dominată de personaje venite din aparatul militar şi
din sfera serviciilor secrete. Ideile propagate de asemenea personaje
se înscriu de regulă în logica activismului ideologic şi a propagandei
pentru cauze subversive. Aparatul de propagandă al Moscovei (care se
foloseşte în ultima vreme, pe lângă presa tradiţională, şi de platformele
administrate pe internet) are nevoie de „o voce a specialiştilor” menită
să dea greutate şi mai ales legitimitate mesajului propagandistic.
551
Republica Tatarstan (având capitala în oraşul Kazan) face parte din Fede-
raţia Rusă. În această regiune trăieşte o importantă comunitate musulmană
(n.a.).
552
Dmitri Trenin, „Of Power and Greatness”, în Piotr Dutkiewicz, Dmitri
Trenin (eds.), Russia. The Challenges of Transformation, New York University
Press, 2011, p. 428.
553
Deşi se vorbeşte adesea despre criza demografică rusească, realităţile
de la faţa locului sunt ceva mai nuanţate. O asemenea criză s-a manifestat
punctual după căderea Uniunii Sovietice, însă un oarecare echilibru pare să fi
fost găsit în ultimii ani (n.a.). Cf. Linda J. Cook, „The Political Economy of
Russia’s Demographic Crisis: States and Markets, Migrants and Mothers”, în
Neil Robinson (ed.), The Political Economy of Russia, Lanham, Rowman &
Littlefield, 2013, pp. 112-113.
Specialiştii agreaţi de Kremlin au însă puţin de-a face cu neutra-

litatea demersului pur ştiinţific sau cu viziunile puse în slujba binelui
comun. Ideile unora dintre ei sunt menite să creeze un impact cât mai
mare la nivelul opiniei publice, chiar dacă în faţa unei analize lucide
ar avea puţină credibilitate. De pildă, ideea colapsului S.U.A., trâmbi-
ţată de Igor Panarin554, a avut ecou imediat în anumite cercuri interna-
ţionale, însă rămâne lipsită de credibilitate. Panarin a prezentat această
idee în 1998 şi a reluat-o în 2008555 în contextul crizei financiare
internaţionale care se întrezărea. Ideile geopolitice prezentate într-o
manieră senzaţionalistă au avantajul (desigur pentru cei care le emit)
că sunt rapid preluate în presa internaţională556 şi rostogolite mediatic
un timp îndelungat. Asemenea luări de poziţie servesc, desigur, unor
campanii ţintite de propagandă care, în cele din urmă, se concretizează
în obiective geopolitice. De exemplu, teza colapsului S.U.A. (aşa cum
a fost ea avansată de Igor Panarin) implică mai mult sau mai puţin direct
scenariul conform căruia Alaska ar putea reveni într-o bună zi Rusiei557.
Văzută ca instrument preponderent politic, propaganda nu este ceva
nou pentru Rusia. A fost folosită cu succes pe vremea Revoluţiei
Bolşevice din 1917, iar, mai târziu, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, s-a dovedit a fi o bună metodă de solidarizare a naţiunii în
faţa pericolului nazist. În fine, nu mai este nevoie să subliniem faptul
că, mai recent, pe parcursul Războiului Rece, metodele de propagandă
au fost perfecţionate şi utilizate la scară mare împotriva inamicilor
554
Igor Nikolaevich Panarin (născut pe 30 octombrie 1958) este un pro-
fesor de ştiinţe politice, specialist în politică internaţională şi securitate. Are
pregătire teoretică şi practică în structurile fostului K.G.B., iar în prezent este
activ la vârful ierarhiei academice ruse. Panarin a publicat mai multe cărţi şi
articole pe teme precum securitatea internaţională şi războiul informaţional
(n.a.).
555
Cf. Kevin Freeman, Game Plan: How to Protect Yourself from the
Coming Cyber-Economic Attack, Washington D.C., Regnery Publishing, 2014,
p. 33.
556
Vezi articolul semnat de Andrew Osborn în numărul din 29 decem-
brie 2008 al Wall Street Journal. Articolul intitulat „As if Things Weren't Bad
Enough, Russian Professor Predicts End of U.S” prezintă fragmentat anumite
cugetări ale lui Panarin pe marginea unei presupuse fragmentări a S.U.A. (n.a.).
557
Cf. Mary Manjikian, Apocalypse and Post-Politics: The Romance of the
End, Lanham, Lexington Books, 2012, p. 117.
234 MIHAI A. PANU
geopolitici. În prezent, problematica propagandei este cât se poate

de relevantă pentru logica relaţiilor internaţionale. Rusia se foloseşte
(uneori cu mare succes) de lunga sa experienţă în domeniu şi aplică
strategii de propagandă ca parte a războiului hibrid558. În zilele noastre
Kremlinul acordă o mare atenţie campaniilor sale de propagandă. Efi-
cienţa acestora este legată, direct sau indirect, de câteva elemente noi559:
1. Finanţarea masivă a campaniilor de propagandă. Kremlinul acţio-
nează conform intereselor sale strategice şi alocă un buget serios orga-
nismelor care se ocupă cu planificarea şi implementarea acestora.
2. Modernizarea şi profesionalizarea aparatului de propagandă. În
afară de personalul calificat (indispensabil, de altfel, gestionării unor
asemenea chestiuni sensibile), există un întreg arsenal de mijloace teh-
nice moderne care înlesnesc destul de mult actul propagandistic.
3. Atenţia acordată know-how-ului psihologic. Este bine-cunoscut
faptul că războiul informaţional se sprijină masiv pe instrumentele
propagandei. Înţelegerea resorturilor psihologice ale adversarilor, înţele-
gerea tiparelor de comportament ale maselor, adaptarea mesajelor în
funcţie de particularităţi etno-culturale etc. reprezintă, luate împreună,
aspecte esenţiale în planificarea campaniilor de propagandă.
Deschiderea şi receptivitatea opiniei publice şi canalelor media
occidentale. Comparativ cu perioada Războiului Rece (atunci când
informaţiile venite dinspre Moscova erau atent filtrate în Occident), avem
în prezent de-a face cu o viteză foarte mare de circulaţie a informaţiilor.
În fluxul informaţional se strecoară şi balastul propagandistic sub formă
de intoxicări, dezinformări, calomnieri, într-un cuvânt aproape tot ce
este subsumat fenomenului fake news. Moscova înţelege foarte bine
cum să speculeze o asemenea stare de fapt şi îşi propagă mesajul
„otrăvit” în medii diverse.
Poate că cititorii noştri ar fi tentaţi să creadă că propaganda ru-
sească este îndreptată preponderent spre exterior. Nimic mai neadevărat.
Kremlinul este preocupat de manipularea opiniei publice deopotrivă
în străinătate şi în propria ogradă. Prin campanii sistematice de propa-
gandă şi îndoctrinare se urmăreşte delegitimarea (slăbirea) oricărei
Vezi cazul recentului conflict din estul Ucrainei (n.a.).

558
Cf. Marcel Van Herpen, Putin's Propaganda Machine: Soft Power and
559
Russian Foreign Policy, Lanham, Rowman & Littlefield, 2016, p. 3.

forme de opoziţie internă şi solidarizarea poporului în jurul unor va-

lori agreate în cercurile politice înalte. Excepţionalismul geopolitic rus,
neîncrederea faţă de Occident (cu o componentă puternică anti-
N.A.T.O.), conservatorismul, naţionalismul velicorus etc.) reprezintă
câteva asemenea valori constant promovate de elitele aflate la putere.
Un bastion important al anti-occidentalismului rus poate fi identificat
la nivelul cercurilor militare şi clericale. Ambele domenii sunt legate
ombilical de puterea politică, iar reprezentanţii lor de prim rang nu par
a avea agende reformiste. Astfel de personaje, relativ necunoscute în
afara Rusiei, au un impact major în plan intern ca formatori de opinie.
Pe filieră geopolitică putem să mai aducem în discuţie cazul generalului
Leonid Ivashov560, personaj cunoscut pentru poziţiile sale dure anti-
occidentale şi pentru înclinarea spre scenarii conspiraţioniste. S-a
ocupat, printre altele, de cooperarea militară în interiorul Comunităţii
Statelor Independente561, dar şi de chestiuni complexe din zona cam-
paniilor militare internaţionale. Poziţionările sale inflexibile (şi, în
esenţă, exaltate) pe teme precum terorismul internaţional sau relaţia
Rusiei cu N.A.T.O.562 sunt defavorabile unei înţelegeri în termeni mo-
deraţi a relaţiilor internaţionale. Ivashov (alături de anterior pomenitul
Panarin) reprezintă nucleul dur al unei viziuni geopolitice rămasă
captivă în vechile practici ale Războiului Rece. Ideile lor nu au anvergura
teoretică a concepţiilor dughiniste şi nici „moderaţia” tezelor lui Trenin.
Au însă o mare încărcătură propagandistică şi un balast ideologic greu
de ignorat.
560
Generalul-colonel (r) Leonid Grigoryevich Ivashov. A fost activ în nu-
meroase structuri de comandă ale aparatului de securitate rus şi a coordonat
mai multe misiuni militare ale Moscovei la nivel internaţional (n.a.).
561
Comunitatea Statelor Independente (abreviat C.S.I.) este o organizaţie
regională de cooperare pe mai multe planuri. Este formată din foste republici
ale Uniunii Sovietice (n.a.).
562
Generalul Ivashov a susţinut cu tărie că apropierea bazelor N.A.T.O. de
graniţele Rusiei reprezintă o ameninţare directă. Cf. Robert Brannon, Russian
Civil-Military Relations, London, Routledge, 2016, p. 178.
236 MIHAI A. PANU
5. Concluzii
Revenirea în actualitate a dezbaterilor pe teme geopolitice se cere

interpretată în altă cheie decât mult trâmbiţata revenire a geopoliticii.
Planurile sunt, desigur, diferite şi pot fi intersectate atâta vreme cât acest
lucru serveşte înţelegerii adecvate a fenomenului. Scena internaţională
nu pare să fi ieşit din logica jocurilor de putere iar diferitele ipostaze
ale conflictelor rămân indisolubil legate de mirajul spaţialităţii (văzut
în primul rând ca balast ideologic), dincolo de a fi un dat natural. În
această carte am încercat să familiarizăm cititorii cu principalele
doctrine geopolitice şi cu recuperarea lor în comunităţile ştiinţifice
din prezent. Fără a pretinde, aşa cum am subliniat deja, exclusivitatea
interpretativă asupra acestui domeniu complex sau deplina pătrundere
analitică a textelor studiate, ne-am oprit asupra unui demers punctual
menit să aducă în prim-planul dezbaterilor de profil principalele şcoli
de gândire din sfera geopoliticii şi a zonelor tematice înrudite. Coor-
donatele acestei cărţi se întemeiază pe două abordări generice: pe de
o parte incursiunea în istoria domeniului; pe de altă parte abordarea
comparatistă. Perspectiva istorică este justificată întrucât surprinde
geneza şi etapele dezvoltării acestui domeniu destul de vast. Totodată
înţelegerea adecvată a diferitelor contexte istorice este cât se poate
de necesară atunci când încercăm deconstruirea (ori reconstruirea)
discursurilor geopolitice particulare. În acest sens am avut în vedere o
expunere diacronică a evenimentelor şi continua raportare la contexte
mai mult sau mai puţin intersectabile. Contextul general în care am
plasat constant analiza temelor geopolitice rămâne însă cel al relaţiilor
internaţionale. În aceeaşi măsură am încercat pe cât posibil să ne raportăm
la texte relevante atunci când am pornit la drum. Cărţi şi articole vechi
ori foarte vechi (unele chiar din secolul al XIX-lea) au fost folosite
fără teama de o posibilă blocare în istoricism (văzut aici ca inadecvare
metodologică). În fond bazele geopoliticii clasice nu ar putea fi înţelese
fără studierea sistematică a textelor vechi care au circumscris geneza
acestei discipline. Perspectiva comparatistă la rândul ei este firească
238 MIHAI A. PANU
în acest caz deoarece permite corelarea şcolilor de gândire nu doar la

nivelul asumpţiilor de bază, ci şi al bagajului conceptual. Trebuie amintit
faptul că în această carte nu am făcut doar paralele la nivel macro (între
cele trei mari şcoli de gândire: anglo-americană, germană şi rusă), ci şi
între orientările sau etapele de dezvoltare ale fiecăreia. De exemplu, am
preferat ca şcoala germană de geopolitică să nu mai fie tratată monolitic/
unilateral (aşa cum se întâmplă adesea în literatura românească de
specialitate), ci diferenţiat, pe baza vectorilor care i-au circumscris
dinamicile. Concret, este vorba despre abordările (de cele mai multe ori
nefundamentate) care favorizează analiza şcolii geopolitice germane
preponderent în cheie ideologică. De fapt, lucrurile au fost (şi continuă
să fie) ceva mai nuanţate. Cei doi piloni în jurul cărora s-au constituit
şcoli de gândire oarecum separate (Ratzel şi Haushofer) reprezintă
elemente de diferenţiere clară între ceea ce am putea numi două etape
distincte de dezvoltare ale geopoliticii germane. Geneza conceptului de
„Geopolitik” (şi faza timpurie a acestei discipline în Germania) nu are
aceeaşi încărcătură ideologică precum faza interbelică (pe care o putem
numi faza haushoferiană). Primatul ideologiei nu a fost aşadar un fir
roşu în discursul geopolitic german, lucru valabil şi pentru celelalte
şcoli importante de gândire în domeniu.
De cealaltă parte, anglo-americanismul geopolitic, în pofida com-
plexităţii sale conceptuale, nu poate şi nu trebuie să fie perceput în
afara paradigmelor dominante ale vremii. Cititorul care parcurge un
număr suficient de lecturi în acest domeniu va ajunge destul de uşor la
concluzia că, dincolo de unele diferenţe specifice, există multe puncte
de intersecţie între diferitele şcoli de gândire geopolitică. Totodată,
geopolitica (în general) are puternice valenţe interdisciplinare, fapt
care o face potrivită nu doar ca set de instrumente în practica politică
(internă ori internaţională), ci şi ca domeniu relevant de studii în unele
ramuri academice. Elementele constitutive ale geopoliticii (dacă ar fi
să le prezentăm simplificat) rămân constant aceleaşi: ipostazele puterii,
conceptul de spaţiu (şi derivatele sale), tipurile de interacţiune în me-
diul internaţional şi, nu în ultimul rând, mutaţiile identitare la nivelul
colectivităţilor (survenite de-a lungul timpului). Toate acestea au, desi-
gur, ponderi şi relevanţe diferite în interiorul şcolilor de gândire geo-
politică. Spaţiul şi puterea care sunt, de altfel, ingredientele clasice563
563
Dacă admitem că geopolitica reprezintă distribuţia în spaţiu a relaţiilor
de putere (n.a.).
ale geopoliticii, joacă rolul de liant ideatic în majoritatea discursurilor.

Atât pentru geopolitica anglo-americană, cât şi pentru cea germană ori
rusă tentaţia spaţialităţii s-a manifestat constant fapt oarecum firesc
dacă ne gândim la ancorarea teritorială a intereselor marilor puteri.
Dinamica geopolitică la nivel internaţional nu poate fi gândită în afara
planurilor spaţialităţii, cu atât mai mult dacă vorbim de actori a căror
identitate este în esenţă circumscrisă geografic. Tema spaţialităţii este
cât se poate de relevantă pentru discursurile geopolitice clasice la fel ca
motivul (motivaţia) puterii. Mai aproape de zilele noastre, se observă
o preocupare crescută pentru redefinirea fundamentelor spaţialităţii
pornindu-se de la ipostazele globalismului. Vorbim tot mai des de teme
care îşi câştigă treptat o importanţă reală: spaţii simbolice, inter-spaţii564,
spaţii virtuale, micro-spaţii etc. În esenţă ipostazele spaţialităţii consti-
tuie dimensiunea de bază a (clasicei) geografii politice, cu alte cuvinte
scena pe care se desfăşoară jocul actorilor internaţionali. Pornind de
la acestea din urmă, vom putea identifica relaţiile de putere în spaţiul
internaţional, precum şi diferitele surse (de putere) instituţională şi,
foarte important, non-politică.
Nu în ultimul rând, mutaţiile identitare care apar de-a lungul vremii
în mediul internaţional joacă un rol semnificativ în analiza geopolitică.
Fie că vorbim despre traseul istoric al statului-naţiune sau despre blocu-
rile ideologice care prind contur în diferite contexte, implicaţiile pe
care le pot avea transformările identitare nu pot fi neglijate. Geopolitica
se orientează adesea după logica alianţelor strategice, iar acestea, la
rândul lor, pot chiar să cimenteze o comunitate epistemică. În capi-
tolul dedicat şcolii anglo-americane de geopolitică am expus pe larg
compatibilităţile şi interesele specifice care aveau să circumscrie treptat
anglo-americanismul geopolitic. De foarte multe ori sferele geopolitice
(distribuţia relaţiilor de putere într-un spaţiu geografic anume) pot fi
considerate veritabile comunităţi de interese. Acest lucru a fost/este
valabil nu doar pentru comunitatea geopolitică anglo-americană,
564
Un exemplu concret în acest sens ar fi legat de simbolistica lui „Inter-
marium”, concept recent adus de Polonia în actualitatea relaţiilor interna-
ţionale. Printre altele este definit şi ca „spaţiu de coexistenţă, convergenţă şi
ciocnire a mai multor culturi”. Cf. Marek Jan Chodakiewicz, Intermarium:
The Land Between the Black and Baltic Seas, New Brunswick, Transaction
Publishers, 2012, p.5.
240 MIHAI A. PANU
ci şi pentru alte spaţii ori alţi actori angrenaţi în variate formule de

parteneriate strategice. În linii mari, şcolile de geopolitică s-au dezvoltat
prin aportul ştiinţific adus de autori veniţi din domenii diferite: istorici,
geografi, antropologi, politologi, ofiţeri de carieră, universitari etc. Ase-
menea personaje au avut la rândul lor interese specifice (de exemplu
oportunismul unor intelectuali germani despre care am discutat într-o
secţiune dedicată a acestei cărţi), însă au preluat de cele mai multe ori
impulsurile vremurilor în care au trăit. Pe de altă parte, geopolitica
a ţinut, în proporţie covârşitoare, de unele imperative strict naţionale
observabile adesea în sfera politicii externe. Acesta este şi motivul
pentru care această carte favorizează oarecum condiţionările politicii
externe asupra geopoliticii şi geostrategiei. Departe de a fi originală,
această teză este tributară aşa-numitului „Primat der Aussenpolitik”
(Primatul politicii externe), teoretizat la vremea lui de marele Leopold
von Ranke565. Importanţa dimensiunii externe a politicii nu presupune
însă o exclusivitate interpretativă în această direcţie. Politica externă la
rândul ei este o sumă a mai multor factori, fiecare având o importanţă
aparte în logica interacţiunilor dintre actori. Cultura, economia, mediile
academice (pentru a da doar câteva exemple) reprezintă, după cum am
arătat în această carte, factori determinanţi în structurarea profilului
geopolitic al naţiunilor. Ca o paranteză, se cuvine poate să revenim
asupra dimensiunii naţionale a geopoliticii. Am spus de la bun început
că unul dintre cele mai bune criterii în analiza fenomenului geopolitic
este cel naţional. Deşi poate părea anacronic la prima vedere, în anali-
zele sistematice se dovedeşte a fi (în continuare) eficient ca liant între
diverse planuri descriptive.
Chiar dacă are puternice rădăcini naţionale (şi poate fi înţeleasă cel
mai bine din această perspectivă), geopolitica s-a dezvoltat dincolo de
matricea sa. Aşa cum am arătat în partea introductivă a acestei cărţi,
există orientări mai recente cât se poate de interesante ale întregului
domeniu566. În general putem conchide că există în acest moment două
mari linii de dezvoltare ale geopoliticii. Pe de o parte avem orientarea
Cf. Otto Pflanze, Bismarck and the Development of Germany. The Period
565
of Unification, 1815-1871, vol. 1, New Jersey, Princeton University Press,

1971, p.71.
566
Meta-geopolitica sau geopolitica critică sunt două bune exemple în
acest sens (n.a.).
tradiţionalistă care favorizează interpretările stato-centrice; pe de altă

parte, avem de-a face, desigur, cu orientările noi – considerate chiar
exotice de către unii „conservatori” –, aflate ce-i drept în plin şantier
teoretic şi conceptual. Acestea din urmă se zbat însă între imperativele
specifice ale unui mediu internaţional aflat în continuă schimbare şi
nevoia de aliniere, fie şi parţială, cu baza legitimatoare (i.e. doctrinele
geopolitice clasice). Din punctul nostru de vedere, ambele direcţii tre-
buie analizate cu seriozitate şi insistenţă. Mediul internaţional, oricât
de mult s-ar schimba, nu va fi niciodată imun la „moştenirea” istoriei,
mai ales la cea geopolitică. Aşadar intrumentarul doctrinelor clasice
nu trebuie înţeles doar în contexte specifice; el se cere recuperat şi
adaptat noilor condiţii, oricât de inactual ar putea să pară la prima
vedere. Pledoaria în favoarea geopoliticii clasice nu este întâmplătoare.
Dincolo de anumite inconsistenţe şi limitări, ea rămâne relevantă
întrucât operează cu unităţile cele mai importante (încă?) din mediul
internaţional şi anume statele. Actorii statali domină (în cheie realistă)
logica relaţiilor internaţionale şi constituie totodată puncte majore de
reper în majoritatea domeniilor înrudite cu geopolitica, fie că vorbim
de politică externă, diplomaţie, studii de securitate sau chiar economie
internaţională. Chiar dacă admitem că statele-naţiune sunt în prezent
anacronice, iar viitorul va fi în esenţă post-naţional, un scenariu anume
rămâne greu de combătut: politica internaţională şi modelele comporta-
mentale împământenite de-a lungul timpului prin interacţiunea constantă
între state (ca principali actori pe scena lumii) vor continua să existe,
fie şi în forme uşor alterate, chiar dacă identităţile statale, aşa cum le
cunoaştem noi, vor dispărea în cele din urmă. Ideea de bază este că
atunci când vorbim despre actorii internaţionali mai vechi sau mai noi
se cuvine să luam în calcul nu doar simpla lor amprentă instituţională,
ci şi seturile de practici care le circumscriu profilul comportamental
şi care se pot extinde (pot avea ecou) dincolo de existenţa lor istorică.
De pildă Uniunea Sovietică nu mai există (instituţional vorbind), însă
anumite preactici şi principii geopolitice asumate de aceasta au conti-
nuat să existe şi după momentul destrămării din 1991. Cu alte cuvinte,
ar fi contraproductiv să discutăm în prezent despre geopolitica Federa-
ţiei Ruse fără să luăm în calcul liniile de continuitate în plan istoric,
adică fără să vorbim despre moştenirea sovietică. Doctrinele geopolitice
242 MIHAI A. PANU
clasice înlesnesc tocmai surprinderea acestor linii de continuitate în

plan temporal, dar şi (câteodată) spaţial567. De cealaltă parte, aşa cum
am subliniat deja, noile curente în domeniul larg al geopoliticii sunt
bine-venite în primul rând datorită potenţialului lor de a readuce dome-
niul în actualitate şi, în subsidiar, datorită efectului de regenerare
conceptual-ideatică, dez-ideologizare (mai ales în cazul şcolii germane
de geopolitică) şi recalibrare analitică în contextul noilor evoluţii
globale.
După cum uşor e poate vedea, această carte este construită în jurul
a trei mari şcoli de gândire geopolitică: şcoala anglo-americană, cea
germană şi cea rusă. Evident că o istorie a geopoliticii sau o analiză
sistematică a tuturor orientărilor mai vechi sau mai noi din acest domeniu
ar presupune o cercetare mult extinsă dincolo de limitele acestei cărţi,
însă demersul de faţă nu se doreşte a fi nici mai mult nici mai puţin
decât o analiză (bazată pe surse cât mai credibile şi mai diverse) a
fundamentelor geopoliticii aşa cum sunt ele circumscrise de cele trei
mari şcoli de gândire pomenite anterior. Lărgirea câmpului analitic şi
descriptiv dincolo de cadrul acestei cărţi reprezintă, desigur, o necesitate.
Acest lucru se doreşte însă a fi făcut într-o ediţie separată, revizuită
şi adăugită. Aşadar, fără a avea pretenţia unei anverguri conceptual-
ideatice maxime, această carte se vrea a fi o contribuţie punctuală şi
echilibrată la dezbaterile (din domeniul larg al studiilor geopolitice) şi
la cercetările, încă insuficient articulate, din spaţiul românesc. De fapt,
acesta din urmă este şi motivul principal aflat în spatele deciziei de
a iniţia un asemenea demers. România, prin prisma poziţionării sale
geografice şi a traseului istoric, nu are cum să fie la adăpost de marile
presiuni geopolitice exercitate direct sau indirect dinspre vecinătăţile
sale. Totodată, fiind parte a sistemului de alianţe euro-atlantic, România
se vede (şi se va vedea în viitor) pusă în situaţia de a fi atrasă (chiar şi
fără voia ei) în jocurile de putere ale marilor blocuri geopolitice.
Înţelegerea adecvată a fundamentelor geopoliticii nu reprezintă un
simplu obiectiv academic. Implicaţiile sunt semnificativ mai ample.
Bazele geopoliticii reprezintă câmpul ideatic pe care ar trebui să se
De exemplu, putem avansa ideea conform căreia reminiscenţe ale fos-

567
tului bloc ideologic dominat de Moscova se pot găsi şi în fostele state satelit,
chiar dacă unele dintre acestea din urmă fac eforturi mari pentru a se distanţa
de trecutul recent (n.a).
dezvolte orice strategie coerentă în domeniile de securitate şi apărare.

Discursurile geopolitice, atât cele clasice, cât şi cele mai recente, ar
trebui să fie bine cunoscute de grupurile decidenţilor (politici şi nu
numai) şi ar trebui totodată să constituie punctul de pornire în orice
dezbatere serioasă pe marginea acestui subiect vast. Deşi formula destul
de imperativă (care ar putea fi percepută de unii cititori atunci când
sunt puşi în faţa verbului „trebuie”) are un sens destul de unilateral,
menirea ei nu se vrea a fi una exclusivă. Această carte, prin cele trei
mari şcoli de gândire geopolitică pe care le analizează, se doreşte a fi
o invitaţie sinceră la o reflecţie chibzuită asupra mediului internaţional
de securitate în ultimul veac. Înţelegerea adecvată a dinamicii sale va
înlesni treptat şi descoperirea legitităţilor şi motivaţiilor care se află în
spatele orientărilor actuale (şi de ce nu, viitoare) din sfera complexă
a geopoliticii.
Revenind la cartea de faţă, trebuie spus că se mai cuvin câteva
importante precizări. Cartea este structurată clasic şi cuprinde, aşa cum
este firesc, o parte introductivă în care sunt prezentate pe rând argu-
mente, idei sau informaţii menite să circumscrie schema generală a su-
biectului abordat. Conceptual vorbind există trei abordări dominante
ce se desprind, direct sau indirect, din firul narativ al cărţii: geopolitică
(văzută ca termen generic şi având o încărcătură maximă de semnifi-
caţii), geostrategie (văzută ca ipostază punctuală a strategiilor de secu-
ritate naţională, mai ales în sens defensiv)568, geoeconomie (văzută în
contextul relaţiilor de putere construite economic). Desigur, pe lângă
acest schelet conceptual există şi alte derivate ale geopoliticii. Cele mai
multe dintre acestea se desprind cu uşurinţă din contextul istoric în care
au fost plasate. În afară de investigarea sistematică a bazelor geopoliticii
şi de circumscrierea conceptuală a domeniului, această carte îşi propune
şi descifrarea traseelor ideatice folosite de marii teoreticieni. De pildă,
transformarea „geografiei politice” în „geopolitică”, precum şi inter-
sectarea semnificaţiilor acestor concepte reprezintă aspecte tratate cu
maxim interes încă din partea introductivă a prezentului volum. De
asemenea, cititorii interesaţi vor găsi în introducere alte câteva repere
ideatice menite să le asigure o parcurgere fără sincope a întregului text.
568
Vezi, de pildă, conceptul german de „Wehrgeopolitik”, abordat, printre
altele în această carte (n.a.).
244 MIHAI A. PANU
În acest sens menţionăm prezentarea simplificată a principalelor şcoli

de gândire geopolitică şi chiar etapele dezvoltării acestei discipline569.
Primele capitole ale cărţii sunt dedicate şcolii anglo-americane de
geopolitică. Aici îi vom întâlni pe marii reprezentanţii ai acestui curent
(Mackinder, Mahan, Corbett, Brzezinski, Spykman, Cohen şi Seversky),
dar şi pe unii dintre cei care, direct ori indirect, le-au influenţat gân-
direa570. De numele acestor autori se leagă importante inovaţii metodo-
logice şi proiecţii teoretice. Investigarea acestora din urmă constituie,
de fapt, obiectivul major asumat (metoda biografică – la rândul ei
neglijată – fiind doar uşa prin care am intrat în universul lor tematic). Ca
element de noutate faţă de majoritatea abordărilor (cel puţin în literatura
românească de specialitate) putem invoca prezenţa lui Julian Corbett,
unul dintre reprezentaţii de seamă ai istoriei geopolitice şi totodată
un bun cunoscător al doctrinelor maritime. Deşi opera sa este în mod
semnificativ subestimată şi vag neglijată, conchidem că pe viitor numele
lui se va impune decisiv în cercetările de profil. Doctrinele geopolitice
maritime nu îşi vor pierde actualitatea ori relevanţa. România ca stat
cu ieşire la Marea Neagră ar avea mult de câştigat dacă le-ar acorda
importanţa cuvenită atât în planul cercetărilor aplicate, cât şi în zona
dezvoltării infrastructurii specifice. O proiecţie geopolitică românească
asupra Mării Negre, în care interese concrete realist definite să fie
urmărite pe termen lung, reprezintă un imperativ de securitate, care nu
poate fi neglijat, mai ales acum în lumina noilor evoluţii din regiune.
În altă ordine de idei, tot cu referire la abordările obişnuite în literatura
de specialitate, se cuvine poate să motivăm lipsa lui Henry Kissinger571
din lista „geopoliticienilor”. Destul de mulţi cititori (sau, de ce nu,
specialişti în domeniu) ar căuta poate instinctiv numele lui Kissinger în
orice ecuaţie geopolitică, cu atât mai mult într-o carte care îşi propune
să trateze pe larg evoluţia acestei discipline. Considerăm că, dincolo
de anvergura sa intelectuală incontestabilă, Kissinger rămâne legat
indirect de zona geopoliticii. Centrele de greutate ale analizelor sale
569
Vorbim, desigur, despre accepţiunea împământenită în literatura de spe-
cialitate şi (deocamdată) nu despre posibile interpretări alternative (n.a.).
570
Putem invoca exemplele lui Clausewitz şi Tirpitz (n.a.).
571
Henry Alfred Kissinger (născut pe 27 mai 1923 în Fürth, Germania)
este un politolog şi diplomat american cu o vastă experienţă în domeniul rela-
ţiilor internaţionale (n.a.).
se găsesc mai degrabă în sfera istoriei relaţiilor internaţionale sau în

cea a diplomaţiei decât în câmpul geopoliticii. Chiar şi aşa, autorul
sus pomenit rămâne un reper important pentru oricine este interesat
de abordări interdisciplinare la intersecţia dintre istoria relaţiilor inter-
naţionale, diplomaţie şi geopolitică.
Următoarele părţi ale cărţii sunt dedicate şcolii germane de geopo-
litică. Vorbim aici iniţial despre elementele care circumscriu orientările
geopolitice în spaţiul german, despre resemnificări ale unor concepte şi,
nu în ultimul rând, despre autori mai puţini cunoscuţi (dar în realitate
foarte importanţi) cititorului nespecializat: Hermann Lautensach, Erich
Obst, Wulf Siewert, Ewald Banse etc. Deşi numele acestora nu se
regăseşte în cele mai multe lucrări de specialitate (cu atât mai puţin în
cele româneşti), rolul jucat de ei şi ideile pe care le-au generat merită cu
siguranţă atenţia noastră. Îi putem considera, fără să greşim prea mult,
scriitori marginali (în sensul că lucrările lor nu au fost amplu receptate).
Însă pentru a înţelege fenomenul geopolitic german pe de-a întregul,
nu este suficient să ne concentrăm pe doi-trei autori arhicunoscuţi, ci
se cuvine să acordăm atenţia cuvenită şi periferiilor acestei şcoli de
gândire adică acelor autori care nu s-au aflat mereu în prim-planul vieţii
academice ori politice.
Partea dedicată geopoliticii germane, dincolo de unele necesare
clarificări şi puneri în context, conţine şi analiza câmpului conceptual-
teoretic dezvoltat în jurul celor două personalităţi reprezentative:
Friedrich Ratzel şi Karl Haushofer. Şcoala geopolitică germană este
construită pe moştenirea ştiinţifică lăsată de aceştia, chiar dacă, aşa
cum am arătat în capitolele dedicate, analistul atent va identifica destule
fracturi discursive sau inconsistenţe ideatice în opera lor. Chiar şi aşa,
noţiuni precum „spaţiul vital”, „legile creşterii spaţiale a statelor” sau
„panregionalismul” rămân elemente esenţiale în orice dezbatere serioasă
pe subiecte geopolitice. Nu în ultimul rând, aşa cum am subliniat deja,
cititorii trebuie să ţină seama de balastul ideologic al şcolii germane
de geopolitică (mai ales grupul Haushofer) şi, foarte important, de
condiţiile istorice în care a apărut şi s-a dezvoltat.
Ultima parte a acestei cărţi este dedicată şcolii geopolitice ruse.
Deşi nu are un contur istoric sau ideatic foarte clar, geopolitica rusă
constituie o temă cât se poate de actuală în dezbaterile pe marginea
246 MIHAI A. PANU
mediului global de securitate. Vorbim şi de această dată despre un

oarecare excepţionalism (deopotrivă în sens geografic şi istoric), dar
şi despre unele mutaţii ideologice relativ uşor de identificat. În afară
de argumentele istorice, vom găsi în această parte a cărţii o analiză
sistematică a perechii conceptuale „eurasianism vs. neoeurasianism” şi,
parţial, a fenomenelor aflate în siajul acesteia. Orice cititor va observa
că, în cadrul acestei şcoli de gândire, nu vom găsi la fel de multe nume
reprezentative572, iar analize substanţiale care să îi fi fost dedicate apar
relativ recent în literatura de specialitate. Personajul cheie în jurul căruia
se discută asiduu (cel puţin în prezent) este în opinia noastră Aleksandr
Dughin. Impactul său în unele cercuri (nu doar în spaţiul rus, ci şi în cel
internaţional) a fost unul însemnat, iar „fenomenul dughinist” nu pare
să se stingă atât de uşor. Chiar dacă în prezenta carte am insistat asupra
acestui personaj, cititorii nu trebuie să ajungă la concluzia că geopoli-
tica rusă înseamnă doar dughinism ori derivatele sale. Dimpotrivă, ea
transcende particularismul unor idei generate de anumiţi oameni sau
anumite grupuri şi urmăreşte, nici mai mult nici mai puţin, decât traseul
istoric al unei naţiuni adesea greu încercate. Dincolo de ipostazele sale
mai mult sau mai puţin vizibile în sfera publică, geopolitica rămâne
o constantă a relaţiilor internaţionale. Chiar dacă nu este încă suficient
de autonomă sau de structurată ca ramură de cercetare, principiile care
o guvernează se cer înţelese într-un mod adecvat, mai ales în mediile
politice şi în cele care ţin de siguranţa naţională.
572
Comparativ, să spunem, cu şcoala geopolitică americană (n.a.).
6. Summary
During the 20th century the area of geopolitics became highly

relevant not only in the academic field but also in the military
practice. The increased importance of geopolitical issues was not
accidental. Giving the circumstances of various structural changes in
the international system (partially related to a continuous globalization
process) a new generic profile of statal actors emerged. At the end of
19th century the sphere of (proto)geopolitics emerged at the intersection
between some important scientific branches: geography, anthropology,
sociology etc. The extensive works of notable scholars (among them
Friedrich Ratzel, Halford Mackinder or Rudolf Kjellen) prepared the
path for a definitive consolidation of geopolitical approaches not only
in the academic field but also at the level of political stakeholders. The
transition between political geography and geopolitics was seriously
accelerated (in the years prior to World War I) by various structural
transformations on the international stage and, most importantly, by
increased security dilemmas among political elites of that time. All
these general conditions had a long-time effect and made the rise of
modern geopolitics possible.
This book attempts to investigate the emergence and development
of geopolitical theory and practice by taking into consideration three
major (nationally circumscribed) schools of thought: Anglo-american,
German and Russian geopolitics. The main objective of the book is to
analyze the conceptual field behind the dominant discourses in this area
and to highlight relevant development patterns. Given the fact that, in
most cases, geopolitical discourses have a pronounced interdisciplinary
character, our dominant approach towards specific issues was mostly
a contextual one. On the other hand, we assumed that geopolitical
theory and practice could not be optimally analyzed without taking
into consideration specific historical conditions. This argument led us
to a similar conclusion, namely that our dominant approach has to be
context dependent.
248 MIHAI A. PANU
The book has a classic structure and is intended to provide relevant

information not only for all interested scholars or students but also for a
wider range of individuals who are somehow interested in such issues.
In this respect we decided to chronologically approach the above
mentioned schools of thought. Generally speaking we are dealing with
two traditional directions (Anglo-american and German geopolitics)
and a relatively recent branch (or better said, a branch with recent
instances) namely the Russian geopolitics. The book is based on various
bibliographic resources which were considered to be relevant for most
discussed issues. A certain degree of attention was paid to unedited
material (in our case archive documents) in an attempt to overcome the
problems of unilateral approaches (which can be often identified in the
Romanian scientific literature). Documenting geopolitical themes can
be a challenging undertaking even for the most experienced scholars.
There is probably no need to underline the fact that, an inadequate use
of supporting documents can easily lead to faulty outcomes. Therefore
we have to find the proper approach not only when dealing with
sensitive research themes573 but also when selecting our documentation
sources. Special attention was also dedicated to the conceptual field
surrounding the most important geopolitical theories (and, of course,
the geopolitics itself). As a distinctive school of thought, the geopolitical
anglo-americanism may sound like a composite construction. There
are genuine compatibilities and overlapping interests (which are
considered the primary reasons for a solid and integrated representation
of geopolitical anglo-americanism) but significant structural differences
are also present. For the sake of objectiveness such peculiarities have to
be illustrated and put into perspective. Overall our main goals remain
realistic. We do not intend to exhaustively analyse all the geopolitical
ramification at discoursive or conceptual level574 or to establish some
kind of interpretative monopol in a certain field of interest. The very
core of our analysis consists of the above mentioned (basically, national
We can mention, as an example, the ideological entanglement of ger-

573
man geopolitics (a.n.).

574
In order to investigate more recent geopolitically-related phenomena
the possibility of publishing a second edition of the book will be taken into
consideration (a.n.).
circumscribed) schools of thought. We assume that modern development

patterns in the field of geopolitics cannot be optimally investigated
without a solid knowledge of the so-called classical paradigms.
The first part of the book (besides introduction, of course) is
dedicated to Anglo-american geopolitics. Various theories, assumptions
or conceptual inconsistencies are linked to the most important
representatives in this research area: Halford Mackinder, Alfred T.
Mahan, Saul Cohen, Nicholas Spykman etc. Their contributions to the
general scientific literature was carefully analysed and compared to the
historical context of that time. We tried to stress out that the development
of geopolitics (both in theory and in practice) is inextricably linked to
the general dynamics of international system and, subsequently, the
most relevant instances of geopolitical phenomena are often related
to the complex existence of power politics. Perhaps a distinctive and
relevant novelty (in this book) is the presence of Julian Corbett, a top-
class analyst of sea power history, unfairly ignored in the Romanian
scientific literature. In the case of Corbett (but also in the case of all
other important geopolitical figures) we payed the adequate attention
to relevant biographical details. In this respect, it is important to underline
the fact that most of them had a profession (high-ranking army officers,
university professors etc) which indirectly facilitated the production of
practice-based knowledge.
The next part of the book deals primarily with the emergence and
development of German geopolitics. Most readers know actually that
German geopolitics represent a sensitive issue mainly because of the
National-Socialist exposure. We tried to investigate the conceptual
field and the scientific impact of the two dominant figures in this
area of studies: Friedrich Ratzel and Karl Haushofer. Both are highly
relevant for the geopolitical studies (as a whole) and both managed
to find innovative ways of interpreting the international relations.
However a necessary distinction has to be done. Unlike Ratzel’s case,
the ideological entanglement of Haushofer had a personal dimension.
He was well known in the high Nazi hierarchy575 and had a military
professional background. Haushofer was very influential in german
575
Perhaps a notable example will be his close relationship with Rudolf
Hess (a.n.).
250 MIHAI A. PANU
(even European) conservative circles. He managed to successfully

promote and consolidate geopolitical studies as a distinctive academic
discipline in German universities. His significant success is (from
nowadays perspective) quite understandable, given the socio-political
conditions of that time. Unlike Ratzel, he had many followers. In a
dedicated section of this book, we tried to analyze various concepts or
ideas developed by some of them: Ewald Banse, Hermann Lautensach,
Wulf Siewert etc. In the general scientific literature Haushofer is
well known for his pan-regionalist ideas and (also) for the fact that
(together with his fellow scholars) he was the founder of the prestigious
Zeitschrift für Geopolitik576. Despite his, to some extent, controversial
career Haushofer‘s geopolitical vision represents a genuine scientific
milestone and (even nowadays) a relevant model for analysing the
structure of international relations. On the other hand, Friedrich Ratzel
is perceived as one of the most influential figure in the field of geopolitics.
His published works gained scientific relevance in the first decades of
the 20th century as he managed to coin important geopolitical concepts
such as „Lebensraum” (vital space). Ratzel‘s writings contained less
ideological ballast (in comparison to Haushofer‘s work). However,
in the long term, they were massively instrumentalized and conceptually
reframed by totalitarian propaganda campaigns (for instance, National-
Socialism in the interwar period).
Ultimately, in the last part of the book we tried to investigate the
sensitive subject of Russian geopolitics. At theoretical and conceptual
level, the Russian geopolitical school of thought (still) does not have
the depth and coverage of its famous counterparts (German and Anglo-
american geopolitics). Nevertheless, it has the potential to evolve and to
become a solid, well articulated discoursive framework. The instances
and development patterns of Russian geopolitics are highly relevant,
especially nowadays when the security problems on the international
stage are becoming more and more challenging. We tried to highlight
Russia’s geopolitical predispositions by taking into account (among
others things) the impact of neoeurasianist ideas and the role played
by key public figures such as Aleksandr Dugin. Given the fact that,
576
Zeitschrift für Geopolitik (Journal for Geopolitics) was issued for the
first time in 1924 (a.n.).
geopolitics as a whole, represents a complex phenomenon and a

challenging research field, eventual approach inconsistencies may have
occurred. However, as previously underlined, our main goal was not to
exhaustively investigate the sphere of geopolitics and to present some
ultimate conclusions. We simply made a significant and necessary step
towards a better understanding of space-related power politics.
252 MIHAI A. PANU
7. Bibliografie
Arhive
I. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securi-

tăţii (C.N.S.A.S.), Bucureşti.
- A.C.N.S.A.S., D 011474, fila 130 (Sinteză privind mişcarea hitle-
ristă din România: buletine informative despre acţiunea germană în
România).
- A.C.N.S.A.S., D 012677, vol. 7, fila 184-185 (Relaţii româno-ger-
mane: note, rapoarte, extrase din ziare).
II. Das politische Archiv des Auswärtigen Amtes (Arhiva politică a

Ministerului German de Externe).
- PA AA, Bukarest 31, Die sozialwirtschaftliche Lage Groß-
britanniens, Pol. II, 1173.
- PA AA, Bukarest 54, Dosar 46/2 nepaginat, nedatat, Bericht,
An die Deutsche Gesandschaft Bukarest.
Reviste de specialitate
1. Annals of the Association of American Geographers, vol. 81, nr. 4/

1991 (Cohen Saul, „Global Geopolitical Change in the Post-Cold War
Era”).
2. Bulletin of the American Geographical Society, vol. 36, 1904
(Churchill Semple Ellen, „Tributes to Friedrich Ratzel”).
3. Foreign Affairs, vol. 91, nr. 1/2012 (Brzezinski Zbigniew,
„Balancing the East, Upgrading the West: U.S. Grand Strategy in an
Age of Upheaval”).
4. Donaueuropa. Zeitschrift für die Probleme des europäischen
Südostens, Budapest, Jahrgang 1, Heft 2, Societas Carpatho-Danubiana
Verlag, 1941 (Kogutowicz Karl, „Die neuesten Gebietsveränderungen
in Südosteuropa”).
254 MIHAI A. PANU
5. Geographical Review, vol. 61, nr. 1/1971 (Cohen Saul, Rosenthal

Lewis, „A Geographical Model for Political Systems Analysis”).
6. Geographical Review, vol. 32, nr. 4/1942 (Bowman Isaiah,
„Geography vs. Geopolitics”).
7. Geographische Zeitschrift, 80. Jahrgang, 3/1992 (Müller
Gerhard, „Zur Geschichte des Begriffs Anthropogeographie”).
8. Hérodote. Revue de Géographie et de Géopolitique, 3/2012
(Douzet Frédérick, Kaplan David, „La géopolitique dans le monde
anglo-américain”).
9. International Affairs, vol. 72, nr. 3/1996 (Smith Anthony,
„Culture, Community and Territory: The Politics of Ethnicity and
Nationalism”).
10. International Security, vol. 17, nr. 4/1993 (Huntington Samuel,
„Why International Primacy Matters”).
11. Journal of Historical Geography, 47/2015 (Barnes Trevor,
Abrahamsson Christian, „Tangled complicities and moral struggles: the
Haushofers, father and son, and the spaces of Nazi geopolitics”).
12. Journal of Military and Strategic Studies, vol. 6, 3/2004
(Sprance William, „The Russo-Japanese War: The Emergence of
Japanese Imperial Power”).
13. Millennium: Journal of International Studies, vol. 10, nr. 3/1981
(Smith Anthony, „States and Homelands: The Social and Geopolitical
Implications of National Territory”).
14. Neue Politische Literatur, nr. 43/1998 (Osterhammel Jürgen,
„Die Wiederkehr des Raumes: Geopolitik, Geohistorie und historische
Geographie”).
15. The American Political Science Review, vol. 32, nr. 1/1938
(Spykman Nicholas, „Geography and Foreign Policy”).
16. The Geographic Journal, vol. XXIII, nr. 4/1904 (Mackinder
Halford, „The Geographic Pivot of History”).
17. The Russian Review, vol. 68, nr. 4/ 2009 (Shekhovtsov Anton,
Umland Andreas, „Is Aleksandr Dugin a Traditionalist? Neo-Eurasia-
nism and Perennial Philosophy”).
18. The Western Political Quarterly, vol. 9, nr. 3/1956 (Meinig
Donald, „Heartland and Rimland in Eurasian History”).
19. World Politics, vol. 44, nr. 2/1992 (Schweller Randall,

„Domestic Structure and Preventive War: Are Democracies More
Pacific?”).
20. World Politics, vol. 4, nr. 3/1952 (Furniss Edgar, „The Contri-
bution of Nicholas John Spykman to the Study of International
Politics”).
21. Zeitschrift für Geopolitik, 1 Jahrgang, Heft, 8, Berlin, Kurt
Vowinckel Verlag, 1924 (Lautensach Hermann, „Geopolitik und
Staatsbürgerliche Bildung”).
Cărţi
1. Agnew, John (et al.), A Companion to Political Geography,

Maiden, Blackwell Publishers, 2003.
2. Agnew, John; Muscarà, Luca, Making Political Geography,
Lanham, Rowman Littlefield, 2012.
3. Agnew, John (et al.), The Wiley Blackwell Companion to Political
Geography, Chichester, Blackwell, 2015.
4. Allen, Harry, Great Britain and the United States. A history of
Anglo-American relations (1783-1952), New York, St. Martin’s Press,
1955.
5. Almond, Gabriel; Verba, Sidney, The Civic Culture. Political
Attitudes and Democracy in Five Nations, Newbury Park, Sage
Publications, 1989.
6. Al-Rodhan, Nayef, Meta-geopolitics of Outer Space. An Analysis
of Space Power, Security and Governance, New York, Palgrave
Macmillan, 2012.
7. Al-Rodhan, Nayef, Neo-statecraft and Meta-geopolitics: Recon-
ciliation of Power, Interests and Justice in the 21st Century, Münster,
LIT Verlag, 2009.
8. Appel, Johann, Deutsche Kolonien. Die Forderung des Dritten
Reiches, Berlin, Paul Hochmuth Verlag, 1942.
9. Aristotle, The Politics, London, Penguin Books, 1981.
10. Armitage, Michael; Mason, Richard, Air Power in the Nuclear
Age, 1945-82. Theory and Practice, London, Macmillan, 1983.
256 MIHAI A. PANU
11. Atkinson David, Dodds, Klaus (eds.), Geopolitical Traditions:

A Century of Geopolitical Thought, London, Routledge, 2002.
12. Bailey, Thomas, A Diplomatic History of the American People,
Third Edition, New York, F.S. Crofts&Co., 1947.
13. Banse, Ewald, Germany Prepares for War. A Nazi Theory of
National Defence, New York, Harcourt, Brace and Company, 1934.
14. Barth Fredrik (et al.), One Discipline, Four Ways: British,
German, French, and American Anthropology, University of Chicago
Press, 2005.
15. Bassin, Mark; Glebov, Sergey; Laruelle, Marlene (eds.),
Between Europe and Asia. The Origins, Theories and Legacies of
Russian Eurasianism, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 2015.
16. Bauer, Markus; Rahn, Thomas (Herausgeber), Die Grenze:
Begriff und Inszenierung, Berlin, Akademie Verlag, 1997.
17. Bew, John, Realpolitik. A History, New York, Oxford University
Press, 2016.
18. Blacksell, Mark, Political Geography, London, Routledge,
2006.
19. Blouet, Brian, Geopolitics and Globalization in the Twentieth
Century, London, Reaktion Books, 2001.
20. Blouet, Brian, Global Geostrategy. Mackinder and the Defence
of the West, London, Frank Cass, 2005.
21. Blum, Otto, Der Südosten verkehrspolitisch betrachtet, Berlin,
Springer-Verlag, 1941.
1. Bogart, Ludlow Ernest, Direct and Indirect Costs of the Great
World War, New York, Oxford University Press, 1920.
2. Bogart, Ludlow Ernest, War Costs and Their Financing, New
York, Appleton and Company, 1921.
3. Bowman, Isaiah, Problems in Political Geography, Vol. I,
Jaipur, Printwell Publishers, 1989.
4. Bowman, Isaiah, The New World. Problems in Political
Geography, New York, World Book Company, 1921.
5. Boyne Walter (eds.), Air Warfare. An International Encyclo-
pedia, Santa Barbara, ABC-Clio, 2002.
6. Braden, Kathleen; Shelley, Fred, Engaging Geopolitics, New
York, Routledge, 2014.
7. Bradford, James, America, Sea Power and the World, Wiley

Blackwell, 2016.
8. Brannon, Robert, Russian Civil-Military Relations, London,
Routledge, 2016.
9. Brassey, Thomas (ed.), Naval Annual, Portsmouth, Griffin&Co,
1903.
10. Brassey, Thomas (ed.), Naval Annual, Portsmouth, Griffin&Co,
1912.
11. Bridge, Cyprian, Sea-Power and Other Studies, London, Smith,
Elder&Co, 1910.
12. Bridge, Cyprian, The Art of Naval Warfare, London, Smith,
Elder&Co., 1907.
13. Brzezinski, Zbigniew, Between Two Ages. America’s Role in the
Technetronic Era, New York, The Viking Press, 1970.
14. Brzezinski, Zbigniew, Die einzige Weltmacht. Amerikas
Strategie der Vorherrschaft, Frankfurt am Main, Fischer Taschenbuch
Verlag, 2001.
15. Brzezinski Zbigniew, Second Change. Three Presidents and the
Crisis of American Superpower, New York, Basic Books, 2007.
16. Brzezinski, Zbigniew, Strategic Vision: America and the Crisis
of Global Power, New York, Basic Books, 2012.
17. Brzezinski, Zbigniew, The Geostrategic Triad. Living with
China, Europe and Russia, Washington, CSIS Press, 2001.
18. Brzezinski, Zbigniew, The Grand Chessboard. American
Primacy and Its Geostrategic Imperatives, New York, Basic Books,
1997.
19. Burke, Edmund, Reflections on the French Revolution, London,
Dent&Sons Ltd., 1951.
20. Burns, Cecil, The Morality of Nations. An Essay on the Theory
of Politics, London, University of London Press, 1915.
21. Castex, Raoul, Theories Strategique, Vol. II, Newport, Naval
War College, 1939.
22. Chapman, Bert, Geopolitics. A Guide to the Issues, Santa
Barbara, Praeger, 2011.
23. Chodakiewicz, Marek Jan, Intermarium: The Land between the
Black and Baltic Seas, New Brunswick, Transaction Publishers, 2012.
258 MIHAI A. PANU
24. Clausewitz, Carl von, Vom Kriege, Berlin, Ferd. Dümmlers

Verlagsbuchhandlung, 1905.
25. Clover, Charles, Black Wind, White Snow: The Rise of Russia’s
New Nationalism, New Haven, Yale University Press, 2016.
26. Cohen, Saul, Geopolitics of the World System, Lanham, Rowman
& Littlefield, 2003.
27. Cohen, Saul, Geopolitics. The Geography of International
Relations, London, Rowman & Littlefield, 2015.
28. Colonomos, Ariel, The Gamble of War. Is It Possible to Justify
Preventive War? New York, Palgrave Macmillan, 2013.
29. Corbett, Julian (ed.), Fighting Instructions, London, Navy
Records Society, 1905.
30. Corbett, Julian (ed.), Naval and Military Essays, Cambridge
University Press, 1914.
31. Corbett, Julian, Principles of Maritime Strategy, New York,
Courier Corporation, 2012.
32. Corbett, Julian, The Spectre of Navalism, London, Darling&Son
Limited, 1915.
33. Coudenhove-Kalergi Richard, Pan-Europa, Wien, Pan-Europa-
Verlag, 1923.
34. Cox, Kevin (et al.), The SAGE Handbook of Political Geography,
Los Angeles, SAGE Publications, 2008.
35. Cullen, Jim, The American Dream. A Short History of an Idea
that Shaped a Nation, Oxford University Press, 2003.
36. Diehl, Paul, A Road Map to War. Territorial Dimensions of
International Conflict, Nashville, Vanderbilt University Press, 1999.
37. Dikshit, Ramesh Dutta, Political Geography. The Spatiality
of Politics, Third Edition, New Dehli, Tata McGraw-Hill Publishing,
1999.
38. Diner, Dan, Beyond the Conceivable: Studies on Germany,
Nazism, and the Holocaust, Berkeley, University of California Press,
2000.
39. Dittmer, Jason, Sharp Joanne, Geopolitics. An Introductory
Reader, London Routledge, 2014.
40. Dix, Arthur, Politische Erdkunde, Breslau, Ferdinand Hirt
Verlag, 1922.
41. Dix, Arthur, Politische Geographie. Weltpolitisches Handbuch,

München, R. Oldenbourg, 1922.
42. Dobrescu, Paul, Geopolitica, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003.
43. Dobson, John, Belligerents, Brinkmanship, and the Big Stick.
A Historical Encyclopedia of American Diplomatic Concepts, Santa
Barbara, Abc-Clio, 2009.
44. Dockrill, Michael (et al.), Diplomacy and world power. Studies
in British Foreign Policy, 1890-1950, Cambridge University Press,
1996.
45. Dodds, Klaus; Atkinson, David (eds.), Geopolitical Traditions.
A Century of Geopolitical Thought, London, Routledge, 2000.
46. Dodds, Klaus, Geopolitics. A Very Short Introduction, Oxford
47. Douhet, Giulio, The Command of the Air, Washington, Office of
Air Force History, 1983.
48. Dugin, Aleksandr, Destin eurasianist, Bucureşti, Editura Mica
Valahie, 2017.
49. Dugin, Aleksandr, Eurasian Mission. An Introduction to Neo-
Eurasianism, Arktos Media, 2014.
50. Dugin, Aleksandr, Putin vs Putin: Vladimir Putin Viewed from
the Right, London, Arktos, 2014.
51. Dugin, Aleksandr, The Fourth Political Theory, London,
Arktos, 2012.
52. Dutkiewicz, Piotr; Trenin, Dmitri (eds.), Russia. The Challenges
of Transformation, New York University Press, 2011.
53. East, Gordon (et al.), Our Fragmented World. An Introduction
to Political Geography, Palgrave Macmillan UK, 1975.
54. Edmunds, Timothy (et al.), British Foreign Policy and the
National Interest. Identity, Strategy and Security, London, Palgrave
Macmillan, 2014.
55. Feiner, Sabine, Weltordnung durch US-Leadership? Die Konzep-
tion Zbigniew K. Brzezinskis, Wiesbaden, Westdeutscher Verlag, 2000.
56. Fiebeger, Gustav, Elements of Strategy, New York, John Wiley
and Sons, 1920.
57. Fifield Russell, Pearcy Etzel, Geopolitics in Principle and
Practice, Boston, Ginn and Company, 1944.
260 MIHAI A. PANU
58. Flint, Colin; Taylor, Peter, Political Geography. World-Economy,

Nation-State and Locality, Sixth Edition, London, Routledge, 2014.
59. Frattolillo, Oliviero, Interwar Japan beyond the West: The
Search for a New Subjectivity in World History, Newcastle, Cambridge
Scholars Publishing, 2014.
60. Fredriksen, John, American Military Leaders. From Colonial
Times to the Present, Santa Barbara, ABC-CLIO, 1999.
61. Freeman, Kevin, Game Plan: How to Protect Yourself from
the Coming Cyber-Economic Attack, Washington D.C., Regnery
Publishing, 2014.
62. Freeman, Thomas (ed.), Geographers: Biobibliographical
Studies, Volume 12, London, Bloomsbury Publishing, 2015.
63. Frunzeti, Teodor (et al.), Război şi Haos, Bucureşti, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009.
64. Gallaher, Carolyn (et al.), Key Concepts in Human Geography,
London, SAGE Publications Ltd, 2009.
65. Gati, Charles (ed.), Zbig: The strategy and statecraft of Zbigniew
Brzezinski, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2013.
66. Gearóid, Tuathail, Critical Geopolitics. The Politics of Writing
Global Space, London, Routledge, 1996.
67. Geddie, John, The Russian Empire, London, T. Nelson and
Sons, Paternoster Row, 1882.
68. Gelber, Adolf, Die Urheber des Weltkrieges, Wien, Stein-
mannsche Buchdruckerei, 1915.
69. Gertz, Bill, iWar: War and Peace in the Information Age, New
York, Simon and Schuster, 2017.
70. Goldwin, Robert (et al.), Readings in American Foreign Policy,
New York, Oxford University Press, 1959.
71. Gordon, David (ed.), The Turgot Collection. Writings, Speeches,
and Letters of Anne Robert Jacques Turgot, Auburn, Ludwig von Mises
Institute, 2011.
72. Gosewinkel, Dieter, Anti-liberal Europe: A Neglected Story of
Europeanization, New York, Berghahn Books, 2015.
73. Handel, Michael, Masters of War. Classical Strategic Thought,
London, Frank Cass, 1992.
74. Hattendorf, John (et al.), Maritime Strategy and the Balance
of Power. Britain and America in the Twentieth Century, New York,
Palgrave Macmillan, 1989.
75. Haushofer, Albrecht, Allgemeine Politische Geographie und
Geopolitik, Erster Band, Heidelberg, Kurt Vowinckel Verlag, 1951.
76. Haushofer, Karl (et al.), Bausteine zur Geopolitik, Berlin, Kurt
Vowinckel Verlag, 1928.
77. Haushofer, Karl, Betrachtungen über Groß-Japan. Wehrkraft,
Weltstellung und Zukunft, Berlin, Ernst Siegfried Mittler und Sohn,
1913.
78. Haushofer, Karl, Geopolitik des Pazifischen Ozeans. Studien
über die Wechselbeziehungen zwischen Geographie und Geschichte,
Auflage III, Heidelberg, Kurt Vowinckel Verlag, 1938.
79. Haushofer, Karl (ed.), Raumüberwindende Mächte, Leipzig,
Teubner-Verlag, 1934.
80. Haushofer, Karl, Weltpolitik von Heute, Berlin, Verlag und
Vertriebsgesellschaft, 1935.
81. Hennig, Richard, Geopolitik. Die Lehre vom Staat als Lebe-
wesen, Wiesbaden, Springer Fachmedien, 1928.
82. Herpen, Marcel van, Putin‚s Propaganda Machine: Soft
Power and Russian Foreign Policy, Lanham, Rowman & Littlefield,
2016.
83. Herwig, Holger, The Demon of Geopolitics: How Karl
Haushofer „Educated” Hitler and Hess, Lanham, Rowman &
Littlefield, 2016.
84. Hoffmann, Nils, Renaissance der Geopolitik? Die deutsche
Sicherheitspolitik nach dem Kalten Krieg, Wiesbaden, Springer
Fachmedien, 2012.
85. Hurd, Archibald, The Command of the Sea, London,
Chapman&Hall Limited, 1912.
86. Hyde-Price Adrian, The International Politics of East Central
Europe, Manchester University Press, 1996.
87. Irving, David, Hess. The Missing Years: 1941-1945, Windsor,
Focal Point Publications, 2010.
88. Isaac, Benjamin, The Invention of Racism in Classical
Antiquity, New Jersey, Princeton University Press, 2004.
262 MIHAI A. PANU
89. Isakova, Irina, Russian Governance in the Twenty-First

Century. Geo-Strategy, Geopoliitcs and Governance, London, Frank
Cass, 2005.
90. Jablonsky, David (ed.), Roots of Strategy, Mechanicsburg,
Stackpole Books, 1999.
91. Jackson, Gary, Warden’s Five-Ring System Theory: Legitimate
Wartime Military Targeting or an Increased Potential to Violate the Law
and Norms of Expected Behavior?, Maxwell Air Force Base, Alabama,
Air University Press, 2000.
92. Jahn, Egbert, World Political Challenges: Political Issues
under Debate, volume 3, Wiesbaden, Springer, 2015.
93. Jervis, Robert; Snyder, Jack (eds.), Dominoes and
Bandwagons. Strategic Beliefs and Great Power Competition in the
Eurasian Rimland, New York, Oxford University Press, 1991.
94. Jones, Martin (et al.), An Introduction to Political Geography:
Space, Place and Politics, London, Routledge, 2004.
95. Kasperson, Roger; Minghi, Julian (eds.), The Structure of
Political Geography, New Brunswick, Transaction Publishers, 1969.
96. Kearns, Gerry, Geopolitics and Empire. The Legacy of Halford
Mackinder, Oxford University Press, 2009.
97. Kelly, Phil, Classical Geopolitics. A new analytical model,
Stanford University Press, 2016.
98. Kertesz, Stephen, American Diplomacy in a New Era, Indiana,
University of Notre Dame Press, 1961.
99. Kitchin, Rob; Thrift Nigel, International Encyclopedia of
Human Geography, Amsterdam, Elsevier, 2009.
100. Kjellen, Rudolf, Die Großmächte der Gegenwart, Auflage 11,
Leipzig, Teubner Verlag, 1916.
101. Kjellen, Rudolf, Die politischen Probleme des Weltkrieges,
Leipzig, Teubner, 1916.
102. Kjellen, Rudolf, Der Staat als Lebensform, Auflage 4, Berlin,
Kurt Vowinckel Verlag, 1924.
103. Kjellen, Rudolf, Grundriß zu einem System der Politik,
Leipzig, S. Hirzel Verlag, 1920.
104. Kjellen, Rudolf, Studien zur Weltkrise, München, Hugo
Bruckmann Verlag, 1917.
105. Kletzin, Birgit, Europa aus Rasse und Raum: Die

nationalsozialistische Idee der Neuen Ordnung, Münster, LIT Verlag,
2000.
106. Klinghoffer, Arthur Jay, The Power of Projections: How Maps
Reflect Global Politics and History, London, Greenwood Publishing
Group, 2006.
107. Koditschek, Theodore, Liberalism, Imperialism, and the
Historical Imagination. Nineteenth-Century Visions of a Greater
Britain, Cambridge University Press, 2011.
108. Kohn, Hans (ed.), The Mind of Modern Russia, New York,
Harper & Brothers, 1955.
109. Kohn, Hans, Western Civilization in the Near East, New York,
Columbia University Press, 1936.
110. Lamprecht, Karl, Zur jüngsten deutschen Vergangenheit,
Band 2, Freiburg im Breisgau, Verlag von Hermann Heyfelder, 1906.
111. Laruelle, Marlene (ed.), Eurasianism and the European Far
Right. Reshaping the Europe–Russia Relationship, Lanham, Lexington
Books, 2015.
112. Laruelle, Marlene (ed.), Russian Nationalism and the National
Reassertion of Russia, New York, Routledge, 2009.
113. Lerche Charles, Foreign Policy of the American People,
Englewood, Prentice-Hall, 1958.
114. Lesser, Ian, Resources and Strategy, New York, Palgrave
Macmillan, 1989.
115. Libbey, James, Alexander P. de Seversky and the Quest for Air
Power, Washington, Potomac Books, 2013.
116. Lindberg, Michael; Todd, Daniel, Brown-, Green-, and Blue-
Water Fleets. The Influence of Geography on Naval Warfare, 1861 to
the Present, Westport, Greenwood Publishing Group, 2002.
117. List, Friedrich, Das nationale System der politischen
Oekonomie, Zweite Auflage, Jena, Verlag von Gustav Fischer, 1910.
118. Lord, Carnes; Barnett, Frank, Political Warfare and
Psychological Operations. Rethinking the US Approach, Washington,
National Defense University Press, 1989.
119. Lutz, Catherine (ed.), The Bases of Empire. The Global
Struggle against U.S. Military Posts, London, Pluto Press, 2009.
264 MIHAI A. PANU
120. Mackinder, Halford, Democratic Ideals and Reality, New

York, Henry Holt and Company, 1919.
121. Mahan, Alfred Thayer, From Sail to Steam: Recollections of
Naval Life, Dodo Press, 1906.
122. Mahan Alfred Thayer, The Influence of Sea Power upon
History, Boston, Little Brown and Company, 1898.
123. Mahan, Alfred Thayer, The Interest of America in Sea Power,
Boston, Little Brown and Company, 1917.
124. Malia, Martin, Russia under Western Eyes. From the Bronze
Horseman to the Lenin Mausoleum, Harvard University Press, 1999.
125. Malthus, Thomas Robert, An Essay on the Principle of
Population, Seventh Edition, London, Reeves and Turner, 1872.
126. Manjikian, Mary, Apocalypse and Post-Politics: The Romance
of the End, Lanham, Lexington Books, 2012.
127. Mankoff, Jeffrey, Russian Foreign Policy. The Return of
Great Power Politics, Second Edition, Lanham, Rowman & Littlefield
Publishers, 2011.
128. Martin, Geoffrey, All Possible Worlds. A History of Geo-
graphical Ideas, Oxford University Press, 2005.
129. Matten, Marc Andre, Imagining a Postnational World:
Hegemony and Space in Modern China, Leiden, Brill, 2016.
130. Maull, Otto, Das Wesen der Geopolitik, Leipzig, Teubner,
1939.
131. McNabb, David, Vladimir Putin and Russia’s Imperial
Revival, Boca Raton, Taylor & Francis Group, 2016.
132. McNamara, Patrick, A Catholic Cold War: Edmund A. Walsh,
S.J., and the Politics of American Anticommunism, New York, Fordham
133. Medlicott, William Norton, British Foreign Policy since
Versailles, London, Methuen&Co., 1940.
134. Meilinger, Phillip (ed.), The Paths of Heaven. The Evolution
of Airpower Theory, New Delhi, Lancer Publishers&Distributors, 2000.
135. Menon, Raja, Maritime Strategy and Continental Wars,
London, Frank Cass, 1998.
136. Mets, David, The Air Campaign. John Warden and the
Classical Airpower Theorists, Maxwell Air Force Base, Alabama, Air
137. Meyer, Robert, Europa zwischen Land und Meer: Geo-

politisches Denken und geopolitische Europamodelle nach der
„Raumrevolution”, Bonn University Press, 2014.
138. Moeller, van den Bruck Arthur, Die Zeitgenossen, Minden,
J.C.C. Bruns, 1906.
139. Morgenthau, Hans, The Impasse of American Foreign Policy,
Chicago, The University of Chicago Press, 1962.
140. Muir, Richard, Modern Political Geography, Second Edition,
London, Macmillan, 1981.
141. Mulligan, William (et al.), The Primacy of Foreign Policy in
British History, 1660-2000. How Strategic Concerns Shaped Modern
Britain, New York, Palgrave Macmillan, 2010.
142. Murphy, David Thomas, The Heroic Earth: Geopolitical
Thought in Weimar Germany, 1918-1933, Kent State University Press,
1997.
143. Naumann, Friedrich, Mitteleuropa, Berlin, Druck und Verlag
von Georg Reimer, 1916.
144. Neilson, Keith; Errington, Elizabeth Jane, Navies and Global
Defense: Theories and Strategy, London, Praeger, 1995.
145. Østbø, Jardar, The New Third Rome. Readings of a Russian
Nationalist Myth, Stuttgart, Ibidem-Verlag, 2016.
146. Panu, Mihai, Filiere şi Mecanisme de Propagandă Nazistă în
Banat. 1933-1945, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014.
147. Parker, Geoffrey, Western Geopolitical Thought in the
Twentieth Century, Routledge, New York, 2015.
148. Petersen, Alexandros, The World Island. Eurasian Geopolitics
and the Fate of the West, Santa Barbara, Praeger, 2011.
149. Pflanze, Otto, Bismarck and the Development of Germany.
The Period of Unification, 1815-1871, vol. 1, New Jersey, Princeton
150. Picard, Jaques, Edit von Coler. Agentă nazistă la Bucureşti,
Bucureşti, Corint, 2011.
151. Pipes, Richard, Russian Conservatism and Its Critics: A Study
in Political Culture, Yale University Press, 2005.
152. Polelle, Mark, Raising Cartographic Consciousness: The
Social and Foreign Policy Vision of Geopolitics in the Twentieth
Century, Lanham, Lexington Books, 1999.
266 MIHAI A. PANU
153. Prescott, John, The Geography of State Policies, London,

Routledge, 2015.
154. Ratzel, Friedrich, Anthropogeographie. Die geographische
Verbreitung des Menschen, Zweiter Teil, Stuttgart, Verlag von J.
Engelhorn, 1891.
155. Ratzel, Friedrich, Anthropo-Geographie. Grundzüge der
Anwendung der Erdkunde auf die Geschichte, Stuttgart, Verlag von J.
Engelhorn, 1882.
156. Ratzel, Friedrich, Die Erde und das Leben, Zweiter Band,
Leipzig, Bibliographisches Institut, 1902.
157. Ratzel, Friedrich, Der Lebensraum. Eine biogeographische
Studie, Tübingen, Verlag der H. Laupp’schen Buchhandlung, 1901
158. Ratzel, Friedrich, Politische Geographie, München, Verlag
von R. Oldenbourg, 1897.
159. Ratzel, Friedrich, Politische Geographie oder die Geographie
des Staates, des Verkehres und des Krieges, Zweite Auflage, München,
Druck und Verlag von R. Oldenbourg, 1903.
160. Ratzel, Friedrich, Die Vereinigten Staaten von Amerika.
Politische und Wirtschafts-Geographie, Zweite Auflage, München,
Druck und Verlag von R. Oldenbourg, 1893.
161. Ratzel, Friedrich, Politische Geographie der Vereinigten
Staaten von Amerika unter besonderer Berücksichtigung der
natürlichen Bedingungen und wirtschaftlichen Verhältnisse, Zweite
Auflage, München, Druck und Verlag von R. Oldenbourg, 1893.
162. Ratzel, Friedrich, Völkerkunde, Zweite Auflage, Leipzig,
Bibliographisches Institut, 1894.
163. Reich, Emil, General History of Western Nations, Volume I,
London, Macmillan and Co., 1908.
164. Reich, Emil, Germany’s Madness, New York, Dodd, Mead
and Company, 1914.
165. Reich, Emil, Imperialism. It’s Prices, Its Vocation, London,
Hutchinson&Co, 1905.
166. Reich, Emil, Success among Nations, New York, Harper
&Brothers Publishers, 1904.
167. Revai, Maurus, Das Endziel des Weltkrieges. Englands
Ausschaltung aus Europa, Berlin, Puttkammer & Mühlbrecht, 1916.
168. Reynolds, Clark, Command of the Sea. The History and

Strategy of Maritime Empires, New York, Morrow, 1974.
169. Richmond, Herbert, British Strategy: Military and Economic.
A Historical Review and its Contemporary Lessons, Cambridge
170. Ritter, Carl, Allgemeine Erdkunde, Druck und Verlag von
Georg Reimer, 1862.
171. Robinson, Neil (ed.), The Political Economy of Russia,
Lanham, Rowman & Littlefield, 2013.
172. Rochau, Ludwig von, Grundsätze der Realpolitik angewendet
auf die staatlichen Zustände Deutschlands, Stuttgart, Verlag von Karl
Göpel, 1853.
173. Sakwa, Richard, Russian Politics and Society, Third Edition,
London, Routledge, 2002.
174. Schacht, Hjalmar, The Magic of Money, London, Oldbourne,
1967.
175. Schäfer, Fritz, Geopolitik und Volksschule, Langensalza,
Beyer Verlag, 1934.
176. Schöne, Emil, Politische Geographie, Leipzig, Teubner, 1911.
177. Schwind Martin, Allgemeine Staatengeographie, Berlin,
Walter de Gruyter, 1972.
178. Scowcroft, Brent, Conversations on the Future of American
Foreign Policy, New York, Basic Books, 2008.
179. Sen, Debabrata, Basic Principles of Geopolitics and History,
Delhi, Concept Publishing Company, 1975.
180. Seversky, Alexander de, Victory through Air Power, New
York, Simon and Schuster, 1942.
181. Short, John Rennie, An Introduction to Political Geography,
Second Edition, London, Routledge, 1993.
182. Silburn, Percy Arthur, The evolution of Sea-Power, London,
Longmans, Green&Co., 1912.
183. Silvius Ray, Culture, Political Economy and Civilisation in
a Multipolar World Order. The Case of Russia, New York, Routledge,
2017.
184. Sölter, Arno, Das Großraumkartell. Ein Instrument der
industriellen Marktordnung im neuen Europa, Dresden, Meinhold
Verlagsgesellschaft, 1941.
268 MIHAI A. PANU
185. Speller, Ian (ed.), The Royal Navy and Maritime Power in the
Twentieth Century, London, Frank Cass, 2005.
186. Speller, Ian, Understanding Naval Warfare, London,
Routledge, 2014.
187. Spykman, Nicholas, America`s Strategy in World Politics. The
United States and the Balance of Power, New York, Harcourt, 1942.
188. Stevens, William Oliver, Westcott Allan, A History of
Seapower, New York, George Doran Company, 1920.
189. Strausz-Hupe, Robert (et al.), Building the Atlantic World,
New York, Harper & Row, 1963.
190. Suslov Mikhail, Bassin Mark (eds.), Eurasia 2.0: Russian
Geopolitics in the Age of New Media, Lanham, Rowman & Littlefield,
2016.
191. Taylor, Charles Carlisle, The Life of Admiral Mahan, New
York, George Doran Company, 1920.
192. Thörner, Klaus, Der ganze Südosten ist unser Hinterland.
Deutsche Südosteuropapläne von 1840 bis 1945, Freiburg, Ca-Ira
Verlag, 2008.
193. Thucydides, The History of the Peloponnesian War, Floyd,
Wilder Publications, 2015.
194. Till, Geoffrey (ed.), The Development of British Naval
Thinking, London, Routledge, 2006.
195. Till, Geoffrey, Seapower. A Guide for the Twenty-First
Century, London, Frank Cass, 2004.
196. Tirpitz, Alfred von, My Memoirs, Vol. I, New York, Dodd,
Mead and Company, 1919.
197. Trenin, Dmitri, Post-Imperium: A Eurasian Story, Washington
D.C., Brookings Institution Press, 2011.
198. Trenin, Dmitri (et al.), Russia’s Restless Frontier. The
Chechnya Factor in Post-Soviet Russia, Washington, D.C., The
Brookings Institution Press, 2004.
199. Trenin, Dmitri, The End of Eurasia. Russia on the Border
between Geopolitics and Globalization, Carnegie Moscow Center,
2001.
200. Tuathail, Gearóid, Critical Geopolitics. The Politics of Writing
Global Space, London, Routledge, 1996.
201. Tuathail, Gearóid (et al.), The Geopolitics Reader, London,

Routledge, 1998.
202. Vasilyeva, Nataliya; Lagutina, Maria, The Russian Project of
Eurasian Integration: Geopolitical Prospects, Rowman & Littlefield,
2016.
203. Vernengo, Matias, Monetary Integration and Dollarization.
No Panacea, Cheltenham, Edward Elgar Publishing, 2006.
204. Voegelin, Eric, Religiile Politice, Bucureşti, Humanitas, 2010.
205. Wallon, Henri, Géographie politique des temps modernes,
Paris, Chamerot, 1846.
206. Warburg, James, The United States in a Changing World.
An Historical Analysis of American Foreign Policy, New York, G.P.
Putnam’s Sons, 1954.
207. Weigert, Hans (et al.), Principles of Political Geography, New
York, Appleton, 1957.
208. Widen, Jerker, Theorist of Maritime Strategy. Sir Julian
Corbett and his Contribution to Military and Naval Thought, London,
Routledge, 2012.
209. Wundt, Wilhelm, Über den Wahrhaften Krieg, Leipzig, Alfred
Kröner Verlag, 1914.
210. Wundt, Wilhelm, Völkerpsychologie. Eine Untersuchung der
Entwicklungsgesetze von Sprache, Mythus und Sitte, Zehnter Band,
Leipzig, Alfred Kröner Verlag, 1920.
211. Wütschke, Johannes, Der Kampf um den Erdball. Politisch-
geographische Betrachtungen zu den weltpolitischen Machtfragen der
Gegenwart und nahen Zukunft, München, R. Oldenbourg, 1922.
212. Yoshihara, Susan; Sylva Douglas (eds.), Population Decline
and the Remaking of Great Power Politics, Washington, Potomac
Books, 2012.
270 MIHAI A. PANU
8. Index
A Brown Water 73, 74

Brzezinski Zbigniew 83, 84, 85,
Academia Navală Rusă 131 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93,
Africa 45, 47, 62, 96, 116, 129, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100,
149, 222 244, 253, 257, 260
Alaska 61, 63, 127, 233 Burke Edmund 44, 257
Alexeyev Nikolai 213
Algeria 62, 63 C
Al-Rodhan Nayef 20, 21, 255
Argentina 129 Camerun 149
Aristotel 8 Canada 62, 64, 219
Armenia 47, 98, 219 Canalul Panama 68
Asia Centrală 97, 98 Carter Jimmy 84
Australia 45, 46, 62, 63, 116, Chile 62, 129
127, 222 China 39, 50, 62, 95, 96, 97, 98,
Austro-Ungaria 13, 47, 79, 81, 100, 193, 196, 198, 199, 222,
82, 166 223, 257, 264
Clausewitz Carl von 69, 74, 75,
B 76, 244, 258
Clearing Acorduri 152, 153
Banse Ewald 146, 162, 163, Cohen Saul 116, 117, 118, 119,
164, 165, 166, 245, 250, 256 120, 121, 122, 123, 124, 125,
Benoist Alain de 210, 217 126, 127, 128, 129, 130, 131,
Berlin 9, 10, 15, 75, 148, 149, 195, 204, 244, 249, 253, 254,
152, 154, 155, 157, 160, 161, 258
170, 180, 181, 187, 188, 189, Command of the Air 133, 134,
191, 193, 197, 198, 199, 201, 259
255, 256, 258, 261, 262, 265, Command of the Sea 76, 79, 80,
267 82, 133, 261, 267
Blue Water 72, 73, 79, 207 Corbett Julian 24, 68, 69, 70, 71,
Brazilia 62, 129, 198 72, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80,
Bridge Cyprian 73, 79, 80, 82, 82, 83, 133, 244, 249, 258,
83, 257 269
272 MIHAI A. PANU
Coreea 40, 51, 64, 196, 207 108, 121, 124, 127, 150, 154,
Coudenhove-Kalergi Richard 156, 159, 160, 176, 195, 219,
35, 258 258, 263, 265, 267
C.S.I (Comunitatea Statelor Europa Rćsćriteanć 52, 121,
Independente) 218 125, 150, 219
Cuba 62 Evola Julius 209
Custance Reginald 73 Extremul Orient 87, 100, 206
D F
Danemarca 61, 64 Florovsky Georges 213
Darwin Charles 171, 173, 174, Flota Baltică 131
175 Franţa 13, 51, 66, 81, 82, 150,
Dix Arthur 12, 146, 155, 258, 198, 210
259
Doctrina Monroe 15, 31 G
Douhet Giulio 134, 259
Dughin Aleksandr 209, 210,
Gateway States 126
211, 212, 214, 216, 217, 218,
Georgia 64, 98, 131, 219
219, 220, 221, 222, 223, 225,
Geostrategic Realms 120
226, 227, 228, 229, 232, 246
Germania 13, 33, 38, 39, 41, 46,
Durham 34
51, 52, 63, 68, 78, 81, 82,
Dzhemal Geydar 209, 212
101, 142, 143, 145, 146, 149,
E 150, 151, 153, 155, 156, 158,
167, 187, 191, 194, 195, 196,
Egipt 37, 62, 64, 187 198, 213, 219, 238, 244
Eurasia 48, 89, 114, 116, 212, Girenok Fyodor 218
213, 215, 218, 221, 224, 229, Glasgow 34
230, 268 Grecia 40, 63, 211
Eurasian Continental World 121, Green Water 73
122 Guénon René 209, 217
Eurasianism 214, 215, 216, 221, Gumilev Lev 215, 216, 218, 220
222, 230, 246
Eurasian Youth Union 219 H
Europa 8, 14, 15, 24, 31, 34, 35,
36, 38, 43, 45, 47, 51, 52, 58, Haeckel Ernst 171
59, 61, 66, 67, 95, 97, 98, 99, Haushofer Albrecht 187
Haushofer Karl 9, 17, 144, 146, Kjellen Rudolf 9, 10, 11, 14, 19,
147, 153, 157, 161, 163, 169, 145, 189, 247, 262
186, 187, 188, 189, 190, 191, Konservative Revolution 213
192, 193, 194, 195, 196, 197,
198, 199, 200, 201, 206, 213, L
222, 238, 245, 249, 250, 261
Haushofer Martha 188 Lautensach Hermann 9, 146,
Heartland 17, 36, 45, 46, 47, 48, 160, 161, 162, 189, 245, 255
52, 101, 115, 117, 121, 221, Lebensraum 9, 17, 145, 152,
254 172, 174, 175, 176, 192, 193,
Hennig Richard 146, 189 200, 250, 266
Heß Rudolf 187, 188 Liberia 62, 64
Hitler Adolf 146, 162, 186, 196, Libia 62
205, 261 Liga Naţiunilor 34
List Friedrich 176, 263
I Londra 33, 34, 41, 42, 68
Imperiul Ţarist 79, 124
M
Imperiul Otoman 13, 79, 124,
204, 205
Mackinder Halford 17, 19, 24,
India 35, 37, 46, 47, 51, 62, 64,
36, 37, 38, 39, 42, 44, 45, 46,
193, 198, 222, 223
47, 48, 49, 50, 51, 52, 69,
Insula lumii 45, 52
100, 101, 102, 106, 114, 115,
Insulele Virgine 61
Irlanda 37, 61, 128 116, 117, 122, 195, 196, 199,
Italia 51, 217, 219 244, 247, 249, 254, 256, 262,
Ivashov Leonid 235 264
Izolaţionism 31 Mahan Alfred Thayer 17, 24, 53,
54, 55, 56, 57, 60, 65, 66, 67,
J 68, 70, 71, 73, 80, 100, 106,
133, 244, 249, 264, 268
Japonia 35, 39, 46, 63, 64, 67, Malthus Thomas 174, 175, 264
82, 104, 108, 116, 191, 193, Marea Baltică 46, 115, 124, 207,
195, 196, 199, 222 231
Jefferson Thomas 59 Marea Britanie 13, 24, 25, 33,
35, 36, 64, 211, 219, 221
K Marea Neagră 46, 115, 124, 207,
231, 244
Kissinger Henry 244 Maroc 62, 64
274 MIHAI A. PANU
Maull Otto 9, 146, 147, 189, 264 Pearl Harbor 61

Meiji Mutsuhito 191 Peschel Oskar 171, 173
Mişcarea Eurasianistă Inter- Pipes Richard 208, 265
naţională 223, 224 Piskorski Mateusz 211
Midway 61 Planul Funk 151, 152, 156, 176
Mitteleuropa 159, 160, 265 Polonia 63, 83, 211, 219, 239
Mongolia 47 Ponomaryov Lev 217
Monroe James 31, 59 Popov Gavriil 217
Morgenthau Hans 26, 27, 29, Prokhanov Alexander 210, 220
265 Puerto Rico 61, 63, 127
Moscova 28, 73, 108, 195, 203, Putin Vladimir 206, 209, 210,
209, 215, 217, 218, 219, 229, 218, 227, 234, 259, 261, 264
230, 232, 234, 242
Muntenegru 40 Q
Mutti Claudio 211, 217
Quarter-Sphere of Marginality
N 128
Nash Put/Наш путь 218
N.A.T.O. 91, 98, 99, 179, 214,
R
235
Ranke Leopold von 240
Nazarbaev Nursultan 218
Ratzel Friedrich 9, 10, 11, 17,
Neoeurasianism 216, 217, 219,
220, 221 19, 55, 58, 66, 145, 146, 147,
N.S.D.A.P. 162, 186 157, 163, 170, 171, 172, 173,
174, 175, 177, 178, 179, 180,
O 181, 182, 183, 184, 185, 186,
192, 200, 206, 238, 245, 247,
Obst Erich 9, 146, 189, 197, 245 249, 250, 253, 266
Olanda 64, 66, 73, 100, 192, 198 Războiul Burilor 37
Ordinul Sfântului Gheorghe 131 Războiul Crimeii 206
Orientul Mijlociu 115, 124, 145, Războiul Rece 16, 17, 28, 62,
199 65, 86, 92, 130, 209, 233,
234, 235
P Realpolitik 78, 110, 169, 256,
267
Panarin Igor 233, 235 Reich Emil 14, 45, 52, 54, 58,
Pan-regionalism 195 60, 148, 150, 153, 186, 187,
Pashchenko Vitaly 218 190, 196, 266
Reichsbank 150 S.U.A. 13, 24, 25, 26, 28, 29,

Republica de la Weimar 146, 30, 31, 32, 36, 55, 58, 59, 61,
191 62, 64, 65, 67, 82, 86, 88, 92,
Revoluţia Bolşevică 206 94, 96, 98, 99, 100, 102, 108,
România 13, 63, 81, 111, 151, 114, 117, 122, 131, 135, 196,
153, 154, 156, 157, 165, 168, 198, 207, 210, 214, 219, 221,
191, 211, 242, 244, 253 222, 223, 233
Roosevelt Theodore 59, 62
Rusia 13, 35, 38, 39, 47, 50, 51, T
52, 61, 73, 81, 82, 95, 97,
100, 150, 178, 195, 196, 198, Tadzhuddin Talgat 218
203, 206, 207, 208, 216, 217, Tatarstan 232
218, 220, 222, 224, 229, 230, Thiriart Jean-François 210
233 Tibet 47
Tirpitz Alfred von 77, 78, 244,
S 268
Togo 149
Samoa 63, 149 Tokyo 199
Savitsky Piotr 213 Trade-Dependent Maritime
Schacht Hjalmar 149, 150, 267 World 121
Seleznyov Gennadiy 218 Tratatul de la Versailles 146
semicercul insular 46, 116 Tratatul de Securitate America-
Semicercul marginal 46 no-Japonez 91
Seversky Alexander de 131, Trenin Dmitri 229, 230, 231,
132, 133, 135, 136, 137, 244, 232, 235, 259, 268
263, 267 Trubetzkoy Nikolai 213
Shatterbelts 123 Truman Harry 63, 132
Sicilia 61 Trump Donald 92
Siewert Wulf 146, 148, 161, Tucidide 8
245, 250 Tunisia 62, 64
South Wales 34 Turcia 46, 64, 98, 156, 219
Spaţiul Vital 174 Turgot Jaques 8, 260
Spania 51, 64, 66, 73, 217, 219
Spykman Nicholas 17, 100, 101, U
102, 103, 104, 105, 106, 107,
108, 109, 110, 111, 112, 113, Uniunea Europeană 95, 97, 98,
114, 115, 116, 117, 244, 249, 99, 152, 222
254, 255, 268 U.R.S.S. 85, 86, 195, 215, 222,
Stankevic Sergei 217 226
276 MIHAI A. PANU
V West Point 53
Wilhelm al II-lea 38, 142, 192
Vernadsky George 213 Wilhelm I 140
Voegelin Eric 86, 269 Wundt Wilhelm 164, 166, 269
W
Z
Wallon Henri 9, 269
Warden John 135, 136, 262, 264 Zavtra 210
Washington 53, 96, 98, 112, Zeitschrift für Geopolitik 146,
131, 197, 230, 231, 233, 257, 161, 187, 188, 191, 250, 255
259, 260, 263, 268, 269 Ziuganov Ghennadi 220
Wehrgeopolitik 200, 243 Zorii Aurii 211
Imprimat la
Tipografia Universităţii de Vest
Str. Paris, nr. 1
300003, Timişoara
E-mail: editura@e-uvt.ro
Tel.: +40 256 592 681
278 MIHAI A. PANU

Doctrine Geopolitice Arhitectura Puterii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Doctrine Geopolitice Arhitectura Puterii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DOCTRINE GEOPOLITICE.

ARHITECTURA PUTERII ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL 1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Redactor: Alina Radu

© 2018 Editura Universităţii de Vest pentru prezenta ediţie

Editura Universităţii de Vest

Editura Universităţii de Vest

În peisajul academic actual geopolitica începe să joace un rol din

academică) este datată undeva la trecerea dintre secolele al XIX-lea şi

Vorbim deja despre statele moderne din era post-Westphalică şi,

Ratzel analizează factorii care determină evoluţia şi alcătuirea statelor.

izbucnirea Primului Război Mondial se înscrie direct în logica cliva-

a unui stat depinde în mare măsură, pe lângă numărul populaţiei şi

Antanta Puterile Centrale

S.U.A. 32 080 266 968 Germania 44 750 000 000

Marea Britanie 44 029 011 868 Austro-Ungaria 20 622 960 600

Franţa 25 812 782 000 Imperiul Otoman 1 430 000 000

Rusia 22 503 950 000 Bulgaria 615 700 000

Italia 12 313 998 000

România 1 600 000 000

Serbia 399 400 000

Fig. 1. Cheltuielile câtorva dintre statele care au luat parte

Investigarea dezechilibrelor economice provocate de Primul Război

care a folosit conceptul de „geopolitică” in limba engleză şi totodată

suedez să fi exagerat în mod intenţionat. Cosmopolitismul avea ce-i

Etape ale dezvoltării Principalele idei asociate

Fig. 2. Dezvoltarea geopoliticii. Principalele etape33

În tabelul prezentat mai sus etapele dezvoltării geopoliticii sunt pre-

Şcoală de gândire Reprezentanţi Concepte importante

Fig. 3. Şcoli de gândire în domeniul geopoliticii34

Atunci când analizăm geopolitica (şi sub-domeniile sale) pornind

diferitele comunităţi epistemice, pericolul derivelor ideologice sau al

geopoliticii, însă dacă admitem că în general conflictele (războaiele)

adunat pe parcursul unui întreg secol de existenţă a geopoliticii ca

asumată capacitate predictivă) definirea principalelor linii de dezvoltare

Această formulă (compozită) s-a încetăţenit pe parcurs în literatura

globale51 pe care cele două mari puteri (S.U.A. şi Marea Britanie)

plan ideatic şi conceptual, este destul de dogmatizat, ceea ce îl face greu

Lumea anglo-americană este o sumă a intersecţiilor identitare la

spatele afirmaţiei făcute de Morgenthau este unul pur realist, în sensul

americană impulsurile venite dinspre opinia publică joacă un rol im-

a S.U.A. la asemenea provocări s-a dovedit relativ greoaie într-o primă

Istoria tumultuoasă a secolului al XX-lea a obligat marile puteri

– Izolaţionismul, Non-intervenţia (Isolation, Nonintervention). Aceste

moştenirea geopolitică încă se zăreşte în nucleul motivaţional ce stă la

Marea Britanie şi-a dezvoltat de-a lungul timpului un sistem geo-

prin prisma obiectivelor urmărite (Liga Naţiunilor fiind în acest sens

propus de contele Coudenhove-Kalergi70. Pan-Europa era, în opinia

Britanic a înlesnit o oarecare autosuficienţă economică a acestuia şi

2.1. Pivotul geografic al istoriei și logica

Halford Mackinder (nume complet Halford John Mackinder) s-a

la Oxford. Acolo şi-a concentrat studiile pe zoologie, botanică, chimie,

începe să-şi pună întrebări serioase cu privire la capacităţile strategice

hotărâtor în dezvoltarea politico-militară a statelor. Desigur, nici sfera

Industriale. Declanşat spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în vestul

Chiar dacă la nivel micro putem vorbi preponderent despre bene-

marea doctrinelor militare ale vremii şi implicit la apariţia fenomenu-

William Mulligan, „Gladstone and the Primacy of Foreign Policy”, în

nu erau greu de găsit, iar disponibilitatea americanilor de a colabora

multe ori foarte dăunătoare întrucât favorizează ceea ce am putea numi

În cazul Angliei geografia simbolică joacă un rol decisiv. După cum

considerând că acestea din urmă aparţin Eurasiei din punct de vedere

jumătate din Asia şi un sfert din Europa”100. Heartland-ul este mărginit de

Analiza geopoliticianului englez porneşte de la anumite premise