MIRUNA MUNTEANU VLADIMIR ALEXE

DOSARE ULTRASECRETE

volumul II

Antologie de MIHAI BĂRBULESCU

Biblioteca ZIUA Editura OMEGA Bucureşti 2000

Coperta: Nicolae Alexandru Bărbulescu
Copyright 2000 OMEGA

De ce aceste „Dosare ultrasecrete?

Fiindcă istoria este vie. Lucruri ascunse cu străşnicie ies la iveală după mai mulţi
ani. Uneori, din întâmplare. Alteori fiindcă legea stabileşte acest lucru. Dezvăluiri
zguduitoare apar în toiul bătăliilor politice ori conflictelor militare. Aceste ,,dosare
ultrasecrete”, de câte ori ies la lumină, provoacă fie mari reacţii publice, fie
proiecţii noi, mai adevărate, asupra trecutului. De fiecare dată, ele sunt de mare
interes pentru publicul larg.
Astfel, un tânăr jurnalist de la ZIUA Miruna Munteanu arătând un interes real
pentru dezvăluiri, a propus un supliment cu cest titlu pentru cotidianul ZIUA. el
însuşi specializat în dezvăluiri. Cartea pe care v-o propunem cuprinde cele mai
interesante „Dosare ultrasecrete” publicate în suplimentul „ Ziua. Am convingerea
că o veți citi cu mare interes şi că o veți da mai departe copiilor voştri. Aşa cum am
făcut şi eu cu toate cărțile de acest fel. Nu rataţi apariţiile în „Dosarele
Ultrasecrete”.

SORIN ROŞCA STĂNESCU

ISBN 973-99616-0-6
Manager editorial: S. C. Condorul Singuratic Exim S. R. L.
Editor: Mihai Bărbulescu Redactor: Nicolae Alexandru Bărbulescu Tehnoredactor:
Beatrice Dinulescu
Difuzare: Alexandru Trandafir Carte prin poştă: Florenţa Maxim

UN SECOL NEBUN DE LEGAT

CUPRINS
Capitolul 1. pag.
VIAȚA UNUI OM, DESTIN ȘI
INTOLERANȚĂ 12
Dosarul Pătrăşcanu redeschis
de comunişti (Vladimir Alexe) 13
Capitolul 2
NUNTA DINTRE IDEOLOGII PĂCĂLEŞTE
ELECTORATUL 69
Ahi vele de la Moscova spulberă legendele comuniştilor
francezi. Partidul Comunist Francez a colaborat cu ocupantul
german. (Vladimir Alexe) 70
Capitolul 3
ȘI PREOŢII SUNT OAMENI, NU-I AŞA? 76
Spioni în sultane (MirunaMunteanu) 76
Capitolul 4
CÂND E VORBA DE TEHNOLOGIE IDEOLOGIILE
PACTIZEAZĂ 87
Proiectul VRIL 88
Al Treilea Reich şi farfuriile zburfitoare(Vladimir Alexe) 88
Capitolul 5
DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE INTRE CRIMINAL
Şi VICTIMĂ 96
Misterul „îngerului morţii”
a lost elucidat (Miruna Munteanu) 96
Capitolul 6
TEHNICA DE A OMORI PRIN MEDICI 106
NKVD-ul şi apendicita (Miruna Munteanu) 106
Capitolul 7
CINE DEŢINE INFORMAŢIA
STĂPÂNEŞTE LUMEA 112
I. Daedalus (Vladimir Alexe) 112
II. Sex şi spionaj (Miruna Munteanu) 116
III. O cârtiţă demascată de detectorul de minciuni (Miruna
Munteanu) 122
IV. Marele balerin Rudolf Nureev a fugit în Occident ajutat
de CIA(Vladimir Alexe) 130
V. Un fost poliţist britanic a fost timp de opt ani seducător
profesionist pentru KGB (Miruna Munteanu) 134
VI. Lista lui Mitrohin a explodat în
parlamentul italian (Miruna Munteanu) 142
VII. Spioni în sutane.
Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei
a fost agent KGB (Miruna Munteanu) 149
Capitolul 8
DESPRE CUM CIA A VIOLAT LEGILE SUA
ŞI DREPTURILE OMULUI 154
Proiectele MKULTRA şi Star Gate: LSD, hipnoză şi
scamatorii în slujba spionajului american. (Miruna
Munteanu) 155
Capitolul 9
CARISMA LUI DE GAULLE STÂNJENEA VIITORUL
NATO 166
Statele Unite vroiau ca Franţa să devină protectorat
anglo-american. Roosevelt şi Churchill plănuiseră să-l elimine
pe de Gaulle. (Miruna Munteanu) 167
Capitolul 10
CACEALMAUA POLITICĂ A PRINCIPILOR
CONTEMPORANI 172
I. Farsele lui Mitterand. Falsul atentat
de la Observator (Miruna Munteanu) 173
II. Istoria Germaniei va trebui rescrisă. Willy Brandt, fostul
cancelar german, a fost agent sovietic (Miruna Munteanu) 181
III. Memoriile lui Sam Giancana,
naşul Mafiei americane. (Vladiinir Alexe) 190
Capitolul 11
AMOR LA CASA ALBĂ ŞI PE PELUZĂ 209
I. Aventură intre Prima Doamnă a Americii şi şeful Tineretului
Comunist din Statele Unite. (Vladimir Alexe) 210
II. Dosarele lui John Edgar Hoover (Vladimir Alexe) 219
Capitolul 12
TRUFANDALELE SECOLULUI: CANIBALISMUL
CU SOŢII 228
I Ahmed Sukarno, preşedintele cu cinci soţii. (Vladimir
Alexe) 228
II. Bokassa îşi devora adversarii politici şi
amantele infidele (Vladimir Alexe) 239
III. Viaţa secretă a Colonelului Coleric. Muammar Gaddafi ,
terorismul şi femeile (Vladimir Alexe) 246

Capitolul 1 VIAŢA UNUI OM, DESTIN ŞI INTOLERANŢĂ

Născut la începutul secolului, viaţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu cuprinde în ea
elementele unui destin contorsionat între ideal şi intoleranţă, cum au fost multe
altele la acest sfârşit de mileniu. Babilonul, lerusalumul şi Evul mediu, ilustrate ca
perioade istorice ale Intoleranţei în megafilmul cu acelaşi nume al lui D. W. Griffith
din anii ‘20, se vor regăsi contopite în maşina de tocat destine a secolului XX.
Faptul apare cu evidenţă mai cu seamă în vieţile oamenilor politici, nu pentru că
aceştia ar fi neapărat altfel decât semenii lor, ci pentru că ieşirea la rampă i-a pus
sub reflectorul interesului public. Dramele lor nu sunt mai puternice decât ale
oamenilor de rând. Sunt însă dramele unor personalităţi la care oamenii de rând s-au
raportat la un moment sau altul al vieţii lor.
Secolul Marx, aşa cum s-a definit el prin întreaga evoluţie a evenimentelor,
declanşate de revoluţia din octombrie, timp de 70 de ani. şi mai bine, a cunoscut pe
lângă fanatici ai idealurilor şi lucizi şi sinceri slujitori ai lor, dintre aceştia din
urmă alegându-şi predilect şi victimele. Un Leon Troţki, la ruşi, un Lucreţiu
Pătrăşcanu, la noi, dau portretul intelectualului lucid care crede într-o cauză, în
idealurile ei umaniste, fie ele chiar şi ale ideologiei comuniste, până la moarte.
Faptul că un fanatic, dictatorul Nicolae Ceauşescu, va dezvălui, printr-un gest
liberal, la 14 ani de la executarea lui Pătrăşcanu, dosarul care a stat la baza
condamnării sale sub guvernarea Dej este şi el perfect explicabil în aritmetica
secolului, unde oameni politici dintre cei mai puternici şi-au construit piedestal
relevând nedreptăţi comise de predecesori ai lor. Nu neapărat pentru a reabilita
victima, cât pentru a îngropa mitul celui dinainte. Aşa a procedat Stalin cu Lenin,
aşa a făcut Nicolae Ceauşescu vizavi de Gheorghiu Dej.
DOSARUL PĂTRĂŞCANU REDESCHIS DE COMUNIŞTI

Lucreţiu Pătrăşcanu, poate cea mai tragică figură a

comunismului românesc, a fost executat în închisoarea Jilava, după şase ani de
anchetă şi un proces de mascaradă. Vă prezentăm, integral, raportul Comisiei de
partid care, în anul 1968, a redeschis, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, „dosarul
Pătrășcanu”, la 14 ani după condamnarea la moarte şi executarea liderului comunist.
Ceauşescu s-a folosit de „dosarul Pătrăşcanu” pentru
a-și discredita predecesorul la conducerea PCR. Comisia de anchetă numită de el a
evidenţiat cât se poate de clar că Ghiorghiu-Dej era mai vinovat de moartea lui
Lucreţiu Pătrășcanu decât dacă ar fi apăsat el însuşi pe trăgaci. Demontarea acestei
mascarade judiciare era prilejul ideal pentru a „înfiera” cultul personalităţii din
vremea lui Dej. Un document inedit demonstrează, însă. că Ceauşescu nu a acţionat
mânat de convingeri nobile, ci doar pentru a-şi mări propriul prestigiu, în
detrimentul predecesorului său. Pe însuşi raportul care n u mimează practica
cercetărilor dirijate în funcţie de indicaţiile
date „de sus”, Ceauşescu a făcut, la rândul său, propriile adnotări. Prin acestea,
exact ca şi Gheorghiu-Dej pe vremuri, el e r a cel care stabilea ceea ce trebuia
reţinut ca fiind „adevărat” şi ce nu.
Raportul din 1968 demontează punct cu punct capetele de acuzare, arătând cum au
fost fabricate probele şi cum au fost ,,convinşi” martorii să-l încrimineze pe
Pătrăşcanu. Anchetatorii anchetatorilor identifică şi adevăratele motive pentru care
Lucrețiu Pătrăşcanuatrebuitsă moară: popularitatea lui îl scotea din sărite pe
Gheorghiu-Dej, iar sovieticii îi purtau sâmbetele încă
din vara lui 1944, când se dovedise un partener incomod la masa tratativeloror
pentru semnarea Tratatului de armistiţiu cu URSS. I ntertitlurile ne aparţin.

RAPORTUL
Comisiei de partid, constituită în vederea clarificării situaţiei Lui Lucreţiu Pătrăşcanu
Pe baza hotărârii Prezidiului Permanent al ce al PCR, o comisie de partid a primit
sarcina să clarifice împrejurările în care a fost arestat, anchetat, condamnat şi
executat Lucreţiu Pătrăşcanu. Comisia, formată din tovarăşii Gheorghe Stoica,
Vasile Patilineţ, Ion Popescu-Puţuri, şi Nicolae Guină, a examinat, cu ajutorul unui
colectiv, documentele care au stat la baza procesului şi a purtat discuţii cu un mare
număr din cei implicaţi în procesul Pătrăşcanu cu principalii anchetatori şi
procurori, cu membrii completului de judecată, precum şi cu unele persoane care au
avut funcţii de răspundere în acea vreme, la Serviciul Secret de Informaţii şi la
Ministerul Afacerilor Interne. În total au fost studiate un număr de 225 dosare,
însumând peste 50. 000 de file. (…)
O scurtă fişă biografică

Din documentele studiate şi din discuţiile avute rezultă următoarele:

Lucreţiu Pătrăşcanu s-a născut la 4 noiembrie 1900 în Bacău, într-o famile de
intelectuali cu vederi democratice. În casa tatălui său se întâlneau în mod frecvent
personalităţi de seamă ale culturii româneşti (M. Sadoveanu, G. Galaction, Jean
Bart, I. Slavici, C. Stere şi alţii).
A intrat în mişcarea muncitorească în anul 1919 şi a devenit membru al PCR de la
înfiinţarea partidului.
În anii 1922-1923, a făcut parte din Comitetul Executiv al partidului şi a fost prim
redactor al ziarului „Socialismul”. În anul 1927 a răspuns de redacţia ziarului
„Deşteptarea”, aflat sub conducerea partidului comunist. A participat la majoritatea
congreselor Partidului Comunist Român, iar în diferite perioade a făcut parte din
colectivul de conducere al partidului, ca membru al Comitetului Central.
A înfiinţat în Bucureşti biroul juridic al Ajutorului Roşu
apărat în numeroase procese intentate comuniştilor precum şi altor elemente
democratice.
Din toamna anului 1933 până în primăvara anului 1934 a fost reprezentant
permanent al PCR la Komintern.
După revenirea în ţară, la începutul anului 1935, a lucrat pe linie de propagandă la
regionala de partid Iaşi, iar la sfârşitul aceluiași an a revenit în Bucureşti, primind
însărcinarea să se legalizeze, să ducă tratative cu alte partide şi organizaţii pentru
încheierea Frontului Popular, şi să organizeze apărarea în unele procese importante
(P. Constantinescu-laşi, Ana Pauker şi altele).
A publicat numeroase articole sub semnătură proprie şi sub pseudonimul Andrei
Moldoveanu, în care a abordat probleme de istorie, filozofie şi viaţă politică.
În 1931 a fost ales deputat în Parlament, din partea forțelor democratice.
În toată această perioadă a fost urmărit de Siguranţă, a avut percheziţii la domiciliu,
a fost arestat de şase ori, iar în timpul războiului a avut domiciliu obligatoriu la
Poiana Ţapului și în două rânduri a fost internat în lagăr.
A participat efectiv la pregătirea şi înfăptuirea actului de
la 23 august 1944, fiind unul din principalii reprezentanţi ai Partidului Comunist în
contactele cu reprezentanţii palatului rega l și ai partidelor istorice şi singurul
ministru comunist în primul guvern constituit după răsturnarea dictaturii fasciste.
A fost preşedintele comisiei de armistiţiu şi a făcut parte din delegaţia română la
Conferinţa de pace de la Paris.
În perioada 23 august 1944 - martie 1948 a îndeplinit funcția de ministru al
Justiţiei.
Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român din octombrie 1945 l-a ales
membru în Comitetul Central, iar în 1946 a fost cooptat pentru un timp scurt -
membru în Biroul Politic.
Scrisoarea lui Pătrăşcanu către Secretariatul PCR
Pe baza unei dispoziţii date de Gheorghe Gheorghiu- Dej Lucreţiu Pătrăşcanu a fost
reţinut începând de la 28 aprilie l948 într-o casă a partidului şi supus unei cercetări
pe linie de partid, care a dura t 17 luni, în legătură cu unele manifestări în activitatea
sa politică. La aceste cercetări au participat Iosif Rangheţ, tov. Alexandru Drăghici
şi tov. Teohari Georgescu, iar la unele discuţii şi Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Imediat după reţinerea sa, cu prilejul zilei de 1 Mai 1948, Lucreţiu Pătrăşcanu a
adresat o scrisoare către toţi membrii Secretariatului partidului, în care arăta:
„Azi, când muncitorimea, şi cu ea întregul popor, sărbătoresc ziua de 1 Mai într-o Românie pe
care am visat-o în tinereţe şi pentru înfăptuirea căreia, cu toate puterile mele, am luptat o
viată întreagă, eu măsor de la un capăt la altul camera unei închisori, exact cum făceam, cu
ani în urmă, la Văcăreşti, la Braşov sau Jilava.
Se împlinesc peste scurt timp 29 ele ani de când am intrat în rândurile P. C. In acest lung şir
de ani, de neântreruptă activitate, am putut de multe ori greşi, avea slăbiciuni în muncă, chiar
abateri. Dar de nimeni şi niciodată n-au fost puse la îndoială cinstea mea de comunist,
devotamentul meu faţă de partid, dorinţa şi străduinţa mea de a urma fără şovăire linia
partidului nostru. Şi acum, sub noianul unor informatiuni de multă vreme ticluite - rezultatul
unei evidente provocări - sunt pus în situaţia de astăzi. Nu voiesc să-mi micşorez vina de a fi
fost lipsit de vigilentă fată de unii oameni cu care am venit în contact şi de a fi discutat unele
chestiuni care mă priveau dincolo de cadrele partidului. Dar numai atât. Eu vă rog, ca
tovarăşi dintre care cu unii am început activitatea mea în partid, să judecaţi cu obiectivitate
faptele, să cântăriţi, fără idei preconcepute, materialul adus în discuţie şi să nu luaţi o
hotărâre care ar avea ca urmare nu numai distrugerea mea morală, ci şi cea fizică. In
Secretariat sunt tovarăşi care în 1939 au împiedicat să se comită o nedreptate contra mea - ca
membru de partid - din partea unor oameni dovedi{i apoi duşmani ai mişcării. Grelele
încercări din ultimele două luni, şi mai ales din ultimele zile, plătite cu mari suferinţe, şi
morale şi fizice, precum şi întreaga discuţie care a avut loc, m-au învăţat multe, foarte multe
lucruri. Am intrat în Partidul Comunist călăuzit de învăţăturile lui Lenin, care în
împrejurările diferite prin care nu o singura dată am trecut,mi-au dictat atitudinea şi mi-au
stat în apărare.
Aceste învăţături mă conduc şi astăzi; în ele cred nestrămutat şi în clipa de faţă. De aceea nici
un moment nu m-am lăsat cuprins de demoralizare şi nimic din convingerile mele și din tăria
sufletească nu s-a clintit, după cum întreagă şi fără rezerve este încrederea mea în
conducerea partidului. Am cerut să mi se dea muncă de partid. Aceeaşi cerere o fac şi acum
prin această scrisoare. Partidul şi conducerea lui au putința să controleze activitatea şi
atitudinea mea - nu după vorbe, ci după fapte. Este singurul lucru pe care îl cer. „
Un om care trebuia condamnat la moarte
Deoarece din cercetările pe linie de partid nu au rezultat fapte care să constituie
infracţiuni penale, în octombrie 1949 Lucrețiu Pătrăşcanu a fost predat organelor
Serviciului Secret de Informaţii. La sfârşitul anului 1950, el a fost predat orgjanelor
Ministerului Afacerilor Interne, unde, de asemenea, cu toate insistenţele, nu s-a
putut stabili decât faptul că a săvârşi t unele abateri şi greşeli pe linie de partid, care
nu puteau fi sancţionate penal.
După plenara ce al PCR din 1952, când a fost schimbată conducerea Ministerului
Afacerilor Interne, s-a constituit un nou colectiv de anchetă în frunte cu Soltuţiu
Ion, sub conducerea nemijlocită a ministrului Afacerilor Interne tovarășul
Alexandru Drăghici. Colectivul de anchetă a primit indicația să folosească toate
mijloacele şi procedeele de constrângere morală şi fizică pentru a obţine probe
potrivit cărora Lucrețiu Pătrăşcanu ar fi fost agent de Siguranţă, spion a nglo-
american şi ar fi acţionat pentru răsturnarea prin forţă a regiiimiilui democrat
popular din ţara noastră.
Din acest moment s-a trecut în mod deschis la acţiutini înscenare, încălcându-se în
mod grav legalitatea şi spirititu l de dreptate permiţându-se orice abuz şi mijloc de
constrâringere pentru realizarea scopului propus, ca Pătrăşcanu să fie trimis în faţa
Justiţiei şi apoi executat.
Procesul s-a judecat în zilele de 6-13 aprilie 1954, pe baza unui rechizitoriu ticluit
conform indicaţiilor date, iar sentinţa a fost pronunţată la 14 aprilie. In noaptea de
1, 6 spre 17 aprilie, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat la penitenciarul Jilava.
Capetele de acuzare
Din documente rezultă că judecarea şi condamnarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu au avut
la bază, ca principale acuzaţii, următoarele:
1. A fost informatorul Siguranţei şi a colaborat cu autorităţile antonesciene;
2. Punându-se în slujba serviciilor de spionaj englez şi apoi american, a acţionat în
vederea destrămării din interior a partidului şi a transmis acestora informaţii cu
caracter secret;
3. A încercat să organizeze o lovitură de stat, să acapareze puterea politică şi să se
autoimpună ca prim ministru în fruntea unui guvern cu majoritate reacţionară;
4. Atât înainte, cât şi după 23 august 1944 a avut atitudine şi manifestări
duşmănoase la adresa Uniunii Sovietice;
5. În scopul de a-şi crea o platformă politică contrarevoluţionară, a încercat să
imprime o linie proprie, naţionalist-şovină, pregătind drumul restaurării dominaţiei
de clasă a burgheziei - linie concretizată în cărţile pe care le-a scris şi în
discursurile provocatoare ce le-a rostit;
6. Ca ministru al Justiţiei, a sabotat realizarea măsurilor trasate de partid şi guvern,
tergiversând reforma Justiţiei până la sfârşitul anului 1947, a împiedicat
sancţionarea criminalilor de război şi a intervenit direct pentru a salva de la
pedeapsă criminali notorii;
7. Prin oamenii săi, a organizat acţiuni de sabotaj la CEC, la Ministerul de Finanţe
şi la BNR;
8. A făcut pregătiri pentru a fugi din ţară şi a cunoscut planurile de fugă ale unor
elemente reacţionare pe care nu Ie-a adus la cunoştiinţă organelor competente.
Acuzaţiile sunt demonate punct cu punct
1.
(…) Cu privire Ia învinuirea că Lucreţiu Pătrăşcanu a fost informator al Siguranţei
şi a colaborat cu autorităţile antonesciene Comisia a constatat că nu există nici o
dovadă din care să reiasă că Lucreţiu Pătrăşcanu a fost agent al Siguranţei. Atât
ancheta cât şi instanţa şi-au bazat această învinuire pe următoarele:
a) In noiembrie 1952, Belu Zilber a declarat la anchetă şi apoi a susţinut în faţa
instanţei că Vintilă Ionescu, fost şef al Siguranţei Statului, i-a spus că a reuşit, la
sfârşitul anului 1936, să-l recruteze pe Lucreţiu Pătrăşcanu ca informator al
Siguranţei.Cele relatate de Zilber nu sunt adevărate. (…)
Foștii duşmani sunt mai corecţi decât foştii „tovarăşi”
Radu Leca, fostul comisar general de pe lângă Centrala Evreilor din perioada
regimului antonescian, a declarat că în 1941, când urma să fie numit director
general al Siguranţei, a făcut apel la prietenul său Vintilă Ionescu pentru a-l ajuta ,
împărtăşindu-i din experienţa sa de fost director general al Siguranței. Cu acest
prilej, Vintilă Ionescu i-a vorbit şi despre informatorii pe care acesta i-a avut în
rândul Partidului Comunist R o m â n . Fiind întrebat în instanţă dacă în discuţiile cu V.
Ionescu acesta i-a pomenit cumva şi numele lui Lucreţiu Pătrăşcan u(printre
informatori), Leca a negat. (…)
b) A fost considerat suspect faptul că, deşi Lucreţiu Pătrășcanu a fost arestat de mai
multe ori, după scurtă vreme, de fiecare dată, i s-a dat drumul.
În perioada anilor 1924-1941, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat și eliberat de şase
ori.
Documentele examinate dovedesc că Lucreţiu Pătrăşcanu nu a fost agent al
Siguranţei, nu a fost arestat şi eliberat ca urmare a vreunor legături cu Siguranţa.
Singurul care a declarat că i s-a părut suspect modul cum a fost arestat, deţinut şi
eliberat Lucreţiu Pătrăşcanu după evenimentele de la Griviţa, este Sandru Ovidiu. El
a motivat această suspiciune prin aceea că Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat la circa
10 zile după evenimentele de la Griviţa, a fost închis într-o cameră separată, iar Ia
scurt timp a fost pus în libertate, fără a fi implicat în procesul ce a urmat. (…)
Familia lui Pătrăşcanu avusese relaţii în „lumea bună”
c) In perioada premergătoare războiului şi a războiului antisovietic, deşi ceilalţi
conducători comunişti care au fost arestaţi erau în închisori sau lagăre, Pătrăşcanu a
primit doar domiciliu obligatoriu la Poiana Ţapului şi i s-au dat repetate aprobări de
a veni în Bucureşti.
Lucreţiu Pătrăşcanu a fost internat în lagăr circa cinci luni în 1940 şi opt luni în
1943, iar restul timpului până în 1944 el a avut domiciliu obligatoriu la Poiana
Ţapului, unde părinţii săi aveau o vilă.
În documentele examinate nu s-a găsit nici o dovadă din care să reiasă că fixarea
domiciliului obligatoriu pentru Lucreţiu Pătrăşcanu şi posibilitatea ce i-a fost
creată, începând din toamna anului 1943, de a veni uneori în Bucureşti, au fost
urmarea legăturilor de colaborare a sa cu Siguranţa. (…)
Din anul 1940 şi până la începutul anului 1944, Lucreţiu Pătrăşcanu nu a mai avut o
legătură permanentă de partid, ori tocmai în această perioadă Siguranţa a dat cele
mai grele lovituri partidului, prin arestările făcute.
Lucreţiu Pătrăşcanu a cunoscut despre pregătirile şi a contribuit la înlăturarea lui
Foriş, în aprilie 1944, dar Siguranţa nu a aflat decât în luna august 1944 că Foriş ar
fi fost înlăturat şi că Partidul Comunist ar avea o nouă conducere (declaraţie dată în
februarie 1963 de Ion Taflaru, fost comisar şef de Siguranţă pentru problema
comunistă).
În decembrie 1943, Lucreţiu Pătrăşcanu a primit aprobarea să vină pentru 20 de zile
în Bucureşti, pe motiv de boală, iar după expirarea acestui termen a obţinut aprobări
succesive de prelungire a şederii sale în Capitală, până în mai 1944. De la această
dată, nemaiprimind aprobări pentru prelungire, el a trecut în ilegalitate şi nu s-a mai
înapoiat în Poiana Țapului. În rapoartele Siguranţei şi declaraţiile agenţilor de
Siguranță se arată că, după ce Lucreţiu Pătrăşcanu a dispărut, el a fost continuu şi
insistent căutat, dar nu a fost găsit.
d) La începutul anului 1943, „în condiţii suspecte”, a fost in ternat în lagărul de la
Târgu Jiu şi apoi a fost scos din lagăr în august acelaşi an.
Din documente reiese că internarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu în lagăr, la începutul
anului 1943, s-a datorat măsurilor de siguranţă luate de regimul antonescian, în
urma înfrângerilor suferite de trupele româno-germane pe frontul de l a Stalingrad.
(…)
Cum se „fabrica” un dosar
Vânătoru Victor, care l-a anchetat pe Re mus Kofler, a r e l a t at că acesta a dat, în
vara anului 1950, asemenea declaraţii acuzatoare motivând că i-au fost cerute în
acest sens. Astfel, în timp ce era internat în spital - sub stare de arest - Kofler a
chemat pe anchetatorul său şi i-a relatat că a venit cineva din p artea Comitetului
Central al partidului care l-a sfătuit ca în interesul partidului, să dea declaraţii cum
că el, împreună cu Lucreţiu Pătrășcanu şi Ştefan Foriş, punându-se în slujba
Siguranţei antonesciene şi a spionajului englez, au acţionat pentru destrămarea
Partidului Comunist. Anchetatorul a informa t pe Dulgheru Mişu, fostul şef de
anchetă din MAI, şi a primit dezlegarea să ia declaraţii în sensul celor de mai sus.
Ulterior, deşi Kofler a retractat aceste declaraţii şi a reproşat asupra modului cum i-
au fost smulse, totuşi, s-au dat indicaţii din parte a conducerii ministerului ca
conţinuiul acestora să fie considerat real și să se acţioneze în continuare pentru a se
obţine şi de la alţi anchetaţi declaraţii care să confirme cele relatate de Kofler.
Vânătoru Victor arată:
„In prima parte a acestei anchete, cu toate insistenţele depuse, nu s-a putut obţine
confirmarea declaraţiilor lui Kofler. (…)
De altfel, însăşi cuvântarea tov. Gheorghe Ghorghiu-Dej, ţinută cu prilejul aniversării a 30 de
ani de la înfiinţarea PCR, constituia pentru noi dovada că partidul se situează pe poziţia de a
accepta ca fiind adevărate cele declarate de Kofler, cum că Foriş, Kofler şi alţii alcătuiau o
agentură duşmană pătrunsă în conducerea partidului… „(Declaraţie din 29 septembrie
1967). (…)
Şpaga descuia orice uşă şi în epoca interbelică
Privitor la scoaterea din lagăr, Lucreţiu Pătrăşcanu, soţia şi alţi membrii ai familiei
au declarat că aceasta s-a obţinut ca urmare a intervenţiei şi a sumelor de bani date
colonelului Gelep, fost secretar general la Ministerul de Interne.
Leoveanu Şerban, fost director al lagărului Târgu Jiu, confirmă faptul că Gelep a
intervenit pentru eliberarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. De asemenea, cele relatate de
Drăniceanu Dumitru, fost inspector de poliţie, care a făcut parte din comisia de
avizare a eliberărilor din lagăr, precum şi numeroasele cereri ale familiei lui
Lucreţiu Pătrăşcanu, existente la dosarul său de Siguranţă, confirmă faptul că nu a
fost nimic suspect în legătură cu eliberarea acestuia.
Mama lui Lucreţiu Pătrăşcanu era prietenă din copilărie cu aghiotantul regelui
e) în anii războiului antisovietic, Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi colaborat cu autorităţile
antonesciene, fiind primit de mai multe ori în audienţă la Piki Vasiliu şi, la
propunerea acestuia, acceptând să se întâlnească cu Ion Antonescu, în vederea
începerii tratativelor de armistiţiu cu Uniunea Sovietică.
Din documente reiese că mama sa a fost la Piki Vasiliu în mai multe rânduri, cu
cereri de eliberare din lagăr a fiului ei, sau pentru a obţine aprobări ca acesta să
vină în Bucureşti, iar Lucreţiu Pătrăşcanu a fost la el de 2-3 ori în primăvara anului
1944, în scopul de a obţine prelungiri pentru şederea în Capitală, cu excepţia unei
singure întrevederi, care a avut loc la cererea lui Piki Vasiliu.
Tobescu Constantin, fost director al Poliţiei, Siguranţei și Jandarmeriei în perioada
1940-1944, a declarat că: „Generalul Vasiliu cunoştea de mai mult timp pe domnul
Pătrăşcanu şi pe mama acestuia. Mi-a spus generalul Vasiliu că este foarte bun prieten cu
doamna Pătrăşcanu, mama, încă din copilărie, pe când se găseau împreună la Focşani…
Precizez, însș că eu am văzut pe domnul Pătrăşcanu de două ori în cabinetul lui Vasiliu din
Bucureşti, pe timpul cât acesta se găsea în această situaţie. adică se găsea în Bucureşti cu
aprobare. „
In acelaşi sens a declarat şi colonelul Madirjac Alexandru, fostul şef de cabinet al
lui Piki Vasiliu în perioada 1940 -1944.
Nu există nici o dovadă din care să reiasă că între Lucreţiu Pătrăşcanu şi Piki
Vasiliu ar fi fost legături de colaborare. Atât el cât şi mama sa au intervenit la Piki
Vasiliu deoarece acesta era un vechi cunoscut al familiei.
Lucreţiu Pătrăşcanu a declarat că, în primăvara anului l 944, a fost chemat la Piki
Vasiliu, şi acesta i-a propus să meargă la „întâlnire cu Ion Antonescu, în vederea
unui schimb de păreri referitor la situaţia politică creată în urma înfrângerilor de pe
front. El a acceptat propunerea făcută, dar întâlnirea nu a avut loc,deoarece
Antonescu s-a răzgândit între timp, nefiind de acord cu punctul de vedere transmis
de Lucreţiu Pătrăşcanu, ca delegaţia pentru armistiţiu cu URSS să reprezinte
poporul, nu Guvernul Antonescu.
Despre propunerea pentru o asemenea întrevedere, Lucreţiu Pătrăşcanu a informat
conducerea partidului prin tovarăşul Bodnăraş, şi a primit acordul să se întâlnească
cu Antonescu.
In afară de cele de mai sus, alte documente care să se refere la legăturile lui
Lucreţiu Pătrăşcanu cu autorităţile antonesciene nu s-au găsit.
” Lotul Pătrăşcanu” acuzat de spionaj
Cu privire la învinuirea că Lucreţiu Pătrăşcanu, punându-se în slujba serviciilor de
spionaj englez şi apoi american, ar fi acţionat în vederea destrămării din interior a
partidului şi le-ar fi transmis acestora informaţii cu caracter secret. (…)
Până în decembrie 1949 - aşa cum rezultă din materialul care a stat la baza
condamnării lui Lucreţiu Pătrăşcanu - nu a existat nici un document, nici o mărturie
din care să reiasă că el a fost agent al serviciilor de spionaj anglo-americane. Astfel
de „dovezi” au început să apară abia după publicarea în presă a raportului prezentat
de Gheorghiu-Dej la Consfătuirea Biroului Informativ al partidelor comuniste, care
a avut loc în a doua jumătate a lunii noiembrie 1949, raport publicat la 6 decembrie
şi în care se arată:
„Faptele date la iveală la procesul de la Budapesta, in Republica Populară Bulgaria, în
Republica Populară Română şi în celelate ţări de democraţie populară au dovedit pe deplin că
Tito Pătrăşcanu şi cei care împărtăşesc ideile lor, sunt agenţi ai serviciilor de spionaj
imperialiste anglo-americane. Aceşti spioni şi trădători odioşi au ajutat încă în cursul celui
de-al doilea război mondial pe imperialiştii anglo-americani să pregătească puncte de sprijin
pentru realizarea planului de dominaţie mondială. „(Gheorghe Gheorghiu-Dej - Articole şi
Cuvântări)
După apariţia acestui raport, organele de anchetă au acţionat în direcţia obţinerii de
mărturii pentru a se confirma cele arătate în cuprinsul lui.
Un mare industriaş anglofil sponsorizase, în timpul războiului, partidul comunist
La 13 decembrie 1949, a fost arestat Remus Kofler.
Acesta, deşi cunoştea raportul publicat în presă, timp de 8 luni de anchetă nu a
arătat nimic privitor la faptul că Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi avut legături cu
Ştefănescu înainte de 5 aprilie 1944.
Remus Kofler, fost membru al ce al partidului în anii r ă z boiului, a condus, în
perioada 1937-1944, Comisia Centrală și Financiară a partidului, având colaboratori
apropiaţi pe Emil Kalmanovici şi Jak Berman. În perioada războiului, a fost atras -
c u aprobarea conducerii partidului - ca susţinător din punct de vedere bănesc şi
Alexandru Ştefănescu, mare industriaş legat de capitalul englez, cunoscut cu vederi
antihitleriste şi anglofile.
Alexandru Ştefănescu, desfăşurând o activitate antihitleristă, a început să aibă, din
toamna anului 1943, împreună cu Iuliu Maniu şi alţii, legături printr-un post de
radio emisie-recepție cu comandamentul englez de la Cairo. Pe această cale a
t r a n s m i s unele informaţii despre situaţia din România. În special în legătură cu
războiul şi de asemenea, a primi t anumite informaţii de la Cairo. Principalele
informaţii transmise precum şi cele primite de la Cairo au fost comunicate şi PCR
prin Comisia Centrală Financiară, în special prin Emil Calmanovici.
Relaţiile dintre Pătrăşcanu şi Alexandru Ştefănescu au fost considerate suspecte.
Schimbul de informaţii cu Cairo a existat îndeosebi începând din primăvara anului
1944.
De menţionat că după înlăturarea lui Ştefan Foriş din conducerea partidului, în
aprilie 1944, noua conducere a partidului a dat sarcină lui Remus Kofler şi Comisiei
Centrale Financiare să menţină în continuare legăturile cu Ştefănescu şi să transmită
la conducerea partidului informaţiile primite de la acesta ce s-a şi realizat.
In sensul celor arătate mai sus a dat Remus Kofler declarații la anchetă până în
august 1950, iar cele arătate de el au fost confirmate printr-o serie de acte originale
şi prin declaraţiile lui Calmanovici, Ştefănescu, Dragoş Pop şi Berman.
In cursul lunii august 1950 - în împrejurările arătate referitor la perioada când a fost
internat în spital - Remus Kofler şi-a schimbat declaraţiile, arătând că a avut
legături de spionaj cu Ştefănescu şi că această activitate a desfăşurat-o împreună cu
Lucreţiu Pătrăşcanu. El a afirmat că, începând din vara anului 1942 şi până la 23
august 1944, au avut loc pe această linie o serie de consfătuiri secrete la care au
participat, de obicei, Alexandru Ştefănescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Foriş şi
Remus Kofler, iar în unele cazuri şi Victoria Sârbu şi Titel Petrescu. Încă de la
anchetă şi în special în faţa instanţei, Remus Kofler a retractat declaraţiile date în
august 1950.
La 26 mai 1951 a fost arestat Emil Calmanovici. De la această dată şi până în
toamna anului 1952, prin mai multe declaraţii, acesta a negat că ar fi desfăşurat
vreo activitate pe linie de spionaj, susţinând, în mod constant, că a avut legături cu
Ştefănescu numai pe linia Comisiei Centrale Financiare a partidului, iar pe Lucreţiu
Pătrăşcanu I-a cunoscut abia după 23 august 1944. De asemenea, a arătat că ştie că
Lucreţiu Pătrăşcanu s-a întâlnit cu Ştefănescu de două ori în primăvara şi vara
anului 1944.
„Mărturisiri” smulse prin tortură

În anul 1952, lt. -col. Soltuţiu Ion a propus ministrului Afacerilor Interne - tov.
Alexandru Drăghici - ca ancheta „cazului Pătrăşcanu” să fie scoasă de sub
conducerea Direcţiei de Anchete din MAI şi să fie preluată de un grup de anchetă,
special constituit şi subordonat nemijlocit ministrului, ceea ce s-a şi aprobat.
Primind sarcina să conducă acest grup de anchetă, Soltuţiu Ion, încă de la început, a
pus următoarea rezoluţie pe sinteza întocmită asupra rezultatelor cercetărilor
efectuate în perioada 1948-1952:
„Nu suntem de acord cu prezenta sinteză generală, deoarece ea prezintă grupul «Pătrăşcanu»
într-o formă falsă, care nu corespunde cu realitatea. Grupul Pătrăşcanu este o bandă
contrarevoluţionară, care, împreună cu toate forţele reacţionare din interiorul şi din afara
țării, au luptat pentru răsturnarea regimului nostru şi a statului nostru. Felul cum sunt]
redate aici lucrurile pare că Pătrăşcanu cu banda Lui are numai greşeli». Aici nu-i vorba de
«greşeli», ci de acţiuni criminale împotriva statului şi a partidului. „
Din acest moment, ancheta a acţionat în sensul obţinerii de confirmări care să
susţină cele arătate mai sus.
Printre cei care au fost determinaţi, încă în cursul lunii octombrie 1952, să declare
că Lucreţiu Pătrăşcanu a desfăşurat activitate antistatală şi de spionaj, a fost Emil
Calmanovici.
Ulterior, acesta a arătat că până în toamna anului 1952 i -a sugerat, iar după această
dată i s-a pretins, de către organele de anchetă, să declare într-un anumit sens contra
lui Lucreţiu Pătrășcanu, exercitându-se totodată asupra sa presiuni deosebite,
morale şi fizice.
Calmanovici motivează în felul următor de ce a dat unele declaraţii mincinoase:
„După două luni de anchetă am fost ținut fără să mi se spună nici o vorbă, mi se dădeau cărţi,
discursuri ale lui Ghiorghiu-Dej, în care Pătrăşcanu era calificat ca agent imperialist… „
„Mi s-a arătat clar că este vorba să inventez fapte în care să mă implic contra lui Ştefănescu,
Pătrăşcanu şi Kofler. „ „Apoi am fost bătut, trimis în beci cu tot felul de pretexte și iar am
fost bătut. „
” Am minţit fiindcă îmi era frică de bătaie”
*La 15 octombrie 1952 a fost arestai Jak Berman. În condiţiile date până Ia 20
noiembrie 1952, acesta nu a arătat nimic referitor la Lucreţiu Pătrăşcanu, deşi, la
întrebarea anchetatorului, a indicat persoanele cu care a avut legătură pe linie
politică în anii 1940-1944, precum şi persoanele despre care • i i inioştiinţă că au
săvârşit fapte împotriva securităţii stalulu i ascultând pe Kofler, Ştefănescu şi
Ausnit). (…)
Trebuie precizat că, în cursul anchetei, unele afirmaţii făcute de Berman, în legătură
cu reţeaua de informatori pe linia Pătrășcanu - Ştefănescu, au fost verificate,
constatându-se că sunt false.Când a fost întrebat de ce a spus minciuni, el a răspuns:
„Pentru că eram mereu întrebat şi eu nu ştiam altceva…) Mi-a fost frică de bătaie. „
Capetele de acuzare
Din documentele examinate nu rezultă că Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi desfăşurat
activitate de spionaj:
- în perioada 1940 - primăvara 1944, el a fost fie internat în lagăr, fie cu domiciliu
obligatoriu, timp în care era supus unei stricte supravegheri din partea organelor de
Siguranţă, Jandarmerie şi Poliţie;
- în primăvara şi vara anului 1944, el a avut unele întrevederi cu Alexandru.
Ştefănescu, susţinând că acestea au fost urmarea sarcinii primite din partea
conducerii partidului în vederea răsturnării regimului antonescian. Aceasta rezultă
şi dintr-o scrisoare a Secretariatului partidului, adresată lui R. Kotler, la 28 iunie
1944, în care se arată: „Despre legăturile lui tov. Andrei (Pătrăşcanu) cu Ion (Ştefănescu -
n. n.) şi cu alte persoane, cred că nu trebuie să intereseze pe tovarăşii de la C. C. F. (Comisia
Centrală Financiară - n. n.). Este un secret de muncă în afară de preocuparea lor. Ia măsură,
te rog, ca despre acest lucru să nu se mai pălăvrăgească, în interesul securităţii. Acelaşi lucru
despre munca concretă de război - munca se face şi aceasta este principalul. „(…)
- Tot din toamna anului 1952, s-au obţinut „dovezi” prin declaraţiile date de Zilber
Herbert, Lena Constante, Hary Brauner şi Torosian Herandl, persoane aflate în
anturajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în sensul că acesta, împreună cu ei, după 23
august 1944, ar fi desfăşurat activitate trădătoare furnizând informaţii c u caracter
secret englezilor şi americanilor.
” Spionul anglo-american” Pătrăşcanu nu ştia engleza

a) Zilber Herbert, care încă din 1928 era agent al serviciului sovietic de informaţii
şi fusese reactivat la sfârşitul anului 1944, a primit sarcina să intre în legătură cu
Madison şi Roberts, ofiţeri americani ataşaţi pe lângă reprezentanţa americană din
ţara noastră. Zilber i-a destăinuit lui Lucreţiu Părăşcanu misiunea ce-o avea şi
sarcina primită; el l-a informat, însă, pe Pătrăşcanu că Madison este „muncitor
tipograf, cu vederi progresiste - comunist chiar”, iar, ulterior, i-a propus să-i facă
cunoştiinţă cu el, întrucât doreşte să cunoască conducători ai Partidului Comunist
Român. În acelaşi timp, i-a spus că Madison a cerut să fie primit şi de Ana Pauker şi
Vasile Luca, dar că Ana nu l-a primit, iar Vasile Luca i-a vorbit ca din ziar.
După oarecare ezitare, Lucreţiu Pătrăşcanu a acceptai propunerea. (…)
Ulterior, la începutul anului 1947, când Lucreţiu Pătrăşcanu se afla la Paris pentru
semnarea Tratatului de Pace, a fost căutat prin Torosian şi apoi vizitat de Madison.
care s-a interesat de Zilber, înmânându-i pentru acesta o scrisoare şi un stilou. Cu
acest prilej, neexistând un traducător, nu s-u putu t închega o conversaţie, iar vizita
a durat doar câteva minute.
” Pentru a evita glonţul, mi-am menţinut declaraţiile”

După peste 4 ani şi jumătate de anchetă, în toamna anului 1952, Zilber a declarat că
legăturile pe care împreună cu Lucrețiu Pătrăşcanu, le-a avut cu Madison, au
caracter de spionaj în favoarea americanilor. În februarie 1966, într- un memoriu
adresat conducerii de stat, motivând această declaraţie, el a spus:
„Col. Soltuţiu… mi-a cerut să declar toate crimele făcute de Lucrețiuiu Pătrăşcanu… Pentru
a mă convinge, am fost bătut prima dată în noaptea de 17 spre 18 septembrie 1952 şi pentru a
mă îndemna să nu ezit, am fost bătut de trei ori la tălpi în noaptea de 24 spre 25 septembrie
1952. Am înţeles despre ce este vorba și m-am declarat agent de Siguran[ă, spion anglo-
american… Bineânţeles că, în numeroase declaraţii, am declarat toate complicităţile. Apoi
a urmat procesul… Pentru a evita glonțul mi-am menţinut declaraţiile. „
O idilă plătită scump
b) înainte de război, Lena Constante a avut relaţii de dragoste cu Nicolae Gross,
inginer petrolist, oare, în 1940, a fost nevoit să părăsească ţara din cauza
persecuţiilor rasiale. Iniţial, el a plecat în Israel, apoi la Cairo, iar, după război, în
Anglia. În timpul războiului, când se afla la Cairo, Nicolae Gross a fost utilizat
pentru emisiunile în limba română ale postului de radio englez.
După război Lena Constante a menţinut sporadic legături prin scrisori cu Nicolae
Gross, iar în toamna anului 1947 s-a întâlnit cu acesta, pentru câteva zile, la Praga,
când acesta i-a propus să se căsătorească.
După trei ani de anchetă, sub stare de arest, Lena Constante a fost determinată să
declare că a transmis lui Nicolae Gross unele informaţii privind „situaţia din ţară”
şi că despre aceasta a avut cunoştiinţă şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Referindu-se la
condiţiile în care a făcut asemenea declaraţii, la 8 ianuarie 1952, ea a arătat că a
fost ţinută în anchetă zi şi noapte, ameninţată, sugerându-i-se ce anume să declare. I
s-a spus că Zilber şi Pătrăşcanu au recunoscut că prin intermediul ei au avut legături
informative cu Nicolae Gross. Fiind, însă, convinsă de contrariu, ea şi-a dat seama
că i se cere cu insistenţă să facă declaraţii neadevărate. (…)
Deşi Lucreţiu Pătrăşcanu nu a recunoscut să fi avut legături informative cu agenţi ai
serviciilor de spionaj englez şi american, el nu a fost, totuşi, confruntat, în legătură
cu aceasta problemă, cu nici una din persoanele menţionate.
Pătrăşcanu acuzat că a vrut să acapareze puterea

Referitor la învinuirea că Lucreţiu Pătrăşcanu ar f i încercat să organizeze o lovitură

de stat, să acapareze putere a politică şi să se autoimpună ca prim ministru în fruntea
unui guvern cu o majoritate reacţionară.
În acest sens, s-a înscenat că Lucreţiu Pătrăşcanu, după instaurarea guvernului
Groza, la 6 martie 1945, ar fi pus la cale răsturnarea lui, şi că, în perioada „crizei
regale” din toamna anului 1945 ar fi avut mai multe întâlniri secrete cu
reprezentanţii reacțiuinii şi cu regele, în scopul înlocuirii Guvernului Groza cu un
Guvern condus de el. De asemenea, că în toamna anului 1946, ăn cadrul unor
întâlniri secrete, ar fi perfectat o înţelegere cu reprezentanţii partidelor reacţionare
şi ar fi trecut la acţiuni p r a c t i c e pentru răsturnarea prin violenţă a Guvernului.
a) învinuirea că Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi acţionat pentru răsturnarea Guvernului
Groza are la bază numai declaraţia lui Zilber, dată după 5 ani de anchetă, şi din care
rezultă că Lucreţiu Pătrăşcanu a pus la cale această acţiune încă din martie 1945, cu
prilejul întâlnirii avute cu Madison. Aceasta contrazice declaraţiile anterioare date
de Zilber, din care reiese că întâlnirea cu Madison a avut un alt scop şi conţinut, şi
nu se coroborează cu nici una din declaraţiile celorlalţi participanţi la acea
întâlnire.
b) Lucreţiu Pătrăşcanu a arătat că, în perioada „crizei regale„, fiind preocupat de
găsirea unei soluţii pentru ieşirea din criză fără a se ajunge la o intervenţie a anglo-
americanilor, primind şi sarcină de la conducerea partidului să se informeze despre
atitudinea Palatului şi a partidelor „istorice”, a avut o întâlnire cu Stircea, fost
mareşal al Palatului, şi două întâlniri cu Grigore Niculescu Buzeşti şi Victor
Rădulescu Pogoneanu, reprezentanţi ai burgheziei. La întâlnirile cu ultimii doi,
căutând să afle intenţiile Palatului şi ale partidelor „istorice” în legătură cu el a
încercat să-i determine să accepte propunerile PCR. Aceștia, neacceptând
colaborarea cu Guvernul Groza, au propus „multe formule de guvern, prin care să se
asigure o paritate forţele politice, arătând că, în aceste condiţii, acceptă chiar ca un
comunist, eventual Lucreţiu Pătrăşcanu, să preia preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Reprezentanţii burgheziei” în apărarea lui Pătrăşcanu
În legătură cu aceasta, Pogoneanu a declarat:
„Domnul Pătrăşcanu mi-a spus atunci că chcstiunea de forțe în guvern nici nu se pune,
deoarece, după părerea dumisale, e o chestiune de existență pentru partidele din opoziţie -
dacă ele vor să mai joace un rol în viața politică a țării - să accepte orice condițiuni. Am
adăugat, însă, că în cazul în care s-ar cădea de acord asupra unei colaborări de guvernare pe
baza unei participări egale a tuturor partidelor, socoteam, personal, că s-ar putea accepta
chiar preşedinţia unui comunist, care ar putea fi însuşi domnia sa. La aceasta, domnul
Pătrăşcanu mi-a răspuns imediat, şi oarecum iritat, că nu interesează chestiunile de persoane
şi că nu are asemenea ambiţii. „
Declaraţiile lui Pogoneanu sunt confirmate prin mărturisirele lui Radu Buzeşti, care,
referindu-se la cele ce i s-au spus de către fratele său, Grigore Buzeşti, precum şi de
către Pogoneanu, a arătat:
„La aceste întrevederi, discuţiile au avut loc la iniţiativa lui Pogoneanu, care a propus cu acea
ocazie lui Pătrăşcanu, ca o soluţie de ieşire din criză, o revenire la formula de guvern dinainte
de 6 martie 1945. cu diferenţa ca acest guvern să fie prezidat de Pătrăşcanu. Pătrăşcanu le-a
răspuns că Partidul Comunist Român nu ar accepta decât o formulă de guvern în care să aibă
majoritatea. „
Pătrăşcanu nu visa să fie prim ministru

Într-una din declaraţiile sale, Lucreţiu Pătrăşcanu a arătat că, neangajându-se la o

înţelegere în cadrul acestei discuţii, el a acceptat soluţia de a prelua preşedinţia
Consiliului de Miniştri, însă ca o rezolvare provizorie - pentru a ieşi din criză -până
se vor crea condiţiile formării unui guvern condus de Gheorghe Gheorghiu- Dej -
secretarul general al partidului. In legătură cu aceasta, el a declarai: „Am informat
partidul despre discuţiile cu cei doi ascunzând însă, sugestia privind persoana mea. „
Elena Pătrăşcanu a declarat că soţul ei i-a spus că la întâlnirea cu Pogoneanu şi
Buzeşti s-a pus problema ca: „(…) în cadrul unei remanieri a Guvernului Groza,
Pătrăşcanu ar fi nimerit ca prim ministru ca o formulă de trecere (mi-a explicat
Pătrăşcanu) între Guvernul Groza şi un viitor Guvern Ghiorghiu-Dej. „
Începând din toamna anului 1952, Stircea a dat unele declaraţii în care a arătat că în
perioada crizei ar fi avut patru întîlniri cu Lucreţiu Pătrăşcanu, şi chiar că i-ar fi
mijlocit acestuia o întâlnire cu fostul rege.
Pe aceste declaraţii, însă, nu se poale pune temei, întrucât sunt izolate, nu se
coroborează cu alte probe şi conţin contraziceri cu privire la împrejurările în care
au avut loc pretinsele întâlniri. (…)
Dacă ancheta o cere, şi trecutul poate fi schimbat
c) în cadrul anchetei, începând din primăvara anului 1953 s-a înscenat că la cele
două întâlniri secrete cu caracter contrarevoluţionar, care au avut loc în octombrie
1946 la locuinţa lui Octavian Neamţu şi care au fost dovedite în procesul Maniu, ar
fi participat, la prima întâlnire, Zilber. din pâr tea lui Lucreţiu Pătrășcanu, iar la a
doua, în afară de Zilber, ar mai fi participat Lucrețiu Pătrăşcanu şi Ştefănescu.
Declaraţii în acest sens au dat Stircea , Zilber, Radu Buzești, Octavian Neamţu şi
Camil Demetrescu.
Pe aceste declaraţii nu se poate pune bază din următoarele motive:
- în procesul Maniu s-a stabilit că cele două întâlniri d e la Neamţu au avut loc una
în primele zile ale lunii octombrie 1946, iar cealaltă în a doua jumătate a lunii,
înainte, însă, de 20 octombrie, ceea ce a reieşit şi din primele declaraţii date la
ancheta privind pe Lucreţiu Pătrăşcanu, de către cei arătaţi mai sus,

- In perioada primei întâlniri, atât Lucreţiu Pătrăşcanu cât și Zilber se aflau la Paris,
iar la data când a avut loc cea d e-a doua întâlnire lipsea din ţară Zilber. Lucreţiu
Păuăşcanu s-a înapoiat de la Paris la 8 octombrie 1946, iar Zilber la 21
octombrie1946.
- Deoarece s-a creat o contradicţie cu privire la posibilitatea participării lui Lucreţiu
Pătrăşcanu şi Zilber la aceste întâlniri, ancheta a acţionat în sensul de a obţine
declaraţii din care să rezulte că întâlnirile au avut loc după 20 octombrie, dar, în
acest fel, s-a intrat în contradicţie cu alte probe din care reieşea că unii dintre
participanţii la întâlnire se găseau în diferite localităţi din ţară.
- în declaraţiile date în perioada 1947 - primăvara anului 1953 de către Stircea,
Pogoneanu, Octavian Neamţu, Camil Demetrescu şi Radu Buzeşti, a existat o
concordanţă deplină asupra datei întâlnirilor, participanţilor la ele, a problemelor
discutate şi modului de desfăşurare. Imediat ce a apărut ideea că la aceste întâlniri
au participat şi Lucreţiu Pătrăşcanu, Belu Zilber şi Alexandru. Ştefănescu, au apărut
contrazicerile şi, cu tot efortul depus de anchetă ca, prin confruntări şi sugestii, să-i
pună cât de cât de acord, această problemă nu a putut fi rezolvată decât parţial.
- Pogoneanu, care a fost organizatorul acestor întâlniri, a negat tot timpul în mod
categoric faptul că Lucreţiu Pătrăşcanu, sau altcineva din partea lui, ar fi participat
sau ar fi ştiut despre ele. Cu toate acestea, în mod deliberat, el nu a fost confruntat
cu nici unul din participanţii care au declarat, până la urmă, că la întâlniri ar fi fost
şi Lucreţiu Pătrăşcanu. (…)
Martorilor li se dictează declaraţiile
-Din declaraţiile date de Zilber în cursul anchetei, reiese că, deşi, în special din
toamna anului 1952, a început să relatezej fapte deosebit de grave cu privire la
Lucreţiu Pătrăşcanu, când ij s-a cerut, la începutul anului 1953, să arate ce ştie
despreî întâlnirile de la Octavian Neamţu, el a declarat că nu ştie să fi avut loc
asemenea întâlniri. Ulterior, la presiunile anchetei şi ca urmare a faptului că, prin
întrebările puse, i s-a arătat că ar fi avu t loc asemenea întâlniri, dându-se, în acelaşi
timp, numele unoi participanţi, el a sfârşit prin a „recunoaşte” că ştie despre
întâlniri că a participat la ele din însărcinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, şi ca la
ultima dintre ele a participat şi acesta împreună cu Alexandru Ștefănescu.
În primele sale declaraţii în care relatează despre aceste întâlniri, Zilber a făcut
afirmaţii cu privire la data ţinerii ședințelor, cei prezenţi la ele şi problemele
discutate - care nu corespund cu cele arătate de cei care au participat de fapt la
întâlniri. Abia după ce a fost confruntat succesiv cu S tircea, Octavian Neamţu, Camil
Demetrescu şi Radu Buzeşti, şi aflând de la aceştia când au avut loc, ce s-a discutat
şi cine a participat la întâlnirile respective, el şi-a pus de acord declaraţiile cu ale
celorlalţi.

Stârcea, fost mareşal al Palatului, îşi „negociază” libertatea cu anchetatorii comunişti

-Primul care a declarat că la întâlnirile de la Octavian Neamțu a participat şi

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost Stircea. Declaraţiile sale false au fost făcute în urma
presiunilor exercitate și înţelegerii sale cu anchetatorii.
Într-o notă întocmită în aprilie 1954 de lt. -col. Soltuţiu se arăta:
„Din materialele anchetei noastre reieşea că Stircea nu era străin de acţiunile grupului
Pătrăşcanu. Încolţit de noi la cercetări, Stircea a declarat că într-adevăr ştie, dar că nu va
declara nimic cu privire la Pătrăşcanu, decât numai condiţionat și că,dacă vom accepta
condiţia pusă de el, ne va da lucruri întradevăr uimitoare şi pe care noi nu le cunoaştem şi
nici nu le vom cunoaște fără el. Condiţiile au fost următoarele:
1. Ancheta să procedeze în aşa fel ca nimeni din cei anchetați să nu-şi dea seama că de la el
au pornit lucrurile;
2. După proces, să-i dăm voie să scrie o scrisoare în străinătate soţiei lui, prin care să ceară
prietenilor lui din afară să determine unul din guvernele imperialiste spre a-l cere guvernului
român, şi, în cazul când va fi cerut, guvernul român, să-l cedeze;
Noi, neavănd nici un material privitor la cele cunoscute de Stircea, am acceptat propunerea
lui şi el (Stircea) ne-a dezlegat întreg complotul Lui Pătrăşcanu cu conducătorii reacţiunii şi
Palatul, lucru confirmat apoi de toţi cei ce au fost cercetaţi de noi. „
Din relatările lui Soltuţiu reiese că, pentru a da declaraţii acuzatoare împotriva lui
Lucreţiu Pătrăşcanu, Stircea a pretins ca personal ministrul Afacerilor Interne să-i
dea asigurări privind satisfacerea condiţiilor puse de el. În acest scop a fost primit
de tov. Alexandru Drăghici, care i-a dat asigurări că i se va permite să plece din
ţară.
Într-o declaraţie dată în 1962, înaintea de a fi eliberat din închisoare, Stircea a
arătat:
„De asemenea, ţin să menţionez că am restabilit cu cea mai mare precizie. În cursul verii lui
1951, în primele mele două declaraţii scrise despre relaţiile mele cu Pătrăşcanu… toate
întâlnirile şi discuţiile avute cu el şi ceilalţi participanţi, înainte de 23 august şi după aceea,
până la plecarea mea de la Palat, în 17 noiembrie 1944. precum şi ulterior, până la arestarea
mea. Ori, nu numai că nu retractez sau infirm o iotă din acele declarații ci dimpotrivă, le
socot cele mai bune şi exacte documente pentru cunoaşterea corectă şi precisă a
evenimentelor premergătoare şi imediat următoare actului de la 23 august…) „
În declaraţia la care se referă Stircea, dată la 28 iunie 1951, el arată că l-a întâlnit
pe Lucreţiu Pătrăşcanu în 1946, de două ori, şi că ambele întâlniri au avut loc
înainte de plecarea luij Grigore Buzeşti din ţară (4/5 octombrie 1946), după care s-
au mai văzut în primăvara anului 1947. Reiese, deci, clar că nu l-a văzut pe Lucreţiu
Pătrăşcanu la întâlnirile de la Octavian Neamţu din octombrie 1946.
Semnificativ este şi faptul că în discuţiile purtate cu unu din ofiţerii de Securitate,
în momentul plecării lui definitive di n ţară, în 1964, Stircea l-a întrebat: „Şi totuşi,
domnule, spuneţi-mi măcar acum. ce aţi avut cu Pătrăşcanu? „
Pătrăşcanu acuzat de „atitudine duşmănoasă” faţă de Uniunea Sovietică

Cu privire la învinuirea că Lucreţiu Pătrăşcanu atât înainte, cât şi după 23 august

1944, ar fi avut atitudini şi manifestări duşmănoase la adresa Uniunii Sovietice. (…)
Temeiul acestor învinuiri îl constituie unele declaraţii date de Elena Pătrăşcanu,
Zilber Herbert, Hary Brauner, Lena Constante, Herandt Torosian şi Mircea Durmă,
precum şi de unele relatări ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu.
a) Din studiul materialului rezultă că Lucreţiu Pătrășcanu a comentat încă din anul
1937 unele stări de lucruri din Uniunea Sovietică. Astfel, el a discului cu soţia că în
acea perioadă a avut loc represiunea elementelor troţkiste şi a celo l acuzate de
spionaj, represiune ce a lovit şi în emigraţia românească, în general fiind executate
persoane nevinovate. El nu știa că Zinoviev şi Kamenev au fost efectiv amestecaţi
în asasinarea lui Kirov, după cum nu credea că Buharin şi Troţki au fi fost de la
început în serviciul unei puteri străine.
Lucreţiu Pătrăşcanu critica faptul că Stalin a scris istoria P.C.U.S., în care şi-a
rezervat un loc important. Mai rezultă că e l a criticat politica Uniunii Sovietice,
socotind că pactul de „ confesiune cu Germania hitleristă va produce confuzii
mişcării revoluţionare internaţionale.
În discuţiile cu soţia, Lucreţiu Pătrăşcanu i-a arătat că în perioada cât s-a aflat în
Uniunea Sovietică, a intrat în conflict cu unele persoane din aparatul
Kominternului, care s-au opus întoarcerii în ţară, deşi el cerea aceasta în mod
insistent, spunând că nu voia să rămână în emigraţie ca pensionar. De asemenea, i-a
relatat că el nu a fost de acord cu metoda şi practica de muncă a Secţiunii Balcanice
a Kominternului.
b) Lucreţiu Pătrăşcanu şi-a exprima t nemulţumirea atât cu privire la modul de
desfăşurare a tratativelor de armistiţiu din septembrie 1944, unde a participat ca şef
al delegaţiei, cât şi în ceea ce priveşte condiţiile impuse României.
Din declaraţiile date de Elena Pătrăşcanu, Hary Brauner şi Mircea Durmă, rezultă că
Lucreţiu Pătrăşcanu, cât şi ceilalţi membri ai delegaţiei române, au fost profund
nemulţumiţi de faptul că tratativele au fost tergiversate şi nu au început decât în
seara când s-a anunţat „ocuparea Bucureştiului” şi la Moscova s-au tras salve de tun şi
au început jocurile de artificii.
Elena Pătrăşcanu susţine că soţul ei a afirmat, într-o discuţie pe care au avut-o
amândoi, că sovieticii nu au fost încântaţi de actul de la 23 august, preferând să
ocupe România pentru a justifica astfel clauzele grele ale armistiţiului pentru ţara
noastră. (…)
” Negocierea” armistiţiului a fost o mascarada

Din copia notei stenogramei, reiese că delegaţia română a avut timp de studiu numai
24 de ore pentru convenţie, iar protocolul de aplicare a convenţiei de armistiţiu,
care constituia actul principal cu obligaţiile ce ne reveneau, le-a fost făcut cunoscut
în timpul şedinţei, când s-a „discutat” şi aprobat, ceea ce practic echivalează cu o
simplă formalitate. Din lectura stenogramei se desprinde că textele convenţiei se
citeau şi se aprobau aproape fără deliberare.
Deşi delegaţia română a formulat unele obiecţiuni care puteau fi luate în
consideraţie, au fost respinse de Molotov, fără a se mai accepta vreo discuţie.
Astfel, Lucreţiu Pătrăşcanu a cerut ca din preambulul convenţiei de armistiţiu să fie
omişi termenii: „România recunoaşte că a pierdut războiul. (…) „‘, pe considerentul că,
în fapt, România era gata să accepte armistiţiul cu câteva luni mai înainte, şi
opoziţia l-a acceptat, deja, din 20 iunie 1944. Molotov i-a răspuns, însă, că timp de
trei ani România a fost în război cu Uniunea Sovietică şi că ar fi mai bine să nu se
susţină alt punct de vedere. Lucreţiu Pătrăşcanu, obiectând în continuare că
armistiţiul a fost cerut, totuşi, de opoziţie, la 27 iunie, Molotov i-a răspuns scurt:
„Da, dar nu s-a realizat” şi a trecut la discutarea altui articol.
Molotov a respins toate cererile delegaţiei române

O altă cerere a delegaţiei române a fost făcută în legătura cu modalitatea de plată a

celor 300 milioane de dolari, suma fixată pentru despăgubirile de război, şi
plătibilă, potrivit Convenţiei, în rate anuale de câte 50 de milioane de dolari.
Delegaţia română a cerut ca ratele din primii ani să fie mai mici decât cele din anii
următori, când, situaţia economică a țării fiind mai bună, s-ar putea mai uşor
suporta obligaţiile.
Molotov a respins şi această cerere, susţinând că venitul anual al României este de
două miliarde dolari anual, astfel ca 50 de milioane dolari pe an nu ar agrava
situaţia economică a României.
Delegaţia română a contestat aceasta, arătând că România avea un astfel de venit
înainte de război, că s-au produs distrugeri şi că războiul continuă cu Germania
hitleristă, astfel că venitul ţării nu este mai mare de 600 milioane de dolari anual.
Teohari Georgescu declară că în toamna anului 1944, când Ana Pauker a venit de la
Moscova, a adus şi o stenogramă a trativelor de armistiţiu şi, atunci când a înmânat-
o conducerii partidului, a afirmat: „Uitaţi-vă ce poziţie a avut Pătrăşcanu la armistițiu!
Ce caută ăsta în partid’.
A fost considerat ca manifestare antisovietică a lui Lucrețiu Pătrăşcanu şi faptul că
s-ar fi opus respectării obligaţiilor de armistiţiu. În realitate, el nu s-a opus
respectării acestor obligații, ci a avut anumite discuţii în contradictoriu cu
reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată de Control în legătură cu unele exagerări
în aplicarea convenţiei de armistiţiu. Astfel, el nu a fost de acord să fie predate în
contul armistiţiului - ca bunuri germane - cele 12 kilograme de aur găsite la Radu
Leca, fost comisar general al Guvernului pe lângă Centrala Evreilor. El îşi motiva
această poziţie prin aceea că Radu Leca a declarat aurul ca fiind al lui Kilingher
numai pentru ca, în felul acesta, să-şi ușureze situaţia, dar, în realitate, aurul era
jefuit de la evreii din România şi, deci, era aurul ţării noastre şi nu trebuia predat.
Pătrăşcanu dorea ca România să-şi păstreze relaţiile comerciale cu Occidentul

c) Referitor la poziţia lui Lucreţiu Păteaşcanu cu privire la încheierea acordului

economic cu URSS în anul 1945, s-a reţinut că acesta l-ar fi îndemnat pe Mircea
Durmă, pe atunci ministru de Finanţe, să saboteze încheierea acestui acord.
In această privinţă, atât Durmă cât şi Zilber au arătat că s-au întâlnit cu Lucreţiu
Pătrăşcanu şi că acesta şi-a manifestat neliniştea ca România să nu-şi angajeze tot
exportul numai cu Uniunea Sovietică, fiind necesar să se păstreze contacte
economice şi cu alte ţări, chiar capitaliste. (…)

Discursul politic al lui Pătrăşcanu este considerat „naţionalist-şovin”

Cu privire la acuzaţia că, în scopul de a-şi crea o platformă politică

contrarevoluţionară, Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi încercai să imprime o linie proprie,
naţionalist-şovină, pregătind drumul restaurării dominaţiei de clasă a burgheziei -
linie concretizată în cărţile pe care lc-a scris şi în discursurile provocatoare ce lc-a
rostit.
a) în anii 1945-1946, Lucreţiu Pătiăşcanu a ţinut câteva discursuri la Sibiu şi la
Cluj, în cadrul cărora a tratat în mod deosebii problema relaţiilor dintre români şi
minorităţile naţionale din Ardeal.
In expunerea făcută de Ghcorghe Gheorghiu-Dej Ia şedinţa lărgită a ce al PCR clin
iulie 1946, s-a arătat că:
„Lucreţiu Pâlrăşccmu, în discursul său de la Cluj, unde a afirmat că după 1918 s-ar fi deschis
întregii populaţii din Transilvania, atât română cât şi maghiară, noi izvoare de viată şi noi căi
de progres, îndreptând focul principal împotriva revizioniştilor unguri, nu a accentuat
răspunderea politică a partidelor „istorice” în întreţinerea urii şovine, în asuprirea naţională
la care a fost supusă în trecut populaţia maghiară din Transilvania si în provocările recente
iniţiate şi organizate de către partidele «istorice»„.
Din analiza expunerilor făcute de Lucreţiu Pătrăşcanu la Cluj reiese că ele nu conţin
greşeli care să constituie abateri de la linia politică a partidului.
In aceste discursuri el a criticat mai ales naţionalismul maghiar care se manifesta în
Ardealul de Nord. El a justificat aceasta prin faptul că, în afară de cele cunoscute
din informările ce i s-au prezentat, în localităţile pe unde a trecut a văzut personal
manifestări naţionaliste ale unei părţi din populaţia maghiară şi s e c u i ască (erau
arborate drapelele maghiare, dar lipseau cele Româneşti, lozincile erau scrise numai
în limba maghiară, etc), manifestări faţă de care PCR nu a luai poziţie, iar
organizaţiile PNȚ speculau aceasta, incitând populaţia românească împotriv a
maghiarilor şi a comuniştilor care erau prezentaţi ca nefiind patrioţi.
Lucreţiu Pătrăşcanu arată că a socotit necesar să ia poziție faţă de asemenea
manifestări, pentru a putea atrage: populația românească din Ardeal alături de PCR
şi a izola pe maniști. In acest sens el relatează: „… am ţinut această cuvântare în
iunie 1946, fiind personal convins că fac un serviciu regimului nostru, răpindu-i lui Maniu
posibilitatea de a apărea ca singurul apărător al Ardealului de Nord. „
După discursul ţinut la Cluj în vara anului 1946, lui Lucrețiu Pătrăşcanu i s-a cerut
să-şi facă autocritica în mod public dar el nu a făcut-o. Ulterior, exagerând în
autocritica ce și-a făcut-o, a considerat că prin unele pasagii din discursul său de la
Cluj a coimis o abatere gravă.
Cărţile Lui Pătrăşcanu, trecute prin sita cenzurii
b) În toamna anului 1944 au fost tipărite lucrările scrise de Lucreţiu Pătrăşcanu la
Poiana Ţapului, în perioada 1941-1944, când a avut domiciliu obligatoriu. El a
scris patru lucrări:
„Problemele de bază ale României”, „Sub trei dictaturi”, Un veac de frământări sociale -
1821-1907”.şi „Curente şi tendințe în filosofia românească”.
Acestea au fost primele cărţi de literatură marxistă apărute în ţara noastră după 23
august 1944. (…)
Din referatele existente la dosar asupra cărţilor lui Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi
din unel£ întrebări puse de anchetă în legătură cu acestea, reiese că lucrările au fost
considerate ca având un conţinut duşmănos intereselor clasei muncitoare şi că el le-
ar fi sustras de la controlul partidului. În realitate, înainte de a fi tipărite,
manuscrisele cărţilor sale au fost prezentate Secţiei de Educaţie Politică a ce al
PCR. (…)
Pentru a se demonstra că scrierile sale sunt duşmănoase şi că prin ele s-ar fi urmărit
pregătirea restaurării de clasă a burgheziei, i s-a imputat, printre altele, şi faptul că
nu a folosit un limbaj mai violent în aprecierile făcute asupra lucrărilor unor
autori burghezi.
Din studiul obiectiv al lucrărilor lui Lucreţiu Pătrăşcanu făcut recent, din indicaţia
conducerii partidului, de către Secţia de propagandă a ce al PCR - se desprinde
concluzia că acestea reprezintă o operă de valoare ştiinţifică, în care sunt analizate
aspecte principale ale vieţii economice, social-politice şi ideologice a României în
epoca modernă şi contemporană. Prin modul de analiză, în care se simte o gândire
dialectică marxistă prin felul de apreciere a numeroase fenomene şi procese social-
economice în contextul condiţiilor concrete ale României autorul, în multe dintre
concluziile trase şi soluţiile date problemelor majore care frământau în acea
perioadă viaţa politică şi ideologică a ţării, se situează deasupra contemporanilor
săi. (…)
Gheorghiu-Dej îşi dorea ca Pătrăşcanu să fugă din ţară
Cu privire la acuzaţia că Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi făcu t pregătiri pentru a fugi din
ţară şi a cunoscut planurile de fugă al e unor elemente reacţionare pe care nu le-a
adus la cunoştinţa organelor competente.
Analizând documentele existente şi ascultând relatări le unora din cei anchetaţi, am
ajuns la concluzia că, pentru compromiterea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în mod
provocator, i s-a propus cu insistenţă să fugă din ţară. Încă din anul 1946, când el se
afla la Conferinţa de pace de la Paris, în ţară circulau zvonuri, larg cunoscute în
opinia publică, despre „intenţia” lui de a rămâne în străinătate. Atât de larg era
comentată această versiune încât rudele şi prietenii săi, fiind îngrijoraţi, i-au
telefonat şi i-au scris, informându-l ce se discută şi chemându-l să se re întoarcă cât
mai repede pentru a se pune capăt zvonurilor. (…)
Deşi Lucreţiu Pătrăşcanu nu a intenţionat să fugă, nu a avut nici o iniţiativă şi nu a
dat vreo indicaţie să i se pregătească fuga totuşi ancheta, timp de peste cinci ani, a
acţionat pentru a determina pe unii din cei anchetaţi să declare că ar fi voit să fugă
și că le-ar fi dat indicaţii în acest sens. Cu toate presiunile exercitate, cei anchetaţi
nu au făcut declaraţii aşa cum a cerut ancheta.
a) Acuzaţia că Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi făcut pregătiri pentru fugă s-a bazat în
principal pe declaraţia lui Torosian Herand, fost consul general al României la Paris
în perioada 1946-1947. Torosian a fost prins în martie 1948, în timp ce încerca să
treacă în mod clandestin frontiera, pentru a merge la Paris unde îşi lăsase soţia
bolnavă, fapt pentru care a fost condamnat la 5 ani de închisoare corecţională.
După un an şi jumătate de la condamnare el a fost luat .Din nou în anchetă şi după
multe insistenţe a fost determinat să declare că laOradea a fost prins în momentul
când se documenta în vederea întocmiri planului de fugă din ţară a lui Lucreţiu
Pătrășcanu. Deşi aceste declaraţii contraziceau faptele reale şi dovezile care atestau
că el a fost prins când era pe punctul de a trece frontiera(îşi expediase la graniţă,
prin călăuză, bagajele personale şi urma să se reîntâlnească cu călăuza pentru a
merge la punctul de trecere), totuşi, în mod intenţionat, ele au fost luate în
considerație de către anchetă şi instanţă, nefăcându-se nimic pentru a elucida
această contradicţie.
B)Declaraţii în problema fugii din ţară au mai dat şi Betea Nicolae, Micşa Remus,
Lena Constante, Raţiu Anton şi însuși Pătrășcanu.
 Din declaraţiile acestora reiese că Lucreţiu Pătrăşcanu a luat la cunoştinţă de
pregătirile de fugă din ţară a unor elemente reacţionare, făcându-i-se şi lui de mai
multe ori astfel de propuneri de către Betea Nicolae şi alţii. El a respins, însă,
asemenea propuneri, iar în unele cazuri şi-a dat formal acordul, dar practic n-a
întreprins nimic în acest scop. (…)
Din documentele cercetate şi din analiza faptelor reale, rezultă că Lucreţiu
Pătrăşcanu nu a avut intenţia de a părăsi ţara, deşi a avut multe prilejuri în acest
sens. El a fost în câteva rânduri peste graniţă, cu paşaport diplomatic, a fost
preşedintele Comisiei de vize. şi paşapoarte, a primit multe propuneri din partea
unor elemente din ţară şi de peste graniţă, pe care le-a respins. Faptul că el nu a
avut o asemenea intenţie de a-şi părăsi ţara reiese şi din următoarea relatare a lui
Betea Nicolae asupra modului în care Lucreţiu Pătrăşcanu a reacţionat la una din
propunerile sale de a fugi peste graniţă:
„A tăcut încordat mai multe clipe şi mi-a răspuns:
«Amice Belea, cred că ceea ce mi-ai spus mi-ai spus dintr-o prietenie nechibzuită, clar dintr-o
prietenie. Voi încerca să uit. Să ştii, însă, pentru totdeauna, că oricâte neânţelegeri aş avea cu
tovarăşii de partid, aici îmi este locul şi aici rămân. Intre o lume şi alta alegerea îmi este pe
deplin făcută. Din chiar certurile cu tovarăşii mei iese lumină. De altfel, dacă nu ai avea din
când în când goluri de inteligenţă, n-am avut atâtea ocazii cu plecările în străinătate? Şi nu
sunt decât câteva săptămâni de la întoarcerea mea de la Congresul Internaţional Juridic.
Lupta mea este o luptă în cadrul aceluiaşi partid, pentru acelaşi partid.
Să laşi deoparte pentru totdeauna astfel de gânduri, pentru că o prietenie care poate duce
împotriva partidului şi a intereselor clasei muncitoare este nu numai murdară, ci şi criminală.
>>„
În timpul anchetei, analizând faptele legate de „învinuirea” privind hotărârea de a
fugi din ţară, Lucreţiu Pătrăşcanu a ajuns la concluzia că cineva a avut interesul să
se organizeze o provocare la adresa sa, iar Betea Nicolae - care i-a făcut insistente
propuneri de a fugi din ţară - a jucat rolul unui provocator.
c) Din documente mai reiese că, după Congresul partidului, din febrarie 1948,
Lucreţiu Pătrăşcanu şi soţia sa fiind foarte deprimaţi în urma situaţiei create şi
temându-se că se pot lua şi alte măsuri, au discutat faţă de unii prieteni chiar ide ea
sinuciderii. In aceste condiţii, unele din persoanele care erau de față au adus în
discuţie şi problema unei eventuale fugi din ţară. În legătură cu aceasta, Lena
Constante a declarat:
„Atât cât ştiu eu, am auzit o conversaţie între ambii soţi. Ea era foarte amărâtă şi
punea problema plecării. Îmi este imposibil să-mi aduc aminte cuvintele, dar ţin
minte concluzia la care a ajuns Pătrăşcanu: că el, ca comunist, nu poale trăi decât
într-un regim comunist şi că oriunde ar pleca ar fi un simplu străin; că ar fi pus în
două situaţii: ori de trădător, lucru imposibil p entru el , ori de un fel de ratat fără ţel
şi numai cu remuşcări”.
În mod asemănător a declarat şi Elena Pătrăşcanu.
” Grupul Pătrăşcanu” a fost inventat de anchetatori

În legătură cu desfăşurarea anchetei şi a procesului, am constatat:

Cu toate că în faţa instanţei de judecată a fost adus un așa zis „grup Pătrăşcanu”, în
realitate Lucreţiu Pătrăşcanu nu a avut nici un grup, ci acesta a fost creat în limpul
anchetei, în mod premeditat, pe baza unor indicaţii date de cei care au condus
ancheta. În acest fel, au fost incluse în „grupul Pătrăşcanu” unele elemente care se
făceau vinovate de infracţiuni contra securităţii statului, dar nu aveau nici o
legătură între ele şi mai ales cu Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi alţi oameni ca re, la
fel ca şi el, nu aveau nici o vină.
În această privinţă, Pintilie Gheorghe, fost prim-adjunct il ministrului Afacerilor
Interne, a arătat:
„La M. A. I a fost predat pentru anchetă un «grup Pătrăşcanu». Din documentele existente,
însă, reieşea că aceștia nu constituiau un grup, ci unii dintre ei luaţi în mod independent.
aveau fapte pentru care trebuiau anchetaţi, fapte, care însă nu aveau nici o legătură cu
ceilalţi şi mai ales cu Pătrăşcanu.
Marea greutate pentru organele M. A. l a fost de a se găsi modalitatea pentru a fi implicaţi
împreună în aceleaşi infracţiuni. (…) Preocuparea principală era de a face tot felul de
planuri prin care să se găsească o soluţie pe baza căreia anchetatorii să capete orientarea
asupra modului cum să ajungă la legarea celor anchetaţi unul de altul, prin «fapte». Această
preocupare era deoarece, în discuţiile cu unii tovarăşi din conducerea partidului, ei arătau că
nu se poate să nu fi existat legături între aceste elemente. „
Deşi până în vara anului 1952, pe baza indicaţiilor primite, ancheta a depus eforturi
pentru a obţine probe de vinovăţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, aceasta nu s-a putut
realiza. Ca urmare, ancheta a trecut sub conducerea nemijlocită a ministrului
Afacerilor Interne, tovarăşul Alexandru Drăghici.…)
Torturi ca pe vremea Inchiziţiei
Pentru a obţine declaraţiile dorite s-a încălcat în mod grosolan legalitatea şi s-au
săvârşit abuzuri grave, printre care:
1. S-a folosit bătaia şi epuizarea fizică, ajungându-se până la schingiuiri
asemănătoare celor de pe vremea inchiziţiei: bătaia până la sânge pe întregul corp,
dezbrăcat complet şi legat de proţap; smulgerea părului din cap; nepermiterea de a
dormizile şi nopţi de-a rândul; obligarea de a sta permanent în picioare(mai ales
femeile); subalimentaţia şi înfometarea prelungită, etc. În acest fel s-a procedat cu
Calmanovici Emil, Berman Jak, Zilber Herbert, Remus Kofler, Lena Constante,
Betea Nicolae, şi alţii.
2. S-au folosit presiuni morale pentru constrângerea celor anchetaţi, ca să declare
aşa cum li se impunea:
a) Celor anchetaţi li s-a cerut „să ajute partidul”, dând declaraţii împotriva lui
Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Kofler şi altora. Astfel s-a acţionat asupra lui
Calmanovici Emil şi Remus Kofler. În diferite memorii ale sale, Calmanovici a
arătat, printre altele:
„… mi se spune. (…) în numele partidului, alături de care este locul dumitale, îți cer să faci o
muncă sfântă, revoluţionară, de om nou, să loveşti fără cruţare în cei trei conducători,
duşmani ai clasei muncitoare, ai partidului. (…) Nu trebuie dumneata să te opui partidului.
(…) Trebuie să adopţi total linia pe care ţi-o dăm noi. „
„In anchetă mi s-a spus de zeci de ori, dumneata nu te viinzi pe dumneata, loveşte in cei trei,
dumneata nu te poţi apăra, te reabilităm noi. (…) Mi s-a arătat clar că este vorba să inventez
fapte în care să mă implic contra lui Ştefănescu, Pătrăşcanu şi Kofler. „
b) Unii din cei anchetaţi au fost constrânşi să dea declaraţii aşa cum li se cerea,
fiind ameninţaţi că, în caz contrar, vor fi arestaţi şi condamnaţi ceilalţi membrii ai
familiei lor (soţie ţi părinţi). S-a înscenat, chiar, că unii din membrii familiei lor ar
fi deja arestaţi, iar atunci când anchetaţii respectivi au auzit unele ţipete ce
proveneau ca din celule apropiate, anchetatorii le-au ‘destăinuit” că acestea sunt
ţipete ale rudelor lor. In acest fel s-a p rocedat cu Lena Constante, Micşa Remus şi
Berman Jak.
Chiar şi morţii „declară” cum vor anchetatorii
3. S-au făcut falsuri, schimbându-se conţinutul unor declaraţii date de cei anchetaţi,
precum şi folosirea de scrisori şi alte acte plastografiate pentru a-i constrânge să
declare într-un anume sens:
a) Pogoneanu Victor, în declaraţia dată la 24 martie 1953 a arătat:
„La începutul lunii octombrie 1946, am dat întâlnire la casa domnului Octavian Neamţu
prietenilor mei I. Mocioni Stircea şi Radu Niculescu Buzeşti. „
Anchetatorul a modificat ulterior declaraţia, în sensul că peste cuvântul „Stircea” a
scris „Zilber”, pentru a putea „dovedi” că şi „reprezentantul” lui Lucreţiu Pătrăşcanu a
participat la această întâlnire secretă şi că, deci, aceştia ar fi făcut parte din
complotul care se urzea pentru răsturnarea regimului democrat-popular din ţara
noastră. Astfel falsificată, declaraţia a fost folosită de anchetă pentru a-i constrânge
pe ceilalţi participanţi la întâlnirea secretă să declare că Lucreţiu Pătrăşcanu, având
cunoştinţă de întâlnirea menţionată, şi-a trimis la ea reprezentantul său.
În legătură cu Pogoneanu s-a mai comis şi un alt fals. Existând pericolul ca, prin
audierea acestuia în faţa instanţei, să se destrame - pe baza mărturiei depuse -
întreaga acuzaţie adusă lui Lucreţiu Pătrăşcanu că ar fi participat la organizarea
unei lovituri de stat, a fost depus la instanţă un certificat medical din care reieşea
că, la data judecării procesului, Pogoneanu suferea de hepatită epidemică şi era
netransportabil. În realitate, documentele existente la locul de detenţie a lui
Pogoneanu atestă că la acea dată el era sănătos, iar certificatul medical era fals.
Asemenea certificate au mai fost depuse pentru alţi 9 martori.
b) La 7 aprilie 1955, Calmanovici a declarat:
„Anchetatorul nu-a arătat, în ianuarie 1953, o declaraţie a lui Mirel Costea, din decembrie
1952, când Mirel era mort de un an, declaraţia era, deci, falsă. In declaraţie era vorba de data
până când a primit salariul de la întreprinderea Calmanovici. Eu am răspuns că după 23
august eu nu i-am mai plătit nimic, şi nu până la naţionalizare, cum spusese el. Documentul
era fals. „(…)
c) într-o declaraţie dată de Lena Constante, se arată:
„Într-o zi anchetatorul mi-a dat să citesc o scrisoare a tatălui meu. Tata mă ruga cu cele mai
mari insistenţe să salvez viaţa lui, a mamei şi a surorilor mele. Îmi scria că este deţinut la
închisoarea Văcăreşti. Înlr-o celulă cu 60 de oameni, că este nevoit să doarmă pe cimentul
gol, şi că muma este grav bolnavă la infirmieria Văcăreşti cu surorile mele, toţi închişi din
cauza mea. şi termina spunând să fac orice pentru a-i salva.
M-am întors în celulă disperată. Tatăl meu avea atunci peste 70 de ani şi mama 60. Totuşi, am
mai luptat cu mine încă câteva zile, până mi-a citit o sentinţă a Tribunalului, prin care erau
fiecare dintre ei condamnaţi la mulţi ani de puşcărie şi spunăndu-mi că nu depinde decât de
mine să se aplice sau nu sentinţa. (…)
In anul 1961, când m-am întors acasă, am aflat de la tatăl meu că el nu scrisese această
scrisoare şi că nici unul dintre ei nu fusese închis atunci.

„Anchetatorii „compuneau” ei înşişi declaraţiile acuzatoare

4. În scopul obţinerii de mărturii acuzatoare, conform planului dinainte stabilit, a se
realiza coroborarea necesară între mărturiile diferiţilor anchetaţi, s-a practicat
metoda scrierii de către anchetatori, înainte de a se sta de vorbă cu cei anchetaţi, a
răspunsurilor pe care aceştia trebuiau să le semneze. În alte cazuri, chiar dacă
declaraţiile nu erau scrise dinainte . În timpul discuţiilor, anchetatorul consemna în
procesul-verbal ceea ce vroia el şi nu ceea ce declara cel anchetat. În legătură cu
aceasta, fostul anchetator Anghel Mircea a declarat:
„… Soltuţiu a trecut la întocmirea unui plan de anchetă cu faptele ce urmau a fi
«recunoscute» de cei în cauză, faptele erau astfel repartizate pe fiecare arestat încât ele
dădeau tabloul unei acţiuni organizate antisovielice, antipartinice şi antistatale, în frunte cu
Lucreţiu Pătrăşcanu. „
„Soltuţiu formula atât întrebările cât şi răspunsurile pentru fiecare arestat în parte din birou.
În aşa fel ca să se încadreze în tabloul infracţiunii dinainte stabilit de el. Nici un anchetator
nu avea voie să se abată de la acest sistem de muncă. „
„Personal, nu o dată l-am găsit pe Vânătoru ca şi pe Micle scriind în birou declaraţiile
arestaţilor pentru a fi semnate tic aceştia. Aceasta era metoda lor de muncă şi nu se fereau de
nimeni. Era metoda introdusă de colonelul Soltuţiu. „
Cele arătate sunt confirmate şi de alţi anchetatori, printre care Staicu Teodor şi
Vânătoru Victor, precum şi de anchetaţii Micşa Remus, Victoria Sârbu, şi alţii.
Calmanovici Emil a declarat:
„Dumneavoastră, domnule anchetator aţi trecut în Procesul verbal de interogatoriu din 22
octombrie 1952 că Ştefănescu a cerut la prima întâlnire din 1943, ianuarie, ca Partidul
Comunist să fie aservit intereselor britanice. Eu nu am declarat aceasta, iar dumneavostră aţi
trecut aceasta fără ca eu să o fi spus. Eu am semnat, totuşi, textul conceput de
dumneavoastră.
Martorii au fost învăţaţi ce să declare în faţa instanţei
5. In preajma începerii procesului, unii inculpaţi ş i martori au fost instruiţi de către
anchetatori asupra modiului cum să declare cât mai acuzator împotriva lui Lucreţiu
Pătrăşcanu.Zilber Herbert şi Berman Jak declară că au fost în detalii instruiţi de
către anchetatori ce şi cum să declare în faţa instanţei .
Lena Constante a primit în scris întrebările ce i se vo r pune şi răspunsurile ce urma
să le dea, cerându-i-se să le memoreze, iar în ziua următoare anchetatorul a
seminarizat- pentru a se convinge dacă ea cunoaşte ce trebuie să declare.
Instruirea inculpaţilor, precum şi a unor martori, a fo st însoţită de presiuni şi
ameninţări cu aplicarea unor pedepse aspr în cazul că ei nu vor respecta indicaţiile
date.
6. Procesul s-a judecat în grabă şi s-au încălcat cele m ai elementare cerinţe ale
Codului de Procedură Penală. Inculpaţii nu au fost în sală când majoritatea
martorilor sau coinculpaţilor au depus mărturii despre ei şi nici nu li s-a adus la
cunoştiinţă, ulterior, depoziţiile făcute la adresa lor.
Deşi multe probleme importante nu au fost elucidate în timpul anchetelor, instanţa
n-a procedat la lămurirea lor. Nu a făcut multe din confruntările care erau necesare,
şi nu au fost audiaţi o serie de martori importanţi care aveau rol direct în lămurirea
unora dintre probleme.
Cu ocazia interogatoriilor, ori la ultimul cuvânt al inculpaţilor, nu li s-a permis
acestora să facă unele precizări legătură cu învinuirile ce li s-au adus, sau să-şi facă
o apărare completă, preşedintele completului de judecată întrerupându-i în mod
frecvent şi chiar interzicându-le să mai vorbească.

Conducătorul grupului de anchetă absolvise şcoala de ucenici

7. Cei care au efectuat ancheta, precum şi preşedinte completului de judecată, nu au
avut pregătirea de specialitate necesară:
a) Din cei nouă anchetatori care, începând din toamna anului 1952, au efectuat
ancheta, şase aveau ca studii şcoala elementară sau cel mult o şcoală tehnică
profesională, doi liceul teoretic, şi numai unul facultatea de drept. Acestuia i s-a
dat, însă, spre anchetare învinuitul cel mai puţin important din „lot”, Torosian
Herandt. De menţionat că însuşi conducătorul grupului de anchetă, Soltuţiu Ion, nu
avea ca studii decât şcoala de ucenici şi se afla la prima sa anchetă.
b) Moisescu llie, preşedintele completului de judecată, deşi avea studii juridice,
totuşi, până la acest proces nu mai făcuse parte din nici un complet de judecată.
Referindu-sc Ia momentul când i s-a dat această sarcină, Mois escu llie relatează
următoarele:
„Eu am arătat că pentru mine va fi foarte greu, deoarece nu am mai prezidat vreun complet
de judecată până la acea dală. Chişinevschi mi-a răspuns că va trebui să mă pregătesc, şi să
îndeplinesc sarcina ce mi s-a încredinţat de către partid. „

„Lotul Pătrăşcanu” a fost trimis la „zarca” penitenciarului Aiud

8. Atât în perioada anchetei, cât şi după condamnare, celor implicaţi în acest proces
li s-a aplicai un regim de detenţie care ducea la distrugerea lor morală şi fizică.
Încă de la anchetă, Betea Nicolae, Remus Kofler şi Victor Sârbu au fost aduşi, în
anumite perioade, la stare de demenţă.
După condamnare, regimul de executare a pedepselor a fost mai aspru decât cel
aplicat vârfurilor legionare, foştilor membri ai guvernului antonescian, precum şi
altor elemenle deosebit de periculoase.
Din indicaţia conducerii Ministerului Afacerilor Interne, marea majoritate a
condamnaţilor în „procesul Pătrăşcanu” au fost trimişi la penitenciarul Aiud, care
avea regimul de detenţie cel mai sever din ţară. În cadrul penitenciarului, ei au fost
încarceraţi la secţia „zarca”, care, la rândul ei, avea regimul cel mai aspru: deţinuţii
erau ţinuţi în izolare totală, foarte rar erau scoşi Ia plimbare, nu erau scoşi la
muncă, nu aveau dreptul la vorbitor, la corespondenţă, nu beneficiau de aceeaşi
asistenţă medicală şi alimentaţie care se acorda celorlaţi deţinuţi. La toate acestea s-
a mai adăugat şi faptul că ei erau ţinuţi în celule neâncălzite, umede şi reci, iar în
prima parte a detenţiei au dormit pe jos, având ca aşternut doar câte o rogojină.
Fiind consideraţi deosebit de periculoşi, şi pentru a li se răpi orice posibilitate de a
se plânge împotriva nedreptăţii ce li s-a făcut, aceştia s-au aflat în întrega perioadă
de detenţie în atenţia conducerii ministerului. Ei au fost lucraţi informativ şi s-au
luat o serie de măsuri pentru a-i demoraliza şi a-i determina să renunţe la poziţia lor
şi să se împace cu situaţia creată.
Un destin tragic: Emil Calmanovici

Este deosebit de semnificativ cazul lui Calmanovici Emil, care s-a străduit, folosind
toate mijloacele posibile la îndemâna lui, să aducă la cunoştinţa conducerii
partidului şi statului, precum şi tuturor membrilor Comitetului Central, înscenarea
care s-a organizat în „cazul Pătrăşcanu”, ajungând în situaţia de a-şi scrie mesajele pe
bucăţi de pânză ruptă din cămaşă şi căptuşeala hainei.
Toate încercările sale nu au avut rezultatul dorit, memoriile trimise pe căi legale şi
nelegale nu au ajuns la destinaţie. În legătură cu unele din aceste memorii a fost
informat Gheorghiu-Dej, care, în iarna anului 1955, a dispus aducerea lui
Calmanovici la Bucureşti. Cu acest prilej a fost cazat într-o vilă, sub pază,
urmărindu-se să-l determine la o încercare de fugă, cu scopul vădit de a-l prinde în
flagrant delict, pentru a lua noi măsuri contra lui. După o lună şi jumătate,
constatându-se că Calmanovici nu are intenţia să fugă, a fost audiat pe baza unui
chestionar dinainte stabilit. În loc să se verifice susţinerile lui Calmanovici cu
privire la nevinovăţie, s-a organizat de fapt o anchetă în legătură cu modalitatea
transmiterii memoriilor, încercându-se timorarea lui, pentru a renunţa să-şi mai
manifeste nemulţumirea.
Calmanovici nu a renunţat la poziţia sa şi, fiind retrimis la Aiud, a încercat din nou
să facă cunoscută nevinovăţia sa şi, văzând că prin folosirea altor căi nu este luat în
consideraţie, a intrat de două ori în greva foamei, ca un ultim mijloc de protest. În
timpul celei de-a doua greve a foamei, după circa 45 de zile, a decedat.
Majorităţii celor implicaţi în „procesul Pătrăşcanu” -care au rămas în viaţă şi au
fost eliberaţi din detenţie înainte de anul 1964 - li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe
anumite perioade, sau li s-a dat drumul să plece peste graniţă. Li s-a dat drumul să
plece definitiv din România lui Ion Moczony Stircea , Torosian Herandt, Rupenian
Emanoil şi Zaharia Ion.
Foştii anchetatori ştiau că Pătrăşcanu este nevinovat
Din declaraţiile dale de anchetatori şi de acei care au avut rol de conducere la
anchetă şi proces, reiese că ei s-au convins de nevinovăţia, din punct de vedere
penal, a lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a altora din cei implicaţi în proces cu el.
Pintilie Gheorghe, fost prim-adjunct al ministrului Afacerilor Interne, a avut în acea
perioadă şi are şi în prezent o părere care confirmă concluziile trase pe baza
documentelor studiate asupra nevinovăţiei lui Pătrăşcanu. El arată:
„Părerea mea de atunci şi pe care o menţin şi acum a fost şi este că nu au existat dovezi pe
baza cărora el să fie trimis în fața Justiţiei. (…)
Sunt convins că dacă ar fi existat materiale compromiţătoare pe baza cărora să se meargă la
Justiţie, era imposibil să nu se găsească, în condiţiile în care toată puterea ne aparţinea şi
cănd, ani de-a rândul, s-a depus multă insistenţă să se găsească tot ce se poate găsi.
De asemenea, au fost posibilităţi să se aducă dovezile şi din exteriorul ţării. În cazul că ele ar
fi existat. Cu toate acestea, până la sfârşitul celor circa şase ani de anchetă şi până la
trimiterea în Justiţie, nu s-au găsit asemenea dovezi. „
Soltuţiu Ion arată, de asemenea: „Convingerea mea intimă de astăzi, când toate lucrurile
sunt privite într-o situaţie absolut obiectivă, este că Pătrăşcanu nu trebuia să fie judecat,
deoarece el nu a întreprins acele acţiuni care i s-au pus în sarcină, iar declaraţiile celorlalţi
date despre el nu stau în picioare la o analiză obiectivă. Acele câteva lucruri pe care le-a
arătat el însuşi au fost o serie de greşeli, cum de altfel le-a calificat şi el în declaraţiile lui, şi
acestea au fost greşeli de partid şi nu justiţiabile. „
Însuşi preşedintele completului de judecată, colonel llie Moisescu, afirmă că nu au
existat dovezi de vinovăţie din punct de vedere penal. (…)

Pătrăşcanu - Gheorghiu-Dej, cronologia unei antipatii fatale

Din documentele studiate mai rezultă: Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut o atitudine

de adversitate faţă de Lucreţiu Pătrăşcanu şi şi-a manifestat, voalat sau deschis,
nemulţumirea faţă de influenţa şi prestigiul acestuia în rândul comuniştilor şi al
altor oameni ai muncii, a căutat să-l izoleze şi să-l îndepărteze de activitatea de
conducere a partidului.
a) Fiind internat în lagărul de la Tg. -Jiu, la 2 ianuarie1943, Lucreţiu Pătrăşcanu a
constituit un colectiv format din trei comunişti, în care el avea un rol principal, care
discuta săptămânal cu conducerea lagărului cererile şi nevoile comuniştilor
internaţi. Acest colectiv a fost desfiinţat după venirea în lagăr a lui Gheorghiu-Dej,
ceea ce lui Lucreţiu Pătrăşcanu i-a produs nemulţumiri. Lucreţiu Pătrăşcanu i-a spus
soţiei sale că în lagăr a simţit rivalitate din partea lui Gheorghiu-Dej. (…)
b) Lucreţiu Pătrăşcanu a simţit că se caută să se minimalizeze rolul său în pregătirea
şi înfăptuirea actului de la 23 august 1944.
Din documente reiese că Lucreţiu Pătrăşcanu dorea să facă parte din Comitetul
Central al partidului, deoarece şi-a dat seama că era necesar pentru îndeplinirea
sarcinii primite de a realiza legătura şi de a duce tratative cu reprezentanţii
palatului şi ai partidelor „istorice”. Atunci când tovarăşul Emil Bodnăraş a comunicat
lui Lucreţiu Pătrăşcanu hotărârea transmisă din lagăr că el nu va face parte din
conducerea partidului, aceasta i-a creat nedumeriri şi frământări, fără însă să-l
determine să-şi înceteze activitatea de îndeplinire a sarcinilor încredinţate de partid.
c) După 23 august 1944, Lucreţiu Pătrăşcanu nu a fost atras la munca de partid şi,
cu atât mai mult, în colectivul de conducere al partidului, deşi la începui era
singurul ministru comunist în guvern.
În septembrie 1944, după venirea Anei Pauker în ţară, s-a hotărât constituirea unui
Comitet Central restrâns, format din cinci tovarăşi şi în care nu a fost inclus şi
Lucreţiu Pătrăşcanu. Acest fapt i-a fost comunicat de Ana Pauker, în grabă, în timp
ce călătoreau împreună într-o maşină, ceea ce l-a nemulţumit în mod profund.
La Conferinţa Naţională din octombrie 1945 nu a fost atras la munca pregătitoare,
în timpul lucrărilor nu s-au făcut referiri critice la activitatea sa, în schimb, când s-
a trecut la propuneri pentru alegerea de membri ai ce, a fos t prezentat de tovarăşul
Gheorghe Apostol ca „un avocat, apărător în procesele muncitoreşti sub vechiul
regim”, care nu şi-a făcut datoria ca ministru de Justiţie, dar, totuşi, este propus ca
membru al ce. Lucreţiu Pătrăşcanu a socotit aceasta ca un „atac prin surprindere” şi
a rămas „mut de indignare”, cum a relata t el ulterior.
În 1947, deşi a fost cooptat ca membru al Biroului Politic, ţinându-i locul
tovarăşului Vasilichi, efectiv el nu a fost, totuşi, atras la munca de conducere,
continuându-se tendinţa de a-l ţinut în izolare.
Popularitatea lui Pătrăşcanu îl scotea din sărite pe Gheorghiu-Dej
Lucreţiu Pătrăşcanu a fost nemulţumit şi pentru că, încă din to amna anului 1944,
presa de partid trecea sub tăcere activit atea lui ca ministru comunist şi aportul său
la înfăptuirea unor acțiuni hotărâte de partid.
Gheorghe Pintilie a relatat că, la sfârşitul anului 1944-încep utul anului 1945,
popularitatea lui Lucreţiu Pătrăşcanu îl supăra pe Gheorghiu-Dej. De exemplu, în
timpul unei demonstraţii, când o parte din coloană a început să scandeze numele lui
Pătrăşcanu, a fost tras de mânecă de Gheorghiu-Dej, care i -a spus: „Ce tot strigă ăştia
Pătrăşcanu, Pătrăşcanu. (…)
d) La Conferinţa de Pace de la Paris, lui Lucreţiu Pătră șcanu i s-a atribuit un rol
lipsit de importanţă, deşi fusese președintele Comisiei de armistiţiu din septembrie
1944, era membru în Guvern, iar el împreună cu Gheorghiu-Dej şi cu tov. Gheorghe
Maurer erau singurii comunişti membri ai delegaţiei.
c) Lucreţiu Pătrăşcanu, fiind frământat de atitudinea care se manifesta faţă de el, s-a
adresat în repetate rânduri lui Gheorghiu-Dej, Anei Pauker, şi altor persoane din
conducere, cerându-le să se clarifice problemele ce se ridicau în legătură cu
activitatea sa. Această cerinţă nu i -a fost satisfăcută, ci, în urma insistenţelor sale,
au avut loc unele discuţii, care s-au purtat în grabă, fără o analiză partinică.
În legătură cu aceasta, Lucreţiu Pătrăşcanu a relatat: „întrebarea pe care mi-o pun şi ea
este valabilă şi pentru anii 1946-1947 este următoarea: dacă de la început, sau mai târziu,
tovarăşii au avut să-mi reproşeze deviaţii politice sau unele trăsături personale, unele atitudini
personale, cu care nu erau de acord, pentru ce n-au urmat calea unei discuţii serioase,
fundamentale, în spirit tovărăşesc, utilizând critica şi autocritica, și totdeauna, am fost pus în
fața unor atacuri care plezneau, totdeauna, ca o bombă, pe neaşteptate? În interesul partidului,
Pătrăşcanu ar fi fost gata să recunoască orice

Poziţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu la anchetă şi în faţa instanţei de judecată:

Din materialul studiat rezultă că, încă înainte de a fi reţinut şi cercetat, Lucreţiu
Pătrăşcanu a luat poziţie autocritică faţă de activitatea sa, prezentând în mod
exagerat gravitatea unor lipsuri proprii. În declaraţia dată la 20 martie 1948.
recunoaşte că unele pasaje din discursurile sale puteau fi interpretate ca având
caracter „naţionalist-şovin” că n-a dovedit „fermitate” în acţiunea de epurare a
magistraturii şi a „manifestat slăbiciuni” pe linia unor sarcini puse Justiţiei, ca de
pildă lupta împotriva speculei şi sabotajului, un ele procese ale criminalilor de
război şi aplicarea legilor antirasiale, precum şi că şi-a exprima t, în afara partidului,
faţă de intimi ai săi, nemulţumiri personale în legătură cu situaţia sa în partid.
Către sfârşitul anului 1949 - începutul anului 1950, în timp ce era ancheta t la SSI
(Serviciul Secret de Informaţii), Lucreţiu Pătrăşcanu, printr-o serie de declaraţii, a
condamnat unele fapte săvârşite de el, consic derându-le „antipartinice” şi chiar
„duşmănoase”.
Ulterior, când ancheta, încercând să folosească recunoaşterile sale autocritice p entru
a-l determina să declare că este, de fapt, duşman al partidului, fost agent de
Siguranţă, spion, că ar fi încercat să răstoarne regimul democrat din ţara noastră,
Lucreţiu Pătrăşcanu a respins cu fermitate şi indignare asemenea acuzaţii. El a fos t
deosebit de revoltat când şi-a dat seama că nu se caută adevărul şi se încearcă totul
pentru acuzarea lui. La unul din interogatorii, Lucreţiu Pătrăşcanu, respingând
declaraţiile mincinoase ale unor „prieteni” ai săi, a arătat:
„… după experienţa făcută în ultimii doi ani nu mai am încredere în absolut nimeni pe lume.
Nici într-un fel de prieteni, de altfel nu am prieteni - şi nici într-un fel de cunoştinţe şi chiar
rude din cele mai apropiate. „
De câteva ori în timpul anchetei, refuzând să recunoască fapte pe care nu le-a
comis, Lucreţiu Pătrăşcanu i-a spus colonelului Soltuţiu Ion, anchetatorul său, că va
declara aşa ceva numai dacă i se comunică de la conducere că partidul are nevoie
neapărat de asemenea proces. În legătură cu aceasta, Soltuţiu Ion a arătat:
„Menţionez că in mai multe rânduri Pătrăşcanu mi-a spus aproape textual să întreb pe mai
marii mei care conduc din umbră ancheta dacă are vreun interes partidul să i se facă lui un
proces, pentru că atunci el va declara ce i se va cere. „
” Scuip pe acuzaţiile care mi se aduc”
La proces, Lucreţiu Pătrăşcanu a refuzat să propună martori, să-şi aleagă un
apărător, şi a renunţat chiar la apărătorul desemnat din oficiu. De asemenea, el a
refuzat să răspundă la interogatoriu. Dându-i-se ultimul cuvânt, el a refuzat să se
apere, declarând următoarele:
„N-am de spus nimic, decât că scuip pe declaraţiile care mi se aduc. „
Preşedintele completului de judecată, atrăgându-i atenţia că aceste cuvinte
constituiau o insultă şi că se dă în spectacol, Lucreţiu Pătrăşcanu a strigat: „Da, lasă
să mă dau, viaţa mea e scurtă, dar sunt oameni care o să urmărească această porcărie. „
Adnotările lui Gheorghiu-Dej erau literă de lege pentru anchetatori

Din studiul materialelor şi audierilor făcute, reiese că ancheta, pregătirea şi

desfăşurarea procesului, condamnarea şi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, au fost
îndeaproape conduse şi îndrumate de anumite persoane din conducerea partidului.
a) La indicaţia personală a lui Gheorghiu-Dej, dată lui Teohari Georgescu şi lui
Nicolau Serghei, fostul director general al Serviciului Secret de Informaţii, Lucreţiu
Pătrăşcanu a fost urmărit informativ, prin toate mijloacele muncii de securitate, încă
din perioada când era membru în Comitetul Central şi ministru al Justiţiei.
b) Teohari Georgescu declară că reţinerea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în aprilie 1948,
s-a făcut pe baza dispoziţiei lui Gheorghiu-Dej, fără ca această măsură să fie
discutată şi hotărâtă în secretariatul ce, sau în vreun alt organ de conducere al
partidului.
De asemenea, ca ministru al Afacerilor Interne, el a primit indicaţii directe de la
Gheorghiu-Dej să găsească dovezi despre legăturile lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu
Siguranţa. Negăsind asemenea dovezi şi informându-l pe Gheorghiu-Dej, acesta i-a
spus răspicat „că ce credem noi (Teohari Georgescu şi colectivul său - n. n.) că şi Foriş şi
Lucreţiu Pătrăşcanu au lucrat cu inspectori ca Taflaru? A lucrat pe scară internaţională, ca
Gestapoul. „(…)
c) în toţi cei 6 ani de anchetă, Gheorghiu-Dej s-a interesat îndeaproape de mersul
cercetărilor, a luat cunoştinţă de principalele materiale obţinute din anchetă şi i s-au
prezentat periodic sinteze asupra celor rezultate până Ia data respectivă.
Pe materialele primite, Gheorghiu-Dej a făcut adnotări prin care dădea indicaţii c um
să se desfăşoare ancheta şi cum trebuie să se dezvolte acţiunea în continuare. Pe
raportul sinteză „asupra rezultatului in mare, obţinut în ancheta cazului Pătrăşcanu”, până
la 5 noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej a indica t în scris printre altele: „De întrebat pe
Pătrăşcanu despre relaţiile lui cu Neamţu. „
Această indicaţie a sugerat anchetei ideea de a acţiona pentru a obţine probe privind
o pretinsă legătură între Lucreţiu Pătrăşcanu şi Octavian Neamţu, în casa căruia era
cunoscut, din procesul Maniu, că au avut loc, în toamna anului 1946, întâlniri
secrete între câteva elemente reacţionare care complotau împotriva regimului
democratic.
Pe referatul cu „Rezultatul cercetărilor făcute în perioada o c t ombrie 1949 - mai
1950 în cazul Pătrăşcanu”, Gheorghiu-Dej a dat mai multe indicaţii, printre care şi
următoarea:
„P. s-a pronunţat împotriva acţiunii de înlăturare a lui Foriş şi grupului acestuia. El califica
această acţiune de «Fracționism» - «că el nu se amestecă, deoarece aceasta miroase a
fracţionism». După 23 august 1944, când cei trei tovarăşi care alcătuiau conducerea
provizorie îi dăduse lui Foriş muncă (agit. prop.), Pătrăşcanu n-a schiţat nici cel mai mic gest
de împotrivire (Dezacordul îi aparţine lui Gheorghiu-Dej - n. r.). Nu-i exclus să fi avut chiar
contact cu Foriş. „
De la această indicaţie, ancheta a trecut la căutarea cu orice preţ a unor dovezi
asupra legăturilor ce ar fi existat între Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Foriş. Ca
urmare, în august 1950, lui Remus Kofler i s-a cerut în mod direct să ajute partidul,
dând declaraţii în care să arate că Lucreţiu Pătrăşcanu împreună cu Foriş au
complotat împotriva partidului.
Tot pe baza unor indicaţii scrise, date de Gheorghiu-Dej, ancheta a fost orientată
spre a dovedi că Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi avut legături cu Siguranţa burgheză şi cu
spionajul anglo-american şi că ar fi complotat în vederea răsturnării regimului
democrat din ţara noastră.

Gheorghiu-Dej rescria istoria după bunul plac şi decidea cine urma să fie arestat
(…) îndrumările lui Gheorghiu-Dej au mers până acolo încât el indica şi cine anume
mai urma să fie arestat şi anchetat. Din indicaţia lui au fost arestaţi Emil
Calmanovici, Remus Kofler, Victoria Sârbu şi alţii.
d) Deşi în timpul anchetei, care a durat mulţi ani, s-au depus insistenţe deosebite
pentru a se obţine dovezi de vinovăţie a lui Pătrăşcanu, dar acestea nu s-au găsit,
indicaţiile repetate date de către Gheorghiu-Dej pentru a se persevera în obţinerea
dovezilor de vinovăţie, precum şi atenţia cu care ministrul Afacerilor Interne - tov.
Alexandru Drăghici - urmărea desfăşurarea anchetei, au format la colectivul de
anchetatori convingerea că este în interesul partidului ca Lucreţiu Pătrăşcanu să fie
trimis în faţa justiţiei şi condamnat. (…)
Ce credeau foştii anchetatori
în legătură cu aceasta, Soltuţiu Ion a declarat:
„Pentru mine a constituit un mare semn de întrebare de ce, după ce Pătrăşcanu a fost
reţinut şi anchetat de partid, problema lui nu a fost încheiată, iar, după o anumită
vreme, nu numai că nu a fost încheiată, ci predată spre o nouă anchetă SSI-ului
(Serviciul Secret de Informaţii - n. r.) ?
Al doilea lucru. De ce după ce ancheta destul de îndelungată a SSI-ului nici de data
aceasta nu a fost lichidată, ci după iarăşi o anumită vreme predată încă spre
continuare M.A.I-ului. În sinea mea, repet încă o da tă, nimănui mărturisită, s-a
format credinţa intimă că aici, în problema Pătrăşcanu, sunt interese foarte mari.
Aceste interese le-am crezut întotdeauna că sunt fie ale partidului, fie ale
sovieticilor. „
„Când mi-am format această convingere in sinea mea, că aici este vorba de mari lucruri, de
mari interese, m-au determinat ca în nici un chip şi sub nici o formă să nu ies măcar cu o
virgulă fie din dispoziţiile tov. ministru Drăghici, fie din cele ale consilierilor sovietici. „
Referindu-se la această problemă, fostul anchetator Vânătoru Victor declară:
„S-a mers, deci, în mod conştient şi premeditat, în cea de-a treia fază a anchetei, pe linia
construirii unor acuzări de ordin penal, care să depăşească nivelul greşelilor de ordin politic
stabilite în cele două faze de anchetă, pentru ca astfel cei în cauză să poată fi condamna[i
penal chiar până la pedeapsa maximă. Pentru noi anchetatorii, acest lucru a figurat ca fiind
complet justificat de a se proceda în acest fel în special de faptul – după spusele tov. col.
Soltuţiu - că personal tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi spus că declaraţiile lui Kofler date
la spital reprezintă adevărul şi că aceasta trebuie să constituie baza procesului, (alături de cea
de-a doua acuzare cu privire la participarea lui Pătrăşcanu şi a altor câteva elemente la
complotul Maniu. (…) In acest timp ni s-a spus că partidul deține anumite materiale care
dovedesc activitatea trădătoare a susnumiților, dar că acestea conţinând şi anumite probleme
interne de partid, nu pot fi date anchetei şi, respectiv, să figureze în proces, astfel că de aici
decurgea necesitatea construirii unor probe «brodate pe scheletul declaraţiilor lui Kofler». „
e) Cei care I-au anchetat pe Lucreţiu Pătrăşcanu Ia S. S. I. şi la Securitate au fost
trimişi să participe la dezbaterile unor procese politice din alte ţări socialiste.
Astfel, Petre Goncearuc a asistat la procesul lui Rajk din Ungaria, iar Soltuţiu
împreună cu procurorul Râpeanu Gheorghe şi Gheorghe Ronea de la Comisia
Controlului de Partid, la procesul lui Rudolf Slansky, în Cehoslovacia.

Consilierii sovietici au dirijat din umbră ancheta „lotului Pătrăşcanu”

f) Pentru desfăşurarea anchetei s-a solicitat sprijinul organelor sovietice de
securitate. Referindu-se la aceasta, Pintilie Gheorghe arată:
„Când M. A. I a început să se ocupe de ancheta «Grupului Pătrăşcanu» (în anul 1950 - n. r.),
am primit indicaţia să iau legătura cu trei sovietici care erau găzduiţi într-o casă a partidului.
(…)
Din discuţiile avute, în special cu Patriki, am aflat că ei anterior se ocupaseră de cercetările şi
procesele ce au avut loc în alte țări socialiste (anchete şi procese asemănătoare cazului
Pătrăşcanu). Totodată mi-am dat seama că cei trei sovietici cunoşteau bine cercetările ce se
efectuau de către partid şi SSI în cauza Pătrăşcanu şi că ei au fost prezenţi şi în acel stadiu al
cercetărilor. „
g) Din relatările tovarăşilor Miron Constantinescu şi Dumitru Petrescu, care au
făcut parte din delegaţia economică condusă de Gheorghiu-Dej, şi care a mers la
Moscova în ianuarie 1954, reiese că delegaţia a dus şi o scrisoare adresată
conducerii PCUS, în care se cerea părerea în legătură cu intenţia de a trimite
pe Lucreţiu Pătrăşcanu în faţa Justiţiei şi condamnarea lui la moarte.
Tovarăşul Miron Constantinescu arată că tovarăşii sovietici au înapoiat scrisoarea,
menţionând că este o problemă a partidului nostru şi că ei nu se amestecă.

Pedepsele condamnaţilor au fost dictate instanţei de către Iosif Chişinevschi

h) Pentru pregătirea procesului a fost folosit în mod nemijlocit Iosif Chişinevschi.

El a instruit pe preşedintele completului de judecată şi pe procurori, a aprobat
planul de desfăşurare a procesului, a verificat şi aprobat chestionarul cu
întrebările ce trebuiau să se pună inculpaţilor şi martorilor, a ascultat prin tehnică,
din cabinetul său, întreaga desfăşurare a procesului şi a intervenit de mai multe ori,
cerând suspendarea şedinţelor de judecată şi chemând la el pe preşedintele
completului, căruia i-a făcut uneori reproşuri şi i-a dat noi indicaţii.
i) Pedepsele aplicate celor condamnaţi au fost stabilite în afara completului de
judecată.
Înainte de judecarea procesului, preşedintelui completului de judecată i s-a spus în
mod direct de către Iosif Chişinevschi că principalii inculpaţi, în frunte cu Lucreţiu
Pătrăşcanu, trebuie condamnaţi la moarte.
Moisescu llie, preşedintele completului de judecată, a făcut cunoscut completului,
în timpul deliberării, această indicaţie primită. Completul de judecată, cunoscând că
hotărârea definitivă de condamnare urmează să fie luată de organele superioare, a
schiţat doar un proiect de hotărâre, pentru a-şi spune părerea în cazul că vor fi
întrebaţi. În legătură cu aceasta, Moisescu llie declară:
„Am mers apoi la Chişinevschi cu proiectul de hotărâre. Fără să mai dorească să afle ce
conţine proiectul de decizie, Chişinevsci a spus că hotărârea este luată de către conducerea
partidului şi mi-a dictat pedepsele pe care trebuia să le pronunţ. Am redactat apoi dispozitivul
deciziei şi am condamnat pe inculpaţi la pedepsele dictate de Chişinevschi.

„Gheorghiu-Dej abia aştepta să-l vadă mort pe Pătrăşcanu,,

j) în judecarea, condamnarea şi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a lui Remus
Kofler s-a manifestat o mare grabă. Sentinţa a fost comunicată în ziua de 14 aprilie
1954, iar în noaptea de 16 spre 17 aprilie, cei doi au fost executaţi. În legătură cu
acestea, Pintilie Gheorghe a declarat:
„După ce au fost judecaţi şi condamnaţi, am fost de două ori întrebat la telefon de către
Chişinevschi dacă «Aţi terminat cu Pătrăşcanu? » (adică, l-aţi executat?) „
k) Relatările unor anchetatori au confirmat ceea ce a rezultat şi din studiul
dosarelor, că atât în timpul anchetei efectuate până în 1952, cât mai ales după aceea,
a existat tendinţa de implicare în procesul Pătrăşcanu, ori în procese separate, şi a
altor tovarăşi din conducerea partidului.
Astfel, într-un număr mare de declaraţii, la sugestia anchetatorilor, s-au făcut
referiri cu privire la pretinsa activitate duşmănoasă ce ar fi fost desfăşurată de
tovarăşi din conducerea partidului sau membri ai ce al PCR, printre care tovarăşii:
Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Rădulescu, Ştefan Voitec,
Bucur Şchiopu, iar tovarăşii Aurel Vijoli şi Mihail Levente au fost arestaţi şi
anchetaţi.
Teohari Georgescu a relatat că a primit indicaţie personal de la Gheorghiu-Dej să se
ia măsuri pentru urmărirea informativă a tovarăşilor Ion Gheorghe Maurer şi Emil
Bodnăraş, sarcină pe care a executat-o.

Comuniştii ajung la concluzia că „procesul Pătrăşcanu” a fost o „înscenare monstruoasă”

Din analiza întregului material referitor la „cazul Pătrăşcanu” se desprind

următoarele concluzii:
1. Judecarea şi condamnarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu a constitiut o înscenare
monstruoasă, atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere politic şi
moral. El a fost arestat şi anchetat în mod abuziv, cu încălcarea celor mai
elementare norme de legalitate şi dreptate. Nici una din probele aduse în instanţă
pentru a susţine vinovăţia sa penală nu au cuprins fapte reale pe care el le-ar fi
săvârşit, ci erau simple plăsmuiri ticluite pe baza unor indicaţii, sau declaraţii
smulse prin mijloace de constrângere fizică şi morală de la unii dintre cei anchetaţi
sau de la martori.
- Au fost încălcate în mod grav normele vieţii de partid, nu au fost folosite metode
partinice pentru analizarea, în spirit obiectiv, atât a calităţilor, cât şi a lipsurilor
unui vechi cadru de partid. Este condamnabil procedeul că un conducător de partid a
fost trimis spre cercetare organelor M. A. I, fără ca această măsură să fie discutată
şi hotărâtă în plenara Comitetului Central sau cel puţin în Biroul Politic.
- Cu toate că a fost reprimat un asemenea cadru de partid, precum şi alţi activişti
merituoşi. Într-un mod făţarnic, Gheorghiu-Dej, de repetate ori în plenare ale
Comitetului Central și cu alte prilejuri, arăta că este o fericire pentru partidul nostru
că nu a avut de reparat grave nedreptăţi şi nu am avu t de reabilitat pe nimeni post-
mortem.
2. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost unul dintre cei mai vechi membri ai partidului, şi timp
îndelungat a îndeplinit funcţii importante de conducere în partid. El a avut o
temeinică pregătire de cultură generală şi teoretică, o bogată activitate publicistică,
scriind câteva lucrări de analiză economică, filozofică şi social-polilică a condiţiilor
din România, pe baza concepţiei marxiste.
Lucreţiu Pătrăşcanu a fost unul din reprezentanţii de seamă ai partidului, care a
participat efectiv la pregătirea şi înfăptuirea insurecţiei armate şi a fost singurul
ministru comunist in primul guvern instaurat după 23 august 1944.
O trăsătură principală a vieţii şi activităţii sale a constituit-o devotamentul
neţărmurit faţă de cauza socialismului comunismului, patriotismul său fierbinte,
dragostea şi abnegaţia pentru apărarea intereselor poporului român. El a militat
neobosit pentru prietenia cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări, pe baza egalităţii
în drepturi şi a respectării suveranităţii.
3. Cunoscându-se contribuţia şi meritele sale la unele din principalele acţiuni
întreprinse de partidul nostru, Lucreţiu Pătrăşcanu s-a bucurat de stimă şi reputaţie
în cercuri largi ale poporului nostru, fiind considerat ca unul din conducătorii
partidului.
Toate acestea au atras invidie din partea lui Gheorghiu-Dej, care a luat măsuri să-l
izoleze în mod treptat şi apoi să-l scoată din viaţa politică a partidului şi statului.
Aceste măsuri au fost încurajate de consilierii sovietici, nemulţumiţi de poziţia lui
Lucreţiu Pătrăşcanu la încheierea armistiţiului şi la aplicarea în practică a
convenţiei de armistiţiu, precum şi de observaţiile acestuia asupra unor stări de
lucruri negative din URSS.

Comisia numită de Ceauşescu condamnă cultul personalităţii

(…) Deşi, încă din 1956, a fost condamnat cultul personalităţii şi arătate urmările
lui, totuşi, în fapt, mulţi ani după aceasta s-a continuat folosirea practicilor negative
şi dăunătoare ale acestuia.
Abia după Congresul al IX-lea al PCR s-au luat măsuri concrete care au dus la
înlăturarea, o dată pentru totdeauna, a condiţiilor care au favorizat încălcarea, de
către persoane cu munci de conducere din organele de partid şi de stat, a normelor
vieţii şi democraţiei interne de partid, precum şi ale legalităţii socialiste. (…)

Comisia de partid propune reabilitarea post-mortem a lui Pătrăşcanu

Pe baza concluziilor care s-au desprins din prezentul raport, Comisia de partid face
următoarele propuneri:
1. Condamnarea înscenării odioase făcută împotriva lu i Lucreţiu Pătrăşcanu şi a
celorlaţi anchetaţi şi judecaţi împreună cu el, a tuturor abuzurilor, samavolniciilor şi
înscenărilor judiciare, practici străine principiilor partidului şi statului nostru,
procese in care s-au încălcat cele mai elementare norme ale moralei şi legalităţii
socialiste.
Deoarece, din punct de vedere juridic, faptele de mai sus sunt prescrise prin
expirarea termenului prevăzut de lege pentru acţionarea in justiţie, propunem
tragerea la răspundere pe linie de partid a celor vinovaţi de comiterea ilegalităţilor
arătate.
2. Organele de stat de resort să anuleze hotărârea judecătorească de condamnare a
lui Lucreţiu Pătrăşcanu, precum și hotărârile de condamnare a tuturor celor
implicaţi în cele două loturi ale „procesului Pătrăşcanu”.
3. Reabilitarea post-mortem a lui Lucreţiu Pătrăşcanu r e c unoscându-i-se meritele
faţă de partidul şi statul nostru.
4. Strămutarea osemintelor Lui Lucreţiu Pătrăşcanu la soclul Monumentului eroilor
luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism.
5. Pentru cinstirea memoriei lui Lucreţiu Pătrăşcanu să seia următoarele măsuri:
a) Atribuirea numelui său unei şcoli de cultură generală dino raşul Bacău, unui
institut de învăţământ superior şi unei lbrării;
b) editarea lucrărilor sale.
6. Reabilitarea post-mortem a lui Remus Kofler şi Emil Salmanovici.
7. Reabilitarea şi repunerea în toate drepturile de membri ai partidului a tovarăşilor:
Elena Pătrăşcanu, Lena Constante, IVlre Nicolae, Jak Bennan, Birtaşu Mircea, Lili
Revesz, Zilber HErbert, Betea Nicolae, care, datorită acestui proces, şi-au pierdut
calitatea de membru al partidului.
8. Acordarea de pensii victimelor din aceste procese sau urmaşilor lor, care nu mai
pot munci şi nu au alte mijloace de existenţă.
9. Verificarea cazurilor în care se constată că şi alte persoane au avut de suferit, sub
o formă sau alta, de pe urma faptului că au lucrat cu Pătrăşcanu, au fost rude ale
acestuia, ori au folosit lucrările lui, pentru a fi repuse în drepturile ce li se cuvin.
10. Anularea decretelor prin care s-an acordat distincţii celor care au contribuit la
pregătirea şi desfăşurarea acestui proces.
11. Prelucrarea în organele de partid a concluziilor Plenarei ce al PCR cu privire la
acest caz. De asemenea, să se prelucreze cu lucrătorii organelor de Securitate, M. A.
I., Procuratură şi Justiţie, concluziile ce se desprind din practicile nelegale folosite
în cursul anchetei şi procesului Pătrăşcanu.

Capitolul 2 NUNTA DINTRE IDEOLOGII PĂCĂLEŞTE ELECTORATUL

Mai mult decât oricare din perioadele istorice anterioare, secolul XX a fost unul
electoral, prin antrenarea maselor în confruntarea de ideologii. Principalii
protagonişti s-au definit a fi partidele „sociale”, naţional-socialiste sau
internaţional-socialiste, prin aceasta subliniindu-se accentul pus de liderii lor pe
implicarea maselor largi populare la înfăptuirea programelor politice, a transpunerii
în fapt a ideologiilor. Parlamentarismul preluat din experienţa secolelor anterioare
va fi vestejit de Hitler chiar înainte de a ccederea Fuhrerului la putere, în Mein
Kampf, prin denunţarea demagogiei de tribună, lucru cât se poate de adevărat,
perpetuat până în zilele noastre. De cealaltă parte s-a manifestat Lenin, care ar fi
acceptat totuşi, la un moment iniţial, un regim parlamentar renovat, idee abandonată
în favoarea dictaturii proletariatului, dusă pe culmile unui regim autoritar represiv
de către urmaşul său, Stalin. Deşi antagonice în programele politice propuse de
fiecare, cele două ideologii cardinale ale secolului au folosit, pentru afirmare,
mijloace asemănătoare până la identitate. De aici a devenit posibilă şi nunta
anunţată, dintre Moscova şi Berlin, la momentul Pactului Molotov-Ribbentrop şi,
dacă liderii îşi găsesc afinităţi, de ce nu ar proceda la el şi membrii mai mici în grad
din cele două tabere. Pe această aritmetică colaborarea şi colaboraţionismul nu au
cum să surprindă decât cugetele cinstite, care au făcut, de pildă, din Rezistenţa
franceză un mit. La vremea respectivă, adică în anii ‘60, dezvăluirile privind
colaborarea lui Georges Marchais, şeful PCF, cu ocupanţii nazişti au creat stupoare.
Cele din acest capitol nu fac decât să confirme, o dată în plus, că graniţele dintre
militanţii ideologiilor antagonice au fost permeabile, persiflarea românească din
catrenul Camarade, nu fii trişt Viata merge înainte/ Cu partidul comunist fiind una cât se
poate de plastică pentru politicienii pe picioroange ai secolului.

Arhivele de Ia Moscova spulberă „legendele” comuniştilor francezi

Partidul Comunist Francez a colaborat cu ocupantul german
De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, versiunea oficială a Partidului
Comunist Francez - multă vreme unul dintre cele mai importante din Occident - a
fost aceea că membrii săi au intrat în clandestinitate imediat după ocuparea
Parisului de către nazişti. şi apoi au format nucleul principal al Rezistenţei
franceze. Accesul, după 1991, la Arhivele de la Moscova spulberă însă - după
jumătate de secol de „rescriere a istoriei” - această legendă. Departe de a intra în
clandestinitate, la începutul ocupaţiei germane, comuniştii au ieşit din
clandestinitatea în care îi trecuse statul francez şi au început o colaborare
fructuoasă cu autorităţile germane, în spiritul Tratatului Molotov-Ribbentrop, tratat
care i-a aliat pe Stalin şi Hitler, din 1939 până în 1941. Un şef al Partidului
Comunist Francez ca Jacques Duclos, alături de un Maurice Treand, erau, în iulie
‘40 (deci în plină ocupaţie), invitaţii personali ai lui Otto Abetz, reprezentantul lui
Hitler la Paris, şi discutau liniştiţi - la un pahar de vin, în grădina ambasadei
germane - o problemă capitală: cum să reapară legal „L’Humanite”, această „Pravdă”
franţuzească, cu acordul nemţilor. Până la ocuparea Franţei publicaţia se afla în
ilegalitate, ca şi Partidul Comunist, fiindcă susţinea Tratatul Molotov-Ribbentrop.
Jacques Duclos va ajunge - un sfert de veac mai târziu, după retragerea generalului
De Gaulle - să candideze la Preşedinţia Franţei din partea comuniştilor şi
socialiştilor francezi, împotriva lu i Georges Pompidou. Acelaşi om, un sfert de veac
mai înainte, colaborase intens cu ocupantul german.
Molotov felicită Germania nazistă pentru ocuparea Franţei

14 iunie, 1940: sub un soare strălucitor, primele trupe germane pătrund în capitala
Franţei şi defilează triumfal pe Champs-Elysees, într-un Paris ce pare aproape
pustiu. Cei mai mulţi locuitori ai capitalei Franţei, dacă nu plecaseră în exil, se
zăvorâseră în locuinţele lor. Nu toţi francezii însă au procedat astfel. Pentru unii,
ocupaţia germană însemna, dimpotrivă, ieşirea din clandestinitate.
15 iunie, 1940: o zi după ocuparea Parisului şi defilarea triumfală a trupelor
Wehrmachtului pe marile bulevarde, trei indivizi părăseau, dis-de-dimineaţă, oraşul
Bruxelles, îndreptânduvse cu un automobil diplomatic spre Paris. Cei trei bărbaţi
erau Jacques Duclos, Mauric e Treand şi Eugen Fried. Primul, Duclos, conducea
direcţia Partidului Comunist Francez care se refugiase la Bruxelles, după ce
guvernul francez scosese PCF în afara legii, la 26 septembrie 1939, pentru că acesta
milita în favoarea înţelegerilor dintre Hitler şi Stalin (Tratatul Molotov-Ribbetrop).
Treand conducea aripa miliară a PCF, gestiona arsenalul clandestin de arme al
partidului şi dispunea de un emiţător prin care se ţinea permanent legătura cu
Moscova. Al treilea bărbat, cel mai important, Eugene Fried - un evreu din Sovacia
- era reprezentantul Komintem-ului (Internaţionala Comunistă) pe lângă PCF încă
din 1930. În fapt, Fried conducea în secret, din ordinul lui Stalin, PCF-ul. Cei trei
se deosebeau fizic: Duclos, mic şi gras; Treand, un uriaş de 120 kg; Fried, longilin,
cu alură de intelectual evreu din Europa Centrală. Totuşi cei trei comunişti
dispuneau, prin grija Moscovei, de paşapoarte diplomatice în regulă, astfel că
treceau fără probleme de controalele mjlitare germane („Antanta” Stalin - Hitler
funcţiona, in acel iunie 1940, la cel mai înalt nivel). Cum a ajuns la Paris, Duclos a
făcut primul drum la ambasada sovietică, ca să capete „indicaţii”. Deoarece
structurile statului francez se prăbuşiseră iar guvernul se făcuse nevăzut în Paris,
„indicaţia” Moscovei era ca „tovarăşul” Duclos şi ceilalţi să profite de situaţie - şi
de bunăvoinţa ocupantului german - ca să „ridice” imediat masele muncitoare la
luptă şi să preia puterea. Altfel zis, comuniştii să pună mâna pe putere în Franţa
ocupată, cu sprijinul trupelor germane. La 17 iunie 1940, Duclos - abia reântors din
exil - îşi reia toate drepturile politice, ca şi ceilalţi comunişti. Dă ordine ca, în
conformitate cu linia trasată de Moscova, comuniştii francezi să iasă din
clandestinitate şi să reapară, legal, în administraţiile municipale, rurale, ca şi în
conducerea tuturor sindicatelor. Cea mai urgentă sarcină a „tovarăşului” Duclos,
trasată de Moscova, era însă reapariţia, legală, a „Pravdei” franceze, oficialul PCF
„L’Humunite” , interzis la 26 septembrie 1939 de guvernul francez. Pentru
„tovarăşul” Duclos, aceasta nu constituia o problemă. Urma doar să obţină o
autorizaţie de la administraţia militară germană a Parisului. Relaţiile germano-
sovietice fiind optime în acel moment, Duclos trebuia să se adreseze, aşadar,
aliatului „fratelui mai mare” sovietic.
Iunie 1940, Molotov - ministrul sovietic de Externe şi cosemnatar al Tratatului
Molotov-Ribbentrop - felicitase călduros Germania nazistă, din partea URSS, a lui
Stalin şi a sa personal, pentru victoria şi ocuparea Franţei. La 1 august 1940,
Molotov revine cu o declaraţie în care precizează că „baza relaţiilor de bună vecinătate
care s-au stabilit între URSS şi Germania se axează nu pe elemente fortuite şi de conjunctură,
ci pe interesele de stat fundamentale ale URSS-ului, ca şi ale Germaniei”. (Declaraţie care
la Nurnberg, în 1945, a trecut - bineînţeles -neobservată, ceea ce l-a făcut pe Goring
să afirme la proces că „învingătorul are întotdeauna dreptate”).
Comuniştii francezi în grădinile Ambasadei germane
La 17 iunie 1940, din dispoziţia lui Duclos şi prin mijlocirea avocatului Foissin,
care reprezenta juridic Ambasada sovietică de la Paris, Treand ia contact cu mediile
pronaziste franceze, care îi încurajează demersurile. La 18 iunie 1940, cu câteva ore
înainte ca generalul De Gaulle să-şi rostească la BBC apelul istoric către francezi,
îndemnându-i la rezistenţă armată împotriva ocupantului german, o militantă
comunistă, Denise Reydet era expediată de Treand la Comandamentul german al
Parisului, de pe Boulevard de la Madeleine nr. 12, pentru a cere autorizaţia de
reapariţie a ziarului „L’Humanite’” Franţuzoaica este primită mai mult decât
politicos de locotenentul Weber care îi înregistrează, simandicos, cererea. Chiar a
doua zi, pe 19 iunie 1940 - la orele 17. 00 - autorizaţia germană pentru apariţia
legală a lui „L’Humanite” este acordată. Cu o condiţie însă: articolele să fie supuse
cenzurii germane. Condiţie acceptată imediat de Duclos, Treand şi Fried. În
dimineaţa de 20 iunie 1940, totul este pregătit pentru ca organul comunist
„L’Humanite” să fie relansat în Franţa ocupată. Cenzura germană reclamă însă unele
mici modificări de ultimă oră şi îi acordă lui Reydet un „ausweiss” ca să se
reîntoarcă la „Kommandatur” fără probleme, ceva mai târziu, cu copia corectată.
Reydet se întâlneşte imediat cu Treand, moment în care, spre surprinderea lor,
poliţia franceză îşi face apariţia în imobil şi îi arestază pe cei doi comunişti. Sunt
conduşi la închisoarea „Sânte”. Autorul arestării, prefectul poliţiei Langeron,
primise rapoarte de la agenţii săi privind contactele suspecte dintre comuniştii
francezi şi Comandamentul german. Duclos îi informează imediat pe germani. Pe 25
iunie 1940, l. angeron este demis din funcţie în urma presiunilor germane, iar
comuniştii Reydet şi Treand sunt puşi în libertate. Alianţa dintre comuniştii francezi
şi autorităţile germane de ocupaţie funcţiona, aşadar, fără fisură. La 27 iunie 1940,
Treand - împreună cu avocatul Foissin (al Ambasadei sovietice), Reydet şi Jean
Catelas, alt conducător comunist - sunt invitaţi la Ambasada germană de Otto Abetz,
reprezentantul personal al lui Hitler la Paris, pentru a depăşi dificultăţile de moment
ale apariţiei lui „L’Humanite”. Sunt primiţi în grădina ambasadei de Abetz, care îi
invită la un pahar de vin. Dupa ce ciocnesc, Otto Abetz ţine un discurs asupra
„prieteniei franco-germane”, asupra „prăbuşirii burgheziei”, care trebuia să facă loc
„poporului”.
Discursul naţional-socialist german le sună foarte familiar internaţional-socialiştilor
comunişti francezi. Treand şi Catelas îi înmânează lui Abetz un memorandum cu
propuneri foarte favorabile ocupantului german. Aceste propuneri se regăsesc în
Arhivele de la Moscova datorită raportului manuscris, redactat de Duclos la 30 iunie
1940 şi expediat la Kremlin. Cel mai important pasaj este acela în care Duclos
defineşte poziţia Partidului Comunist Francez în politica externă:
„Menţinerea armistiţiului şi represiunea energică a oricărei acţiuni care ar avea tendinţa să
antreneze din nou poporul francez în războaie, susţinerea popoarelor colonizate în lupta lor
pentru revendicări şi independenţă. Încheierea unui pact de prietenie cu URSS (aliata
Germaniei, care ocupa Franţa! - n. n.), pact care ar completa astfel tratatul germano-sovietic
şi ar constitui un important factor de stabilitate europeană”. Altfel spus, în Franţa ocupată
de Germania nazistă, cu sprijinul URSS (care le furnizase germanilor petrolul, de
pildă), Duclos şi comuniştii francezi propuneau practic ca Franţa să intre în axa
Berlin - Moscova. Acest raport al lui Duclos a fost ascuns opiniei publice mai mult
de jumătate de secol în Arhivele de la Moscova.

La propunerea germanilor, „L’Humanite” reapare, sub ocupaţie, ca „Ce Soir”

La 4 iulie 1940, Otto Abetz, în urma unor noi directive de la Berlin, cere ca titlul
ziarului comunist să fie schimbat: „L’Humanite” se va numi „Ce Soir”, după numele
unui alt cotidian comunist editat înainte de război. Primul număr din „Ce Soir” urma
să fie difuzat pe 8 iulie. În ziua de 6 iulie 1940, cuminţi, comuniştii lui Duclos îi
trimit lui Otto Abetz copia primului număr, extrem de favorabil ocupantului. Între
timp, la Moscova, contactele lui Duclos cu Abetz sunt privite cu scepticism, deşi
Kominternul recomanda oficia] utilizarea tuturor mijloacelor de propagandă.
Iniţiativa lui Duclos îl neliniştise însă pe Maurice Thorez, secretarul general al PCF,
stabilit la Moscova. Acesta, îngrijorat că Duclos ar putea să-l concureze, l-a instigat
împotriva lui pe Gheorghi Dimitrov, marele „pontif” al Komintemului, care declară
iniţiativa lui Duclos o „colosală prostie”. Speriat de reacţia de la Moscova, Duclos -
conform bunelor obiceiuri din partidele comuniste - aruncă imediat totul în spatele
avocatului Foissin, pe care îl denunţă - cât ai clipi - drept „agent german” şi, la fel
de prompt, îl exclude din partid. In primăvara lui 1941, Duclos îl „mazileşte” din
partid şi pe Treand. Ca să-şi salveze pielea, Duclos ticluieşte apoi un lung raport
către Komintern (existent în Arhivele din Moscova) în care se exonerează de orice
răspundere. Cum pregătirile de război ale Germaniei şi URSS se aflau, în primăvara
lui ‘41, în faza finală, Duclos „miroase” din timp întorsătura lucrurilor. Tratatul
Molotov-Ribbentrop devenise, practic, istorie. Hitler şi Stalin se pândeau reciproc,
încercând fiecare să-l atace pe celălalt prin surprindere (vezi Viktor Suvorov,
„Spărgătorul de gheață”). După eliberarea Franţei, „marele partid al Rezistenţei” -
cum s-a autoproclamal Partidul Comunist Francez - a încercat să ascundă publicarea
legală, sub ocupaţie germană, a unui ziar. Jacques Duclos însă va candida, senin, la
prezidenţiale, după un sfert de veac de la încheierea războiului. „Mezalianţa” sa cu
Abetz era bine ascunsă la Kremlin.
Capitolul 3

ŞI PREOŢII SUNT OAMENI, NU-I AŞA?

Demolarea Bisericii, ca instituţie, este unul din scopurile Secolului Marx. Lenin a
fost cel care a trasat directiva, devenită istorică, anume că religia este opiumul
popoarelor. Încercărilor de demolare a parlamentarismului primit moştenire ca
sistem a conducerii sociale din secolul al XlX-lea, li s-au alăturat furia dezlănţuită
împotriva celei care de sute de ani se constituise într-un sprijin moral şi de
conştiinţă pentru mase, dar şi într-un factor de implicare autoritară în treburile
statului: Biserica. Aceleaşi mase trebuiau acum să primească un alt idol de
conştiinţă, iar aceasta era imposibil de realizat fără dărâmarea templului Bisericii.
Dar şi prin folosirea, după aceasta sau concomitent, a uriaşului potenţial de
convingere în popor reprezentat de slujitorii acesteia, pentru promovarea propriilor
scopuri atee. Astfel, aşa cum a fost posibilă colaborarea şi colaboraţionismul între
comunişti şi nazişti s-a dovedit compatibilă şi colaborarea purtătorilor de sutane cu
organele de securitate ale noii formule statale. Ceea ce nu era la îndemâna organelor
de anchetă, spovedania, era în schimb un mijloc eficace al preoţilor corupţi. Pe plan
internaţional trebuia iarăşi valorificată extraordinara putere de penetrare a Bisericii
Ortodoxe Ruse în cele mai diverse medii şi cercuri de interese. Demolând templul
instituţiei milenare, i s-au folosit pietrele şi cărămizile pentru ridicarea prin sânge
şi caznă a noii zidiri, a celei mai drepte dintre orânduiri.
Spioni în sutane

Biserica Ortodoxă Rusă în slujba KGB

În anii ‘30, mii de preoţi ai Bisericii ruse au fost trimişi în gulag și puţini s-au mai

întors vreodată de-acolo. Multe biserici fost f ie demolate, ori transformate în garaje,

săli de cinematograf depo zite. În toată Rusia, numai câteva sute de biserici au mai

rămas deschise. După două decenii de persecuţii religioase, în mo d neașteptat,

Stalin a decis ca Biserica Ortodoxă să redevină o instituţie publică. El avea nevoie

de ajutorul Bisericii în Marele Război Patriotic. În anul 1943, după o pauză de 17

ani, Patriarhia din Moscova (centrul administrativ al Bisericii) a fost redeschisă

oficial. În numai câţiva ani, mii de biserici de pe întregul cuprins al Rusiei au fost

redeschise. Biserica Ortodoxă Rusă a trebuit, însă, să plătească un preţ greu pentru

a fi tolerată de autorităţile sovietice. Puternic infiltrată de KGB, Biserica Ortodoxă

Rusă a devenit un eficient instrument propagandistic, de spionaj şi de supraveghere

a diasporei.
Pactul cu diavolul
După dezintegrarea Uniunii Sovietice, Dmitri Dudko, unul dintre cei mai cunoscuţi
preoţi disidenţi ruşi din anii ‘70, a declarat: „Totalitatea clerului a fost forţată să
colaboreze într-o anumită măsură cu KGB-ul şi să transmită, într-o măsură sau alta,
informaţii. Altfel nu ar fi putut să lucreze într-o parohie”.
Au existat însă şi excepţii. Într-un interviu acordat în 1991, ultimul vicepreşedinte
al KGB, Analoli Oleinikov, a declarat că între 15 şi 20 la sută dintre preoţii
contactaţi de KGB au refuzat să colaboreze. Desigur, aceştia nu au mai promovat
niciodată în ierarhia bisericească.
Un document al Consiliului Cultelor din 1974 împărţea episcopii ortodocşi în trei
categorii. Prima categorie „afirmă prin cuvinte şi fapte -nu doar loialitate, dar şi patriotism
faţă de societatea socialistă; respectă cu atenţie legislaţia cu privire la culte şi îi educă pe cei
din parohia sa în acelaşi spirit; înţelege în mod realist că statul nostru nu este interesat în
proclamarea rolului religiei şi al bisericii în societate şi, dându-şi seama de asta, nu încearcă
să sporească influenţa Ortodoxiei asupra populaţiei. „
A doua categorie de episcopi identificată în documentul Consiliului pentru Culte din
1974 era a celor care, deşi „loiali statului” şi „corecţi” în respectarea legislaţiei cu
privire la religie, doreau „să sporească rolul bisericii în viaţa personală, familială şi
publică, adunând în jurul lor oameni tineri, ortodocşi zeloşi”.
A treia categorie de episcopi (estimată la mai puţin de o treime din total) era
alcătuită din cei care „în diferite împrejurări, au încercat să încalce legislaţia cu
privire la culte”, fără însă a comite fapte destul de grave pentru a fi demişi.
Politica de racolare de pe băncile şcolilor teologice
KGB-ul a urmărit constant penetrarea structurilor de conducere ale Bisericii.
Agenţii erau racolaţi, cel mai adesea, încă de foarte tineri, şi „ajutaţi” apoi să
promoveze până la cele mai înalte funcţii. Potrivit unei directive secrete a KGB din
1961: „Până la 600 de persoane studiază în cadrul Academiilor ecleziastice ale Patriarhiei
din Moscova şi în cele cinci seminalii ecleziastice. Acest fapt trebuie exploatat în interesul
KGB-ului. Trebuie să ne infiltrăm oamenii în interiorul acestor unităţi de învăţământ, astfel
încât, mai târziu, ei să influenţeze starea de lucruri din interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse şi
să exercite influenţă asupra credincioşilor. „
Şeful Direcţiei a Il-a, generalul Oleg Mihailovici Gribanov, a raportat în 1962 că, de
doi ani, KGB-ul infiltrase „agenţi de încredere în poziţii de conducere în Patriarhia
din Moscova, în diocezele catolice şi în Biserica Gregoriană Armenească. „Acest
lucru va face posibilă înlăturarea din posturi a rămăşiţelor Bisericii reacţionare şi a
autorităţilor sectare”, prognoza el. Deci, Biserica Ortodoxă Rusă nu era singura
„ţintă” a KGB-ului. De un interes cel puţin egal se „bucurau” toate celelalte culte
care funcţionau, legal sau în secret, pe teritoriul URSS.
Organizaţii internaţionale creştine, oficine ale KGB

Încă de la jumătatea anilor ‘40, Stalin a decis să-i transforme pe înalţii ierahi ai
Bisericii Ortodoxe Ruse în agenţi de influenţă ai Kremlinului. De-a lungul timpului,
la sugestia şi cu sprijinul KGB-ului, au fost înfiinţate o serie de organizaţii
internaţionale „creştine”, al căror obiectiv secret era manipularea opiniei publice
internaţionale în favoarea URSS. Prima astfel de organizaţie a fost Consiliul
Mondial al Păcii, creat în 1949 cu participarea Patriarhului Alexei I şi a
Mitropolitului Nicolai de Kruliţki şi Kolomna.
Nouă ani mai târziu, în 1958, Biserica Ortodoxă Rusă a participat la fondarea unei
alte organizaţii de faţadă, Conferinţa Creştină pentru Pace (Chrislian P eace
Conference - CPC), cu sediul central la Praga. Membrii CPC trebuiau să acţioneze
ca agenţi de influenţă care să mobilizeze lumea creştină de pretutindeni în sprijinul
„politicilor de pace” sovietice.
Delegaţii KGB la Consiliul Mondial al Bisericilor
în 1961, cu binecuvântarea KGB-ului, Biserica Ortodoxă Rusă a deveni t membră a
Consiliului Mondial al Bisericilor (World Council of Churches - WCC). Exact în
aceeaşi perioadă, Hruşciov era în plină campanie anti-r eligioasă: închidea multe
dintre bisericile, mănăstirile şi seminarele redeschise de Stalin în 1943, desfiinţând
jumătate din parohiile ortodoxe din Uniunea Sovietică. Totuşi, delegaţia Bisericii
Ortodoxe Ruse la WCC a negat întotdeauna vehement că în URSS cultele religioase
ar fi persecutate. Firesc, având în vedere faptul că membrii delegaţiei erau
selecţionaţi cu grijă de KGB şi de Consiliul Cultelor. Iată ce se scria într-un raport
KGB din august 1969:
„Agenţii Altar, Sviatoslav, Adamant, Magister, Rosclnn şi Zemnogorski au plecat în Anglia
pentru a participa la lucrările Comitetului Central al WCC. Agenţii au reuşit să deturneze
activităţile ostile (critici publice la adresa autorităţilor sovietice). „
Mitropolitul Nicodin, alias agentul Adamant
Potrivit „Arhivei Mitrohin”, cel mai important dintre agenţii KGB de la şedinţa
Comitetului Central al WCC de la Canterbury era conducătorul delegaţiei ruse,
Mitropolitul Nicodim (alias agentul Adamant). Acesta avusese o ascensiune
fulgerătoare în ierarhia Bisericii, care prin ea însăşi dovedea faptul că era sprijinit
de KGB. În 1960, Ia vârsta de numai 31 de ani, Nicodim devenise cel mai tânăr
episcop al creştinătăţii. Un an mai târziu, a fost numit şef al Departamentului de
Relaţii Externe al Patriahiei din Moscova. În 1964, a fost numit Mitropolit al
Leningradului. În 1969, Nicodin avea misiunea de a se asigura că în mesajele
trimise de Comitetul Central al WCC către Bisericile membre nu se menţiona nimic
cu privire la invazia din Cehoslovacia sau la persecuţiile religioase din URSS.
În 1978, Mitropolitul Nicodim a murit subit în timpul unei vizite la Vatican. El se
bucura de multă trecere în străinătate, printre admiratorii săi numârându-se chiar
Papa Ioan Paul I, care spunea că de la mitropolitul rus a auzit cele mai frumoase
cuvinte rostite de cineva despre Biserică.
KGB dirija relaţiile externe ale Patriarhiei din Moscova
Departamentul pentru Relaţii Externe al Patriarhiei din Moscova era populat
exclusiv de agenţi KGB acoperiţi, începând cu directorul, Mitropolitul Nicodim
(alias agentul Adamant).
Într-un alt document KGB se precizează că, cu ocazia Conferinţei de la Canterbury,
„agentul Kuzneţov a fost plasat într-o funcţie foarte importantă în cadrul WCC”. Agentul
Kuzneţov era Alexei Sergheevici Buievski, secretar în cadrul Departamentului
pentru Relaţii Externe al Patriarhiei din Moscova, departament condus de Nicodim.
De când intrase în departament, în 1946, Buievski însoţise în străinătate toate
delegaţiile mai importante ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi se ocupase de primirea
celor mai importanţi vizitatori. în anii ‘70 - ‘80 a jucat un rol activ la lucrările
Comitetului Central al WCC, ajutând la elaborarea declaraţiilor cu privire la
strategia WCC în privinţa relaţiilor internaţionale.
De asemenea, secretarul personal al mitropolitului Nicodim, Nicolai Lvovici
Ţerpiţki, era şi el agent KGB, având numele conspirativ Vladimir. EI fusese recrutat
în 1971.
Printre agenţii KGB din cadrul Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei din
Moscova, călugărul Iosif Pustutov era folosit cu regularitate în cadrul întâlnirilor cu
delegaţii străine. Pustutov, al cărui nume conspirativ era „Iesaulenko”, fusese
racolat în 1970, la vârsta de 26 de ani. In următorii ani, el a fost trimis în misiuni în
Olanda, Germania Federală, Italia şi Franţa. În 1976, a fost numit reprezentant al
Patriarhiei din Moscova la sediul central al Conferinţei Creştine pentru Pace de la
Praga.
Consiliul Mondial al Bisericilor manipulat de Kremlin

Agenţii KGB din cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale al Patriarhiei din

Moscova s-au dovedii extrem de abili. Principalul lor obiectiv era manipularea
prestigiosului Consiliu Mondial al Bisericilor, obiectiv de care s-au achitat în mod
strălucit. Cum a fost posibil acest lucru ? Din cei 130 de membri ai Comilelului
Central al WCC, 42 la sută erau occidentali, 28 la sută ortodocşi din Europa de Est
(în majoritate ruşi) şi 30 la sută din Lumea a Treia (în majoritate africani). Agenţii
KGB ştiau să exploateze cu mare abilitate resentimentele Lumii a Treia şi să abată
astfel atenţia de la persecuţiile religioase din blocul sovietic. „Majoritatea formată
din ortodocşii ruşi şi reprezentanţii Lumii a Treia. Îi vedea pe occidentali ca pe reprezentanţi
ai Colonialismului”, explica, în 1973, episcopul de Bristol.
Disidența din interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse
Cea mai serioasă problemă din cadrul Bisericii în epoca Hrejnev a fost, în ochii
KGB-ului, înfiinţarea, în decembrie 1976, a Comitetului Creştin pentru Apărarea
Drepturilor Credincioşilor. Comitetul fusese înfiinţat în URSS de către părintele
Glleb Iakunin, hierodiaconul Varsonofy (Khaibulin) şi diaconul Victor Kapitanciuk.
Scopul declarat al acestei organizaţii, care colabora cu Grupul de monitorizare de la
Helsinki, era acela de a-i ajuta pe credincioşii de orice confesiune să îşi exercite
drepturile în acord cu propriile convingeri.
„Iakunin şi asociaţii săi se angajează practic într-o luptă cu actuala ordine de drept din
URSS, proclamând o renaştere religioasă naţională în Rusia ca o alternativă la ideologia
marxist-leninistă”, nota KGB-ul. Într-un alt document KGB se afirma:
„Comitetul are o vastă reţea de corespondenţi în rândurile fanaticilor religioşi. Aceştia sunt
principalele surse de informaţii despre situaţia credincioşilor din URSS în străinătaite. Pentru
a provoca o schismă în interiorul Bisericii Ortodoxe Riuse şi a crea astfel premisele unei noi
Biserici, anti-sovietiice. Comitetul Creştin a lansat o campanie de defăimare la adresa
clericilor loiali Uniunii Sovietice, pe care îi prezintă ca nefiiind potriviţi pentru a apăra
drepturile credincioşilor. „
În 1980, spre consternarea KGB-ului, 11 volume de documente obţinute de
Comitetul Creştin (totalizând 1189 pagiini) au fost publicate în Occident.
Destabilizarea: KGB-ul atacă veriga slabă
In cele din urmă, KGB-ul a reuşit să destrame Comitetul Creştin, folosind metodele
sale tradiţionale: destabilizarrea, penetrarea şi persecuţiile.
Direcţia a 5-a ajunsese la concluzia că veriga cea rmai slabă din Comitetul
membrilor fondatori era Hierodiaconul Varsonofy. Cu ajutorul lui Galkin (un agent
neidentificat infililtrat în Biserica Ortodoxă), Varsonofy a fost trimis la începutul
anului 1978 la o biserică din regiunea Vladimir, al cărei paroh, Volzzky, era un
vechi agent KGB. Având dificultăţi în a păstra legătura cu Iakunin şi Kapitanciuk,
Varsonofy şi-a dat demisia din Comitetul Creştin. Din dosarul său reiese că Volzky
l-a prezentat unui foarte binevoitor psihiatru (de asemenea agent KGB. nume
conspirativ Bulkin), care l-a convins că suferă de o boală de nervi şi că ar trebui să
renunţe la activităţile sale din Comitetul Creştin, pentru a reduce factorii de stres,
înainte ca boala să i se agraveze. Tactica a reuşit, dar KGB-ul nu s-a mulţumit cu
atât.
Varsonofy trebuia supravegheat în continuare. El a fost determinat să se dedice
cercetărilor teologice, folosind materiale din arhiva de la Oblast. În perioada în care
a lucrat la arhivă, el a fost supravegheat de un alt agent KGB, nume conspirativ
„Spiranski”, care a reuşit să-i câştige încrederea şi să-l facă să abandoneze ideea de
a deveni purtătorul de cuvânt al credincioşilor din URSS.
„În cele din urmă a fost determinat să scrie o scrisoare Patriarhului Pimen al Întregii Rusii şi
celorlalte figuri proeminente ale Bisericii QrtodoxeRuse. cerându-şi scuze pentru neplăcerile
pe care le-a ‘provocat”, se arată într-un document KGB.
Penetrarea: agentul „Drug”

Comitetul Creştin a încercat să se protejeze de infiltrarea KGB rămânând o

organizaţie mică, neavând niciodată mai mult de patru membri. Totuşi, în mai 1979,
a fost acceptat părintele Vasili Foncenkov, care, cu nouă ani mai înainte, fusese
racolat de Direcţia a 5-a a KGB, sub numele conspirativ „Drug” (prieten). Potrivit
dosarului acestuia, el „a participat la cultivarea anumitor persoane din Biserica Ortodoxă,
şi-a îndeplinit misiunile cu conştiinciozitate şi a dat dovadă de iniţiativă”. Foncenkov fusese,
începând din 1972, lector la Academia Teologică din Zagorsk, îndeplinind de
asemenea o funcţie în cadrul Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei de la
Moscova. Între 1976-1977, a lost paroh al Bisericii Sfântul Serghei din Berlinul de
Est şi editor al publicaţiei „Stimme der Orthodoxie” („Vocea Ortodoxiei”). Relaţiile
sale cu bisericile din străinătate au fost probabil un atu in ochii naivilor membri ai
Comitetului Creştin.
Represaliile: proces public cu „acces limitat” pentru părintele Iakunin

La scurt timp după infiltrarea agentului Drug printre membrii Comitetului Creştin,
KGB-ul a lansat ofensiva finală împotriva acestei organizaţii. Disidenţii au fost puşi
să aleagă între puşcărie şi un „mea culpa” oficial. Părintele Gleb Iakunin a fost
arestat. Alţi preoţi disidenţi au avut aceeaşi soartă. Gleb Iakunin a fost judecat
rapid. Rudele şi prietenii săi nu au fost lăsaţi să asiste la proces, cu toate că, oficial,
acesta nu s-a desfăşurat cu uşile închise. Sala de judecată a fost, însă, umplută cu
persoane selecţionate de KGB. Şi martorii acuzării erau tot agenţi KGB. Printre ei,
Iosif Pustutov (conspirativ Iesaulenko), fostul reprezentant al Patriarhiei din
Moscova la sediul central din Praga al Conferinţei Creştine pentru Pace. Acesta a
vorbit despre consecinţele negative internaţionale ale activităţii Comitetului
Creştin. Iakunin a fost condamnat la 5 ani de închisoare, urmaţi de alţi 5 de exil
intern. Era sfârşitul Comitetului Creştin pentru Apărarea Drepturilor Credincioşilor.
KGB-ul îşi îndeplinise misiunea cu succes.
Directiva KGB 00122/1978
Obiectivele şi metodele agenţilor KGB în sutană fuseseră explicate detaliat, cu doi
ani înaintea anihilării Comitetului Creştin. În 28 septembrie 1978, KGB-ul a
promulgat ordinul secret 00122 cu privire la „Măsurile de întărire a muncii
operative a împotriva activităţii subversive a centrelor clericale străine şi ostile din
rândul slujitorilor bisericii şi al sectanţilor”, pe care îl reproducem integral:
„Pretinzându-se îngrijorate de starea drepturilor credincioşilor din URSS, serviciile de
informaţii imperialiste şi centrele străine anti-sovietice au organizat un sabotaj ideologic, cu
scopul de a mina unitatea politică şi morală a societăţii sovietice şi baza sistemului socialist;
ele au căutat să discrediteze statul sovietic şi ordinea socială, să incite organizaţii religioase
spre o confruntare cu statul şi să stimuleze apariţia unei mişcări subterane anti-sovietice in
rândul sectanţilor. Cu încurajare din străinătate, elemente ostile au lansat o activitate
organizaţională activă şi provocatoare, în vederea formării de grupuri şi organizaţii ilegale în
mediul sectant, stabilind contacte cu centre clericale străine.
Urmând directivele Conferinţei conducătorilor agenţiilor KGB din mai 1975 (pe probleme
religioase), a fost posibil să punem în practică măsurile pentru întărirea poziţiilor
operaţionale în interiorul organizaţiilor religioase internaţionale, să demascam şi să
compromitem liderii, oficialii şi emisarii centrelor clericale. Agenţi experimentaţi şi de
încredere au fost infiltraţi în cercurile înalte ale unora dintre formaţiile sectante şi s-au luat
măsuri pentru identificarea, prevenirea şi distrugerea activităţii subversive a elementelor
ostile din cadrul clerului subteran antisovietic; asigurându-se. pe viitor, întărirea poziţiilor
figurilor religioase pozitive, precum şi participarea activă a acestora la lupta pentru pace şi la
alte măsuri politice.
Totuşi, munca operativă nu a ajuns încă la standardele cerute de actualitate. Situaţia
operaţională diutr-un număr de sectoare ale muncii KGB a rămas încordată. Munca de a
disrupe şi de a detaşa credincioşi, în special tineri, de influenţa elementelor ostile rămâne
slabă. Prezenţa agenţilor este slabă în conducerea disidenţilor baptişti, a preoţimii catolice şi
unite, penticostale, adventiste şi a Martorilor lui lehova, precum şi a clerului neregular
musulman.
Colegiul KGB al URSS a decis după cum urmează:
1. Să crească nivelul muncii operative în lupta cu activitatea subversivă condusă sub
acoperirea religiei de către serviciile de informaţii imperialiste, centre clericale străine şi
elemente ostile din interiorul ţării. Sarcina de bază este identificarea la timp, prevenirea şi
distrugerea planurilor subversive ale duşmanului de a stimula activitatea anti-sovietică în
mediul sectant, creând formaţiuni religioase ostile sistemului socialist şi atrăgăndu-i pe
credincioşi în sfera lor de influenţă.
2. FCD (Direcţia de Informaţii Externe), SCD (Direcţia de Securitate Internă şi
Contraspionaj) şi Direcţia a 5-a a KGB vor identifica organizaţiile clericale anti-sovietice
străine care s-au dovedit a fi folosite de serviciile speciale ale duşmanului; vor identifica şi
întrerupe canalele subversive; vor identifica şi intercepta canalele de comunicare cu
elementele ostile din mediul sectant.
3. Direcţia a 5-a şi agenţiile KGB locale vor lua măsuri pentru a pune capăt activităţii ostile
menite să submineze loialitatea fată de statul sovietic şi fată de ordinea socială de către cea
mai mare organizaţie religioasă din URSS, adică Biserica Ortodoxă Rusă. Vor preveni
penetrarea indivizilor cu atitudine ostilă în primele rânduri ale Bisericii; în anii 78-’80 se vor
lua măsuri pentru întărirea poziţiilor operaţionale (numărul şi calitatea agenţilor) din
interiorul structurilor Bisericii Ortodoxe (în mitropolii, eparhii, parohii, mănăstiri şi instituţii
de învăţământ), precum şi compromiterea şi înlăturarea elementelor reacţionare anti-
sovietice. „
Anii ‘90 au găsit Biserica Ortodoxă Rusă perfect „disciplinată” şi obedientă statului
sovietic. Şi după prăbuşirea comunismului, înalţii ierarhi cu epoleţi sub sutană şi-au
păstrat funcţiile şi încearcă să uite trecutul.
Capitolul 4

CÂND E VORBA DE TEHNOLOGIE IDEOLOGIILE PACTIZEAZĂ

Fantasmagoriile oamenilor politici ai secolului au la bază, în ilustre cazuri, o

fundamentare pe balansoar: între ocultism şi ştiinţă. Ceea ce este interesant în
zăpăceala planetară care a provocat seismele şi spaimele sfârşitului de mileniu se
exprimă prin aceea că ideologiile dominante, fascismul şi comunismul, au fost
sponsorizate, fiecare pe pârlea ei de marea finanţa internaţională. Zes trea lui Lenin
s-a concretizat în trenul cu aur primit din Germania, a lui Hitler în contribuţia unor
oameni de afaceri ca Henry Ford. Organizaţiile secrete şi-au avut rolul
binedeteminat, cel mai apropiat sfetnic al lui Hitler fiind un adept al ocultismului
tibetan. El a contribuit, împreună cu părintele geopoliticii, Rosenberg, la redactarea
bibliei fascismului, Mein Kampf. Pragmatismul politicii globale, reluat în alte
forme în chiar zilele noastre, s-a însoţit astfel cu ocultismul, pentru a da naştere
uneia dintre cele mai nocive ideologii, dar şi unor tehnologii de mare eficienţă. Pe o
asemenea bază va fi fundamentată şi teoria celor o mie de ani de stăpânire a rasei
ariene, alese. Surprinzător, însă, din specularea datelor ocultismului asiatic au
rezultat colateral şi descoperiri ştiinţifice revoluţionare, cum ar fi crearea unor
aparate cu însuşiri asemănătoare farfuriilor zburătoare, iar ceea ce a fost utilizat
recent de trupele NATO în războiul kosovar pentru neutralizarea centralelor
electrice din Iugoslavia era cunoscut încă din timpul Germaniei hitleriste, sub
denumirea de „broaşte ţestoase zburătoare”, aparate capabile să întrerupă orice
circuit electric.
Proiectul VRIL
AI Treilea Reich şi farfuriile zburătoare
La sfârşitul anului 1944, agenţia Reuters dezvăluia că Germania posedă o „armă-
secretă”, care se asemăna cu „globurile de sticlă ce decorează pomul de Crăciun”.
Reuters mai preciza că aceste globuri fuseseră observate evoluând în aer, singure
sau în formaţiuni.
„Sunt de culoare argintie şi este posibil să fie transparente”, adăuga Reuters. Ştirea a
stârnit senzaţie, dar şi o mare îngrijorare în rândul aliaţilor. Se ştia că Germania
posedă rachetele VI şi V2, cu care bombardase Londra. La 17 şi 18 august 1943,
RAF-ul britanic atacase baza germană de rachete de la Peenemunde, la 13 iunie
1944 primele „bombe volante” VI germane căzuseră asupra Londrei, iar la 8
septembrie 1944 primele V2 loveau Parisul şi Londra. Mai îngrijorătoare erau însă
unele rapoarte secrete ale piloţilor aliaţi, care întâlniseră globurile zburătoare,
poreclite „foo-figliters”, atât deasupra Europei, cât şi în Japonia ori Turcia. Conform
acestor rapoarte, obiectele zburătoare misterioase urmăreau escadrilele de avioane
aliate şi depăşeau cu uşurinţă cele mai rapide tipuri de aeronave cunoscute.
Serviciile secrete aliate le-au descris drept „baloane de mare înălţime şi mare
viteză”. Conform cercetătorului Jim Keith, în „Casebook on Alternative 3” (Dosarul
Alternativei 3), aparatele de tip „foofighters” au fost predecesoarele a ceea ce
savanţii germani numeau „Kugelblitz” sau „Fulgere globulare de război”. Jim Keith
susţine că aceste tipuri de „Kugelblitz” corespund conceptului de „farfurie
zburătoare” - intens utilizat după război de mass-media - şi că ele au început să fie
lansate de germani, la începutul lui 1945, de la bazele ultrasecrete de la Praga şi
Breslau. Un raport al CIA din 1945, descoperit de britanicul Timothy Good, preciza
că inginerul american John Frost - care proiectase aparate zburătoare în formă de
disc pentru U. S. Army - „şi-a luat ideile de la un grup de germani, imediat după cel de-al
doilea război mondial”. Jim Keith susţine că un savant german, Miethe, ar fi lucrat
împreună cu John Frost la construcţia „discului zburător” AVRO, produs de A. V.
Roe Ltd. din Canada, în anii ‘50, în scopuri militare. Rusul Vladimir Terziski
susţine că posedă chiar un document filmat al „organizaţiei germane secrete Thule
Gesellschafl” care ar fi construit farfurii zburătoare cu un diametru de zece metri, în
seria VRIL, bazate pe energie „electro-magnetică-gravitaţională” (vezi „Secret
Research on Antigravity and Space Fiight Organized hy the German Secret Societes During
World War II „, în „Stemshovel Press”, nr. 9/1993). Înainte de a descrie proiectul VRIL
este necesar, însă, să facem câteva precizări sumare privind structura ocultă a celui
de-al Treilea Reich, despre care se aminteşte foarte rar.
” Organizaţia Thule” şi „Stăpânii Pietrei Negre”

În 1917, la Viena, a avut loc o întâlnire între câteva personaje familiarizate cu

practicile oculte ale Tibetului. Printre aceştia se aflau baronul Rudolf Von
Scbottendorf, Karl Haushofer, preotul Gernot şi M aria Orsic, un medium din
Zagreb.
Haushofer şi Von Sebottendorf călătoriseră ani de zile în India şi Tibet, unde
stabiliseră relaţii cu una dintre cel mai influente organizaţii secrete din Asia:
„Caschetele Galbene”. Prin intermediul lui Karl Hausliofer, (iniţiatorul în ocultism
şi cel mai apropiat sfetnic al lui Hitler se formase o comunitate tibetană în
Germania încă din anii primului război mondial. Discuţia de la Viena s-a centrat pe
interpretarea textelor secrete ale Ordinului „Stăpânii Pietrei Negre”. Părintele
Gernot, care făcea parte din „Organizaţia urmaşilor Cavalerilor Templieri”, a vorbit
despre apropiata trecere a omenirii din era Peştilor în cea a Vărsătorului, precum şi
despre revoluţiile politice, religioase, sociale, şi geologice care vor marca secolul
XX, ca o consecinţă a acestei schimbări. S-a evocat „soarele negru”, un fel de soare
central în jurul căruia gravitează şi Soarele din sistemul nostru cu o mişcare
completă de 25. 860 de ani, la sfârşitul cărora se află omenirea secolului XX,
înaintea intrării în Vărsător. Preocuparea celor prezenţi la Viena s-a concentrat şi
asupra secretelor ştiinţifice pitagoreice păstrate de Templieri.
La sfârşitul lui septembrie 1917, Sebottendorf s-a întâlnit cu membrii organizaţiei
„Stăpânii Pietrei Negre”, care descindea din Ordinul Templierilor. Preocupările
ocultiste şi cele legate de secretele ştiinţei pitagoreice au creat în jurul lui
Sebottendorf un mic cerc de personalităţi, care, în 1918, la Bad Aibling, s-au
constituit în „Organizaţia Thulle”. Printre membrii noii organizaţii, pe lângă
Sebottendorf şi Haushofer, s-au numărat Adolf Hitler, Rudolf Hess, Hermann
Goring, Heinrich Himmler, precum şi filosoful Rudolf Steiner. Semnul organizaţiei
a devenit o svastică, întoarsă spre stânga. In octombrie 1918, Sebottendorf i-a
însărcinat pe Karl şi Anton Drexler cu organizarea unui „cerc al muncitorilor” pe
lângă societatea Thulle. Astfel, s-a constituit Partidul Muncitoresc German,
devenind ulterior Partidul Naţional Socialist German, baza de putere a celui de-al
Treilea Reich.
Primul instructor al tânărului Adolf Hitler a devenit Dietrich Eckart, un membru al
organizaţiei Thule, care l-a introdus pe tânărul Hitler în cercurile de ocultism
tibetan de la Munchen şi Berlin, cercuri patronate de Sebottendorf. Ulterior,
iniţierea lui Hitler a fost asumată de Karl Haushofer (între altele, părintele
„geopoliticii”) şi Rudolf Hess. După lovitura de stat eşuată (1923), Hitler a fost
deţinut la Landsberg, unde a preluat teoriile lui Haushofer şi ideile lui Rosenberg,
consemnându-le într-o carte. Hess a dat acestei cărţi forma finală şi s-a ocupat de
dactilografierea manuscrisului, care a devenit astfel „Mein Kampf’ („Lupta mea”).
Hitler a preluat salutul membrilor Thulle „Heil und Sieg” (Mântuire şi Izbândă), pe
care l-a transformat în „Sieg Heil”.
Atât Thulle, cât şi „Soarele Negru”, (ai cărui membri au format apoi elita SS-ului) au
colaborat cu colonia tibetană din Berlin. Hitler a avut permanent contact cu un
călugăr tibetan numit „Păzitorul cheii”. La 25 aprilie 1945, sovieticii au descoperit
într-o pivniţă din Berlin şase tibetani morţi prin sinucidere aşezaţi în cerc. Iar la 2
mai 1945, sovieticii au mai descoperit peste o mie de tibetani sinucişi în Berlin. La
14 martie 1946, deoarece considera că nu-şi îndeplinise misiunea. Karl Haushofer s-
a sinucis împreună cu soţia sa. Întrega construcţie teoretică şi practică a celui de-al
Treilea Reich a fost iniţiată şi organizată de Thule, cu mijloacele financiare
furnizate de bancherii internaţionali şi oameni de afaceri ca Henry Ford.
Organizaţia VRIL şi secretele lui Viktor Schauberger
Preocupările oculte ale Societăţii Thule au căpătat, cum am observat, valenţe
politice încă de la sfârşitul primului război mondial, când s-a organizat un „cerc
muncitoresc” afiliat la Thule, nucleul viitorului partid naţional-socialist german. In
aceeaşi măsură, Thule s-a preocupai de materialitatea tehnologică a unora dintre
secretele pitagoreicilor păstrate de Templieri. In 1919, Karl Hanshofer iniţiase un al
doilea ordin, numit „Fraţii Luminii”, care ulterior avea să primească denumirea de
„Organizaţia VRIL”. Dincolo de speculaţiile privind sistemul solar Aldebaran, situat
la 68 de ani lumină de Pământ şi de colonizarea Pământului de o rasă umană sosită
din acel sistem -” Organizaţia VRIL” a fost profund preocupată de descoperirea unei
forme alternative de energie, care să facă posibile, în perspectivă, zboruri spaţiale
pe distanţe uriaşe. În arhiva secretă a SS-ului german s-a descoperii textul unei
conferinţe susţinute de dr. W. O. Schumann, membru al Thule şi VRIL. În care
acesta afirma:
„In toate şi în orice, cunoaştem două principii ce caracterizează obiectele şi evenimentele:
lumină şi întuneric, bine şi rău, creaţie şi distrugere.)…) Aceste două principii -desemnate în
mod concret ca creator şi distrugător -caracterizează şi mijloacele noastre tehnice.)…) Tot ce
este distrugător are origine satanică, tot ce este constructiv este de origine divină. (…) Orice
tehnică ce depinde de principiul exploziei sau al arderii poate fi considerată din acest motiv
drept tehnică satanică. Noul mileniu va fi unul al tehnicii noi, pozitive, divine. „
Consecinţa imediată a acestei filosofii a fost aceea că membrii organizaţiei VRIL
considerau orice tehnologie pe bază de explozie contrară principiului divin, astfel
că ei au căutat o soluţie de energie alternativă. Viktor Schauberger susţinea că
intrase în posesia unor secrete ale pitagoreicilor, care i-au permis să elaboreze o
teorie a vibraţiei bazată pe implozie, care conducea spre domeniul antimateriei şi
elimina din ecuaţie factorul gravitaţional. Astfel, în 1922, Viktor Schauberger
realizează primul aparat de zbor rotund, care se baza pe tehnica imploziei. Un disc
cu diametru de 8 metri, peste care s-a suprapus, paralel, un disc de 6, 5 metri
diametru, având dedesubt un al treilea disc de 7 metri. Cele trei discuri aveau în
mijloc un orificiu, în care se afla montat aparatul de propulsie. În stare activă,
discurile periferice se micşorau în sens invers, producând un câmp de rotaţie
electromagnetic. După doi ani de cercetări s-a realizat aparatul „Schumann-
Leviator”, cu un câmp electromagnetic mult mai puternic.
În iunie 1934, Hitler a ţinut să se întâlnească cu Viktor Schauberger şi membri din
conducerea Thule şi VRIL, oferindu-le sprijinul. Sub conducerea doctorului W. O.
Schumann, în 1934 este experimentat primul aparat rotund de zbor. Pilotat de
Lothar Wsiz, aparatul a fost testa t pe terenul fabricii de avioane „Arado” din
Brandenburg. Aparatul s-a ridicat vertical la 60 de metri, dar a căpătat o puternică
vibraţie, astfel că pilotul a reuşit cu greu să-l apropie de sol. La sfârşitul lui 1934,
prototipul RFZ a fost testat cu succes, şi se pare că a fost fotografiat în sudul
Oceanului Atlantic, în zbor spre Polul Sud. Echipa de ingineri a proiectului VRIL îi
includea pe Viktor Schauberger, W. O. Schumann şi Richard Mielhe. În 1942,
aceştia au realizat varianta VRIL 1, care atingea 2900 km/h. Se pare că s-au
construit 17 aparate de acest tip, unele prevăzute cu o cupolă desticlă. Versiunea de
luptă a aparatului s-a numit VRIL 2-Vânător. între timp a continuat cercetarea şi
construcţia modelului RFZ. În 1939 a fost testat RFZ 5, renumit şi Hanebu I armat,
urmat în 1942 de Hanebu II. OSS (The Office of Strategic Studies) american, cât şi
Intelligence Service-ul britanic deţineau informaţii despre experienţele germane de
tip VRIL încă din 1942.
În plus, germanii mai dispuneau şi de aşa numitele „broaşte ţestoase zburătoare”,
fără echipaj la bord, care puteau întrerupe orice circuit electric. Există controverse
asupra prototipului Hanebu III de 71 metri în diametru, ca şi asupra prototipului
Andromeda (139 metri lungime). Cert este că, în mai 1945, cele trei variante
Hanebu şi Vri1 au dispărut. Aliaţii, care au intrat în posesia planului VRIL şi a
documentaţiei, au păstrai o tăcere totală asupra acestui capitol. Abia în septembrie
1991, la o conferinţă din Phoenix (Arizona) au fost prezentate pentru prima oară
planuri şi fotografii legate de proiectele VRIL 1. La sfârşitul războiului, aliaţii au
dezlănţuit o adevărată cursă de „recuperare” a savanţilor celui de-al Treilea Reich.
Printre cei mai căutaţi s-au numărat şi cei care lucraseră la proiectele VRIL.
1947: Expediţia militară a amiralului Byrd în Antarctica
Proiectul VRIL include şi alte subiecte asupra cărora se păstrează până astăzi o
tăcere totală. În I937, germanii au organizat expediţia „Antarctis”, la care a
participat şi un prototip de avion denumit „Schwabenland”. Circa 600. 000 kilometri
pătraţi ai Antarcticii au fost declaraţi atunci ca aparţinând Germaniei, sub
denumirea de „Neuschwabenland”. În următorii ani, unele dintre aparatele realizate
în cadrul proiectului VRIL au fost semnalate de piloţii aliaţi în zbor spre An tarctica.
La sfârşitul războiului, peste o sută de submarine germane au dispăru t şi au existat
speculaţii că ele şi-ar fi găsi t refugiul în „Neuschwabenland”, alături de aparatele
rotunde de zbor din cadrul proiectului Vri l. Cercetătorul Vladimir Terzinski susţine
chiar existenţa unor oraşe subterane din Antarctica, care ar număra astăzi circa două
milioane de locuitori, ar dispune de o tehnologie mult mai avansată şi de a căror
existenţă guvernul american este în perfectă cunoştinţă de cauză.
După conferinţa de la Phoenix (Arizona) din 1991 proiectele celui de-al Treilea
Reich şi tehnologiile alternative promovate de organizaţiile Thule şi VRIL încep să
părăsească domeniul speculaţiilor şi să intereseze tot mai mulţi cercetători, în ciuda
embargo-ului informaţional total practicat de aliaţi după cel de-al doilea război
mondial.
Dimensiunea tehnologică reală a celui de-al Treilea Reich şi cercetările savanţilor
germani capătă, tot mai mult, un contur concret şi adeseori surprinzător, chiar şi
pentru specialişti. După al doilea război mondial, aliaţii au organizat numeroase
expediţii la poli, invocând pretexte ştiinţifice. In particular s-a afirmat că staţiile
arctice americane ori sovietice de la poli includeau şi aparatură sofisticată de
ascultare, deoarece condiţiile de acolo (lipsa poluării, mai ales) ofereau condiţii
ideale pentru recepţionarea semnalelor retransmise de sateliţii-spioni ai celor două
supraputeri.
Existenţa unor baze germane ale celui de-al Treilea Reich în Antarctica ar fi rămas
poate un subiect de pură speculaţie, dacă un eveniment postbelic nu ar fi atras
atenţia. În 1947, aliaţii au organizat o expediţie militară în Antarctica. O forţă de 4.
000 de militari, sub comanda amiralului E. Byrd, a acţionat într-o misiune
ultrasecretă prevăzută pentru opt luni. După numai opt săptămâni, armata lui Byrd a
părăsit Antarctica. Din cei 4. 000 de militari au revenit doar vreo câteva sute.
Niciodată nu s-au făcut comentarii oficiale în legătură cu această misiune.
Întrebarea firească este: dacă în Antarctica nu existau locuitori sau baze ostile, de
ce s-a finanţat o expediţie militară? Ce s-a întâmplat, de fapt, cu armata lui Byrd?
Amiralul a dezvăluit presei, într-o manieră sibilinică, următoarele: „Ar fi o realitate
crudă ca în cazul unui război să fie necesar să ţinem seama de atacurile avioanelor ce pot
zbura de la un pol la altul. „Aşadar, în 1947, se avea în vedere de către aliaţi şi o
asemenea ipoteză. Se presupune că, în aprilie 1945, prototipul VRIL-7 a staţionat în
Alpi, fiind ulterior utilizat în Spania pentru a transporta personalităţi ale Reich-ului
care se refugiau în America Latină şi - consideră mulţi - în „Neuschwabenland”.

Operaţiunea „Paperclip” („Agrafa”): tehnologie americană, inteligenţă germană

Tehnolocia VRIL a constituit unul dintre secretele cele mai bine păzite ale Reich-
ului german. Nimic nu dovedeşte mai clar aceasta decât imensul interes al aliaţilor
pentru „recuperarea” savanţilor germani implicaţi în cercetările spaţiale. O
adevărată cursă contra cronometru a început din 1945, între sovietici şi americani,
pentru capturarea inginerilor germani ai celui de-al Treilea Reich. In septembrie
1945, preşedintele Truman a semnat directiva care autoriza proiectul „Overcasl”,
devenit în 1946 operaţiunea „Paperclip” („Agrafa”), prin care se urmărea
recuperarea savanţilor germani de către serviciile secrete americane. Viktor
Schauberger, Wernher Von Braun şi mulţi alţii au fost transferaţi în SUA, la centrul
de la Hunlsville (Alabama). Echipa germană a realizat, acolo, rând pe rând,
rachetele „Gemini” „Apollo” şi „Saturn V”, fără de care programul spaţial american
ar fi rămas o simplă aspiraţie. Iar americanii n-ar fi pus piciorul pe Lună. Sovieticii
au procedat identic. Inginerii germani, sub conducerea lui Helmut Grollrup, au fost
transportaţi întâi în Kazahstan, apoi în Germania comunistă (RDG). Datorită lui
Grottrup şi echipei sale de ingineri, sovieticii au fost capabili să lanseze în 1957
primul lor satelit „Sputnik” apoi zborul lui Gagarin în spaţiu din 1961. Nici
francezii n-au rămas mai prejos. Cu ajutorul a o su tă de ingineri germani, Franţa şi-
a pus la punct programul de rachete militare şi spaţiale. Germanii au făcut posibilă
construirea rachetei „Arianne”, mândria programului spaţial francez. În acest timp,
Heinz Bringer punea la punct motorul lui „Viking”. Peenemunde şi Los Alamos au
ajuns, astfel, la un profitabil „mariaj” postbelic. În 1984, organizaţiile evreieşti l-au
descoperit în SUA pe Arthur L. H. Rudolph, declarat timp de patru decenii drept
„criminal de război”. Cu această ocazie s-a descoperit că Rudolph lucrase liniştit , în
tot acest răstimp la programele de rachete americane. În octombrie 1984, sub
presiunea Departamentului de Stat, Rudolph a fost nevoit să renunţe la cetăţenia
americană, pe care o căpătase încă de la sfârşitul războiului. Proiectul VRIL şi
revelaţiile recente de la l’honix dovedesc că, uneori, şi trecutul poate deveni
„imprevizibil”.

Capitolul 5 DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE ÎNTRE CRIMINAL ŞI VICTIMĂ

Poate fi numită doar mâna destinului întâmplarea că faimosul dr. Mengele, director
al serviciului sanitar al lagărului de femei de la Auschwitz- Birkenau se va întâlni în
exilul lui sud-american cu o fostă pacientă, sterilizată de el, pentru care va face o
dragoste la prima vedere. Aşa cum numai destinul poate explica faptul cum un
strălucit om de ştiinţă, Mengele, cu doctoratul în medicină şi filosofie, chirurg de
excepţie, şi-a trădat prin crimele comise dragostea pentru profesie. El va proceda la
fel cu frumoasa evreică, pe care o va lichida fizic cu prilejul unei escapade
amoroase. Este întâmplarea destinului, aceasta, ca în vieţile multor oameni politici
ai secolului, cum prin acţiunile sale s-a definit în ultimă instanţă şi Mengele, ca
victima şi călăul să facă un coup de foudre. Pentru ca ea, cacialmaua, să fie şi mai
mare, cei mai buni aliaţi ai evreilor în campania lor de prindere a naziştilor
învinuiţi de crime împotriva umanităţii l-au favorizat pe Mengele, arătându-se
dispuşi să contribuie la prinderea lui abia după moartea acestuia.

Misterul „îngerului morţii” a fost elucidat

Ultimii ani din viaţa lui Mengele
Josepfi Mengele, supranumit „îngerul morţii”, savantul ale cărui experienţe
terifiante au costat viaţa a mii de evrei internaţi în lagărul de la Auschwitz, nu a
fost niciodată adus în faţa Justiţiei pentru crimele sale. Mengele a murit în ziua de 7
februarie 1979, la Bertioga, una dintre plajele din apropierea metropolei braziliene
Sao Paulo. După toate aparenţele, Mengele, care avea atunci 68 de ani, s-a înecat,
ca urmare a unor crampe musculare. El a fost înmormântat a doua zi, sub numele de
Woljfgang Gerhard. Abia şase ani mai târziu, în vara lui 1985, adevărata identitate a
cadavrului a fost descoperită.
De multe decenii se ştia că Joseph Mengele se refugiase în America de Sud. Fusese
căutat în Argentina şi în Paraguay, ţări unde prezenţa lui fusese semnalată. Totuşi,
aproape nimeni nu a bănuit că, „îngerul morţii” şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în
Brazilia. Această informaţie a parvenit autorităţilor germane aproape întâmplător. În
1984, un binevoitor a cărui identitate nu a fost niciodată dezvăluită a anunţat poliţia
că l-a auzit pe un oarecare Hans Sedlmeier povestind că păstrează legătura cu
celebrul criminal de război. Poliţiştii au descoperit că Sedlmeier este fostul manager
al companiei „Mengele”, întreprindere de construcţii de maşini agricole, înfiinţată
de tatăl lui Joseph. Întreprinderea funcţionează şi în ziua de astăzi şi continuă să
aparţină familiei Mengele. În 1984, Hans Sedlmeier, care avea deja 80 de ani, se
pensionase, dar firma era mai prosperă ca oricând: număra peste 1200 de angajaţi şi
avea o cifră de afaceri de 250 de milioane de mărci.
În urma denunţului, poliţia germană a percheziţionat locuinţa lui Sedlmeier.
Anchetatorii au găsit aici documente şi scrisori cuprinzând nume şi adrese din Sao
Paulo, Brazilia.
Pornind de la aceste indicii, cu ajutorul poliţiei braziliene, autorităţile germane au
reuşit să dea de urma celui mai căutat criminal de război. Ajunseseră, însă, prea
târziu. Joseph Mengele era deja mort de şase ani.
” Protectorii” lui Mengele din America Latină
Anchetatorii au stabilit că, de la sosirea sa în Brazilia, Joseph Mengele a fost
protejat constant de un oarecare Wolfgang Gerhard, care, în cele din urmă, i-a
„împrumutat” chiar propria sa identitate. Gerhard era austriac şi un nazist fanatic.
Încă de la 12 ani devenise membru al „Tineretului hitlerist” , apoi, din 1943, intrase
în rândurile Partidului Naţional-Socialist. Nu încetase nici o clipă să creadă în
„idealurile” celui de-al Treilea Reich. După război, se stabilise în Brazilia. Aparent,
era un om modest. Lucra ca simplu sudor într-o fabrică. Totuşi, el se bucura de
foarte multă influenţă în rândul comunităţii germane din Brazilia.
„Gerhardt îl diviniza pe Mengele”, este de părere Romeu Toma, comisarul brazilian care
a condus ancheta. Austriacul a fost un adevărat „înger păzitor” pentru „îngerul
morţii”, sărindu-i în ajutor acestuia ori de câte ori a fost nevoie.
Wolfgang Gerhardt a fost cel care i-a oferit lui Joseph Mengele primul refugiu stabil
în Brazilia. Acesta a fost ferma din Nova Europa a soţilor Stammer, cetăţeni
brazilieni de origine maghiară, vorbitori de germană. Gerhardt l-a prezentat pe
Mengele ca fiind un elveţian pe nume „Peter”. Soţii Stammer au acceptat să-l
„angajeze” ca administrator al fermei lor. Să-l angajeze este un fel de-a spune,
pentru că „Peter” nu a acceptat nici un fel de salariu pentru serviciile sale. Mai
mult, insista să-şi plătească singur mâncarea. Este adevărat că nici nu prea se
pricepea la muncile agricole, aveau să constate curând „patronii”. Totuşi, avea reale
aptitudini ca medic veterinar. Unul dintre lucrătorii fermei îşi aminteşte: „Intr-o zi a
operat un viţel care avea o hernie. Îndemânarea şi precizia cu care a lucrat ne-au lăsat pe toţi
cu gura căscată. „
„Peter” era o persoană foarte retrasă. Vorbea numai germana şi nu ieşea aproape
niciodată. Purta în permanenţă o pălărie trasă mult peste ochi. „De câte ori se
apropia vreo persoană străină, îşi apleca privirea”, povesteşte una dintre
servitoarele familiei Stammer.
În 1962, soţii Stammer au cumpărat o proprietate şi mai întinsă la Santa Luzia, în
Sierra Negra, la 150 de kilometri de capitală. S-au mutat aici, împreună cu Mengele,
alias „Peter”. Pentru acesta, locul era ideal. Situat în plină sălbăticie, fără
electricitate, era un refugiu perfect. „Peter” cere să îi fie construit un turn de beton
înalt de 10 metri, din vârful cărui poate supraveghea împrejurimile, cu ajutorul unui
binoclu. Spre marea sa dezamăgire, în 1968, soţii Stammer decid din nou să se
mute. De data aceasta ei se instalează în localitatea Caieieras, la aproximativ 30 de
kilometri de Sao Paulo. „Domnul Peter nu mai ieşea aproape deloc din casă”, îşi
aminteşte o servitoare. Patronii lui erau cei care treceau în fiecare zi pe la poşta din
localitate, de unde aduceau regulat scrisori expediate din Germania şi adresate
domnului „Peter”.
Ultima falsă identitate a doctorului Mengele
În 1975, soţii Stammer au decis sa renunţe definitiv la agricultură, să-şi vândă
pământurile şi să se instaleze la Sao Paulo. După ce locuiseră împreună timp de 14
ani, venise momentul să se despartă de „domnul Peter”. Ca din senin, Wolfgang
Gerhardt şi-a făcut reapariţia. El l-a plasat pe Mengele, alias „Peter”, în grija soţilor
Liselotte şi Wolfram Bosserl. Aceştia aveau sarcina să „vegheze” asupra bătrânului
care, cu trecerea anilor, devenise din ce în ce mai taciturn. Mengele s-a mutat într-o
căsuţă din Eldorado Paulista, la periferia metropolei Sao Paulo. Ultimii ani din viaţă
a locuit singur.
În 1976, Gerhardt a decis să se întoarcă în Austria, ţara sa natală. La plecare, i-a
oferit lui Mengele, drept cadou, o nouă identitate: pe a sa. I-a lăsat acestuia un rând
de documente pe numele Wolfgang Gerhardt, pe care bătrânul îl va folosi până la
moarte. Va fi, dealtfel, înmormântat sub această identitate.
În acelaşi an, Joseph Mengele a fost la un pas de moarte, în urma unei hemoragii
cerebrale. Aflând vestea, Gerhard face o vizită fulger în Brazilia, pentru a se asigura
că prietenul său este bine îngrijit. Angajează un emigrant argentinian de originie
germană, Ernest Glawe, care, timp de 45 de zile, îl va supraveghea permanent pe
bolnav.
Mengele a depăşit criza, supravieţuind încă trei ani. „îngerul morţii” a murit în
februarie 1979, înecat în ocean, în dreptul plajei Bertioga, victima unor cârcei.
Anchetatorii au descoperit că majoritatea celor care l-au ajutat pe Joseph Mengele
în timpul şederii sale în Brazilia au ştiut perfect cu cine au de-a face. Soţii
Stammer, de exemplu, deşi la început au crezut povestea cu emigrantul din Elveţia,
au aflat ulterior care este identitatea reală a „domnului Peter”. După aproximativ
doi ani, administratorul le-a mărturisit patronilor săi că este celebrul doctor
Mengele, dat în urmărire în aproape în toată lumea. Nici pentru Wolfram Bossert
identitatea lui „Peter” nu era o enigmă. El a declarat, în 1985, postului de
televiziune Globo: „Joseph Mengele era un om de o mare cultură, pentru care aveam mult
respect. De ce să-l fi denunţat? N-am avut niciodată înclinaţie spre delaţiune. Dacă analizez
existenţa pe care a dus-o de când l-am cunoscut eu (1974 - n. n.), am sentimentul că ar fi
preferat pedeapsa cu moartea. „
Idilă pe marginea prăpastiei
Poate că viaţa lui Joseph Mengele după terminarea războiului nu a fost uşoară,
totuşi „îngerul morţii” a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a nu ajunge în faţa
Justiţiei. Ajutat, desigur, de prieteni influenţi. De câteva ori, însă, a fost la un pas
de a fi prins. A scăpat la mustaţă, în condiţii rămase încă învăluite în mister.
Episodul cel mai spectaculos s-a petrecut în februarie 1960. Mengele, care folosea
atunci numele de Fritz Fisher, locuia încă în Argentina. Venise să se relaxeze câteva
zile în pitoreasca staţiune San Carlos de Bariloche, locul preferat al comunităţii
germane. De dala aceasta, doctorul nu mai era singur. Era însoţit pretutindeni de o
blondă splendidă, pe care o cunoscuse de cu câteva zile înainte într-un restaurant
elegant. Fusese dragoste la prima vedere. Frumoasa Nora Aldot devenise
nedespărţită de elegantul doctor care, la cei 50 de ani ai săi, arăta şi el foarte bine.
în dimineaţa de 12 februarie, în jurul orelor 9. 00, cei doi îndrăgostiţi au plecat,
ţinându-se tandru de mână, să facă o plimbare pe munte. Pe la prânz. Fritz Fisher s-
a întors în goană la hotel, singur. Era desfigurat de groază şi striga că s-a întâmplat
ceva groaznic. Nora călcase greşit, alunecase pe o piatră şi se prăvălise într-o
prăpastie. Era moartă. În timp ce o echipă de salvare pornea spre locul
„accidentului”, doctorul „Fisher” părăsea în grabă staţiunea. Cei care I-au văzut
atunci l-au compătimit, crezând că este prea distrus pentru a suporta să vadă
cadavrul femeii pe care o adora. Realitatea era, însă, cu totul alta.
„Iubita” lui Mengele, o fostă „pacientă” de la Auschwitz
Primele semne de întrebare au apărut după ce trupul neânsufleţit al Norei Aldot a
fost supus unui examen medical de rutină. Medicul staţiunii a descoperit pe
antebraţul stâng al cadavrului un tatuaj bizar: un număr format din mai multe cifre.
Nimeni nu ştia ce însemnă acest număr, aşa că a fost chemată poliţia.
Poliţiştii au intrat în camera de hotel a Norei Aldot şi i-au scotocit bagajele. Din
paşaportul femeii au aflat cu stupoare că numele ei real era, de fapt, Nurit Eddat,
cetăţean israclian. O menţiune în ivrit specifica faptul că ea lucrase în cadrul
misiunii comerciale israeliene din Koln.
Cercetările au fost extinse. Numărul matricol tatuat pe antebraţul femeii oferea
multe informaţii. Potrivit acestuia, Nourit Eddat fusese internată în lagărul de la
Auschwitz-Birkenau în— anul 1944. Aici fusese sterilizată de nimeni altul decât de
doctorul Mengele.
Scandalul răpirii lui Eichmann l-a salvat pe Mengele
Anchetatorii argentinieni nu au putut demonstra niciodată că Nourit Eddat a fost o
agentă a serviciului secret israelian. Aceasta este, însă, convingerea judecătorului
de instrucţie Jorge Luque, care s-a ocupat de caz. Mai multe elemente par să
confirme această ipoteză. Nourit Eddat a murit exact în săptămâna în care agenţi ai
Mossadului au reuşit să identifice ascunzătoarea din Buenos Aires a lui Adolf
Eichmann. Trei luni mai târziu, Eichmann a fost răpit de un comando israelia» şi
dus la Ierusalim, pentru a fi judecat. Acest fapt a stârnit, însă, un mare scandal.
Numeroase organizaţii au protestat, afirmând că Israelul a încălcat drepturtte omului
şi legislaţia internaţională. Isser Harel, şeful Mossadului, care coordonase personal
răpirea lui Eichmann, s-a văzut forţat să recheme în ţară comandoul care se afla pe
urmele lui Mengele.
Mengele, însă, nu ştia că israelienii renunţaseră, cel puţin pentru moment, la planul
de a-l răpi şi pe el. În august 1960, a părăsit Argentina, cu destinaţia Paraguay.
Joseph Mengele îşi pregătise din timp fuga în Paraguay. El obţinuse cetăţenia
acestui stat cu 9 luni mai înainte, la 27 noiembrie 1959. Pentru aceasta, însă,
avusese nevoie de relaţii la cel mai înalt nivel. Baronul rus Alexandre von Eckstein,
comandant al Armatei paraguaiene, şi Werner Jung, fost preşedinte al Partidului
Nazist din Paraguay, interveniseră pe lângă preşedintele statului, dictatorul Alfredo
Stroessner. Timp de mai mulţi ani, acesta va refuza toate cererile de extrădare emise
pe numele lui Joseph Mengele, despre care nu se sfieşte să declare că se bucură de
protecţia sa personală. Va continua să susţină acest lucru chiar mult timp după ce
Mengele părăsise Paraguayul, mutându-se în Brazilia. Acest amănunt i-a pus pe o
pistă falsă pe cei care încercau să dea de urma criminalului de război.
Abia în 1979, Ministerul de Interne de la Asuncion a comunicat oficial că lui Joseph
Mengele i-a fost retrasă cetăţenia paraguaiană. Mengele murise, în Brazilia. Erau,
oare, autorităţile din Paraguay la curent cu acest lucru?
Americanii l-au „făcut scăpat” pe Mengele
Cercetătorul new-yorkez Gerald Posner, care a adunat, de-a lungul anilor, peste 25.
000 de documente referitoare la acest caz, a ajuns la concluzia că Joseph Mengele a
găsit refugiu în America de Sud ajutat de serviciile secrete americane. El a
descoperit că „îngerul morţii” s-a îmbarcat spre Buenos Aires, în vara lui 1949,
folosindu-se de un paşaport al Crucii Roşii Internaţionale (nr. 10051), emis la
Geneva. Potrivit documentelor aflate în posesia lui Posner, angajaţi ai serviciilor
secrete americane au participat la organizarea unor filiere de „salvare” a naziştilor
aflaţi pe fugă, făcând astfel posibil ca mii de persoane date în urmărire pentru crime
de război să ajungă în America de Sud. Şi nu numai acolo. Potrivit lui Allan Ryan,
fost director al OSI (Office of Special Investigations), aproximativ 10. 000 de
criminali de război au imigrat în Statele Unite în primii ani de după război. Dintre
aceştia, nici măcar o sută nu au fost vreodată interogaţi în legătură cu trecutul lor.
Dacă ar fi vrut, americanii l-ar fi putut aduce pe Joseph Mengele în faţa Justiţiei. L-
au avut de două ori în mână, imediat după război. Prima dată în 1947, când „îngerul
morţii” a fost reţinut la Viena de doi soldaţi americani. A fost pus în libertate, la
intervenţia unor ofiţeri CIC (Counter Intelligence Corps), care âu declarat că
Mengele lucra ca agent britanic. Apoi, în 1949, Când Joseph Mengele locuia în
orăşelul său natal, Gunzbourg, fără să se ascundă, fapt cunoscut de biroul CIC din
Augsbourg.
Sosit în Argentina, în vara lui 1949, Mengele şi-a folosit un timp identitatea reală.
Şi-a deschis chiar un cabinet medical în Buenos Aires (Caile Vircy Ortiz 970), unde
a profesat la început folosindu-şi propriul nume. Până în 1960, Mengele nu s-a
comportat ca un om care se ascunde. Bizar pentru o persoană dată în urmărire
internaţională pentru crime de război. Mengele părea sigur de el, ca şi când ar fi
ştiut că beneficiază de o proiecţie înaltă. Atitudinea lui s-a schimbai abia după
răpirea lui Eichmann. Se pare că nu teama de americani l-a făcui să treacă în
clandestinitate, ci groaza de comandourile isra eliene.
Ipoteza unui pact între Mengele şi americani este sprijinită şi de declaraţia dală, la
19 martie 1978, de rabinul Morton Rosenthal, reprezentantul Ligii An tidefăimare, în
faţa unei comisii de anchetă a Senatului american: „Angajaţii serviciilor secrete
americane din America Latină nu au furnizat Washingtonului nici o informaţie cu privire la
Joseph Mengele pentru simplu motiv că nu au primit nici un ordin in acest sens. Chiar dacă
unii dintre ci au intrat în posesia unor informaţii referitoare la criminalul de război nazist, nu
le-au transmis, pentru că direcţia lor nu se interesa de acest subiect. „
Atitudinea Washingtonului faţă de subiectul Mengele s-a schimbat radical la
începutul anului 1985. În februarie, ministrul Justiţiei, William French Smith, a
declarat că Statele Unite îşi vor mobiliza toate forţele pentru a-l aduce în faţa
Justiţiei pe odiosul criminal de război nazist. În acţiune urmau să fie implicate toate
serviciile de informaţii americane. În mai puţin de patru luni, misterul lui Joseph
Mengele era dezlegat. Era, însă, puţin cam târziu.

Joseph Mengele Repere biografice

1911 - Joseph Mengele se naşte, la 16 martie, în localitatea germană Gunzbourg,

într-o familie de industriaşi catolici;
1926 - Se înscrie la Universitatea din Munchen, unde urmează cursurile facultăţilor
de Filosofie şi Medicină;
1936 - absolvent al Facultăţii de Medicină, începe să lucreze ca medic la Leipzig
1938 - doctoratul în medicină, după ce îl obţinuse pe cel în filosofie;
1937- devine membru al Partidului Naţional-socialist.
1938 - devine membru al SS (Schultzstaffel). Până în 1940, lucrează în cadrul
Institutului Eredităţii Biologice şi Purităţii Rasiale al celui de-al Treilea Reich, sub
conducerea reputatului genetician Otmar Freiherr von Verschuer;
1939 - Se căsătoreşte cu Irene Schoen.
1940 - Este acceptat în Waffen SS. Este de mai multe ori decorat pentru vitejia pe
câmpul de luptă. Ajunge la gradul de căpitan.
1943 - Este rănit în timpul luptelor de pe râul Donetz. Este declarat inapt pentru
serviciul militar. La 1 mai este numit medic la lagărul de concentrare de la
Auschwitz-Birkenau şi director al serviciului sanitar al lagărului de femei.
1945 - La 20 ianuarie, Mengele îşi adună însemnările din timpul experimentelor
medicale şi părăseşte Auschwitzul.
1947 - Mengele este reţinut la Viena de doi soldaţi americani. Este eliberat, la
intervenţia unor ofiţeri CIC (Counter Intelligence Corps)
1948 - Se întoarce în oraşul său natal, Gunzbourg, unde locuieşte fără să se
ascundă;
1949 -Vara, Mengele pleacă în Argentina, cu un paşaport al Crucii Roşii
Internaţionale, emis la Geneva. Se stabileşte la Buenos Aires, unde deschide un
cabinet medical folosindu-şi numele real.
1954 - Divorţează de Irene Schoen.
1958 - Joseph Mengele se căsătoreşte cu Mariha Mengele, văduva fratelui său, Karl.
O căsătorie de formă, menită să păstreze averea în familie.
1959 - La 27 noiembrie, Mengele obţine cetăţenia statului Paraguay.
1960 - Israeliana Nourit Eddat, alias Nora Aldot. Fostă „pacientă” a „Doctorului
Moarte” la Auschwitz, moare în împrejurări misterioase în timpul unei plimbări
„romantice” pe munte în compania lui Mengele.
Trei luni mai târziu, în mai, Adolf Eichmann este răpit din Buenos Aires de un
comando israelian. În august, Mengele părăseşte Argentina cu destinaţia Paraguay;
1961 - Mengele se instalează în Argentina, sub protecţia lui Wolfgang Gerhardt.
Devine „administratorul” soţilor Stammer, argentinieni de origine maghiară;
1975 - Mengele este trecut sub „tutela” soţilor Liselotlc şi Wolfram Bossert. Se
mută singur într-o căsuţă de la periferia oraşului Sao Paulo;
1976 - Wolfgang Gerhardt se întoarce în Austria,„cedându-i” identitatea sa lui
Mengele, care o va folosi până la moarte. Câteva luni mai târziu, Mengele are un
accident vascular cerebral. Îşi revine;
1979 - Mengele moare, la 7 februarie, înecându-se în ocean, din cauza unor cârcei.
Este înmormântat sub numele de Wolfgang Gerhardt. Identitatea reală a cadavrului
va fi descoperită abia în 1985.
Capitolul 6

TEHNICA DE A OMORÎ PRIN MEDICI

Dacă Mengele moare în urma unui banal cârcel, fără a apuca să fie judecat,
serviciile de securitate sovietice îşi lichidează opozanţii în anume cazuri cu metode
medicale, o obişnuită operaţie de apendicită fiind de fapt actul de condamnare la
moarte. Acesta a fost în cazul fiului lui Leon Troţki, vânat de Stalin la fel de
îneverşunat cum a procedat cu tatăl său. M orțile_cu explicaţie medicală sunt,
dealtfel, o specialitate a KGB, fiind preferat de s utilizat atunci când este posibil să
se evite scandalul unei morţi prin violenţă. La noi me toda este specifică lui
Gheorghiu Dej, care a condus la un cancer galopa nt ca și încercarea eşuată de
otrăvire la paris a lui Pauj Goma, ceea ce tretuia să conducă la un atac de cord.
Stalin, care folosise cu succes metoda pentru îndepărtarea unor apropiaţi deveniţi în
timp incomozi va ajunge el însuşi înspăimântat în ultimii ani de viaţă de
posibilitatea unui „complot al medicilor”, de această dată îndreptat împotriva sa.
Era conştient, ca nimeni altul, că ceea ce făcuse altora i se putea întâmpla şi lui.

NKVD-ul şi apendicita Moartea misterioasă a fiului lui Leon Troţki

Lev Sedov, fiul lui Troţki, a murit în 1938, la 32 de ani, în urma unei operaţii de
apendicită. Tatăl său a mai supravieţuit doi ani, înainte de a fi asasinat în Mexic.
Documente din arhivele KGB demonstrează că Sedov figura pe listele negre ale
Moscovei, asasinarea sa fiind ordonată încă din primăvara lui 1937. Iniţial, NKVD-
ul plănuise răpirea fiului lui Troţki, care urma să fie adus la Moscova şi „judecat”.
Planul a fost, însă, abandonat.
La mijlocul anilor ‘30, Troţki devenise o adevărată obsesie pentru Stalin. Pentru a-
şi anihila duşmanul, „Tătucul” nu s-a dat înapoi de la nimic. „Nu exista în toată istoria
universală un alt caz în care asemenea imense resurse umane, materiale şi propagandistice să
fie mobilizate împotriva unui singur om”, avea să scrie Isaac Deutcner, biograful lui
Troțki.
Cel mai bun prieten al lui Sedov era de fapt agent NKVD
Documentele din arhivele KGB arată că principalul organizator al mişcării troţkiste
din anii ‘30 a fost de fapt Lev Sedov, fiul „Bătrânului”.
Fiul lui Troţki avea 23 de ani în 1929, când tatăl său a fost forţat să aleagă exilul,
refugiindu-se cu familia în Turcia. În 1931, Lev Sedov a părăsit singur Istanbulul şi
s-a instalat la Berlin. Doi ani mai târziu, când Hitler a câştiga t alegerile din
Germania, Sedov s-a mutat la Paris. Aici, el s-a ocupat personal de editarea
publicaţiei „Buletinul opoziţiei”. Toi el a fost acela care păstra legătura cu troţkiştii
răspândiţi în loale colţurile lumii, încercând să reconcilieze diferitele fracţiuni.
Lev Sedov a devenit o ţintă importantă pentru spionajul sovietic. Anturajul său a
fost penetrat rapid de agenţi ai OGPU şi NKVD.
În 1934, agentul NKVD „Etienne”, pe numele său real Mark Zdorovski, a reuşit nu
numai să se infiltreze în cercul lui Lev Sedov, ci chiar să devină cel mai apropiat
prieten al acestuia, în scurt timp, „Etienne” a devenit „mâna dreaptă” a fiului lui
Troţki şi principalul său colaborator la editarea „Buletinului opoziţiei”.
Sedov avea încredere absolută în noul său prieten. A mers până acolo încât i-a
încredinţat acestuia cheia de Ia cutia sa poştală şi l-a autorizat să-i ridice
corespondenţa. Extrem de abil, „Etienne” a ştiut să-şi păstreze intactă acoperirea.
Sedov nu l-a suspectat nici o clipă. Din contră, i-a încredinţat spre păstrare cele mai
importante şi confidenţiale documente din arhiva lui Troţki , Pentru mai multă
siguranţă. Sedov se temea că acestea ar fi putut fi furate sau distruse la ordinul
NKVD. Nici prin cap nu-i trecea că el le înmânase, de bunăvoie, spionajului
sovietic.
Jaful de la Institutul Internaţional de Istorie Socială
în toamna lui 1936, Zborovski şi-a anunţat superiorii că, din cauza dificultăţilor
finaniciare, Troţki a vândut o parte din arhiva sa personală filialei pariziene a
Institutului Internaţional de Istorie Socială, cu sediul la Amsterdam. Moscova a
decis să recupereze documentele. Acţiunea a fost coordonată de Saşa Serebrianski,
şeful rezidenţei ilegale a NKVD din Paris, expert în răpiri şi asasinate. Serebrianski
a primit ordin să organizeze o echipă de intervenţie, care a primit numele
conspirativ „Grupul Henry”. Prima mişcare a agenţilor sovietici a fost să închirieze
etajul imediat superior al imobilului din rue Michelet în care îşi avea sediul
Institutul Internaţional de Istorie Socială.
La acea dată, „Etienne”, alias Mark Zborovski, lucra ca inginer la serviciul de
depanare al unei companii telefonice pariziene. La ordinul lui Serebrianski, el a
provocat o „defecţiune” la liniile telefonice ale Institutului de Istorie Socială.
Planul era simplu. Funcţionarii Institutului trebuiau să reclame defecţiunea, iar
„Etienne” Zborovski avea să vină să o „repare”. Ocazie perfectă pentru a studia
locul şi a identifica amplasamentul arhivei lui Troţki. Spre disperarea agenţilor
NKVD, când Institutul a reclamat „pana”, şeful lui Zborovski a trimis pe altcineva
să o repare. Zborovski a fost nevoit să provoace o a doua „defecţiune”. De data
aceasta, el a fost cel care a venit să o remedieze.
După ce a analizat informaţiile furnizate de Zborovski, Serebrianski a stabilit data
atacului: 7 noiembrie 1936, orele 2. 00 noaptea. Acţiunea trebuia finalizată în mai
puţin de trei ore. Exista, însă, o mare problemă: agenţii NKVD nu reuşiseră să
găsească chei potrivite pentru uşile institutului. În cele din urmă au hotărât să taie
broaştele cu un fierăstrău electric, alimentat de un generator portabil. Acesta a fost
pus într-o cutie, învelit în vată şi acoperit cu nisip, pentru a reduce zgomotul.
Lovitura a reuşit perfect. Echipa specială a NKVD-ului a pătruns neobservată în
incinta institutului şi a sustras documentele din arhiva lui Troţki. În zorii zilei de 7
noiembrie misiunea era încheiată. La întoarcerea la Moscova, membrii „grupului
Henry” au fost decoraţi cu Ordinul „Steagul Roşu”.
” Etienne” suspectat de poliţia franceză
Cu toate că nu existau martori, atât poliţia franceză cât şi Lev Sedov au bănuit
imediat că „jaful” de la Institutul din rue Michejet era opera NKVD-ului. O
demonstra, în primul rând, profesionalismul „spărgătorilor”. Apoi, din institut nu
lipsea nimic în afară de documentele din arhiva Troţki. „Hoţii” nu se atinseseră de
bani şi de obiectele de valoare care se găseau în birouri. Era limpede că lovitura
fusese comandată şi că nu era opera unor infractori mărunţi.
Iniţial, poliţia franceză l-a trecut pe lista suspecţilor pe „Etienne” Zborovski. Lev
Sedov a sărit, însă, imediat, în apărarea lui. El a declarat că prietenul său este mai
presus de orice suspiciune. Naivul Sedov l-a indicat ca potenţial suspect pe
directorul institutului, Boris Nicolaievski, un fost lider al menşevicilor emigrat în
Franţa, considerat de Moscova drept „duşman al poporului”.
Argumentul hotărâtor în favoarea lui Zborovski a fost acela că cele mai importante
documente ale arhivei Troţki se aflau în custodia lui, ascunse în locuinţa sa din
Paris. Mai mult, Chiar şi documentele furate fuseseră până de curând păstrate în
acelaşi loc. Deci, „Etienne” ar fi avut ocazia să le „facă pierdute” mult mai simplu,
înainte ca ele să fie vândute.
Argumentul părea logic. Anchetatorii francezi nu aveau cum să intuiască
raţionamentul NKVD-ului. Atâta timp cât arhiva se afla în custodia lui Zborovski,
Moscova avea control total asupra ei. Nu exista nici un motiv să o fure, riscând
astfel să-i distrugă acoperirea lui „Etienne”.
NKVD-ul plănuieşte răpirea lui Lev Sedov

Datorită încrederii oarbe pe care o avea în „Etienne” Zborovski, Lev Sedov era o
adevărată mină de aur pentru sovietici Fără să știe furniza Moscovei cele mai
importante informaţii referitoare la Troţki şi la susţinătorii acestuia. Tocmai de
aceea până în 1937, NKVD-ul nu şi-a propus să-l asasineze pe
Sedov, care era mai util viu decît mort.
Lucrurile s-au schimbat, însă, după ce, în septembrie 1936 Nicolai I vanovici Ejov l-
a înlocuit pe Iagoda la conducerea NKVD-ului ,Se pare ca unuldintre motivele
„oficiale” ale mazilirii lui Iagoda fusese acela că „s-a dovedit incapabil să demaşte
conspirația troțkisto-zinovievistă”. Era limpede că „Tătucul” vroia capul lui Troţki, nu
doar să-l ţină sub observaţie.
Ejov a înţeles imediat ce se cerea de la e l. În primăvara lui 1937, rezidenţele NKVD
au primit ordinul de a trece de la supravegherea şi destabilizarea grupurilor troţkistc
la asasinarea liderilor acestora. Lui Serebrianski i s-a cerut să întoc mească un plan
pentru răpirea lui Lev Sedov, care urma să fie adus la Moscova şi „judecat”. A fost
închiriat chiar şi un vapor de pescuit la Boulogne, la bordul căruia Sedov ar fi
trebuit să fie transportat-.Operaţiunea ar fi trebuit să aibă loc la începutul lui
octombrie. Ea a fost anulată în ultimul moment, probabil din cauza sca ndalului iscat
de o altă răpire orchestrată de NKVD. Generalul Evgheni Karlovici Miller, şeful
„Gărzilor Albe” în exil dispăruse în mod misterios în ziua de 22
septembrie.Anchetatorii francezi au ajuns la concluzia că generalul fusese răpit din
plină stradă, ziua în amiaza mare, dus la ambasada sovietică și ucis. Se presupunea
ca trupul neânsufleţit fusese transpdrtat cu un cam ion, îmbarcat la bordul unei nave
ruseşti ancorata în Portul Le Havre. Mult mai târziu s-a aflat că, de fapt gener alul
Miller era încă în viaţă în momentul în care a părăsit Franţa .Drogat puternic, el a
supravieţuit, totuşi, călătoriei. A ajuns viu la Moscova, unde a fost interogat, apoi
împuşcat.
Scandalul iscat de dispariţia generalului Miller l-a făcut pe Serebriansk sa renun țe
la planul său cu privire la răpirea fiului lui Troţki Peste cateva luni, însă, Lev Sedov
nu avea să mai aibă acelaşi noroc.
Moartea fiului lui Troţki
În ziua de 8 februarie 1938, Lev Sedov a fost dus de urgenţă la spital cu
diagnosticul „apendicită acută”. „Etienne” îl convinsese să nu se interneze într-un
spital parizian, unde, chipurile, NKVD-ul s-ar fi putut infiltra cu uşurinţă. La
insistehţele prietenului său, Sedov a acceptat să apeleze la serviciile unei mici
clinici private, condusă de emigranţi ruşi. În realitate, clinica era controlată de
NKVD. Invocând din nou „motive de securitate”, „Etienne” a refuzat să le spună
celorlaţi prieteni ai bolnavului unde a fost internat fiul lui Troţki. Singura care ştia
adresa era soţia lui Sedov.
Lev Sedov a fost operat de urgenţă. Intervenţia chirurgicală, de rutină, dealtfel, a
fost o reuşită. În primele zile, pacientul s-a simţit bine, părând să se însănătoşească
grabnic. Apoi, în ziua de 13 februarie, a făcut o criză violentă. A fost găsit
zvârcolindu-se pe coridor, urlând. de durere şi delirând. Medicii nu înţelegeau ce se
întâmplă. I s-au făcut repetate transfuzii de sânge. Cu toate eforturile doctorilor,
Lev Sedov nu a mai putut fi salvat. A murit în chinuri groaznice, în ziua de 16
februarie 1938. Avea numai 32 de ani.
O anchetă de rutină a atribuit decesul unor complicaţii postoperatorii, pe fondul
unei stări de epuizare fizică.

Capitolul 7 CINE STĂPÂNEŞTE INFORMAŢIA STĂPÂNEŞTE LUMEA

Mâna lungă a revoluţiei s-a exersat prin intermediul spionajului. Ca una din cele
mai vechi meserii din lume, după prostituţie, spionajul nu are însă „greţuri” apropos
de ideologii. In multe evenimente cruciale ale secolului, dar şi în anecdotic,
spionajul a jucat rolul unei Direcţii a V-a, de vârf de lance, împreună cu CIA şi
Mossad, KGB s-a dovedit deosebit de inventiv în recrutare, speculând, în
contactarea agenţilor, nu numai dorinţa de câştig a subiecţilor, sau slăbiciunile lor
şantajate, dar şi afinităţile ideologice sau sentimentale. De la miniştri la prostituţi
de ambele sexe ori la străbunicuţe îndrăgostite sincer de carisma lui Lenin, ei au
dus războiul subteran, prin catacombele istoriei. Persoane şterse, în sensul unor
personalităţi obişnuite, construite să nu atragă atenţia, spionii adevăraţi sunt foarte
departe de imaginea ce Ie-a fost atribuită în filmele sau cărţile de gen.
Personalitatea lor este una interioară, deosebit de puternică şi chiar dramatică, prin
asumarea permanentă a riscului.
I. „Daedalus”

Ministrul francez Pierre Cot a spionat pentru Moscova timp de 50 de ani

Fostul ministru francez Pierre Cot ar putea figura, probabil, printre cei mai
longevivi spioni activi de care au dispus serviciile secrete sovietice în Occident.
Cunoscut politician, ministru în mai multe guverne franceze înainte de cel de-al
doilea război mondial, Pierre Cot rămâne un caz singular în istoria spionajului. Alte
„cârtiţe” sovietice la nivel înalt, ca faimosul Alger Hiss în Statele Unite, au acţionat
doar câţiva ani. In schimb, Pierre Cot a spionat pentru sovietici, nestingherit, încă
din 1933 şi până la moartea sa, la 21 august 1977 , fără să fie descoperit în tot acest
lung răstimp. Abia după 1990, accesul la arhiva FBl-ului, c a şi arhivele
„Internaţionalei Comuniste” (Komintern) de la Moscova (fondurile 495/74) au
permis dezvăluirea amplorii activităţii de spionaj, în favoarea sovieticilor, a unuia
dintre cei mai cunoscuţi oameni politici francezi.
Pierre Cot, ministru francez al Aviaţiei, racolat de NKVD
De fapt, Pierre Cot a desfăşurat două cariere politice: una, la vedere, oficială; cea
de-a doua, secretă, tăinuită în arhivele serviciilor sovietice de informaţii. Conform
„imaginii” sale oficiale, Cot a fost toată viaţa un om de stânga, „iubitor de pace” şi
un „partizan al prieteniei cu URSS”. Membru al Partidului Radical sub a IlI-a
Republică, ministru al Aviaţiei în perioada „Frontului Popular” a lui Leon Blum,
Col s-a manifestat ca un frecvent susţinător al implicării Franţei în războiul civil
din Spania, de partea republicanilor sprijiniţi de Stalin. În 1943, Cot se găsea la
Alger, ca deputat „progresist” în „Adunarea Consultativă” organizată de generalul
De Gaulle. Cot a rămas deputat „progresist” şi sub a IV-a Republică.
În spatele acestei vieţi publice se ascundea însă un alt Pierre Cot, care, încă din anii
‘30, devenise, în secret, „tovarăşul de drum” al NKVD-ului. În 1933, Pierre Cot
făcea parte din delegaţia Franţei la „Societatea Naţiunilor”, veche „pepinieră” de
racolare a servicilor secrete sovietice. În septembrie 1933, Co t vizita URSS ca
ministru al Aviaţiei în cabinetul Daladier. Se pare că acesta a fost momentul exact
când Cot s-a pus în slujba spionajului şi a propagandei Kremlinului, căci la
reântoarcerea în Franţa a început să pledeze pentru „alianţa cu URSS” şi pentru un
„ajutor militar” acordat Armatei Roşii. Momentul adevărului a venit odată cu
războiul din Spania. Ministru al Aviaţiei în primul cabinet Daladier (1933), Cot şi-a
reluat portofoliul în 1936, schimbându-l apoi cu cel al Comerţului, succesiv în
cabinetele Chautemps şi Blum în 1938. In această calitate, Cot a organizat o filieră
de aprovizionare clandestină cu arme a forţelor republicane (pro-comuniste) din
Spania. Nu a realizat-o, însă, de unul singur: întreaga masonerie de stânga îi
susţinea pe republicani. „Filiera armelor” pentru republicanii din Spania a avut şi o
consecinţă românească: o mare cantitate de arme, comandată de guvernul român în
Franţa, a fost expediată republicanilor procomunişti din Spania, cu largul concurs al
lui Nicolae Titulescu.
Prima mărturie a apartenenţei ministrului francez Pierre Cot la structurile NKVD-
ului vine din partea celui mai avizat personaj: generalul sovietic Walter Krivitzky,
şeful reţelelor de spionaj ale NKVD-ului în acel timp, din Europa, care se refugiase
în 1938 în Occident. Într-o depoziţie din 1939, Krivitzky susţinea că Pierre Cot
funcţiona ca agent NKVD, menţionând că, în această calitate, el primea cu
regularitate bani de la sovietici. Altfel spus, ministrul francez al Aviaţiei, apoi al
Comerţului, era un’agent plătit” al Moscovei. Mărturia generalului Krivitzky, dată
în faţa autorităţilor americane, figurează şi în dosarul de la FBI al lui Pierre Cot.
„Militantul pacifist” Pierre Cot se refugiază în SUA, unde se pune la dispoziţia URSS,
aliata Germaniei

În momentul izbucnirii războiului, în septembrie 1939, Cot a luat imediat legătura

cu serviciul secret sovietic. În public, condamna vehement Tratatul Molotov -
Ribbentrop, din august 1939, ca „militant pacifist”. Numai că, în noiembrie 1940,
„pacifistul” Cot s-a refugiat urgent în Statele Unite, unde s-a pus la dispoziţia
spionajului sovietic, în acel moment aliatul celui nazist. „Cot doreşte ca cei ce conduc
URSS să ştie că el este dornic de a îndeplini toate misiunile noastre şi pentru aceasta el este
gata să-şi schimbe situaţia”, i-a transmis Beria lui Stalin.
Mesajul secret îi parvenise lui Beria din Statele Unite printr-un agent al său, Earl
Browder, secretar general al Partidului Comunist din SUA, cu care Cot se afla în
legătură la New York din primul moment când păşise pe teritoriul american. De la 1
iulie 1942, numele de cod al lui Pierre Cot este „Daedalus”. Documente sovietice
(Fondurile 495/74) dovedesc că în 1943, Cot eră evaluat ca un spion sovietic în
Statele Unite, activ şi important. Chiar la începutul lui 1943, Pavel Filin - care
conducea spionajul sovietic - primea un raport secret de la Cot, raport comandat de
Earl Browder. Acesta superviza atât misiunile lui Cot, cât şi pe cele ale spionilor pe
care sovieticii îi infiltraseră în cadrul „proiectului Manhattan” (fabricarea bombei
atomice americane), ceea ce dovedeşte importanţa pe care Moscova o acorda
francezului.
” Venona”: americanii decriptează mesajele lui Zubilin

In acelaşi timp, americanii reuşiseră să decripteze - în cadrul „Operaţiunii Venona”

- mesajele cifrate pe care agenţii sovietici le expediau din Statele Unite la Moscova.
Printre acestea se aflau şi cele ale rezidentului Zubilin, care oferă o imagine
concretă a activităţii lui Cot în slujba spionajului sovietic. Astfel, la 3 iunie 1943,
Zubilin solicita Moscovei instrucţiuni privind propunerea lui Cot de a se stabili la
Alger, în anturajul generalului de Gaulle; la 8 iulie 1943 - Zubilin transmitea la
Moscova un raport al lui „Daedalus” (Cot), privind compoziţia şi politica dusă în
Comitetului francez de la Alger; la 13 iulie 1943 - Moscova îi propunea o misiune
lui Cot; la 22 iulie 1943 - Zubilin transmitea la Moscova o listă de francezi refugiaţi
în SUA, apţi de recrutare. „Rezidentul” sovietic preciza: „Noi îi controlăm pe toţi
prin Pierre Cot”.
În noiembrie ‘43, „Daedalus” soseşte la Alger, cu misiunea de a se infiltra pe lângă
generalul De Gaulle, a cărui încredere i-o câştigă repede. Trimis de general într-o
misiune exploratorie la Moscova, în primăvara lui 1944, Cot va profita de ocazie ca
să-l denigreze pe De Gaulle şi să furnizeze sovieticilor informaţii precise asupra
noului val de politicieni francezi propulsaţi de Rezistenţă. Complotează cu Maurice
Thorez, pe care Cot îl va sprijini ulterior. Imediat după eliberarea Franţei, Pierre
Cot se întoarce la Paris, unde îşi continuă activitatea de spionaj sovietic, sub a IV-a
şi a V-a Republică.
Dispariţia unui „partizan al păcii şi patriot hotărât”

Treptat, Pierre Cot a început să fie însă marginalizat. Faptul că nu mai accedea la
funcţii ministeriale, decizionale, au făcut să scadă interesul KGB-ului - urmaşul
NKVD-ului - faţă de „Daedalus”. Public, Pierre Cot susţinea comunismul francez şi
continua să fie primit la Ambasada URSS din Paris ca un personaj important. Totuşi,
„Daedalus” nu prea mai avea acces la secrete ale statului francez, aşa că „tolba” lui
era tot mai săracă. Rămânea totuşi un bun cunoscător al vieţii politice franceze,
astfel că sovieticii au început să recurgă la el mai degrabă ca la consilier şi „ghid”
util, decât ca la un spion propriu-zis. La moartea lui Pierre Cot, survenită la 21
august 1977, secretarul general al Partidului Comunist Francez, Georges Marchais,
I-a omagiat în „L’Humanite” ca pe un „partizan al păcii” şi un „patriot hotărât”. Un
„patriot” care a servit pe frontul invizibil un stat inamic de moarte al propriei sale
ţări, Franţa.
II. Sex şi spionaj
Karl şi Hana Koecher, sau „spionii erotici”
Soţii Karl şi Hana Koecher fac parte, fără îndoială, din galeria marilor spioni ai
Războiului Rece. Agenţi ai serviciului de informaţii cehoslovac (StB), cei doi au
fost trimişi în Statele Unite, în 1965, sub acoperirea de „refugiaţi politici”. Angajat
de CIA, în 1973, Karl Koecher a fost racolat şi de KGB, un an mai târziu. Timp de
10 ani, Karl şi Hana, alias „Rino” şi „Hanka”, au furnizat Moscovei documente
ultrasecrete de o mare importanţă, dar şi informaţii compromiţătoare despre o serie
de personaje de la Washington. Soţii Koecher reuşiseră să se infiltreze în cele mai
elitiste „cluburi” pentru cuplurile „lipsite de prejudecăţi”, participând la adevărate
orgii alături de înalţi funcţionari din CIA şi Pentagon, ziarişti renumiţi sau
politicieni. Cei doi aveau ordin să investigheze „revoluţia sexuală” din America şi
să o „exploateze” informativ. Ceea ce au făcut cu brio.
Soţii Koecher cer azil politic în Statele Unite

În anul 1965, soţii Karl şi Hana Koecher au sosit la New York şi au cerut azil politic
în Statele Unite, invocând persecuţiile la care ar fi fost supuşi în Ceholslovacia.
Hana s-a angajat la o firmă specializată în comerţul cu diamante. Karl vorbea fluent
rusa, engleza şi franceza, aşa că a reuşii să obţină un post de consultant la postul de
radio „Europa Liberă”. În acelaşi timp, însă, urma şi cursurile Universităţii din
Indiana, pe care le-a absolvit cu rezultate strălucite. În 1969, Karl Koecher a
devenit lector la catedra de filozofie de la Wagner College, din Stat en Island. În
anul 1,970, şi-a susţinut şi doctoratul la Universitatea din Columbia. Aici l-a avut ca
profesor, printre alţii, pe Zbigniew Brzezinski, cel care avea să devină consilierul
pe probleme de securitate naţională al Preşedintelui Jimmy Carter.
Printre cunoscuţii săi, Karl Koecher făcea figură de anticomunist fanatic. Nu
pierdea nici un prilej pentru a-şi manifesta „convingerile”, uneori într-un mod de-a
dreptul deplasat. Prietenii soţilor Koecher au fost şocaţi de reacţia violentă a lui
Karl în momentul în care acesta a aflat că celebrul jucător de tenis Ivan Lcndl i-ar
putea deveni vecin. Karl Koecher a făcut un scandal imens şi a cerut proprietarilor
şi administratorilor elegantului bloc din East Side să refuze oferta lui Lendl (care
vroia să cumpere un apartament) pentru simplul motiv că acest a provenea dintr-o
ţară comunistă.
Soţii Koecher investighează „revoluţia sexuală” din Statele Unite
în vreme ce Karl reuşise să se infiltreze în mediile academice americane, soţia sa,
Hana, îndeplinea mai ales rolul de „mesager”. Slujba sa la compania specializată în
comerţul cu diamante presupunea dese călătorii în Europa, prilej excelent pentru a
ţine legătura cu StB-ul.
Rolul Hanei avea să capete o importanţă mult mai mare după ce soţii Koecher au
primit misiunea de a se infiltra în cercurile „emancipate sexual” din New York-ul
sfârşitului anilor ‘60. Spionajul socialist dorea informaţii despre „revoluţia sexuală”
care făcea ravagii în Statele Unite. Americancele descoperiseră pilula contraceptivă
şi SIDA nu apăruse încă. Toate vechile tabu-uri păreau spulberate. StB-ul
cehoslovac vroia amănunte despre acest adevărat fenomen social. Soţii Koecher s-au
„pus pe treabă”. Au debutat, „discret”, la câteva petreceri de la care au plecat
fiecare însoţit de un alt partener. După ce şi-au câştigat renumele de „cuplu
modern”, „lipsit de prejudecăţi”, au început să fie invitaţi la aşa numitele „sex
parties”, foarte la modă în epocă. Curând, soţii Koecher au devenit nelipsiţi de la
orgiile organizate la celebrele cluburi „Hell fire” („Focul Iadului”) sau „Plato’s
Retreat”.
Spionii StB au refuzat să se întoarcă în Cehoslovacia
Un capitol din biografia celor doi spioni cehi a rămas, până de curând, secret, cu
toate că, la sfârşitul anilor ‘80, Karl Koecher a acordat un amplu interviu
reputatului ziarist american de investigaţii Ronald Kessler. Evident, cu aprobarea
StB-ului. Koecher şi-a povestit viaţa plină de aventuri, dar a omis un episod
esenţial, care a ieşit la iveală abia în toamna lui 1999, odată cu dezvăluirile făcute
de fostul arhivar al KGB, Vasili Mitrohin. Ceea ce nu s-a ştiut niciodată până acum
este faptul că, timp de patru ani, între 1970 şi 1974, soţii Koecher au tăiat toate
legăturile cu StB-ul, refuzând să execute ordinul de a se întoarce în Cehoslovacia.
Soţii Koecher au fost rechemaţi Ia Praga în anul 1970. Conform fişei sale de la
KGB, Karl ar fi trebuit să se întoarcă în ţară pentru a „demasca” o aşa- zisă
operaţiune a CIA îndreptată împotriva lagărului socialist, operaţiune la care ar fi
participai o serie de emigranţi cehi. Soţii Koecher se obişnuiseră, însă, prea bine cu
„modul de viaţă american” şi nu erau deloc dispuşi să renunţe la el pentru a
participa direct la „construirea socialismului”. Aşa că ei au refuzat pur şi simplu să
execute ordinul şi au rupt, timp de patru ani, orice legătură cu StB-ul.
Karl Koecher, angajat al CIA
Refuzând ordinul de a se întoarce în Cehoslovacia, soţii Koecher au devenit
„trădători” pentru foştii lor superiori din SlB. În 1971, Karl Koecher a obţinut
cetăţenia americană, iar soţia sa Hana, un an mai târziu. În acea perioadă, nici unul
dintre ei nu mai lucra pentru vreun serviciu de informaţii. Totuşi, cei doi aveau un
plan pentru a redeveni agenţi acoperiţi ai StB.
În 1973, soţii Koecher s-au mutat la Washington, unde Karl a obţinut o slujbă de
translator la CIA, în cadrul Diviziei pentru „Blocul sovietic”. În această poziţie, el
avea acces la o multitudine de informaţii ultrasecrete. Totuşi, Karl nu era mulţumit.
La numai trei săptămâni după ce fusese angajat, el a solicitat o slujbă mai bună,
adresând următorul memoriu conducerii Agenţiei:
„Pentru poziţia pe care o ocup în prezent nu este necesar, în nici un caz, un angajat cu
doctorat. Sunt interesat de munca informativă şi doresc să continui să lucrez în cadrul
Agenției. Dar cred de asemenea că ar fi corect să mi se permită să o fac într-o poziţie mult mai
solicitantă din punct de vedere intelectual decât cea pe care o ocup acum. „
Cererea lui Karl Koecher a avut ecou. La scurt timp, el a fost promovat în noua sa
slujbă, Koecher trebuia să întocmească sinteze şi previziuni pe baza unor materiale
în rusă sau cehă, pe care tot el le traducea şi le transcria de pe bandă magnetică.
Soţii Koecher, reactivaţi la cerere
*upă ce s-a văzut bine instalat la CIA, Karl Koecher i-a contactat din nou pe foştii
săi superiori din StB. Le-a comunicat acestora că era gata să-şi reia activitatea în
slujba spionajului ceh, desigur, contra unei remuneraţii corespunzătoare.
În acea perioadă, StB-ul era total aservit KGB-ului. După „Primăvara de la Praga”,
din 1968, Moscova decisese epurarea tuturor elementelor „ostile” din serviciul de
informaţii cehoslovac, întreaga conducere fiind înlocuită cu ofiţeri tineri, fideli
Moscovei. Până în ianuarie 1971, 310 ofiţeri fuseseră daţi afară şi 170 fuseseră
scoşi din Partid. În aceste condiţii, nimeni din conducerea StB nu avea curajul să
decidă asupra cererii de reactivare a soţilor Koecher fără acordul expres al
Moscovei.
Pentru KGB, oferta lui Karl Koecher era irezistibilă. Un spion gata infiltrat în CIA,
care îşi oferea singur serviciile, era o adevărată mană cerească. Karl a primit
numele conspirativ „Rino”, iar soţia sa pe cel de „Hanka”. Cei doi au începui să
lucreze în paralel, atât pentru KGB cât şi pentru StB.
” Washingtonul, capitala mondială a sexului”
Mutaţi la Washington, soţii Koecher nu au renunţat la „nonconformismul sexual”
care îi făcuse atât de populari la New York. Abia instalaţi în capitala americană, cei
doi s-au înscris în clubul „Capitol Couples” („Cuplurile Capitoliului”). Membrii
acestuia se reuneau în fiecare sâmbătă seară la restaurantul „The Exchange”. După
cină, urmau adevărate orgii sexuale, organizate fie în vreun apartament de hotel, fie
acasă la vreunul dintre membri. Blondă, suplă şi cu 10 ani mai tânără decât soţul ei,
Hana Koecher era sufletul tuturor „petrecerilor”. Organizatorul acestor „întâlniri” a
descris-o, mulţi ani mai târziu, ca pe o femeie „de o frumuseţe izbitoare, caldă,
dulce, atentă şi incredibil de sexy”. Performanţele lui Karl, însă, nu se bucurau de
aceeaşi apreciere:
„Era un tip niţel ciudat… Femeile care au avut de-a face cu el povesteau că este un amant
groaznic, total insensibil. Era exact opusul nevesti-si”.
Probabil datorită „calităţilor” Hanei, soţii Koecher au fost admişi şi într-un alt club
„erotic”, mult mai elitist, care se reunea periodic la motelul „Virginia’s Inn Place”.
Cel puţin 10 dintre membrii acestui „club” făceau parte din CIA. Mai târziu, Hana
avea să se laude că în acea perioadă a întreţinut relaţii sexuale cu numeroşi ofiţeri
superiori din Pentagon, angajaţi ai CIA, ziarişti ai celor mai importante cotidiene
centrale, ba chiar şi cu un senator american. Karl Koeher avea să declare, mulţi ani
mai târziu, cu nostalgie: „În acea perioadă. Washingtonul era, incontestabil, capitala
mondială a sexului”.

Taine de alcov, operaţiuni secrete în Lumea a Treia şi „cârtite” din KGB

Moscova era absolut încântată de eficienţa soţilor Koecher. Detaliile picante şi

informaţiile compromiţătoare despre diverse oficialităţi de la Washington (şi
fotografiile aferente) erau îndosariale cu grijă, constituind potenţiale instrumente de
şantaj.
Mult mai importante erau, însă, sintezele pe care Karl le făcea pentru CIA şi pe care
le transmitea, prompt, şi KGB-ului. El a fost lăudat de însuşi Andopov. care a
apreciat informaţiile culese de el ca fiind „importante şi valoroase”.
In 1975, soţii Koecher s-au întors la New York. Karl a continuat să lucreze pentru
CIA, de data aceasta în chip de colaborator extern. Tema uneia dintre lucrările pe
care i-a comandat-o Agenţia era „Procesul decizional în structura de conducere
sovietică”.
În anul 1975, Karl Koecher a furnizat rezidenţei KGB din New York o serie de
documente ultrasecrete ale CIA cu privire la operaţiunile Agenţiei americane în
Lumea a Treia. Printre altele, el a fost cel care a transmis Moscovei informaţii
despre faptul că CIA reuşise să racoleze un diplomat sovietic. După o investigaţie
aprofundată, KGB-ul l-a identificat pe acesta în persoana lui Alexander Dimitrievici
Ogorodnik, funcţionar în cadrul „Departamentului America” din Ministerului
sovietic de Externe. Ogorodnik a fost arestat în anul 1977. El a acceptat aproape
imediat să-şi mărturisească vinovăţia într-o declaraţie scrisă. După ce a mâzgălit
câteva rânduri, a spus că pixul anchetatorilor nu scrie bine şi a rugat să i se permită
să folosească propriul său stilou. În clipa în care acesta i-a fost adus, Ogorodnik a
scos din el o capsulă de otravă, pe care a înghiţit-o înainte să poată fi oprit. A murit
în câteva clipe, în sala de interogatoriu.
întoarcerea acasă
La începutul anilor 80, soţii Koecher au fost la rândul lor deconspiraţi de un agent
al CIA infiltrat în StB. Cei doi au fost arestaţi în 1984. După mai puţin de doi ani,
în 1986, ei au fost trimişi înapoi în Cehoslovacia, „la schimb” cu disidentul rus
Anatoli Scharanski, căruia autorităţile sovietice i-au permis emigrarea în Israel.
Soţii Koecher au fost escortaţi până la celebrul Pod Glienicker, care lega Berlinul
de Vest de Germania de Est. Un ziar din epocă i-a descris astfel pe cei doi: „Cu
mustaţa sa şi îmbrăcat într-un palton îmblănit, Karl F. Koecher semăna cu o vulpe.
Soţia sa, Hana, purta o haină de vizon şi o pălărie înaltă, din vizon alb. Blondă şi
sexy, cu nişte ochi albaştri incredibil de mari, arăta ca o vedetă de cinema. „
Soţii Koecher au fost primiţi în Cehoslovacia cu toate onorurile. KGB-ul şi StB-ul
i-au permis lui Karl chiar să acorde o serie de interviuri presei americane. Apoi, o
vreme, nu s-a mai ştiut nimic despre cei doi spioni. Până în 1994, când un ziarist a
descoperit că Hana Koecher lucra, de doi ani, în cadrul agenţiei comerciale de pe
lângă ambasada britanică de la Praga. Hana a fost dată afară, după ce adevărata ei
biografie a ieşit la iveală.
III. O „cârtiţă” demascată de detectorul de minciuni
Harold Nicholson, omul ruşilor de la CIA
Unul dintre cele mai recente scandaluri de spionaj care au zguduit opinia publică
americană l-a avut drept protagonist pe Harold J. Nicholson, agent special al CIA cu
o frumoasă carieră.
În 1996, când a fost demascat ca fiind o „cârtiţă” a serviciilor secrete ruseşti,
Nicholson era şef de ramură în cadrul Centrului Antitero al Direcţiei operative a
CIA, de la Langley. Lucra pentru Agenţie de 16 ani, şi era considerat un adevărat
profesionist. Nicholson a fost supravegheat de FBI timp de mai bine de un an,
înainte ca agenţii federali să poată aduna probele care demonstrau indubitabil că
suspectul vindea informaţii ruşilor.
Şederea în capitala României a fost fatală pentru căsnicia lui Nicholson
Harold James Nicholson s-a născut la 17 noiembrie 1950, în localitatea Woodburn
din Oregon, Statele Unite. A fost angajat de CIA în octombrie 1980. Din 1982 a
beneficiat de acces la documente şi informaţii strict secrete. Cariera sa de ofiţer
operativ a debutat în 1982, la Manilla. După trei ani petrecuţi aici, Nicholson a fost
trimis la Bangkok, unde a rămas până în 1987. Următorii doi ani i-a petrecut la
Tokio. Superiorii săi erau foarte mulţumiţi de activitatea sa, aşa că, în 1990,
Nicholson a fost numit şef de rezidenţă. Nu într-o mare capitală, ci la Bucureşti,
considerat la acea dată de CIA ca fiind destul de puţin important din punct de
vedere al activităţilor de spionaj.
Cu toate că, profesional, obţinuse o promovare importantă, pentru Nicholson
misiunea din capitala României s-a dovedit de rău augur. Soţia sa, Laura, cu care
era căsătorit încă din 1973 (din timpul facultăţii) şi cu care avea trei copii, nu a
reuşit deloc să se adapteze vieţii monotone din Bucureşti. Ea detesta acest oraş, pe
care îl considera cenuşiu şi sărăcăcios, lipsit de orice fel de distracţii, au povestit
ulterior foştii colegi de la ambasadă. Laura era din ce în ce mai deprimată şi nu
ieşea aproape niciodată din casă. Se simţea neglijată, Harold fiind mai tot timpul
plecat „cu treburi” despre care nu îi putea povesti nimic. Laura a rezistat cu
stoicism timp de doi ani, cât a durat misiunea soţului ei în România. În 1992,
Nicholson a fost rechemat în Statele Unite. Era, însă, prea târziu pentru a-şi mai
putea salva căsnicia. Laura a intentat divorţ.
Racolarea din Malaezia
în 1992, Harold Nicholson a fost trimis la Kuala Lumpur, ca adjunct al şefului
antenei CIA din Malaezia. Proaspăt divorţat, el suferise o dublă lovitură, emoţională
şi financiară. Nu numai că îşi pierduse soţia, dar aceasta obţinuse şi o mare sumă de
bani în urma partajului. La 42 de ani, Nicholson se vedea în situaţia de a lua totul
de la capăt. Poate de aceea a decis să se pună în slujba serviciilor secrete ruse, în
schimbul unor sume importante de bani.
Printre sarcinile lui Nicholson în Malaezia se număra şi aceea de a racola ofiţeri de
informaţii ai serviciilor ruseşti. N-a fost însă să fie aşa. Ulterior, s-a dovedit că în
loc să-i racoleze el pe ruşi, ruşii l-au racolat pe el.
În 1994, Harold Nicholson a revenit în Statele Unite, unde, timp de doi ani. a
activat ca profesor la Centrul Special de Pregătire al CIA (STC - Special Training
Center) din Virginia. În iulie 1996, Nicholson a fost promovat, fiind numit şef de
ramură în cadrul Centrului Antitero al Direcţiei operative a CIA, de la Langley.
Acesta era cel mai important post pe care îl ocupase vreodată. Promovarea a fost
însoţită şi de o creştere de salariu pe măsură. Nicholson câştiga acum 75. 000 de
dolari pe an. Oficial. Neoficial, el îşi „rotunjea” veniturile spionând pentru ruşi.
Aceştia erau mult mai generoşi decât CIA.
” Detectorul de minciuni” alertează conducerea CIA
Primul semn de întrebare asupra lui Harold Nicholson a apărut în urma unui control
de rutină. Normele de securitate ale CIA prevăd ca toţi angajaţii Agenţiei să se
supună, la intervale regulate, testărilor la poligraf, celebrul „detector de minciuni”,
întrebările sunt şi ele standard, încercând să depisteze eventualele „cârtiţe”.
Nicholson a fost testat la poligraf în zilele de 16 şi 20 octombrie 1995. Rezultatele
testelor, analizate computerizat, au fost neliniştitoare. Calculatorul a indicat o
probabilitate de 97 Ia sută ca Nicholson să fi minţit când a răspuns la două
întrebări: „Ascunzi faptul că lucrezi pentru un serviciu de informaţii străin? „şi „Ai
avut contacte neautorizate cu reprezentanţi ai unui serviciu de informaţii străin? „.
Alertaţi de prognozele computerului, superiorii lui Nicholson i-au cerut acestuia să
se supună unui al treilea test poligraf, de data aceasta condus de un specialist al
Agenţiei. Rezultatele au fost şi mai îngrijorătoare. Prima observaţie a specialistului
a fost aceea că Nicholson a încercai să manipuleze rezultatele testului, respirând
adânc în timpul întrebărilor cheie. I s-a atras atenţia să înceteze şi s-a conforma t.
Dar înregistrările poligrafului au indicat că el era nesincer cu privire la contactele
neautorizate cu servicii de informaţii străine. Din acea clipă, Nicholson a fost
supravegheat discret dar constant. A fost alertat şi Biroul Federal de Investigaţii,
care a declanşat imediat o anchetă pe cât de meticuloasă, pe a tât de secretă. Harold
Nicholson, însă, nu bănuia nimic. Lui i se spusese că testul ieşise bine.
Vacanţe exotice şi bani nejustificabili
Ancheta FBl-ului a început, ca mai totdeauna în astfel de cazuri, de la cercetarea
situaţiei financiare a suspectului, investigându-se dacă Nicholson primise în ultimii
ani bani pe care nu îi putea justifica. Toate conturile lui bancare au fost luate la
puricat, fiecare tranzacţie fiind verificată. Anchetatorii au descoperit prima „plată”
suspectă. Aceasta avusese loc la 8 iunie 1994, cu puţin timp înainte ca Nicholson să
se întoarcă din misiune de la Kuala Lumpur. In timpul ultimelor luni petrecute în
capitala Malaeziei, el se întâlnise de patru ori cu un ofiţer de informaţii rus. Aceste
întrevederi fuseseră anunţate şi autorizate de către CIA. Ultima dintre ele avusese
loc la 29 iunie 1994, în sediul ambasadei ruse de la Kuala Lumpur. În mod straniu,
chiar a doua zi, în contul lui Nicholson de Ia Selco Credit Union din Eugene,
Oregon, au fost vărsaţi 12. 000 de dolari. Anchetatorii aveau să constate că nu era
vorba despre o simplă coincidenţă.
Analizate cu minuţiozitate, documentele contabile au scos la iveală un straniu
„algoritm”. Din 1994, Nicholson călătorise în străinătate de două ori pe an, după
fiecare astfel de „excursie” conturie sale din diferite bănci înregistrând creşteri
spectaculoase. Astfel, în decembrie 1994, el s-a întors la Kuala Lumpur, unde a
petrecut o săptămână, „în interes personal”. După această scurtă vizită, în conturile
sale din diferite bănci au intrat 28. 000 de dolari, a căror provenienţă nu putea fi
justificată.
În iulie 1995, pe Harold Nicholson I-a apucat iar dorul de ducă. Şi-a luat concediul
legal de odihnă şi a plecat spre Singapore, de unde a călătorit mai departe, spre
Kuala Lumpur. Scurta sa „vacanţă” în capitala Malaeziei s-a dovedit din nou
fructuoasă. La întoarcere, era cu aproximativ 24. 000 de dolari mai bogat.
În decembrie 1995, Nicholson călătoreşte din nou, „în interes personal”. De data
aceasta în Thailanda. Petrece 4 zile în Bangkok, apoi o săptămână în localitatea
Phuket. Se întoarce în Statele Unite la 30 decembrie. În diferitele sale conturi
bancare intră sume totalizând peste 26. 000 de dolari.
Operaţia se repetă aproape identic în iunie 1996. Nicholson călătoreşte de data
aceasta la Singapore. Această vacanţă se dovedeşte cea mai profitabilă de până
atunci. Anchetatorii FBI aveau să constate că, în numai câteva zile, Nicholson
câştigase peste 42. 000 de dolari. Plecase apoi spre Bangkok şi, mai departe, spre
Honolulu. De data aceasta nu era singur, ci însoţit de o frumoasă asiatică. Nicholson
şi-a informat superiorii că femeia era cetăţean thailandez şi că intenţionau să se
căsătorească.
Nicholson nu ştia că în timpul ultimei sale călătorii la Singapore, din iunie 1996,
fusese constant supravegheat de FBI. Valizele sale fuseseră scotocite minuţios pe
aeroport, mai puţin bagajul de mână, de care nu se despărţise nici o clipă. Filajul
FBI a constatat că Nicholson îşi lua toate precauţiile pentru a identifica şi a
„pierde” eventualii urmăritori. Cu toate acestea, el a fost văzut urcându-se într-o
maşină a ambasadei ruse din Singapore. Nicholson nu îşi informase superiorii
despre vreo întâlnire cu cetăţeni ruşi, întrevederea fiind, deci, neautorizată. El nu a
pomenit nimic despre acest incident, nici după întoarcerea în Statele Unite.
Computerul acuză

Harold Nicholson s-a întors în Stale Unite la începutul lui august 1996. Habar nu
avea că este considerat suspect şi că fusese „filat” în timpul concediului său asiatic.
Adevărul este că, la acea oră, nici superiorii săi nu erau convinşi, încă, sută la sută,
că au de-a face cu o „cârtiţă”. Confirmarea le-a venit, câteva zile mai târziu, în
urma unui control de rutină. Toate computerele din reţeaua CIA sunt programate
astfel încât ele să înregistreze fiecare operaţiune efectuată. Periodic, lista acestor
operaţiuni este verificată şi analizată. Aşa s-a întâmplat în ziua de 18 august 1996.
Specialiştii de la CIA au constatat că Harold Nicholson căutase în baza de date a
Agenţiei toate informaţiile pe care CIA le deţinea în legătură cu Cecenia şi cu
Rusia. Potrivit superiorilor săi, el nu avea nici un motiv profesional pentru a se
interesa despre aceste subiecte. Computerul său mai înregistrase şi câteva tentative
de accesare a unor baze de date pentru care nu avea autorizaţie, printre care baza de
date a Diviziei pentru Eurasia Centrală.
Problema cecenă şi biografiile agenţilor CIA acoperiţi

Anchetatorii FBI au ajuns la concluzia că Harold Nicholson le vindea ruşilor

informaţiile pe care CIA le deţinea referitor la Cecenia. De fapt, ei bănuiau acest
lucru de mai multe luni. În aprilie 1996, Nicholson participase la un curs de
perfecţionare pentru instructorii CIA şi atrăsese atenţia întrebându-i pe diferiţi
colegi de breaslă ce ştiu despre problema cecenă. El le explicase acestora că se
interesează de subiect în vederea realizării unor noi exerciţii de pregătire a
personalului. Nu era adevărat.
In august 1996, FBl-uI a percheziţionat în secret autoturismului lui Nicholson. A
fost descoperit un computer portabil, din care au putut fi recuperate o serie de
documente ultrasecrete ale CIA. Cea mai mare parte a lor se refereau la Rusia şi la
Cecenia. Dar nu numai.
Harold Nicholson le oferea ruşilor şi detalii biografice şi profesionale despre ofiţeri
CIA care lucrau sub acoperire în străinătate. Ca fost instructor al Agenţiei (timp de
doi ani), îi avusese drept „elevi” pe mulţi dintre agenţii trimişi ulterior în misiune.
Deţinea despre ei informaţii la prima mână, întucât avusese acces la toate fişele lor.
Inutil să precizăm că acest gen de informaţii erau pentru serviciile ruseşti adevărate
mine de aur.
Tot printre documentele recuperate de pe computerul portabil al lui Nicholson se
aflau şi rapoarte CIA care descriau principalele „teme” de spionaj ale americanilor
în Rusia: „inforniașii economice, cu precăderea referitoare la sistemul bancar rusesc,
eforturile altor state de a achiziţiona tehnologie pentru rachete ele croazieră, obţinerea
sistemelor ruseşti de suprimare a câmpurilor electrice (comandă specială de la U. S. Navy),
cercetările referitoare la radare de înaltă frecventă, proiectele pentru armamentul
submarinelor”. În plus, Nicholson oferea şi detalii despre sistemul american de
spionaj activ pe teritoriul Rusiei. Nu numai că deconspirase organigrama rezidenţei
CIA din Moscova, dar identificase şi o serie de „colaboratori externi” ai Agenţiei,
precizându-le numele conspirative, funcţiile şi genul de activitate.
Un mesaj aparent banal

Cu toate că au descoperit materiale compromiţătoare pentru Nicholson în urma

percheziţionării autoturismului acestuia, FBI-uI nu a luat imediat nici o măsură
împotriva suspectului. Supravegherea acestuia a continuat cu aceeaşi discreţie ca
până atunci. În ziua de 4 octombrie 1996, Nicholson a fost înştiinţat că urma să facă
parte din delegaţia CIA la două întâlniri, în străinătate, cu reprezentanţii unor
servicii de informaţii „prietene”. Plecarea era fixată pentru ziua de 16 noiembrie.
Imediat, Nicholson şi-a anunţat intenţia ca, la terminarea „vizitelor de lucru”, să
plece pentru câteva zile în Elveţia, în loc să se întoarcă în Statele Unite cu restul
delegaţiei. Cinci zile mai târziu, la 9 octombrie 1996, el a fost observat în timp de
punea la poştă un plic. FBI-ul l-a recuperat şi l-a desfăcut, înăuntru se afla o carte
poştală, cu următorul mesaj:
„Bună prietene vechi. Sper că vei putea să fii oaspetele meu pentru o vacantă de ski anul
acesta, pe 23-24 noiembrie. Este puţin cam devreme, dar s-ar potrivi bine cu programul meu.
Eu sunt sănătos şi totul este în regulă. Sper cu şi la tine totul e bine şi că îmi vei putea accepta
invitaţia. Cele mai bune urări. P. S. Zăpada ar trebui să fie bună până atunci”
Aparent, mesajul era cât se poale de banal. Numai aparent, însă. Primul lucru care a
atras atenţia agenţilor federali a fost faptul că vederea era semnată Nevi l R.
Slrachey. Nicholson folosea, deci, un nume fals. Verificările ulterioare au
demonstrat că nici o persoană cu acest nume nu locuia în statul Virginia, cu atât mai
puţin la adresa indicată pe plic ca fiind a expeditorului. Pentru anchetatori era
limpede că Nicholson încerca să-l contacteze pe ofiţerul său rus de legătură.
De comun acord, agenţii FBI şi superiorii săi din CIA l-au lăsat pe Harold
Nicholson să se pregătească în linişte pentru apropiata sa vizită în Europa. Locuinţa
lui a fost percheziţionată în secret, la fel şi biroul său. În ambele locuri au fost
instalate dispozitive de «supraveghere electronică. Nicholson a fost filmat în timp
ce fotografia, încuiat în birou, documente strict secrete.
IV. Marele balerin Rudolf Nureev a fugit în Occident ajutat de CIA

După prăbuşirea comunismului în Rusia, în 1991, arhivele KGB-ului au devenit

accesibile cercetătorilor şi istoricilor din fosta URSS, dar şi celor din alte ţări.
Printre numeroasele documente scoase la iveală cu această ocazie s- a aflat şi
dosarul KGB al celebrului balerin rus Rudolf Nureev, considerat unul dintre cei mai
mari maeştri ai dansului din acest secol, fugit din fosta URSS în 1961 şi refugiat
politic în Occident. Ei bine, dosarul KGB al lui Nureev cuprinde nici mai mult nici
mai puţin de 2343 de pagini. Faptul că o vedetă de talia lui Nureev se refugiase în
Occident putea, fireşte, explica existenţa unui dosar. Dar faptul că poliţia politică
sovietică întocmise un dosar de peste două mii de pagini despre un balerin, oricât de
faimos ar fi fost acesta, este o dovadă în plus a paranoiei care domina regimul
totalitar sovietic. Surprizele nu s-au oprit, însă, aici.
Refugierea în Occident a marelui balerin sovietic a fost organizată chiar de CIA,
printr-o operaţiune secretă specială.
Interesul americanilor pentru un balerin de talia lui Nureev - steaua de la „Kirov”
era determinată în primul rând de interesele propagandistice şi psihologice ale
Războiului Rece. Efectul „fugii” unui asemenea artist sovietic nu numai că ar fi
scurtcircuitat mass-media mondială, dar ar fi reprezentat o grea lovitură pentru
propaganda comunistă. Iată de ce CIA a creat o adevărată filieră pentru refugierea
lui Nureev în Vest. În centrul întregii operaţiuni, o tânără chiliana stabilită de mai
mult timp la Paris.
Clara, „logodnica” fiului lui Andre Malraux, agentă CIA

Persoana aleasă de americani pentru facilitarea „fugii” lui Nureev a fost Clara Saint
şi, din ordinul CIA, aceasta devenise „legătura” lui Vincent Malraux, nimeni altul
decât fiul marelui scriitor francez Andre Malraux (în tinereţea sa om de stânga, vezi
episodul războiului civil din Spania), devenit unul dintre cei mai ap ropiaţi
colaboratori ai preşedintelui Charles de Gaulle şi viitor ministru al Culturii. Faptul
că CIA reuşise să infiltreze familia Malraux, plasând-o pe tânăra Clara pe poziţia de
„logodnică -viitoare noră”, se datora faptului că Charles de Gaulle adoptase de nai
mult timp o poziţie internaţională anti-americană, ca şi legăturilor pe care cei doi
Malraux le aveau cu socialiştii şi comuniştii francezi. Cum Clara Saint şi Nureev se
cunoşteau de mai mult timp, nimic mai firesc decât reluarea unei „mici idile” în
decor parizian. Astfel, Clara a reuşit să adoarmă, pentru mai multe ore, vigilenţa
agenţilor în civil ai KGB-ului, infiltraţi în trupa de balet sovietică, şi să-l ajute pe
marele Nureev să „aleagă libertatea”. Când bomba „fugii” lui Nureev a explodat, la
Kremlin a izbucnit un imens scandal. Printre protagonişti: surpriză! mar ea balerină
Maia Pliseţkaia, care era nu numai o s tea a dansului ci şi colonel KGB.
” Fuga” din aeroport

Aeroportul „Le Bourget”: 16 iunie 1961, orele 9. 00: Trupa de balet a Operei Kirov,
care îşi încheiase turneul parizian, se pregăteşte să se îmbarce la bordul avionului
de Londra, unde sunt programate următoarele reprezentaţii. Rudolf Nureev este
agitat. Aşteaptă pe cineva. Îi telefonează prietenului său Pierre Lacotte, spunându-i
că a aflat că va fi trimis înapoi în URSS. Poate chiar în Siberia. De ce? Pentru că, în
timpul turneului parizian, nu respectase disciplina impusă trupei de către
„conducătorii” delegaţiei. Contactele lui Nureev cu o serie de „străini suspecţi”
atrăseseră atenţia KGB-ului, care hotărâse că e mai sigur să-l cheme urgent acasă.
Pierre Lacotte soseşte la aeroport. Nureev este în pragul unei crize de nervi.
Tremurând, îi arată prietenului său că a primit nu bilet de avion cu destinaţia
Moscova. „Salvează-mă! Or să mă trimită în Siberia. N-am să mai pot dansa niciodată”,
imploră balerinul.
Directorul trupei infirmă totul: „Nu este vorba despre nici o pedeapsă. Mama lui este grav
bolnavă şi trebuie să ajungă să o vadă cât mai repede posibil. „Restul trupei se îmbarcă în
avionul de Londra. Nureev rămâne să aştepte cursa pentru Moscova, care soseşte
peste o oră. Pierre Lacotte cere oficialităţilor sovietice permisiunea să-i ţină
companie. Este un şiretlic. In acest fel, Nureev nu este dus în zona de tranzit, zonă
neutră unde nimeni nu l-ar mai putea ajuta. Printr-un bileţel strecurat în palma unui
„necunoscut”, este anunţată Clara Saint.
Aceasta soseşte pe aeroport, însoţită de un bărbat cu înfăţişare comună. Agenţii
KGB o lasă să treacă, crezând că este vorba despre un rămas-bun între îndrăgostiţi.
Speră că prezenţa femeii îl va calma pe Nureev. Nu dau nici o atenţie bărbatului
care o însoţea. Acesta este însă un poliţist francez. Clara îi şopteşte lui Nureev:
„Aruncă-te în braţele bărbatului de lângă mine şi strigă că vrei să fii liber! „
Oficialităţile sovietice se agită: „Trebuie să mergem, îmbarcarea este peste cinci minute.
„în aceeaşi clipă, Nureev se năpusteşte asupra poliţistului, urlând „ I want to be free”.
Eforturile agenţilor KGB de a-l smulge din încleştare sunt zadarnice.
Pliseţkaia, favorita tătucului Stalin
Ansamblul de balet al Operei „Kirov” din Leningrad este una dintre cele mai
celebre trupe de balet clasic din lume. La turneele sale în Occident, spectatorii
veneau cu sacul de dormit la coadă la casele de bilete, gata de orice sacrificii pentru
privilegiul de a vedea „faimosul balet rus”. Lidera incontestabilă a trupei era
celebra balerină Maia Pliseţkaia. Pe lângă marea sa artă coregrafică, Pliseţkaia mai
avea un atu, teribil în URSS: era balerina favorită a lui Stalin, ceea ce transforma
premierele şi spectacolele în care apărea ea în veritabile „manifestări de protocol
zero”. Deoarece nu se ştia niciodată dacă Stalin va veni sau nu la reprezentaţie,
având în vedere marea slăbiciune a „tătucului” pentru Maia, KGB-ul lua toate
măsurile de precauţie. Până şi buchetele de flori oferite artiştilor erau înmânate de
colonei şi generali KGB, ca să nu mai vorbim de limuzina pusă la dispoziţia Maiei,
ori de tradiţionala petrecere organizată după fiecare premieră, la care se primea, de
regulă, o telegramă de felicitare din partea „marelui Stalin”, însoţită de un superb
buchet de flori. Asta când „tătucul” nu-şi făcea apariţia personal, pentru câteva
minute. Pliseţkaia devenise colonel KGB şi o adevărată dictatoare în baletul rus,
terorizând regizorii, scenografii, balerinii, dar mai ales „rivalele”. Năucitoarea
apariţie a tânărului Nureev, uriaşul său talent, au atras imediat atenţia Maiei
Pliseţkaia, care l-a acaparat total ca partener de scenă. Fuga lui Nureev, apoi cuplul
strălucit pe care acesta l-a făcut, timp de 15 ani, cu celebra balerină Margot
Fonteyn, au atras la Moscova tunetele şi fulgerele Maiei şi ale KGB-ului.
Represaliile nu au întârziat. Atât în URSS, cât şi în Franţa.

Părinţii lui Nureev aveau sarcina să-şi convingă fiul să se întoarcă în „paradisul bolşevic”

Primele victime au fost rudele lui Nureev. La Ufa, localitatea din Ural unde s-a
născut marele balerin, părinţii acestuia au primit „sarcină” să-i scrie scrisori, după
texte gata redactate de KGB, prin care să-l implore să revină în URSS. La rândul
lor, comuniştii francezi, stipendiaţi în secret de PCUS-ul sovietic, au primit ordin
de la Directoratul I (PGU) al KGB, răspunzător pentru operaţiuni în exteriorul
URSS, să „înfiereze” în articole de presă refugierea lui Nureev în Occident. Criticii
de teatru comunişti au încercat ani de zile să-i minimalizeze prestaţiile. Mai mult.
Până în anul 1983, Nureev nu a putut dansa pe scena Operei din Paris, în urma
presiunilor făcute de Vinogradov, ambasadorul URSS în Franţa, care ameninţa cu
deteriorarea” relaţiilor dintre cele două ţări. La Moscova, Pliseţkaia, isterizată, o
acuza pe Margot Fonteyn de a fi fost „creierul” complotului, pentru a i-l „fura” pe
Nureev ca partener. Nici una dintre aceste stratageme nu a avut succes. Ajuns la
ananghie, KGB-ul a dezvăluit, prin surse intermediare, şi amănuntul „defăimător”
că Nureev, marea stea a baletului sovietic, este homosexual. Însuşi marele coregraf
francez Serge Lifar, informator al sovieticilor, plătit generos de Moscova, l-a numit
pe Nureev „trădător” şi „oportunist”. Faptul că Lifar lucra pentru KGB în Franţa
este o altă mare surpriză, descoperită în arhivele sovietice după 1991.

Bolnav de SIDA, Nureev a apucat doar să-şi revadă mama

După căderea comunismului, Nureev a făcut doar o singură vizită în URSS. A dorit
să meargă acasă, la Ufa, unde se născuse. Mama sa, grav bolnavă, se afla pe patul
de moarte.
Nureev nu o revăzuse de mai bine de trei decenii. Acesta fusese marele său regret şi
marea sa speranţă. A fost singura dată când marele balerin a mai pus piciorul pe
pământul Rusiei natale. După moartea mamei sale, Nureev s-a stins, bolnav de
SIDA. A fost comemorat de toate marile stele ale lumii artistice. Astăzi, în Rusia,
este obiectul unui adevărat cult. Rudolf Nureev a lăsat în urmă o avere estimată Ia
peste 20 de milioane de dolari. Moştenitoarele sale sunt cele două surori, Rosa, care
trăieşte în Monaco, şi Rosida, care a rămas în regiunea natală Kazan. Fonduri
importante au fost lăsate prin testament diferitelor fundaţii pentru încurajarea
tinerilor balerini, mai ales din Rusia, dar şi unor organizaţii care sprijină cercetarea
medicală.
V. Un fost poliţist britanic a fost timp de opt ani „seducător profesionist” pentru KGB
Mărturiile unui „agent Romeo”
Printre spionii KGB deconspiraţi de documentele din „Arhiva Mitrohin” se numără
şi un fost ofiţer al Poliţiei londoneze, forţat să părăsească Marea Britanie în 1969,
în urma unor acuzaţii de corupţie. John Symonds, astăzi în vârsta de 64 de ani, a
mărturisit că a lucrat pentru spionajul sovietic între 1972 şi 1981, fiind un aşa-zis
„agent Romeo”. Mai precis, misiunea lui era aceea de a seduce, la comandă, femei
care aveau acces la informaţii interesante pentru Moscova. După opt ani de
„serviciu”, Symonds, al cărui nume conspirativ fusese „Scot”, s-a decis să se
întoarcă acasă, cu orice risc. El a mărturisit autorităţilor britanice despre aventura
sa KGB-istă, şi s-a oferii să declare tot ce ştie. Reprezentanţii serviciilor de
informaţii l-au luat însă în râs şi nu s-au interesat niciodată de povestea lui, pe care
au considerat-o fantasmagorică. Iată, însă, că astăzi documentele scoase din arhiva
KGB de către Vasili Mitrohin confirmă cuvânt cu cuvânt relatările lui John
Symonds. Acesta din urmă a acceptat să-şi povestească viaţa în cadrul emisiunii
„The Spying Game”, realizată de BBC. Vă prezentăm, în continuare, cele mai
interesante fragmente din aceste mărturii fără precedent.
Exilul în Maroc
John Symonds a fost ofiţer în cadrul Poliţiei londoneze până în anul 1969. Acuzat
de corupţie, a preferat să evite scandalul şi a fugit din Marea Britanic. S-a oprit în
Maroc. Iată ce povesteşte el: „Eram foarte dezamăgit de întorsătura pe care o luaseră
lucrurile. Eram nevinovat, dar mi se puseseră în cârcă multe murdării şi fusesem obligat să
fug din țară. Aşa că am început să caut ceva de lucru. Singura mea experienţă profesională
era aceea din Poliţie şi din Armată. Învăţasem să folosesc puştile Howitzer, care fuseseră
multă vreme în dotarea Armatei Britanice. De când părăsisem eu Armata, se trecuse la un alt
tip de armament, iar puştile de acest tip au fost fie casate fie vândute unor ţări africane. Deci,
în aceste ţări era nevoie de oameni cara să cunoască acest gen de puşti. M-am angajat, pe
bază de contract, să instruiesc trupele africane în mânuirea armamentului. Aşa am ajuns să
lucrez cu mercenari. „Symonds trecea printr-o perioadă foarte proastă. Se simţea lipsit
de perspectivă şi singura Lui consolare erau gândurile de răzbunare:
„Eram hotărât să fac Poliţiei londoneze tot răul de care eram în stare, fiindcă ajunsesem în
Africa şi nu mă puteam întoarce acasă. Mă simţeam cu adevărat rău, fiindcă mă
îmbolnăvisem de hepatită şi de malarie. Aşa că m-am apucat să completez: dosarul referitor la
poliţiştii corupţi, adăugând la el nume noi şi tot ceea ce ştiam, personal sau din auzite, despre
corupţia din cadrul Poliţiei londoneze. „
Primul contact cu KGB-ul
În Maroc, Symonds a intrat pentru prima dată în vizorul KGB. „In tabăra de
mercenari am cunoscut un tip pe nume Marcel. Acolo i se spunea domnul Fixit. Marcel avea
relaţii în Franţa şi în Germania şi s-a oferit să mă ajute să public dosarul (n. n. - despre
corupţia din politia londoneză). El era adesea însoțit de un coleg, un individ mic de statură,
blond, cu ochi albaştri şi piele deschisă la culoare, care avea dinţii din fată de aur. Acest
individ s-a dovedit a fi şeful rezidentei KGB, sau şeful Ambasadei sovietice din Rabat. Marcel
şi prietenul lui s-au arătat foarte interesaţi de corupţia din Politia londoneză şi de dosarul
meu. Îi interesau în special informaţiile personale despre ofiţeri, despre familiile lor, dacă
erau sau nu căsătoriţi, dacă aveau amante, dacă erau homosexuali sau îi interesa
pornografia. „
Vizita în Bulgaria
Symonds continua să se simtă rău, aşa că Marcel s-a oferit să-i aranjeze o vizită în
Bulgaria, unde urma să fie tratat. Aici el a fost preluat de un bărbat numit Nick.
John Symonds îşi aminteşte: „Au venit doi doctori să mă consulte. Imediat am primit
îngrijiri medicale de primă clasă. Scurta mea vacantă s-a tot prelungit. Nick era şi el foarte
interesat de dosarul meu şi vroia să afle cât mai multe amănunte despre anumiţi ofiţeri din
Poliţia londoneză. In cele din urmă. ajunsesem să-mi dau seama cine urma să fie recrutat,
pentru că revenea cu regularitate la anumite nume. „
Prima misiune, un noroc chior şi un succes total

Fără să ştie măcar, Symonds era pe cale să primească deja o misiune: „La
încurajările lui Nick, am început să mă întâlnesc cu o bulgăroaică, era, cred, un fel de curier,
şi cu colega ei de cameră, o nemtoaică. Am ieşit în oraş şi ne-am simţit bine. Eu m-am
apropiat mai mult de nemţoaică. Era destul de atrăgătoare şi lucrurile au mers mai departe.
Apoi, fata mi-a povestit că soţul ei lucrează pentru serviciul de informaţii vest-german şi că în
acel moment se află într-o misiune foarte importantă: urmărea un spion pentru a afla care
sunt oamenii lui de legătură. De aceea nu putuse să o însoţească şi o trimisese singură în
vacantă. Ulterior, spionul s-a dovedit a fi un agent comunist infiltrat chiar în cabinetul
cancelarului german Willy Brandt. „
După plecarea fetei, Symonds i-a povestii to tul prietenului său, Nick. Acesta i-a
cerut să plece imediat la Bonn şi să o caute, după care să meargă împreună cu ea în
Berlinul de Vest. Symonds îşi aminteşte: „Eram un boboc absolut în ale spionajului, mă
aflam într-un fel de perioadă de probă, şi iată că reuşisem să dau un asemenea tun. „Cu toate
că avusese un noroc chior, Symonds rămânea, totuşi, un începător. Nu ştia aproape
nimic din abc-ul muncii de spionaj. I s-a făcut un instructaj rapid şi a fost trimis la
Bonn. „Am găsit-o pe fată şi am plecat împreună în Berlinul de Vest. Cred că mă trimiseseră
acolo cu un anumit scop. Vroiau să afle mai multe despre fată. Probabil că ne-au înregistrat
conversaţiile şi poate ne-au şi filmat. Mi se părea că sunt personajul unui roman de spionaj.
Atunci am realizat pentru prima dată că totul este doar un joc. Mergeam cu toţii la baruri şi la
restaurante şi totul se transforma într-o minunată matoală generală. Cot la cot, cei din
Germania de Vest şi cei din Est beau, cântau şi mâncau cârnați uriaşi. „
Symonds devine un „agent Romeo”
Succesul primei sale misiuni l-a făcut pe Symonds să crească în ochii noilor săi
şefi: „Mi s-a propus să continui să locuiesc în Bulgaria şi să efectuez misiuni similare în
diferite părţi ale lumii. Am fost învăţat cum să devin un amant mai bun. Sau poate şi-au dat
seama că nu eram prea bun la capitolul ăsta şi au decis că am nevoie de instruire. A fost
foarte plăcut - două fete extrem de frumoase au venit să îmi dea lecţii. Aşa că am început să
ies mult, să încerc să întâlnesc şi să seduc femei, diferite femei din diferite ambasade. Îmi
trebuia o pregătire de bază. De exemplu, când plecam în străinătate mi se spunea cum să
stabilesc contactele, cum să găsesc «cutiile poştale», unde să las informaţiile sau de unde să le
iau. Cum să scriu mesaje secrete folosindu-mă de o oglindă sau de geamul unui tablou. Ce fel
de creion să folosesc şi cu câtă presiune să-l apăs, şi alte chestii de genul ăsta. Mi s-a fabricat
ceea ce ei numeau o «legendă» care să se potrivească oricăreia dintre identităţile pe care le
foloseam. Aveam paşapoarte de diferite naţionalităţi şi trebuia să învăţ de fiecare dată o nouă
biografie care mi se inventa. De obicei, biografia era gândită astfel încât să mă facă mai
interesant în ochii fetei pe care o aveam în vizor. Era un joc. Totul era un joc. Toţi îl jucau.
Englezii trimiteau secretare drept momeală. Americanii o făceau, ruşii o făceau, noi o făceam,
francezii şi germanii o făceau. „
Instructajul unui amant perfect

Paradoxal, Symonds nu avea nimic dintr-un Don Juan. El mărturisea mai târziu:
„Adevărul este că nu fusesem niciodată un mare crai. Eram un bărbat normal, poate chiar
sub medie la capitolul sex. Avusesem o relaţie de lungă durată cu o fată care începuse să
creadă că ceva este în neregulă cu mine fiindcă, timp de câteva luni, nu am făcut nici o
încercare de a o aduce în patul meu. Aşa că, evident, cineva a considerat că tehnica mea
trebuie îmbunătăţită. Nu era vorba doar să sari în pat şi să te dai jos după cinci minute. Mi-au
trimis pentru instructaj nişte fete foarte frumoase. Evident, numai ele mă puteau pregăti şi m-
au învăţat o mulţime de lucruri. Fiind un tip masiv, mi s-a sugerat că nu este o idee bună să
stau eu deasupra. Mi-au arătat tot felul de poziţii, ce să fac şi ce nu, şi, în general, m-au
învăţat să fiu un amant atent, răbdător şi tandru. Era muncă, nu glumă. Sexul nu mai era
numai pentru plăcerea mea. Era o parte dintr-un lung proces menit să o seducă pe femeia în
cauză, să o facă să creadă că eu eram singurul bărbat din lume potrivit pentru ea, aşa încât,
în final, să-mi dea documentele din fişet. Cu câte femei m-am culcat? Cu sute. Cu sute, dar
trebuie să spun că erau câteva în fiecare lună, timp de aproximativ 8 ani, care erau sarcină de
serviciu. Trebuia să le iau încet şi să le studiez cu prudenţă. Trebuia să aflu ce le place şi ce le
displace, să le fac curte. Apoi să le seduc. Apoi să încerc să le determin să-şi trădeze ţara. „
John Symonds declară că KGB-ul îl chema din când în când la Moscova. Iată ce îşi
aminteşte el despre vizitele în capitala URSS: „Când ajungeam la Moscova mă cazau
într-un hotel elegant, într-un apartanient cu un televizor foarte mare, înăuntrul căruia era o
cameră de filmat. Uşa de la baie era foarte groasă şi acoperită cu o oglindă. Si acolo era
montată o cameră de luat vederi. La Moscova mă distram foarte bine. dar întotdeauna trebuia
să plătesc un preţ pentru asta. De fiecare dată eram rugat să fac diferite servicii
departamentului local al KGB-ului. Angajaţii KGB-ului din Moscova semănau foarte mult cu
englezii din C1D: corupţi, duri, neciopliţi, te pocneau în faţă şi după aceea pretindeau că ai
vrut să-i ataci. Şi nici nu erau prea inteligenţi. Neavând acces la agenţii din străinătate,
obişnuiau să ceară diferite favoruri. „
Idilă în timpul „serviciului”
Printre favorurile pretinse lui Symonds de KGB-ul moscovit a fost şi aceea de a
verifica o angajată a Ambasadei britanice din capitala sovietică. Femeia era
secretara unui personaj important.
Aerul ei trist şi singuratic atrăsese atenţia KGB-ului, care o etichetase drept pradă
uşoară pentru un agent „Romeo”. Symonds a primit sarcina de a se „ocupa” de ea. I
s-au dat haine noi şi un bilet la operă, fiindcă doamna era melomană. John
Symonds îşi aminteşte: „Mi s-a spus în ce loc va sta ea în timpul spectacolului şi că voi
avea ocazia să o abordez în timpul pauzei, când se va duce să-şi ia o limonada de la bar. „
Scenariul KGB a mers strună. Cei doi au devenit amanţi. John Symonds îşi
aminteşte cu plăcere de acest episod: „Era o doamnă foarte foarte drăguţă. Ne-am simţit
bine împreună. KGB-ul îmi dădea ruble pentru a o distra şi pentru a-i face cadouri.
l-am cumpărat nişte bijuterii cu chihlimbar foarte frumoase. Era o fată foarte drăguţă. De-
atunci m-am gândit de multe ori la ea. „
CIA intră în alertă
Viaţa de amant profesionist nu era, însă, totdeauna uşoară. De fapt, pe măsură ce
trecea timpul, devenea tot mai grea. Aventurile erotice ale lui Symonds începuseră
să atragă atenţia altor servicii de informaţii: „M-am decis să mă opresc pentru că
devenisem prea cunoscut. Americanii au încercat de câteva ori să demonstreze faptul că
fusesem pus să mă ţin după nevasta şefului rezidenţei CIA din Tanzania. El era cam afemeiat,
iar nevastă-sa, neglijată, obişnuia să se plimbe singură în sus şi în jos pe plajă şi din când în
când mai intra în hotelul de prin partea locului să mănânce o langustă sau mai ştiu eu ce.
Cineva a remarcat toate astea şi am fost trimis pe urmele ei. Cred că CIA a băgat de seamă şi,
la întoarcerea mea din Tanzania, în avion s-a urcat o echipă de americani vânjoşi, care,
evident, urma să mă înhaţe la sfârşitul călătoriei. Din fericire pentru mine, destinaţia
avionului era Etiopia, unde aveam o mulţime de prieteni. Aşa că, la coborârea din avion, am
fost întâmpinat de nişte ruşi şi mai vânjoşi. Apoi am avut o mulţime de belele cu nişte
australieni într-un bar din Singapore, în timp ce vorbeam cu o fată de la ambasada lor. Mă
săturasem. „
Autorităţile britanice au luat în râs dezvăluirile lui Symonds

În anul 1981, obosit de existenţa tumultoasă de agent „Romeo”, John Symonds s-a
hotărât să se întoarcă în Marea Britanie, cu orice risc: „M-am întors acasă şi am
mărturisit că am lucrat pentru KGB. Căzusem în ghearele lor şi mă folosiseră pentru tot felul
de misiuni mărunte, dar şi eu la rândul meu adunasem o serie de informaţii care ar fi putut fi
utile. Eram pregătit să cooperez şi să ajut autorităţile britanice. Dar serviciile de informaţii m-
au luat peste picior şi nu s-au obosit nici măcar să mă interogheze. Nu mi s-a luat niciodată
măcar o declaraţie, deşi mă oferisem să le spun tot ce ştiu. „
John Symonds a fost condamnat la doi ani puşcărie pentru vechile acuzaţii de
corupţie de teama cărora părăsise Marea Britanie cu mulţi ani în urmă. El este astăzi
de părere că autorităţile nu au vrut să-l interogheze de teamă că ştia prea multe:
„Intrând în posesia dosarului pe care îl întocmisem referitor la corupţia din Politie, KGB-ul
putuse să recruteze mulţi ofiţeri superiori şi alți oameni importanţi. Cred că autorităţile au
preferat să nu se afle nimic despre asta. „
” Nu regret nici un minut”
în momentul în care dosarul său de la KGB a ieşit la iveală, John Symonds
împlinise vârsta de 64 de ani. Nu avea nici regrete, nici remuşcări. Nu se considera
vinovat de nimic: „De fapt, nu prea am făcut mare lucru. Ce am făcut eu? Am avut o viată
frumoasă. Aş zice înrolafi-vă în KGB şi vedeţi lumea, la clasa întâi! Misiunile m-au purtat
peste tot şi m-am distrat minunat. A-m stat în cele mai bune hoteluri, m-am bronzat pe cele
mai frumoase plaje, am avut femei frumoase, mâncare pe săturate, şampanie, caviar şi tot ce
mi-am dorit. M-am distrat grozav. Asta a fost experienţa mea cu KGB-ul. Nu regret nici un
minut din ea, fiindcă fusesem obligat să devin un fugar, să trăiesc departe de tara mea, numai
din resurse proprii. „Astăzi, John Symonds este aproape falit şi suferă de diabet şi
enfizem pulmonar.

VI. Lista lui Mitrohin a explodat în Parlamentul italian

Documentele „Arhivei Mitrohin” au zguduit şi Italia, la numai câteva săptămâni

după ce opinia publică din Marea Britanie a fost şocată de revelaţiile făcute de
fostul arhivar al KGB.
La 11 octombrie 1999, în Parlamentul italian a fost făcută cunoscută identitatea
reală a peste 260 de agenţi ai KGB-ului, care au acţionat în Italia, între anii ‘60 -
‘80 şi ale căror nume se regăsesc în „Arhiva Mitrohin”. Printre aceştia, personalităţi
politice importante, diplomaţi cu vechi state de serviciu, ziarişti celebri, oameni de
afaceri, dar şi simplii funcţionari ai unor instituţii-chcic. Fostul premier Francesco
Cossiga a exclamat:
„Dacă totul e adevărat, atunci înseamnă că şi cel mai curat e pătat! „
După câteva ore de dezbateri, Parlamentul italian a dat liber publicării listei ruşinii,
listă care cuprinde 645 de pagini, cu peste 260 de nume de informatori şi agenţi
KGB. Dar - atenţie -150 de pagini au interdicţie de a fi făcute publice. Ce secrete şi
ce nume, oare, se află acolo? Din Marea Britanie, de la „Forcign Office” (Ministerul
de Externe) - ţară în care Vasili Mitrohin s-a refugiat cu cele 6 containere de
documente şi care a trimis fiecărei ţări interesate, direct, documentele - vine o altă
precizare importantă: „Asupra gestiunii documentelor, fiecare ţară va reglementa lucrurile
aşa cum crede de cuviinţă”.
Politicienii italieni racolaţi de KGB
Lista celor vreo 50 de politicieni racolaţi de KGB -dintre cele 260 de persoane din
„arhiva Mitrohin” - include pe câţiva dintre „rechinii mari” ai vieţii politice
italiene.
În fişa cu numărul 132 din „arhiva Mitrohin” figurează numele lui Armando
Cossutta, actualul lider al comuniştilor italieni (PDCI). În fişa sa scrie: „Armando
Cossutta este un contact confidenţial al rezidentului KGB din Roma”. Se relatează
urmatorul episod: „In cursul nopţii de 12 decembrie 1975 Armando Cossutta a avut o
întâlnire secretă cu Nikita Râjkov, ambasadorul sovietic din Italia. Cossutta a dezvăluit că
unii conducători ai Partidului Comunist Italian intenţionau sa boicoteze lucrările Conferinţei
partidelor comuniste europene de la Berlin, partide care îşi propuneau să elaboreze o bază
comună de acţiune”.
Şi fostul secretar al socialiştilor italieni, Francesco De Martino fusese un „contact
confidenţial” al rezidentului KGB din roma. În fişa sa se menţionează că De
Martino a întreprins numeroase demersuri de culise pentru a influenţa opinia
publică din Italia. „In 1968, De Martino a fost numit vice-preşedinte al Consiliului de
Miniştri. Din înalta funcţie în care se află i-au crescut posibilităţile de a culege informaţii, şi
asupra acestui fapt s-a făcut referire într-o adresă către ce al PCUS „, se menţionează în
fişa 124. „Primul Directorat al KGB - continuă documentul - a solicitat celei mai înalte
instanţe autorizarea de a continua contactul cu De Martino”. Deoarece De Martino
devenise al doilea om în guvernul Italiei, Andropov era obligat să ceară acordul
Biroului Politic al ce al PCUS, ca să menţină în continuare legătura cu politicianul
italian. Aşadar Biroul Politic sovietic stabilea cum urma să fie „exploatat” al doilea
om din guvernul italian, dacă nu cumva - în noul context - Kremlinul îi dădea lui De
Martino un alt rol de jucat în Italia.
În 1977, Falco Accame, la acea oră preşedintele Comisiei de Apărare a Camerei
Deputaţilor, a fost contactat de un agent al K6B-ului, codificat „Mavr”. Acesta i-a
cerut să prezinte în Cameră o „interpelare” în legătură cu prezenţa submarinelor
americane în apele Sardiniei. Accame a fost instruit să exprime în manifestări
publice (dezbateri, mese rotunde etc) opoziţia faţă de politica militară a Italiei şi să
susţină că aceasta „nu se înscria în direcţia planificării apărării ţării, din moment ce
Italia nu era ameninţată de nici un atac direct”. „Mavr” şi KGB-ul încercau astfel să
saboteze, chiar prin preşedintele Comisiei de Apărare a Camerei, politica conjugată
a ţărilor membre NATO în spaţiul mediteranean.
Lelio Basso, fostul secretar al Partidului Socialist Italian al Unităţii Proletare
(PSIUP) şi fost secretar al Partidului Socialist Italian (PSI), a fost recrutat de
Moscova încă din 1963, primind numele conspirativ „Libero”. „Raportul lmpedian”
nr. 7 din arhiva Mitrohin menţionează: „Cu ajutorul lui au fost realizate următoarele
măsuri active sovietice: participarea la tribunalul Russel (1966-1975), organizarea mesei
rotunde pe tema problemelor Mediteranei şi a situaţiei din Orientul Mijlociu, interpelări în
Parlamentul italian privind situaţia criminalului internaţional Brazinski (1976) şi activitatea
de la Comitetul Internaţional pentru unificarea Coreei”.
Emanuelle Macaluso, conducătorul Partidului Comuist Italian din Sicilia, la
mijlocul anilor ‘50, apare ca agent KGB în fişa 134 din arhiva Mitrohin. Pe fişa lui
Macaluso apar şi mijloacele de şantaj prin care KGB-ul a reuşit să-l racoleze pe
comunistul sicilian. Astfel, se menţionează că un „veteran” al PCI , un anume
Robboti „a criticat personalitatea politică a lui Macaluso, referindu-se la relaţiile
sentimentale ale acestuia cu sora unui eminent economist şi membru al PCI, care s-a sinucis
deoarece Macaluso a constrâns-o la un avort”. Se mai menţiona că acest fapt era
binecunoscut de ministrul de interne Restivo şi de şeful poliţiei Vicari care, însă,
„încercau să treacă sub tăcere cazul şi să nu-l dea publicităţii. Ambii erau de origine siciliana
şi aveau legături cu Mafia”.
Diplomaţi, oameni de afaceri şi savanţi italieni racolaţi de Moscova

Enrico Ailland, fost ambasador italian la Moscova (1976-1978), a devenit consilier

diplomatic al preşedintelui Consiliului Zoii, apoi şef de cabinet al premierilor
Fanfani şi Pena, ulterior diplomat în Cehoslovacia, Polonia şi Germania comunistă
(RDG). In dosarul său de Ia KGB se menţionează:
„Membru al democraţiei-creştine şi prieten personal al lui Fanfani, are strânse
legături cu responsabilul pentru relaţii externe al PCI, Sergio Segre şi cu alţi
importanţi tovarăşi comunişti. În 1961, a fost recrutat de serviciile cehoslovace pe
baza unor materiale compromiţătoare „(„bişniţă” şi relaţii cu o prostituată, vârâtă pe
gât de miliţia din Praga, n. n.). A furnizat informaţii privind NATO, CEE, China şi
membrii corpului diplomatic de la Moscova. KGB-ul l-a recompensat cu daruri
preţioase. În 1976 a fost integrat într-o reţea a KGB, cu numele conspirativ „Artur”.
Printre mulţi alţi spioni racolaţi de KGB, se mai număra, potrivit „arhivei
Mitrohin”, şi Ferdinando Rizzo din Ministerul de Interne, „agăţat” de agenta
poloneză „Vera”. În anii ‘60. Moscova era, însă, extrem de interesată şi de spionajul
tehnologic. KGB-ul a racolat numeroşi savanţi italieni. Printre aceştia s-a numărat
şi profesorul Gianguido Carrara, specialist în „tensiuni superânalte”. Carrara a
primit numele conspirativ „Kulon”. El a fost racolat pe bază de „schimb de informaţii
ştiinţifice şi tehnice, in problemele de baza ale electronicii aplicate. Colaborarea era mijlocită
de o vastă reţea de contacte din Elveţia şi se concretiza prin rapoarte şi documentaţii
speciale”.
Arhiva Mitrohin dezvăluie şi numele altor oameni de ştiinţă italieni care au lucrat
pentru Moscova: profesorul A. Manfre (nume conspirativ: Karbone), director a
societăţii „Tehnocon”, profesorul Barone (nume conspirativ: Bernardo), racolat în
1976, pe când lucra în laboratorul de cibernetică al CNR din Napoli, Francesco
Virdia (nume conspirativ: Kvestor), cifrator al Ministerului de Interne, care a predat
KGB-ului numeroase rapoarte secrete.
Moscova finanţa generos campaniile electorale ale comuniştilor şi socialiştilor italieni

O serie de documente distincte, din cadrul „arhivei Mitrohin”, dovedesc formidabila

finanţare prin care Kremlinul -folosind KGB-ul - susţinea material toate campaniile
electorale ale comuniştilor şi socialiştilor italieni. Potrivit acestor documente,
Moscova plătea anual milioane de dolari pentru a întări poziţia politică a stângii
italiene. Astfel, numai în 1972, Kremlinul a alocat 5, 2 milioane de dolari pentru
campania electorală din Italia.
Conform Raportului 193, la 3 aprilie 1972, rezidentul KGB la Roma - Bâstrov - a
primit de la Leonid Brejnev (secretarul general al ce al PCUS) un mesaj cifrat în
care se spunea: „întâlniţi-l pe tovarăşul Lougo şi transmiteți-i următorul mesaj.
Dragă tovarăşe Longo, am primit scrisoarea ta în care soliciţi un ajutor suplimentar pentru
campania electorală a Partidului Comunist Italian”. Brejnev continua astfel: „Suntem
perfect conştienţi de dificultatea situaţiei. Cum bine ştii, noi ţi-am mai expediat anterior 500.
000 de dolari americani, cifră cu care ajungem la un total de 5. 700. 000 de dolari americani
expediaţi. Am decis să mai acordăm încă un ajutor ulterior Partidului Comunist Italian, pe
lângă cei 500. 000 de dolari deja expediaţi. Dar din păcate, pentru moment, nu avem alte
posibilităţi”. Agentul KGB care l-a contactat pe „tovarăşul Longo” şi i-a transmis
mesajul lui Brejnev a informat ulterior Moscova că „tovarăşul Longo s-a bucurat
enorm de vizită, a rămas mulţumit şi a demonstrat mult optimism. Evident, după ce
încasase de la Moscova 5. 700. 000 de dolari! Pe de altă parte, agentul KGB l-a
contactat şi pe Cossutta „căruia i-au vorbit despre întâlnirea cu Longo dar s-a arătat
nemulţumit de ajutorul acordat”.
Finanţarea de la Moscova nu avea loc numai în perioadele electorale. Sume mai
mici, dar tot de ordinul a milioane de dolari, erau vărsate an de an, prin intermediul
KGB-ului, în conturile stângii italiene. Moscova finanţa şi minusculul Partid
Comunist din San Marino, ce-i drept, cu sume mult mai mici. Potrivit Raportului
125, între 1970 - 1977, această formaţiune politică a primit de la Kremlin un total
de 100. 000 de dolari. În raport se menţionează că secretarul Partidului Comunist
din San Marino a dăruit PCUS-ului un „orologiu”, ca semn de mulţumire pentru
ajutorul acordat partidului său.
Obiectivul KGB în anii ‘80: penetrarea secretelor Vaticanului
” Raportul Impedian 260” al „Arhivei Mitrohin” consemnează interesul majorai
KGB-ului, în anii ‘80, de a penetra informativ structurile Sfântului Scaun: „Centrala
a solicitat rezidenţei KGB de la Roma, ca obiectiv prioritar, să penetreze structurile
Vaticanului, mai ales în momentul actual (1980) în care serviciile speciale
occidentale încearcă permanent să utilizeze Biserica în scopuri anti-sovietice şi
anti-socialiste!! Un sector particular din acest plan este destinat ca să studieze şi să
cultive staff-ul din instituţiile valicane, mai ales pe aceia care au acces direct la
registrele secrete”. Nu se preconizau „infiltrări” de agenţi KGB, ci racolarea unor
„agenţi de sprijin”, din interiorul Vaticanului mai ales dintre aceia care erau prost
remuneraţi şi nemulţumiţi. „Este în afara oricărui dubiu interesul pentru cei care lucrează
la Secretariatul de Stat ori la Consiliul pentru Afaceri Publice, pentru că aici se concentrează
principalele informaţii asupra chestiunilor politice”, se precizează în Raportul 260.
Fişa 109 dezvăluie racolarea de către KGB a lui Nazareno Fabretti, preot franciscan
italian, corespondentul cotidianului torinez „Gazctta del Popolo”. Preotul Fabretti
fusese „cultivat” încă din 1965 de spionajul ungar. Sub numele conspirativ „Vernâi”
(Credinciosul), fişa 85 consemnează un alt agent KGB: preotul Ivan Ilarionovici
Ortunski, de origine ucraineană dar cu cetăţenie italiană, care slujea la Biserica
greco-catolică. Un alt agent racolat de KGB la Vatican era şi un anume Miloslavski,
care între 1973 şi 1975 a studiat la „Colegium Russicum”, de pe lângă Sfântul
Scaun. O altă racolare a KGB-ului a fost şi franco Leonori, directorul agenţiei de
presă catolică, de stânga, ‘‘Adista”. Recrutat de KGB în 1975 şi plătit cu un
„salariu” de 170 de ruble pe lună, Leonori primise numele conspirativ „Fidelio”.
Anexa 1

Lista politicienilor şi diplomaţilor italieni spioni KGB, aşa cum a fost ca copiată de Mitrohin:

- Luciano Pilotti (nume conspirativ: „Ade”), secretarul personal al lui Taviani;

- Michele Achillis („Angel”), vicepreşedinte al Partidului Socialist Italian;
- „Agente P” - Pietromarchi, consilier la Ambasada de la Sofia;
- „Adriat”, secretarul personal al premierului Amintore Fanfani;
- Mărio Prczioso („Armando”) din Partidul Socialist Italian;
- Giuseppe de Michelis, diplomat la Alger;
- Bower, secretarul personal al lui Enrico Manca;
- Lelio Basso („Libero”), fost secretar al Partidului Socialist Italian;
*- N. Cona („Bauer”), secretar particular al vicesecretarului general al Partidului
Socialist Italian;
- Alfredo Casillo („Renato”), şeful secretariatului formaţiunii „Stânga
independentă”;
- Luciano Pilloto („Tuist”,) secretar la Ambasada italiană din Canada;
- Francesco De Martino, secretar al Partidului Socialist Italian;
- D. Lubrano, secretar al Consiliului de Miniştri;
- Emanuele Macaluso. Partidul Comunist Italian;
- Angelo Sferazze, exponent al Democraţiei creştine;
- Armando Cossutta, membru al Partidului Comunist Italian;
- Giulio Ballovici. funcţionar Ia Ambasada italiană de la Moscova
- „Milgo”, funcţionar consular;
- Francesco Galluppi („Gaiev”), om politic, simpatizant PSI;
- „Rokko”, funcţionar democral-creştin;
- A. L. Martingano („Monli”), funcţionar ONU în Cipru;
- Viviana Ventura, secretară la NATO; -Fernando Rizzo, funcţionar în Ministerul de
Interne;
- Libero Rovaglio („Aliv”), funcţionar în Ministerul de Externe;
- Ermano Sqadrilli („Strelok”), funcţionar în Ministerul de
Kxterne; Knrico Alland, ambasador;
M. Gariato (sau Sgarialo), membru al Parlamentului; Italo Papini („Ervero”),
funcţionar în Ministerul de Externe; Enrico Canciani („Kiz”); Mărio Prezioso
(„Armando”);
Gianluigi Pasquinelli, funcţionar la Ambasada de la Berna, apoi Jakarta;
Edmondo Donato, consilier secret în Ministerul de Externe; „Klerk” din Partidul
Socialist italian; „Loreto” din Partidul Comunist Italian;
„Nemetz”, parlamentar, membru al „Institutului Amintorc l’anfani”;
Francesco Lami („Alexander”), Partidul Socialist Italian de {Iuitate Proletară;
C’hecchini („Andrea”), membru al Partidului Comunist Italian; „Huclid”, funcţionar
în Partidul Socialist Italian;

VII. Spioni în sutane

Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei a fost agent KGB

Ultimii trei patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse au colabprat cu KGB-ul, dezvăluie
o serie de documente din arhivele KGB făcute publice de Vasili Mitrohin. Alexei I.
Pimen şi Alexei al Il-lea au fost patriarhi ai URSS, promovând cu sârg „politica de
pace” a Moscovei. Alexei 1 şi Pimen s-au întrecut în a lăuda, în ţară şi în
străinătate, „echitatea” sistemului sovietic şi calităţile conducătorilor de la Kremlin.
„Meritele” Lui Alexei al II-lea au fost, însă, mult mai mari. Potrivit documentelor
din „Arhiva Mitrohin”, acesta a fost singura faţă bisericească decorată de KGB
„pentru merite excepţionale în munca informativă”. Se pare că viitorul patriarh fusese
racolat încă din 1958 de organizaţia KGB din Estonia, primind numele conspirativ
„Drozdov”.
Politica sovietică şi idealurile creştine
în 1943, când Stalin a aprobat „redeşteptarea” Bisericii Ortodoxe Ruse, a făcut-o cu
intenţia clară de a o utiliza ca mijloc de propagandă şi manipulare. Pentru ca acest
obiectiv să poată fi realizat, era obligatoriu ca în fruntea venerabilei instituţii să fie
plasate numai persoane „verificate”, „loiale” regimului.
Patriarhul Alexei I nu a făcut excepţie. El şi Mitropolitul Nicolai de Krutirsky şi
Kolomna, al doilea în ierarhia Ortodoxiei ruse, au devenit membri ai Consiliului
Mondial pentru Pace, organizaţie de faţadă fondată în 1943, care aducea multe
servicii KGB-ului. Alexei 1 declara în 1955: „Biserica Ortodoxă Rusă sprijină în
totalitate politica pacifistă a Guvernului nostru, nu fiindcă Biserica nu s-ar bucura
de libertate, ci pentru că politica sovietică este justă şi corespunde idealurilor
creştine pe care Biserica le predică. „
Patriarhul Pimen, care i-a succedat în 1971 lui Alexei I, a fost şi el folosit de KGB
pentru propaganda de pace sovietică, în februarie 1976, el a primit premii speciale
din partea Fondului Sovietic pentru Pace „pentru activitatea fructuoasă a Bisericii
Ortodoxe Ruse în lupta pentru pace, securitate şi prietenie”. O lună mai târziu, patriarhul a
primit un premiu similar din partea Consiliului Mondial pentru Pace, care aniversa
25 de ani de la înfiinţare.
În iunie 1977, Pimen a găzduit Conferinţa la Zagorsk, organizată din culise de
KGB, cu tema: „Lucrători religioşi pentru pace durabilă, dezarmare şi relaţii drepte între
popoare”. La acest eveniment au participat 663 de delegaţi din 107 ţări, reprezentând
toate religiile importante ale lumii. O lună mai târziu, Pimen a primit „Ordinul
Steagul Roşu” pentru „activităţile sale patriotice în apărarea păcii”.
La moartea lui Iuri Andropov, Pimen a declarat că îşi va aminti pe veci „cu
recunoştinţă în inimă” de „înţelegerea binevoitoare pe care Andropov a arătat-o faţă
de nevoile Bisericii”.
Patriarhul Alexei al II-Iea, alias agentul „Drozdov”
în 1990, Mitropolitul Alexei de Tallin şi Estonia i-a urmat lui Pimen, devenind
Patriarhul Alexei al II-lea. Un an mai târziu, el a disociat, în sfârşit, Biserica
Ortodoxă Rusă de „declaraţia de loialitate faţă de statul sovietic”, promulgată de
Mitropolitul Serghei în 1927. La scurt timp după ce a devenit conducătorul Bisericii
Ortodoxe Ruse, Patriarhul Alexei al II-lea a început să fie confruntat cu propriul său
trecut. În 1991 a ieşit la iveală un raport al Consiliului pentru Culte din anul 1974,
în care pe atunci Mitropolitul Alexei de Tallin şi Estonia era caracterizat ca fiind
unul dintre ierarhii bisericeşti cei mai fideli faţă de statul sovietic. Patriarhul a
cerut înţelegere şi iertare pentru atitudinea sa din trecut. „Comunismul a fost o boală
grea pentru Rusia”, a declarat el la sfârşitul lui 1991. când dezintegrarea Uniunii
Sovietice începuse.
Puţini erau însă cei care ştiau că Patriarhul Alexei al II-lea era una şi aceeaşi
persoană cu agentul Drozdov, premiat de KGB în 1988 pentru „servicii aduse
securităţii statului”.
Documentele din „Arhiva Mitrohin” demonstrează că viitorul Patriarh Alexei al II-
lea lucra pentru spionajul sovietic încă din 1975, pe vremea când era Mitropolit al
Tallinului şi Estoniei. Se pare, însă, că el avea deja la acea oră state vechi în slujba
KGB-ului. Conform unui document clin arhivele sovietice, dat publicităţii la
începutul lui 1999, Alexei fusese recrutat încă din 1958, de către organizaţia KGB
din Estonia. În documentul respectiv nu este menţionat, însă, decât numele
conspirativ, „Drozdov”. Totuşi, cercetătorii sunt de părere că acesta era într-adevăr
viitorul Patriarh Alexei, întrucât loate celelalte date personale (lecui şi data naşterii,
studiile şi traseul profesional de până atunci) coincid perfect.
Societatea „Rodina”, oficină KGB în străinătate
Chiar dacă asupra anului racolării viitorului Patriarh Alexei al II-lea mai planează
încă dubii, documentele din „Arhiva Mitrohin” demonstrează limpede că, în 1975,
acesta lucra cu siguranţă pentru spionajul sovietic. În calitate de Mitropolit de
Tallin şi Estonia, el a participat la înfiinţarea Societăţii „Rodina” („Patria”),
organizaţie de faţadă a KGB-ului în străinătate. Obiectivul declarat al acestei
societăţi era acela de a „promova relaţiile culturale cu compatrioţii din străinătate”.
În fapt, „Rodina” era o oficină a KGB şi urmărea supravegherea diasporei ruseşti,
precum şi recrutarea de noi agenţi din rândul emigraţiei. Vicepreşedintele societăţii
era P. I. Vasiliev, ofiţer din conducerea Direcţiei a 19-a („Emigranţi sovietici”) a
Direcţiei de Informaţii Externe a KGB.
Încă de la înfiinţarea Societăţii „Rodina”, în decembrie 1975, Mitropolitul Alexei
(viitorul Patriarh Alexei al II-lea) a fost ales membru în consiliul permanent. În
discursul inaugural, el a declarat că „prin intermediul parohiilor şi diocezelor sale din
Europa, America, Asia şi Africa, Biserica Ortodoxă Rusă va face tot ceea ce îi stă în puteri
pentru a păstra legăturile spirituale cu compatrioţii de pretutindeni”. Aceste legături erau
extrem de utile KGB-ului.
Scrisoarea lui Gleb Iakunin
După tentativa de puci eşuată din august 1991, Guvernul-Rusiei a înfiinţat
Comitetul pentru Libertatea Conştiinţei, printre ai cărui membri se număra şi
preotul disident Gleb Iakunin. Comitetul a primit dreptul de a cerceta o parte a
arhivelor KGB care conţinea documente referitoare la penetrarea Bisericii Ortodoxe
Ruse. După ce Iakunin a publicat o serie din aceste documente, el a fost acuzat că a
trădat secrete de stat şi arhivele au fost din nou închise. Trebuie precizat că
documentele la care a avut acces comisia cuprindeau numai numele conspirative ale
agenţilor KGB infiltraţi în ierarhia bisericească, identitatea lor reală rămânând
secretă. Iată de ce, în ianuarie 1994, părintele Iakunin i-a scris următoarea scrisoare
Patriarhului Alexei al II-lea:
„Biserica nu poate renaşte dacă nu este curăţată de spioni şi informatori. Din nefericire,
numai un singur ierarh -Arhiepiscopul Crizostom al Lituaniei - a avut curajul să recunoască
public că în trecut a lucrat ca agent KGB şi şi-a dezvăluit numele conspirativ: Restravrator.
Nici un alt ierarh al bisericii nu i-a urmat, însă, exemplul.
Printre cei mai importanţi agenţi din trecut se numără Drozdov - singura faţă bisericească
decorată de KGB pentru merite excepţionale în munca informativă - Adamant, Ostrovski,
Mihailov, Topaz şi Abbat. Este limpede că nici unul dintre aceştia, sau dintre agenţii mai puţin
importanţi, nu are de gând să se căiască. Dimpotrivă, încearcă să se justifice, predicând
despre presupusul caracter neutru al muncii informative din interiorul Bisericii, şi în ultima
vreme au apărut o serie de articole în presa bisericească ce justifică rolul informatorului ca
fiind esenţial pentru supravieţuirea Bisericii într-un stat anti-religios.
Numele conspirative pe care le-am descoperit în arhivele KGB-ului aparţin unor înalţi ierarhi
ai Patriarhiei din Moscova. „Lui Gleb lakunin nici nu-i trecea prin cap că însuşi
Patriarhul Alexei al II-lea, cel căruia îi solicita sprijinul pentru deconspirarea KGB-
iştilor din Biserica Ortodoxă Rusă, era nimeni altul decât agentul Drozdov, cel
decorat de KGB în 1988.

Capitolul 8

DESPRE CUM CIA A VIOLAT LEGILE SUA ŞI DREPTURILE OMULUI

Este -un truism faptul că serviciile secrete folosesc mijloace neconvenţionale şi
tehnici neortodoxe în atingerea scopurilor lor informative şi în războiul permanent
pe care îl poartă între ele. Secolul XX se manifestă, iată, şi aici, cu elemente noi şi
înfricoşătoare, care fac să pălească orice ingeniozitate în tortură practicată de
inventiva Inchiziţie. Căci se atentează, acum, la cea mai înaltă calitate a omului -
disponibilităţile şi funcţiile creierului său. De la „spălarea creirelor” practicată de
sovietici, la la fel de celebra scapolamină - „serul adevărului” - folosit de nazişti, s-
a ajuns la inventarea în aceleaşi „nobile scopuri”, de dispreţ faţă de integritatea
psihică a fiinţei umane, a celebrului LSD, fabricat de americani. De remarcat că, în
toate aceste cazuri, experimentele s-au efectuat pe indivizi care nici măcar nu erau
subiecţi ai acţiunilor informative, loturi de „cobai”, altfel fără interes pentru
serviciile secrete. Astfel s-a ajuns, ca şi în cazul propagării intenţionate a virusului
HIV de către serviciile americane, - la care face referire un capitol din primul
volum al acestor „Dosare ultrasecrete” - ca şi LSD să facă victime în rândul
civililor, care au ajuns să-l folosească drept drog. Isteria serviciilor secrete tinde să
afecteze, prin efectele sale colaterale, însăşi structura umanităţii.
Proiectele MK ULTRA şi „Star Gate”: LSD, hipnoză şi scamatorii în slujba spionajului
american

Experimentele CIA în domeniul paranormalului şi al „controlului psihic”

Aţi zâmbit vreodată sceptic urmărind un film în care superspionul îşi anihilează
adversarul prin hipnoză, sau cu ajutorul unei pilule-minune? V-aţi spus „asta este
prea de tot”?
Dacă da, v-aţi înşelat! Realitatea depăşeşte cu mult ficţiunea. Documente făcute
publice după mai bine de 45 de ani de păstrare la „secret”, demonstrează că CIA
testa aceste metode neconvenţionale încă de la începutul anilor ‘50. In aprilie 1953,
Allen Dulles, directorul Agenţiei, a aprobat iniţierea proiectului MK ULTRA (Mind
Control Ultra), proiect care avea ca obiectiv evaluarea posibilităţilor exercitării
„controlului psihic” asupra unor subiecţi umani. Timp de 10 ani, CIA a efectuat
experimente pe cât de avangardiste pe atât de riscante pentru „cobaii” care habar n-
aveau ce se întâmplă. Cea mai mare parte a documentelor referitoare la proiectul
MK ULTRA a fost distrusă în 1972. Au rămas, însă, destule probe care incriminează
gravele încălcări ale drepturilor omului patronale de CIA în căutarea armei psihice
infailibile.

Americanii se temeau de tehnicile sovietice de „spălare a creierului”

Primii care au folosit metode „psihice” de anihilare a adversarului «u fost, se pare,
sovieticii. Serviciile secrete americane deţineau informaţii conform cărora în timpul
războiului din Coreea, ruşii utilizaseră cu succes aşa-zisa „spălare a creierului”.
Zvonuri înfricoşătoare începuseră să circule chiar şi în afara coridoarelor Agenţiei,
înspăimântând opinia publică. Se vorbea despre ofiţeri dispăruţi în misiune care
fuseseră regăsiţi total amnezici, ascultând orbeşte ordinele inamicului. Despre
oameni care îşi uitaseră familia, prietenii, trecutul. Despre soldaţi fanatizaţi,
deposedaţi până şi de instinctul de supravieţuire. In plin Război Rece, Statele Unite
trebuiau cu orice preţ să recupereze handicapul. Soluţia a fost iniţierea proiectului
MK ULTRA, care trebuia să ofere americanilor arme „psihice” cel puţin la fel de
eficiente ca cele sovietice.

Un fermier şchiop şi bâlbâit a coordonat proiectul american

Coordonatorul proiectului a fost numit cercetătorul Sidney Gottlieb, şeful Diviziei

Chimice a CIA. Gottlieb era un personaj bizar. Bâlbâit şi cu un picior de lemn,
absolvise printre primii Universitatea Tehnică din California. In ciuda handicapului
său, se încăpăţânase să ajungă expert în dansuri populare americane. Trăia la o
fermă, împreună cu soţia lui, cultivând brazi pentru Crăciun şi crescând capre. Intre
muls şi plivit, se ocupa, însă, şi de coordonarea celui mai secret proiect al CIA din
acei ani. Printre altele, doza drogurile pe care le strecura apoi în băutura unor
persoane neavertizate, urmărindu-le reacţiile.
La început a fost hipnoza
Iniţial, proiectul MK ULTRA fusese conceput ca o serie de şapte experimente
menite să testeze efectele hipnozei şi să stabilească în ce măsură această metodă
poate fi eficientă în munca informativă. Sidney Gottlieb, coordonatorul
programului, scria, într-un raport datat 11 mai 1953:
„Cea mai mare parte a anului am petrecut-o selectând un număr mare de subiecţi
(aproximativ 100) iar în lunile care urmează până la 1 septembrie ar trebui să
obţinem multe informaţii, astfel încât primele cinci experimente să fie finalizate
până la această dală. Acestea constau în: (N indică numărul de subiecţi testaţi)
Experimentul I: (N-18) Stare de anxietate indusă prin hipnoză.
Experimentul 2: (N-24) îmbunătăţirea, cu ajutorul hipnozei, a capacităţii de învăţare
şi de memorare a unor materiale scrise complexe.
Experimentul 3: (N-30) Studierea reacţiilor la poligraf (detectorul de minciuni) a
subiecţilor aflaţi sub hipnoză.
Experimentul 4: (N-24) îmbunătăţirea, cu ajutorul hipnozei, a capacităţii de a observa
şi de a memora un aranjament complex de obiecte fizice.
Experimentul 5: (N-IOO) Studierea relaţiei dintre diferitele tipuri de personalitate şi
gradul de susceptibilitate la hipnoză.
Pentru anul viitor (în perioada 1 septembrie 1953 - 1 iunie 1954), lucrările se vor
concentra pe următoarele aspecte:
Experimentul 6: Problema Codului Morse, punându-se accentul mai ales pe subiecţi
cu un coeficient de inteligenţă (I. Q.) mai scăzut decât al voluntarilor din mediul
universitar.
Experimentul 7: Amintirea unor informaţii recepţionate sub hipnoză, prin semnale
foarte specifice. „
CIA îşi punea mari speranţe în LSD
în paralel cu experimentele de hipnoză, CIA a lansat o altă serie de teste, menite să
stabilească efectele precise ale unui drog proaspăt inventat: acidul lysergic,
cunoscut sub denumirea prescurtată de LSD. În raportul său din 9 iunie 1953,
Sidncy Ciottlieb scria:
„Acest subproiect va cuprinde o analizei a efectelor biochimice, neumfiziologice, sociologice
şi psihiatrice provocate de LSD, incluzând şi un studiu al substanţele»- cu efect contrar, de
antidot, precum şi a substanţelor înrudite, cum ar fi LAE”.
În acelaşi document se precizează că suma alocată experimentărilor cu LSD, în
perioada 1953 - septembrie 1954, a fost de 40. 000 de dolari, şi că testările urmau
să aibă loc într-un spital, al cărui nume a rămas nedeconspirat până în ziua de azi.
Numai directorul spitalului respectiv era la curent cu adevărata
natură a experienţelor care urmau a fi efectuate.
Ce căutau americanii
După doi ani de testări, coordonatorul proiectului MK ULTRA îşi stabilise o listă
foarte clară de „obiective” concrete. Iată-le aşa cum sunt ele enumerate în raportul
lui Sidney Gottlieb din 5 mai 1955:
„O parte a Programului de Cercetare-Dezvoltare a Diviziei Chimice este dedicat
descoperirii următoarelor substanţe şi metode:
1. Substanţe care provoacă gândire ilogică şi impulsivitate în asemenea măsură
încât cel aflat sub influenţa lor să se discrediteze public.
2. Substanţe care să îmbunătăţească spiritul de observaţie.
3. Substanţe care să prevină sau să contracareze starea de
ebrietate.
4. Substanţe care să provoace şi să accentueze starea de
ebrietate.
5. Substanţe care să producă simptome reversibile ale unor boli cunoscute, astfel
încât să poată fi folosite pentru inducerea în eroare.
6. Substanţe care uşurează hipnotizarea şi îi amplifică efectele.
7. Substanţe care măresc capacitatea individului de a rezista privaţiunilor, torturii în
timpul interogatoriilor, precum şi aşa-zisei „spălări a creierului”.
8. Materiale şi metode care să producă amnezie faţă de evenimente petrecute înainte
sau în timpul utilizării lor.
9. Metode discrete de a produce stări de şoc şi de confuzie pe perioade lungi de
timp.
10. Substanţe care să provoace infirmităţi fizice, cum ar fi paralizia picioarelor,
anemie acută, etc.
11. Substanţe care să producă „euforie” pură, fără a fi urmată de mahmureală.
12. Substanţe care să modifice structura personalităţii individului în aşa fel încât
acesta să devină dependent de o altă persoană.
13. O substanţă care să provoace o stare de confuzie în care individului să-i fie
imposibil să susţină o minciună, în timpul interogatoriului.
14. Substanţe care, administrată în cantităţi
nedetectabile, să inhibe ambiţia şi să diminueze capacitatea de
muncă.
15. Substanţe care să provoace slăbirea sau tulburări ale vederii sau auzului, de
preferinţă fără efecte permanente.
16. O substanţă cu efect instantaneu care, administrată discret în băuturi, mâncare,
ţigări, sau ca un aerosol, să provoace amenzie pe o perioadă cât mai îndelungată.
17. O substanţă paralizantă care, administrată la fel ca la punctul precedent şi în
cantităţi foarte mici, blocheză temporar orice fel de activitate fizică. „
Americanii vroiau să-l drogheze pe Fidel Castro
Astăzi, o mare parte dintre substanţele de pe lista obiectivelor MK ULTRA nu mai
miră pe nimeni. „Serul adevărului” - scopolamina - a fost inventat demult. Cât
despre spray-urile cu gaze paralizante, ele au devenit bunuri de larg consum. In anii
‘50, însă, ele erau considerate arme ale viitorului.
CIA îşi punea mari speranţe în substanţele minune. Cea mai promiţătoare dintre ele
părea, atunci, LSD-ul. Americanii sperau să o poată utiliza în timpul
interogatoriilor, pentru a „dezlega limba” celor care rezistau anchetelor tradiţionale.
Mai mult. CIA intenţiona să folosească LSD-ul împotriva lui Fidel Castro. Acesta ar
fi urmat să fie drogat, în secret, cu puţin înaintea unei apariţii publice sau al unui
discurs în direct la radio. Sub influenţa LSD-ului, Castro ar fi trebuit fie să cadă
într-o stare de apatie profundă, fie să devină agresiv şi iritabil până la limita
nebuniei. Efectul urma să fie acelaşi: discreditarea publică a liderului cubanez.
Planul CIA nu a funcţionat, însă.
Prima victimă

Primele teste cu LSD din cadrul proiectului MK ULTRA au fost efectuate chiar
asupra unor agenţi CIA. Un eveniment tragic îi va determina pe conducătorii
Agenţiei să-şi caute cobaii în altă parte. In ziua de 19 noiembrie 1953, cercetătorul
Frank Olson, specialist al Armatei care lucra şi el în cadrul proiectului, s-a sinucis,
aruncându-se de la etajul 10 al hotelului în care locuia în New York. Timp de 22 de
ani, familia sa nu a ştiut ce se întâmplase de fapt. În realitate, lui Olson îi fusese
administrată, în secret, o mare doză de LSD, dizolvată în băutură. Cercetătorul a
intrat într-o puternică criză depresivă, cu manifestări paranoice. Se temea de orice,
susţinea că este urmărit, că „duşmani invizibili” vor să-l ucidă. După opt zile de
chin, s-a aruncat pe fereastră.
Bordeluri patronate de CIA
După moartea lui Frank Olson, CIA a ajuns la concluzia că este mai sigur să îşi
procure „cobaii” umani din altă p iete, nu din propria ogradă. LSD-ul a început să fie
testat pe puşcăriaşi. Experimentele trebuiau, însă, extinse, păstrându-se, în acelaşi
timp, secretul absolut asupra operaţiunii. În plus, cercetătorii Agenţiei doreau să
studieze efectele drogului asupra unor persoane aflate în libertate, deoarece mediul
carceral putea influenţa semnificativ rezultatele testelor. Aşa s-a născut operaţiunea
„Midnight Climax”. Locul de defăşurare: bordelurile patronale, în secret, de CIA.
Nu mai este o noutate pentru nimeni faptul că, pentru serviciile secrete de
pretutindeni, casele de toleranţă au fost dintotdeauna „mine de aur”. Aici se puteau
culege informaţii preţioase, clienţii fiind adesea tentaţi să se confeseze
prostituatelor binevoitoare. În plus, câteva fotografii „sugestive” puteau lesne
deveni material de şantaj, extrem de eficient într-o epocă destul de conservatoare.
Pentru a putea profita în linişte de aceste avantaje, CIA a preluat, din umbră,
controlul unei vaste reţele de bordeluri. Tehnica era simplă.
Patronul unei case de toleranţă, era urmărit pas cu pas, până când făcea o mişcare
greşită. O dată prins „la înghesuială”, i se propunea un târg: „greşelile” lui urmau să
fie „uitate”, cu condiţia să colaboreze necondiţionat cu Agenţia.
Operaţiunea „Orgasmul de la miezul nopţii”
Coordonatorii proiectului MK ULTRA au decis să folosească reţeaua de bordeluri
patronată de CIA pentru testarea secretă a noilor droguri. În camere au fost instalate
oglinzi „de supraveghere”. Aşezaţi confortabil în mici încăperi secrete, agenţii
americani puteau astfel urmări nestingheriţi ce se petrecea alături. Prostituatele bine
instruite îşi serveau clienţii cu băuturile furnizate de CIA. Nici ele nu ştiau că
oferă, de fapt, periculoase cocktailuri de alcool şi LSD. Operaţiunea a primit
numele de cod „Midnight Climax”, adică „Orgasmul de la miezul nopţii”. Feriţi de
privirile indiscrete, agenţii CIA notau conştiincioşi reacţiile „cobailor” ameţiţi de
alcool, sex şi LSD.
Manual de scamatorii pentru agenţii CIA
Terorizaţi de ideea că ruşii sunt cu un pas înaintea lor în domeniul „armelor
psihice”, americanii erau hotărâţi să folosească orice mijloace care le-ar fi putut
aduce un avantaj în războiul de pe frontul nevăzut. În 1953, CIA a_ încheiat un
contract cu un magician celebru, care s-a angajat să scrie un „Manua l de scamatorii”
pentru uzul agenţilor americani. Sidney Jottlieb, coordonatorul proiectului MK
ULTRA, scria într-un raport din 11 noiembrie, acelaşi an:
„Manualul de scamatorii cuprinde în acest moment cinci secţiuni: „
1. Noţiuni generale necesare pentru efectuarea cu succes a scamatoriilor şi principiile
psihologice pe baza cărora operează.
2. Scamatorii cu pastile.
3. Scamatorii cu materiale solide.
4. Scamatorii cu lichide.
5. Scamatorii prin care pot fi sustrase în secret obiecte mici. Această secţiune nu fusese
inclusă în cuprinsul iniţial al manualului, fiinclu-mi sugerată ulterior. Am putut, totuşi, să o
introduc fără să trebuiască să măresc numărul de săptămâni alocate redactării. Un alt
obiectiv îndeplinit, care nu fusese cuprins în programul iniţial, a fost confecţionarea de
prototipuri ale echipamentelor descrise în manual.
Secţiunile 2, 3, 4 şi 5 au fost concepute pentru uzul exclusiv al agenţilor care lucrează singuri,
aşa că manualului îi mai trebuie adăugate alte două secţiuni. Una dintre ele va cuprinde
scamatorii sau tehnici specifice pentru femei. Cealaltă secţiune va descrie scamatorii
efectuabile într-o echipă de două sau mai multe persoane. In ambele cazuri, procedeele diferă
mult fată de cele descrise în secţiunile prezentate până acum. „
MK ULTRA a fost abandonat, trăiască paranormalul!
Proiectul MK ULTRA a fost abandonat în 1963, după 10 ani de experimente strict
secrete. În 1975, o comisie a Senatului american, după ce a studiat documentele
scăpate de la distrugere, a concluzionat: „Acest program a demonstrat dispreţul
conducerii CIA fată de respectarea drepturilor omului. Cu toate că se cunoştea faptul că
aceste teste sunt periculoase, putând pune în pericol chiar viata subiecţilor, experimentele au
continuat, deşi era evident că ele violează legile Statelor Unite. „
Încă din 1974, însă, CIA lansase programul „Star Gate”, la fel de spectaculos ca MK
ULTRA: Agenţia intrase în era paranormalului. Principalele teme de studiu în cadrul
noului proiect erau telechinezia (mutarea obiectelor prin concentrarea voinţei) şi
„vederea la distanţă” (remote viewing).
De fapt, primele experimente americane în domeniul percepţiei extrasenzoriale
avuseseră loc încă din anul 1961, în cadrul proiectului MK ULTRA. Studiul fusese
efectuat de Stephen Abrams, de la Oxford University, care concluzionase:
„fenomenul a fost demonstrat, dar nu a fost înţeles şi nu poate fi controlat. Abia 11
ani mai târziu, doi cercetători de la Stanford Kcsearch Institute, Russell Targ şi
Harold Puthoff, au redeşteptat interesul CIA pentru parapsihologie. În 1972, ei au
convins Agenţia să finanţeze un mic proiect de studiu. Proiectul a dat rezultate
interesante, aşa că au urmat şi altele.

Un clarvăzător descrie o bază militară ultrasecretă sovietică

Prima misiune în care CIA a folosit „vederea la distanţă” a fost documentată în vara
anului 1974, în localitatea Langley din stalul Virginia, la doar câţiva kilometri de
Washington. Clarvăzătorul Pat Price, care semnase un contract cu Agenţia, trebuia
să descrie o bază militară sovietică ultrasecretă, situată undeva pe teritoriul
Kazahstanului. Baza era descrisă prin numele de cod URDF-3 (Unidentified
Research and Development lacility 3) şi CIA ştia foarte puţine lucruri despre ea. De
fapt, singurele informaţii pe care le deţineau americanii proveneau din imaginile
obţinute de sateliţii de spionaj.
Lui Pat Price i s-au dat coordonatele obiectivului. După câteva minute de
concentrare, clarvăzătorul a afirmat că a localizat „ţinta”. A început să descrie
locul. Frapai de prezenţa unei macarale uriaşe, o descrie în cele mai mici detalii,
apoi o desenează. Ofiţerii CIA au rămas perplecşi. Desenul lui Price se potrivea
izbitor cu ultimele imagini furnizate de sateliţii de spionaj.
Ruşii studiau telepatia, americanii vederea la distanţă
După aeest prim succes, conducerea Agenţiei a decis să studieze serios posibilitatea
utilizării paranormalului în munca informativă. Americanii erau, din nou, speriaţi de
succesul unor teste similare efectuate de sovietici. CIA deţinea informaţii conform
cărora URSS-ul alocase fonduri importante studierii telepatiei şi hipnozei. Despre
câteva dintre experimentele sovietice se aflaseră şi amănunte. De exemplu, ruşii
reuşiseră să stabilească legătura telepatică între doi indivizi aflaţi la mii de
kilometri distanţă, unul la bordul unui submarin din adâncul mării, celălalt în
Siberia. De asemenea, ei demonstraseră că „undele” telepatice nu pot fi blocate nici
măcar în adăposturile atomice. Descoperiseră că telepatia poate fi spontană sau
„dirijată” şi că orice individ are calităţi telepatice latente, care pot fi educate.
Din nou, americanii trebuiau să recupereze timpul pierdui. Paranormalul a devenit
un obiectiv strategic pe lista de priorităţi a CIA. Coordonator al proiectului a fost
numit dr. Kennefh A. Kress de la OTC (Office of Technical Services) din cadrul
Agenţiei. Acesta s-a concentrat mai ales asupra fenomenelor de percepţie
extrascnzorială, cum ar fi vederea la distanţă. Calculul era simplu: dacă ruşii îşi vor
putea transmite mesaje telepatic, fără teama interceptării, americanii le vor putea
afla toate secretele, prin „vederea Ia distanţă”.

Clarvăzătorul Pat Price depistează baze militare secrete din Libia

„Rezultatele proiectului erau destul de incerte, „- nota Kress în raportul său final. Cea
mai mare parte dintre informaţiile furnizate de „clarvăzătorul” Pat Price, „cel mai
valoros dintre subiecţi”, erau fie greşite, fie imposibil de evaluat. „Totuşi, el a oferit
şi unele descrieri uluitoare”, concluziona acelaşi Kress.
Price a înregistrat un mare succes la sfârşitul anului 1975. când i s-a cerut să
localizeze obiective militare din Libia. Clarvăzătorul a reuşit să descopere mai
multe baze de antrenament clandestine ale forţelor de gherilă. Informaţiile furnizate
de el au fost confirmate ulterior de imaginile transmise de sateliţii de spionaj.
Lucrurile păreau că merg în sfârşit în direcţia bună. Conducerea Agenţiei era gata să
relanseze programul, care trenase în ultimul timp, când Pat Price a murit în urma
unei crize cardiace.
Succese şi eşecuri ale spionajului paranormal
Cu toate că pierderea lui Price a fost considerată ireparabilă, proiectul „Star Gate”
nu a fost complet abandonat. Unele dintre serviciile de informaţii ale Armatei
americane au iniţiat propriile studii în domeniul percepţiei extrasenzoriale. In multe
cazuri celebre s-a apelat şi la clarvăzători. Câteodată cu succes, alteori fără. În
decembrie 1981, clarvăzătorii au fost chemaţi să identifice locul în care organizaţia
teroristă italiană „Brigăzile Roşii” îl ţinea ostatic pe generalul american James
Dozier, comandantul flancului sudic al NATO. Operaţiunea, căreia i se făcuse şi
multă publicitate, s-a soldat cu un eşec răsunător. În schimb, în 1996, fostul
preşedinte Jimmy Carter a declarat public că, în timpul administraţiei sale, a apelat
cu succes la clarvăzătorii aflaţi în slujba CIA pentru a recupera un avion spion
american, doborât în timpul unei misiuni de recunoaştere.

Capitolul 9 CARISMA LUI DE GAULLE STÂNJENEA VIITORUL NATO

Mondializarea, pe de o parte, afirmarea statelor naţionale, de o alta au fost antipozii
între care s-a zbuciumat viaţa politică şi militară a secolului XX. Mondializarea, în
sens de internaţionalism, s-a manifestat cu pregnanţă prin internaţionalismul
socialist sovietic, devenind un adevărat slogan de mândrie faptul că sistemul
comunist cuprindea o treime din populaţia globului. In contrapondere s-a afirmat,
după încheierea celui de-al doilea război mondial, tendinţa de mondializare
capitalistă, de sorginte americană. Doctrina suveranităţii limitate, a lui Brejnev, are
multe puncte comune în stabilirea ordinii mondiale propusă de internaţionalismul
comunitar impus ca model de convieţuire de alianţa euro-atlantică. Un personaj
emblematic pentru opusul mondialismului îl reprezintă, în lumea democrată,
generalul Charles De Gaulle. El a fost, de la începutul ascensiunii sale politice, un
fervent promotor al afirmării valorilor naţionale, nu neapărat opuse politicilor
comunitare continentale sau alianţelor inter-continentale, în măsura în care acestea
din urmă nu diminuează dimensiunea specificităţii fiecărei naţiuni. El a fost simţit
astfel încă de la început ca un adversar de către liderii politici ai Marii Britanii şi
Statelor Unite, un adversar ce trebuie înlăturat. Că, în politica lor, au avut temeri
îndreptăţite o demonstrează că în tot timpul guvernărilor sale De Gaulle a refuzat
ingerinţele NATO şi amenţinut Franţa într-o poziţie singulară, figură aparte faţă de
politica euro-atlantică. După ani de zile, la sfârşitul secolului XX şi începutul
mileniului III tendinţa de separare a Europei de tutela americană, prin crearea unei
alianţe continentale proprii, începe să fie reafirmată de Franţa şi Germania.
Statele Unite vroiau ca Franţa să devină protectorat anglo-american.
Roosevelt şi Churchill plănuiseră să-l elimine pe
De Gaulle

O serie de documente ultrasecrete dale publicităţii de autorităţile britanice aruncă o

lumină cu totul nouă asupra unor evenimente şi personaje de primă mărime ale celui
de-al doilea război mondial. Pentru prima dată, istoricii au aliat că generalul
Charles De Gaulle, legendarul lider al mişcării franceze de rezistenţă, a fost la
numai un pas de a fi „eliminai din viaţa politică” în urma unui adevărat complot
între „aliaţii” săi, preşedintele american Franklin Delano Roosevelt şi premierul
britanic Winston Churchill. Mai important, însă, este faptul că Statele Unite
intenţionau să transforme Franţa, după „eliberare”, în protectorat anglo-american.
De aceea, probabil, De Gaulle, pe cât de charismatic pe atât de naţionalist, devenise
un personaj incomod.

Roosevelt cere capul „Miresei

Adevăratele intenţii ale lui Franklin Delano Roosevelt cu privire la Franţa şi
aversiunea profundă pe care acesta o nutrea faţă de Charles De Gaulle, liderul
rezistenţei franceze refugiat la Londra, au ieşit la iveală dintr-un document datat 8
mai 1943 şi adresat de preşedintele american premierului britanic Winston
Churchill. Reproducem în continuare textul integral:
„îmi pare rău, dar comportamentul MIRESEI (nume conspirativ pentru Charles De Gaulle -
n. n.) mi se pare că se agravează din ce in mai mult. Acţiunile şi atitudinea sa sunt de-a
dreptul intolerabile. Războiul din nordul Africii s-a încheiat cu succes fără nici un ajutor
material din partea lui De Gaulle şi situaţia civililor, cu toate pericolele sale, pare să se
amelioreze Cred că MacMilIan confirmă acest lucru.
Cu toate acestea, nu există îndoială că De Gaulle îşi aduce la Alger murdarul său aparat
propagandistic pentru a încinge spiritele între diversele elemente, inclusiv între arabi şi evrei.
El îşi lărgeşte actualul grup de agitatori, care organizează contrademonstraţii şi chiar
răzmeriţe. Din nefericire, sunt prea mulţi aceia care înţeleg că aceste tulburări sunt finanţate,
în totalitate sau parţial, din fondurile Guvernului britanic.
De Gaulle poale fi un tip onest, dar suferă de un complex mesianic. Mai mult, are impresia că
poporul francez îl sprijină pe el personal. Mă îndoiesc de chestiunea aceasta.
Eu cred că poporul francez sprijină Mişcarea Franceză de Eliberare; francezii nu îl cunosc pe
De Gaulle şi sunt loiali obiectivelor nobile ale mişcării şi ţelului ci mai larg, care este
restaurarea Franţei. Dacă ar şti ceea ce ştim noi doi despre De Gaulle personal, ar continua
să sprijine mişcarea, dar nu şi pe actualul ei conducător de la Londra.
De aceea sunt din ce în ce mai deranjat de maşinaţiunile continue ale lui De Gaulle.
După părerea mea, ar fi necesară o reorganizare a Comitetului Naţional Francez, în urma
căreia să fie îndepărtate unele dintre persoanele despre care ştim că sunt imposibile, cum ar fi
Philippe, şi să fie aduşi câţiva dintre durii ca Monnet, sau alţi membri ai Administraţiei Africii
de Nord a lui Giraud, şi poale un om sau doi din Madagascar, etc. Mai mult, sunt înclinat să
cred că atunci când vom ajunge în Franţa va trebui să o privim ca pe un teritoriu aflat sub
ocupaţie militară, condus de generali britanici şi americani.
In acest caz, francezii vor putea să-şi folosească 90 la sută dintre primarii de arondismente şi
mulţi dintre funcţionarii de rang inferior din primării şi ministere. Dar linia întâi,
administraţia naţională, va trebui păstrată în mâinile unui comandant britanic sau american.
Sunt de părere că acest lucru va fi necesar pentru o perioadă de şase luni sau chiar un an din
momentul în care intrăm în Franţa, perioadă necesară pentru pregătirea alegerilor şi a unei
noi forme de guvernământ. Vechea formă pur şi simplu nu ar mai putea funcţiona.
Îți trimit alăturat câteva dintre rapoartele pe care le-am înmânat recent din nordul Africii
referitor la De Gaullc. f…)
Una peste alta, cred că tu şi cu mine ar trebui să rezolvăm această problemă dezagreabilă şi să
stabilim o politică comună. Cred că ar trebui să discutăm despre formarea unui Comitet
Francez în întregime nou, ai cărui membri să fie supuşi aprobării tale şi ale mele. Nu sunt de
părere că ar trebui să acţioneze ca un guvern provizoriu, dar ar putea avea o funcţie
consultativă.
Giraud ar trebui numit comandant suprem al Armatei şi Marinei Franceze şi ar face parte,
desigur, din comitetul Naţional Consultativ. Sunt de părere că şi-a demonstrat calităţile de
când ne-am întâlnit cu el la Casablanca.
Nu ştiu ce trebuie făcut cu De Gaulle. Poate ai vrea sa-I numeşti guvernator al
Madagascarului. „
Premierul britanic plănuia eliminarea politica a lui De Gaulle

La 21 mai 1943, Winslon Churchill, aflat în vizită la Washington, trimitea o

telegramă ultrasecretă membrilor cabinetului său, avertizându-i că, pentru a păstra
bunele relaţii cu americanii, ar trebui să-l „elimine politic” pe De Gaulle. Aceasta
era dorinţa expresă a Preşedintelui Roosevelt. Premierul britanic explica: „Nu trece
aproape nici o zi fără ca Preşedintele (Roosevelt - n. n.) să nu aducă vorba despre asta. Cu
toate că o face într-un mod prietenesc şi adesea aparent în glumă, sunt sigur că (ine foarte
mult la această chestiune şi întrevăd pericole reale dacă situaţia nu este reglată. „
Roosevelt era decis să îi taie lui De Gaulle finanţarea din partea guvernul britanic.
„Numai politeţea l-a oprit să spună că, având în vedere relaţiile noastre financiare
cu Statele Unite, aceşti bani sunt, dintr-un anumit punct de vedere, americani”,
relata Churchill.
Premierul britanic era decis să-i facă pe plac lui Roosevelt: „Acum sunt convins că
această situaţie trebuie să înceteze. De Gaulle şi-a ratat fără speranţă ţinta din nordul Africii.
(…) fi rog pe colegii mei să analizeze urgent dacă nu ar trebui să-l eliminăm imediat pe De
Gaulle ca forţă politică şi să aducem această problemă în faţa Parlamentului şi a Franţei. In
acest caz. Comitetul Naţional Francez va fi informat că nu vom mai întreţine nici un fel de
relaţii cu ei şi nu le vom mai da nici un ban atâta timp cât De Gaulle va continua să aibă orice
fel de legătură cu acest organism. Desigur, îi vom plăti pe soldaţii şi marinarii aflaţi în prezent
în serviciu. „

Churchill îl considera pe De Gaulle un „fanfaron malefic”

Cu toate că este evident că Roosevelt făcea presiuni serioase asupra englezilor

pentru a-l elimina de pe scena politică pe De Gaulle, din textul telegramei din 21
mai 1943 reiese că şi Churchill nutrea o serioasă antipatie faţă de liderul mişcării
franceze de rezistenţă. În acelaşi document, premierul britanic ÎI descrie pe De
Gaulle ca fiind „superficial” şi chiar „malefic”, un carierist lipsit de scrupule care,
în plus, „urăşte Anglia şi a lăsat pretutindeni în urma lui o dâră de anglofobie”. În
opinia lui Churchill, generalul francez era un oportunist care îşi aroga merite
inexistente: „El personal nu a luptat niciodată de când a părăsit Franţa, şi a avut grijă ca
soţia sa să fie adusă aici din vreme, în siguranţă. „Premierul britanic se îndoia serios de
onestitatea lui De Gaulle, pe care îl suspecta că face un joc dublu:
„Acum se sprijină pe Mişcarea Comunistă din Franţa, cu toate că nouă ne spune că el este
singura pavăză în calea ei. „
Churchill mergea chiar până la a-l acuza pe De Gaulle că încearcă să submineze
bunele relaţii americano-britanice: „Sunt sigur că dacă s-ar duce în nordul Africii nu ar
face decât să se certe cu Giraud şi cu foştii Vichy-işti, creând o situaţie care ar putea afecta
serios operaţiunile aflate în desfăşurare, ba, mai rău chiar, ar putea duce la o răcire a
relaţiilor dintre guvernul britanic şi cel american. Nimănui nu i-ar plăcea asta mai mult decât
lui De Gaulle”.
Premierul britanic îşi încheia apoteotic telegrama: „Când luăm în calcul interesul
absolut vital pe care îl avem în păstraredmmelor relaţii cu Statele Unite, mi se pare cât se
poate de îndoielnic că ar mai trebui să permitem acestui fanfaron şi intrigant să continue răul
pe care îl face. „
Churchill învins de propriul său cabinet

Demersurile lui Churchill s-au lovit însă opoziţia unanimă a membrilor cabinetului
său. La 23 mai 1943, aceştia i au răspuns tot printr-o telegramă ultrasecretă, în care
explicau de ce nu erau de acord cu înlăturarea lui De Gaulle: „Nu există oare un
pericol real ca, îndepărtăndu-l din viata publică acum, în momentul în care uniunea celor
două mişcări franceze de rezistentă pare pe punctul de a se înfăptui, să-l transformăm pe de
Gaulle într-un martir şi chiar să fim acuzaţi, atât de gaullişti cât şi de giraudişti, că ne
amestecăm în treburile interne ale Franței, pe care o tratăm ca pe un protectorat anglo-
american? „Roosevelt şi Churchill pierduseră bătălia împotriva lui De Gaulle.

Capitolul 10 CACEALMAUA POLITICĂ A „PRINCIPILOR” CONTEMPORANI

Cacealmaua politică a cunoscut în secolul defunct manifestări dintre cele mai
bizare. În multe cazuri imaginaţia a fost devansată de realitate într-un mod de-a
dreptul spectaculos. Secolul XX a întărit caracteristicile de fanfaron şi panglicar
care se regăsesc în comportamentul omului politic. În spatele ştaifului figurii
publice apar minciuna sau poltroneria. Machiavelli, cu a sa afirmaţie: „Scopul scuză
mijloacele”, păleşte în faţa noilor „principi”, şefi de stat, preşedinţi sau cancelari.
Mai rău decât orice cumătră care trage cu urechea, Nixon va iniţia celebra afacere a
ascultării telefoanelor, un Watergate franţuzesc va practica şi socialistul Mitterrand,
afacerea celui din urmă fiind tratată mult mai blând de concetăţenii săi decât a
americanului. Mai năzdrăvan, francezul îşi va înscena pentru sporirea de
popularitate propriul atentai. Cacealmaua cea mare o trage însă colegul său german,
cancelarul Willy Brandt, cu dosar de activist KGB. Pentru a intra în anecdotic să
spunem că o primă reunificare a celor două Germanii s-a făcut la pat, Willy şi
Ulbricht - conducătorul statului est-german- frecventând în stagiile lor moscovite o
iubită comună. Din nou, dincolo de Ocean, prinţul absolut al simpatiilor
electoratului ca şi al tinerilor de pretutindeni, J. F. Kennedy, şi-a pierdut aura după
moartea sa dramatică, dezvăluirile apărute în posteritatea sa dovedind că imaculatul
şi exemplarul tată de familie se încuscrise cu mafia şi era un ibovnic de uşi multe.

Farsele lui Mitterrand Falsul atentat de la Observator

La sfârşitul anului 1959, Francois Mitterrand, pe atunci senator de Nievre, a fost la

un pas de a-şi compromite definitiv cariera politică, după ce s-a dovedit că pusese
la cale o cacialma de „atentat terorist” îndreptat împotriva lui însuşi, pentru a-şi
spori cota de popularitate. În ziua de 16 octombrie a aceluiaşi an, opinia publică
franceză aflase cu stupoare că senatorul în vârstă de 43 de ani se salvase ca prin
minune, cu o noapte înainte, după ce un grup de extremişti deschiseseră foc automat
asupra maşinii sale. Mitterrand a povestit că, în noaptea de 15 spre 16 octombrie, Ia
plecarea din braseria Lip, pe bulevardul Saint-Gcrmain, a observat că maşina sa era
urmărită. A încercat să scape de „coadă”, îndreptându-se spre grădinile
Luxembourg, pe Avenuc de l’Observatoire. La un moment dat a oprit maşina, s-a dat
jos şi s-a trântit pe burtă în iarbă. Exact în acelaşi moment urmăritorii au deschis
focul asupra autoturismului.
Opinia publică era indignată. Ziarele vuiau. Mitterrand poza în erou. Nu, însă,
pentru mult timp. Şase zile mai târziu, un ziar de extremă dreapta, „Rivarol”. a
publicat dezvăluirile senzaţionale ale unui fost deputat, Robert P esciuct. Acesta
afirma că el este unul dintre „teroriştii” care l-au „atacat” pe Mitterrand, dar că
totul fusese stabilit de comun acord cu senatorul de Nievre. Pentru a-şi dovedi
spusele, Pesquet avea şi dovezi: un set de scrisori pe care şi le trimisese singur,
înainte de „atentat”, în care descria în amănunt ceea ce urma să se întâmple. Data
poştei confirma faptul că totul fusese o imensă cacialma. Pentru Mitterrand au
urmat zile grele. I-a fost retrasă imunitatea parlamentara şi a fost cercetat pentru
„ultraj la adresa magistraturii”. Cazul a fost, însă, muşamalizat. Toţi cei implicaţi în
organizarea falsului atentat de la Observator au beneficiat de o amnistie, în anul
1966.
Francois Mitterrand Scurtă biografie
1916: S-a născut, la 26 octombrie, în localitatea Jarnac, al cincilea copil al unei
familii catolice înstărite.
1925: este înscris la internatul Saint Paul din Angouleme, unde va rămăne până la
bacalaureat.
1934: în octombrie vine la Paris, unde se înscrie la Facultatea de Drept şi urinează
şi cursuri de ştiinţe politice.
1936: publică primele articole în cotidianul de dreapta„l’Echo”.
1938: Licenţiat în litere, Mitterrand absolveşte Dreptul şi Ştiinţele Politice. In
septembrie este mobilizat, iar în decembrie devine subofiţer.
1942: din ianuarie până în aprilie lucrează la Vichy, în cadrul „Legiunii
combatanţilor”, unde întocmeşte fişe despre „antinaţionaliştii” gaullişti şi
comunişti. Apoi, până la sfârşitul anului, este funcţionar la Comisariatul general al
prizonierilor de război de la Vichy. Fondează un centru de întrajutorare a
prizonierilor, specializat în organizarea evadărilor, pe care îl va transforma într-un
centru al Rezistenţei.
1943: Mitterrand pleacă la Londra, unde se întâlneşte cu generalii de Gaulle şi
Giraud. Refuză să-şi integreze „reţeaua” într-o mişcare unificată de rezistenţă.
1944: în luna martie, se întoarce clandestin în Franţa, unde înfiinţează „Mişcarea
naţională a prizonierilor de război şi a deportaţilor”. După Eliberare, Mitterrand
este unul dintre cei 15 secretari generali numiţi de de Gaulle până la instalarea
Guvernului provizoriu. In luna octombrie se căsătoreşte cu Danielle Gouze.
1945: devine membru al Uniunii Democratice şi Socialiste a Rezistenţei (UDSR),
mică formaţiune de centru-stânga.
1946: este ales deputat de Nivre, din partea UDSR.
1947: Mitterrand devine cel mai tânăr ministru francez,obţinând portofoliul
„Vechilor Combatanţi”, în cabinetul Kamadier. Îşi va păstra funcţia şi în Guvernul
Schuman.
1948: devine secretar de stat în probleme de informaţii, până în octombrie 1949. În
aceeaşi perioadă îndeplineşte şi funcţia de secretar de stat la vicepreşedinţia
Consiliului de miniştrii.
1950: devine ministru responsabil de coloniile franceze, portofoliu pe care îl va
păstra până în august 1951.
1952: este ales preşedinte al UDSR.
1953: demisionează din funcţia de ministru delegat pe lângă Consiliul Europei (pe
care o deţinea din ianuarie 1952). În semn de protest faţă de declaraţiile sultanului
de Maroc.
1954: intră în baroul parizian. În iunie, devine ministru de Interne în cabinetul
Mendes France, până la căderea Guvernului din februarie 1955.
1956: este numit ministru al Justiţiei în Guvernul Guy Mollet. Este găsit nevinovat
de către comisia care cerceta scurgerile de informaţii referitoare la şedinţele
Consiliului superior al Apărării Naţionale către Partidul Comunist.
1958: Mitterrand este împotriva revenirii la putere a generalului de Gaulle şi se
opune proiectului acestuia de reformă constituţională. În noiembrie, îşi pierde locul
în Senat.
1959: este ales primar la Chateau Chignon, în regiunea Nievre, iar, la 26 aprilie,
senator al acestui departament. Va rămâne senator până în 1962 şi primar până în
1981.
1962: îşi redobândeşte fotoliul de deputat, pe care îl va păstra în 1967, 1968, 1973
şi 1978.
1964: publică „Lovitura de stat permanentă”, un pamflet la adresa regimului
gaullist.
1965: Mitterrand participă la crearea Federaţiei de Stânga Derrfocrată şi Socialistă
(FGDS), care îi reuneşte pe socialişti, radicali, UDSR-ul şi Convenţia instituţiilor
republicane. În decembrie este desemnat candidat unic din partea acestei formaţiuni
la alegerile prezidenţiale. Ajunge în turul doi. unde pierde în faţa lui de Gaulle.
1967: succesul obţinut de FGDS la alegerile legislative din martie sporeşte
prestigiul lui Mitterrand, care este reales din primul tur de scrutin.
1968: după evenimentele din mai, puternică contraofensivă gaullistă. Stânga
înregistrează un răsunător eşec la alegerile legislative. FGDS-ul se desfiinţează în
noiembrie.
1971: la Epinay-sur-Seine, în zilele de 11-13 iunie, este înfiinţat noul Partid
Socialist. Mitterrand este ales prim secretar.
1972: semnează cu Georges Marchais (PCF) şi Robert Fabre (MRGJ) Programul
comun de guvernare al stângii.
1974: Mitterrand este din nou desemnat candidat unic al stângii la alegerile
prezidenţiale, după moartea lui Georges Pompidou. Pierde în faţa lui Valcry Giscard
d’Estaing.
1981: la 10 mai, Francois Mitterrand este ales preşedinte al Franţei. La 21 mai, îl
numeşte pe Pierre Mauroy prim ministru.
1986: prima coabitare. Mitterrand îl numeşte prim ministru pe Jacques Chirac, la 20
martie.
1988: Mitterrand este reales preşedinte. II numeşte prim ministru pe Michel Rocard.
1991: numeşte în fruntea Guvernului, pentru prima dată în istoria Franţei, o femeie:
Edith Cresson.
1992: la 2 aprilie, Pierre Beregovoy o înlocuieşte pe Edith Cresson în funcţia de
prim ministru. Mitterrand, suferind de cancer la prostată, este operat, la 11
septembrie.
1993: a doua coabitare. Prim ministru este numit Edouard Balladur.
1995: Francois Mitterrand părăseşte Palatul Elysee.
1996: în ziua de 7 ianuarie, Mitterrand cere medicului său personal să-i întrerupă
tratamentul. Se stinge din viaţă a doua zi de dimineaţă. Este înmormântat Ia Jarnac,
în ziua de 11 ianuarie.
Poliţia politică a lui Francois Mitterrand

Ascultările ilegale de la Elysee

Francois Mitterrand a rămas timp de 16 ani preşedintele

Franţei cu toate că a avut de înfruntat scandaluri politice mai grave decât Watergate-
ul care l-a debarcat pe Nixon sau „Sexgate” -ul care i-a dat coşmaruri lui Clinton.
Spre deosebire de americani, francezii au primit chiar cu simpatie vestea că şeful
statului are un copil din flori. Au digerat, însă, mai greu zvonurile conform cărora
preşedintele folosea serviciile secrete pentru a culege informaţii compromiţătoare
despre adversarii politici sau pentru a închide gura incomozilor. Dovezi certe despre
„ascultările ilegale de la Elysee” au apărut abia după expirarea ultimului mandat al
preşedintelui. La începutul anului 1995, o necunoscută a depus la Registratura
Ministerului francez de Justiţie un pachet care conţinea cinci dischete de calculator.
Autorităţile au descoperit cu stupoare că acestea conţineau mii de fişe ale unor
convorbiri telefonice interceptate ilegal în perioada 1983-1986. Adică aproape toată
arhiva „Celulei de la Elysee”, care, din ordinul lui Mitterrand, pusese sub
supraveghere 117 linii telefonice, înregistrând peste 5. 000 de convorbiri ale unor
persoane particulare, care aveau un singur element în comun: erau incomode pentru
preşedinte.
Celula antiteroristă de la Elysee
Totul a începui în 1981, imediat după ce Francois Mitterrand s-a instalat la Elysee.
Noul preşedinte se temea, chipurile, să nu fie victima unui atentat terorist al
extremiştilor de dreapta. Ministrul de Interne, Gaston Dcfferre, nu avea încredere în
poliţie, aşa că a cerut Jandarmeriei să asigure proiecţia lui Mitterrand. După
atentatul din strada Rosiers, preşedintele Franţei a apărut Ia televiziune şi a
declarat: „L-am desemnat pe comandantul Prouteau, de la GJ. G. N (Groupement
d’lnterventionjde la Gendarmerie Naţionale) pentru a lupta alături de mine împotriva
terorismului. „Aşa s-a născut „celula antiteroristă de la Elysee”, un veritabil serviciu
secret paralel, lipsit de orice bază juridică, în serviciul exclusiv al lui Francois
Mitterrand. La comanda acestui serviciu a fost numit colonelul Charles Prouteau,
dar „eminenţa cenuşie” era Gilles Menages, şeful de cabinet al preşedintelui
Mitterrand.
Oficial, „Celula de la Elysee” trebuia să supravegheze mediile extremiste şi să
prevină eventuale atentate teroriste. O justificare foarte bună pentru miile de
ascultări telefonice care aveau să fie efectuate în următorii ani. Pentru aceasta,
comandantul Prouleau a apelat la specialiştii de la G. l. C. (Groupement
Inlerminisleriel de Controle), singurul organism abilitat (şi dotat tehnic) pentru
interceptarea convorbirilor telefonice, aflat în subordinca Ministerului Apărării.
„Ascultările” se făceau din sediul G. I. C., situat în fostele grajduri ale Invalizilor.
Zilnic, copiile stenogramelor convorbirilor interceptate erau predate „Celulei de la
Elysee”. De acest lucru se ocupa personal colonelul Charrois, comandantul G. l. C.
din acea vreme. O dată intraţi în posesia stenogramelor, oamenii lui Prouteau
întocmeau fişe pe care le introduceau în calculator, construind, astfel, „arhiva
neagră” de la Elysee.
Începând cu 1983, „Celula de la Elysee” nu s-a mai mulţumit doar cu ascultările
efectuate, fără nici o bază legală, de către GIC. Pentru o mai mare securitate, în
cazul unor „subiecţi” foarte importanţi, s-a recurs la „interceptarea sălbatică”, adică
la înregistrarea directă prin plasarea unui microemiţător pe firul telefonic.
In trei ani de zile, „arhiva neagră” de la Elysee a ajuns la dimensiuni impresionante.
Dosarul remis judecătorului Valat, în 1995, cântărea nu mai puţin de 63 de
kilograme şi măsura 1, 20 metri înălţime. Magistratul a constat cu stupoare că
„subiecţii” ascultărilor ordonate de Elysee nu erau nicidecum terorişti, ci oameni
politici, scriitori şi ziarişti, care îl „supăraseră”, într-un fel sau altul, pe Mitterrand.
Cel mai „ascultat” dintre aceştia a fost Jean-Edern Hallier, editorialist la cotidianul
„Le Matin”, timp de 15 ani susţinător al Partidului Socialist şi al lui Mitterrand,
devenit, ulterior, cel mai virulent detractor al preşedintelui.
Împotriva sa, „Celula de la Elysee” a pornit un adevărat război, folosindu-se de cele
mai neortodoxe metode.
Mazarine, cel mai bine păzit secret al lui Mitterrand
La scurt timp după ce Mitterrand a devenit preşedinte al Franţei, Jean-Edern Hallier,
fost simpatizant al Partidului Socialist, a început să-şi manifeste public dezamăgirea
în rubrica sa, „Bloc-notes”, din „Le Matin”. Emisarii de la Elysee i-au propus un
târg avantajos: să o lase mai moale cu criticile şi. În schimb, va primi o emisiune la
televiziune. Hallier a refuzat. Editorialele sale au devenit şi mai incisive. Brusc, a
început să aibă tot felul de „neplăceri”. Fiscul a descoperit, peste noapte, nişte
restanţe neachitate. Oamenii Puterii au lansat zvonul că Hallier visase să ajungă
ministru şi că se răzbuna pentru că nu fusese numit. Editorialele din „Le Mălin” se
transformă în pamflet. Hallier pronunţă pentru prima dată numele interzis:
Mazarine, fiica din flori a lui Francois Mitterrand, pe atunci în vârstă de numai 6
ani. Existenţa acestui copil era considerată „secret de stat”. Micuţa trăia la Paris,
împreună cu mama ci, Anne Pingeot, păzită permanent de câte trei jandarmi, în
„schimburi” de câte patru ore. Mitterrand îşi instalase „a doua familie” înlr-una
dintre reşedinţele prezidenţiale, situată în Quai Branly. Tot pe banii contribuabilului
francez, Anne şi Mazarine Pingeot îşi petreceau verile într-o casă de vacanţă a
preşedinţiei.
Un ziarist zdrobit de maşinăria infernală a Puterii
Din clipa în care a făcut primele aluzii la Mazarine , împotriva lui Jean-Edern
Hallier s-a declanşat un război total. Nu numai telefonul ziaristului a fost pus sub
ascultare, ci şi cele ale tuturor prieteriiloi” şi cunoscuţilor acestuia. Hallier, care
deţinea multe inforrrîaţii compromiţătoare pentru Elysee, a decis să publice o carte-
bombă: „Onoarea pierdută a lui Francois Mitterrand”. Spre disperarea lui, 17 edituri
i-au respins, pe rând, manuscrisul. „La început, toţi au fost încântaţi de ideea de a o
publica. Totuşi, sistematic, cu o zi înainte de semnarea contractului, dădeau înapoi. „- îşi
amintea Hallier în 1995, după izbucnirea scandalului. În cele din urmă, ziaristul s-a
decis să publice volumul pe propria lui cheltuială. A semnat un contract cu
tipografia Firmin Didot. Când textul era cules şi se trăgeau primele probe,
tipografia a fost atacată, sub ochii lui Hallier, de 40 de bărbaţi, care au distrus toată
munca de până atunci.
Indignat, ziaristul a refuzat să se dea bătut. A reeditat ziarul „Idiotul internaţional”,
pe care îl crease, în anii ‘60, împreună cu Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir.
Deşi tirajul era minuscul, publicaţia a provocat crize de nervi la Elysee. Toţi cei
care finanţau „Idiotul internaţional” au intrat în colimatorul „Celulei antiteroriste”.
Hallier era urmărit pe faţă, la „intimidare”. Colaboratorii lui au fost atacaţi pe
stradă, ziua în amiaza mare. Machetele ziarului erau adesea furate. Ziaristul nu s-a
„potolit”. Atunci, împotriva sa a început o adevărată campanie de falimentare.
Hallier a fost târât în instanţe şi obligat să plătească sume exorbitante, drept „daune
morale”, pentru cele mai stupide acuzaţii. Locuinţa i-a fost scoasă la licitaţie,
pentru a i se achita 1, 2 milioane de franci lui Bernard Tapie, pe care Hallier îl
„prejudiciase” publicându-i cazierul judiciar. Această hărţuire a durat mai mult de
10 ani. Sărac, bolnav şi părăsit de prieteni, Jean-Edern Hallier i-a supravieţuit
numai câteva luni lui Francois Mitterrand. S-a stins din viaţă la 12 ianuarie 1997.
Scufundarea navei „Rainbow Warrior”, o acţiune comandată de Elysee
Arhiva neagră a interceptărilor ilegale a pus într-o lumină nouă şi evenimentele din
iulie 1985, când „Rainbow Warrior”, nava aparţinând organizaţiei ecologiste
Greenpeace, a fost distrusă de explozia unei bombe, în rada portului Auckland, din
Noua Zeelandă. Operaţiunea fusese comandată de Elysee, deoarece protestele
ecologiştilor împotriva experimentelor nucleare din Mururoa începuseră să
deranjeze autorităţile franceze. O echipă de intervenţie a serviciilor secrete franceze
a fost trimisă în Noua Zeelandă, pentru a „rezolva problema”. În ziua de 10 iulie
1985, la orele 23. 49, o puternică explozie a distrus nava „Rainbow Warrior”, rănind
mai mulţi membri ai echipajului şi omorându-l pe fotograful Fernando Pereira, aflat
la bord.
Primele cercetări au arătat că nu fusese vorba despre un accident nefericit, ci despre
o adevărată acţiune teroristă. Două zile mai târziu, ambasada franceză din
Wellington a emis un comunicat prin care nega orice implicare a Guvernului francez
în distrugerea vasului organizaţiei Greenpeacc. Însă, în ziua de 15 iulie 1985,
poliţia din Noua Zeelandă a arestat doi agenţi ai serviciilor secrete franceze, Alain
Mafart şi Dominique Pricur, în timp ce încercau să returneze o camionetă închiriată.
Franţa a anunţat că va începe propriile investigaţii în cazul „Rainbow Warrior”. O
lună mai târziu, Bcrnard Tricot, şeful comisiei de anchetă (fost director general al
Palatului Elysee), a anunţat că a ajuns la concluzia că Franţa nu a fost în nici un fel
implicată în atentatul din portul Auckland. Ziariştii de la Sunday Times erau. Însă,
de altă părere. Prestigiosul săptămânal britanic a dezvăluit că acţiunea a fost opera
serviciilor secrete franceze şi că Francois Mitterrand era la curent cu ea, deci o
autorizase. Scandalul nu mai putea fi muşamalizat. Lui Mitterrand îi trebuia un ţap
ispăşitor.
L-a găsit în persoana lui Charles Hernu, la acea vreme ministru al Apărării. Acesta a
fost forţat să demisioneze. Amiralul Pierre Lacoste, directorul DGSE (Direction
Generale de la Securite Exterieure) a fost demis din funcţie. Cei doi agenţi francezi
capturaţi în Noua Zeelandă au fost condamnaţi la câte 10 ani de închisoare, fiind
acuzaţi de omor şi distrugere. Amândoi îşi recunoscusem faptele. Au fost puşi în
libertate în mai 1988.
II. Istoria Germaniei va trebui rescrisă Willy Brandt, fostul cancelar german, a fost agent

sovietic

Willy Brandt Repere biografice

S-a născut în 1913, în localitatea Lubeck din Germania.
După absolvirea liceului din Joanneum, colaborează pe la diferite gazete şi lucrează
la o firmă de transporturi navale.
În anul 1933, emigrează în Norvegia şi renunţă la cetăţenia germană. Studiază
istoria şi jurnalistica.
În perioada 1940-1945 publică multe articole în presa suedeză, fiind în legătură
strânsă cu mişcările de rezistenţă din Germania şi Norvegia.
După război, îşi redobândeşte naţionalitatea germană.
Devine ataşat de presă al reprezentanţei norvegiene la Berlin. Lucrează pentru
Partidul Social Democrat German.
1949-1957: membru al Parlamentului RFG.
1950-1970: membru al „Abgeordnetenhaus von Berlin”; între anii 1955-1957, este
preşedintele acestei asociaţii.
1957-1966: primar al oraşului Berlin.
1958-1963: Preşedinte al Confederaţiei Germane.
1962: este ales vicepreşedinte al Partidului Social Democrat German.
1964: devine preşedinte al Partidului Social Democrat
German.
1966-69: este numit ministru de Externe al RFG. 1969-1974: devine cancelar al
Republicii Federale Germania.
Willy Brandl a murit în anul 1992.

Partidul Social Democrat (SPD) German, placa turnantă a spionajului sovietic, timp de 50
ani

Fostul Cancelar al RFG, Willy Brandt, simbolul stângii social democrate germane şi
europene din anii ‘60-’80, a fost, în realitate, agent KGB. Dezvăluirea provine de la
un fost colonel KGB, refugiat în 1992 în Marea Britanie, care a avut acces Ia
schemele reţelelor de spionaj sovietic şi la fişele a sute de „agenţi acoperiţi” activi
în Occident. Ofiţerul a fost interogat de Intelligence Service timp de patru ani, între
1992 şi 1996. Dată fiind importanţa excepţională a informaţiilor furnizate de fostul
colonel KGB, britanicii nu i-au dezvăluit încă indentitatea, ci numai numele de cod,
„Curb”. Datele secrete privind spionajul sovietic în RFG au fost comunicate, însă.
prompt, autorităţilor germane, în cadrul operaţiunii codificate „Weekend”. Atât
contraspionajul german, cât şi Procuratura federală au dat de înţeles că sursa
(colonelul KGB) este extrem de serioasă iar informaţiile extrem de grave.
Potrivit documentelor descoperite în arhivele de la Moscova, social democraţia
vest-germană a fost transformată într-o adevărată placă turnantă a spionajului
sovietic, jucând un rol important în planul URSS de infiltrare a Occidentului şi de
anihilare a Alianţei Nord-atlantice. Brandt şi Herbert Wchncr au slujit mai întâi
Internaţionala Comunistă a lui Stalin, apoi KGB-ul şi GRU (spionajul militar
sovietic).
Brandt şi Wehner, agenţi ai „Orchestrei Roşii” scandinave
Neutralitatea Suediei în cel de-al doilea război mondial a fost exploatată din plin de
serviciile secrete sovietice (NKVD) şi de Komintern, în scopuri de spionaj. La
Slockholm, de pildă, funcţiona cea mai importantă centrală europeana din reţeaua de
spionaj sovietica, numita „Orchestra Roşie”, care supraveghea activita tea celorlate
centrale ale reţelei din Irlanda. Danemarca, OTăncTăTLuxeinburg şi Germania.
„Orchestra Roşie” fusese pusă la punct Jurgeh Kuczynski şi de sora acestuia. Sonia,
membri ai Partidului Comunist German, cu ajutorul lui Serghei Besonov, ofiţer
GRU care activa la Berlin sub acoperirea de ataşat comercial.
In 1933, după venirea la putere a lui Hitler, Jurgen şi Sonia s-au refugiat în Marea
Britanie, unde vor juca un rol crucial în „spionajul atomic sovietic”. Sonia (nume
real Ursula Kuczynski, alia s Hamburger, alias Ruth Werner) a monitorizat
activitatea lui Klaus Fuchs, un atomist german care a preda t sovieticilor, în Marea
Britanie şi în Statele Unite, date importante privind construirea primei bombe
atomice. Sonia a fost considerată de GRU un fel de Richard Sorge feminin.
Willy Brandt (Karl Herbert Frahm) şi Herbert Wehner, racolaţi de Jurgen
Kuczynski, s-au refugiat la rândul lor din Germania, activând în slujba
Kominteniului şi a serviciilor secrete sovietice. In februarie 1935, Wehner (alias
„Kurt Funk”) a fost arestat la Praga sub acuzaţia de spionaj şi a fost expulzat în
URSS. Aici, a luat parte, în octombrie 1935, Ia o reuniune secretă a Kominternului,
ţinută la Rublevo, lângă Moscova, dar declarată ulterior drept „Reuniunea de Ia
Bruxelles”. Cu această ocazie, „Funk” (Wehner) a intrat în secretariatul
Kominteniului pentru zona „Europa Centrală”. La reuniunea de Rublevo a participat
însuşi Jurgen Kuczynski, dar şi Walter Ulbricht şi Wilhelm Pieck, nume
binecunoscute ale comunismului est-german de după război. La începutul anului
1936, „Funk”, însoţit de tânărul „Karl Herbert Frahm” (adică Willy Brandt) au
participat la reuniunea Frontului Popular (alianţă de stânga, pro-sovietică, aflată la
putere în Franţa, dar în care comuniştii ocupau poziţiile cheie, după indicaţiile
bulgarului Dimitroff, secretarul general al Kominternului). La reuniunea din 2
februarie, de la Hotelul „Luteţia” din Paris, au fost prezenţi, printre alţii, Ulbricht,
Pieck, Muzenberg, alături de scriitorul Heinrich Mann. Comunişti, social-democraţi,
socialişti revoluţionari, fuseseră strânşi sub „umbrela” Kominternului. Tema
generală: „Toţi aparţinem aceleiaşi mari familii socialiste”. Nici un cuvânt, însă,
despre Marca Teroare dezlănţuită de Stalin în URSS.
Următoarea întâlnire a avut loc tot la Hotel „Luteţia”, în septembrie 1938. Wehner a
plecat apoi la Moscova, ca agent al Kominternului. În 1939, el a asistat la
conferinţa Kominternului de la Berna (ţinută, în realitate, în suburbiile Parisului).
Între anii 1937-1941, el a adoptat, pe rând, mai multe identităţi: Stern, Muller,
Funk.

La Moscova, Wehner „lupta” cu Ulbricht pentru „grajiile” lui Lotte Kuhn

*Merită consemnat un episod amuzant al raporturilor viitorului lider socialist
democrat vest-german, Wehner, cu viitorul lider al RDG, Ulbricht. Locuind amândoi
la Moscova, la Hotel „Lux” (în care erau găzduite „vârfurile” Kominternului),
Wehner îi făcea „ochi dulci” lui Lotte Kuhn, iubita lui Ulbricht. poreclită de
apropiaţi, din această cauză, fie „Wulbricht”, fie „Lotte Funk”. Ambii viitori lideri
(est-german şi vest-german) o frecventau pe Lotte în camera 217, pe care aceasta o
ocupa la Hotel „Lux”. După război, Lotte va deveni „doamna Ulbricht”. Din 1960,
ea va fi soţia preşedintelui Consiliului de Stat al RDG, aşadar, Prima Doamnă a
Germaniei comuniste. Pe Wehner şi Ulbricht îi lega însă amintirea camerei 217 de la
Hotel „Lux” din Moscova.
Din 1941, Wehner şi Brandt acţionează în Scandinavia pentru GRU-ul sovietic
După atacarea URSS de către Wchrmacht (1941), Wehner a primit misiunea să
dirijeze „Orchestra Roşie” scandinavă, ajutat de Brandt, refugiat în Norvegia.
Obiectivul celor doi: furnizarea de informaţii secrete spionajului militar sovietic
(GRU). Alături de Wehner şi Brandt. centrala scandinavă a „Orchestrei Roşii” îl mai
includea şi pe Bruno Kreisky, viitorul Cancelar al Austriei. Principalul adversar al
„Orchestrei Roşii” de la Stockholm: pastorul Bergman, luteran cu principii austere,
al cărui prim fiu era fondatorul Partidului Naţional Socialist Suedez iar al doilea,
binecunoscutul cineast Ingmar Bergman!
Între 1941 şi 1944, poliţia suedeză, care supraveghea grupul lui Wehner şi Brandt, a
„fişat” ca spioni 1837 de persoane şi a pus pe rol, la tribunal, 400 de cazuri concrete
de spionaj în favoarea sovieticilor. La 12 februarie 1942, Wehner (sub numele „Kurt
Friedmann”) a fost arestat la Stockholm pentru spionaj, A rămas în arest timp de doi
ani şi jumătate. În 1946, el a revenit în Germania de Vest şi a început ascensiunea
politică, facilitată de GRU-ul soviefic, în Partidul Socialist-Democrat German
(SPD), ajutând la înfiltrarea a numeroase „cârtiţe” ale spionajului sovietic, „cârtiţe”
care vor fi „activate” ulterior, după constituirea R. F. G. (1949).
Ambasada SUA din Stockholm ştia că Brandt spiona pentru sovietici

In perioada 1941-1945, Willy Brandt a fost permanent „mâna dreaptă” a lui Herbert
Wehner în acţiunile de spionaj ale „Orchestrei Roşii” de la Stockholm. Ca şi
Wehner, Brant a folosit numeroase identităţi false, fabricate de GRU-ul sovietic:
Willy Flamme, Karl Martin, Gunnar Gassland ori Weber etc. Un alt amănunt al
biografiei secrete a lui Brandt: în anii războiului, viitorul primar al Berlinului
Occidental şi cancelar al R. F. Germania a scris peste o sută de articole şi 12 cărţi
de propagandă stalinistă, pro-sovietică şi pro-comunistă. După 1945, el a încercat să
distrugă toate aceste texte compromiţătoare pentru noua sa carieră politică. Un alt
aspect: viitorul cancelar Willy Brandt a avut în toţi anii refugiului în Scandinavia
cetăţenie şi naţionalitate norvegiană. Abia în 1948 viitorul cancelar Brandt şi-a
recăpătat naţionalitatea germană, în landul Schleswig-Holstein. O dovadă certă a
activităţii de spionaj a lui Brandt în favoarea URSS, la Stockholm, sunt şi
rapoartele secrete ale Ambasadei SUA din capitala Suediei, care menţionau relaţiile
sale strânse cu ambasada sovietică şi cu doamna Kollontai, ambasadoarea URSS.
Într-o broşură, „Der Zweite Weltkrieg” (publicată în 1945, dar retractată ulterior),
Willy Brandt scria, la pag. 59, următoarele: „In Europa de Est reconstrucţia se sprijină
foarte solid pe Uniunea Sovietică. In Polonia au început mari reforme. De asemenea şi în
Cehoslovacia. In Bulgaria, România şi Iugoslavia noile guverne se sprijină pe mişcările
întărite ale muncitorilor şi ţăranilor. Relaţiile sociale şi politice par a se dezvolta în acelaşi fel
în Austria şi Ungaria”. Fără comentarii! Menţionăm doar că, la acea dată (1945),
Austria şi Ungaria se aflau şi ele sub ocupaţia Armatei Roşii. În Austria, GRU-ul
sovietic îl utiliza, în interiorul Partidului Social-Democrat, pe Bruno Kreisk,
vechiul agent GRU de la Stockholm. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu Willy Brandt
în zona de ocupaţie occidentală a Germaniei.
În 1948, viitorul cancelar îşi relua cetăţenia şi naţionalitatea germană. Exact în anul
„blocadei Berlinului”! Moscova avea nevoie urgentă de el la „vârf”, în tr-o Germanic
postbelică, iar Kremlinul îşi lega mari speranţe de Brandt. Avea şi de ce. Activitatea
sa de spionaj pentru GRU la Stockholm era cea mai bună recomandare în ochii
sovieticilor, pentru susţinerea politică a viitorului cancelar al R. F. G. „Penetrarea”
cârtiţelor KGB şi GRU de-abia începea.
Cazul Leopold Bauer, un „alter ego” al lui Gunther Guillaume
în primii ani de după război, acţiunile de infiltrare ale GRU şi MGB (viitorul KGB)
în zona de ocupaţie aliată a Germaniei s-au intensificat. Astfel, Jurgen Kuczynski -
omul care îi monitorizase în anii ‘30 pe Wehner şi pe Brandt -a apărut din SUA în
Berlinul de Vest, ca agent GRU. În acest context, nu este de mirare că viitorul lider
comunist est-german Walter Ulbricht (revenit din URSS în zona de ocupaţie
sovietică a Germaniei) l-a numit pe Kuczynski responsabil pentru afacerile
economice (ministru al Economiei) pentru zona de ocupaţie. Un alt agent GRU
notoriu, Leopold Bauer (alias Katz, alias Baumann şi care acţionase în timpul
războiului în Elveţia, ca „mână dreaptă” a lui Noel Field, comunistul american
infiltrat în OSS. devenit, la Bema, adjunctul lui Allan Dulles) este infiltrat de GRU-
ul sovietic în zona de ocupaţie occidentală a Germaniei. Bauer trăise în Elveţia în
concubinaj cu fiica lui Noel Field, Erika Glasser. Înainte ca poliţia elveţiană să îl
aresteze pentru trafic de cărţi de identitate şi uz de fals. Eliberat în 1944 de
elveţieni, Bauer a fost instruit de GRU la baza din Leipzig. În 1949, Bauer dispare
şi reapare (în 1955) în R. F. G, alături de vechiul său prieten, Willy Brandt. De
remarcat că Bauer, vechiul agent GRU, se va regăsi în toate cabinetele conduse de
Brandt, din 1960 până la moartea sa, în 1972. În toţi aceşti ani, Bauer va remite
Moscovei copii după toate documentele secrete aflate în mapa cancelarului Brandt -
via R. D. G. (Markus Wolf). Astfel că Bauer prefigurează, aproape identic, cazul lui
Gunther Guillaume.
Un raport secret al SDECE-uIui francez din 1948
Una dintre probele indubitabile ale penetrării zonelor de ocupaţie aliată a Germaniei
de către agenţii GRU şi MGB (ulterior KGB) sovietice este furnizată de un raport
inedit al SDECE-ului francez (Serviciul de informaţii externe, predecesorul DGSE)
din 1948. Raportul poartă titlul „Notă tehnică de contraspionaj” şi are indicativul
0/00621/235/EP/D A - 1. 00. 105/SR. A fost adresat, la 5 februarie 1948, Guvernului
francez şi include 91 de pagini, plus un document de 3 pagini provenind de la
Kominform (urmaşul Kominternului). Practic, raportul SDECE dezvăluie întregul
plan de infiltrare al spionajului sovietic în zona de ocupaţie aliată a Germaniei,
începând din 1945. În raport se scrie, foarte clar: „Sub umbrela GRU şi MGB (devenit
KGB din 1954), spionajul sovietic a realizat, plecând din zona de ocupaţie sovietică, o uriaşă
infiltrare în ceea ce va deveni din 1949 R. F. G. Anume: opt asociaţii politice comuniste, toate
având corespondente în zona aliată; cinci organisme mediatice, radiodifuziuni şi agenţia de
presă AND, specializate în acţiune psihologică, aflate în zona aliată erau controlate de
sovietici; şase organizaţii «culturale», plus o sumedenie de «asociaţii de ajutor>>, după
modelul «Ajutorului Roşu», organizat de Munzenberg. „
Dar aparatul de spionaj sovietic - potrivit raportului SDECE - nu se oprea aici. Mai
existau: 33 filiere secrete de legătură între zona de ocupaţie sovietică şi cea aliată,
cu rezidenţi identificaţi de SDECE (Robert Schmidt la Kessel, Heinrich Fried la
Essen, Heinrich Hartmann la Braunschweig etc); 13 filiere de trafic clandestin cu
arme (Helene Hermanns se ocupa de zona Munchen, alţii de zonele Hamburg, Kiel
etc); patru staţii clandestine de radio emiteau în zona aliată propagandă sovietică;
apoi zeci de firme comerciale, care camuflau spionajul economic sovietic.
Locotenentul Okunev, unul dintre animatorii de la firma „Buro Romberg”, va
reapare la post în Austria (1949-1958), apoi cu gradul de colonel la Alexandria şi
Damasc în anii ‘60. Jurgen Kuczynski este semnalat în raportul SDECE, unde apare
ca responsabil al Secţiei de Informaţii şi Propagandă al „Societăţii pentru studiul
culturii sovietice”. In organigrama societăţii mai figura şi „Mişcarea Mondială
pentru Esperanto” cu sediul (formal) la Belgrad, dar având „centrul nervos” la
Dresda. Tocmai în sectorul radio, presă, propagandă, organizat de spionajul sovietic
- şi condus de Jurgen Kuczynski - îşi face „debutul”, la începutul anului 1947, un
anume Egon Bahr, viitor „apostol” al diplomaţiei vest-germane de „deschidere” faţă
de URSS din anii ‘60-70. Bahr, infiltrat de serviciile secrete sovietice în zona
aliată, va deveni ulterior cel mai apropiat colaborator în domeniul politicii externe
al cancelarului Willy Brandt, influenţând astfel politica R. F. G. -ului şi pe cea a
Occidentului faţă de Moscova vreme de peste două decenii.

Cancelarul Willy Brandt - „umbrela protectoare” pentru spionii GRU şi KGB

Opinia publică şi mass-media internaţională evocă adeseori „cazul Gunther

Guillaume” ‘, consilierul personal al cancelarului Brandt deconspiral ca agent STASI
şi KGB, urmarea fiind demisia lui Brandt (propulsat însă, ulterior, în fruntea
„Internaţionalei Socialiste”). În realitate, ca primar al Berlinului Occidental şi
cancelar al R. F. G, Willy Brandt a fost - decenii la rând, după război - principala
„umbrelă protectoare” din Germania Occidentală pentru spionii GRU, KGB ori
STASI, infiltraţi de sovietici. Trebuie spus răspicat: nu a existat doar un singur
Gunther Guillaume, au fost mai mulţi „Guillaume” protejaţi de Brapdt, el însuşi
timp de vreo 50 de ani agent Komintern, apoi GRU şi KGB. Dar cazurile celorlalţi
„Guillaume” au fost, din nefericire, muşamalizate de SPD (Partidul Social-
Democrat German). Astfel, primul „Guillaume”, Leo Bauer - agent GRU infiltrat în
SPD prin filiala Frankfurt - a avut, începând cu 1955, o poziţie foarte înaltă în R. F.
G. Bauer a lucrat, pe rând, sub protecţia lui Brandt, pe când acesta era primar al
Berlinului Occidental, apoi în cabinetul lui Brandt de la Ministerul de Externe (anii
‘60) iar în cele din urmă la Cancelarie, până în 1972, când a decedat. În tot acest
timp, el (la fel ca Guillaume, mai târziu) a avut acces nelimitat la dosarele cele mai
secrete din mapa cancelarului, inclusiv cele care se refereau la NATO. Astfel le-a
putut transmite, în linişte, la Moscova, via STASI (Markus Wolf). Or, pe Bauer nu l-
a judecat nimeni pentru actele sale de spionaj în favoarea Moscovei. Bauer nu este
decât un exemplu al felului în care Brandt a funcţionat ca „umbrelă protectoare”
pentru spionii infiltraţi de GRU şi KGB în Germania, pe filiera SPD-ului.
Cel puţin alte două cazuri de spionaj, strâns legate de activitatea lui Brandt dar
muşamalizate în R. F. G, pot fi evocate în acest context. Primul caz, bine camuflat
în epocă, a fost cel al lui Horst Baerensprung, descoperit în 1961 în anturajul lui
Brandt, care lucra însă ca agent sovietic. Avertizat de Brandt, Baerensprung s-a
refugiat la timp în R. D. G, unde a fost rapid încadrat în serviciul secret est-german.
Omul nu făcea, de fapt, decât să-şi continue „activitatea” din Berlinul de Vest, unde
lucrase „umăr la umăr” cu Brandtr AI doilea agent sovietic protejat de Brandt a fost
Hans Hirschfeld, refugiat, la rândul său, tot în R. D. G. Şi acest caz de spionaj a
fost „înmormântat” şi muşamalizat la timpul său în Germania. Toate astea pentru a
nu deranja cumva „susceptibilitatea” Moscovei şi a nu crea „obstacole” preconizatei
„Ost-politik” sau „Real-politik” concepute de Willy Brandt, omul serviciilor secrete
sovietice.
III. Memoriile lui Sam Giancana, „naşul” Mafiei americane

Clanul Kennedy, „Cosa Nostra”, moartea lui Marilyn Monroe şi atentatul de la Dallas

Memoriile, publicate postum, ale lui Sam „Mooney” Giancana, unul dintre capii
lumii interlope americane din anii ‘60, aruncă o lumină nouă asupra câtorva
momente cruciale din istoria
Matelor Unite, dezvăluind detalii halucinante despre legăturile familiei Kennedy cu
„Cosa Nostra” americană şi oferă un scenariu perfect coerent al asasinatului de la
Dallas, cu nume şi date precise. În plus, ele constituie o adevărată cronică a
relaţiilor clanului Kennedy cu „pegra” mafiotă.
Dezvăluirile lui Giancana confirmă şi completează informaţiile furnizate în ultimii
ani de arhivele americane, informaţii care demonstrează că imaginea idilică
proiectată de clanul Kennedy nu avea nici o legătură cu realitatea.
Un capitol important din memoriile celebrului mafiot este dedicat circumstanţelor,
rămase până acum misterioase, în care a murit celebra actriţă Marilyn Monroe. Sam
Giancana a mărturisit că el însuşi a fost cel care a pus la cal e asasinarea divei
hollywoodiene, dorind să-i compromită astfel pe fraţii Kennedy, ambii foşti amanţi
ai vedetei.
Pactul cu diavolul: John Kennedy a devenit preşedinte al Americii cu sprijinul Mafiei

Faptul că mafia americană l-a sprijinit pe John F. Kennedy în timpul alegerilor din
1960 nu mai este un secret pentru nimeni. Fără ajutorul lui Sam Giancana, JFK nu
ar fi ajuns la Casa Albă. Alegerile prezidenţiale americane din 8 noiembrie 1960,
câştigate de John Kennedy, sunt considerate drept cea mai strânsă bătălie electorală
din istoria SUA. În fapt, democratul John Kennedy a câştigat alegerile contra
republicanului Richard Nixon cu o diferenţă de numai 0, 01%. Ceea ce însemna, în
mod concret, o diferenţă în favoarea lui Kennedy de circa 100. 000 de voturi Ia 68
milioane de voturi exprimate pe întreg teritoriul SUA.
Diferenţa a venit, de fapt, din două state: Texas, datorită ideii cooptării câi
vicepreşedinte a texanului Lyndon Johnson şi Illinois, unde vegheau Sam „Mooney”
Giancana şi oamenii săi. La Chicago, de exemplu, în circumscripţiile electorale
controlate de oamenii lui „Mooney”, John Kennedy a avut 80% din voturi. Pe
ansamblul oraşului Chicago - al cărui primar, Daley, era omul lui „Mooney”,
Kennedy a înregistrat 60% din voturi. Frank Sinatra, care se izolase în biroul său
din Los Angeles, se afla în legătură telefonică permanentă cu Jack Avery, expertul
electoral al lui Sam Giancana, şi primea evaluările din jumătate în jumătate de oră.
Până la orele 23. 00, Kennedy se afla în avans şi se părea că va câştiga uşor.
Tendinţa s-a inversat însă după miezul nopţii, iar prezentatorul de la NBC, John
Chancellor, s-a grăbit să anunţe la TV victoria probabilă a lui Nixon. Panica pentru
„Mooney” şi Sinatra a apărut când statele Ohio, Kentucky, Tennessee, precum şi
statele agricole din vest, au trecut de partea lui Nixon. Un lucru devenise astfel cert:
dacă John Kennedy nu câştiga în Texas şi Illinois, totul era pierdut. Ar fi devenii
imposibil să mai câştige alegerile. „Mooney” a sunat mobilizarea totală. Oamenii
săi au împânzit cartierele negrilor din Chicago, în timp ce” Mooney” însuşi trăgea
sforile în cele nouă circumscripţii pe care le controla. Pentru a obţine voturi în
favoarea lui Kennedy, băieţii lui „Mooney” au recurs la orice mijloc de convingere.
Au transportat cu autobuzele volanţi de la o circumscripţie la alta, astfel că un
singur om a votat de câteva ori; s-au postat, ameninţători, chiar în cabinele de vot;
cei care ignorau alegerile şi ezitau să meargă la vot erau „convinşi” prin metode
specifice.
Dimineaţă, toate canalele anunţau vestea cea mare: noul preşedinte al SUA devenise
John Kennedy - aşa cum „Mooney” îi promisese bătrânului Joe Kennedy.
Republicanii şi-au dat seama repede că ceva nu era în regulă, aşa că l-au sfătuit pe
Nixon să, ceară renumărarea voturilor la Chicago. Primarul Daley, omul lui
„Mooney”, a refuzat. Apoi „Cosa Nostra” a exercitat presiuni asupra lui Nixon să
renunţe la cererea sa de renumărare a voturilor, promiţându-i ajutorul mafiei la alte
alegeri, aşa încât Nixon a fost nevoit să-şi recunoască înfrângerea.
„Mooney” jubila: candidatul său şi al Cosa Nostra devenise acum preşedintele
Statelor Unite. Toată luna noiembrie 1960 „Mooney”, Sinatra, Marcello, Daley şi
Johnson s-au simţit în al nouălea cer. Celebritatea lui Sinatra, care mobilizase sute
de personalităţi influente de pe tot teritoriul american, ca să finanţeze campania
electorală şi să se pronunţe în favoarea lui John Kennedy, jucase - indiscutabil - un
rol imens în impactul public.
Între altele, ideea lui Sinatra de a situa greul campaniei pe canalele de televiziune
era nu numai una inedită până atunci dar s-a dovedit extrem de eficientă mai ales
pentru John Kennedy.
Tot Sinatra a primit „undă verde” pentru sărbătorirea instalării noului preşedinte la
Casa Albă. Gala de investitură a fost cea mai fastuoasă din istoria SUA. Între timp,
„Mooney” îşi primea prima răsplată. Casa Albă îi dădea „mână liberă” pentru a
prelua controlul asupra reţelelor de traficanţi şi a preşedinţilor, dictatorilor ori
baronilor contrabandei din Haiti, Republica Dominicană, Iran, Liban, Italia, Franţa,
Nicaragua, Filipine şi Laos. „M-am văzut cu băieţii din CIA”, i-a mărturisit odată
„Mooney” fratelui său, Chuck. „Trebuie să ne debarasăm de Castro, Trujillo şi de un negru
din Congo (n. n. Lumumbaj. „
Prin Johnny Roselli, mâna sa dreaptă, Giancana i-a avertizat pe „naşii” Santos
Trafficante şi Carlos Marcello că trebuiau să acorde „asistenţa” necesară
operaţiunilor CIA. Jack Ruby a fost însărcinat să livreze anli-castriştilor din Florida
arme. avioane şi muniţii. Totul părea gata pentru o invazie în Cuba.
Numirea, în decembrie 1960, a lui Robert Kennedy în postul de ministru a Justiţiei a
însemnat pentru „Mooney” un veritabil duş rece. Cosa Nostra a reacţionat imediat.
Hoffa. Marcello şi Trafficante l-au luat la întrebări pe „Mooney”. Acesta l-a
expediat la Casa Albă pe Sinatra, care a primii asigurări liniştitoare de la
preşedinte. Neliniştit, Giancana s-a deplasat personal la Washington. Aceleaşi
asigurări evazive. Nimic concret. Prezenţa lui Bobby la Justiţie putea fie să-i
permită exercitarea de presiuni asupra lui Hoover şi FBI să lase mafia în pace, după
cum îi promisese anterior bătrânul Joe Kennedy; fie că Bobby, având sub comandă o
armată întreagă de agenţi FBI, urmau să „şteargă” toate urmele colaborării şi
înţelegerii clanului Kennedy cu Cosa Nostra. „Mooney” încă mai era optimist. O
plasase pe una din „fetele” sale, actriţa Judy Campbell (viitoarea doamnă Exner) în
patul lui John Kennedy. Ca urmare, Judy Campbell devenise practic „informatoarea”
lui Giancana. După fiecare întâlnire, John Kennedy îi „pasa” lui Judy copii ale
rapoartelor secrete pe care le primea de Ia FBI, astfel că
„Mooney” era întotdeauna la curent, din timp, cu operaţiunile preconizate de poliţa
federală contra Mafiei şi îi avertiza şi pe ceilalţi „capi”, ceea ce îi întărise
considerabil autoritatea în mafie. De altfel, Giancana ţinea legătura cu John
Kennedy şi prin alte două actriţe plasate tot de el - via Sinatra - pe lângă preşedinte:
Angie Dickinson şi Marilyn Monroe.
Curând însă „Mooney” şi-a dat seama că „luna de miere” cu clanul Kennedy se
sfârşise. Clanul urmărea în realitate să „şteargă” urmele târgului pe care îl încheiase
cu mafia. Doar că avea nevoie să câştige timp. Primul pe lista „campaniei anti-
corupţie”, lansată zgomotos de Bobby Kennedy, era chiar el, Sam Giancana, cel care
îl susţinuse cu succes în alegeri pe preşedinte. Se anunţa o bătălie crâncenă.
„Mooney” nu era însă singur: alţi 300 de mafioţi îi urmau pe „lista neagră” întocmită
de Bobby Kennedy. Era vorba aşadar de un veritabil război, în care orice lovitură
era permisă.
” Vreau să ştiu ce fac fraţii Kennedy, 24 de ore din 24! „
După descoperirea „listei negre” a mafioţilor întocmită de Bobby Kennedy la
Ministerul de Justiţie, „Mooney” şi-a luat măsuri de siguranţă. Prin intermediul lui
Jimmy Hoffa, patronul sindicatului camionagiilor americani, el a angajat un detectiv
particular, pe Fred Otash şi un profesionist al interceptărilor clandestine, Bernard
Spindel, expert reputat la serviciile căruia recurgea chiar CIA. Cei doi urmau să
plaseze microfoane în toate mediile frecventate de fraţii Kennedy. La ordinul lui
„Mooney”, Spindel a recrutat o întreagă echipă de specialişti în intercepţii.
Operaţiunea a fost supervizată de Bob Mahen, omul de încredere al lui Giancana.
„Vreau să ştiu ce fac fraţii Kennedy 24 de ore din 24! Vreau să ştiu când beau un pahar de
apă, vreau să ştiu când merg la toaletă! „, i-a spus „Mooney” lui Mahen. Apoi a adăugat,
„Niciodată n-am avut încredere într-un Kennedy! „
Temerile lui „Mooney” s-au adeverit repede: la 4 aprilie 1961, Carlos Marcello a
fost expulzat în Guatemala. Marcello îi adusese multe voturi lui John Kennedy atât
în Florida, cât şi în alte state din sud. În plus, Marcello era un apropiat al
vicepreşedintelui Lyndon Johnson.
Pentru „Mooney” un lucru era clar: cei doi Kennedy jucau dublu faţă de mafie şi
încercau să şteargă urmele înţelegerilor din perioada pre-electorală. Marcello fusese
complice al CIA, în iunie ‘59, în câteva operaţiuni de trafic cu arme şi el îi susţinea
financiar pe anti-castrişti. De aici, „Mooney” a tras concluzia că cei doi Kennedy
încercau să şteargă şi urmele unei altei „colaborări”, aceea dintre Cosa Nostra şi
CIA. Mafia americană susţinuse toate planurile de asasinare a lui Castro. precum şi
debarcarea eşuată din Golful Porcilor. Or. toate acestea erau secrete de stat.
„Mooney” simţea cum „laţul” se strângea în jurul său.
Omul său de încredere din CIA era Richard Scalziti, un tânăr strălucit, geniu al
matematicii, cu care „Mooney” colaborase la organizarea debarcării din Golful
Porcilor, acolo unde John Kennedy refuzase să le trimită, conform planului,
susţinerea aviaţiei militare, declanşând astfel, tragedia corpului expediţionar
anlicastrist, care înaintase iniţial victorios, dar devenise apoi victima aviaţiei lui
Castro.
Pentru asasinarea lui Castro, CIA recursese la un „chimist” din Chicago, care lucra
în acelaşi timp şi pentru „Mooney”. Lista armelor „chimice” destinate lui Castro era
lungă: trabuce otrăvite; o cremă cu o bacterie mortală, care era absorbită prin piele;
produse de toaletă conţinând un drog special care, aplicat pe faţă sau corp, provoca
o criză cardiacă fatală; o otravă extern de puternică, care se amesteca odată cu
alimentele; un agent injectabil provocator de cancer; şi un virus mortal, cu o
evoluţie lentă. Tentativele de asasinat eşuaseră însă, deoarece în toate împrejurările
Castro folosea deţinuţii politici pentru a-i testa hrana, apa, săp\inul etc. Inclusiv
lenjeria intimă.
Marilyn Monroe, arma secretă a lui Sam Giancana
La începutul lui 1962, cei doi Kennedy au sfidat pe faţă „Cosa Nostra”. Invitat de
Frank Sinatra la petrecerea de inaugurare a vilei cântăreţului de la Palm Spring,
John Kennedy a refuzat invitaţia fără explicaţii. Până să ajungă preşedinte, Jack
(cum i se spunea familiar lui John Kennedy) nu refuzase niciodată o invitaţie din
partea lui Sinatra. Alături de Sinatra, Dean Martin, sau Peter Lawford (cumnatul
său), John Kennedy luase parte nu numai la petreceri, ci şi la numeroase „escapade”
cu femei uşoare, pe care i le „furnizau”, de regulă, Sinatra şi Sam „Mooney”
Giancana. Acum însă, în mod evident, John Kennedy - „omul lor de la Casa Albă” -
îi evita făţiş. „Mooney” a descoperit apoi că Bobby Kennedy îi arătase preşedintelui
un raport secret de 19 pagini, al FBI, care dovedea legăturile lui Sinatra cu Cosa
Nostra. Ipocrizia celor doi Kennedy I-a înfuriat la culme pe „Mooney”. venit apoi o
altă „lovitură”: Judy Campbell n-a mai fost primită de John Kennedy. Giancana s-a
mai pomenit şi „filat” pe faţă de doi agenţi FBI, care se ţineau după el în
permanenţă, fără jenă. Era alt „cadou” făcut de Bobby. De data aceasta, „Mooney”
s-a hotărât să lovească la rândul lui. El s-a decis să-şi folosească „echipa de
intercepţie” pentru a-l compromite public, definitiv, pe Bobby Kennedy. Şi a-l
avertiza, astfel, pe Jack.
„Arma” urma să fie Marilyn Monroe, cu care Bobby se „încurcase” de câtva timp,
dar de care acum dorea să scape. Cum Bobby Kennedy fusese proclamat „tatăl de
familie al anului” nimic mai simplu pentru Giancana decât să-l compromită în ochii
americanilor, prin intermediul relaţiei lui cu Monroe. Deşi „Mooney” deţinea
înregistrări compromiţătoare privind viaţa sexuală adulteră a celor doi Kennedy, din
păcate nu le putea expune public din cauza unui mic dar capital detaliu:
înregistrările ar fi implicat şi CIA, dovedind astfel legăturile intime şi serviciile
reciproce pe care Agenţia şi Cosa Nostra, şi le făceau în secret, în mod curent.
„Scandalul Monroe” trebuia să izbucnească altfel.
Marilyn Monroe, opera lui Sam Giancana

Marilyn Monroe făcea parte dintre „micuţele” lui Sam Giancana, cu care scenariul
rămânea mereu acelaşi. După ce devenea amanta lui „Mooney”, gangsterul o plasa în
„show business”, fie că aceasta însemna spactacolul de cabaret, fie spectacolul
cinematografic. Sam Giancana rămânea singurul om care cunoştea „petele albe” din
biografia reală a Normei Jane (numele real al lui Marilyn Monroe). Mai întâi,
contrar biografiilor sale „comerciale”, Marilyn fusese o orfană, plasată pentru
întreţinere prin câteva zeci de familii americane. „Mooney” i-a fabricat singur
biografia de vedetă lui Marilyn. Johnny Roselli, mâna lui dreaptă, cunoştea bine un
producător de la Hollywood, Joe Schenk, condamnat prin anii ‘40, şi pe care
„Mooney” îl ajutase apoi să devină „producător de filme”. Joe Schenk avea 60 de
ani când „Mooney” i-a băgat-o în pat pe Marilyn. La rândul lui, Schenk a prczcnlat-o
pe „micuţa planturoasă” altui producător, Harry Cohn, care i-a oferit, ca şi Schenk,
doar roluri mici, nesemnificative, în filme de categoria a doua. În 1953 însă,
Marilyn a dat lovitura: mai întâi, cu fotografiile erotice dintr-un calendar, rapid
epuizai după un scandal public; apoi etilicii de film au remarcat-o în rolul secundar
din filmul „AII uboni Ere” („Totul despre Eva”). A urmat imediat rolul din filmul
„Niagara”, bine primii de critică şi de public. Marilyn Monroe devenise, peste
noapte, un star. „Mooney” o considera, însă, doar o bună investiţie.
Marilyn Monroe, în slujba CIA
în general, „Mooney” se folosea de toate fostele sale amante ca informatoare. De la
acestea, el aduna o cantitate impresionantă de date compromiţătoare despre
persoane importante din politică, afaceri, etc. Date exploatate ulterior de Cosa
Nostra. Uneori, „micuţele” lui „Mooney” erau împrumutate şi de CIA, pentru
operaţiuni asemănătoare. Aşa se întâmplase cu Judy Campbell şi Angie Dickinson.
Nici Marilyn Monroe nu a făcut excepţie de la regulă. CIA se folosea de „felele”
mafiotului Giancana pentru a compromite şefi de stat, mai ales din Asia şi Extremul
Orient. Un asemenea caz a fost Sukarno, preşedintele Indoneziei. CIA i-a „vârât-o”
în pat pe Marilyn, apoi a filmat secvenţa. Urma ca episodul să ajungă la un canal de
televiziune, pentru ca Sukarno să fie compromis în Indonezia. Numai că CIA nu
cunoştea prea bine mentalitatea indoneziana. Acolo virilitatea unui bărbat nu este un
motiv de compromitere. Dimpotrivă. Este un motiv de admiraţie. Sukarno era un
afemeiat renumit, care declarase public că „femeia este ca arborele de cauciuc: bună
până la treizeci de ani”. Astfel că secvenţele cu Sukarno în pat cu Marilyn nu slujeau
la nimic. Dacă CIA le difuza, prin intermediul unui canal TV, „prestigiul” de bărbat
al lui Sukarno ar fi crescut şi mai mult în Indonezia, unde, precum în Africa,
populaţia are convingerea tribală că un bărbat potent sexual este şi un mare
conducător.

Prin asasinarea lui Marilyn Monroe, Giancana împuşca doi iepuri deodată

Marilyn ajunsese, însă, să ştie prea multe despre legăturile lui Giancana cu CIA şi
despre culisele unor afaceri de stat, gen debarcarea din Golful Porcilor ori
tentativele de asasinare a lui Castro, operaţiuni în care CIA cooperase strâns cu
Cosa Nostra. După ce „Mooney” - via Sinatra - i-o plasase pe Marilyn lui John
Kennedy iar acesta i-o pasase apoi lui Bobby, Marilyn se pomenise, pe la începutul
lui 1962, abandonată, în mod discret, de ambii fraţi. Disperată, ea încercase să-l
sune la telefon pe „Jack”, la Casa Albă, dar în zadar. Nici cu Bobby nu avusese mai
mult succes. În iunie ‘62, cariera lui Marilyn era în declin, iar actriţa devenise
puternic depresivă. În plus, utilitatea ei pentru Cosa Nostra şi CIA scăzuse.
Crescuse, în schimb, instabilitatea ei psihică şi dependenţa de droguri, ceea ce o
făcea să devină periculoasă pentru CIA şi Mafie. CIA i-a cerut, în mod voalat, lui
„Mooney”, s-o elimine.
Pentru Giancana era ocazia mult aşteptată să-i plătească poliţa lui Bobby Kennedy.
Concret, el plănuia s-o elimine pe Marilyn, dar în aşa fel încât toate bănuielile să
planeze apoi asupra fratelui preşedintelui, „tatăl de familie” al anului.
Cu o săptămână înaintea „sinuciderii” sale, Marilyn a fost invitată la o petrecere la
Cal-Neva, în Tahoe. Petrecerea fusese regizată de „Mooney”. Acolo, în prezenţa lui
Giancana, Sinatra şi Lawford, actriţa şi-a dat drumul la gură. 11 sunase pe Hobby
Kennedy în Virginia, dar acesta nu i-a fost dat la telefon, în mod evident, o evita.
Exact ca „Jack”, la Casa Albă. Marilyn s-a mai plâns că cei doi Kennedy o tratau ca
pe o bucată de carne, pe care o abandonaseră după ce se saturaseră de ea. Era
limpede că Marilyn „ieşise din joc”. Giancana aflase că Bobby Kennedy urma să
vină în weekend în California, mai exact pe 4 august 1962. Momentul mult aşteptat
sosise. „Mooney” era convins că Bobby o va căuta pe Marilyn, ca s-o potolească şi
să împiedice astfel declanşarea unui imens scandal public. Ocazia trebuia
exploatată. „Mooney” l-a selecţionat pe Gianola la Teigne, un ‘. asasin profesionist,
ca să conducă operaţiunea pusă la cale. La rândul său, Gianola l-a angajat pe Mugsy
Tortorella, precum şi 1^ alţi doi asasini de profesie, unul din Kansas City şi celălalt
din Detroit în echipa care urma s-o lichideze pe actriţă. Toţi patru s-au deplasat
urgent în California, la ordinul lui „Mooney”. S-au plasat în imediata apropiere a
vilei lui Marilyn, într-o casă de unde - graţie sistemului de microfoane plasat în vila
lui Marilyn Monroe de Bernie Spindel - puteau asculta, înregistra şi interveni la
momentul oportun.
Ultimele ore din viaţa Lui Marilyn Monroe
In ziua de 4 august 1962, Bobby Kennedy a sosit în California, conform
programului. Spre seară, el i-a făcut o vizită lui Marilyn, însoţit de un individ
necunoscut, după ce, în prealabil, îşi anunţase vizita la telefon. Gianola şi oamenii
săi au ascultat şi înregistrat toată discuţia din vilă. Cu ajutorul microfoanelor
instalate de Spindel, echipa de asasini tocmiţi de „Mooney” şi -a dat seama că
Marilyn băuse mult şi devenise isterică. După o ceartă în toată regula, Bobby i-a
spus individului care îl însoţea s-o calmeze pe actriţă. Gianola şi ai săi, la post, au
tras de aici concluzia că individul era, probabil, un medic. Acesta i-a administrat lui
Marilyn, ajutat de Bobby, un somnifer. Apoi cei doi au părăsit vila, după ce îşi
lăsaseră amprentele peste tot.
Echipa de asasini a aşteptat miezul nopţii pentru a intra în vilă. Au găsit-o pe
Marilyn sub efectul somniferului administrat de medicul lui Bobby. Gianola şi
oamenii săi au imobilizat-o cu uşurinţă pe Marilyn, apoi i-a introdus în anus un
supozitor cu nembutal. Supozitorul fusese fabricat special de „chimistul” CIA din
Detroit, pentru asasinarea lui Castro. Conţinea o doză mortală de barbiturice
concentrate şi hidrat de clor, care s-au dizolvat imediat în sânge. Dacă i s-ar fi
administrat barbituricele pe cale bucală sau prin injectare, exista riscul ca Marilyn
să le vomite ori ca ancheta să descopere, dup ă decesul actriţei, urmele barbituricelor
în stomac. Supozitorul elimina însă orice urmă a „tratamentului”, deoarece otrava
intrată direct în sânge şi nu lăsa astfel nici un fel de urme. Imediat ce, şi-au
terminat treaba, asasinii lui „Mooney” au părăsit vila actriţei. Începea „actul doi” al
dramei.
Sam Giancana sperase că poliţia avea să o interogheze pe femeia de serviciu, care
fusese îndepărtată din casă de Bobb_ înaintea discuţiei cu Marilyn. Astfel,
principalul suspect ar fi devenit faţele preşedintelui, ministru al Justiţiei, care
sosise în mod public,ăn aceeași zi în California, ultimul om care - potrivi t
servitoarei - o vizitase pe actriţă. Lui Bobby i-ar fi fost, probabil extrem de dificil
să explice poliţiei şi pţesei ce căutase seara în vila actriţei dar, mai ales, să pareze
bănuielile poliţiei, după ce îşi lăsase amprentele prin casă. Medicul legist n-avea ap oi
decât să descopere somniferul injectat de „medicul” lui Bobby, c eea ce ar fi
amplificat bănuielile.
Giancana îşi calculase perfect lovitura. Numai că lucrurile n-au mers aşa cum se
aşteptase el. Cineva l-a avertizat pe Bobby de moartea actriţei. Bobby a revenit în
vilă, însoţit de câţiva oameni, printre care şi Peter Lawford. Îngrozit că poliţia ar fi
putut descoperi urmele trecerii sale prin locuinţa actriţei, Bobby a făcut schimb de
roluri cu Lawford, care a rămas în vilă şi a aşteptat poliţia cu o versiune gata
pregătită. Din casa învecinată, echipa lui Gianola a ascultat şi înregistrat tot ceea ce
a discutat Bobby cu Lawford. Numai că Giancana nu mai avea ce să facă cu acea
înregistrare. Dacă aceasta parvenea poliţiei, s-ar fi descoperit până la urmă
implicarea sa. Mai mult, Bobby răscolise prin vilă şi găsise agenda personală a lui
Marilyn, care conţinea jurnalul intim al actriţei, unde erau notate toate dalele
compromiţătoare despre relaţia ei cu cei doi Kennedy.
După ce FBI-ul a sosit la faţa locului, banda cu înregistrarea convorbirilor
telefonice ale actriţei din acea zi, şi cea care conţinea înregistrarea telefonului
primit de la Bobby, a căzut în mâinile lui Edgar J. Hoover, directorul FBI. Deşi
Hoover îl detesta pe Bobby, el nu avea nici un interes să facă publice înregistrările
telefonice, deoarece acestea puteau constitui un bun mijloc de şantaj. Într-un
cuvânt, Giancana - fără să vrea – îi servise de fapt pe fraţii Kennedy, lichidând-o pe
Marilyn, fără să reuşească însă să-i implice în crimă.
Culisele asasinării lui John F Kennedy
Chiar dacă primul său plan eşuase, Sam Giancana nu a abandonat lupta. Clanul
Kennedy trădase mafia, deci trebuia să plălească preţul. Potrivit lui Giancana,
asasinarea președintelui lohn F. Kennedy nu a fost nicidecum opera trăgător izolat”,
ci rezultatul unui vast complot în care şi-au dat mâna capi ai mafiei americane,
ofiţcii de rang înalt din conducerea CIA, politicieni și oameni de afaceri,
Atunci când „Mooney” i-a descris fratelui său, Chuck, operațiunea prin care Cosa
Nostra l-a eliminat pe John Kennedy, el -a furnizat, în premieră, şi o serie de date
secrete privind participanţii la atentatul de la Dallas (Texas), din 22 noiembrie
1963. Date pe care opinia publică şi mass-media americană nu ar i avut şansa să le
cunoască decât peste vreo câteva decenii. Astfel, „pretinsul trăgător izolat”, Lee
Harvey Oswald - ca şi asasinul acestuia, Jack Rubenstein, zis „Ruby” - aveau vechi
legături atât cu mafia americană, cât şi cu CIA, i-a dezvăluit Mooney” lui Chuck.
Oswald se afla în legătură cu mafia din New Orleans încă de la naştere: unchiul său
era unul dintre locotenenţii” naşului Carlos Marcello şi exercitase o mare influenţă
asupra micului Oswald, un copil fără tată. La sfatul unchiului, tânărul Oswald se
infiltrase în mediul serviciilor secrete americane. Astfel, vreo câţiva ani, tânărul
Oswald a făcut parte din „Civil Air Patrol” (Patrula Aeriană Civilă), unde se
împrietenise cu David Ferries, un pilot homosexual, în compania căruia executase
câteva operaţiuni de contrabandă, atât pentru CIA, cât şi pentru Cosa Nostra.
Marcello îi utiliza pe amândoi pentru a importa droguri şi exporta arme unor
guverne din America Centrală, la indicaţia şi cu binecuvântarea CIA, care nu dorea
să fie implicată în cazul deconspirării operaţiunilor de contrabandă. Mai târziu, pe
la sfârşitul anilor ‘50, când Oswald îşi satisfăcea stagiul militar în US NAVY
(Marina Militară), el a urmat cursuri intensive de tehnică a spionajului, într-un
centru secret din Japonia, dirijat de ONI (Office of Naval Intelligence). In
concluzie, spunea „Mooney”, Oswald era un agent acoperit al CIA. În URSS, mai
susţinea „Mooney”, Oswald fusese trimis într-o misiune de spionaj de către CIA.
Omul vorbea perfect rusa. Nu era nici castrist. nici comunist.
În realitate, Oswald era un individ cu opinii de dreapta, care a susţinut tentativele
de asasinare a lui Castro, cât şi pregătirile de debarcare în Golful Porcilor. „Era
CIA, din cap până în picioare”, i-a dezvăluit „Mooney” Lui Chuck. După ce lucrase
câţiva ani pentru CIA şi spionajul militar american în URSS, Oswald participase la
câteva operaţiuni clandestine, acoperite, ale guvernului american. La întoarcerea din
URSS, însoţit de soţia sa rusoaică, Marina Nikolaevna Prusakova (laborantă într-o
farmacie din Minsk, nepoata unui colonel KGB), Oswald a fost „dirijat” de CIA
către un individ pe care „Mooney” îl cunoştea foarte bine: Guy Bannister, vechi
agent al FBI la Chicago (fieful lui „Mooney”) şi „vânător” de comunişti. Agenţia de
detectivi a lui Bannister, de pe Camp Street, servea în realitate drept acoperire
pentru acţiunile interne (de pe teritoriul SUA) ale CIA, cât şi pentru operaţiunile
clandestine ale Mafiei americane şi exilaţilor cubanezi anticastrişti. „Mooney” i-a
mai dezvăluit fratelui său că la fel funcţionau şi „agenţiile de detectivi” ale lui Bob
Mahey de la Washington ori Las Vegas. Toate erau „faţade” ale CIA şi Cosa Nostra,
folosite pentru acţiuni clandestine şi pentru recrutarea de agenţi.
Oswald a fost expediat la Dallas de superiorii săi din serviciile secrete americane.
„Mooney” ştia că Oswald avea misiunea să-l întâlnească pe omul său şi al Cosa
Nostra din Dallas, pe Jack Ruby (nume real Jacob Leon Rubenstein, un evreu
polonez emigrat în SUA) în barul de noapte al acestuia, „Le Carrousel”, unde
trebuia să ia legătura cu David Ferris, vechiul său camarad din „Civil Air Patrol”.
Totodată, Oswald mai primise şi misiunea de a-l contacta pe un asociat al lui
„Mooney”, George Demorenschild, un exilat rus, geolog de profesie şi agent CIA.
„Tipul ăsta, rusul, m-a ajutat să fac o groază de bani cu petrol. Avea cunoştinţe printre
petroliştii din Texas şi m-a pus in legătură cu top nababii ăia”, i-a dezvăluit relaxat
„Mooney” lui Chuck. Aşa a ajuns „naşul” din Chicago să-i cunoască şi apoi să Iacă
„bani” cu Syd Richardson, H. L. Hunt, Clint Murchinson, Mike Davis şi alţi
magnaţi ai petrolului din Texas. Prin intermediul lor, „Mooney” cunoscuse câţiva
politicieni lexani, propulsaţi de petrolişti, aşa cum era Lyndon Johnson
(vicepreşedinte al Statelor Unite în administraţia Kennedy), pe care Cosa Nostra i-a
susţinut.
Giancana afirma că finanţarea asasinatului de la Dallas a fost asigurată de petroliştii
texani. Fiecare om implicat în complot primise, anticipat, câte 50. 000 de dolari.
Pentru a se documenta mai bine asupra lui Oswald, „Mooney” l-a expediat la New
Orleans pe Johnny Roselli, mâna sa dreaptă. „Când i-a spus lui Marcello despre ce era
vorba, acesta i-a răspuns că Oswald era din acelaşi <aluat> ca şi Bannister. Roselli l-a întâlnit
pe Oswald în biroul lui Bannister. Apoi, Roselli s-a mai deplasat de câteva ori la New Orleans
pentru a pregăti atentatul, ultima dată în octombrie 1963. „
Corutrar a ceea ce s-a acreditat ulterior, Oswald era un tip inteligent. Slăbiciunea sa
pornea din caracterul extrem de influenţabil: putea fi uşor manipulat. În primăvara
lui 1963, când planul asasinării lui John Kennedy era aproape pus la punct, alegerea
„ţapului ispăşitor” pe capul căruia urma să cadă vina atentatului s-a oprit, firesc,
asupra Lui Lee Harvey Oswald. „Avea toate datele pentru a trece drept un soi de adept al
comunismului, locuise câţiva ani în Rusia şi mai era povestea aceea cu «Fair play for Cuba»,
care îl făcea pro-castrist”, i-a explicat „Mooney” lui Chuck. „Era perfect, pentru că
lumea trebuia convinsă că asasinul e un comunist. „
Jack Ruby, omul lui Giancana
Jack Ruby, pe numele său adevărat Leon Rubenstein se născuse la 25 martie 1911 la
Chicago, într-o familie de evrei emigranţi din Polonia. Tatăl, un individ violent,
fusese de nenumărate ori arestat de poliţia americană. După ce mama sa a decedat
într-un azil psihiatric, micul Rubenstein a ajuns „copil al străzii”. Marea lui şansă a
fost să devină „băiatul bun la toate” al marelui mafiot Al Capponc, omul care i-a
schimbat destinul. După căderea lui Capponc, Ruby a intrat în banda lui Daniel
Miller, bandă implicată în pariurile clandestine, racket, trafic de alcool,
manipularea sindicatelor muncitoreşti şi în clasicul război dintre bande. A participat
în 1939 la eliminarea unui lider sindical, puţin cam „recalcitrant”. Încă de atunci se
ocupa de barurile cu program de „striptease”. În 1943, Ruby fusese încorporat în US
Air Forcc şi curând a fost recrutat de serviciile secrete. În 1946, demobilizat, s-a
fixat la Dallas (Texas), ca om al Mafiei din nord, de la Chicago. S-a „lipit” de o
femeie ceva mai în vârstă, Eva Grant, care era implicată în comerţul la negru cu
băuturi şi care patrona localuri de „amuzament” în Texas. Cu timpul, Ruby a devenit
el însuşi patronul unor baruri frecventate atât de capii mafiei americane, cât şi de
poliţişti. La „Carrousel Club”, cel mai important dintre barurile lui Ruby din Dallas.
veneau atât mafioţii cât şi poliţiştii locali. Implicat în prostituţie, arestat de trei ori
în anii ‘50, Ruby scăpase de fiecare dată datorită „prietenilor” care îl scoteau
„basma curată”.
Ruby fusese dintotdeauna omul lui Sam Giancana, „naşul” mafiei din Chicago. În
Texas, el a devenit omul de legătură al lui „Mooney” cu cercurile implicate în
eliminarea clanului Kennedy, clanul care „trădase” Cosa Nostra. Ruby se afla în
permanent contact cu fraţii Red şi Allen Dorfman, pe care liiiincana îi „plasase” în
fruntea sindicatului camionagiilor Hiiii’i’icani, unul dintre cele mai puternice şi
mai influente sindicate din Statele Unite, precum şi cu Lewis McWilIie, directorul
cazinoului din Cal-Neva - locul unde fraţii Kennedy îşi Itvuscră de cap, de
nenumărate ori, cu prostituatele de lux liunizate de Giancana şi Sinatra.
„Mooney” i-a mărturisit mai târziu lui Chuck că Johnny Roselli, mâna sa dreaptă
care ţinea legătura cu Marcello l’iafficante şi CIA, era cel care îl monitoriza şi pe
Ruby, reprezentantul la vedere al Mafiei în complot. Potrivit lui Mooney”, Ruby a
jucat un rol capital în evenimentele dramatice Ireale de asasinarea Lui Kennedy. El
era o alegere logică, pentru c ă îşi demonstrase anterior loialitate şi capacitatea de a
lucra cu CIA, încă din timpul pregătirilor pentru debarcarea din Golful Porcilor.
Apoi, Ruby avea excelente legături cu poliţia clin Dallas. „Mooney” susţinea că acei
„poliţişti de stradă”, care îl cunoşteau loaile bine pe Ruby, erau extrem de utili în
cursul derulării planului de asasinat. Rolul lui Ruby era să coordoneze oamenii
Mafiei în organizarea atentatului şi să nu-l lase pe Oswald să vorbească, în cazul în
care acesta era capturat viu, contrar planului. „Oswald viu şi în detenţie ne putea implica
al naibii în lovitură”, i-a spus râzând „Mooney” lui Chuck. Datorită relaţiilor sule
printre poliţişti, Ruby putea intra neslinghcril în orice secţie ile poliţie şi putea
acţiona în momentul transferării lui Oswald diiilr-un loc în altul. „Oswald a înţeles ce
se petrece când l-a văzut acolo pe Jack. El a priceput că ne servisem de el şi că urma s= fie
eliminat. Dar ce puteam face? „a exclamat „Mooney”,ridicând din umeri.
CIA intră în joc, alături de „Cosa Nostra”

Ca şi în tentativele anterioare de asasinare a lui Castro și în alte operaţiuni secrete,

mafioţi lui Giancana menţineau un contact permanent cu CIA prin Roselli, mâna sa
dreaptă. Oamenii ile acţiune direct implicaţi în complot erau Guy Bannister şi Bob
Mahey. La rândul său, Ruby îl angajase la barul său, „Le Carrousel Club”, pe David
Ferris. Potrivit lui „Mooney”, complotul mergea până la „vârful CIA”. Mai mulţi
conducător foşti sau în funcţie, au luat parte la întâlnirile secrete, când s-a pus la
punct planul. O duzină de texani, vicepreşedintele Lyndon Johnson şi Richard Nixon
erau - potrivit lui „Mooney” - în deplină cunoştinţă de cauză. Giancana i-a explicat
nepotului său că, în multe operaţiuni secrete, nu exista nici o graniţă între CIA şi
Cosa Nostra. Nu existau buni şi răi. În numeroase rânduri, CIA şi Cosa Nostra
formau o singură şi unică organizaţie. Un exemplu concret: Frank Fiorini, unul
dintre „locotenenţii” lui Giancana, lucra simultan şi ca agent CIA, implicat mai
târziu în afacerea „Wategate”, sub numele conspirativ de Frank Sturgis. La fel
stăteau lucrurile şi cu Richard Cain. Acesta era membru Cosa Nostra şi agent CIA,
în acelaşi timp. Spionase pentru „Mooney” la Chicago, fiind infiltrat o vreme în
birourile şerifului Richard Ogilvie. Giancana avea de gând să facă din Cain omul
său de încredere, care să-l însoţească în voiaje şi, totodată, intermediarul său cu
CIA.
Recrutarea trăgătorilor profesionişti
Potrivit lui Sam Giancana, în ciuda aparentei sale simplităţi, asasinatul de la Dallas
a necesitat luni întregi de pregătire. Zeci de oameni au fost implicaţi şi au fost
concepute planuri pentru mai multe oraşe: Miami, Chicago, Los Angeles şi Dallas.
Oriunde în aceste oraşe ar fi călcat John Kennedy, planurile erau gata elaborate.
„Mooney” susţinea că se întâlnise de câteva ori la Dallas, înaintea asasinatului, cu
Richard Nixon şi Lyndon Johnson. „Oamenii politici şi CIA au simplificat lucrurile”, i-a
spus „Mooney” lui Chuck. „Eu am supervizat doar ceea ce trebuiau să facă oamenii
noştri, băieţii din CIA s-au ocupat de rest. L-am ajutat pe Jack Ruby în <acoperire>, pentru
mai multă siguranţă”, a recunoscut „Mooney”. Potrivit lui, câţiva şefi din Dallas au
participat la pregătirea concretă a atentatului. În primul rând primarul oraşului
Dallas, Earl Cabell, fratele fostului director CIA, Charles Cabell. Primarul ar fi
trebuit, între altele, să asigure şi securitatea convoiului prezidenţial. „Era aşa de
prost asigurat, că şi un copil de cinci ani îl putea împuşca pe Jack Kenedy”, glumea
„Mooney”.
Trăgătorii profesionişti fuseseră aleşi personal de Giancana şi proveneau din diverse
regiuni ale Americii: doi oameni ai lui Marcello, Charles Harrelson şi Jack
Lawrence, precum şi doi exilaţi cubani, „prieteni” cu Santos Trafficante.
Unul dintre cei doi cubanezi, se amuza „Mooney”, era un fost poliţist de moravuri
la Havana, care devenise corupt şi risca să fie arestat. Celălalt, lucrase anterior ca
vameş. La Chicago. „Mooney” îi selecţionase pentru atentat pe Richard Cain,
Chuckie Nicoletti şi Milwakee Phil, cu care lucrase anterior şi la pregătirea
debarcării din Golful Porcilor. Potrivit lui Giancana, Nicoletti şi (‘iiin fuseseră
plasaţi la cele două extremităţi ale depozitului de manuale şcolare de la Dallas.
„Mooney” spunea că şi CIA integrase câţiva oameni ai săi în echipa de asasini.
Frank Fiorini (care se prezenta drept Sturgis) şi Roscoe White au făcut parte dintre
trăgători, alături de J. D. Tippit şi Lee Harvey Oswald, cel. are urma să joace apoi
rolul „trăgătorului izolat”.
În momentul atentatului, responsabilii CIA se încuiaseră într-o cameră de hotel, cu
echipamentul electronic în jurul lor. Prin staţiile de emisie-recepţie, aceştia au
urmării deplasările lui Oswald imediat după atentat. Pentru a-l elimina pe Oswald
susține „Mooney”, CIA îi desemnase pe Whitc şi pe Tippit, care, anterior, făcuseră
parte din poliţia de la Chicago iar în acel moment erau membri ai poliţiei din
Dallas. Sub pretextul legitimei apărări”, ei trebuiau să-l lichideze pe „trăgătorul
i/nlat”. Dar Tippit a ratat şi astfel Oswald a scăpat pentru moment. Aşa că Roscoe
White nu a avut încotro şi a fost nevoit îl lichideze pe Tippit. „Probabil că asta a fost
singura nenorocire din toată afacerea”, spunea „Mooney”. „Restul face partee din
istorie. „Edgar J. Hoover, directorul FBI, n-avea de ce ni se neliniştească. El nu
trebuia decât să şteargă orice urmă descopereau băieţii Lui. Îi detesta, ca toată
lumea, pe aceşti Kennedy, aşa că n-avea nici cel mai mic interes să-l ajute pe Kobert
să descopere asasinii. Dacă ceva transpira totuşi, veneau imediat băieţii din CIA şi
reglau ei treaba. „
Giancana susţinea că CIA a luat atunci cele mai eficiente măsuri şi a reuşit să
„acopere” perfect orice urmă a complotului. „Totul a fost perfect profesionist”, zâmbea
„Mooney”. În încheierea confesiunii sale, Sam Giancana a explicat: „Atentatul de la
Dallas a fost la fel ca celelalte operaţiuni organizate înainte. Nu s-a deosebit cu nimic de
comploturile contra lui Castro, a conducătorilor vietnamezi, a celui contra preşedintelui
panamcz şi a altor zeci de lovituri de stat orchestrate de cele două ortfinizatii în lumea
întreagă. „El a concluzionat, senin:
„La 22 noiembrie 1963 a avut loc o lovitură de stat în America. Guvernul tării noastre a fost
răsturnat de o mână de băieți, care şi-au făcut bine treaba. Nimeni n-a ştiut despre ce era
voiba. Eu ştiam! Ştiam că asigurasem viitorul celor din mediul nostru. o dată pentru
totdeauna. In Statele Unite noi eram acum la putere. Venise momentul să cucerim alte
teritorii. Să ne extindem puterea şi să facem avere în străinătate, iată două metive ca să
trecem la treabă! „
Capitolul 11

AMOR LA CASA ALBĂ ŞI PE PELUZĂ

*âîn alegerile clin 1946, din România, cei care sperau la venirca americanilor la noi
în ţară lansaseră un slogan electoral care în transcriere fonetică suna astfel: Joacă
Leana cu-Ru-svelt. Leana era ţărăncuţa româncă, îmbrăcată probabil folcloric, tocmai
pentru a ilustra larga adeziune populară cu care era întâmpinată i deea venirii
americanilor
Ei n-aveau cum să ştie, săracii, că ăştia vor mai întârzia, pe drum, nişte decenii. O
trăsătură a secolului XX s-a dovedit astfel să fie şi în acest caz cea a Marilor
Speranţe. Urmate de deziluzii. Aşteptarea permanentă a unui Godot ne poale duce la
afirmaţia că secolul a stat sub semnul personajului lui Becket. Dacă ar fi cunoscut şi
faptul că idolul american al timpului, koosevelt, nutrise simpatii materializate
pentru coregilionarii săi bolşevici sovietici, contribuind la recunoaşterea
internaţională a Uniunii Sovietice, iar că Leana sa conjugală, Elcanor, făcuse
pasiune pentru un agent KGB, poate ar fi fost ceva mai rezervaţi. Fără intenţie, iată
însă că sloganul folcloric electoral exprima plastic o stare de fapt, aceea că politica
trece prin pat. Contabilul cel mai scrupulos al aventurilor galante ale oamenilor
politici americani, inclusiv preşedinţi, directorul homosexual al FBI. Edgar Hoover,
dincolo de pasiunea libidinoasă de a privi pe gaura cheii cum fac alţii amor, era
îndreptăţit în temerile sale că între cearşeafuri pot transpira secrete de stat Nu are
de ce mira, aşadar, că Nixon se culca cu o spioană chinezoaică. Faptele relevate în
acest capitol ne fac să privim cu compasiune cum un dulce copil faţă de înaintaşii
săi prezidenţiali în ale aventurilor amoroase. Clinton, a încasat-o atât de tare pentru
un joc cu trabucul.
I. Aventură între Prima Doamnă a Americii şi şeful Tineretului Comunist din Statele Unite

Eleanor Roosevelt a fost amanta unui agent sovietic urmărit de FBI

Eleanor Roosevelt, legendara „Primă Doamnă” a Americii din anii celui de-al doilea
război mondial, a avut o legătură amoroasă cu şeful Tineretului Comunist din
Statele Unite, un agent NKVD cu 26 de ani mai tânăr decât ea.
În 1943, când Eleanor Roosevelt l-a cunoscut pe sergentul Joseph P. Lash, ea avea
59 de ani, iar el tocmai împlinise 33. Eleanor era o celebritate politică, cu o imagine
publică remarcabilă în America, distinctă de cea a soţului ei. Înaltă, foarte sportivă,
dar deloc frumoasă, Eleanor nu punea mare preţ pe mondenităţi, însă era extrem de
ambiţioasă şi inteligentă. Era, însă, o femeie rănită în adâncul sufletului, care nu
iertase relaţia de lungă durată a soţului ei cu secretara Lucy Mercer.
Un mariaj de faţadă

Timp de câteva decenii, căsnicia lui Franklin Delano Roosevelt, de trei ori
preşedinte al SUA, cu Eleanor Roosevelt, o nepoată a preşedintelui Theodor
Roosevelt, a trecut drept una model. F. D. Roosevelt a făcut mult timp figură de
conducător al Aliaţilor în cel de-al doilea război mondial, chiar dacă, după moartea
sa, au ieşit la iveală date şi documente care atestă faptul că preşedintele american,
grav bolnav în anii războiului, a acceptat cedări nepermise în faţa lui Stalin, cu
consecinţe dezastruoase pentru milioane de est-europeni. La rândul său, Eleanor
Roosevelt îşi construise imaginea unei femei emancipate, independentă şi activă, cu
iniţiative internaţionale în special în domeniul drepturilor omului. Fotografiile de
epocă îi prezentau, de regulă, pe soţii Roosevelt înconjuraţi, în stilul tradiţional
american, de copii, apoi şi de nepoţi, lăsând impresia unui cuplu-model, cu o
existenţă fericită. În realitate, lucrurile stăteau cu inln! altfel. Lovit de poliomielită
în 1921, cu picioarele paralizate, uindamnat să rămână tot restul vieţii într-un
cărucior, F. D. Moosevelt a luptat cât a putut împotriva destinului nemilos, devenind
- în condiţia sa de handicapat - de două ori guvernator ni New York-ului şi apoi de
trei ori preşedinte al Statelor Unite. Această ambiţie extraordinară, compensare
poate şi a complexului de inferioritate pe care paralizia l-a impus unui hArbat până
atunci atrăgător, elegant, remarcabil orator şi politician, a avut o urmare
neaşteptată: după paralizarea ambelor picioare, F. D. Roosevelt a dorit nu numai să-
şi continue viaţa de om politic ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar şi pe cea de
bărbat fatal”, care îl făcuse celebru în luxoasele saloane ale New York-ului, până în
1921. Numai că această „revanşă asupra destinului” a avut urmări dezastruoase
asupra căsniciei lui Hoosevelt.
Mariajul cu Eleanor, o trambulină

Când o ceruse în căsătorie pe Eleanor, F. D. Roosevelt era unul dintre „tinerii

politicieni promiţători” aliaţi în staff-ul preşedintelui republican Theodor
Roosevelt. La acea vreme, Eleanor era o „partidă”. Părinţii ei făceau parte din
„esiablishmentul” evreiesc american: Elliot şi Ann Hali Roosevelt se înrudeau cu
fostul preşedinte Theodor Roosevelt, predecesorul lui Woodrow Wilson. Eleanor şi
Franklin s-au căsătorit în 1905. Ulterior, tânărul F. D. R. a sărit în barca
democratului Wodroow Wilson, ajutându-l să devină preşedinte împotriva lui
Theodor Roosevelt, unchiul lui Eleanor. În consecinţă, preşedintele Wilson l-a
propulsat politic pe junele Roosevelt imediat după război. F. D. R. a reuşit să fie
ales de două ori guvernator al New-York-ului, o excelentă trambulină pentru saltul
ulterior, cel către Casaa Albă.
Ca şi Eleanor, F. D. R. se trăgea dintr-o familie de evrei emigraţi din Europa.
Strămoşul lui - Klaes Martensen Rosenwelt emigrase în 1644 din Olanda în America
stabilindu-se la New Amsterdam, vechiul nume al New York-ului, Olanda fiind pe
atunci singura ţară din Europa care permitea libera emigrare a evreilor în America.
Părinţii Lui Franklin, James Roosevelt şi Sarah Delano, reuşiseră să ocupe o poziţie
importantă în mediul evreiesc emancipat al New York-ului.
Eleanor Roosevelt şi „saloanele bolşevice”
Propensiunea lui Eleanor către ideile de stânga datează încă din tinereţe, când ea se
numărase printre americanii entuziasmaţi de „revoluţia bolşevică”, fără să aibă
habar despre ceea ce se întâmpla, în realitate, în Rusia acelor ani. Era epoca
„ajutoarelor roşii”, precum şi a „saloanelor bolşevice”, unde se făcea propagandă
pentru ideile lui Lenin. Concret, Eleanor reuşise, la începutul anilor ‘20, să adune în
aşa-numitelc „saloane bolşevice” câteva staruri hoolywoodiene, ca Chaplin, Mary
Pickford ori Douglas Fairbanks. Aceştia călătoriseră la Moscova şi vorbiseră în
public cu entuziasm despre „realităţile” din Uniunea Sovietică. În anii războiului,
Eleanor nutrise o adevărată fascinaţie faţă de Stalin, pe care ea îl numea, tandru,
„uncie Joc” (unchiul Joe), poreclă care a pătruns apoi şi în mass-media americană.
Aceste detalii sunt importante pentru a înţelege mai bine motivaţia care a făcut
posibil că Prima Doamnă a Americii -nefericită în căsnicie şi admiratoare a ideilor
de stânga - să cadă în braţele unui simplu sergent, mult mai tânăr decât ea, în plus
agent al NKVD-ului, urmărit şi „fişat” ca atare de FBI-ul legendarului Edgar
Hoover.
Amanta preşedintelui
Lucy Page Mcrcer, amanta de o viaţă a preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, a
fost angajată, paradoxal, chiar de către Eleanor, la începutul Lui 1914, ca secretară
cu „probleme sociale”. Venea la „familia Roosevelt” de trei ori pe săptămână,
dimineaţa. Avea pe atunci doar 22 de ani şi era plătită cu 25 de dolari săptămânal,
conform sistemului american. De la bun început, Lucy a făcut o impresie excelentă.
De aceea, era invitată la toate petrecerile şi dineurile date de familie. Mama lui F.
D. R., Sarah, scria despre ea: „Domnişoara Mercer este aici. E atât de bună şi atentă! Pur
şi simplu, te adoră, Eleanor”.
Lucy provenea dintr-o familie „bună”, dar scăpătată. Primise însă o educaţie care îi
permitea să-şi câştige singură existenţa. In aprilie 1917, în plin război, Lucy a
plecat pentru iillva timp de la familia Roosevelt şi s-a angajat voluntară ca
„yeomanette” (femininul de la „yeoman”), adică o femeie care îşi servea patria în
forţele de rezervă ale SUA, din primul război mondial. A fost „liberată” însă, în
luna octombrie a aceluiaşi an. «c pare - potrivit unor documente descoperite recent -
în urma sforilor” trase de F. D. R., care se îndrăgostise lulea de „micuţă”.
De fapt, relaţia lui F. D. R. cu Lucy da ta încă din vara lui l926. Eleanor a fost
atunci plecată pentru câteva luni la reşedinţa ile vară a familiei de la Campobello.
În scrisori, F. D. R. Îi spunea lui Eleanor cât este de „absorbit” de munca sa. În
realitate, F. D. R. fia loial „absorbit” de „micuţa” Lucy. În vara lui 1917, Eleanor
devenise deja suspicioasă, pentru că începuseră „bârfele”: F. D. R. se afişa în public
sau la petreceri, braţ la braţ, cu Lucy.
Ipocrit, F. D. R. o tot îndemna pe Eleanor să plece la reședinţa de vară de la
Campobello, ca „să scape de căldura sufocantă a New Yorkului”.
Cea care încuraja legătura celor doi era chiar verişoara lui F. D. R., Alice Roosevelt.
Ea îi invita permanent la „cină” pe cei doi - rămaşi peste vară fără stăpână - apoi
murea de nerăbdare să-i povestească totul, în scrisori, lui Eleanor. „N-am vrut s-o
ascult, pentru că eu nu vreau să aflu acele lucruri pe care soțul meu nu doreşte să mi le
comunice direct. Aşa că i-am spus lui Alice să mă mai scutească de secretele ei”, mărturisea
mai târziu Eleonor. Când verişoara Alice a fost întrebată de ce îi invita pe F. R. şi
Lucy la cină, ea a răspuns candidă:
„Am făcut-o pentru Franklin. Merita şi el să se distreze. Iar cu una ca Eleanor, era
imposibil”.
Scrisorile trădării
n 1928, Eleanor a descoperit într-un geamantan al soţului ei scrisorile primite de
acesta de la secretara sa, Lucy Mercer, pe care întreaga familie o respecta şi o
adora. „Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare”, avea să recunoască Eleanor,
unui reporter, mulţi ani mai târziu, după moartea preşedintelui, când ea a acceptat
cu greu să vorbească public despre felul în care a început dezastrul mariajului său.
Pus în faţa evidenţei, Franklin i-a mărturisit soţiei sale că o înşelase. Din acel
moment, „mariajul fericit” al soţilor Roosevelt a continuat doar de ochii lumii. În
realitate, cei doi n-au mai avut de atunci nici o legătură intimă, continuându-şi
existenţa practic separaţi. „Mama avea o încăpăţânare de fier. S-a hotărât să nu mai aibă
de-a face cu tata, deşi el se umilea în mod penibil, încercând să se reabiliteze în ochii ei…
Pentru tot restul vieţii lor, nu au mai avut parte de o relaţie adevărată… Au existat puţine
momente de fericire… „, îşi amintea unul din fii celor doi, Elliot Roosevelt.
Eleanor a rămas în continuare alături de F. D. Roosevelt -mai ales datorită influenţei
soacrei sale, Sarah, mama preşedintelui american. Dar şi-a construit o altă viaţă
personală, necunoscută opiniei publice. „Am o memorie de elefant. Pot să iert dar nu pot
să uit”, obişnuia să spună Eleanor celor apropiaţi.

Controversata relaţie dintre Eleanor Roosevelt şi ziarista Lorena Hickock

Iniţial, Eleanor s-a gândit la divorţ. Soacra sa, Sarah, a convins-o să renunţe la
această idee. Ea l-a ameninţat pe fiul ei că-l dezmoşteneşte dacă nu se „potoleşte”,
ceea ce ar fi avut efecte negative asupra copiilor şi carierei politice a lui F. D. R. Pe
de altă parte, Lucy Mercer era catolică, aşa că ea n-ar fi putut să se căsătorească cu
un bărbat divorţat. Eleanor s-a simţit însă atât de jignită de relaţia soţului ei cu
Lucy, încât n-a pomenit-o pe „rivală” în nici una dintre cărţile sale. De ochii lumii,
până la urmă, Eleanor a acceptat să se împace cu F. D. R. În adâncul sufletului,
însă, nu l-a iertat niciodată. Din acel moment, septembrie 1928, Eleanor a hotărât
să-şi croiască propria viaţă, inclusiv cea sentimentală. Se pare că, dezamăgită
profund de „bărbaţi”, şi-a găsit consolarea într-o relaţie lesbiană. Eleanor a devenit
nedespărţită de frumoasa dar cinica Lorena Hickock, o veritabilă „panteră” a presei
politice americane, temută de toţi politicienii epocii (inclusiv de Roosevelt). Lorena
a devenii confidenta, îndrumătoarea şi mentorul politic al „Primei Doamne”. Gurile
rele susţineau, însă, că relaţia dintre cele două femei mergea mult mai departe.
Corespondenţa lor dezvăluie nu numai un stil ales - deşi foarte direct - dar un nivel
remarcabil de înalt al ideilor politice, amestecate cu declaraţii romantice, din partea
lui Eleanor, şi observaţii ironice din partea Lorcnei la adresa diverşilor cunoscuţi ai
celor două, de regulă, politicieni şi oameni de afaceri foarte importanţi ai epocii.
Roosevelt a murit în braţele lui Lucy Mercer
Pasiunea lui Franklin Roosevelt pentru Lucy Mercer s-a dovedit a fi mai mult decât
o aventură trecătoare. Relaţia dintre cei doi a continuat până la moartea lui
Franklin. Totuşi, de ochii lumii, Lucy Mercer s-a „căsătorit” cu Winthrop
Rutherford, un bătrân crescător de câini de rasă. putred de bogat. Pe parcursul
anilor, F. D. R. şi Lucy au continuat însă să se vadă cu regularitate. Agenţii
„Serviciului Secret” îl duceau pe F. D. R. la întâlniri pe Canal Road, dincolo de
Georgetown, unde Lucy Mercer îl aştepta Inir-o maşină. După ce Rutherford a
murit, Lucy a început să-l frecventeze” pe F. D. R. chiar la Casa Albă, în „Biroul
Oval”, în absenţa lui Eleanor, care se prefăcea că nu ştie nimic. Fiica cuplului
prezidenţial, Ann, care se mutase Ia Casa Albă ca să-şi vadă tatăl paralizat, îşi
aminteşte cum a „aranjat” nenumărate dineuri” pentru F. D. R. şi Lucy, la care
Eleanor lipsea. De câte un mergea la reşedinţa sa de vacanţă de la Warm Spring
Georgia), Roosevelt se „abătea” puţin şi pe la Lucy, care deţinea n proprietate în
Carolina de Sud, oferită de celebrul bancher evreu
Bernard Baruch, unul dintre intimii preşedintelui. În ziua când F. D. R. a murit,
Lucy Mercer se afla în preajma Lui, iar Eleanor, ca de obicei, era absentă. Acest
detaliu a mâhnit-o şi mai profund pe Eleanor, care în adâncul sufletului nu încetase
nici o clipă să-şi iubească şi să-şi admire bărbatul, ca om politic de anvergură
internaţională.
Roosevelt nu i-a fost fidel nici măcar amantei
Fiul lui Franklin D. Roosevelt, Elliot, a dezvăluit mai târziu că tatăl său mai
avusese o aventură şi cu o altă secretară a sa, Margueritte „Missy” Le Hand. In
1927, „Missy” a avut un atac de cord. În 1941 ea a avut unul de apoplexie, iar în
1944 biata „Missy” - amanta numărul doi a lui F. D. R. - a decedat de o embolie
cerebrală. Şi celălalt fiu al lui F. D. R., James, susţine în amintirile sale, că tatăl său
era „combinat” cu „Missy”, o funcţionară atât de devotată preşedintelui. Livingston
Davis, colegă de liceu a lui F. D. R., cooptată în staff-ul viitorul preşedinte încă din
1917, susţine însă că acesta a avut numeroase alte legături adultere, pe lângă relaţia
„stabilă” cu Lucy Mercer.

Joseph P. Lash, amantul lui Eleanor Roosevelt, conducea tineretul comunist american

După ce, timp de 15 ani, închisese ochii la infidelităţile soţului ei, Eleanor
Roosevelt a făcut şi ea o pasiune exlraconjugală. Bărbatul care a reuşit să-i
cucerească inima era sergentul Joseph P. Lash, secretar al organizaţiei de tineret a
Partidului Comunist American, supravegheat de FBI datorită legăturilor sale cu
spionajul sovietic. Ca membru al Kominform, Partidul Comunist din America nu
reprezenta altceva decât o „filială” a spionajului sovietic, implicată masiv în furtul
de tehnologie şi de secrete politice din SUA. Primul cap de pod al spionajului
sovietic fusese „Biroul Martens”, înfiinţat la începutul anilor ‘20, care îşi avea
sediul la New York, 110 West, 40-th Street, chiar în „World Tower Building”. Adică
exact în aceeaşi clădire cu „American International Corporation”, care reprezenta
interesele celor mai importante firme industriale şi bancare din S UA în acel
moment. Genrik lagoda, viitorul şef al NKVD-ului, a lucrat ani de zile ca „eminenţă
cenuşie” în „Biroul Martens”. În 1932, lagoda i-a trimis un mesaj secret lui Stalin,
sugerându-i să finanţeze campania electorală a candidatului Franklin D. Roosevelt,
deoarece acesta îi promisese că, dacă va fi ales preşedinte, va recunoaşte diplomatic
Uniunea Sovietică. Ceea ce Slalin, prin „Biroul Martens”, a şi făcut. Roosevelt,
odată ajuns preşedinte al Statelor Unite, şi-a ţinut făgăduiala, stabilind relaţii
diplomatice cu URSS.
Partidul Comunist American, din care făcea parte şi urgentul Joseph P. Lash, era
finanţat direct de Moscova. În anii 2() -’30, NKVD-ul reuşise să penetreze cele mai
importante ilructuri instituţionale americane. Amintim doar cazul lui Alger lliss,
„consilierul” preşedintelui Roosevelt la Yalta şi primul secretar general ONU, la
San Francisco, în 1945: Din aceste motive, FBI-ul îi urmărea pe toţi membrii
structurilor comuniste americane. Unul dintre aceştia era şi Joseph P. Lash. De
regulă, tilranor se întâlnea cu „Joe” prin camere de hotel. Toate detaliile ‘picante”
ale întâlnirilor sale cu „Prima Doamnă” a Americii au f os furnizate opiniei publice
chiar de Joseph Lash, după moartea lui Eleanor, în cartea sa de memorii (devenită
peste noapte best-seller intitulată „Eleanor and her friends” („Eleanor şi prietenii
ei”). Istorisirea lui Lash a fost ulterior confirmată de documente ultrasecrete ale
Pentagonului.
Fostul amant povesteşte picanteriile legăturii sale cu Eleanor Roosevelt

Sergentul Lash nu s-a jenat să facă dezvăluiri dintre cele nai intime după moartea
lui Eleanor. El a declarat că „Prima MiiMânnă” a Americii habar n-avea de
mijloacele clasice de i’iuiecţie sexuală. Lash susţine chiar că el i-a arătat, pentru
prima Ulii, un prezervativ şi i-a vorbit despre anticoncepţionale. Ea i-ar fi
mărturisit că nu făcuse în viaţa ei nici un avort şi că, din mândrie ori de ruşine, nu
consultase niciodată un medic ginecolog. De aceea, preferase să-şi ducă toate
sarcinile până la capăt. Din 1915, ar fi mărturisit ea, avea dormitorul separat de cel
al soţului ei.
Până să-l întâlnească pe fercheşul sergent Lash, „Prima Doamnă” a Americii se
plângea fiicei sale Ann că „sexul este un adevărat chin, care trebuie însă suportat”.
Spionul sovieticilor a determinat-o însă pe „stângista” Eleanor să-şi schimbe
părerea. In timpul acesta, Preşedintele Roosevelt nu bănuia nimic, fiind absorbit de
„treburile ţării”, dar şi de relaţia sa cu Lucy Mercer.

Roosevelt l-a expediat pe amantul lui Eleanor în prima linie

Deoarece sergentul Joseph P. Lash era comunist şi suspectat ca spion al sovieticilor,
directorul FBI-ului - faimosul J. Edgar Hoover - dăduse ordine să se „planteze”
microfoane în camerele de hotel unde acesta o întâlnea pe „Prima Doamnă” a
Americii. Astfel toate convorbirile intime ale lui Eleanor cu fercheşul sergent au
fost imprimate pe bandă de magnetofon. Apoi, pentru că „Joe” era sergent în armata
americană (Eleanor intervenise personal, foarte energic, pentru ca „protejatul” său
să nu ajungă cumva pe front), abilul Hoover l-a pârât şefilor din armată, oferindu-le
benzile. Astfel, directorul FBI evita să se pună rău cu Preşedintele Roosevelt, umilit
de conţinutul benzilor, dar reuşea să-i dea lovitura de graţie „comunistei” de la Casa
Albă şi amantului acesteia, spion NKVD. După câteva zile de deliberări aprinse,
colonelul Forney de la serviciul secret al armatei a prezentat benzile de magnetofon
preşedintelui american Franklin D. Roosevelt, în prezenţa generalului Strong.
Imediat după ce a audiat integral şi foarte atent conţinutul benzilor de magnetofon,
preşedintele Roosevelt l-a convocat pe generalul Arnold, şeful Marelui Stal Major
american, I-a ordonat acestuia să-l expedieze imediat pe „rival” direct în prima
linie, pe frontul din Pacific, contra japonezilor. Pe lângă sergent, F. D. R. i-a
solicitat generalului Arnold să fie trimişi, tot în prima linie, şi toate persoanele care
fuseseră la curent cu adulterul soţiei sale, bineânţeles cu excepţia celor din familia
lui. Acest ordin ultrasecret a fost descoperit, după dispariţia lui F. D. R., printre
documentele secrete ale Pentagonului.

II. Dosarele lui John Edgar Hoover

Culisele erotice ale afacerii „Watergate”: fetele de la „Columbia Piaza” erau comandate
telefonic de democraţi din hotelul „Watergate”

„Părintele” sex-dosarelor şi omul care a „brevetat” incloda şantajului sexual în

mediile politice de la Washington pure să fi fost venerabilul John Edgar Hoover.
legendarul director a| FBI - omul care, timp de jumătate de secol, a ţinut sub
teroarea „dosarelor” o mulţime de politicieni americani de toate culorile, Inclusiv
opt preşedinţi a SUA. Dintre cei opt preşedinţi americani, ilr departe „vânatul” cel
mai gras al lui Hoover s-a dovedit a fi Jolin Kennedy, al cărui apetit erotic imens a
fost consemnat sciupulos de Hoover, într-un „sex-dosar” voluminos, care Includea
benzi înregistrate ale „clipelor de amor”, fotografii etc. N-au scăpat vigilentului
Hoover nici alţii: puritanul Eisenhower, rul Truman, cowboy-ul Johnson (pe vremea
când era congressman) şi nici măcar Nixon. Când lucrurile începeau să-i meargă
prost, Hoover arăta „pisica” preopinentului de la Casa Albă, sau dădea drumul
discret în presă la câteva informaţii. Şi imediat, lucrurile intrau în normal. Aşa a
supravieţuit Hoover în fruntea FBI-ului decenii la rând. Dar chiar şi abilul Hoover
şi-a găsit „naşul”: Mafia americană (Cosa Nostra), care i-a confecţionat directorului
FBI, la rândul său, un „sex-dosar” care includea şi fotografii ale pudicului Hoover
în ipostaze compromiţătoare. Nici CIA n-a stat cu mâinile în sân la acest complot,
dar marele „sacerdot” al „sex-dosarelor” rămâne, în i storia Americii, fără îndoială,
John Edgar Hoover.
Generalul Eisenhower se „încurcase” cu şoferiţa sa
Alt preşedinte american aparent sobru, Dwight Eisenhower, se „încurcase” în anii
războiului, pe când comanda forţele aliate anglo-americane, cu o englezoaică, Kay
Summcrsby, care lucra ca voluntară în cadrul lui „Britain’s Motor Transport Corp”.
Datorită ceţei, camuflajului şi absenţei indicatoarelor, ofiţerii americani dispuneau
de şoferi aleşi dintre localnici. Kay devenise, printr-o întâmplare, şoferiţa
generalului Dwight Eisenhower. Condiţiile războiului i-au făcut pe Kay şi Ike (cum
i se spunea familiar lui Eisenhower) să petreacă împreună ore în şir. Treptat,
Eisenhower a făcut o pasiune pentru Kay, logodită în acelaşi timp cu un pilot
american, pe care însă Ike avea grijă să-l trimită mai tot timpul în misiuni, până
când pilotul a decedat într-o luptă aeriană. Conform generalui Patton, Ike găsea fel
de fel de scuze, doar ca să-i poată atinge mâna sau genunchiul lui Kay. Adeseori cei
doi călăreau împreună. Bârfele, evident, au luat repede amploare. Când cei doi
treceau călare prin faţa soldaţilor, aceştia începeau să miaune în grup, ceea ce îl
făcea pe Ike să se facă roşu ca racul de furie. În Statele Unite, „Mammie” - soţia
legitimă a generalului - turba în acest timp de gelozie. În 1944, într-o permisie în
SUA, Ike şi Mammie s-au certat crunt din cauza lui Kay. Generalul i-a explicat unui
prieten: „Problema era că îi tot spuneam Kay. De câte ori deschideam gura să-i spun ceva lui
Mammie, o strigam Kay”.
La sfârşitul războiului, Ike a încercai să-i aranjeze lui Kay un post în Germania dar,
curând, generalul a trebuit să se reântoarcă în Stalele Unite. Conform preşedintelui
Truman, prin 1945, Ike i-a scris generalului George Marshall o scrisoare prin care îl
anunţa că intenţiona să divorţeze şi să se însoare cu Kay Summ ersby. Se pare că
Marshall s-a enervat şi l-a ameninţat cu represalii pe Ike, aşa că acesta s-a văzul
nevoit să revină în braţele iubitoarei sale soţii, care şi-a recuperat astfel soţul, cu
sprijinul Pentagonului. Copoiul Hoover intrase însă în posesia unei copii a scrisorii
1 li; Ike către gen. Marshall, ca şi a altor „răvaşe de amor”. La Convenţia Naţională
a Partidului Republican din 1952, când Hisenhowerâl înfrunta pe Robert Taft pentru
candidatura la președinţie din partea partidului său, au apărut zvonuri despre u n e l e
scrisori, puse în circulaţie de Hoover. Rezultatul: Eisenhower I-a convocat în
particular pe Hoover, zvonurile au fost infirmate, iar Ike a devenit preşedinte.
Bineânţeles, Hoover şi-a păstrat postul.
Preşedintele John Kennedy a avut „relaţii nepotrivite” cu o spioană nazistă şi cu două
spioane comuniste

Încă din anii ‘30, clanul Kennedy se afla în atenţia lui John Edgar Hoover şi a FBI-
ului. Documente incluse într-un dosar ultrasecret dovedeau că Joseph Kennedy -
tatăl celor trei fraţi - făcea afaceri cu „naşii” mafioţi Meyer Lansky, Eugene M eyer
şi cu grecul Aristoteles Onassis în domeniul contrabandei cu alcool, pe care îl
introduceau ilegal în Boston. Grecul Onassis devenise un obiectiv al supravegherii
FBI, descris în dosar drept „un traficant grec de droguri, care şi-a făcut primul milion
vânzând tutun turcesc (opium) în Argentina”. Cunoscut FBI-ului pentru apetitul său
erotic neobişnuit, Jonh Kennedy avea „sex-dosar” încă din anii ‘40. Preşedintele
american a devenit celebru mai ales pentru legăturile sale extraconjugale cu
actriţele Marlyn Monroe, Judith Campbel-Exner, Angie Dickinson, Kim Nuvak,
Janet Leigh ori Ronda Fleming, precum şi cu o întreagă floilă de prostituate de lux,
stewardese şi „secretare”. Minoritatea îi erau „furnizate” de doi proxeneţi celebri ai
show-ulm american: Frank Sinatra şi Peter Lawford. Mai mult sau mai puțin,
lucrurile acestea erau totuşi destul de cunoscute în mediile p olitice şi artistice. Dar
bătrânul copoi, care era J. E. Hoover, știa şi alte informaţii, total necunoscute, care
constituiau filele grele ale „dosarului” lui JFK. Astfel, prima relaţie serioasă a
viitorului preşedinte a debutat în 1941, când John Kennedy (Jack” pentru familie şi
prieteni) o cunoscuse pe Inga Arvard o ziaristă din Washington. Poreclită „Inga-
Binga”, femeia era căsatorită, dar în toamna lui 1941 ea s-a mutat împreună cu Jack
într-un apartament din Washington. Lucru destul de neobişniui pentru viitorul
preşedinte american care, în tinereţe, nu prea obişnuia să se culce de două ori cu
aceeaşi femeie, după cum susţineau prietenii apropiaţi. Hoover deţinea probe că,
mai înainte, junele Kennedy frecventase asiduu bordelul „Gypsy Ten Room”
(ceainăria ţigănească) din West Palm Beach, unde familia sa îşi petrecea vacanţele
şi unde prostituatele îi erau închiriate cu doar 3 dolari. Relaţia lui Jack cu Inga
ameninţa să se oficializezi’, imediat după divorţul ziaristei. Pentru a obţine anularea
căsătoriei lui Inga, bătrânul Joe plănuia să facă o donaţie substanţialii bisericii
catolice (Inga era catolică). Numai că Hoovci descoperise că amanta lui Jack avea
„pete” serioase la dosar. În anii ‘30 fusese corespondentă de presă în Germania
nazistă, undi’ se învârtise prin cercurile cele mai înalte. Participase la nunta lui
Goering, unde naş fusese însuşi Adolf Hitler. Ulterior, Inga îi luase un amplu
interviu Fuhrerului. FBI-ul mai descoperise cii, anterior lui Jack, Inga avusese
legături intime cu încă un bărbai, implicat în operaţiuni de spionaj ale Germaniei.
Gravitatea situaţiei provenea din faptul că Jack lucra în 1941 ca ofiţer de marină în
cadrul ONI (Office of Naval Intelligence), adică în serviciul de informaţii a lui U.
S. Navy. Prudent, Hoover plantaşi’ microfoane în apartamentul din Washington al
lui Jack şi Inga. şi îl informase pe preşedintele F. D. Roosevelt că „Jack discuta
despre munca sa, în timp ce face dragoste cu Inga”. Speriat cil aventura i-ar putea
compromite cariera fiului, bătrânul Joe Kennedy a aranjat ca Jack să fie trimis pe
mare. Inga a născut însii un fiu, nouă luni după întâlnirea cu Kennedy. În 1960,
când îşi făcea campania electorală în Pcnnsylvania, cineva i-a sugerat lui Jack s-o
viziteze pe Inga, stabilită în acel stat. Jack a replicat sec „Inga? Păi, să tot aibă vreo
patruzeci de ani”.
” Haremul” dr. Ward
Altă piesă grea a lui Hoover din „sex-dosarul” lui JFK era legătura preşedintelui
american cu cehoaica Măriella Novotny, o nepoată a liderului comunist cehoslovac
Antonia ilny, despre care FBI şi CIA aveau informaţii că lucra pentru (securitatea
cehoslovacă) şi KGB-ul sovietic. Cehoaica sosise in SUA din Marea Britanie, unde
se „refugiase”, şi unde făcuse parte din „haremul” doctorului Stephen Ward,
proxenetul care plasa dame de lux establishmentului britanic. Ward îi cunoscuse
anterior pe bătrânul Joe Kennedy şi Averell Harriman, căruia i-o oferise pe Suzy
Chang, născută în China, suspectată d e de legături cu spionajul chinezesc. Apoi, dr.
Ward fusese celebru în „scadalul Profumo”, care ruinase carier a politică a
ministrului Apărării Marii Britanii, după ce se descoperise că aceasta avea legături
intime cu o prostituată Christine Keeler, care era în acelaşi timp amanta unui
diplomat” sovietic, despre care se descoperise că era în realitate agent GRU sub
acoperire.
Mariella Novotny sosise pe 14 decembrie 1960 în Statele Unite. Mai târziu, ea a
mărturisit că participa frecvent la petreceri sexy în grup cu JFK. Prostituatele
îmbrăcand halate, jucând rolul „doctoriţei” şi „asistentelor” iar Jack şi ceialţi
bărbaţi făceau pe pacienţii”. Atât Mariella Novotny, cât şi impresarul ei, Harry
Theis, au fugit cu vaporul din SUA la 31 martie 1961, refugiindu-se în Cehoslvocia,
iar FBI-ul stabilise că cehoaica „a fost ajutată în mod evident să părăsescă SUA şi să se
refugieze dincolo de Cortina de Fier”. Interesant este şi un alt detaliu. Drăgălaşele
Christine Keeler şi prietena sa, suava Mandy Rit te Davis, fetele doctorului Ward, s-
au înfiinţat la New York în 1962, unde au rămas fix o săptămână. Pe 2 iulie 1963,
Kennedy (ministrul Justiţiei) l-a întrebat pe Hoover dacă ştie exact cu cine se
întâlniseră cele două fete în săptămâna - p e t r e c u t ă la New York. Solicitare
stranie care i-a întărit bănuielile , lui Hoover că Jack - acum preşedinte - avea
legături cu haremul de la Londra al doctorului Ward, individ care vizita ‘ i n
Moscova, însoţit întotdeauna de „diplomatul” sovietic.
” Pensiunea” doamnei Heidi Rikan şi fata de la STASI
A treia piesă grea din „sex-dosarul” lui John Kennedy s e referea la legăturile
preşedintelui cu „pensiunea” doamnei Heidi Rikan, un bordel amenajat în blocul
Columbia Piaza, ale cărui fete îi serveau pe democraţii din blocul Watergate, aflat în
apropiere. Heidi Rikan devenise prietena mafiotului Joe Nesline, zis „Dihonii”, care
patrona mediile homosexualilor din Washington. Rikan şi vecina sa. Mo Biner,
fuseseră asociate anterior la clubul „Quorum”, despre care se ştia că funcţiona în
anii ‘60 ca o tipică „capcană sexulă”, împânzit de microfoane şi camere TV, club
utilizat de CIA şi Cosa Nostra în scop de şantaj.
Prin Bobby Baker, un consilier al vicepreşedintelui Lyndon Johnson, preşedintelui
Kennedy i-a fost prezentată Ellen Rometsch, o splendidă blondă est-germană,
„refugiată” ca şi Novotny în Occident, dar despre care FBI-ul ştia că se culca
simultan şi cu un „diplomat” sovietic. Mai târziu, Bobby Baker susţinea că deţine
nişte scrisori de la o est-germană, scrisori care îl puteau compromite serios pe
preşedinte. Ceea ce pe unii analişti i-a făcut să se gândească la o operaţiune secretă
de compromitere a lui JFK, pusă la cale de Johnson (al cărui consilier era Baker) în
colaborare, probabil, cu Hoover. Directorul FBI îi avea la mână, în acelaşi timp, şi
pe ceilalţi doi fraţi ai lui Jack, Robert şi Edward Kennedy. Nu numai John Kennedy
figura pe lista secretă a „sex-dosarelor” lui J. E. Hoover. Plantând microfoane în
vila lui Marilyn Monroe, bătrânul copoi Hoover avea înregistrate toate apelurile
divei făcute direct pe firul scurt la biroul ministrului justiţiei, precum şi apelurile
lui Bobby către Marilyn. In plus, la moartea actriţei, agenţii federali ai lui Hoover
au ajuns la vila înaintea poliţiei, intrând astfel în posesia celebrei agende personale
a acesteia şi a carnetului cu numerele de telefon utilizate de Marilyn.
” Copilul din flori” al preşedintelui Lyndon Johnson
Alt „sex-dosar” fierbinte din colecţia lui Hoover se referea la un viitor preşedinte:
Lyndon Johnson. Deşi însurat din 1934 cu Claudia Alta Taylor, supranumită şi
„Lady Bird”, fiica celui mai bogat om din Karnack (Texas), Johnson a avut din 1948
o legătură extraconjugală cu Madeleine Brown, din canrezultase un copil, Steven,
născut în decembrie 1950. Cum Johnson era în 1948 un senator important, care
promitea să ajungă într-o bună zi la Casa Albă, şiretul Hoover a filat atent legătura
acestuia cu Madeleine. Bătrânul copoi a mers până acolo încât a recrutat ca
informatoare pe unele dintre prietenele lui femeii, fiind permanent la curent cu
intimitatea cuplului extraconjugal. Agenţii FBI-ului cronometraseră până şi
întâlnirile lui Johnson cu Madeleine. Cei doi petreceau, în medie, cam o jumătate de
oră împreună. Cel mai mult au stat trei ore; cel mai puţin un sfert de oră. „Ne
petrecem timpul făcând, nu vorbind”, comenta mândră Madeleine, iar comentariile
ei ajungeau imediat la urechile lui Hoover, veritabil as al „spionajului sexual”. În
1950, lucrurile Insă s-au complicat. Madeleine i-a mărturisit viitorului preşedinte că
rămăsese gravidă. Johnson s-a înfuriat cumplit şi a urlat la ea: „Cum ai putut să fi
atât de proastă, Dora? „în decembrie 1950, Madeleine năştea un băiat, Steven, pe
care Johnson a acceptat să-l susţină financiar, în taină. Legătura celor doi avea să
dureze până în 1965, supravegheată permanent de Hoover. La alegerea lui Johnson
ca preşedinte al SUA, în 1964, Hoover s-a prezentat prompt, în stilul său invariabil,
întrebându-l pe proaspătul locatar tir la Casa Albă ce să facă cu dosarul lui Steven.
Evident, bătrânul i’opoi şi-a păstrat pe mai departe fotoliul. Oficial, Steven a rămas
nu „copil din flori”. Tot oficial, contribuabilul american ştia că preşedintele
Johnson avea două fete şi un mariaj din 1934, ireproşabil, cu „Lady Bird”. Restul, îl
ştia doar J. E. Hoover.
Aventura lui Nixon cu o spioană chinzoaică
Unul dintre cei mai austeri politicieni americani, Richard Nixon, pe care probabil că
nimeni nu l-ar fi suspectat de legături extraconjugale, se afla şi el pe „lista lui
Hoover”. În anii ‘50, când Nixon era vice-preşedinte, acesta a cunoscut-o pe
Marianna Liu, ghid turistic din Hong-Kong. CIA avea însă informaţii că domnişoara
Liu era o spioană comunistă chineză (o „chicom”) . DEoarece Hong-Kongul era la
acea vreme posesiune britanică, C I A s-a adresat „verişorilor” din MI 6 (Military
Intelligence 6), care le-a plasat celor doi porumbei microfoane în dormitor. Ulterior,
atât Nixon, cât şi domnişoara Liu au negat faptul că între ei ar. fi existat vreo
legătură intimă, dar Hoover a intrat în posesia dosarului întocmit de englezi şi i l-a
prezentat lui Nixon în 1968, imediat după ce devenise preşedinte.

Sex-scandalul „Watergate: democraţii comandau telefonic „fete” de la „Columbia Piaza”

Despre „afacerea Watergate” s-a afirmat că a reprezentat o tentativă a „oamenilor

lui Nixon” de a sustrage fraudulos, noaptea, documente despre finanţări ilicite din
sediul Partidului Democrat, situat în blocul Watergate. In realitate, exista şi un al
doilea motiv pentru „spargerea” de la Watergate. În apropierea clădirii se alia blocul
„Columbia Piaza”. Aici se găsea un bordel patronat de Heidi Rikan, amanta naşului
mafiot Joe Nesline, zis „Dihorul”, patronul localurilor pentru homosexuali din Los
Angeles. Fetele lui Rikan deserveau, cu prioritate, pe politicienii democraţi din
blocul „Watergate”, situat în apropiere. Democraţii comandau fetele printr-un
simplu telefon. Hoover fila de mai mult timp afacerea. El i-a dezvăluit-o şi lui
Nixon. Când „băieţii lui Nixon” au pătruns noaptea în sediul democraţilor de la
Watergate, aceştia primiseră ordin să descopere şi documentele compromiţătoare
privind „legăturile” politicienilor democraţi cu „fetele” lui madam Rikan. Cu un
deceniu mai înainte, aceeaşi madam Rikan i-o „servise” lui John Kennedy pe
nemţoaica Ellen Rometsch, care se dovedise însă a fi o agentă est-germană. Cum se
apropiau alegerile prezidenţiale şi generale din 1972, Nixon şi republicanii doreau
să dea o dublă lovitură democraţilor: finanţările ilicite din campaniile electorale
anterioare şi proastituţia cu fetele din bordelul de la „Columbia Piaza”.
Deconspirarea laturii sexuale a „scandalului Watergate” nu mai convenea însă nici
republicanilor, cei ai căror oameni pătrunseseră noaptea - prin efracţie - în sediul
democraţilor, dai nici democraţilor trecuţi în „condicuţa” lui madam Rikan. În plus,
lloover deţinea şi un alt „sex-dosar”, din care puteau ieşi scântei. Astfel, bătrânul
copoi primise un raport în care dezvăluia că principalii implicaţi în „afacerea
Watergate” - H. R. Haldeman, John Ehrlichman şi Dwight Chapin - erau
homosexuali notorii.
Sursa lui Hoover era un barman, care susţinea că cei trei participau la petrecerile
homosexualilor de la Watergate.
Şantajul sexual devenise, între timp, o practică. Care, uneori, se întorcea chiar
împotriva bătrânului copoi J. E. Hoover. Astfel, naşul mafiot Meyer Lansky deţinea
nişte fotografii de la sfârşitul anilor ‘40, care îl înfăţişa pe Hoover, îmbrăcat ca o
femeie, la petrecerile cu homosexuali. Altele. În timpul unei piutide de amor cu
iubitul de-o viaţă al bătrânului copoi: Clyde l’olson. Un mărunt detectiv, Cari
Shoffler, sugerase comisiei care micheta „afacerea Watergate” să cerceteze şi grupul
prostituatelor masculine de pe „Capitol Hill”, patronaţi de Joe „Dihorul”. Nimeni n-
avea însă interesul să răstoarne „muşuroiul”.
Capitolul 12

TRUFANDALELE SECOLULUI: CANIBALISMUL CU SOŢII

Secolul XX, a început, din punctul de vedere al psihanalizei, cu Freud. Aşa cum a
fost secolul Marx, în încercările de remodelare a lumii, secolul destrămării vechilor
imperii şi al instituţionalizării altora nou, sub semnul internaţionalismului socialist
ori mondialismului capitalist, ori secolul Becket, al aşteptărilor înşelate, el stă,
deopotrivă, sub semnul lui Freud. Dorinţa de dominare a dictatorilor se manifestă în
cele mai aberante forme şi în vieţile lor private. Indonezianul cu cinci neveste ori
libianul cu nelimitat apetit sexual pot fi depăşiţi în paranoia comportamentală de
împăratul african canibal, care îşi devora necredincişii şi femeile care-l trădaseră.
Pentru anecdotic, acestuia din urmă tot o româncă i-a pus cele mai mari coarne, că
ajunsese să nu-i mai intre pe cap coroana imperială!

I. Ahmed Sukarno, preşedintele cu cinci soţii

Datorită apetitului său sexual neobişnuit, a zecilor de amante (răspândite prin toate
colţurile lumii) şi a celor cinci soţii, dictatorul indonezian Ahmed Sukarno (1901-
1970) ocupă un loc cu totul aparte în galeria liderilor politici ai Lumii a Treia, care
au îmbinat politica cu plăcerile intime, setea de putere cu cea de sex, şi în a căror
biografie componenta politică şi cea erotică s-au îmbinat până la identificare.
Deoarece în Indonezia mentalitatea tradiţională stabileşte un raport direct
proporţional între potenţa sexuală a unui lider şi potenţa sa politică, nu este de
mirare că Sukarno (ca şi Mobutu în Africa) a fost considerat de populaţie drept un
mare conducător iar şiretul Sukarno, la rândul său, a ştiut, prin aventurile sale
galante, să tragă maximum de avantaj politic şi de imagine de pe urma unei
asemenea mentalităţi tribale.
Aventurile erotice ale dictatorului indonezian au depăşit însă cu mult graniţele
Indoneziei, devenind între 1950 şi 1966 (anii domniei lui Sukarno) o adevărată
„mană cerească” pentru presa occidentală. Dar şi o preocupare - cum vom vedea -
pentru serviciile secrete, inclusiv CIA.

„Posedarea unei femei albe a fost o chestiune de mândrie naţională”

Încă din 1915, când viitorul dictator indonezian era elev de liceu, apetitul sexual
devastator l-a determinat pe Sukarno să întreţină relaţii sexuale premature cu o
mulţime de colege, eleve de liceu ca şi el. Mai târziu, devenit lider al unui partid
naţionalist (Partidul Naţional Indonezian), Sukarno a dat o tentă „politică”
aventurilor sale erotice din adolescenţă, explicând că se simţea complexat ca
indonezian, printre băieţii şi fetele olandeze, cu pielea lor albă, din liceu. Pe atunci,
Indonezia era doar o colonie îi coroanei Olandei, sub denumirea de Indiile
Olandeze. „Doar aşa puteam să mă simt superior fată de albi şi să-i supun voinţei mele. Un
bărbat tuciuriu, ca mine, să posede o albă! Recunosc că am umblat toată viata după albe. Dar
posedarea unei femei albe era o chestiune de mândrie naţională pentru mine. „
În 1921, tânărul Sukarno s-a însurat pentru prima dată: mireasa, Siti Utari-, avea
şaisprezece ani şi era fiica mentorului său politic, naţionalistul Tjokroamito. A
divorţat însă rapid de Utari, în 1923, când „mentorul” său a început să aibă
probleme politice serioase cu administraţia olandeză. Conform legii musulmane,
divorţul constituie apanajul exclusiv al bărbatului, I i-meii fiindu-i interzis să
intenteze divorţ. În schimb, pentru bărbat este «uficient să rostească „talak, talak,
talak” şi să Înapoieze femeia familiei, exact ca pe un balot. Deşi Sukarno susţinea
că Utari a fost pentru el ca o „soră”, adevărul este că, în acelaşi an când s-a însurat,
el s-a mutat în alt oraş, unde întreţinea legături intime cu o altă femeie, mai mare cu
cinsprezece ani ca el, Inggit Garnish, o prietenă a socrului. După divorţul de Utari,
Sukarno s-a însurat cu Inggit. „Inggit şi cu mine ne asemănăm foarte mult: amândoi îl
iubeam pe Sukarno”, a explicat mai târziu, plin de umor, dictatorul indonezian
motivul relaţiei sale cu Inggit. Nu i-a rămas însă fidel decât aproximativ un an. „Un
adevărat record pentru el”, au comentat prietenii.
Noua iubire a lui Sukarno a fost o puştoaică de cinsprezece ani, Fattmawatti, fiica
unui şef de trib din Sumatra, insulă pe care viitorul dictator a fost exilat un timp.
Cum Inggit împlinise 51 de ani şi nu avea copii cu el, Sukarno i-a propus, amiabil,
s-o accepte în familia lor şi pe juna Fattmawatti, ca pe a doua soţie (legea
musulmană permite un număr modic de neveste: patru), care ar fi urmat să-i
dăruiască lui Sukarno „copii viabili”. „Nu vreau să renunţ la tine”, i-a spus generos
Sukarno lui Inggit. „Uite, tu vei rămâne prima mea soţie! „Dar Inggit, revoltată, a
refuzat. „Atunci, găseşte-mi tu una mai potrivită”, i-a propus Sukarno. Cum Inggit
nu putea intenta divorţ, conform legii musulmane, Sukarno a adus-o, foarte liniştit,
în casă şi pe fiica şefului de trib din Sumatra, pe Fatmawatti, pe care a proclamat-o
imediat, pompos, drept „soţia numărul doi”. Cum Indonezia căzuse sub ocupaţie
japoneză, Sukarno a început să frecventeze, cu regularitate, „gheişele”. Pesemne că,
în noul context, posedarea unei „gheişe” japoneze devenea pentru el tot o chestiune
de mândrie naţională şi de răzbunare pe ocupant. În 1943, Sukarno a divoţat de
Inggit şi s-a însurat cu Fatmawatti, punând astfel capăt mariajului în trei.

Deoarece, Sukarno s-a orientat spre URSS şi China, CIA a primit ordin sa-i „dea foc Ia
izmene”

În 1950, Ahmed Sukarno - liderul carismatic al Partidului Naţional din Indonezia -

(PNI) - devenea primul preşedinte al ţării, devastându-i clar în alegeri, pe
comuniştii din PKI (Parlai Kommunis Indonezia), cei care în septembrie 1948
încercaseră o primă tentativă, eşuată, de lovitură de stat cu sprijin sovietic. Totuşi,
după o efemeră „lună de miere” cu Statele Unite,
Sukarno s-a aliat cu comuniştii din PKI şi. s-a apropiat politic de URSS. În acelaşi
timp, Sukarno a recunoscut China populară a lui Mao, care i l-a trimis prompt la
Dakarta, în calitate de ambasador, pe Wang Renshu, un vechi şi experimentat ofiţer
de spionaj. Noua orientare a lui Sukarno i-a neliniştit însă pe americani. Sukarno
făcea în chip evident jocul Moscovei şi al Chinei în regiune. În septembrie 1954,
SUA i-au adresat lui Sukarno invitaţia de a adera la pactul SEATO (Organizaţia
Tratatului Asiei de Sud-Est), piatra unghiulară a anticomunismului în zonă. Sukarno
a refuzat şi a organizat, în contrapartida, „conferinţa ţărilor nealiniate” de la
Bandung, în aprilie 1955. Deşi CIA a început să finanţeze partidele de opoziţie, cel
socialist şi mai ales cel musulman, acestea au eşuat în alegerile din septembrie
1955.
Alianţa lui Sukarno, un naţionalist, cu comuniştii indonezieni nu-l lăsa să doarmă
pe directorul CIA, Allen Dulles. În consecinţă, în 1956, Frank Wisher - şeful
„Direcţiei Planuri” din cadrul CIA - i-a trasat lui Alfred Ulmer, noul şef al „Diviziei
Estului îndepărtat”, precum şi şefului rezidenţei CIA de la Dakarta, Val Goodell,
ordinul de a-i „arde izmenele” lui Sukarno. Ceea ce în argoul CIA însemna
finanţarea unor forţe paramilitare, ca şi a unor lideri politici indonezieni, care să-l
submineze şi să-l răstoarne de la putere pe Sukarno, din interiorul ţării. O primă
tentativă de asasinare a liderului indonezian a eşuat la Cikini, la 30 noiembrie 1957:
Sukarno a scăpat teafăr, dar 10 persoane au fost ucise şi 48 de copii au fost răniţi, în
urma exploziei a cinci grenade de mână.
Ulmer s-a văzut nevoit să-şi infiltreze agenţii în Indonezia pe o altă cale ceva mai
subtilă: utilizând ajutoarele pentru dezvoltarea economică. Dar operaţiunea secretă
din culisele „ajutoarelor economice” a fost deconspirată repede în mai 1958, câad
pilotul Allen Pope, de pe un B-26, a fost doborât în timp ce efectua un transport de
arme pentru rebelii indonezieni anti-Sukarno. KGB-ul, care avea misiunea să-l
susţină pe „nealiniatul” Sukarno la putere, a speculat imediat incidentul. Din
ordinul generalului Agaianţ, specialiştii KGB-ului în fabricarea de documente false
au ticluit câteva „probe”, care să dovedească, chipurile, „neruşinatul amestec
american în Indonezia”. Astfel, KGB-ul a plasat în ziarul birmanez „The Mirror”
(„Oglinda”) o aşa-zisă scrisoare a unui presupus insurgent indonezian, adresată
ambasadorului Statelor Unite la Tokio; apoi altă aşa-zisă scrisoare, a amiralului
Laurence Frost, şeful ONI (Office of Naval Intelligence), către colonelul rebel
Kawilarang, unul dintre principalii aliaţi ai SUA. A treia falsă scrisoare, ticluită de
KGB, a fost plasată în cotidianul egiptean „Al-Ahram”, punându-i îr. cauză, de
această dată, pe britanici. Furios de intensificarea operaţiunilor secrete americane
contra sa, Sukarno şi-a intensificat şi el „flirtul” cu Moscova şi China. La Casa
Albă, proaspăt alesul preşedinte John Kennedy a ordonat sporirea operaţiunilor CIA
îndreptate împotriva lui Sukarno, precum şi diversificarea lor, în sensul
compromiterii liderului indonezian. CIA a scos imediat din arsenalul de „dirty-
tricks” (metode murdare) una care, de regulă, dădea rezultate spectaculoase în mass-
media: fabricarea unui „documentar” sexy, compromiţător pentru preşedintele
indonezian.

„Zilele fericite”: Sukarno, personaj al unui film porno produs CIA

Documentarul „Happy Days” (Zile fericite), un film porno produs de CIA, urma să-l
discrediteze pe Sukarno - ale cărui aventuri erotice erau notorii - „probând” pe viu
relaţiile intime ale dictatorului cu o frumoasă spioană sovietică, goală-puşcă. In
„documentarul” ticluit de CIA, un bărbat asemănător lui Sukarno întreţinea realţii
sexuale pasionale cu o femeie. Bărbatul însă apărea filmat mai mult din spate şi din
profil iar atunci când era filmat din faţă, aparatul se afla întotdeauna la o anumită
distanţă aşa încât figura bărbatului nu apărea prea clară. Din cele câteva cuvinte
schimbate în engleză, rezulta că femeia era o rusoaică, ceea ce putea alimenta
impresia că, probabil, mai era şi agentă KGB.
Cum Sukarno tocmai se pregătea să întreprindă o vizită oficială în URSS, filmul
porno ar fi putut să-i compromită şi vizita la Moscova, unde în mod sigur reporterii
străini l-ar fi interogat îndelung - la conferinţa de presă - asupra filmului porno în
care apărea aşa cum îl făcuse maică-sa, cu rusoaica în pat. Din păcate, planul CIA a
fost dat peste cap de un expert în antropologie. Acesta i-a explicat lui Allen Dulles
că mentalitatea tribală din Indonezia, care leagă puterea politică a liderului de cea
sexuală, nu numai că nu l-ar fi „compromis” câtuşi de puţin pe Sukarno în ochii
supuşilor săi, dar ar fi fost motivul unei veneraţii şi mai mari. Dulles a înţeles
imediat eroarea comisă şi a ordonat ca filmul porno să nu mai fie difuzat, rămânând
de atunci în arhivele CIA.
Un alt plan, „clocit” de CIA, a fost dcconspirat mai târziu de un fost ofiţer al
Agenţiei din Asia. În 1956, Sukarno întreprinsese un adevărat tur al lumii, vizitând
Germania Federală, URSS, China şi SUA. Cu acel prilej, „Bugkarno” s-a dedat la
adevărate orgii sexuale, „Happy Days” fiind conceput drept o „probă” a relaţiei lui
Sukarno cu o rusoaică, filmată în secret cu ocazia acelui turneu internaţional. Ajuns
în California, Sukarno a făcut cunoştinţă însă cu celebra actriţă Marilyn Monroe, la
un dineu diplomatic. Sukarno a fost sedus imediat de Marilyn şi s-a întâlnit cu ea,
în intimitatea vilei actriţei, după dineu. Pe atunci, presa occidentală discuta pe
spaţii ample aventurile lui Sukarno. Ziarele franceze, de pildă, îl considerau drept
„le grand seducteur” iar presa americană drept „fustangiu înveterat” şi „lipitoare de
femei”. În presa britanică se vehicula ştirea că Sukarno ar fi avut 150 de copii. Era,
desigur, o exagerare. Sukarno n-a avut în total decât opt copii: cinci cu Fatmawatti,
fiica şefului de trib din Sumatra, doi cu Hartini (următoarea sa soţie) şi încă unul cu
o femeie cu care s-a însurat mai târziu. Jn 1958, însă, potrivit ofiţerului CIA,
agenţia americană şi” -a adus aminte de relaţia lui Sukarno cu Marilyn. CIA o
utilizase în mai multe rânduri pe Marilyn, aşa încât s-a conceput planul de a-l atrage
pe Sukarno în SUA cu ajutorul actriţei şi de a-i apropia din nou pe cei doi. Planul,
până la urmă. a căzut.
„îmi plac femeile care aduc soţului papucii”
Ca majoritatea bărbaţilor afemeiaţi, Sukarno avea în realitate o părere destul de
proastă despre femei. Susţinea că este adeptul discriminării între sexe. „Nu sunt de
acord cu maniera vestică”, a afirmat odată Sukarno, care nu agrea deloc emanciparea
americancelor în faţa bărbaţilor. Mie îmi plac femeile nesofisticate, de modă veche, care îi
aduc soţului papucii. Nu-mi place deloc noua generaţie de femei americance, care îşi pun soţii
să spele vasele”, se oripila marele fustangiu. Când una dintre soţiile sale i-a pus o
întrebare cu substrat politic, Sukarno i-a răspuns sec: „Tu nu ai cum să înţelegi aceste
probleme. Sunt prea complicate pentru mintea unei femei”.
În 1953, Sukarno a făcut o pasiune subită pentru Haritini Suwondo, soţia unui
director de companie petroliferă. Deoarece Haritini locuia în alt oraş, un ofiţer din
gardă fusese desemnat special de către preşedintele Sukarno s-o aducă pe noua sa
amantă, cu avionul, la Djakarta. Haritini era, indiscutabil, o femeie sofisticată, mult
mai emancipată decât Fatmawatti, fiica şefului de trib. Sukarno şi-a făcut repede
cunoscută dorinţa de a se însura şi cu Haritini. Cum în Indonezia tocmai se ducea o
amplă bătălie pentru legalizarea căsătoriei monogame, intenţia lui Sukarno a generat
manifestaţii de protest. Pentru a evita un scandal, primul ministru indonezian Aii
Saetroamidjodjo (poreclit, pe scurt. Djodjo) a încercat să-l convingă pe Sukarno să
renunţe la planul căsătoriei cu Haritini. În zadar. În 1953, Sukarno s-a însurat cu
soţia numărul trei. Furioasă, Fatmawatti a refuzat să împartă bărbatul şi patul cu
Haritini şi a părăsit palatul. Oficial, Haritini nu a fost desemnată niciodată drept
Primă Doamnă. În consecinţă, ea nu putea să apară alături de Sukarno la
ceremoniile oficiale. În 1963, Haritini a încercat totuşi să obţină o rezoluţie, la un
congres al femeilor indoneziene, prin care să fie proclamată drept Prima Doamnă.
Informat prompt de serviciul său secret, Sukarno s-a dus glonţ la sediul unde aveau
loc lucrările congresului, a înhăţat-o pe Haritini şi, după ce a scos-o pe sus din sală,
i-a ordonat să se ducă acasă, ameninţând-o cu o bătaie la fund, cu bastonul său
celebru. Umilită de dictator, Haritini s-a supus. „O femeie este ca arborele de cauciuc”,
susţinea dictatorul. „Bună până la treizeci de ani”. Aşa că Sukarno şi-a mărit din nou
colecţia de neveste cu încă una: Ratna Sari Dewi - o animatoare de bar pe care a
cunoscut-o la Tokio în 1959 - a devenit astfel a treia soţie a lui Sukarno, pe lângă
Fatmawatti şi Haritini. Fără să Ie mai socotim pe cele două anterioare, de care
divorţase, Sili Utari şi Inggit Garnisii. A urmat apoi a patra soţie din colecţie,
Hariati (a nu se confunda cu Haritini, soţia numărul doi), apoi Yurike Sânger care a
devenit astfel soţia numărul cinci. Deoarece colecţia de soţii a lui Sukarno depăşea
limita maximă de neveste impusă de legea musulmană (patru), ultima dintre soţiile
dictatorului, Yurike Sânger, nu a fost recunoscută oficial. Când studenţii
indonezieni şi-au început manifestaţiile contra lui Sukarno, în 1965, haremul
dictatorului nu a trecut neobservat. Tocmai se aflase din presă că Dewi, soţia
numărul trei, călătorise în Europa şi la New York, de unde îşi cumpărase haine de
vizon, smaralde şi multe altele. Studenţii au scris pe zidurile palatului prezidenţial:
„Nu avem nevoie de păpuşile tale japoneze în Indonezia”, aluzie clară la Dewi, fosta
animatoare de bar de la Tokio. Sau: „Opriţi importul de neveste din Japonia”. Ori aşa
cum s-a întâmplat acasă la Haritini, soţia numărul doi, căreia studenţii furioşi i-au
scris pe zidul vilei: „Aici locuieşte prostituata şefă” şi „Aceasta este pepiniera bolilor
venerice”.
Culisele „loviturii de la Djakarta”
Tentativele CIA de a-l răsturna pe dictatorul indonezian au luat forme ceva mai
subtile. Profitând de faptul că Sukarno n-a rupt relaţiile cu Washingtonul, CIA - prin
intermediul unui program de «ajutor militar” - a început din 1958 să-şi ţeasă, cu
migală, o reţea de „prieteni” printre ofiţerii superiori indonezieni. Mai întâi, în
cadrul Seskoad, şcoala superioară militară din Bandung: generalul Suwarto, care
îndeplinea şi funcţia de şef de stat major, generalul Nasution şi, din octombrie 1959,
generalul Suharto, omul care avea în cele din urmă să-l răstoarne de l a putere pe
Sukarno. Ofiţerii americani, sosiţi în Indonezia în cadrul „ajutorului militar” oferit
de Washington, au început să-i influenţeze tot mai mult pe omologii lor din Kostrad,
comandantul strategic al armatei indoneziene. Datorită poziţiei s a le geostrategice şi
alte state manifestau interese în zonă:
Germania occidentală, Australia (în problema Noua Guinee occidentală), Marea
Britanie (care opera de la baza sa din Singapur), Japonia. In sânul comunităţii
chineze din Indonezia, numărând circa patru milioane de locuitori, tendinţele pro-
Beijing au, luat treptat locul tendinţelor pro-Taiwan. În 1957, asociaţia studenţilor
chinezi s-a „indoneizat”, luând numele generic de „perhini”. Era o consecinţă a
numeroaselor revolte (cel mai ac lesea transformate în adevărate pogronuri) anti-
chineze, tradiţionale de altfel în Indonezia. Niciodată, însă, spontane. În 1 9 59, de
pildă, pogromul anti-chinez din insula Java a fost condus chiar de un aliat al CIA,
colonelul Kosasih. În spatele dictatorului Sukarno se afla adevăratul artizan al
tendinţelor naţionaliste şi aiui-occidentale, ca şi a politicii de apropiere faţă de
China comunistă: dr. Subandrio, ministrul de externe al Indoneziei. De partea
cealaltă a baricadei, tendinţa pro-americană se cristalizase în. jurul generalului
Suharto, principalul rival al comandantului Ş ef al armatei indoneziene, generalul
Yani. Începând din 1964, operaţiunea de subversie a CIA contra lui Sukarno a
început să dea roade. Un plan de tip „deception” (dezinformare şi,manipulare de
masă) a fost pus la punct de experţii CIA şi generalii grupaţi în jurul lui Suharto.
Obiectivul planului: simularea unui puci comunist, pentru a justifica apoi o lovitură
rnilitară de dreapta, prin care generalul Suharto să preia puterea în Indonezia.
Cercurile militare de dreapta au început, în Conformitate cu planul, să-i acuze tot
mai insistent pe comunişti că pregăteau, cu sprijinul Chinei, o lovitură de forţă.
Dominat de Patimile sale sexuale, Sukarno nu a sesizat, la început, pericolul
„mortal al scenariului care începea să se deruleze chiar sub ochii săi. Informaţiile
alarmiste făceau însă parte din strategia lui Su harto: convingerea ofiţerilor cu vederi
naţionaliste ori neutraliste de riscul unei lovituri comuniste, pentru a -i câştiga astfel
de partea sa,. şi a ideii unei „lovituri preventive” a armatei. Altfel spus, a unui puci
milita1” - Mana dreaptă a generalului Suharto, colonelul Jan Walandow „recrutat de
CIA - avea în acest timp contacte cu americanii în vederea furnizării de echipament
militar performant, introdus legal în Indonezia sub acoperirea „ajutorului militar”
oferit de SUA. Colonelul Walandow nu era singurul dintre oamenii de încredere ai
generalului Suharto care ave, au contacte secrete cu CIA. Specialistul în probleme
de informații consilierul personal al lui Suharto, L eonardus Benjamin Mtelani avea
și el contacte la vârf în cadrul conducerii CIA de la Folt Langley. De cealaltă parte
a baricadei, Aidit - general al PKI (Partidul Comunist din Indonezia) - a încercat, în
repetate rânduri, să convingă opinia publică că partidul său n-avea ni ci un interes să
se implice într-o lovitură de stat, atâta timp cât as censiunea comunismului în zona
Asiei de Sud-Est, cât şi în Indon ezia î1 favorizau, pentru a prelua puterea legal, prin
alegeri libere. Cu cele trei milioane de membri ai săi, PKI nu s-a lăsat atras de
„capcana” întinsă de militarii din Kostrad, grupaţi în jurul general uJui Suharto.
Astfel că acesta a trecut la faza a doua a planului. Îm zorii zilei de 30 septembrie
1965, un ofiţer din garda preziden țiala a lui Sukarno, locotenent-colonelul Untung,
a declanşat un puci destinat să elimine aşa-zisul „consiliu de generali” . Untung, ar
fi plănuit pentru 5 octombrie o lovitură de sta t contra lui Sukarno, cu sprijinul CIA.
Untung a adoptat metode expeditive de acţiune. Ministrul apărării, generalul
Nasution a reuşit în ultimul moment să-şi salveze viaţa, în timp ce s oția și fiica sa
au fost asasinate. Alţi trei generali au fost, la rând u1 lor măcelăriţi. Aceeaşi soartă
au avut-o şi ofiţerii de la baza aeriana de la Halim din apropiere de Jakarta, la
măcelărirea cărora ar fi participat însuşi. secretarul general al PKI. Această versiune
oficială asupra „puciului lui Untung”, susţinut de Aidit, secretar general PKI, la
acţiunea sângeroasă de la baza aeriană H allim nu are nici o explicaţie. În schimb, s-
a observat că principalele victime ale „puciului lui Untung” au fost ofiţeri „neutr i”
,ori familia generalului Nasution militar de orientare pr o-americană dar în acelaşi
timp, rival declarat al generalului Suharto au scăpat - ca prin minune puciştilor, de
parcă ar fi ştiut sau ar fi fost avertizaţi din timp de acţiunea declanşată de
locotenent colonelul Untung. De aici a apărut o ipoteză surprinzătoare, dar
credibilă, avansată de analistul Peter Dale Scott, în „Lobster” nr. 20, conform
căreia, potrivit unor documente din arhiva CIA declasificate recent, Untung ar fi
fost manipulat tot timpul din umbră de clanul Suharto şi CIA, pentru a servi drept
„detonator” al acţiunii preconizate de militarii de dreapta, pro-americani. Căci,
după dejucarea rapidă a tentativei de puci a lui Untung, ofiţerii şi unităţile loiale
generalului Suharto au declanşat în întreaga Indonezie o represiune de o rară
cruzime împotriva comuniştilor din PKI. Peste tot militarii PKI au fost vânaţi,
arestaţi, torturaţi şi asasinaţi, după un plan de exterminare metodică. Cifra morţilor
a oscilat larg, între 300. 000 şi un milion.
În anumite insule ale arhipelagului indonezian, oamenii n-au mai putut consuma
peşte la masă, deoarece riscau să găsească în resturi măruntaie umane. Noua Ordine
(ORDE BARU) a fost impusă de generalul Suharto printr-o vărsare sânge fără
precedent. Dictatorului Sukarno i-a fost impus un „domiciliu obligatoriu”
permanent, iar cinci ani mai târziu acesta a decedat. Puterea a fost preluată de
generalul Suharto, care se bucura de puteri nelimitate, şi păstrate apoi cu o mână de
fier treizeci de ani. În iunie 1990, într-un raport redactat către Congresul SUA,
anchetarea Kathy Kadane dezvăluia că CIA participase în mod direct la programul
de exterminare, furnizându-le oamenilor lui Suharto o listă cu 5000 de şefi
comunişti. Doi oameni din cadrul CIA i-au confirmat lui Kathy Kadane că „lista”
fusese alcătuită cu acordul ambasadorului american din Indonezia de la acea vreme,
Marshal Green, precum şi cu acordul lui William Casey, care din 1963 îi succedase
lui Desmond Fitzgerald la şefia „Diviziei Estul îndepărtat” din cadrul CIA. Coiby,
viitor director CIA, a negat însă acuzaţia.
Pentru virilitate consuma” mamele uscate de şarpe”
Prăbuşirea lui Sukarno a fost o consecinţă directă a scufundării treptate a
dictatorului în universul obsesiilor sale sexuale. La declinul puterii s-a acjăugat, în
ultimii ani, şi spaima de moarte. În 1964, medicul său personal l-a sfătuit să devină
abstinent sexual. Sukarno l-a întrebat cât ar mai putea trăi, dacă ar renunţa la femei.
„Doi ani”, răspuns medicul. Sukarno a izbucnit în râs şi a replicat: „Ce rost ar mai
avea să-mi prelungesc viata cu doi ani dacă trebuie să mă las de femei? „Sexul devenise
pentru el un subiect mult mai important decât politica. „Femeile nu trebuie să
mănânce ananas, le taie apetitul sexual”, obişnuia Sukarno să-şi sfătuiască amantele,
Colecţiona cu pasiune lot felul de tablouri şi statuete cu femei goale, pe care nu se
putea stăpâni să nu le mângâie de câte ori trecea pe lângă ele. O preocupare
importantă a lui Sukarno, în ultimii ani, devenise îmbunătăţirea virilităţii. Consuma
lacom miere arăbească, sirop japonez, vitamine americane. Uşa dictatorului, altfel
zăvorâlă şi păzită de militari, era întotdeauna deschisă celor care, abili, ştiau să-i
exploateze slăbiciunea, pretextând că-i oferă „afrodisiacc străvechi”. Aşa încât, în
ultimii ani ai dictaturii, Sukarno îşi administra din belşug ser olandez, consuma
ciocolată coreeană în cantităţi uriaşe şi se desfăta mâncând mamele uscate de şarpe.
„Sunt viril”, striga Sukarno. „Trebuie să fac sex zilnic”.
II. Bokassa îşi devora adversarii şi amantele!

Singurul caz patologic de şef de stat canibal, cunoscut în secolul XX, „împăratul”
Jean-Bedel Bokassa, s-a numărat printre marii „prieteni” ai lui Nicolae Ceauşescu,
în rând cu un Idi Amin Dada, Mobutu Sese Seko ori Saddam. De fapt, Bokassa
ilustrează perfect tipul şefului de stat megaloman din „Lumea a Treia”, a cărui
evoluţie se conformează unui scenariu binecunoscut: I ) ascensiune la putere prin
lovitură de stat, de regulă sângeroasă, orchestrată din umbră de un serviciu secret
străin, interesat de resursele naturale ale statului respectiv; 2) instaurarea unei
dictaturi corupte, cu exterminarea totală a adversarilor politici, jefuirea integrală a
patrimoniului ţării precum şi deturnarea promptă, în conturi secrete, a tuturor
fondurilor externe primite pentru „eliminarea subdezvoltării”, de la organismele
internaţionale; 3) înlăturarea de Ia putere, lot prin lovitură de stat, pusă la cale de
un rival cu apucături similare (dar susţinut de alt serviciu secret) şi refugierea în
Elveţia sau sudul Franţei (de preferinţă), unde fostul dictator se complace apoi într-
o viaţă de lux şi voluptate, asigurată de fondurile deturnate din timp.
Megalomania Lui Bokassa s-a asemănat în epocă cu cea a lui Gaddafi, Ceauşescu
ori Idi Amin, dar a avut şi o trăsătură patologică suplimenatară: Bokassa era un
canibal! Aspect dezvăluit după răsturnarea de la putere a dictatorului de culoare,
când în palaltul său s-au descoperit congelatoare pline cu halci şi organe umane,
conservate de bucătarii lui Bokassa pentru a satisface gusturile gastronomice, cel
puţin bizare, ale „împăratului” lor. Reminiscenţă tribală arhaică, canibalismul nu a
putut fi eradicat la Bokassa nici măcar de perioada când el a activai în armata
franceză, nici de imperativele conduitei politice la vârf. Cu Bokassa, viaţa politică
africană - bogată şi variată în tipologii umane exotice - a cunoscut poate cea mai
crudă figură de prim plan. Dar cu „împăratul-canibal”, Ceauşescu a derulat afaceri
extrem de profitabile cu diamante. Iar securitatea i-a plasat o „soţie”: împărăteasa
Gabriela, o dansatoare de cabaret din Bucureşti botezată mai simplu de Bokassa „La
Roumaine”, prima româncă care a accedat pe un tron „imperial”!
” împăratul” Bokassa avea „familie grea”: 11 fraţi şi surori, 9 neveste şi 55 de copii

Viitorul „împărat” al minusculului stat din Africa centrală - denumit apoi pompos
„Imperiul Centrafrican” - s-a născut în 1921, într-o familie cu 12 copii. Tatăl său a
decedat într-o bătaie administrată de francezi iar mama s-a sinucis după câteva zile.
Totuşi, micul Bokassa n-a rămas chiar singur pe lume, deoarece avea 32 de unchi şi
zeci de mătuşi, o trăsătură demografică tipic africană. Bokassa nici măcar nu-şi mai
amintea, mai târziu, numele tuturor. În al doilea război mondial, Jean-Bedel
Bokassa a fost recrutat şi a luptat în cadrul unităţilor africane din componenţa
forţelor franceze. Câţiva ani după război, Bokassa a trăit la Paris din expediente,
lucrând pentru micii mafioţi, de cartier, care se îndeletniceau cu comerţul la negru
al mărfurilor de contrabandă americane. La izbucnirea războiului din Indochina, la
începutul anilor ‘50, Bokassa a revenit sub arme în armata franceză. Din perioada sa
militară, el a rămas cu un adevărat cult al uniformelor. Când s-a proclamat
„împărat”, prima grijă a lui Bokassa a fost să i se confecţioneze o uniformă militară,
inspirată de cea a generalilor francezi, dar adaptată gusturilor sale bizare. O
uniformă pe care Bokassa o va îmbrăca în toate momentele oficiale şi prin care
dorea să sugereze trecutul său „glorios” de ofiţer. În realitate, Bokassa n-a reuşit în
armata franceză să depăşească rangul de simplu sergent, deoarece viitorul „împărat”
avea, se pare, mari dificultăţi, la citit şi la scris.
În 1965, reântors în Republica Africană Centrală, sergentul Jean-Bedel Bokassa -
propulsat de serviciile secrete franceze - l-a înlăturat de la putere chiar pe propriul
său văr, David Dacko, şi s-a proclamat „preşedinte”. Nemulţumit cu rangul
dobândit, după câţiva ani de reflecţie, Bokassa s-a proclamat „preşedinte pe viaţă”.
Nici noul rang se pare că nu-l încânta prea tare, aşa că, în 1977, Bokassa s-a
autointitulat „împărat” iar minusculul stat african l-a procamal „imperiu”.
Ceremoniile de încoronare au costat jumătate din bugetul ţării, circa 50 de milioane
dolari, şi s-au caracterizat printr-un fast suprarealist. „împăratul” Bokassa s-a
bucurat de prezenţa mai multor şefi de stat, printre care preşedintele francez Valery
(îiscard D’Estaing, pe care Bokassa îl numea „mon frerc”, copleşindu-l apoi cu
cadouri scumpe, despre care opinia publică franceză a aflat abia câţiva ani mai
târziu, când dezvăluirea a stârnit un imens scandal în Franţa. Familia „imperială”
număra 9 soţii şi un număr de copii care n-a putut fi niciodată stabilit cu exactitate:
acesta varia oricum între 29 şi 55 de „odrasle” imperiale. Sutele de amante ale
„împăratului” n-au fost niciodată contabilizate şi, în consecinţă, nici copiii din flori
ai lui Bokassa. O vreme, „împărăteasa” favorită a lui Bokassa a fost Catherine, o
fostă stewardesă, pe care Bokassa o cunoscuse la una din obişnuitele orgii
organizate de câte ori călătorea cu avioanele companiei „Air Zaire”, a prietenului
său, Mobutu, orgii care se soldau, potrivit piloţilor, cu violarea însoţitoarelor de
bord de către „împărat” şi suită.
În 1975, Bokassa a făcut o vizită oficială în România, la invitaţia lui Ceauşescu,
unde a pus ochii, într-o seară, pe Gabl’iela, o dansatoare de bar din Bucureşti,
originară din Constanţa, fostă amantă a lui Nicu.

Afacerea diamantelor şi un şlagăr celebru: „Ceauşescu- Bokassa”

Ademenirea lui Bokassa la Bucureşti făcea parte dintr-un plan al lui Ceauşescu, care
urmărea un obiectiv precis: industria de diamante. Cuplul Ceauşescu comercializa
diamantele în Occident dar avea nevoie ca Bokassa să le concesioneze unele
terenuri cu minereuri preţioase din (pe atunci încă) Republica Centrafricană,
terenuri identificate de experţi români. După ce DIE (Direcţia de Informaţii
Externe) i-a prezentat lui Ceauşescu, conform practicii, profilul psihologic al Lui
Jean-Bedel Bokassa, Ceauşescu, şiret, a înţeles că trebuia să-i cânte în strună
oaspetelui de culoare, măgulindu-i megalomania, pentru a obţine apoi de la Bokassa
concesiunea terenurilor în cele mai avantajoase condiţii. De aceea, Ceauşescu i-a
pregătit la Bucureşti o primire fastuoasă, care a inclus şi un ansamblu de dansuri
africane. Între altele, în cursul vizitei s-a lansat şi un disc cu şlagărul „Ceauşescu
-Bokassa”, o adevărată „perlă” a genului, un soi de imn închinat celor doi mari
conducători. Când tandemul Ceauşescu a remarcat interesul lui Bokassa pentru o
dansatoare de bar, racolată anterior de Securitate deoarece gravita în cercul lui
Nicu, românca a intrat ca parte în tranzacţie. Câteva luni mai târziu, Gabriela, bine
instruită de DIE, sosea la Bangui cu un avion special, în compania lui Vasile
Pungan, unul dintre consilierii de politică externă ai lui Ceauşescu. Gaby, botezată
de Bokassa „La Roumaine”, a devenit astfel prima româncă „împărăteasă” în Africa.
Ceauşescu şi DIE îi fixaseră însă misiunea de a-l spiona pe Bokassa şi de a informa
permanent Bucureştiul. Ceauşescu a dat-o imediat ca exemplu de ceea ce trebuia să
fie o „infiltrare la vârf şi a cerut DIE să-i întocmească o listă cu şefi din state pe
care spionajul român le avea în obiectiv, pentru a-i potcovi apoi cu câte o
„gabrielă”. Şefii DIE cunoşteau vechile marote ale lui Ceauşescu: un papă
„ardelean” (catolic), un secretar de stat american provenit dintr-un român „emigrat”
sub acoperire ori măcar impunerea unor infiltraţi în Israel şi Grecia în funcţii
politice, de decizie, în ţările respective. (Marote care se vor amplifica în 1978, când
Ceauşescu a văzut plin de invidie doi polonezi „la vârf”: unul, Papă, iar celălalt
secretar de stat din administraţia Carter.) Până una, alta, fosta dansatoare de bar
rămânea cea mai bună infiltrare relaizată de DIE pe lângă un şef de stal. Din
nefericire, „La Roumaine” nu fusese pregătită să facă faţă bizareriilor de
comportament ale celui care devenea în 1977 „împăratul” Bokassa al „Imperiului
Centrafrican”.

„La Roumaine” îl înşela pe „împăratul” Bokassa cu gărzile de corp

Aşa cum îi stătea în obicei, după vreo câteva luni de amor pasional, Bokassa s-a
plictisit de „La Roumaine” şi a început s-o neglijeze cu săptămânile. Plină de
temperament, constănţeanca nu se sfia să sosească intempestiv la palatul lui
Bokassa, surprinzându-l în pline orgii. La un moment dat, „La Roumaine” l-a
convins pe bucătarul vilei sale (fiecare „împărăteasă”, dintre cele nouă, primise
cadou o vilă, cu întreg personalul de. serviciu) să-i împrumute scuterul şi a plecat să
se plimbe prin capitala „imperiului”, Bangui. Informat prompt de agenţi, Bokassa a
ordonat uciderea bucătarului cu piper. Nefericitului om i s-a pus piper în ochi, nas.
urechi, gură şi anus, până şi-a dat obştescul sfârşit, în chinuri groaznice. Lucrurile
au început să ia o turnură periculoasă atunci când una din menajerele vilei, agentă a
serviciului secret, a denunţat-o pe „La Roumaine” şi pe camerista acesteia că aveau
„relaţii nepotrivite” cu bodiguarzii. „împăratul”, încornorat de constănţeancă, a
intrat şi în posesia unor fotografii compromiţătoare, prezentându-le pe
„împărăteasă” şi cameristă în poziţii indecente, ceea ce a stârnit furia şi gelozia lui
Bokassa, care a ordonat pe loc uciderea „trădătorilor” şi expulzarea „împărătesei”.
Cum relaţiile cu „La Roumaine” păreau compromise definitiv. D1E a expediat-o pe
Gabriela la Paris, sub o identitate falsă, răspândind apoi zvonul că fosta
„împărăteasă” s-ar fi întors în România. Numeroşi ziarişti străini au încercat apoi,
fără succes, să-i dea de urmă, prin Bucureşti şi Constanţa, pentru a cumpăra
„amintirile” de la Bangui Gabrielei. Psihopatia lui Bokassa şocase deja Occidentul.
„împăratul” Bokassa îşi devora oponenţii şi amantele necredincioase
Palatul lui Bokassa din Bangui avea zece dormitoare special amenajate la primul
etaj pentru capriciile sexuale ale „împăratului”. Obsedat de femei, Bokassa
colecţiona în jurul său zeci de „secretare”, „croitorese” şi „gărzi de corp” feminine.
Şeful de protocol avea permanent sabia lui Damocles deasupra capului: în fiecare
noapte Bokassa îi solicita altă femeie, şi nu numai.
„împăratul” prefera fetiţele blonde, de doisprezece ani. El considera aceasta o mare
„onoare” pentru familia minorei. După ce poseda câte o fetiţă, „împăratul” îi
răsplătea familia fie cu bani, fie chiar cu un automobil. Opoziţia eventuală din
partea părinţilor era taxată drept „ofensă adusă împăratului şi imperiului”, ceea ce
atrăgea pedepse aspre asupra tuturor membrilor familiei. Bizareriile lui Bokassa nu
se opreau aici. Anual, de „Ziua Sănătăţii”, poliţia strângea cerşetorii şi handicapaţii,
îi urca în avioane şi îi arunca într-un râu mai adânc. De „Ziua Femeii”, din ordinul
lui Bokassa, erau executaţi în public toţi deţinuţii condamnaţi pentru agresarea unei
femei, indiferent de natura agresiunii. Toţi oponenţii „împăratului şi Imperiului” -
fie ei reali sau închipuiţi - trebuiau executaţi. Una dintre slăbiciunile „împăratului-
canibal” era să devoreze din când în când unul dintre oponenţi, „preparat” cu
măiestrie gastronomică de bucătari. Aceeaşi soartă o împărtăşeau şi amantele
infidele, mai ales cele pe care „împăratul” le iubise mai mult. Pentru hoţi, Bokassa
inventase o altă pedeapsă: după ce le erau tăiate urechile, şuţii „imperiului” erau
ţinuţi în soare, până mureau prin deshidratare. În felul acesta, Bokassa pretindea că
„şuţii” erau pedepsiţi de Dumnezeu.
” Martine”, fiica „vietnameză” a lui Bokassa
Deşi avea peste 50 de copii, Bokassa a încercat timp de mai mulţi ani să-şi
regăsescă fiica din Vietnam, din perioada când „împăratul” făcea parte din armata
franceză. Prin intermediul Ambasadei Franţei la Saigon, a fost descoperită fiica
„împăratului”: Martine avea 16 ani şi vindea ţigări pe străzile Saigonului. Adusă cu
mare pompă la Bangui, Martine a fost primită cu onoruri oficiale, de Bokassa în
persoană şi de cei peste 50 de fraţi şi surori. După o lună, Ambasada Franţei din
Saigon i-a comunicat lui Bokassa că se comisese o eroare: Martine, vânzătoarea de
ţigări, nu era fiica lui Bokassa. Oficialităţile franceze o descoperise însă pe cea
veritabilă. La ordinul lui Bokassa, Martine 2 a fost primită cu aceleaşi onoruri ca şi
Martine 1. Mai mult, Bokassa i-a permis fiicei false să rămână alături de fiica
veritabilă. Martine I s-a căsătorit curând cu un actor, în timp ce Martine 2 (fiica
veritabilă a lui Bokassa) s-a măritat cu Eidel Obrou, şeful gărzii personale a
dictatorului. Evenimentele nu s-au oprit însă aici. În 1976, „ginerele” Obrou a
iniţiat o lovitură de stat eşuată contra „socrului” Bokassa şi a fost executat imediat.
A doua zi, Martine 1 a născut un fiu, care provenea îns^dintr-o legătură
extraconjugală cu Obrou, soţul lui Martine 2 (Tiica adevărată a lui Bokassa). Din
ordinul l u i Bokassa, copilul a fost ucis.
” Răscoala elevilor”
Căderea lui Bokassa a avut acelaşi caracter bizar ca întreaga existenţă a
„împăratului”. Printr-un decret, Bokassa stabilise că toţi elevii „imperiului” urmau
să poarte o uniformă şcolară care costa 25 de dolari şi nu se comercializa decât în
magazinele „împărătesei” Catherine. Preţul enorm al uniformei şi sărăcia au generat
revolte, printre care şi un fel de „răscoală a elevilor”. „împăratul” a ordonat
reprimarea „răscoalei”: copiii care manifestau au fost ucişi cu sălbăticie, Bokassa
împuşcând cu mâna lui un puşti de 8 ani, în timp ce altora le-a scos ochii sau le-a
despicat ţeasta cu un satâr. Opinia publică internaţională a reacţionat atât de intens,
încât Parisul a decis că psihopatul trebuia imediat înlăturat. Trupele de comando
franceze l-au înlăturat pe Bokassa şi l-au readus la putere pe vărul acestuia, David
Dacko. Fostul „împărat” şi-a găsit refugiul în Coasta de Fildeş, unde s-a căsătorit şi
a căzut treptat în patima alcoolului. Ulterior, a devenit persona non grata şi a trebuit
să ceară azil în Franţa, locuind într-un cartier de la periferia Parisului, alături de
ultima lui soţie, cincisprezece dintre copiii săi şi o duzină de femei. Supărat că
francezii l-au abandonat, Bokassa şi-a scris „memoriile”, stârnind senzaţie prin
diverse dezvăluiri printre care şi aceea că fostul preşedinte şi protector al său,
Valery Giscard D’Estaing, îşi procura „fete” când vizita imperiul Centrafrican.
Giscard D’Estaing a obţinut însă retragerea de pe piaţă a cărţii infamante şi arderea
întregului tiraj. Plictisit, Bokassa a decis în cele din urmă să revină în fostul său
„imperiu”,. În 1986, unde spera că poporul îl va repune pe tron. Decepţie: Bokassa a
fost arestat, judecat şi condamnat la moarte pentru atrocităţile comise. Ulterior,
sentinţa a fost comutată în închisoare pe viaţă.
„împăratul” a rămas după gratii până în 1993. A murit trei ani mai târziu.

III. Viaţa secretă a „Colonelului coleric”

Muammar Gaddafi, terorismul şi femeile
Colonelul Muammar Gaddafi a rămas dintotdeauna pentru Occident o mare enigmă.
Actor înnăscut, cultivând imaginea de personaj misterios, regizându-şi cu
minuţiozitate apariţiile şi gesturile, Gaddafi şi-a construit timp de trei decenii, de
când a preluat puterea în Libia, imaginea unui conducător imprevizibil (mai ales în
momentele sale de furie), intransigent (mai ales cu opozanţii săi din străinătate) şi
intrigant (mai ales în politica externă). Până la bombardamentul american din 1987
asupra oraşelor Tripoli şi Benghazi, când i-a fost distrusă vila, Gaddafi trecea în
ochii Occidentului drept un „intratabil”. Totuşi, serviciile secrete sovietice şi
româneşti reuşiseră să-i ghicească „şarada”: arme, afaceri, acţiuni. Cum Brejnev se
arăta destul de rezervat în furnizarea „jucăriilor” preferate ale lui Gaddafi (tancuri,
rachete şi avioane), pe fir a intrat Ceauşescu şi DIE (Direcţia de Informaţii
Externe), care îi furniza „colonelului coleric” - între altele - şi paşapoarte false,
ştampile pentru vize turistice şi diplomatice în diverse ţări, precum şi zeci de
cerneluri utilizate pentru ştampilarea paşapoartelor. Curând, Ceauşescu s-a lansat
alături de Gaddafi în proiectarea unor „societăţi mixte”, pe banii libianului, al căror
unic „obiect al muncii” era furtul de tehnologie militară occidentală şi spionajul.
Până la urmă, Gaddafi l-a decretat pe Ceauşescu drept „fratele” său şi a început să
vină incognito, la vânătoare, în România. În cursul unei asemenea partide de
vânătoare, Gaddafi şi-a împuşcat - se zice că din greşeală - o rudă apropiată. Şiret,
Ceauşescu îi întreţinea grandomania colonelului şi îi oferea diverse cadouri
speciale: de pildă, o ediţie luxoasă a celei mai vechi traduceri în română a
„Coranului”. În decembrie ‘89, Gaddafi nu l-a „jelit” prea mult pe fostul său
„frate”. După ce a ameninţat că omoară muncitorii români aflaţi la lucru, pe
contract, în Libia dacă nu sunt trimişi la Trippoli „studenţii” libieni surprinşi de
„evenimente” în România, „colonelul coleric” i-a trimis lui Iliescu felicitări şi o
videocasetă în care Gaddafi îl sfătuia să nu piardă timpul şi să facă din România o
„jamahirie” după modelul libian, adică un „stat al maselor”.
Prima soţie a Lui Gaddafi a fost fiica unui general regalist
Născut în iunie 1940, Muammar Gaddafi este pe jumătate italian, ceea ce „colonelul
coleric” nu a uitat niciodată. Sub regimul Regelui Idris, Gaddafi i-a „sucit minţile”
fiicei unui general regal, Fathia Khalid, legătură din care a rezultat primul său
copil. In 1970, cu susţinerea „discretă” a CIA, Gaddafi a organizat o lovitură de stat
şi a proclamat Libia drept „jamahirie” populară. A divorţat imediat de fiica
generalului monarhist şi, curând, s-a recăsătorit. În timp ce se afla internat în spital
pentru o banală operaţie de apendicită, Gaddafi o cunoscuse pe Safia, o asistentă
medicală, cu care s-a însurat în acelaşi an, 1970, mariaj în urma căruia Gaddafi a
devenit fericitul lată a altor şase copii, în conformitate cu concepţiile lui Gaddafi,
soţia sa Safia a rămas întotdeauna în umbră, filosofia „colonelului coleric” fiind
aceea că femeia joacă un rol secundar în viaţă.

” Călugăriţele revoluţionare”, garda de corp a „colonelului coleric”

Începând din 1980, s-a remarcat faptul, cu totul neobişnuit, că garda de corp a lui
Gaddafi era alcătuită, exclusiv, din femei atrăgătoare dar deosebit de aprige în
asigurarea protecţiei „colonelului coleric”. Presa le-a numit „amazoanele lui
Gaddafi”, dar colonelul a preferat să le boteze „călugăriţele revoluţionare”, în
conformitate cu teoriile sale despre „revoluţia verde” libiana, prin care Gaddafi
încerca să fertilizeze deşertul şi să-i transforme pe beduinii nomazi în fermieri.
Gadafi le-a mai decretat pe „călugăriţele” sale drept „caste” şi „virtuoase”, după
cum o impunea morala revoluţionară, într-un stat ca Libia în care, de exemplu, sunt
interzise cu desăvârşire băuturile alcoolice, inclusiv străinilor. În realitate,
„călugăriţele revoluţionare” ale lui Gaddafi fuseseră antrenate în RDG (Germania
de Est, comunistă). De altfel, STASI est-german care i-a antrenat „călugăriţele” - i-a
oferit şi un alt tip de asistenţă lui Gaddafi. În 1980, STASI a dejucat un complot
anti-Gaddafi, montat de serviciile secrete egiptene şi franceze, la Tobruk, după ce
est-germanii au montat microfoane într-o sală în care se reuneau complotiştii.
Furios pe preşedintele egiptean Sadat, „colonelul coleric” a acordat ulterior sprijin
comandoului care l-a asasinat pe şeful statului egiptean, în cursul unei parăzi
militare. Dar „călugăriţele” nu constituie singura colectivitate feminină, organizată
în jurul colonelului. Nelipsite sunt şi „cele trei”, aşa cum a fost poreclit trio-ul de
însoţitoare ale lui Gaddafi, formal din două iugoslave - o asistentă medicală şi o
maseuză şi o est-germană.
Ziaristele, slăbiciunea lui Gaddafi

Dar Gaddafi a devenit celebru mai ales pentru avansurile pe care le-a făcut
ziaristelor. O americancă primită de Gaddafi pentru a-i lua un interviu s-a pomenit,
pe neaşteptate, mângâiată pe coapse de liderul „jamahiriei”. Când ziarista a
protestat, Gaddafi a gonit-o şi a ordonat ca americanca să fie lăsată să-şi găsească
singură drumul până la hotel. O altă ziaristă s-a pomenit întrebată de „colonelul
coleric”, chiar în mijlocul unui dialog politic: „Poţi să mă faci să uit de necazuri pentru
o zi sau măcar câteva ore? „Surprinsă, ziarista i-a refuzat avansurile. „Te respect”, i-a
răspuns Gaddafi, şi dialogul a continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În
ianuarie 1986, Gaddafi a invitat cinci ziariste pentru a-i cunoaşte familia şi a-i
îmbunătăţi imaginea publică în Occident. Susţinea că a invitat ziariste şi nu ziarişti,
fiindcă îl preocupa promovarea drepturilor femeilor în lume. Cu toate că Gaddafi a
pozat în faţa ziaristelor în „tată de familie”, colonelul nu s-a putut stăpâni până la
urmă, şi a făcut avansuri la trei din cele cinci invitate. Cea mai cunoscută „idilă” a
lui Gaddafi cu o ziaristă a fost cea cu australianca Renate Possaming car^, după un
interviu, a cedat avansurilor făcute de colonel şi a avut o scurtă aventură cu el.
Galant, colonelul i-a oferit australiencei drept „amintire” câteva bijuterii. El nu s-a
arătat, însă, întotdeauna atât de generos. După o escapadă de o noapte cu o ziaristă
americancă, Gaddafi i-a oferit ceasul său, Rolex. Până la urmă s-a dovedit nu numai
că ceasul n u mergea dar şi că „darul” nu era altceva decât o banală imitaţie, ieftină
şi de proastă calitate, fabricată în Taiwan. În schimb, avea fotografia lui Gaddafi
aplicată pe cadran. Până la urmă, observând slăbiciunea lui Gaddafi pentru ziariste,
patronii din mass-media au început expedieze cele mai „apetisante’ reporte rițe ca
să obţină rapid un interviu în exclusivitate.

Serviciile secrete ale lui Gaddafi sunt disimulate în spatele altor instituţii
Încă din septembrie 1969, când colonelul Gaddafi a preluat puterea în Libia,
răstumându-l pe regele Idriss, serviciile secrete libiene au fost complet
reorganizate. Abil, Gaddafi şi-a disimulat serviciile de informaţii în cadrul altor
instituţii, ceea ce multă vreme a împiedicat identificarea lor. Oficial, se recunosc
trei instituţii cu profil informativ. Dar… Informaţiile militare nu se limitează doar
la domeniul Apărării. Acest serviciu secret menţine şi legătura cu grupările teroriste
„aliate”, de tipul celei a lui Abu Nidal. În cadrul Ministerului Justiţiei există un
„Directorat General de Investigaţii”, care asigură securitatea internă dar, în acelaşi
timp, şi contraspionajul. Diplomaţia şi informaţiile externe au fost reunite, timp de
peste un sfert de secol. Abia în 1992, Gaddafi a ordonat separarea lor şi a redat
autonomia informaţiilor externe. Toate serviciile secrete ale lui Gaddafi sunt
infiltrate de agenţii aşa-numitelor „comitete revoluţionare”, care constituie astfel un
al patrulea serviciu special, cel care îi urmăreşte pe eventualii oponenţi sau
dizidenţi ai colonelului. În fruntea acestor „comitete”, Gaddafi a instalat un om de
maximă încredere: vărul său, Abdallah Senoussi. În 1993, acesta era secondat în
conducerea „comitetelor revoluţionare” de căpitanii Mansur Kilani şi Abdusalam
Zadma. Printre alte sarcini, „comitetele revoluţionare” o au şi pe aceea de a-i
lichida pe oponenţii lui Gaddafi din străinătate, asta pentru că în Libia n-a mai
rămas picior de dizident. Operaţiunile de execuţie sunt coordonate de Abdusalam
Zadma, care se ascunde însă sub pseudonimul de „Abdusalam Sherif ’. Toate
ambasadele libiene includ un aşa-numit „birou popular”, o acoperire externă pentru
„comitetele revoluţionare”.
Colonelul Gaddafi şi terorismul internaţional
Cum politica şi „aliaţii” colonelului Gaddafi se schimbă mereu - uneori chiar în
funcţie de starea de spirit a liderului libian - şi „obiectivele” serviciilor sale secrete
evoluează similar. La un moment dat, Marea Britanie - ca putere „colonială” - făcea
obiectul operaţiunilor ordonate de Gaddafi, cum au dovedit-o livrările secrete de
arme către IRA, transportate cu vasul „Claudia” (1973) sau „Eksund” (1987).
Preşedintele egiptean Sadat relata în memoriile sale şi despre o tentativă a lui
Gaddafi de a scufunda în 1981 pachebotul „Queen Elizabeth”. Altă ţară vizată a
fost, mult timp, Franţa, datorită conflictului din Ciad.
In februarie 1984, în timp ce se deplasa la Bangui, preşedintele francez Mitterand a
fost victima unei tentative de asasinat, pusă la cale de Gaddafi, dar dejucată de
serviciul secret francez (DGSE). În 1981, un comando libian a fost expediat în
SUA, pentru a-l asasina pe Ronald Reagan, preşedintele în funcţie.
Ulterior, s-a afirmat că totul ar fi fost o dezinformare iraniană (Teheranul fiind în
conflict cu Gaddafi). Totuşi, celebrul Carlos Ramirez Sanchez, zis „Şacalul”, a
relatat ofiţerilor STASI, cu care colabora în operaţiunile teroriste, că Gaddafi îi
promisese patru milioane de dolari dacă îl asasina pe Reagan şi două milioane dacă
îl lichida pe Sadat. La 15 aprilie 1987, după un atentat libian la discoteca „La
Belle” din Berlinul Occidental, Reagan a ordonat un raid de bombardament asupra
localităţilor Tripoli şi Berujhasi. În cursul raidului, primul obiectiv bombardat a
fost vila lui Gaddafi care, avertizat, se ascunsese într-un adăpost. Reagan a motivat
raidul în aceeaşi seară, la postul de televiziune ABC, prezentând nişte înregistrări
ale NSA (National Security Agency) în urma interceptării convorbirilor dintre
ambasada Libiei din Berlin şi Tripoli, înregistrări care dovedeau implicarea
serviciilor lui Gaddafi în atentatul de la „La Belle”, discotecă frecventată de
militarii americani staţionaţi la Berlin. A urmat, în decembrie 1988, atentatul aerian
libian de deasupra localităţii Lockebie, soldat cu 270 de morţi. Egiptul, Arabia
Saudită, Marocul şi Tunisia constituie obiective durabile însă pentru Gaddafi.
Imelda Marcos l-a „vizitat” şi ea, de două ori, pe Gaddafi

Când preşedintele filipinez Ferdinand Marcos a început să aibă probleme serioase

cu rebelii musulmani finanţaţi de Gaddafi, la Tripoli şi-a făcut apariţia superba
Imelda Marcos, soţia dictatorului. Imelda a reuşit să-l „seducă” imediat pe Gaddafi,
utilizând eternele „arme” feminine, astfel că rebelii din Filipine s-au pomenit
abandonaţi şi, curând, masacraţi de armata dictatorului filipinez. Subjugat de
frumuseţea Imeldei, Gaddafi a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă ca să fie vizitat de
Imelda din nou. După a doua „vizită”, Imelda l-a descris pe liderul libian drept un
„tip destul de viril”, caic adoră jocurile erotice sado-masochiste în compania
femeilor. Când ziaristele au „tăbărât” cu întrebările pe Imelda, chestionând-o direct
dacă a avut relaţii intime cu „colonelul coleric”, Imelda le-a zâmbit şi a răspuns cu
candoare: „Nu se pune o asemenea întrebare unei femei”.