Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii

Europene

POLITICA SECURITĂŢII ROMÂNIEI

- suport de curs -

2009 - 2010
Moto:
Prin chiar natura muncii, agenţia solicită angajaţilor săi cel mai înalt grad de
abnegaţie, abilitate, încredere şi spirit de sacrificiu, ca să nu mai vorbim de cel mai
înalt grad de curaj necesar oricând.
Succesul nu poate fi trâmbiţat. Eşecurile nu pot fi explicate. În domeniul
muncii de informaţii eroii nu sunt decoraţi şi nu li se face publicitate nici chiar în
rândul confraţilor lor. Acţiunile lor îşi găsesc rădăcinile în patriotism, recompensele
lor sunt mici, le rămâne numai conştiinţa că îndeplinesc o sarcină unică şi
indiscutabilă pentru ţară…
(Dwight Eisenhower, fost preşedinte al Statelor Unite)
 INTRODUCERE

Serviciile secrete de informaţii sunt instituţii create cu rol şi misiuni

preventive, adică de a fi cu un pas înaintea diplomaţiei sau acelor organizaţii ori
persoane ce intenţionează să declanşeze furtuni — crize social-politice, economice,
ecologice, conflicte interetnice, religioase etc. — sau zăngănitul de arme, adică tot
ceea ce poate pune statul, naţiunea, sau societatea pe ansamblul ei, într-o situaţie de
insecuritate.
Experienţa istorică demonstrează că au fost şi situaţii când serviciile secrete de
informaţii, manevrate cu dibăcie de cercurile politice ale puterii, s-au implicat în
declanşarea unor evenimente, care, la rândul lor, au dus la aprinderea conflictelor
militare. Atât primul cât şi al doilea război mondial constituie exemple, poate cele
mai elocvente în acest sens. Generic însă, serviciile secrete de informaţii ar trebui să
dea alarma la timp în sensul de a oferi un flux informaţional oportun, atotcuprinzător
şi veridic despre intenţiile potenţialilor inamici sau aliaţi, pe care să se poată
fundamenta din timp, de către factorii de decizie din stat, o strategie în acord cu
interesele şi aspiraţiile naţional-statale. În sens contrar, adică măsurile adoptate după
declanşarea evenimentelor nu pot fi decât conjuncturale, dacă nu chiar pripite, sub
imboldul unor stări emoţionale, ceea ce ar putea duce, în condiţiile unei situaţii
limită, la ştirbirea gravă a intereselor statale pe o lungă perioadă de timp.
Istoria demonstrează că, prin metodele şi mijloacele specifice pe care le
folosesc, mai mult sau mai puţin permisibile de sistemul juridic, dar mai totdeauna
îngăduite de aşa-zisele „raţiuni de stat”, serviciile secrete de informaţii pot contribui
atât la declanşarea cât şi la prevenirea unor evenimente cu rezonanţă istorică, totul
depinzând, în ultimă instanţă, de profesionalismul operatorilor şi de interesele
factorilor de decizie în subordinea cărora se află. Totul a fost, este şi va fi posibil
pentru că prin pârghiile puterii, factorii de decizie ai statului exercită un control şi o
conducere nemijlocită asupra serviciilor secrete de informaţii, sau cel puţin teoretic ar
trebui s-o facă.
Se spune că activitatea de informaţii îşi are începuturile în vremuri imemoriale,
odată cu facerea lumii. Ca urmare, orice prezentare a acesteia poate porni de la
Biblie, care a fost şi va rămâne nu numai o capodoperă a literaturii universale, ci şi un
necesar izvor de pilde şi înţelepciuni, inclusiv pentru activitatea de informaţii.
În capitolul 13 din Numerii, Biblia ne oferă printre altele şi următorul pasaj:
“Atunci a vorbit Domnul cu Moise şi i-a zis: «Trimite oameni ca să iscodească ţara
Canaanului, pe care eu voi da-o fiilor lui Israil. Să trimiţi câte un om din fiecare
seminţie, dar toţi să fie dintre voievozi...»
Şi i-a trimis Moise pe ei să iscodească ţara Canaanului cu porunca: «Suiţi-vă
acolo prin Negheb, apoi să vă îndreptaţi spre munte, ca să vă daţi seama de ţară, ce
popor locuieşte într-însa: este tare ori slab, puţin ori mult; şi cum este ţara în care

3
locuieşte: mănoasă sau rea, cum sunt oraşele locuite: închise sau întărite; cum este
pământul: gras ori slab; dacă se află pomi sau nu...» “1 .
Este un fragment semnificativ, şi desigur că nu singurul, ce sugerează că
morala Bibliei este aceea că o cercetare de calitate poate da roade. Cercetarea
înseamnă efort de a cunoaşte, adică de a te informa despre ceva ca să poţi realiza un
scop, în primul rând să poţi lua deciziile cele mai favorabile propriilor interese.
Trinomul cercetare - informaţie - decizie constituie în fond esenţa “intelligence-
ului“ - cum o numesc englezii -, adică a activităţii de informaţii.
Mai putem reţine din fragmentul biblic că pentru activitatea de informaţii
Domnul a poruncit să fie folosiţi doar voievozii, adică cei aleşi, oameni deosebiţi,
inteligenţi, viteji, curajoşi etc. Probabil că tot de aici s-au inspirat şi germanii, cei care
se numără printre promotorii instituţionalizării activităţii de informaţii, când au
încetăţenit zicala: “Nachrichtendienst ist ein herredienst“, care vrea să însemne
că meseria de spion (iscoadă) este o meserie de senior2, adică ceva ce ţine de o
elită. Inspirat de o asemenea maximă, francezul Pierre Baulle a scris un roman
celebru, intitulat „O meserie de seniori”, despre cum se plăteşte în spionaj loialitatea
faţă de profesie.
Să mai adăugăm că activitatea “seniorilor“ implică două aspecte esenţiale:
obţinerea de informaţii despre inamici sau potenţiali inamici, ca factori de risc ce pot
aduce atingere siguranţei unui popor, comunitate etnică, stat sau grup de state aflate
într-o anumită zonă geopolitică sau geostrategică de interes. Al doilea aspect este
contrainformaţia, adică activitatea de prevenire şi contracarare a oricăror acţiuni
desfăşurate de inamici pe teritoriul naţional sau în zone de interes.
Cu rezultate şi mai fructuoase s-a soldat şi cea de a doua acţiune de
recunoaştere a “Pământului făgăduinţei” întreprinsă de către israelieni. Ioshua a
trimis doi oameni în Ierohin pentru a spiona şi aceştia au fost primiţi în casa lui
Rahab din Harlat. Aceasta este, probabil, prima menţiune scrisă a ceea ce astăzi
numim “casă conspirativă”. Rahab i-a găzduit pe spioni şi apoi i-a scos din oraş în
deplină siguranţă. Israelienii au cucerit Ierihonul şi “l-au făcut egal cu Pământul şi pe
locuitorii oraşului asemenea, dar i-au lăsat viaţa lui Rahab şi familiei acestuia”. Prin
aceasta s-a stabilit tradiţia ca persoanele care îi sprijină pe agenţii de informaţii să fie
recompensate.
Se mai spune că activităţile umane denumite prin cuvintele: spionaj,
diversiune, dezinformare, intoxicare, sau prin termenii informaţie,
contrainformaţie, se referă, în definitiv, la cea mai veche dintre meserii. Şi pentru a
verifica dacă lucrurile stau aşa şi nu altfel, este suficient să amintim că şarpele care a
amăgit-o pe Eva în Gura Raiului este considerat a fi deghizarea Satanei. Acesta,
dezinformând pe Eva, a împins-o la călcarea poruncii Divine şi a încurcat toate
planurile Dumnezeieşti cu omul3 . Prin urmare, dacă Eva ar fi avut în Rai un solid
serviciu de informaţii sau, mă rog, un “senior“ destoinic, care să o prevină la timp
despre cel ce va veni cu chip de şarpe şi ce urmărea în realitate să obţină de la dânsa,
1 Pasajul este reprodus după E.Cerneak, Cinci secole de război secret. Din istoria spionajului, Bucureşti, 1968, p.6.
2 Vezi Mihai Pelin, O meserie de seniori, în :“Almanah Flacăra”, 1985, p.87-88.
3 Interpretarea îi aparţine lui Dan Zamfirescu, Structura de rezistentă a naţiunii române, prefaţă la lucrarea lui Cristian
Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti- memorii, mărturii, documente, Editura Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1994, p.XV, nota 1.
destinul omenirii ar fi fost altul. Şi dacă acest lucru nu s-a întâmplat, atunci e de
datoria celor care cunosc povestea să-şi creeze un serviciu de “seniori“, care să-i
ferească de ispite şi să-i salveze de la pieire.
Nu exagerăm cu nimic plasând în acest context termenul de pieire, pentru că
vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că istoria împarte popoarele în trei categorii:
popoare puternice şi influente, popoare cu interese limitate, dar viabile şi productive,
popoare care au dispărut. Cum s-a ajuns la această clasificare nu e greu de explicat.
Au devenit puternici cei care au avut inteligenţa de a se impune asupra altora, iar cei
care nu au ştiut să-şi apere propriile interese au pierit. Privită din perspectiva şirului
neîntrerupt de războaie, crime şi ticăloşii de tot felul, prin care unii s-au impus asupra
altora, iar pe alţii i-au dat pieirii, istoria ne demonstrează că au supravieţuit doar cei
care şi-au folosit inteligenţa în apărarea, conservarea şi promovarea propriilor
interese. Cel care şi-a pierdut “inteligenţa“, cât de puternic ori cât de slab a fost la
un anumit moment, a riscat prăbuşirea sau ştergerea de pe scena istoriei.
Dar pentru a scăpa de toate ispitele, nu e suficient să creezi un serviciu de
“seniori“; acesta mai trebuie făcut şi eficient, adică în stare să indice riscurile,
precum şi căile prin care acestea pot fi evitate.

Obiectul prezentului curs, care se adresează cursanţilor Academiei Naţionale

de Informaţii – forma de pregătire masterat -, este de a prezenta într-o concepţie
unitară şi coerentă problematica fundamentală a organizării şi activităţii serviciilor de
informaţii. Tematica se referă la următoarele aspecte: definirea noţiunilor de
siguranţă şi securitate naţională, regională, globală; globalizarea în contextul noii
ordini mondiale; strategia de securitate naţională a României; cadrul legislativ şi
instituţional al sistemului securităţii naţionale a României; complexitatea sistemului
de supraveghere şi control a activităţii serviciilor de informaţii; cooperarea dintre
serviciile de informaţii ale sistemului naţional; necesitatea cooperării cu instituţii
similare din alte state.
Demersul se circumscrie eforturilor care s-au depus în ultimii ani de elaborare
a unei noi concepţii teoretice şi practice privind activitatea serviciilor de informaţii
româneşti în prezenta şi în perspectiva conjunctură politică internă şi internaţională a
statului român.
Nu se poate spune că ne bucurăm de privilegiul de a dispune de o bogată
literatură de specialitate, atât în domeniul teoretic cât şi despre cel practic. Cauzele
sunt multiple, dar pentru a simplifica lucrurile să amintim doar două aspecte. În
primul rând, nu au existat până în 1989 pe plan naţional preocupări de elaborare a
unor tratate fundamentale despre doctrina, ştiinţa, arta şi istoria serviciilor de
informaţii, în ciuda faptului că tradiţia românească, cu precădere din epocile modernă
şi contemporană, oferă suficiente momente (cu luminile şi umbrele lor) pentru a
forma o bază de reflexie teoretică şi un îndreptar practic. În al doilea rând, nici pe
plan internaţional nu există o literatură de specialitate riguroasă în acest domeniu.
Desigur, cărţi cu şi despre spioni s-au scris şi probabil că se vor mai scrie în cantităţi
impresionante, ce cu greu mai pot fi cuprinse. Numai că această literatură inspirată
din activitatea serviciilor de informaţii, în anumite epoci istorice, are un mare cusur.

5
Fie urmăreşte propaganda şi influenţa, fie dezinformarea sau idealizarea, şi doar în
rare cazuri transparenţa, pentru simplul motiv că serviciile de informaţii desfăşoară o
activitate secretă. Ca urmare, nici unul nu e dispus să-şi dezvăluie “intimităţile”,
adică metodele, mijloacele, formele de activitate şi principiile care le-au asigurat
succesele (dar şi insuccesele). Singura lucrare elaborată după o metodologie
ştiinţifică şi bazată pe un vast material documentar, publicată recent şi în limba
română, care poate fi considerată în acelaşi timp şi o primă încercare de teoretizare a
activităţii secrete de informaţii este cartea semnată de Alain Dewerpe4. De asemenea,
enciclopediile referitoare la activitatea secretă de informaţii ne oferă pe lângă un vast
material bibliografic şi o cazuistică variată, date şi informaţii extrem de utile despre
metodele şi tehnicile folosite în spionaj şi contraspionaj – în diverse epoci istorice ,
evoluţia structurilor serviciilor şi agenţiilor secrete, precum şi o serie de personalităţi
celebre ale frontului secret5.
Aura de mister ce continuă să învăluie activitatea secretă a serviciilor de
informaţii ne obligă să limităm demersul teoretic doar la ceea ce este, trebuie să fie şi
poate fi cunoscut, evitent, pentru acest nivel de pregătire al cursanţilor. Ca bază
documentară am utilizat materialele de arhivă declasificate, legile organice, lucrările
ştiinţifice şi memorialistice, enciclopedii, documente oficiale prezentate în cadrul
unor reuniuni internaţionale şi dezbateri parlamentare, puncte de vedere bine
argumentate ale mass-mediei din România şi din străinătate.
Prezentul curs, ce reprezită o noutate pentru comunitatea noastră academică, a fost
elaborat pornind de la conceptul de interdisciplinaritate. Aceasta înseamnă că
disciplinele academice, cum ar fi psihosociologia, managementul organizaţional,
geopolitica şi ştiinţele comunicării vin să confere relevanţa, coerenţa şi acribia
ştiinţifică a cursului, completând şi secondând aria tematică de specialitate în
domeniul informaţiilor. Pe de altă parte, disciplinele universitare menţionate,
devenind conexe celor de informaţii, sunt optim valorificate, ele jucând un rol extrem
de important în formarea ofiţerilor de informaţii.
Efortul depus pentru elaborarea cursului, în această nouă ediţie, se circumscrie
procesului de regândire a întregii arhitecturi ce priveşte procesul de învăţământ la
disciplina informaţii şi se bazează pe documentele organice ale instituţiei, şi anume:
Strategia Securităţii Naţionale, Strategia pe termen scurt şi mediu a Serviciului
Român de Informaţii, Strategia prevenirii şi combaterii terorismului, Noua strategie
de pregătire profesională a personalului, precum şi pe întreaga metodologie elaborată
de conducerea SRI în ultimul an.

4 Alain Dewerpe, Spionul, Nemira, 1998.

5 Jacques Baud, Encyclopedie du renseignement et des service secrets, Paris, 1998; Norman Polmar and Thomash
Allen, The Encyclopedia of Espionage, New York, 1998; Geoffray D’aumale, Jean-Pierre Faure, Guide de l’espionage
et du contre-espionage. Histoire et technique, Collecton «Documents» dirigee par Pierre Drochkine, Paris, 1998.
 EXPLICAREA NOŢIUNILOR DE
SECURITATE ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

Din punct de vedere semantic, prin securitate6 se înţelege „faptul de a fi la

adăpost de orice pericol” sau „sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva
absenţa oricărui pericol.
Binomul „securitate naţională” semnifică „starea generalizată de linişte şi
încredere că existenţa unei naţiuni este în afară de orice pericol”, iar „securitatea
colectivă” se referă la starea relaţiilor dintre state creată prin luarea pe cale de tratat a
unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni7. Sub acest din urmă aspect,
britanicii folosesc expresia „security and protection system”, prin care se înţelege
totalitatea mijloacelor şi aparaturii destinate să apere persoane şi proprietăţi împotriva
unui larg spectru de evenimente neprevăzute, incluzând: crima, incendiul, accidente,
spionajul, sabotajul, subversiunea şi atacul neprovocat. Sistemul de securitate şi
protecţie pune accentul în doctrina britanică pe evenimentele neprevăzute, adică pe
ceea ce nu s-a întâmplat dar poate avea loc şi cu consecinţe grave8.
Pornind de la schimbările în curs de desfăşurare pe plan internaţional şi de la
transformările care au avut loc pe plan intern, după 1990, securitatea şi apărarea
naţională tind spre acumularea de aspecte noi, importante pentru însăşi existenţa
statală a ţării. Securitatea naţională creată ca atribut al politicii trebuie înţeleasă şi
elaborată în aşa fel încât să definească priorităţile naţionale. Aceasta constituie
totodată suportul esenţial şi hotărâtor al politicii.
În accepţia comună, securitatea este înţeleasă drept capacitatea unui „actor”,
tradusă în vectori de putere, de a-şi proteja valorile fundamentale şi de a le sprijini în
proiecţia lor în arena internaţională. Securitatea este echivalentă cu existenţa acelei
forţe capabile să facă faţă acestor cerinţe, de tăria acesteia depinzând, în ultimă
instanţă, puterea „actorului” în cauză.
Deşi utilizat frecvent în domeniul relaţiilor internaţionale, conceptul de securitate
nu are o definiţie unanim acceptată, evidenţiindu-se o ambiguitate rezultată din
caracterul complex al domeniului, exacerbată de faptul că în viaţa politică internă a
statelor sub acoperirea securităţii naţionale sunt invocate – în funcţie de împrejurări –
o serie largă de acţiuni şi activităţi publice.
Conceptele de securitate au fost, în mod tradiţional, asociate cu apărarea,
organismul militar, armamentele, raportul de forţe, strategiile şi tacticile. Având în
vedere o serie de definiţii clasice, termenul de securitate poate indica situaţia unei
ţări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente. Într-o astfel de
viziune, se poate înţelege că apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate
numi securitate. Termenul de securitate se extinde mult dincolo de afacerile militare
şi poate include aşa-numitele aspecte non-militare. Prin urmare, conceptul de
6 Termenul vine din limba latină (securitas – atis) cu înţeles de „lipsă de grijă”.
7 Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti 1998, passim.
8 Britanica, Macropeidia, vol. 27, passim.

7
securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai
puţin în considerare. Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei
nivele de analiză - individual, statal şi sistemic – şi identifică atât un nivel de
comportament cât şi o posibilă condiţie universală.
Securitatea naţională reprezintă ansamblul măsurilor politico-diplomatice,
economice, militare, ecologice şi de altă natură care asigură statului independenţa şi
suveranitatea naţională, integitatea teritorială, ordinea internă constituţională şi
propriul sistem de valori. Aşa se şi explică utilizarea frecventă a unor noţiuni precum:
securitate economică (sistemul financir-bancar, resursele energetice, sectorul
industrial, agricultura, alimentaţia, comerţul etc.); securitatea politică (stabilitatea
sistemului constituţional şi al statului de drept, dar şi protecţia fizică a personalităţilor
publice); securitate socială (echilibrul şi relaţiile dintre grupuri precum şi sistemul de
protecţie socială); securitatea ecologică (prevenirea catastrofelor de orice tip);
securitatea informaţională (sistemele informatice şi reţelele de telecomunicaţii);
securitate culturală (prevenirea poluării mediului cultural cu elemente de subcultură);
securitate militară (tot ceea ce ţine de domeniul forţelor armate).
În literatura de specialitate, deopotrivă în discursurile şi analizele politice se mai
foloseşte, la fel de frecvent, alte trei noţiuni-concepte: securitate zonală, securitate
regională, securitate globală.
Securitatea zonală (subregională) desemnează situaţia rezultată din relaţiile
mutuale stabilite de statele dintr-o zonă geografică relativ restrânsă, având o
caracteristică anumită care asigură statelor respective integritatea teritorială,
independenţa, suveranitatea şi protecţia faţă de orice ameninţare.
Securitatea regională (continentală) reprezintă starea de siguranţă a statelor unui
continent în privinţa respectării independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale.
Securitatea globală se defineşte ca acea stare a sistemului internaţional în care
fiecare stat are garanţia că se află la adăpost de orice agresiune sau alte ingerinţe de
natură să-i afecteze valorile fundamentale.
O altă noţiune care trebuie definită este aceea de politică de securitate. Aceasta
desemnează ansamblul măsurilor şi acţiunilor întreprinse în toate domeniile vieţii
social-politice destinate să asigure în mod optim menţinerea şi consolidarea statului,
apărarea şi promovarea intereselor fundamentale.
În general, unele state au adoptat o politică de securitate naţională ce pune
accentul pe apărarea naţională, cuplată cu o politică externă orientată spre
realizarea de alianţe militare sau tratate bilaterale de asistenţă mutuală. În prezent,
majoritatea statelor tind să aşeze în prim-planul asigurării securităţii naţionale
acţiunile politico-diplomatice, fără a neglija însă, deocamdată, măsurile de ordin
militar care rămân o soluţie de ultimă instanţă.
La fel de interesante se dovedesc şi conceptele recente de „securitate
democratică” şi „securitate prin cooperare”. „Securitatea democratică devine o parte
a procesului de construcţie europeană, una din condiţiile fundamentale pentru reuşita
eforturilor de a se asigura compatibilitatea politică, economică şi socială, capabilă să
recreeze unitatea de fond a Europei”. Pentru a-şi îndeplini promisiunile şi vocaţia
constructivă, acest concept va trebui să evite, însă, unele capcane ce l-ar putea
transforma cu uşurinţă într-un simplu paravan, menit doar să ascundă, elegant,
intenţii şi politici de mult revolute9. În ceea ce priveşte securitatea prin cooperare ,
aceasta se bazează pe asocierea partenerilor în vederea atingerii unor valori comune,
printre care, prioritare sunt democraţia, respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, domnia legii şi existenţa unei economii bazate pe piaţa liberă, egalitatea
în drepturi şi dreptatea socială10. Pentru a fi posibilă o astfel de abordare, se are în
vedere conturarea elementelor unei identităţi de valori şi interese dincolo de graniţe, a
unei identităţi transnaţionale care, fără să nege identităţile naţionale, să reflecte mai
bine obiectivele lumii democratice în ansamblul ei.
Strategia de securitate are drept obiectiv fundamental protecţia cetăţenilor,
garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi colective ale acestora, protejarea şi
promovarea intereselor naţionale în concordanţă cu principiile dreptului internaţional.
Aceasta se realizează, de regulă, prin resurse şi mijloace politice, diplomatice,
economice, sociale şi militare proprii, dar şi prin cooperare cu statele şi organismele
de securitate din spaţiul european, euroatlantic şi internaţional11. Strategia de
securitate naţională este un document care stabileşte arhitectura de securitate a unei
ţări12.
Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor,
reglementărilor şi instituţiilor statului care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma
interesele fundamentale ale României13.
După atacul terorist asupra SUA, din 11 septembrie 2001, problema fundamentală
care-i preocupă pe analişti este războiul contra terorismului. Este vorba despre un nou
tip de război, „atipic”, „asimetric”, mult diferit de cele de până acum, care presupune
o altă abordare, o altă mentalitate, un alt tip de strategie – globală, multinaţională şi
multidimensională – pentru a i se putea face faţă. Această strategie trebuie să se
bazeze, printre altele pe fermitate, prezenţă, prevenire şi răbdare (strategică). Într-un
astfel de nou context politico-militar internaţional, important este că factorii
responsabili au pornit o laborioasă muncă de regândire a strategiilor de securitate
(militare, economice, informatice, sociale şi ecologice) prin care îşi propun să
realizeze: eliminarea sau protejarea punctelor vulnerabile, cooperarea mai intensă şi
eficientă pe plan intern şi internaţional, o activitate bazată mai mult pe latura
preventivă decât pe cea reactivă. Noile strategii de securitate implică adaptarea
structurilor, instruirea, logistica şi procedeele de ducere a acţiunilor militare la noile
realităţi. Se porneşte de la ideea că nici o ţară nu se mai poate apăra singură, ci numai
printr-o largă cooperare la nivel internaţional.
Ameninţarea teroristă fiind globală, strategia de securitate trebuie să fie globală,
ceea ce implică cooperare şi măsuri la nivel global, dar în acelaşi timp este absolut
necesar ca fiecare ţară să aplice măsurile interne cele mai eficiente de combatere a
fenomenului terorist. Prin urmare, toate statele lumii care îşi regândesc strategiile de
securitate conectate la războiul „atipic” au şi datoria să-şi transforme obligaţiile

9 Ion Iliescu, Integrare şi globalizare. Viziunea românească, Editura Presa Naţională, Bucureşti, 2003, p.69.
10 Ibidem, p.71.
11 Vezi pe larg Consideraţii privind securitatea şi apărarea României în noile condiţii geopolitice şi geostrategice din
perioada de după „războiul rece”, Biblioteca ANI (S/477), p.11-17; 32-41.
12 „Curentul”, 31 iulie 1998, p.22.
13 Strategia de securitate naţională a României, în „Monitorul Oficial”, Partea I, Nr. 822/20 XII 2001, p.2.

9
internaţionale în legi şi să-şi croiască instituţii interne funcţionale14.

GLOBALIZARE ŞI ANTIGLOBALIZARE

În urmă cu câţiva ani termenul „globalizare” era folosit foarte rar, în special de
către experţi în cadrul unor reuniuni ştiinţifice. Astăzi, îl întâlnim tot mai des în
întreaga lume, acolo unde politicieni, economişti, militari, oameni de cultură, şi nu
numai, îşi exprimă opiniile vis-à-vis de lumea în care trăim dar mai ales faţă de
perspectivele ei de evoluţie. Chiar răspândirea atât de rapită a termenului
„globalizare” stă mărturie că în lume se petrece ceva nou.
Acest „ceva nou” nu reprezintă ca până acum un set de schimbări structurale
petrecute în timp prin acumulări cantitative şi limitate la anumite zone geopolitice.
Sunt implicate într-un vast proces o serie de tendinţe care se suprapun, iar efectele
sunt atât de rapide şi spontane încât cu greu mai pot fi predictibile şi, prin urmare,
greu de monitorizat şi gestionat prin intermediul actualelor instituţii naţionale şi
internaţionale, care în multe situaţii se dovedesc total neputinciose.
Prima şi cea mai importantă, în opimia multor teoreticini de renume15 este
revoluţia comunicaţională mondială. Aceasta îşi are originile la sfârşitul anilor ’60,
când primul satelit a fost lansat în jurul pământului, făcând astfel posibilă
comunicarea instantanee între diferitele ţări ale globului. Ultimii treizeci de ani au
fost martori la o intensificare uriaşe a comunicaţiilor globale, cea mai recentă şi de o
importanţă extremă fiind Internetul.
A doua schimbare o constituie apariţia aşa numitei „economii fără greutate”
(Weightless economy) şi ea din ce în ce mai extinsă la scară mondială. Este tipul de
economie care transformă rapid modul în care trăim şi muncim. În momentul de faţă
pieţele financiare reprezintă vârfurile de lance ale acestui tip de economie. Prin
anvergură, natura instantaneităţii şi uriaşele lor cifre de afaceri, pieţele financiare de
astăzi au un impact uluitor.
Globalizarea se mai referă în al treilea rând şi la o lume post 1989. Căderea
comunismului de tip sovietic reprezintă fără îndoială una dintre transformările istorice
de excepţională importanţă ale secolului de care abia ne-am despărţit. Ea s-a petrecut
în mare parte fără a fi fost previzionată de legiunile de universitari şi alţi specialişti în
studiul societăţii sovietice. Prin urmare, lumea nu a fost pregătită, iar dizolvarea
comunismului european a adus imediat un complex de factori contradictorii
generatori de conflicte cu tendinţe globalizatoare şi în faţa cărora atât instituţiile
statale democratice cât şi cele internaţionale se dovedesc neputincioase de a le
controla.
14 Vezi pe larg Vasile Paul, Noul terorism – Ameninţarea asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001, p.2-
3.
15 Anthony Gides, director la London School of Economics şi autor al celebrei lucrări Third Renewal of Social
Democraty; Will Hutton, autorul lucrărilor The State We’re In şi The State to Com (vezi pe larg un interesant dialog într
cei doi politologi în „Secolul 21 Globalizare şi identitate”, editată de Uniunea scriitorilor din România şi Fundaţia
Culturală Secolul 21, 7-9/2001, p.30-43.
 În cele din urmă globalizarea se referă la transformările ce au loc la nivelul vieţii
cotidiene. Una dintre cele mai importante prefaceri ale ultimilor treizeci de ani este
egalitatea tot mai marcantă dintre femei şi bărbaţi, o tendinţă care se manifestă şi ea
la nivel mondial, chiar dacă mai rămân încă multe probleme de rezolvat. Această
dezvoltare este legată de schimbări ce afecteză familia şi, pe un plan mai general,
viaţa emoţională, nu numai în societăţile occidentale, dar într-o măsură mai mare sau
mai mică, aproape peste tot.
În faţa globalizării, care este atât de puternică încât nu i te poţi opune, toate
frontierele dispar – economice, politice, sociale şi culturale. Îşi face apariţia o nouă
concepţie asupra noţiunii de timp, risc şi oportunitate.
Situaţia istorică în care ne aflăm, adică aceea a globalizării, este definită de
profesorul universitar de la Cluj, Andrei Marga, fost ministru al Educaţiei, în felul
următor: “Este nu doar procesul prin care informaţiile trec frontierele comunităţii de
origine şi se internaţionalizează, ci şi un proces încă şi mai complicat, cel al extinderii
continue a pieţei pe care se valorifică produsele, inclusiv cele ideatice şi spirituale.
Într-o astfel de lume multe dintre răspunsurile date anterior trebuie revăzute şi, poate,
reconstruite, dacă nu cumva părăsite şi lăsate în seama intoricilor. Religia s-a
globalizat cea dintâi. Reprezentări şi viziuni religoase se află de multă vreme în
competiţie globală. Pe de altă parte, spre religie se îndreaptă încrederea şi aşteptările
majorităţii oamenilor. Religia este reazem în epocile de schimbare profundă a
condiţiilor vieţii oamenilor”16.
Globalizarea nu este percepută însă peste tot la fel. Unii se declară foarte
optimişti, alţii pesimişti. Cert este că în faţa globalizării majoritatea interpreţilor
poartă balastul unor prejudecăţi.
Criticii radicali sunt intelectuali din aria post-comunistă sau integrişti din lumea
post colonială, care consideră că globalizarea este sinonimul unei americanizări
umilitoare şi alienante.
Criticii moderaţi sunt umanişti cu sensibilitate de stânga sau conservatori creştin-
democraţi, care doresc să apere nu atât imaginea idealizată a unor decalaje virtuoase,
cât „patrimoniul”, „specificitatea” sau „creativitatea” universului european.
În opinia acestora conflictul între globalizare şi aniglobalizare n-ar reprezenta
altceva decât continuarea în plan politic a contradicţiilor care opun, pe de o parte,
Orientul şi Occidentul, Nordul şi Sudul, iar pe de altă parte ar implica tradiţionala
rivalitate dintre „bătrânul continent” şi „brava lume nouă”.
Indiferent de nuanţe, criticii identificaţi ca militanţi antiglobalizare formulează
teoretic următoarele argumente:
1) globalizarea caută să ridice o barieră impenetrabilă între sistemul euro-atlantic
neoliberal şi restul omenirii, iar cine va rămâne în afara sistemului, adică nu se
va integra pe motiv că nu doreşte sau că nu poate, va fi lipsit de orice
legitimitate politică şi autoritate morală. Practic, i se va refuza accesul la
mecanismele de (re)producere a bunăstării;
2) dacă acceptă jocul, adică se integrează, actorul sărac este primit pe scena
„comunităţii internaţionale”. I se colonizează teritoriul cu întreprinderi
delocalizate, i se împrumută bani şi savoir-faire, i se fac invitaţii care
16 Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj, 2002.

11
 simulează tratamentul egal. Exemple, la îndemână: Polonia, Cehia, Ungaria
securizate prin NATO şi aproape integrate în Uniunea Europeană (atractivul
Walfore State).
3) dacă nu acceptă integrarea, actoul sărac va pierde pe toate planurile. Economia
lui sucombă prin anacronism şi decapitalizare, iar mass-media reţelei globale
îl satanizează pentru a-i justifica izolarea. Exemplul cel mai edificator, Irakul
atacat de douăzeci şi şapte de naţiuni aliate şi înfometat printr-un embargou
fără termen.
4) deşi pare inspirată de idilica retorică a „familiei umane”, lumea globalizată
împrumută în realitate morfologia metropolei moderne: în centru, instituţiile,
afacerile, rezidenţele de elită; la margine, mizeria locativă şi anonimă a
excluşilor; în centru, moraliştii cinici ai limbajului dublu; la periferii, vicioşii
care-şi merită soarta copleşiţi de aprobiu.
Militanţii antiglobalizare se dovedesc foarte activi cu ocazia reuniunilor G7+1
(ţările puternic industrializate şi Rusia). Pe lângă formele paşnice de protest, o serie
de organizaţii neguvernamentale care militează contra globalizării şi formate în
special din tineri intelectuali (universitari şi studenţi) au recurs în ultimii ani şi la
forme violente, ciocniri cu organele de poliţie, care s-au soldat cu morţi şi răniţi.
Astfel de evenimente au fost prezentate distorsionat de mass-media globalizată.
Pentru a face ca tabloul noii ordini mondiale să arate şi mai complet, putem aduce
în discuţie şi un alt aspect. Efectele pozitive ale globalizării (creşterea fluxurilor
comerciale, financiare şi tehnologice; dezvoltarea schimburilor de informaţii şi
comunicaţii transfrontaliere prin Internet; sporirea influenţei actorilor societăţii civile;
operaţiunile globale ale societăţilor transnaţionale) pot căpăta distorsiuni serioase în
contactele directe cu efectele sale negative (internaţionalizarea reţelelor de crimă
organizată şi a terorismului; transmiterea transfrontalieră a maladiilor epidemice şi a
impactului ecologic)17.
Ca orice cuvânt dătător de speranţe: Dumnezeu, libertate, comunism, capitalism
etc., şi cuvântul globalizare poate fi comparat cu o scrisoare primită prin poştă: nu
poţi şti dacă în realitate conţine veşti bune sau proaste, până nu deschizi plicul.
Simplul fapt că este promovată de potentaţii planetei, că e însoţită de scenarii
optimiste şi de promisiuni implicite, nu e suficient pentru a ne face să acceptăm
globalizarea ca pe un panaceu.
Atâta vreme cât acest fenomen e înţeles de unii ca o nouă şi ultimă formă de
imperialism, extinsă la scara întregii planete, în mod evident şi logic nimeni de bună
credinţă nu poate fi de acord cu ea. Înţelegând însă, dimpotrivă, globalizarea ca un
fenomen de înlăturare a barierelor artificiale, materiale sau spirituale dintre oameni,
ca o stimulare a tot ceea ce ne uneşte, ca o armonizare a eforturilor extinsă la scara
întregii planete pentru valorificarea deplină a geniului uman, cu aceeiaşi logică
evidentă se poate susţine că toţi cei cu bună credinţă sunt alături de ea.
Indiferent pe ce parte a baricadei ne-am situa, un lucru este cert, şi anume că orice
situaţie de conflict generează grave probleme de securitate ce nu-şi vor putea găsi

17 Vezi Raportul prezentat în cea de a-54-a AdunarieGenerale ONU de Kofi Annan, secretarul general al organizaţiei
(apud Teodor Baconsky, Prioritatea elementului uman, în „Secolul 21”, 7-9/2001, p.155).
rezolvarea decât printr-o percepţie corectă şi echilibrată a fenomenelor, iar pe baza ei
să se poată fundamenta o strategie în interesul securităţii naţionale.

Globalizarea şi conflictele atipice

Dacă e să parafrazăm ideea mult vehiculată în istorie, potrivit căreia „dacă vrem
pace, trebuie să ne pregătim de război”, atunci ne-am permite să spunem că în era
globalizării „dacă vrem securitate, trebuie să fim pregătiţi de violenţe”. Studiind cu
foarte mare atenţie natura conflictelor militare clasice după 1945 şi până la nivelul
anului 2001, perioadă în care s-au înregistrat 130 de războaie în 85 de state, soldate
cu peste 23 de milione de victime18, precum şi formele atipice înregistrate în paralel
sau conex acestor conflicte, o serie de istorici, politologi şi sociologi formulează deja
teza că în viitor omenirea nu va fi scutită de catastrofele războiului. Singura deosebire
va consta în fizionomia conflictelor, care va fi total diferită faţă de cele trecute.
Participanţii la seminarul „Dreptul umanitar şi războaiele viitorului”, organizat de
către Institutul Internaţional de Drept Umanitar din San Remo şi-au focusat analizele
asupra conflictelor din epoca globalizării: războiul informatic, infoterorismul,
războiul psihologic şi războiul electronic.
Formularea de război informatic nu este pe deplin agreată de instituţiile
specializate în probleme de apărare şi informaţii. Specialiştii sunt însă de acord că
acum, în era computerelor, informaţia şi difuzarea ei pot aspira la statutul de bunuri
strategice vitale. De altfel, analiştii strategici iau foarte în serios posibilitatea
„inforăzboiului”.
Instituţii cu renume printre care şi Agenţia de Securitate Naţională a SUA sunt
preocupate de arsenalul imaginar al războiului informatic. Iată şi câteva dintre armele
posibile ale acestui nou tip de conflict: viruşi computerizaţi care pot fi infiltraţi de
tehnicieni mercenari; bombe logice (tip virus care poate sta inactiv ani întregi până
când, primind un anumit semnal, se trezeşte şi atacă sistemul gazdă; „chipping” – un
plan (propus de CIA, conform unor surse) de a se strecura cipuri de computer în
sistemele vândute către părţi potenţial ostile (sau aliaţi recalcitranţi); viermi, al căror
scop este de a se multiplica la infinit până „mănâncă” pur şi simplu sistemul (de
exemplu, viermele care a distrus reţeaua internet în 1999); caii troieni (coduri inserate
în programe cu funcţii deghizate şi „uşa din spate” (sistem creat de fabricant în
scopul de a-i permite acestuia sau altuia să se strecoare în sistem şi să împiedice apoi
accesul); dispozitive pentru întreruperea circuitului de date sau de distrugere a
întregului sistem (HERF – fracvenţe radio de înaltă putere care paralizează semnele
radio de mare putere pe echipamentul ţintă, scoţându-l din uz); EMP – puls
electromagnetic acţionat în vecinătatea sistemului ţintă ce poate distruge
echipamentele electronice şi de comunicaţie pe o suprafaţă întinsă)19.
În funcţie de strategiile construite şi de armele informaţionale utilizate, războiul
informaţional cuprinde şapte forme: a) agresiunea centrelor de comandă şi control
(anihilarea sistemelor de comandă şi control ale adversatului); b) agresiunea bazată

18 Colonel dr. Ion Dragoman, războaiele în viziune statistică, în „Revista ARDU”, nr. 2(260), 1999, p.28-30.
19 Apud Colonel Dumitru Codiţă, Conflictele viitorului, în „Gândirea militară românească”, serie nouă, nr. 4/2002,
p.68.

13
pe intelligence; c) agresiunea electronică; d) agresiunea psihologică; e) agresiunea
hakerilor (atacuri pasive şi active prin softwar – “malign” asupra sistemelor
informatice; f) agresiunea în sfera informaţiilor economice; g) agresiunea în spaţiul
realităţii virtuale (reprezintă un punct de acumulare a scenariilor futuriste)20.
Fără îndoială că un asemenea tip de război nu se va putea duce pe câmpul de
luptă. Este mai mult decât probabil ca atât victimele, cât şi agresorii să se găsească în
sfera civilă. Problema este şi cum definim sau intrepretăm acest nou tip de
confruntare, pe care doar globalizarea îl evidenţiază? Este un război informatic,
electronic, psihologic ori o nouă formă de terorism, respectiv infoterorismul? Sau
toate la un loc, dacă e să ţinem cont de iniţiator şi mai ales de pagubele pe care le
poate produce ori teroarea exercitată asupra ţintelor, şi mai tot timpul cu victime
colaterale în rândul civililor?
Un lucru este cert. Dintre toate formele de manifestare ale agresiunilor
neconvenţionale, terorismul reprezintă expresia sa cea mai mult resimţită în ziua de
azi. Scopul terorismului nu este de a distruge armata inamică, ci de a-i submina
voinţa de a lupta. Teroriştii urmăresc să îngreuneze mersul normal al vieţii cotidiene
a naţiunii ţintă prin lovirea sa în punctele mai vulnerabile cum ar fi: reţelele de
transport aerian, maritim sau terestru; atacuri pe timpul unor manifestări publice;
asasinarea unor lideri şi oameni politici etc., care le asigură o largă mediatizare21. În
zilele noastre, când fiecare aspect al vieţii este legat de reţelele informatice, pentru
terorişti s-a deschis un nou câmp de acţiune. Facilităţile sunt asigurate de faptul că, în
timp ce tehnologia de protejare şi operare a acestor reţele este foarte scumpă,
mijloacele de atac sunt relativ ieftine. Pentru a declanşa un atac este nevoie de un
computer, un modem şi un haker „binevoitor”.
Globalizarea transmisiilor de ştiri, în principal prin intermediul sateliţilor, pentru
care nu este nevoie de aprobarea guvernelor, are un mare impact asupra maselor. În
aceste condiţii manipularea informaţiilor este practic la discreţia celor interesaţi.
Celălalt aspect - internetul în continuă extindere - oferă teroriştilor un potenţial
imens. Tinde să devină principalul mijloc de transmitere a informaţiei, iar în viitor va
înlocui sai mai bine zis „va înghiţi” celelalte forme ale mediei.
Conform revistei „Time”, Pentagonul a avertizat că hakerii care încearcă să
spargă computerele armatei nu sunt singurii de care strategii ar trebui să se teamă.
Aceste ameninţări vin de la grupări teroriste sau state-naţiuni şi sunt mai subtile şi
mai greu de combătut decât problemele cauzate de hekeri. Un atac de amploare,
structurat pe intenţii strategice împotriva SUA, poate fi pregătit şi pus în aplicare sub
acoperirea unei activităţi haotice a hekerilor. Posibilităţile de coordonare naţională
pentru a combate sau chiar a detecta o ameninţare organizată sunt relativ reduse. De
curând s-a publicat informaţia că experţii americani, luând în calcul pericolul, au
realizat un tip de virus numit „cavalerul cibernetic” ce are posibilitatea supravegherii
computerelor din întreaga lume şi a descoperirii astfel a locului din care s-a declanşat
atacul22.
20 General Gheorghe Nicolescu, Gestionarea crizelor rezultate din evoluţia surselor de insecuritate, în condiţiile
regionalizării şi globalizării. Aspecte politico militare, (rezumatul tezei de doctorat), în “Dosare ultrasecrete”, 2 august
2003, p.1.
21 Vezi pe larg dr. Ioan Bidu, Armele noului terorism, în „
22 Colonel Dumitru Codiţă, op cit, p.69.
 O altă problemă care frământă pe specialişti este măsura în care teroriştii sunt
capabili de a declanşa un inforăzboi. Răspunsurile formulate până în prezent sunt
îngrijorătoare. Din datele publicate, rezultă că „peste 60% din diplomele acordate în
domeniul computerelor sunt primite de studenţii provenind din ţări în curs de
dezvoltare, marea majoritate ţări islamice”. Prin urmare, chiar dacă organizaţiile
teroriste au probleme în pregătirea propriilor hakeri, se găsesc întotdeauna mercenari
dispuşi să facă treabă pe un preţ bun. Mijloacele de distrugere sau fragmentare a
echipamentului digital sunt relativ inepuizabile, uşor de mutat dintr-un loc în altul,
pot fi acţionate de la distanţă şi sunt virtual de nedetectat.
În conexiune cu „inforăzboiul” sau „infoterorismul” se discută tot mai des în
lumea academică şi a strategilor despre „războiul psihologic”. Acest tip de agresiune
este conceput a se desfăşura ca o parte a războiului informatic.
Războiul psihologic, urmărind să inducă oponentului un alt punct de vedere
asupra realităţii sau să-i influenţeze voinţa de a se angaja în ostilităţi, include o
varietate de acţiuni grupate în funcţie de ţinta aleasă.
Analistul strategic Martin Libicki propune 4 categorii: operaţiuni împotriva
trupelor, împotriva comandanţilor, împotriva voinţei naţionale şi operaţiuni proiectate
să impună o anumită cultură asupra unei alte naţiuni. Tehnica mai este cunoscută şi
sub numele de „război de reţea”. Acesta se referă la informaţiile legate de conflictul
desfăşurat la un nivel înalt, de regulă între naţiuni sau societăţi. Mijloacele folosite
pot să schimbe sau să provoace neîncredere în ceea ce populaţia cunoaşte sau crede
că ştie despre ea însăşi ori despre lumea din jur. Un „război de reţea” poate fi centrat
pe populaţie, pe liderii de opinie sau pe amândouă. Acesta poate implica şi folosi:
diplomaţia şi campaniile psihologice, diversiunile politice, culturale, interferenţa în
media locală, infiltrarea în reţelele şi bazele de date ale computerelor şi eforturi de a
promova disidenţii şi mişcările de opoziţie prin reţelele de computere.
Încercarea de a influenţa elementul uman într-un conflict este o tehnică veche.
Doar mijloacele s-au schimbat. Conducerile armatelor şi a serviciilor de informaţii au
încercat întotdeauna să acţioneze de aşa natură încât trupele şi agenţii proprii să pară
că dispun de forţe superioare faţă decât au în realitate ori să convingă inamicul că nu
are altă scăpare decât să se predea ori să renunţe la acţiuni ostile.
În prezent războiul psihologic înregistrează preocuparea de a se influenţa
populaţia ţării inamice în sensul de a se opune efortului de război. Mijloacele de a
atinge acest obiectiv se află în mass-media şi, mai recent, în utilizarea internetului.
Se pot reţine ca exemple de folosire a acţiunilor psihologice prin mass-media,
acţiunile SUA în războiul din Golf, din anii 1990-1991. Irakul a fost indus în eroare
de mass-media, făcând să se creadă că atacurile aeriene vor fi de scurtă durată şi vor
fi urmate de atacuri terestre imediate. Urmărind să-şi asigure avantajul numeric şi
dominaţia teritorială, Irakul a căzut în cursă, ca urmare a faptului că a ocupat poziţii
de-a lungul coastei Kuwit-ului, unde se părea că atacul va avea loc, ceea ce s-a
dovedit a fi inexact.
Un alt exemplu de război psihologic a fost propaganda de război americană din
Haiti. Pentagonul a lansat o sofisticată campanie de operaţiuni psihologice împotriva
regimului militar din Haiti, în încercarea de a-l reinstaura pe preşedintele Jean-
Bertrand Aristide. Folosind informaţiile locale, Grupul de Operaţiuni Psihologice a
15
divizat populaţia în 20 de grupuri ţintă şi le-a bombardat cu informaţii pro-Aristide.
Înainte de intervenţia armatei, CIA a dat telefoane anonime soldaţilor haitieni
chemându-i să se predea, iar celor care aveau computere le-au fost trimise e-mail-uri
de ameninţare. Atmosfera creată a asigurat îndeplinirea obiectivelor.
Un alt gen de confruntare atipică îl reprezintă „războiul electronic”. În operaţiile
militare dar şi în operaţiile speciale iniţiate de serviciile de informaţii, războiul
electronic cuprinde ansamblul acţiunilor care utilizează energia electromagnetică
pentru a determina, exploata, contracara, reduce şi preveni acţiunile ostile în spaţiul
electromagnetic, precum şi măsurile care asigură desfăşurarea în siguranţă a acţiunii
trupelor/agenţilor proprii şi/sau cu care se cooperează în cadrul alianţei23.
Atât infoterorimul cât şi războiul psihologic ori războiul electronic fac parte din
noţiunea pe care strategii militari, dar şi analiştii serviciilor de informaţii o denumesc
generic „confruntări asimetrice”. Definitoriu, confruntarea asimetrică reprezintă
„acceptarea confruntării în condiţiile superiorităţii acţionale, tehnice şi tehnologice de
care dispune adversarul, prin plasarea loviturilor proprii în exclusivitate asupra
vulnerabilităţilor sale, indiferent unde sunt acestea, desigur, prin forme şi procedee
care asigură surprinderea, vizând efecte directe ori indirecte asupra iniţiativei,
libertăţii de acţiune şi voinţei conducerii forţelor”24. Aşadar, în practica militară şi a
serviciilor de informaţii, confruntarea asimetrică apare, de fapt, ca o asimetrie
compensată prin acţiuni atipice (războiul informatic, războiul psihologic, războiul
electronic şi infoterorismul) surprinzătoare şi de cele mai multe ori cu sacrificii
umane proprii).
Mediul internaţional de securitate reprezintă un grad ridicat de instabilitate şi
imprevizibilitate, pe fondul redefinirii relaţiilor dintre marile puteri şi al creşterii
libertăţii de acţiune a actorilor regionali, statali şi nonstatali. Caracteristica „noii ere”
în politica internaţională va fi centrată pe aspectele economice şi ale securităţii.
Ameninţările tot mai evidente la adresa statelor sunt o realitate potenţială de
vulnerabilităţi interne ale acestora şi de fenomene specifice globalizării.

Marile procese integraţioniste

În întâiul raport al Clubului de la Roma, intitulat „Prima revoluţie globală - o

strategie pentru supravieţuirea Lumii”25, autorii, constituiţi într-un centru de reflecţie
format din o sută de persoane de peste tot cuprinsul globului, atrăgeau atenţia asupra
unui fenomen aflat în plină derulare şi menit să schimbe din rădăcini Lumea în care
trăim: integrarea. Referindu-se la revoluţia tehnologică din domeniul mijloacelor
comunicării de masă, reputatul cercetător canadian Marschall McLuhan semnala că
însăşi logica progresului este cea care ne împinge către un „sat planetar” (the global

23 Colonel dr. Adrian-Leonard Bantaş, Doctrina pentru războiul electronic, în „Gândirea militară românească, serie
nouă, nr. 5/2002, p.109; vezi şi General de brigadă dr. Stan Petrescu, Războiul informaţional şi particularităţile
acestuia pentru structurile de cercetare şi război electronic, în „Gândirea militară românească”, serie nouă, nr. 5/2002,
p.97-102.
24 Vezi definiţia formulată de generalul de brigadă dr. Constantin Onişor în „Gândirea militară românească”, serie
nouă, nr. 4/2002, p.78-79.
25 Alexander King, Bertrand Schneider, Prima revoluţie globală – o strategie pentru supravieţuirea Lumii, Raport al
Consiliului Clubului de la Roma, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
village), contractat de mass-media electronice26. Cu prilejul rostirii „testamentului”
său politic, unul dintre părinţii Uniunii Europene, Jacque Delors, atrăgea şi el atenţia
sutelor de oameni politici, businessmani şi gazetari prezenţi la Davos, în Elveţia,
asupra conceptului de „sat planetar”27. Între aceste paranteze simbolice – una
teoretică, cealaltă politică – se află momentul naşterii integraţionismului, un proces a
cărui însemnătate nu poate fi egalată, poate, decât de extraordinara sa complexitate.
Grupuri de studiu interdisciplinare, futurologi şi analişti politici sunt unanim de
acord în a aprecia că secolul XXI va fi dominat de conglomeratele de state integrate,
indiferent sub ce denimire se vor face ele cunoscute. Semnele acestei veritabile
întreceri pentru cucerirea viitorului pot fi descifrate încă de pe acum. Sub ochii noştri,
aproape pe nesimţite, patru mari procese integraţioniste sunt deja amorsate şi domină
lumea contemporană.
Primul şi, probabil, cel mai bine cunoscut nouă, este cel care are loc în Europa. În
general, se apreciează că, din punct de vedere instituţional, procesul european de
uniune politică, economică, monetară şi, în cele din urmă, militară este şi cel mai
avansat. Drumul nu a fost de loc simplu. În 1951, la Paris, şase ţări europene –
Franţa, Germania, Belgia, Italia, Olanda şi Luxemburg – fondau Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. În anii următori s-au înfiinţat şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (Euratom) şi, în 1957, la Roma, Comunitatea
Economică Europeană (CEE, mai numită şi Piaţa Comună). În practică, instituţiile
şi politica acestora au devenit tot mai greu de distins, proces confirmat de
amendamentele succesive aduse tratatului. Cele trei comunităţi au ajuns cu timpul de
nedespărţit. Tratatul de fuziune din 1965 a dat tuturor o comisie şi un consiliu
comune. Pe de altă parte, CEE a înregistrat o considerabilă expansiune odată cu
aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei în 1973, a Greciei în 1981, a Spaniei
şi Portugaliei în 1986, a Suediei, Austriei şi Finlandei în 1994.
În 1993, prin Tratatul de la Maastricht (Olanda) a luat naştere Uniunea
Europeană care, cu 15 state membre şi peste 370 milioane de locuitori, devenea
practic cea mai mare piaţă unică din lume. La 30 martie 1998 se decidea demararea
celui mai larg proces de extindere din istoria organizaţiei, preconizîndu-se cooptarea
altor 12 state europene, porintre care şi România. În februarie 2001 a fost adoptat
Tratatul de la Nisa prin care s-au stabilit reformele de care au nevoie instituţiile
comunitare pentru a face posibilă extinderea Uniunii. În sfârşit, la 1 ianuarie 2002 a
intrat în circulaţie moneda unică, Euro.
Al doilea mare proces de integrare are loc – de mai multă vreme şi dintr-o
perspectivă teoretică a cărei semnificaţie profundă este mai greu de perceput pentru
europeni – în Asia, acolo unde Japonia pune astăzi în practică, mai ales prin forţa sa
financiară şi tehnologică, conceptul în numele căruia a purtat cel de-al doilea război
mondial: „zona de co-prosperitate asiatică”28. Astfel, aşa cum China comunistă,
înainte de a crea instituţii democratice, făureşte mai întâi economia de piaţă, la fel şi
integraţionismul asiatic a preferat să înceapă cu interconectarea economiilor şi a
26 Marshall McLuhan, The Medium is the Message, Penguin Books, London, 1967; idem, Galaxie Gutemberg face a l’
ere electronique, Edision Maine, Paris, 1970.
27 Jacques Delors, Mesaj către Forumul de la Davos, ianuarie 1995, difuzat integral în emisiunea „Mapamond” a
societăţii Române de de Televiziune, 11 martie 1995.
28 Mircea Mitran, Note de curs, IRSI-MAE, Bucureşti, 1995.

17
sistemelor financiar-bancare, precum şi cu edificarea unui sistem postindustrial
integrat, bazat pe microelectronică, tehnologii înalte şi alte cureriri ale ştiinţei
aplicate29. Instituţiile în jurul cărora are loc fenomenul asiatic de integrare sunt
ASEAN (Association of South East Asian Nations) şi APEC (Asia – Pacific
Economic Cooperations Group).
ASEAN s-a născut în 1967 ca reacţie de solidaritate împotriva expansiunii
comuniste în Vietnam şi a insurgenţei „roţii” în propriile teritorii ale ţărilor
fondatoare: Indonezia, Malaesia, Singapore, Thailanda şi Filipine. După terminarea
războaielor din Indochina, organizaţia a încetat practic să mai funcţioneze. A
renăscut, în 1991, ca urmare a iniţiativei Thailandei de creare a unei zone de comerţ
liber în Asia de Sud-Est. Astăzi, din rîndurile sale fac parte alături de ţările
fondatoare Brunei şi Vietnam.
APEC a fost fondat în 1989 ca un forum a cooperării în sfera comerţului şi
investiţiilor între ţările din regiune şi marile puteri din bazinul Pacificului. Membrii
sunt pe lângă ţările care compun ASEAN: Australia, Canada, Chile, Coreea de Sud,
China şi Hong Kong, Japonia, Mexic, Noua Zeelandă, Papua noua Guinee, SUA,
Taiwan.
Al treile mare proces de integrare a fost declanşat odată cu acordul NAFTA pe
continentul nord-american. Acordul Nord-American pentru Comerţ Liber a fost
semnat la 7 octombie 1992 la San Antonio, Texas, în prezenţa liderilor celor trei ţări
membre: Gerge Bush (SUA), Carlos Salinas de Gortari (Mexic) şi Brian Moulroney
(Canada). Documentul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Crearea acestei veritabile pieţe unice continentale, ce reuneşte circa 360 de
milioane de oameni din trei ţări (SUA, Canada şi Mexic), reprezintă fără îndoială
unul dintre evenimentele ce vor marca profund viitorul. Procesul, având o
semnificaţie particulară, necesită unele nuanţări, mai ales din perspectiva intereselor
SUA. SUA este prima ţară care s-a globalizaz. Ca putere mondială este condamnată a
avea interese globale şi de a nu putea trăi decât împreună cu Lumea întreagă. Iată de
ce implicarea sa la nivel planetar este o necesitate vitală, mai presus de orice alte
discuţii sau speculaţii. Ce presupune însă aceasta şi, mai ales, în ce mod se împletesc
interesele Europei cu rolul contemporan al SUA sunt întrebări cărora merită să le fie
căutat răspunsul.
În sfârşit, al patrulea mare proces de integrare, are loc, în spaţiul fostei URSS, în
jurul Federaţiei Ruse, prin intermediul Comunităţii Statelor Independente (CSI).
După şocul dezmembrării fostului imperiu comunist, în 15 state mai mult sau mai
puţin de sine stătătoare, pus în faţa posibilităţii de a pierde nu doar poziţiile de
contact cu Europa şi Bazinul Pacificului, ci de a rata definitiv şi statutul de mare
putere mondială, Centrul de la Moscova şi-a revenit cu o rapiditate extraordinară.
Rând pe rând, scenariile unei uniuni slave, ale unei uniuni euroasiatice sau ale unei
comunităţi a statelor independente au fost aruncate în arenă cu un singur şi aproape
nedisimulat scop: reintegrarea fostului spaţiu sovietic, chiar şi cu preţul unor reforme
şi al unor concesii dureroase pentru Centru30. Astfel, dacă imperiul a fost sfărâmat de
29 Yoo Yunzhu, West-West, East-West, North-South and South-South Relations: inplication for the International
Security, Peking, 1992.
30 Helene Carrere d’Encausse, Imperiul spulberat – revolta naţiunilor în URSS, SIC Press Group, Bucureşti, 1993.
la periferia sa spre centru, reconstrucţia a început într-o logică inversă, dinspre centru
către ceea ce mâine vor fi noile frontiere ale unui astfel de Imperiu. O nouă structură
care, cel puţin formal, va integra de data aceasta – după modelul celorlalte procese
aflate în desfăşurare – mai mulţi membri independenţi şi egali în drepturi: fostele
republici sovietice.
CSI s-a născut la 8 decembrie 1991, la Minsk, având ca ţări fondatoare Rusia,
Ucraina şi Belarus. Ulterior, au aderat la CSI toate fostele republici sovietice, cu
excepţia ţărilor baltice.
După cum lesne se poate observa, o serie de părţi ale Lumii scapă marilor procese
integraţioniste aflate în curs. Cu toate acestea, se pare că semnalele unor dezvoltări
viitoare au fost deja receptate. Un exemplu se găseşte la porţile Europei., în Orientul
Apropiat. În 1994, chiar înaintea desfăşurării la Bucureşti a lucrărilor Forumului
Mondial (Crans Montana), o serie de planificatori, oameni de ştiinţă şi de afaceri din
Israel, Liban, Iordania, Egipt şi Arabia Saudită se întâlneau la Eilat, pe malul Mării
Roşii, pentru un simpozion consacrat viitorului regiunii. Prilej pentru premierul
israelian de atunci, Yitzhak Rabin, de a lansa pentru prima oară propunerea
constituirii „într-o primă etapă a unei Pieţe Comune regionale”. La scurt timp Y.
Rabin a fost asasinat de un fanatic naţionalist şi astăzi procesul este încă îngheţat, în
aştepraea unor vremuri mai bune, când pacea se va instala, totuşi, în Orientul
Mijlociu.
Oricum, în lumea arabă există deja o organizaţie de cooperare care ar putea
deveni embrionul unui viitor proces integraţionist – Liga Arabă. Creată la 22 martie
1945, Liga promovează cooperarea economică, socială, politică şi militară şi mediază
disputele între statele membre. De asemenea, Liga reprezintă statele arabe în
negocierie internaţionale. Membrii: Algeria, Arabia Saudită, Bahreim, Commore,
Djibuti, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Irak, Iordania, Kuweit, Liban, Libia,
Mauritania, Maroc, Oman, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Quatar, Somalia,
Sudan, Siria, Tunisia şi Yemen.
Evoluţii asemănătoare se pot dezvolta şi în alte părţi ale Lumii. Pe continentul
african a fost creată, la 25 mai 1963, la Addis-Abeba (Etiopia), Organizaţia pentru
Unitate Africană (OUA). Ea grupeză 53 de ţări membre de pe tot continentul, adoptă
decizii prin consens, iar preşedinţia organizaţiei este asigurată prin rotaţie. Scopul
declarat al OUA constă în promovarea păcii şi securităţii în Africa, dezvoltarea
economică şi socială a ţărilor membre.
Va fi interesant de observat ce se va întâmpla şi în America de Sud, acolo unde
există în prezent două organizaţii foarte importante: una de natură politică –
Organizaţia Statelor Americane – şi cealaltă, de natură economică, Asociaţia Latino-
Americană pentru Comerţ Liber, ambele capabile să stea la originea unui viitor
proces integraţionist.
Organizaţia Statelor Americane (OSA) a fost fondată la 30 aprilie 1948, în
capitala Columbiei, Bogota. În prezent numără 35 de mebri. În 1962, Cuba a fost
exclusă din activităţile organizaţiei. Cel mai important organism de cooperare
economică a ţărilor latino-americane este LAFTA (Latin American Free Trade
Association). Din rândurile sale fac parte Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile,
Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay şi Venezuela.
19
 În concluzie se poate sintetiza că nici una dintre transformările evocate nu au
apărut peste noapte. Sămânţa actualei revoluţii globale a germinat încet, de-a lungul
anilor. În acest timp, complexitatea, incertitudinea şi rapiditatea schimbărilor au atins
nivele fără precedent în istorie şi au început să lase în urmă capacitatea sistemului
mondial de guvernare. Ceea ce nu întotdeauna a fost recunoscut. În fond, guvernelor
nu le-au plăcut niciodată schimbarea şi nesiguranţa. Dar, aşa cum s-a putut lesne
observa, cei care încearcă să împiedice schimbările sunt daţi la o parte din istorie.
La începutul anului 1989, probabil că puţini erau cei care prevedeau
transformările fundamentale ce au urmat. Dominaţia sistemului bipolar asupra Lumii
începuse deja să fie contestată, dar anii grei de război rece îşi puseseră pecetea nu
doar asupra relaţiilor Est-Vest, ci a întregului ansamblu al relaţiilor internaţionale.
Prăbuşirea sistemului comunist şi dezintegrarea URSS au zguduit nu doar continentul
european, ci întreaga planetă. Astăzi, Europa şi, o dată cu ea, Lumea în întregime, au
căpătat o nouă configuraţie. În prezent, evoluţiile sunt extrem de fluide, fără prea
multe constrângeri, iar fructificarea lor ar putea însemna nu doar posibilitatea de a se
restructura şi înnoi un continent sau altul, ci chiar sistemul mondial în ansamblul său.
Această înnoire este numită generic globalizare şi după expresia profesorului britanic
Anthony Giddens, „vine ca o locomotivă direct spre tine”.

Proiecte pentru securitatea globală

Fiecare centru de ptere îşi proiectează propria strategie de securitate în funcţie

de propriile interese faţă de fenomenul globalizării. În ultimii ani s-au conturat deja
două viziuni privind strategia de realizare a securităţii globale: una americană,
cealaltă franceză (susţinută de germania şi Rusia).
Vizunea americană rezultă din documentul intitulat “Rebilding American’s
Defences” (Reconstituirea Apărării Americane), care a fost redactat în septembrie
2000 de către gruparea neoconservatoare din jurul preşedintelui George W. Bush.
Printre autori se numără Dick Cheney (vicepreşedintele SUA), Donald Runsfeld
(secretarul Apărării), Paul Wolfowitz (adjunctul lui Runsfeld), Jeb Bush (fratele
preşedintelui George W. Bush) şi Lewis Libby (şeful de personal al lui Cheney).
Obiectivul strategic al SUA este de a “descuraja concurenţa naţiunilor avansate
industrial şi chiar aspiraţiile acestora de a juca un rol mai important regional sau
global”. Documentul face referire la aliaţi strategici cum ar fi Marea Britanie ca la
“instrumentele cele mai eficiente pentru a exercita conducerea globală”. Susţine că
misiunile de menţinere a păcii “necesită conducerea politică a Statelor Unite, mai
degrabă decât pe acea a ONU”.
De asemenea, documentul vizează crearea unor ,,forţe spaţiale americane”,
care să domine spaţiul cosmic, precum şi controlul total al spaţiului cibernetic, pentru
a împiedica “inamicii” să utilizeze Internetul împotriva SUA. Se mai sugerează că
SUA ar putea lua în considerare dezvoltarea unor arme biologice “capabile să vizeze
anumite genotipuri”.
Interesantă este şi politica SUA în Orient, care vizeză controlul militar asupra
Golfului Persic. În document se arată: “deşi conflictul nerezolvat cu Irakul furnizează
justificarea imediată, necesitatea prezenţei unei forţe americane substanţiale în Golf
transcede problema regimului lui Saddam Hussein”. În cazul în care ,,Saddam ar ieşi
din şcenă”, bazele americane din Arabia Saudită şi Kuweit vor fi menţinute
permanent, întrucât “Iranul s-ar putea dovedi o ameninţare la fel de mare ca şi Irakul
la adresa intereselor SUA”. Documentul se referă şi la China penru “o schimbare de
regim”, afirmând că este timpul să “sporim prezenţa forţelor americane în Asia de
Sud-Est”.
Redactat cu un an înainte de tragedia de la 11 septembrie, documentul
identifică Siria, Coreea de Nord şi Iranul drept “regimuri primejdioase” şi afirmă că
existenţa lor justifică crearea unui “sistem global de comandă şi control”31.
Poltologii se întreabă cu justificare ce reprezintă în realitate acest document: un
proiect pentru dominaţia americană asupra lumii sau o soluţie pentru securitatea
globală.
În ceea ce priveşte securitatea globală, au fost formulate şi alte soluţii cu care
SUA nu sunt de acord. Ministrul francez de externe Dominique de Villpin, a avansat
teza despre necesitatea constituirii unei guvernări mondiale capabilă să apere
interesele tuturor. Aceasta s-ar putea realiza prin crearea, în cadrul ONU, a unui
Consiliu de securitate economic şi social. La rândul său, preşedintele Franţei, Jacques
Chirac, a atras atenţia asupra reformei UE, în sens de reuşită a extinderii, ceea ce va
putea încadra cât mai precis constituirea Europei ca pol de putere. Acesta este, de
altfel şi miezul disputei între Franţa şi SUA. Echipa neoconservatoare din jurul
preşedintelui George Bush refuză din start ideea că Europa poate reprezenta o putere
mondială, şi că poate fi independentă. Pentru actuala conducere a Statelor Unite,
ideea lumii multipolare este inacceptabilă, iar declaraţiile în acest sens au fost extrem
de precise şi de clare: lumea este unipolară, singurul pol de putere este America32.

România şi problemele integrării

Aşadar, fenomenul mondial actual, la începutul celui de-al treilea mileniu, este pe
deplin caracterizat de complexitate şi profunde transformări, globalizarea afirmându-
se tot mai intens şi ireversibil. Disocierea netă între mediul intern şi cel internaţional
este tot mai greu de făcut într-un spaţiu globalizat în care riscurile interne şi cele
externe pot fi generate şi se potenţează reciproc.
Devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor
pot fi realizate doar printr-o cooperare internaţională care să se manifeste nu numai în
situaţii limită, ci în tot complexul economic, financiar, social, politic, militar,
ecologic şi cultural-religios al lumii de astăzi. Prin realizarea unor forme de acţiune
comune, conjugată a tuturor naţiunilor lumii care împărtăşesc interese şi valori
comune, se poate realiza o nouă resolidarizare a statelor lumii care să se exprime în
toate aceste domenii33.
31 Vezi pe larg Miruna Munteanu, Pax Americana şi războaiele lui Bush, în Dosare ultrasecrete, 13 septembrie 2003, p.
I şi IV.
32 Vezi Franţa pledează cauza unui Guvern mondial, în “Ziua”, 1 septembrie 2003, p.5.
33 Cristian Troncotă, Note de curs la prelegerea susţinută de dna Hildegard Carola Puwak – ministrul Integrării - la

21
 Un rol deosebit de important în realizarea unui cadru organizaţional activ şi
adaptabil îl are şi NATO, îndeosebi după adoptarea la sammit-ul de la Washington
din 1999 a unui nou Concept strategic al Alianţei.
Hotătâtrea NATO de a modela mediul internaţional de securitate şi de a întări
pacea şi securitatea zonei euro-atlantice, implicând pe lângă parteneriat politico-
militar şi extinderea Alianţei prin primirea de noi membri, a făcut din România un
candidat pentru care „integrarea în structurile de securitate europene şi euro-atlantice
nu are alternativă, chiar dacă eforturile ar putea fi de durată”34.
Ţinta imediat următoare integrării României în NATO apare drept presiune a
adaptării la globalizare, prin lărgirea UE ca parte a acestui proces. Procesul de lărgire
al UE trebuie văzut, la rândul lui, ca un proces internaţional şi ca atare politic,
desfăşurat pe fondul procesului mai larg, natural, al globalizării.
În momentele actuale, integrarea României în NATO şi în structurile Uniunii
Europene nu se justifică numai prin interese militare sau de securitate şi apărare
teritorială ci reprezintă decizia ireversibilă a poporului român de a se afilia la
democraţiile occidentale. De asemenea, acest deziderat reprezintă o prioritate
fundamentală a politicii româneşti. Pregătirea României pentru acest pas deosebit de
important reprezintă un obiectiv major pentru întreaga societate românescă, în
contextul în care opinia publică şi toate partidele politice existente se pronunţă pentru
realizarea lui.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească România pentru acceptarea
candidaturii de integrare acoperă întreaga sferă a sistemului social global,
presupunând ridicarea performanţelor în toate domeniile de activitate şi atingerea
unui grad corespunzător de interoperabilitate.
România înţelege să-şi acopere propria securitate prin integrarea eforturilor sale
în activităţile structurilor europene şi euro-atlantice susţinând principiul
indivizibilităţii securităţii acestora. Politica de apărare a Romîniei, având ca bază
obiectivul strategic de integrare deplină în organizaţiile de securitate europene şi
euro-atlantice, se realizează prin întărirea relaţiilor cu ţările occidentale şi
consolidarea cooperării bilaterale cu ţările din aria sa geografică.
Lansarea Planului de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan - MAP)
în aprilie 1999 a ajutat ţările care intenţionau să adere la NATO, inclusiv România,
să-şi focalizeze din ce în ce mai mult pregătirile pe îndeplinirea scopurilor stabilite
prin acest Plan.
Odată cu stabilirea întâlnirilor inter-ministeriale la nivel naţional, îndeplinirea
obiectivelor Planului implică din ce în ce mai mult toate departamentele
guvernamentale într-un efort coordonat şi sistematic. Se aşteaptă ca ţările aspirante să
atingă anumite scopuri în plan politic şi economic.
Astfel, şi pentru România au devenit obiective prioritare:
- rezolvarea oricăror conflicte internaţionale, etnice sau teritoriale externe pe
cale paşnică;
- demonstrarea angajamentului în respectarea legii şi a drepturilor omului;
- instituirea controlului democratic asupra forţelor armate;
Colegiul Superior de Siguranţă Naţională, Academia Naţională de Informaţii, 2002.
34 Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, 2002.
 - promovarea stabilităţii şi bunăstării prin libertatea economică, dreptate socială
şi responsabilitate faţă de mediu.
Aspectele militare şi cele legate de apărare şi securitate se axează pe capacitatea
ţării noastre de a contribui la apărarea comună şi la noile misiuni ale Alianţei.
Participarea integrală la Parteneriatul pentru Pace (PpP) este o componentă esenţială.
Obiectivele Parteneriatului pentru candidaţi cuprind planificarea scopurilor care
acoperă acele domenii ce sunt relevante în cel mai direct mod pentru naţiunile care
aspiră să adere la NATO. Aspectele legate de securitate se centrează pe necesitatea de
a se asigura că există proceduri adecvate pentru a asigura securitatea informaţiilor
importante, un sistem legislativ şi instituţional compatibil cu modelele sistemului în
care dorim să ne integrăm.

Consideraţii geostrategice privind integrarea Românie în NATO

În favoarea integrării României în NATO pot fi luate în consideraţie argumente

de ordin geopolitic, economic şi militar care au făcut şi fac, în continuare obiectul
analizelor în mediul cluburilor ţărilor occidentale. În context, pot fi abordate
următoarele trei aspecte: importanţa flancului sudic al NATO, necesitatea întării
flancului sudic şi contribuţia României la întărirea flancului sudic.
În ceea ce priveşte primul aspect, întărirea flancului sudic al NATO, se poate
spune că analiza comparativă curentă a flancurilor arată faptul că graniţa de sud a
spaţiului euroatlantic este mai importantă decât toate celelalte. Aici terorismul are
cele mai dezvoltate şi mai active organizaţii, existând şi cele mai multe conflicte – în
Orientul Mijlociu, Asia şi Africa. Cel mai frecvent exemplu de confruntare continuă
este cel din Israel şi Palestina, care se poate transforma oricând într-un conflict intens,
chiar cu antrenarea altor ţări. La fel Irakul şi Afganistanul reprezintă potenţiale teatre
de acţiuni militare foarte fierbinţi.
În ţările africane continuă să se desfăşoare conflicte etnice şi cele determinate de
crizele economice. Pot fi menţionate şi conflictele dezvoltate în spaţiul mediteranean,
care sunt întreţinute de grupurile interesate în menţinerea instabilităţii în această
zonă.
Regiunea vestică a Balcanilor reprezintă, de asemenea, o sursă continuă de
conflicte interetnice şi ameninţări care sunt periculoase pentru pacea regională şi
continentală.
Tot în zona adiacentă flancului sudic există rute complexe ale drogurilor şi crimei
organizate care, asociate cu celelalte riscuri, necesită o mai mare responsabilitate, mai
multe resurse şi forţe ce trebuie puse la dispoziţie de către NATO pentru a avea un
răspuns adecvat la ameninţările din această regiune.
Al doilea aspect se referă la necesitatea întăririi flancului de sud. Deşi, prin
forţele disponibile din interiorul regiunii sudice, Alianţa pare să fie suficient de
puternică, zona este percepută ca fiind una destul de vulnerabilă, motiv pentru care
oficialii NATO o privesc ca pe cea mai fragilă zonă. Din acest motiv, s-a conturat
ideea asigurării legăturii terestre între Ungaria şi Turcia. Odată realizată această
legătură, s-ar crea condiţiile prin care Alianţa ar putea să-şi asigure, în caz de nevoie,
dislocarea unor forţe pentru desfăşurarea rapidă în ceea ce este denumită cea mai
23
instabilă zonă din lume („pântecele moale al Europei”, sau „butoiul cu pulbere al
Europei”). Întărirea flancului sudic este reclamată şi de importanţa strategică a Mării
Negre. După cum a declarat amiralul Gregory Johnson, comandantul militar al
NATO pentru sudul Europei: “Marea Neagră urmează să devină calea strategică pe
care vor fi aduse resursele”35. În plus, zona de est a Mării Negre este suficient de
aproape de nordul Irakului şi de Iran pentru a asigura intervenţia rapidă şi eficientă
într-o situaţie de criză.
Cel de al treile aspect se referă la contribuţia Romîniei la întărirea flancului
sudic. Din punct de vedere politico-militar, aderarea României alături de Bulgaria,
Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia şi Slovacia la NATO, deja nominalizate la
sammitul de la Praga, noiembrie 2002, ar oferi posibilitatea închiderii arcului de
securitate între Ungaria şi Turcia, controlându-se în acest mod capacitatea strategică
de apărare a intereselor şi valorilor comune ale unei noi Europe. Includerea cestor
ţări în Alianţă oferă, de asemenea, condiţiile necesare pentru o acţiune concertată de
închidere a posibilităţilor de dezvoltare a actelor teroriste către continentul european
şi creează premisele întăririi securităţii regionale şi globale. Mai mult, marinele
militare ale României şi Bulgariei ar putea avea un rol substanţial pentru securitatea
flancului sud-estic al NATO pentru că pot aduce o importantă contribuţie la
securitatea colectivă prin implicarea activă pe marea Neagră.
Un alt argument ce a fost luat în consideraţie pentru integrarea României în
NATO este cel definit de ataşamentul dovedit faţă de valorile şi, implicit, acţiunile
Alianţei pe timpul gestionării crizelor din zonă. În consecinţă, România a demonstrat
că este capabilă să colaboreze cu toate naţiunile, fie că sunt, fie că nu sunt membre
ale Alianţei, pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii, pentru gestionarea anumitor
crize.
Din punct de vedere militar, prin integrarea în NATO, România poate deveni o a
doua forţă militară din zonă, după Turcia, fiind astfel o ofertă atractivă pentru
contribuţia pe care ar putea să o aducă în zona de sud a Alianţei, asigurând, în acelaşi
timp, împreună cu Bulgaria, închiderea centurii de siguranţă în jurul conflictelor din
Balcani.
Mai trebuie adăugat că România a devenit deja un furnizor de securitate prin
participarea la operaţiunile de menţinere a păcii şi prin colaborarea deosebit de
intensă cu ţărle din zonă, fiind membră a Parteneriatului pentru Pace, a Pactului de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, a Iniţiativei pentru Apărarea Europei de Sud-
Est, a Organizaţiei pentru Cooperare din Zona Mării Negre – organisme care şi-au
demonstrat eficienţa în creşterea nivelului de securitate în zonă36.
O altă iniţiativă privind dezvoltarea claborării în zonă, după modelul alianţei, este
începerea dialogului dintre Turcia, Grecia, Blgaria şi România pentru iniţierea
acordului referitor la managementul integrat al spaţiului aerian, acord care este
focalizat pe schimbul de date radar despre cirsulaţia aeriană şi sprijinul reciproc al
echipajelor aflate în pericol.
Privind capacitatea de acţiune ca o ţară membră a NATO, România a pus deja la

35 Apud George Coman, România va fi zonă strategică pentru NATO, în “Ziua”, 16 octombrie 2003, p.5.
36 Vezi pe largGeneral-locotenent Constantin Gheorghe, Considerente geostrategice privind admiterea României în
NATO, în „Gândirea militară românească”, serie nouă, an XIII, nr. 5/2002, p.40-43.
dispoziţie forţe pentru gestionarea unor situaţii de criză în diferite zone de pe
continent şi în afara sa (Angola, Somalia, Bosnia, Kosovo, Afganistan etc.),
dovedindu-şi capacitatea de dislocare, de acţiune şi nivelul de interoperabilitate cu
forţele aparţinând Alianţei.
Prin urmare, o dată cu integrarea României în NATO, Sistemul Naţional de
Apărare şi Securitate, asemenea întregii societăţi, este supus unui amplu proces de
adaptare la cerinţele şi procedurile sistemelor Alianţei.
Se cuvine să încheiem acest scurt excurs teoretic ridicat de problemele
globalizării cu o reflexie de excepţie a marelui politolog francez, Michel Candessus.
Într-o erudită şi avântată expunere în faţa studenţilor Universităţii Sorbona, domnia
sa a avut inspiraţia să formuleze următoarea frază: „E bine să conştientizăm faptul că
suntem prima generaţie din istorie căreia i se cere să se organizeze şi să
administreze lumea, nu de pe o poziţie de putere ci prin recunoaşterea
responsabilităţii universale a tuturor oamenilor, a dreptului egal la dezvoltare
susţinută şi a datoriei universale privind solidaritatea”37.
Pentru România, ca de altfel pentru întreaga comunitate internaţională, ar fi un
eşec de proporţii istorice dacă atât puterile oficiale cât şi oponenţii lor neoficiali ar
rata această enormă şansă.

Aderarea României la Uniunea Europeană

România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care şi-a construit o
legătură cu Comunitatea Europeană. Se întâmpla în 1974, când guvernul de la
Bucureşti a semnat un protocol cu Uniunea.
După aproape zece ani, în 1993, cele două părţi au convenit asupra unui Acord de
Asociere, care a însemnat baza legală a relaţiilor dintre România şi Uniunea
Europeană. Acest acord a intrat în vigoare la 1 februarie 1995 şi fixează cadrul
instituţional al negocierilor de aderare a României la UE.
România a înaintat cererea de aderare în 1995, dar negocierile efective au început
abia în 2000. În această perioadă de cinci ani, Uniunea Europeană a evaluat în ce
măsură România îndeplineşte cele trei criterii de la Copenhaga, atât de invocate în
dezbaterile de la Bruxeles privind România: cel economic, politic şi capacitatea de a-
şi asuma obligaţiile de membru al UE38.
În toate documentele legate de aderarea la UE se regăseşte termenul de “acquis
comunitar”, care face referire la întreaga legislaţie a UE: tratatele originare şi
modificările survenite de-a lungul timpului, acordurile internaţionale încheiate,
directivele, deciziile, recomandările etc. El este structurat pe 31 de capitole,
cunoscute drept capitole de negociere dintre ţara candidată şi UE. Până în februarie
2002, România a închis provizoriu 22 de capitole, celelalte 9 fiind în curs de
37 Apud, Prof.univ.dr. Dan Voiculescu, Globalizarea din perspectiva doctrinei umaniste, Bucureşti 2002.
38 În iulie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a recunoscut dreptul statelor din Centrul şi Estul Europei de a se
alătura Uniunii Europene de îndată ce îndeplinesc trei criterii extrem de importante. Acestea au fost confirmate de către
Consiliul European de la Madrid. Iată care sunt cele trei criterii de la Copenhaga: 1) stabilitatea instituţiilor ce
garantează democraţia, respectarea legii, a drepturilor omului şi ale minorităţilor; 2) existenţa unei economii de piaţă
funcţionale şi a capacităţii de a face faţă competiţiei de pe piaţa comunitară; 3) capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce
revin o dată cu statutul de membru al Uniunii, inclisiv participarea la realizarea unei Uniuni economice, politice şi
monetare. (Vezi “Jurnalul Naţional” 12 martie, 2004, p. 15).

25
negociere.

STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Caracterizare generală

Hotărârea Parlamentului României nr. 36 din 18 decembrie 2001, privind

adoptarea Strategiei de securitate naţională a României reprezintă documentul
fundamental care:
• defineşte interesele naţionale de securitate;
• precizează obiectivele care conduc la protejarea şi afirmarea acestor interese;
• evaluează mediul internaţional de securitate;
• identifică factorii de risc din mediul intern şi internaţional;
• stabileşte direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru asigurarea
securităţii naţionale.
Nu este vorba de o schimbare a strategiei de apărare naţională a ţării, ci de
adaptarea ei la conjunctura politică a momentului. Strategia de securitate naţională
este unul dintre acele elemente care trebuie să fie continuu adaptat condiţiilor de
moment şi de perspectivă.
Reactualizarea strategiei de securitate a României a ţinut seama de realizarea
unei concordanţe între obiectivele propriei sale dezvoltări democratice şi cele ale
stabilităţii şi securităţii europene. Reactualizarea nu a presupus o modificare de fond
a principiilor de bază care au funcţionat până în toamna anului 2001, ci o nouă
evaluare în lumina principalelor evenimente semnificative pentru modelarea unei noi
arhitecturi de securitate europeană şi globală.
Strategia de securitate naţională a României este un document ale cărui
caracteristici generale pot fi formulate, după cum urmează:
• este expresia politică şi de reglementare cea mai înaltă a statului român şi,
totodată, instrumentul de fundamentare şi orientare a acţiunilor din întregul sistem
al securităţii naţinale;
• are un orizont de evaluare pe termen mediu, cuprinzând elementele predictibile –
în momentul de faţă – care influenţează realizarea obiectivelor de securitate
naţională a României;
• măsurile vizează evitarea paralelismelor şi concurenţei (neloiale) între instituţii de
securitate, legalitatea acţiunilor forţelor militare, ierarhizarea riscurilor de
securitate şi găsirea resurselor pentru activităţi în domeniul securităţii39;
• porneşte de la ideea că securitatea naţională trebuie să garanteze un viitor
corespunzător pentru fiecare cetăţean al României40;
• este rezultatul unor dezbateri complexe, în document fiind incluse observaţii ce au
venit din partea principalelor partide politice parlamentare, a unor lideri ai
societăţii civile şi organizaţii neguvernamentale, care pe parcursul câtorva luni au
avut ocazia să-şi exprime punctele de vedere;
• are un caracter reprezentativ şi echilibrat, în care sunt prezente şi tradiţia şi
modernitatea. Este aşadar o strategie românească, elaborată integral de specialişti
români41;
• este suficient de general pentru a reprezenta o declaraţie politică de interes
naţional, construită astfel încât să poată fi însuşită de toate forţele politice din
România;
• proiectează securitatea României ca un sistem dinamic şi complex, în care cheia
de boltă o constituie definirea intereselor naţionale plecând de la realităţile
prezentului, pe un termen cât mai îndelungat;
• deschiderea şi perspectiva pe termen lung plasează acest document deasupra
intereselor politice de moment;
• spiritul acestei strategii susţine, orientează şi acoperă politicile generale de
dezvoltare a României pentru următoarele decenii;
• este un document prin care ţara noastră îşi adecvează obiectivele strategice la
sfidările lumii de mâine, nu prin izolare şi respingere, ci prin deschidere, prin
dialog şi afirmarea hotărâtă a identităţii naţionale42.
39 „Ziua”, 19 iunie 1999, p.3.
40 „Evenimentul zilei”, nr. 1870, 20 august 1998, p.3.
41 „Preşedinţia României”, Buletin informativ, număr special, iunie, 1999.
42 „Ziua”, 23 iunie 1999, p.9.

27
 Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate şi cele oarecum tradiţionale ale
domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate naţională a României constă în
faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune
strict tehnicistă a problematicii securităţii, cu un conţinut schematizat, care să
includă o organizare rigidă şi o atitudine ermetică a instituţiilor şi competenţelor în
acest domeniu. Răspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur,
Preşedintele ţării, Guvernul, celelalte instituţii ale statului – potrivit prerogativelor
constituţionale ale fiecăreia. Dar complexitatea aspectelor ce influenţează acest
domeniu impune ca, în sistemul securităţii naţionale – care reprezintă instrumentul
prin care se operaţionalizează Strategia de securitate naţională a României – să fie
atrase structuri civile, neguvernamentale, academice şi comerciale, care deţin
tehnologii şi informaţii conexe cu securitatea naţională şi care pot contribui la
formarea şi echilibrul mediului intern – economic, social, civil şi militar43.

Legea română care instituie obligativitatea elaborării Strategiei de Securitate

Naţională a României defineşte prezenta reglementare ca fiind „documentul de bază
care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional, Strategia constituind astfel
expresia politică de referinţă a atributelor fundamentale ale statului român în acest
domeniu.
Pentru a fundamenta, în mod unitar şi coerent, acţiunile sectoriale şi
reglementările specifice ale instituţiilor statului de drept şi factorilor constituţionali
de putere care au responsabilităţi în realizarea, protejarea şi afirmarea intereselor
fundamentale ale României, Strategia sintetizează obiective, precizează definiţii şi
corelează direcţii de acţiune pentru toate componentele implicate în asigurarea
securităţii ţării.
O asemenea structură a Strategiei de securitate a fost stabilită în Legea privind
planificarea apărării naţionale a României şi cuprinde, în ordine: 1. Definirea
intereselor naţionale de securitate; 2. Precizarea obiectivelor care conduc la protejarea
şi afirmarea acestor interese; 3. Evaluarea mediului internaţional de securitate; 4.
Identificarea factorilor de risc din mediul intern şi internaţional; 5. Direcţiile de
acţiune şi principalele mijloace pentru asigurarea securităţii naţionale a României.
Elaborată, aşadar, în strictă conformitate cu prevederile existente ale legii în
materie, prezenta Strategie de securitate asigură, în mod necesar, continuitatea
conferită de lege în abordarea succesivă, de către documentele similare precedente, a
problematicii securităţii statului român. S-a valorificat, astfel, experienţa acumulată
în ultimii ani, asigurându-se, totodată, şi coerenţa necesară cu programele specifice,
adoptate anterior, pentru integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea
Europeană.
În acelaşi timp, actuala Strategie de securitate este profund marcată de actualitate,
de realităţile din societatea românească şi din lume, ca şi de perspectivele previzibile
pe termen scurt şi mediu ale vieţii interne şi internaţionale.
În acest sens, noutatea Strategiei de securitate naţională o reprezintă deschiderea
mai largă a acestei problematici şi abordarea mai cuprinzătoare a conceptului de
securitate naţională, în condiţiile creşterii complexităţii şi diversităţii aspectelor care
43 Strategia de securitate naţională a României, loc. cit.
au căpătat relevanţă pentru acest domeniu.
Analizele instituţionale şi de specialitate care au fundamentat elaborarea Strategiei
au condus la concluzia că o asemenea abordare înnoită, novatoare a problematicii
securităţii este o chestiune şi de necesitate, şi de posibilitate.
Sub aspectul necesităţii unei noi abordări, se constată că dinamica fenomenelor
din realitatea economică şi socială a ţării, ca şi mutaţiile, adesea neaşteptate, care se
produc în lume impun Strategiei proprii de securitate cerinţa unei mai mari capacităţi
de percepţie, evaluare şi abordare a tuturor acestor fenomene şi mutaţii, astfel încât
răspunsurile şi reacţiile sistemului naţional de securitate să fie, întotdeauna, adecvate
realităţilor şi, totodată, în permanenţă, subordonate intereselor fundamentale ale ţării.
Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată, încă, de
suficiente vulnerabilităţi, în mai toate domeniile de manifestare ale mediului
economic şi social, ca şi ale mediului natural de existenţă a societăţii româneşti.
Această situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori
multipli - politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi,
demografici, militari şi de altă natură - care au influenţat climatul de siguranţa a
statului şi cetăţenilor, conducând la fragilizarea suportului moral, material, ca şi a
celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale.
Pe plan internaţional, lumea traversează o situaţie fără precedent, fiind profund
marcată de acţiunile iraţionale ale unor forţe ce promovează terorismul ca mijloc de
divizare a comunităţii internaţionale şi de slăbire a stabilităţii mondiale - în general.
Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar
neaşteptată şi cea mai puţin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un
imperativ de luptă şi atitudine al tuturor democraţiilor, căruia statul român i se
asociază fără nici o ezitare.
Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor şi
conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacţii multidirecţionale,
bazate pe mobilitate, diversitate, coerenţă şi complementaritate atât în spaţiul intern,
cât şi în cel internaţional.
Abordarea mai largă a problematicii securităţii a devenit şi posibilă în condiţiile
actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din
corelarea mai atentă şi punerea în valoare a tuturor dimensiunilor - politică,
economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică - ale stării de securitate şi
siguranţă naţională.
Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate şi cele, oarecum, tradiţionale ale
domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate naţională constă în faptul că
România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune strict
tehnicistă a problematicii securităţii, cu un conţinut schematizat, care să includă o
organizare rigidă şi o atitudine ermetică a instituţiilor şi competenţelor în acest
domeniu. Răspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur,
Preşedintele ţării, Parlamentul, Guvernul, celelalte instituţii ale statului - potrivit
prerogativelor constituţionale ale fiecăreia. Dar complexitatea aspectelor ce
influenţează acest domeniu impune ca, în sistemul securităţii naţionale - care
reprezintă instrumentul prin care se operaţionalizează Strategia de securitate - să fie
atrase structuri civice, neguvernamentale, academice şi comerciale, care deţin
29
tehnologii şi informaţii conexe cu securitatea naţională şi care pot contribui la
formarea şi echilibrul mediului intern - economic, social, civil şi militar. Această
concepţie se va regăsi în modul de reglementare specifică a diferitelor domenii
economico-sociale, în maniera de gestionare a resurselor publice destinate securităţii,
în creşterea gradului de cooperare instituţională şi de coordonare a eforturilor în
direcţia solidarizării sociale şi naţionale. În acest fel, comunitatea românească, în
ansamblul ei, şi toţi cetăţenii ţării nu numai că vor avea asigurat dreptul de a
beneficia de protecţie pe multiple planuri, dar vor căpăta, deopotrivă, posibilitatea şi
obligaţia de a participa la asigurarea acesteia. Reconfigurarea relaţiilor dintre
componentele specifice ale securităţii, precum şi înţelegerea proceselor din sfera
securităţii mondiale şi europene obligă statul român să-şi readapteze strategia proprie
la evoluţiile mediului de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă,
pentru a-şi spori capacitatea de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta
interesele României.

Interesele naţionale de securitate ale României

Documentul defineşte interesele naţionale de securitate ca acele stări şi
procese, bazate pe valorile asumate şi promovate de societatea românească, prin
care se asigură prosperitatea, protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi
continuitatea statului.
Edificarea unei Românii democratice, stabilă politic şi prosperă economic şi
social, capabilă să participe eficient la dinamica vieţii internaţionale, impune ca, în
deplină concordanţă cu evoluţia proceselor de integrare europeană şi euroatlantică, să
fie afirmate, realizate şi protejate următoarele interese naţionale:
• menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei statului român;
• garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice fundamentale, asigurarea
bunăstării, siguranţei şi protecţiei cetăţenilor României;
• dezvoltarea economică şi socială a ţării, în pas cu dezvoltarea contemporană,
fiind necesară reducerea susţinută a marilor decalaje care despart România de
ţările dezvoltate europene;
• realizarea condiţiilor pentru integrarea României ca membru al NATO şi UE.
România trebuie să devină componentă, cu obligaţii şi drepturi depline, a celor
două organizaţii, singurele în măsură să îi garanteze un statut de independenţă
şi suveranitate şi să îi permită o dezvoltare economică, politică şi socială
similară ţărilor democratice;
• afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a comunităţii de
valori democratice;
• valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural naţional şi a capacităţii de
creaţie a poporului român;
• protecţia mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calităţii factorilor de
mediu, la nivelul standardelor internaţionale.
În apărarea şi promovarea intereselor sale naţionale, România va respecta
principiile dreptului internaţional, va dezvolta spiritul de dialog şi cooperare cu toate
organizaţiile internaţionale şi statele interesate în realizarea stabilităţii şi securităţii.

Obiectivele politicii de securitate naţională

Obiectivele de securitate naţională ale României stabilesc orientarea efectivă şi

reprezintă reperele de bază ale acţiunii practice, sectoriale, a diferitelor instituţii ale
statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, corelată şi interdependentă să garanteze
şi să conducă la realizarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale ţării.
Documentul fixează următoarele obiective pentru politica de securitate a
României:
• păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a statului
român, în condiţiile specifice aderării la NATO şi integrării ţării în Uniunea
Europeană;
• garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a mecanismelor
democratice de funcţionare a societăţii româneşti, prin:
 asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi
îndatoririlor constituţionale, a egalităţii şanselor;
 perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de realizare a
solidarităţii sociale;
 aprofundarea reformei în justiţie; întărirea autorităţii instituţiilor statului;
 consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a legii;
• relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi a şomajului, perfecţionarea
mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei financiare;
• dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc;
• asigurarea stabilităţii sistemului financiar bancar şi a echilibrului social;
• modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice, garantarea siguranţei
cetăţeanului;
• optimizarea capacităţii de apărare naţională, în conformitate cu standardele
NATO;
• îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţia copilului, dezvoltarea
instituţiilor de educaţie, cercetare şi cultură;
• reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională, în corelaţie cu practicile şi
reglementările europene;
• armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic multicultural, având
drept garanţii ale securităţii participarea socială, integrarea interculturală şi
subsidiaritatea în actul de guvernare;
• acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi pragmatică, bazată
pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte, a
obiectivelor şi principiilor Cartei ONU;
• diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara graniţelor;

31
• participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru combaterea
terorismului şi a ameninţărilor transfrontaliere;
• dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a conduitei participative pe plan
regional, pentru consolidarea stabilităţii şi reglementarea crizelor;
• asigurarea securităţii ecologice;
• implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei de securitate.
Documentul apreciază că realizarea acestor obiective va produce modernizarea
structurală a societăţii româneşti şi va accelera rezolvarea marilor probleme cu care
aceasta se confruntă, va realiza şi va proteja interesele naţionale, va asigura
securitatea naţională a ţării şi a cetăţenilor ei44.

Mediul internaţional de securitate

Un alt capitol extrem de important al Documentului, ce ne dezvăluie şi

principalele coordonate care au stat la baza concepţiei şi proiectării noii strategii de
securitate naţională, face referire la mediul internaţional de securitate. Pentru a
înţelege mai bine această viziune este necesar a face fie şi o scurtă referire asupra
unor aspecte precum: situaţia geostrategică şi geopolitică a României, principalele
evenimente şi fenomene care s-au derulat după 1990, previziunile analiştilor în
legătură cu tendinţele de evoluţie.
România are o poziţie geostrategică favorabilă, fiind traversată de căile de
comunicaţii ce leagă nordul cu sudul Europei, vestul cu estul şi mai departe, spre
Orientul Apropiat şi Mijlociu. România dispune de o cale fluvială – Dunărea – ce
traversează o bună parte a Europei. De asemenea, ţara noastră are o infrastructură
operaţională care facilitează traficul aerian şi maritim, dispune de o structură militară
viabilă, destul de bine dotată şi instruită, capabilă să realizeze, în timp scurt,
interoperabilitatea conceptuală şi operaţională cu forţele NATO45.
România a evoluat în ultimii ani într-un mediu internaţional de securitate extrem
de complex. Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est,
desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, reunificarea Germaniei, dezmembrarea şi apoi
prăbuşirea URSS, au marcat dispariţia structurii mondiale bipolare şi au schimbat, în
mod radical, configuraţia politică a Europei şi a lumii. Situaţiile conflictuale din
vecinătatea României, criza pieţelor de capital au complicat dinamica mediului de
securitate. Riscurile de destabilizare la care sunt expuse statele decurg şi din
dificultăţile procesului de tranziţie, un proces inedit, pentru care nu există reţete şi în
raport cu care soluţiile trebuie găsite şi aplicate din mers46.
O dată cu încheierea „războiului rece” a avut loc o redefinire a normelor de
securitate şi a rolului instituţiilor internaţionale. Reconstituirea unităţii de civilizaţie
şi a valorilor democratice din spaţiul european a avut ca primă etapă extinderea
NATO (Ungaria, Polonia şi Cehia).
În contextul fenomenului de globalizare şi în paralel cu progresele cooperării şi
44 Ibidem.
45 „Lumea magazin”, nr.9/1996, p.28.
46 „Preşedinţia României”, Buletin informativ special, iunie 1999, p.1.
integrării regionale au loc şi procese perturbatoare la adresa securităţii, cum ar fi
fragmentarea, marginalizarea sau izolarea unor factori internaţionali. Situaţiile
conflictuale din fosta Iugoslavie, din unele zone ale Comunităţii Statelor
Independente şi din alte regiuni dovedesc că, în lipsa dialogului, conflictele tind să
dobândească un caracter internaţional, antrenând utilizarea forţei militare şi creând
pericole la adresa securităţii statelor, cu consecinţe în plan regional şi global.
În mediul internaţional sunt prezente, de asemenea, riscuri nonmilitare şi
neconvenţionale complexe, care crează noi tipuri de provocări la adresa securităţii
naţionale şi internaţionale. Neoterorismul (megaterorismul), proliferarea tehnologiilor
nucleare şi a armelor de distrugere în masă, crima organizată transfrontalieră,
migraţia ilegală, traficul de carne vie (un adevărat neosclavagism al prostituţiei),
ameninţările la adresa mediului înconjurător sunt câteva dintre sfidările care
afectează statele, naţiunile, minorităţile etnice şi, deopotrivă, comunitatea
internaţională.
Deşi s-a redus considerabil pericolul unei confruntări militare majore, a crescut
riscul declanşării unor crize locale şi conflicte regionale. S-au înmulţit ameninţările
nonmilitare, care provin din surse şi direcţii greu de prevăzut. De asemenea,
tendinţele de separaţie şi secesionism pot conduce la destabilizare şi conflicte
militare47.
Raportul anual al Instututului Internaţional pentru Cercetări în Problemele Păcii
(SIPRI) din Stockholm, publicat la jumătatea lunii iunie 1999, reuneşte concluziile
unor reputaţi analişti politici şi militari, care, din 1989, monitorizează evenimentele
semnificative petrecute pe plan mondial. Iată care sunt principalele concluzii:
1) noile conflicte vor rezulta din încălcarea masivă a drepturilor omului şi a
minorităţilor, precum şi din epurarea etnică promovată de politicile naţionaliste
agresive;
2) războaiele de mâine vor fi cu mult diferite faţă de cele de până acum, chiar
dacă în unele părţi ale lumii se mai înregistrează ciocniri armate în stil tradiţional;
3) chiar dacă structurile europene de securitate au fost reformate, ele nu par să fie
gata încă de a se confrunta cu focarele interne de instabilitate şi insecuritate;
4) deşi securitatea statelor trebuie să constituie şi de acum înainte fundamentul
dreptului internaţional, suveranitatea nu va mai fi, pe viitor, absolută;
5) existenţa unor lacune în legislaţia internaţională cu privire la posibilele
intervenţii umanitare;
6) contextul de securitate internaţională a suferit unele schimbări în primul rînd
datorită SUA, care, dispunând de o putere inegalabilă, are tendinţa de a promova o
politică de securitate hegemonică, o alternativă fiind parteneriatul cu alte ţări;
7) instabilitatea ce rezultă din slăbiciunile şi caracterul antidemocratic al unor ţări
devine sursă pentru internaţionalizarea crizelor interne;
8) globalizarea economică şi tehnologică se dovedeşte a fi, de tot mai multe ori,
în contradicţie cu regionalizarea şi fragmentarea scenei politice;
9) dezvoltarea armelor de distrugere în masă poate fi folosită şi altfel decât pe
plan strategic şi politic;
47 Vezi pe larg „Ziua”, 23 iunie 1999, p.9.

33
 10) relaţiile internaţionale sunt şi ele subiectul unor modificări fundamentale;
fenomenul ocult de globalizare demonstrează că puterea şi bogăţia nu mai sunt
determinate de spaţiul controlat, iar responsabilitatea personală a preşedinţilor poate
fi supusă legii penale internaţionale, atunci când o masă critică de state doreşte acest
lucru (cazul Miloşevici);
11) securitatea globală nu a făcut progrese semnificative în ultimii zece ani, deşi
războiul rece a luat sfârşit48.
Documentul intitulat Strategia de securitate naţională a României apreciază că
mediul internaţional de securitate la începutul secolului XXI este marcat de
transformări profunde. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă, iar
fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil. Pornind de la o
asemenea interpretare, Documentul formulează cinci postulate privind mediul
internaţional de securitate:
I. Un cadru organizaţional activ şi adaptabil. Evoluţia, în general pozitivă, a
securităţii globale în ultimul deceniu a confirmat că succesul acţiunilor şi stabilitatea
pot fi numai rezultatul cooperării multidimensionale a comunităţii internaţionale – în
primul rând prin punerea în valoare a dialogului în cadrul instituţionalizat şi prin
activarea rolului decisiv pe care marile organizaţii internaţionale îl au în definirea
stării de securitate a lumii.
Într-un context internaţional adesea schimbător, NATO deţine un rol esenţial în
întărirea securităţii euroatlantice după încheierea „războiului rece”. Rolul său politic
este în creştere, îndeosebi după adoptarea la summit-ul de la Washington, din 1999, a
unui nou concept strategic al Alianţei; pe baza unei forţe de negociere sporită
substanţial în ultimul deceniu, NATO a deschis şi a dezvoltat parteneriatul politico-
militar, cooperarea şi dialogul consolidat cu alte state – inclusiv cu România; a
manifestat interes şi receptivitate continuă, reafirmate chiar foarte recent, pentru
primirea de noi membri; de asemenea, colaborarea cu alte organizaţii internaţionale;
angajamentul, exemplificat în Balcani, pentru prevenirea conflictelor şi
managementul crizelor, inclusiv prin operaţiuni de sprijinire a păcii – toate acestea
reflectă hotărârea Alianţei Nord-Atlantice de a modela mediul internaţional de
securitate şi de a întări pacea şi stabilitatea zonei euroatlantice.
ONU, OSCE şi UE au adus contribuţii deosebite la securitatea şi stabilitatea
euroatlantică. Consiliul de Securitate al ONU are în continuare o răspundere
recunoscută şi invocată în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, deţinând şi în
anii următori un rol important în edificarea securităţii şi stabilităţii mondiale – lucru
confirmat, în mod simbolic şi prin conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru
pace Organizaţiei Naţiunilor Unite şi secretarului ei general.
Uniunea Europeană a adoptat decizii importante şi a dat un nou impuls eforturilor
sale de întărire a securităţii şi dimensiunii de apărare. Dezvoltarea unei politici
externe şi de securitate comune include definirea progresivă a unei politici comune de
apărare. Asemenea politică, preconizată de Tratatul de la Amsterdam, urmează să fie
compatibilă cu politica de securitate comună şi de apărare instituită prin Tratatul de la
Washington.

48 „Naţional”, 17 iunie 1999, p.9; „Cotidianul”, 17 iunie 1999, p.11.

 În acelaşi timp, Uniunea Europeană este tot mai mult preocupată de finalizarea
propriilor reforme instituţionale interne, precum şi de eficienţa dezbaterilor
declanşate pe tema viitorului Europei, a construcţiei politice pe continent.
II. Către noi forme de solidaritate. Sfidările induse de procesul globalizării,
suprapunerea acestuia cu tendinţele spre regionalizare şi fragmentare generează noi
tensiuni şi factori de risc.
Multiplicarea continuă a numărului de entităţi ce acţionează pe scena politică,
prin afirmarea actorilor nonstatali, conduce la creşterea complexităţii procesului de
luare a deciziilor în politica externă şi de securitate a statelor. Acestor sfidări trebuie
să li se răspundă prin forme noi de solidaritate, capabile să gestioneze un spectru larg
de tensiuni şi riscuri şi o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt: tensiunile
etnice, traficul de droguri, substanţe radioactive şi fiinţe umane, criminalitatea
organizată, instabilitatea politică a unor zone, reîmpărţirea unor zone de influenţă şi
altele.
Marile discrepanţe în nivelul de dezvoltare economică, care se accentuează tot
mai mult în condiţiile unor progrese tehnologice fără precedent, accesul
discriminatoriu la educaţie şi apărarea sănătăţii, la resursele esenţiale ale vieţii, la
informaţie şi cunoaştere provoacă grave crize sociale, generează frustrări şi stârnesc
nemulţumiri. În condiţiile globalizării economice crizele sociale sunt însoţite, nu o
dată, de crize de identitate, generatoare de violenţe neaşteptate.
În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de
securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională, care să se
manifeste nu numai în situaţii limită, precum sunt cele create în urma atacului din 11
septembrie 2001, ci şi în întreaga problematică - economică, socială, financiară - a
lumii de astăzi. Această nouă resolidarizare a statelor lumii se poate exprima, în toate
aceste domenii, prin stabilirea unor forme de acţiune conjugală a tuturor naţiunilor
care împărtăşesc interese şi valori comune.
Atacurile teroriste săvârşite asupra Statelor Unite ale Americii, precum şi
ameninţările ulterioare, evidenţiază cu atât mai mult - dar în împrejurări tragice -
necesitatea unor asemenea noi forme de solidaritate internaţională, care să permită nu
numai prevenirea şi contracarea acestor tipuri de acţiuni, ci şi dezvoltarea unor
modalităţi adecvate de construcţie a stabilităţii politice, economice şi sociale în lume.
Terorismul constituie însă unul dintre cele mai periculoase fenomene, fiind
încurajat de virulenţa curentelor fundamentaliste care se sprijină pe starea de frustrare
şi sărăcie extremă a unor zone largi ale planetei. Prin imprevizibilitatea sa, prin
sfidarea normelor şi raţiunii vieţii civilizate, prin efectele sale emoţionale asupra
opiniei publice terorismul poate genera riposte care să destabilizeze comunitatea
internaţională, să deturneze omenirea spre izolare, suspiciune şi soluţii unilaterale.
Sfidarea virulentă a terorismului, precum şi celelalte provocări sau riscuri nonmilitare
ale lumii de astăzi vor putea fi eliminate numai prin cooperare deschisă, multilaterală,
echilibrată şi perseverentă, îndreptată spre eradicarea rădăcinilor şi cauzelor
profunde, în special a sărăciei extreme.
III. Europa este într-o continuă schimbare. Interesele şi obiectivele de
securitate ale statelor europene nu sunt însă generatoare de stări conflictuale, mediul
de securitate fiind influenţat pozitiv de procesele de integrare europeană şi
35
euroatlantică, de extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează
valorile democraţiei şi economiei de piaţă, de adâncirea colaborării regionale.
Riscurile apariţiei unei confruntări militare tradiţionale pe continentul european s-
au diminuat semnificativ. Totuşi, persistă fenomene de instabilitate şi criză la nivel
subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. Ţări
din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est se confruntă cu dificultăţi economice,
sociale şi politice asociate procesului de tranziţie spre societatea bazată pe principiile
democraţiei şi ale economiei de piaţă, care pot genera destule riscuri la adresa
securităţii statelor din regiune.
Uniunea Europeană trece printr-un profund proces de reformă internă,
concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membri. Progresele în
evoluţia politicii externe şi de securitate comune, implicarea şi soluţiile alese de
organizaţiile internaţionale şi europene în rezolvarea situaţiilor dificile de pe
continent demonstrează că Europa se pregăteşte să îşi asume un rol esenţial în
arhitectura propriei securităţi, inclusiv în cea de apărare şi să ofere modele de aşezare,
pe baze raţionale, echitabile, a relaţiilor dintre state şi naţiuni, prin armonizarea
intereselor lor.
Pentru România îndeplinirea criteriilor comunitare de aderare este un proces
necesar în primul rând din punct de vedere intern, al vieţii economice şi sociale
româneşti, având în mod evident influenţe directe şi asupra securităţii noastre
naţionale. Şi aceasta pentru că realizarea Planului naţional de aderare la Uniunea
Europeană va avea efecte în primul rând asupra spaţiului românesc, va accelera
dezvoltarea economică, va adânci şi va consolida democraţia, va amplifica toleranţa
şi dialogul, va consolida exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, protecţia
minorităţilor şi identităţii lor etnice şi culturale, va stimula rezolvarea prin dialog şi
acţiuni comune a problemelor.
În paralel cu eforturile pentru îndeplinirea criteriilor de aderare România trebuie
să îşi asume responsabilitatea de a formula un punct de vedere românesc, o viziune
proprie asupra viitorului Europei. Aceasta va fi o contribuţie necesară nu numai la
dezbaterea generală, care are loc în prezent, pe aceeaşi temă în mai toate ţările
europene, ci şi un aport la consolidarea conceptului de securitate naţională în
condiţiile viitoarei arhitecturi a continentului.
IV. Democraţia este o resursă importantă a mediului intern de securitate.
România a parcurs o etapă dificilă după Revoluţia din decembrie 1989 - prin
construirea statului de drept, a instituţiilor şi mecanismelor democratice, prin
declanşarea reformelor necesare pentru trecerea de la economia de comandă la
economia de piaţă.
Finalizarea acestor procese, istorice şi ireversibile, necesită încă eforturi
costisitoare. Dar, în pofida neajunsurilor şi neîmplinirilor care mai persistă,
rezultatele de până acum sunt de natură esenţială - inclusiv pentru securitatea ţării - şi
constau în aceea că societatea românească este organizată şi funcţionează pe baza
principiilor, valorilor şi libertăţilor democratice fundamentale.
Acesta este un lucru de referinţă şi de necontestat în orice caracterizare ce s-ar
face României de astăzi. Acceptarea pluralismului politic, a deosebirilor politice,
ideologice şi culturale, a diversităţii etnice, respectarea drepturilor omului, care
modelează activitatea instituţiilor statului de drept în eliminarea oricăror forme de
marginalizare pe criterii etnice, religioase, sociale, de sex sau orientare politică,
stabilitatea politică incontestabilă şi experienţa alternanţei paşnice, democratice, la
guvernare - toate acestea constituie realităţi ale societăţii democratice româneşti şi,
totodată, importante resurse pentru soluţionarea problemelor ţării, pentru tratarea
securităţii naţionale pe baze mai solide şi mai eficiente.
V. Principalele probleme de securitate ale României sunt cele de natură
economică. Dificultăţile tranziţiei economice prelungite, scăderea calităţii vieţii,
inegalităţile sociale, creşterea numărului celor care trăiesc sub pragul sărăciei, toate
acestea pot produce intoleranţă, afectează solidaritatea socială, favorizează
populismul, pot alimenta manifestările radicale şi extremiste, având efecte dintre cele
mai grave asupra instituţiilor şi mecanismelor de funcţionare a statului.
Societatea românească este încă marcată de consecinţele managementului
defectuos al procesului tranziţiei economice şi sociale, care a condus la diminuarea
autorităţii şi eficienţei instituţiilor statului şi a afectat coeziunea civică şi echilibrul
social. Rezultatele, încă insuficient de concludente, în derularea reformei au
determinat diminuarea în timp a resurselor alocate pentru modernizarea societăţii şi
reducerea potenţialului de aşteptare al cetăţeanului confruntat cu un proces de
pauperizare accelerată. S-a înregistrat degradarea nivelului de viaţă al majorităţii
populaţiei, inclusiv în ceea ce priveşte starea de sănătate, educaţia şi calitatea
mediului.
Serviciile publice sunt birocratizate, infrastructura teritorială insuficient
dezvoltată, restructurarea şi modernizarea industriei se desfăşoară cu mari dificultăţi,
agricultura a cunoscut un regres dramatic, privatizarea şi reaşezarea drepturilor de
proprietate cunosc multe inerţii, asistenţa sanitară este precară, reţeaua de transport şi
comunicaţii nedezvoltată.
În acelaşi timp adaptarea lentă a sistemului ordinii publice şi siguranţei naţionale
la noile forme ale criminalităţii din ce în ce mai agresive, precum şi unele deficienţe
în administrarea justiţiei au generat scăderea inacceptabilă a nivelului de siguranţă a
cetăţeanului.
Pe baza experienţei acumulate sunt necesare identificarea şi lichidarea blocajelor
şi adoptarea neîntârziată a soluţiilor care permit o relansare reală. Este nevoie de o
abordare coerentă, care să reunească energiile societăţii, să canalizeze resursele
acesteia în direcţia construirii unei economii performante, capabilă să elimine starea
de incertitudine şi insecuritate la nivel social.
Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de afaceri
atractiv şi stabil şi prin racordarea adecvată la marile fluxuri economico-financiare,
tehnologice şi comerciale. Accelerarea creşterii economice vizează, în primul rând,
asigurarea prosperităţii cetăţenilor şi sprijinirea procesului democratic intern.
Creşterea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului este posibilă numai în
condiţiile promovării consecvente a principiilor statului de drept, a drepturilor
fundamentale ale cetăţeanului.
Dificultăţile întâmpinate de România sunt şi probleme din unele zone ale Europei,
ce fac obiectul unor mai largi preocupări internaţionale. Menţinerea unui climat de
instabilitate în plan subregional, cu impact negativ asupra mediului economic, a
37
accentuat incapacitatea României de a angaja decizii în măsură să o apropie de
sistemul economico-financiar caracteristic lumii democratice occidentale. În
eforturile de promovare a reformei economice s-au concretizat destul de greu şi
aleatoriu formule de încadrare şi racordare la structurile economice şi financiare din
sistemul economic occidental. Crizele şi violenţele care s-au manifestat în vecinătate
au dus la pierderea unor legături economice tradiţionale, au provocat României
pierderi financiare grele, au împiedicat elaborarea şi promovarea unor strategii de
dezvoltare pe termen lung, au constituit o stavilă în încurajarea investitorilor străini,
în general i-au accentuat dificultăţile.
Îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în procesul de integrare în
structurile europene şi euroatlantice constituie o etapă decisivă pentru modernizarea
societăţii româneşti şi consolidarea tendinţelor de creştere economică. Pe termen
lung, acestea vor aduce prosperitate şi vor spori credibilitatea României în eforturile
de consolidare a securităţii europene.
Prin urmare, nu teama de ameninţări, ci dorinţa de a asigura stabilitatea şi de a
construi un viitor mai bun, de a-şi întări vocaţia de pilon al stabilităţii în zonă şi de
apărător al valorilor democraţiei şi păcii motivează opţiunea României pentru
integrare europeană şi euroatlantică.

Factorii de risc la adresa securităţii României

Factorii de risc constau în acele elemente, situaţii sau condiţii interne sau
externe, care pot afecta prin natura lor securitatea ţării, generând efecte contrare sau
de atingere a intereselor noastre fundamentale.
Vulnerabilităţile sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene din viaţa
internă, care diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori potenţiale sau
care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.
România nu este şi nu se va afla în viitorul apropiat în faţa vreunei ameninţări
majore, de tip militar clasic, la adresa securităţii sale naţionale. Se poate estima că în
perioada actuală riscurile la adresa securităţii sunt preponderent de natură nonmilitară
şi mai ales internă, manifestându-se în special în domeniile economic, financiar,
social şi ecologic. Perpetuarea şi conjugarea unor vulnerabilităţi existente în aceste
domenii pot afecta însă securitatea ţării, generând efecte interdependente, difuze,
multidirecţionale, care impun modalităţi de prevenire şi de acţiune adecvate şi
flexibile. Neglijarea, amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor
vulnerabilităţi poate să creeze instabilitate şi să conducă la transformarea lor în riscuri
la adresa securităţii.
Sub umbrela climatului internaţional. Disocierea netă dintre evoluţiile din
mediul intern şi cel internaţional este tot mai greu de făcut, în contextul acţiunii
conjugate şi întrepătrunderii unor procese care pot crea condiţii favorabile pentru
apariţia, previzibilă sau imprevizibilă, a unor riscuri la adresa securităţii naţionale.
Accentuarea interdependenţelor multiple dintre state, globalizarea şi liberalizarea
schimburilor de orice fel - de la cele comerciale la cele informaţionale - fac tot mai
dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat, în care riscurile interne şi
externe se pot genera şi potenţa în mod reciproc.
Fundalul pe care se proiectează dinamica acestor interdependenţe este totuşi unul
pozitiv, fiind constituit de generalizarea la nivel european a spiritului de cooperare şi
dialog pentru consolidarea securităţii pe continent, precum şi de implicarea tot mai
activă a ONU, NATO, UE, OSCE şi a celorlalte instituţii europene ori organizaţii
internaţionale în gestionarea complexelor probleme de securitate şi stabilitate globale.
Aceste caracteristici dominante ale climatului internaţional reprezintă pentru
statul român circumstanţe de mare importanţă, care au rolul de a favoriza şi de a
încuraja accelerarea şi finalizarea proceselor interne de reformă atât de necesare
pentru îndeplinirea criteriilor de integrare europeană şi euroatlantică.
Pe acest fundal responsabilitatea fundamentală şi mult sporită a statului este de a
gestiona cu autoritate îndeosebi riscurile şi vulnerabilităţile de natură strict internă,
care influenţează, în mod inevitabil şi poziţionarea României în mediul internaţional
de securitate. Prin atenţia acordată acestor factori interni România poate, pe de o
parte, să constituie în continuare un furnizor important de securitate regională şi
internaţională şi, pe de altă parte, să transforme îndeplinirea obiectivelor de
dezvoltare economică şi socială, susţinută şi durabilă, într-o resursă considerabilă şi
specifică pentru securitatea propriu-zisă a ţării.

Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale sunt:

• posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul democratizării,
respectării drepturilor omului şi al dezvoltării economice, care ar putea genera
crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;
• proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi materialelor nucleare,
a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale;
• proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste, ale crimei organizate
transfrontaliere, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţie, de
materiale radioactive şi strategice;
• migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi;
• acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă, separatism sau xenofobie, care pot
afecta statul român şi promovarea valorilor democratice;
• decalaje între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradul de stabilitate ale statelor
din proximitatea României;
• limitarea accesului statului român la unele resurse şi oportunităţi regionale,
importante pentru realizarea intereselor naţionale.
Noile provocări. O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, nonclasice,
ce pot consta în acţiuni armate şi nonarmate deliberate, având ca obiectiv afectarea
securităţii naţionale prin provocarea de consecinţe directe ori indirecte asupra vieţii
economico-sociale a ţării. Între riscurile de acest tip se pot enumera:
F terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele sale
biologice şi informatice;
F acţiuni ce pot atenta la siguranţa sistemelor de transport intern şi

39
internaţional;
F acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice;
F acţiunile destinate, în mod premeditat, afectării - sub diferite forme şi în
împrejurări variate - a imaginii României în plan internaţional, cu efecte asupra
credibilităţii şi seriozităţii în îndeplinirea angajamentelor asumate;
F agresiunea economico-financiară;
F provocarea deliberată de catastrofe ecologice.
Dintre cele de mai sus, terorismul internaţional se manifestă într-o formă acută
fără precedent, prefigurând efecte multiple asupra securităţii statelor şi stabilităţii
internaţionale în general.
În contextul în care constatăm o creştere a gradului de complexitate şi de
impredictibilitate al terorismului internaţional, va trebui ca măsurile interne de
management al crizelor să fie mai bine coordonate, sub cerinţa asigurării operative şi
eficiente a participării ţării noastre la eforturile internaţionale de combatere a acestei
ameninţări.
România îşi reafirmă disponibilitatea de a participa, alături de comunitatea
internaţională, la lupta împotriva terorismului internaţional şi va dispune în
permanenţă constituirea mijloacelor adecvate pentru combaterea acestuia.
Vulnerabilităţi în situaţia internă. În paralel cu prevenirea sau contracararea
punctuală a intervenţiei acestor posibili factori de risc România este preocupată să
diminueze vulnerabilităţile interne care se manifestă în diferite domenii şi care, în
anumite circumstanţe, pot avea un impact şi asupra securităţii naţionale.
Printre aceste tipuri de vulnerabilităţi se află:
• persistenţa problemelor de natură economică, financiară şi socială, generate de
prelungirea tranziţiei şi întârzierea reformelor structurale;
• accentuarea fenomenelor de corupţie şi de administrare deficitară a resurselor
publice, care produc adâncirea inechităţilor sociale şi proliferarea economiei
subterane;
• reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării fenomenelor de
criminalitate economică şi de perturbare a ordinii publice şi siguranţei
cetăţeanului, fenomene care au efecte negative tot mai evidente asupra coeziunii şi
solidarităţii sociale, asupra calităţii vieţii cetăţenilor;
• menţinerea unor surse şi cauze de potenţiale conflicte sociale punctuale, de mai
mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii energiilor, diminuării sau
întreruperii proceselor şi activităţilor economice propriu-zise, precum şi asupra
stării de linişte a populaţiei;
• nerespectarea normelor ecologice în funcţionarea unor obiective industriale;
posibilitatea unor dezastre ecologice, catastrofe naturale şi procese de degradare a
mediului;
• scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului, ca urmare a
indolenţei şi birocraţiei excesive din administraţie, ceea ce, de asemenea, duce la
slăbirea coeziunii sociale şi civice;
• menţinerea unor dispariţii de dezvoltare între regiunile ţării;
• slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor asumate pentru aderarea la NATO;
• menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaţionale şi întârzierii
dezvoltării acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;
• deficienţe în protecţia informaţiilor clasificate;
• emigrarea specialiştilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează
potenţialul de dezvoltare a societăţii româneşti.

Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională

Politica de securitate a României are drept scop protejarea valorilor

fundamentale, a independenţei şi suveranităţii ţării, a democraţiei constituţionale,
integrităţii teritoriale, a drepturilor omului, a securităţii şi libertăţii cetăţenilor,
precum şi dezvoltarea capacităţii de a contribui la întărirea securităţii şi stabilităţii
regionale şi globale.
Acţionând coerent pentru atingerea acestor obiective, prin promovarea încrederii
regionale şi dezvoltarea cooperării în toate domeniile, România face parte din
structurile politice, economice şi de securitate internaţionale, fiind recunoscută, din ce
în ce mai mult, ca o ţară care şi-a definit opţiunile politico-economice şi care a
înregistrat progrese evidente în acest sens.
Ca rezultat al evaluării riscurilor şi ameninţărilor la adresa propriei securităţi, pe
termen scurt şi mediu, România nu percepe nici un stat ca potenţial agresor şi, din
această perspectivă, va rezolva orice criză sau conflict prin mijloace paşnice,
utilizând forţa militară ca ultim resort.
Pentru a fi capabilă să participe alături de naţiunile care promovează stabilitatea şi
pacea la gestionarea crizelor, sub mandat ONU sau în cadrul Parteneriatului pentru
Pace, România îşi remodelează fprţele armate pentru a dispune de o capacitate de
apărare credibilă şi pentru a fi pregătită să se integreze în Alianţa Nord-Atlantică.
În vederea atingerii acestor obiective politice, Strategia Sdecurităţii Naţionale a
României vizează următoarele domenii şi direcţii:

În domeniul politico-administrativ. Modernizarea societăţii româneşti presupune

acţiuni ferme pentru întărirea funcţiei de reglementare a statului şi a autorităţii
instituţiilor sale. Realizarea obietivelor de securitate naţională solicită dezvoltarea
capacităţii normative a statului român, prin măsuri adoptate în mod democratic, care
să respecte principiul separării puterilor şi să asigure reforma instituţională şi
administrativă. Statul, ca organizator al coeziunii naţionale şi sociale, trebuie să
devină o instituţie suplă şi eficientă, debirocratizată, aflată în slujba cetăţeanului.
Întregul sistem politic se va perfecţiona pentru a se deschide către cetăţean şi
pentru a completa democraţia reprezentativă cu virtuţile democraţiei participative,
prin urmare, exercitarea puterii politice va asigura participarea şi controlul
cetăţeanului asupra instituţiilor şi procesului de luare a deciziilor, prin respectarea
normelor şi regulilor democratice, în concordanţă cu prevederile Constituţiei.
Activitatea de legiferare trebuie să aibă în vedere un cadru conceptual unitar şi
coerent, pe deplin compatibil cu legislaţia europeană, cu principiile acquisului
comunitar, cu sistemul de reglementări propriu Uniunii Europene.
41
 Aplicarea strictă şi severă a legilor faţă de toţi cetăţenii şi în toate împrejurările,
în spiritul şi litera Constituţiei, reprezintă o cerinţă majoră pentru toate instituţiile
statului, de îndeplinirea căreia depind decisiv coeziunea socială, încrederea
cetăţenilor în autorităţile publice, solidaritatea naţională. De aceea se impun:
asigurarea corectitudinii actului administrativ şi de justiţie, stabilitate legislativă şi
simplificarea cadrului juridic, afirmarea justiţiei ca instituţie a cinstei şi
profesionismului. Este necesară, de asemenea, adaptarea mai explicită a cadrului
legislativ la cerinţele de combatere a terorismului şi crimei organizate, precum şi la
cerinţele care decurg din necesitatea participării forţelor din sistemul de apărare la
operaţiuni şi misiuni comune, împreună cu forţele altor state, pe teritoriul naţional şi
în afara acestuia.
În domeniul economic. Tranziţia spre economia de piaţă funcţională presupune
un efort conjugat şi coordonat de realizare a obiectivelor asumate de România prin
Strategia de dezvoltare pe termen mediu, acceptată de Uniunea Europeană, în paralel
cu măsuri de optimizare a cadrului normativ în domeniu.
Relansarea economiei constituie o prioritate a politicii de securitate. Direcţiile de
acţiune în acest domeniu sunt:
• consolidarea stabilităţii macroeconomice, adoptarea unor politici fiscale coerente,
prin reglemntări simplificate şi stimulative, reforma impozitelor, reducerea
cheltuielilor interne şi restructurarea marilor companii şi societăţi ale statului, o
politică monetară şi a cursului de schimb adecvată;
• îmbunătăţirea mediului de afaceri, diminuarea birocraţiei, reglementări favorizante
pentru investiţii şi pentru menţinerea creşterii economice prin producţie
performantă cerută de piaţă;
• stimularea, prin reglementări eficiente şi sub diferite forme, a întreprinderilor mici
şi mijlocii;
• continuarea privatizării, restructurării şi modernizării, cu accent pe dinamizarea
domeniilor industriale şi productive care au potenţial, în condiţiile programelor
sectoriale de aderare la Uniunea Europeană ori convenite cu organismele
financiare internaţionale;
• promovarea unor politici industriale funcţionale, corespunzătoare nevoilor sociale
şi adaptabile cerinţelor pieţei;
• dezvoltarea cooperării economice internaţionale prin forme noi, mai active şi
stimulative, de comerţ exterior;
• consolidarea sectorului bancar şi de asigurări; disciplinarea pieţelor de capital în
care sunt implicate categorii largi de populaţie;
• relansarea agriculturii şi dezvoltarea silviculturii;
• amenajarea teritoriului şi reabilitarea infrastructurii de transport;
• promovarea noilor tehnologii eficiente şi trecerea efectivă la realizarea
funcţionalităţii unei societăţi informaţionale;
• dezvoltarea turismului şi consolidarea cadrului instituţional şi legislativ referitor la
mediul înconjurător şi calitatea mediului;
• orientarea pentru atragerea de investiţii străine, îndeosebi din spaţiul european şi
euroatlantic, ca sursă a motivaţiei pentru includerea României în sistemele de
 securitate respective;
• dezvoltarea activităţilor de comerţ interior, inclusiv prin reglementări ale
administraţiei publice locale privind stimularea producţiei şi pieţelor locale;
• asigurarea protecţiei consumatorilor;
• garantarea unui sistem concurenţial liber şi onest.

În domeniul social. Problemele securităţii sociale se referă, între altele, la starea

de insecuritate individuală, la declinul demografic şi fragilizarea stării de sănătate a
populaţiei, la emigraţia tineretului instruit şi superdotat, la insuficienta consacrare, pe
toate componentele, a societăţii civile şi la absenţa unei clase de mijloc puternice.
Politica în domeniul securităţii sociale vizează toate aceste aspecte, cu accent pe
combaterea sărăciei, consolidarea dialogului şi a solidarităţii sociale şi alinierea la
normele europene în domeniul ocupării forţei de muncă.
Principalele fenomene sociale care alterează coeziunea societăţii româneşti şi
accentuează vulnerabilitatea acesteia la crize şi conflicte sociale sunt determinate de
evoluţii negative la nivel macroeconomic şi de incoerenţa cadrului legislativ.
În acest sens, strategia stabileşte necesitatea realizării unor modalităţi de
stimulare a solidarităţii naţionale şi responsabilităţii civice, a interesului pentru
muncă, a egalităţii dintre bărbaţi şi femei, a egalităţii de şanse în privinţa accesului la
educaţie şi pregătire, a protecţiei sociale. Ca urmare, eforturile instituţiilor cu atribuţii
în domeniu vor avea în vedere:
• promovarea dialogului şi coeziunii sociale prin implicarea statului, ca factor de
echilibru, în contracararea efectelor negative ale procesului de tranziţie şi
evoluţiilor economiei de piaţă;
• reforma sistemului de securitate socială şi diminuarea deficitului de finanţare a
protecţiei sociale;
• elaborarea, în cooperare cu partenerii sociali, a Planului naţional de acţiune în
domeniul ocupării forţei de muncă, ce va asigura coerenţa acţiunilor pe piaţa
muncii;
• descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de muncă;
• ocuparea forţei de muncă în concordanţă cu orientările UE, diminuarea şomajului
şi asigurarea unei protecţii sociale reale a şomerilor, inclusiv prin atragerea şi
implicarea acestora în actvităţi de utilitate publică, desfăşurate în perioada
disponibilizării;
• instituirea unor politici salariale corespunzătoare performanţelor şi importanţei
domeniului;
• realizarea reformei pensiilor, în scopul diversificării resurselor de asigurare, al
eliminării inechităţilor şi creşterii în termeni reali a pensiilor;
• perfecţionarea sistemului de asistenţă socială;
• îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, încurajarea şi reglementarea
producţiei interne a medicamentelor de bază;
• asigurarea protecţiei copilului, ca prioritate naţională, şi reglementarea sistemului
de adopţii, în conformitate cu Strategia de aplicare a Convenţiei ONU;
• sprijinirea şi întărirea familiei ca entitate socială fundamentală;
43
• ameliorarea condiţiilor de viaţă ale persoanelor şi familiilor lipsite de venituri sau
cu venituri mici, prevenirea şi combaterea marginalizării sociale, diminuarea
sărăciei, prin creşterea gradului de ocupare a populaţiei active;
• dezvoltarea civismului, a solidarităţii sociale şi a dialogului intercultural.

În domeniul educaţiei, cercetării şi culturii. Problemele de fond ale acestui

domeniu - care ar putea fi numite ale unei securităţi culturale, în sens larg - sunt în
mod direct legate de nevoia afirmării unor noi mentalităţi şi atitudini care să
contribuie la configurarea dimensiunii culturale şi civilizatorii a reformelor, cerută în
mod implicit de procesul integrării europene şi euroatlantice. Spiritul comunitar,
solidaritatea naţională, cultura comunicaţională, atitudinea faţă de performanţă,
respectul pentru elite şi promovarea lor se află încă în stadii insuficiente de
dezvoltare.
De aceea punerea în valoare şi dezvoltarea potenţialului cultural, ştiinţific şi uman
de care dispune România constituie o componentă şi o resursă esenţială a securităţii
naţionale şi a modernizării societăţii româneşti.
Principalele direcţii de acţiune în acest domeniu sunt:
• promovarea societăţii educaţionale în cooperare cu societatea civilă şi în
conformitate cu Carta albă a educaţiei şi formării, elaborată de Uniunea
Europeană;
• continuarea reformei sistemului de învăţământ, ca fundament al politicilor în
domeniul resurselor umane;
• asigurarea educaţiei de bază, creşterea calităţii învăţământului preuniversitar;
• racordarea învăţământului superior la cerinţele sociale şi economice;
• promovarea în sistemul educaţional a cerinţelor societăţii informaţionale;
• îmbunătăţirea cadrului legislativ şi instituţional pentru cercetare-dezvoltare;
• revigorarea, pe baze competitive, a sistemului naţional de cercetare capabil să
contribuie în mod real la modernizarea societăţii româneşti;
• dezvoltarea şi promovarea tehnologiei informaţiei şi creşterea numărului de
specialişti în acest domeniu;
• protejarea, conservarea şi restaurarea patrimoniului naţional şi promovarea sa ca
parte a patrimoniului cultural universal;
• promovarea culturii ca fundament al dezvoltării durabile a naţiunii şi ca nucleu al
identităţii naţionale;
• protejarea diversităţii culturale şi religioase, promovarea multiculturalismului şi
multiconfesionismului, a dialogului cu reprezentanţii vieţii religioase;
• revigorarea politicilor în domeniul tineretului;
• îmbunătăţirea cadrului juridic şi instituţional în domeniul relaţiilor interetnice,
sprijinirea consolidării şi dezvoltării identităţii etnice;
• pregătirea populaţiei pentru impactul cultural al integrării europene şi
euroatlantice.

În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice. Prin situarea sa la confluenţa

apărării intereselor statului şi ale cetăţeanului acest domeniu reprezintă o componentă
importantă a politicii de securitate a României. Acţiunile specifice în domeniul
menţinerii ordinii publice şi siguranţei naţionale vor viza prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi publice şi a
infrastructurii de interes strategic.
Direcţiile de acţiune în acest domeniu sunt:
• armonizarea legislaţiei şi a procedurilor specifice cu reglementările internaţionale
şi cu standardele UE privind forţele şi serviciile de ordine publică;
• consolidarea relaţiilor de parteneriat cu structuri similare din statele membre
NATO şi UE, precum şi dezvoltarea legăturilor cu cele aparţinând altor state;
• continuarea participării forţelor de ordine publică, civile şi militare la misiuni
internaţionale;
• reglementarea răspunderii Ministerului de Interne şi a Ministerului Justiţiei - a
structurilor acestora - în eradicarea abuzurilor şi ilegalităţilor;
• consolidarea sistemului instituţional de acţiune - servicii de informaţii, poliţie,
minister public, justiţiei - care să facă posibilă aplicarea fermă a legii;
• întărirea acţiunilor de prevenire şi control pentru limitarea şi stoparea
criminalităţii;

• dezvoltarea permanentă a controlului civil asupra instituţiilor din domeniul

siguranţei naţionale şi implicarea societăţii civile în apărarea ordinii publice;
• restructurarea sistemului instituţional al ordinii publice prin descentralizarea
serviciilor din domeniul ordinii publice şi demilitarizarea în mare măsură a
acestora;
• constituirea sistemului naţional de gestionare a crizelor pe principiul
managementului integrat al riscurilor şi conectarea acestuia la organismele
existente în NATO şi UE;
• combaterea eficace a terorismului, corupţiei şi crimei organizate, inclusiv prin
diverse forme de cooperare regională şi subregională;
• îmbunăţirea colaborării dintre autorităţile din sistemul de apărare şi justiţie şi a
acestora cu societatea civilă;
• securizarea frontierei de stat în concordanţă cu interesele naţionale şi exigenţele
aderării la Uniunea Europeană, concomitent cu modernizarea procedurilor de
control la frontieră;
• construirea parteneriatului cu societatea civilă, inclusiv prin asigurarea unui
echilibru între dreptul la liberă informare şi necesitatea protejării informaţiilor
clasificate;
• protecţia dreptului la intimitate, la propria imagine şi la corecta informare a
cetăţeanului;
• asigurarea funcţionării la standarde comunitare a instituţiilor care au atribuţii pe
linia migraţiei şi azilului.

În domeniul apărării naţionale. România va acţiona pentru integrarea în

structurile militare euroatlantice, pentru continuarea reformei armatei, în conformitate
45
cu standardele statelor membre NATO şi UE, pentru dezvoltarea unei capacităţi de
apărare credibile, moderne şi eficiente, avându-se în vedere întărirea controlului civil
asupra forţelor armate, în concordanţă cu principiile şi valorile democraţiei, precum şi
consolidarea statutului României de generator de securitate, prin continuarea şi
îmbunătăţirea contribuţiei la stabilitatea regională.
Principalele direcţii de acţiune sunt:
• îndeplinirea obiectivelor asumate prin Programul naţional anual pentru integrare
în NATO şi asigurarea interoperabilităţii cu forţele Alianţei Nord-atlantice;
• participarea intensificată la Parteneriatul pentru Pace şi dezvoltarea cooperării
militare bi- şi multilaterale, în vederea realizării obiectivelor de parteneriat
asumate de România;
• constituirea şi consolidarea capabilităţilor necesare pentru îndeplinirea
performantă a obligaţiilor asumate de România, de a participa în cadrul unor
operaţiuni de menţinere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere a
terorismului şi de asistenţă umanitară la nivel subregional şi regional;
• restructurarea şi modernizarea Armatei României, îndeosebi modernizarea
structurală a formelor şi a sistemelor de instruire şi continuarea armonizării
cadrului legislativ naţional din domeniul apărării cu cel existent în ţările membre
NATO şi UE;
• adaptarea la condiţiile contemporane a sistemului de mobilizare şi planificare
integrată a apărării şi asigurarea concordanţei dintre obiectivele propuse şi sursele
alocate;
• operaţionalizarea forţelor destinate participării la misiuni ale Uniunii Europene, în
cadrul politicii europene de securitate şi apărare, precum şi ale NATO, ONU şi ale
forumurilor/iniţiativelor subregionale;
• managementul eficient al resurselor umane şi restructurarea forţelor, concomitent
cu creşterea gradului de profesionalizare a personalului armatei şi modernizarea
învăţământului militar;
• îmbunătăţirea colaborării dintre serviciile armate de specialitate pe linia
schimbului operativ de informaţii vizând potenţialii factori de risc la adresa
securităţii şi stabilităţii interne;
• redimensionarea corpului de comandă la nivelul forţelor în proces de reducere,
restructurare şi modernizare; reglementarea pensionării cadrelor militare; aplicarea
programelor de reconversie profesională a personalului disponibilizat din armată
şi industria de apărare;
• planificarea coerentă a activităţii de înzestrare şi achiziţii, prin coordonare cu
politicile în domeniul economic, de privatizare şi restructurare a industriei
naţionale de apărare; dezvoltarea şi achiziţionarea de echipamente noi,
interoperabile cu cele utilizate de NATO;
• întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar;
• sprijinirea autorităţilor publice în caz de urgenţe civile, dezastre sau calamităţi
naturale.
Consiliul Suprem de apărare a Ţării îşi va perfecţiona activităţile de
coordonare, prevăzute de Constituţie şi de legile speciale, în domeniile apărării
naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale.
În domeniul politicii externe. Politica externă a României reprezintă principalul
mijloc de promovare a valorilor şi intereselor naţionale în plan internaţional.
Politica externă va fi susţinută printr-un efort intern de asigurare a coerenţei
interinstituţionale şi a sprijinului opiniei publice şi va continua să fie orientată, în
mod prioritar, pe următoarele direcţii:
• promovarea candidaturii României pentru aderarea la Alianţa Nord-Atlantică şi
crearea condiţiilor necesare pentru aceasta;
• intensificarea negocierilor şi accelerarea pregătirii pentru integrarea în Uniunea
Europeană, inclusiv implicarea în procesul de realizare a politicii europene de
securitate şi apărare;
• aprofundarea Parteneriatului strategic intensificat cu S.U.A., dezvoltarea relaţiilor
bilaterale privilegiate cu ţările NATO şi UE;
• consolidarea relaţiilor cu statele membre ale Uniunii Europene - în plan bi- şi
multilateral - cu ţările vecine şi cu statele cu care România are relaţii tradiţionale;
• dezvoltarea cooperării cu statele din regiune, inclusiv prin participarea la proiecte
de cooperare regională, subregională, transfrontalieră şi în cadrul euroregiunilor;
• dezvoltarea pe baze pragmatice, a relaţiilor privilegiate cu Republica Moldova;
• consolidarea rolului OSCE, ca forum de dialog în domeniul securităţii şi
dezvoltarea capacităţii de acţiune pentru prevenirea conflictelor, gestionarea
crizelor şi reconstrucţia postconflict;
• susţinerea diplomatică a participării la operaţiunile de pace ale ONU şi la alte
acţiuni vizând asigurarea stabilităţii şi întărirea încrederii la nivel regional şi
global;
• respectarea strictă a angajamentelor internaţionale în domeniul neproliferării şi
controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice şi de tehnologie cu
dublă utilizare, precum şi participarea activă la dezbaterile, din diverse foruri, pe
această temă;
• promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru internaţional
pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est, ca şi în Caucazul
de Sud şi în întreaga regiune a Dunării şi Mării Negre;
• sprijinirea comunităţilor româneşti din afara graniţelor pentru păstrarea identităţii
naţionale, culturale şi spirituale şi identificarea potenţialului de suport al acestora
pentru realizarea obiectivelor diplomaţiei româneşti;
• preocuparea constantă pentru îmbunătăţirea statutului juridic şi a tratamentului
minorităţilor româneşti din alte state, conform normelor internaţionale privind
drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor şi angajamentelor asumate prin
înţelegeri şi tratate bilaterale.

Resursele politicii de securitate

România dispune de resursele necesare îndeplinirii obiectivelor cuprinse în

Strategia de securitate naţională a României.
Potenţialul intelectual al poporului român, nivelul de pregătire şi educaţie în
47
tradiţia europeană, dorinţa de însuşire a ceea ce este performant la nivel mondial
constituie cea mai importantă garanţie a succesului eforturilor de modernizare a
societăţii româneşti.
Resursele politice şi suportul social sunt oferite de însuşirea unanimă de către
toate forţele politice şi instituţiile publice din România a opţiunii pentru integrarea
europeană şi euroatlantică, de sprijinul larg acordat de societatea românească
eforturilor de modernizare şi integrare europeană.
Pentru atingerea obiectivelor de securitate naţională vor fi alocate resurse
financiare corespunzătoare, atenţia fiind concentrată asupra utilizării acestora cu
eficienţă.
În acest sens vor fi avute în vedere următoarele:
• aplicarea managementului resurselor pe bază de programe integrate pentru toate
instituţiile angrenate în activităţi în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei
naţionale;
• asigurarea unei mai bune coordonări a instituţiilor implicate în asigurarea
resurselor, precum şi exercitarea mai eficientă a controlului parlamentar;
• creşterea transparenţei utilizării fondurilor publice şi a responsabilităţii faţă de
contribuabil.
Strategia de securitate naţională a României reflectă o concepţie dinamică şi
pragmatică asupra viitorului în domeniul securităţii, fiind un document-cadru ale
cărui modalităţi de acţiuni vor fi adaptate în funcţie de evoluţiile din mediul de
securitate. Obiectivul fundamental îl constituie realizarea, apărarea şi promovarea
intereselor naţionale.
Strategia de securitate naţională a României reflectă intenţii şi acţiuni, etape şi
evenimente care vor fi urmărite cu consecvenţă, chiar dacă într-o lume aflată în
permanentă schimbare pot să apară evoluţii care să necesite reconsiderări temporare.
Integrarea în structurile de securitate europene şi euroatlantice nu are însă
alternativă, chiar dacă eforturile ar putea fi de durată.
Naţiunea şi statul român se află în faţa unei realizări istorice - integrarea
europeană şi euroatlantică. Toate eforturile noastre trebuie îndreptate spre realizarea
acestei şanse fără precedent în îndelungată noastră istorie.
O viziune realistă asupra posibilităţilor şi resurselor ne obligă să ne concentrăm
eforturile pe acele priorităţi care vor influenţa în mod decisiv starea de securitate a
României. Participarea cetăţenilor şi a organizaţiilor, a societăţii în ansamblul ei va fi
hotărâtoare pentru susţinerea posibilităţilor de dezvoltare a obiectivelor acestei
strategii.
Securitatea şi prosperitatea sunt două obiective cu o profundă determinare
reciprocă, iar promovarea lor solicită, din partea tuturor, angajare, responsabilitate şi
patriotism.

ROLUL ŞI LOCUL SERVICIILOR DE INFORMAŢII

ÎN STRUCTURILE INSTITUŢIILOR STATALE
 Pentru a fixa locul şi a stabili rolul serviciilor de informaţii în ansamblul
structurilor statale se cuvine să reamintim definiţia instituţiei statale, momentul
apariţiei statului în societate, tipurile de stat, perspectivele de evoluţie.
Statul este conceput ca o instituţie suprastructurală a societăţii, fiind considerat
de majoritatea teoreticienilor ca un instrument de organizare politică, economică şi
administrativă a societăţii, a cărui menire este de a asigura funcţionalitatea sistemului
social global. Acesta reglementează relaţiile interumane, integrarea indivizilor în
sistemul social, economic, cultural şi religios, asigură respectarea permanentă a
legilor şi normelor morale, politice şi de altă natură.
Din punct de vedere istoric, statul apare odată cu scindarea societăţii în grupuri
sociale cu interese deosebite, chiar contradictorii şi cu poziţii diferite faţă de sistemul
de proprietate şi producţie. Proprietarii sau posesorii de mijloace de producţie au
constituit o pătură socială privilegiată, şi, de aici, şi-au asumat rolul de organizatori şi
conducători ai societăţii. Pentru a-şi consolida şi conserva această poziţie, pe
parcursul evoluţiei istorice, şi-au creat un aparat birocratic: armată, justiţie, închisori,
diverse instituţii administrative, printre care şi serviciile de informaţii. Evoluţia
istorică de până acum dovedeşte că statul nu s-a situat niciodată deasupra societăţii şi
nu a ajuns la imparţialitate totală faţă de grupurile sociale, acest deziderat rămânând
permanent la un nivel ideal.
Indiferent de tipurile de stat care s-au succedat până acum, disputa
concurenţială între grupurile sociale nu a fost estompată, dimpotrivă a evoluat spre
forme complexe, determinate de aceeaşi dorinţă de menţinere şi conservare a puterii
politico-economice.
Principalelor tipuri statale li s-au asociat diverse variante de exercitare a
puterii, specifice formei de guvernare, esenţei regimului politic sau sistemului
economic. În epoca modernă, forma de stat a avut în vedere modul de organizare a
exercitării puterii, structura şi funcţionarea organelor supreme de conducere. Forma
de guvernământ a fost monarhie sau republică, cu tipurile lor variate monarhie
constituţională sau absolutistă, republică democratică sau autoritară. Tot în epoca
modernă a apărut şi principiul separării puterilor în stat: legislativă (parlamentul),
executivă (guvernul) şi judecătorească (justiţia). Toate la un loc formează sistemul
unitar al organelor de stat care, de regulă, sunt însoţite de instituţii cu sarcini
coercitive şi de apărare: poliţia, procuratura, armata, serviciile secrete de informaţii
etc.
Pentru a înţelege rolul şi locul serviciilor de informaţii în cadrul structurilor
instituţiilor statale, trebuie să ne referim şi la deosebirile între statul de drept şi statul
totalitar.
Experienţa istorică dezvăluie următoarele caracteristici ale statului totalitar:
suprimarea, limitarea sau restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, a manifestărilor de voinţă, acţiune independentă şi liberă; abolirea
principiului separării puterilor în stat şi exagerarea ponderii politicului în viaţa
socială; eliminarea totală a pluralismului politic şi instituirea rolului conducător al

49
partidului unic, care deţine dreptul de decizie asupra problemelor de stat şi iniţiativă
legislativă; eliminarea controlului social asupra centrului de putere49.
În regimurile totalitare, serviciile de informaţii şi securitate au fost utilizate ca
instrumente cu rol preponderent de represiune, ceea ce se înţelege prin sintagma
“poliţie-politică”50 . Cu toate acestea, experienţa istorică dovedeşte, la o analiză
riguroasă şi obiectivă, că au fost şi structuri ale serviciilor secrete de informaţii şi
securitate care au avut un rol pozitiv, cu precădere compartimentele de contraspionaj,
anititerorism, apărarea secretului de stat, contrainformaţii militare etc.
Statul de drept poate fi definit ca fiind forma de organizare modernă (în sens
semantic, nu istoric) ce asigură supremaţia legii în viaţa societăţii, având ca rol
fundamental protecţia omului, a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane. Din
această definiţie sumară rezultă cu claritate că statul de drept impune tuturor
cetăţenilor respectarea legii, indiferent de concepţiile lor politice, de poziţia
economică pe care o deţin în societate, de apartenenţa sau nonapartenenţa la
formaţiunea sau partidul de guvernământ, de confesiunea religioasă etc.
Asigurarea supremaţiei legii impune factorilor care participă la adoptarea
actelor normative să asigure compatibilitatea acestora cu Constituţia şi prevederile
tratatelor internaţionale51. În statele democratice, organizate după principiile statului
de drept, serviciile de informaţii au fost orientate cu preponderenţă pentru
cunoaşterea, prevenirea şi contracararea oricăror fapte şi fenomene ce puteau aduce
atingere siguranţei statului, sau valorilor fundamentale înscrise în Constituţie.
Evoluţia istorică a statului şi instituţiilor sale, inclusiv a statului de drept, mai
demonstrează că serviciile de informaţii au manifestat tendinţa de a se izola faţă de
conducerea şi controlul exercitate de factorii responsabili, îndepărtarea de problemele
privind drepturile omului sau declinarea răspunderii în ce priveşte comiterea unor
abuzuri faţă de cetăţeni. De aici a rezultat necesitatea controlului asupra activităţii
serviciilor de informaţii.
Activitatea secretă de informaţii -
parte a organizării sociale moderne

În concepţia unor autori, activitatea secretă de informaţii constituie “alt tărâm”

al realităţii social-istorice52, rămase prea puţin cunoscută marelui public. Am putea
spune că este firesc să fie aşa, pentru că orice activitate secretă este mărginită doar la
un cerc restrâns de iniţiaţi şi mărginită de măsuri de protecţie. De aici şi dificultatea
pentru publiciştii sau comentatorii neiniţiaţi de a reuşi să dezvăluie mecanismul de
funcţionare al serviciilor secrete de informaţii.
Deşi au o tradiţie atât de bogată, spionajul şi contraspionajul s-au
instituţionalizat abia în epoca modernă, prin apariţia unor structuri a căror activitate
este reglementată de lege. În acest sens, Philip Kinghley se exprimă categoric:
49 Vezi pe larg la lt. col. Constantin Ciobanu, Trecerea de la statul totalitar la statul de drept - latură esenţială a
procesului revoluţionar în România, în: “Patrie şi Onoare” (P.O.), nr.1/1992, p.13.
50 O analiza substanţiala a ceea ce înseamnă ”poliţie-politică” a fost realizată de Dimitrie Mântulescu, doctor în drept,
avocat, fost şef al Serviciului de Informaţii din Direcţia Generala a Poliţiei, în lucrarea Poliţie politică şi poliţie de
siguranţă de stat, Bucureşti, 1937, passim.
51 Lt. col. Constantin Ciobanu, op. cit. , p. 14-16.
52 Dan Zamfirescu, loc. cit., p. VII - VIII.
Spionajul ca profesie a apărut o dată cu omul, dar abia în ultima jumătate de veac a
devenit una din componentele fundamentale ale activităţii statelor, el interesează şi
determină (adesea deformează) pulsul opiniei publice, el antrenează experienţa a mii
de specialişti străluciţi, necesită cheltuieli extraordinare; el a devenit atât de
important şi de necesar, încât nici chiar cele mai sărace state nu-şi îngăduie să se
dispenseze de veritabilele armate de agenţi secreţi...53.
Un alt teoretician, Constantin Fitz Gibbon a exprimat raţiunea sporirii până la
excrescenţă a rolului informaţiilor şi contrainformaţiilor în epoca modernă: În nici
unul dintre veacurile anterioare nu s-a adeverit atât de categoric cum că
cunoaşterea înseamnă putere, iar vremea noastră este dominată categoric de
căutarea puterii54.
Alţi autori şi-au exprimat temerea că serviciile de informaţii, prin prestigiul
câştigat şi prin influenţa pe care o exercită în luarea deciziilor fundamentale, pot
deveni periculoase. În zilele noastre activitatea secretă de informaţii a devenit una
din industriile cele mai mari, şi atât de puternică, încât, practic, în orice moment este
capabilă să scape de sub control55.
Istoricul român Gheorghe Buzatu, reflectând asupra experienţei celui de al
doilea război mondial şi a perioadei ce a urmat, făcea următoarele aprecieri asupra
activităţii de informaţii: Cel de al doilea război mondial a ilustrat de o manieră
categorică rolul spionajului în desfăşurarea istorică, iar încleştările din întreaga
epocă postbelică i-au «consolidat poziţia», întratât că poziţia sa în derularea
marilor evenimente şi a vieţii cotidiene, în consumarea cazurilor vedetă ale lumii
politico-diplomatice, militare, ştiinţifice sau culturale a intrat în domeniul faptului
obişnuit56.
Dar nu numai istoricii şi teoreticienii au simţit nevoia de a-şi spune opiniile în
legătură cu activitatea serviciilor de informaţii în societatea modernă, ci chiar unii
străluciţi practicieni. Astfel, fostul director general al CIA (Central Intelligence
Agency - principalul serviciu de spionaj al SUA), Allan Dulles, spunea despre
serviciul de informaţii că este un element vital în această eră modernă57.
Avem şi noi românii două figuri legendare, a căror voci trebuie ascultate, şi de
ce nu, actualizate, întrucât au sesizat şi au exprimat înaintea altora ceea ce era esenţial
în activitatea serviciilor secrete de informaţii. Mihail Moruzov, şeful Serviciului
Secret de Informaţii al armatei române în perioada 1924-1940, spunea că menirea
instituţiei pe care o conducea era de a oferi “informaţii reci şi reale”, pentru a preveni
orice eventualitate de surprindere şi de a alarma la timp ca celelalte foruri de
răspundere din stat - prevenite şi în deplină cunoştinţă de cauză - să avizeze la cele
mai eficiente mijloace şi să aducă aportul lor salvator faţă de eventualităţile ce se
întrevăd58. La rândul lui, Eugen Cristescu, directorul general al Serviciului Special de

53 Phillip Knightley, The second Oldest Profession Spies and Spying in the Twentieth Century, N.Y. Penguin Books,
1988, p. 3.
54 Constantin Fitz Gibbon, Secret Intelligence in the Twentieth Century, London, 1976, p. 334.
55 Gh. Buzatu, Razboiul mondial al spionilor, (1936 - 1989), Iaşi, 1991, p. 2.
56 Ibidem.
57 Allan Dulles, Arta informaţiilor, (The craft of Intelligence), traducere pentru uz intern, p. 12.
58 Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Marele Stat Major, fond 948, dosar 149, vezi studiul întocmit la 5
ianuarie1939 de către Serviciul Secret de Informaţii al M. St. M. , f. 14.

51
Informaţii român, în perioada 1940-1944, spunea că: Serviciile de informaţii sunt
organe odioase în opinia publică, dar absolut necesare în viaţa tuturor statelor, unde
ele au existat, există şi vor mai exista totdeauna. Acelaşi autor mai sublinia un aspect
de interes pentru doctrina activităţii de informaţii: Obligativitatea cea mai importantă
a unui serviciu de informaţii stă în opera de prevenire59.
Procedând la o analiză „rece“ asupra realităţilor societăţii româneşti, într-un
moment de grea cumpănă pentru ţară - februarie 1938 - acelaşi Mihail Moruzov a
consemnat, poate nu numai pentru factorul de decizie - Regele Carol al II-lea -, ci
îndrăznim să spunem pentru posteritate: „Să se concentreze toate forţele vii ale
acestui stat, ca tocmai acolo unde duşmanul cel mai înverşunat caută să sădească şi să
exploateze ura în conştiinţele cetăţeneşti, să se ia măsuri neîntârziate ca atât cultul,
instrucţia, cât şi aparatul administrativ să-şi îndeplinească datoria în mod cât mai
conştiincios; rezultatul ar fi ca prin aceste măsuri, minciuna, ura şi calomnia s-ar
zdrobi de zidul format de aceşti buni fii ai ţării...; iar Înaltul guvern, la rândul său,
ţinut în curent continuu de acest aparat [serviciul secret - n.n.], în deplină cunoştinţă
asupra realităţilor, în toate domeniile, să poată aviza la timp şi sever asupra tuturor
acestor fapte, ca astfel să se poată realiza o operă naţională de consolidare temeinică,
având la bază dreptatea şi sancţiuni pentru toţi“60.
Desigur că exemplele pot continua. Va trebui să ne oprim aici, întrucât opiniile
formulate deopotrivă de teoreticieni şi de practicanţi sunt suficiente pentru a
desprinde concluzia că serviciile de informaţii constituie un produs al civilizaţiei
moderne, iar prin instituţionalizare au jucat un rol de prim ordin în viaţa
statelor. În ciuda faptului că opinia publică le-a perceput ca pe ceva “odios”, nimeni
până acum nu şi-a permis să se lipsească de ele, şi aceasta pentru că, în general,
conaţionalii le acordă girul, simţindu-se mai în siguranţă şi mai protejaţi.
Problema poate fi abordată şi prin perspectiva istorică. Privind în ansamblu
epocile modernă şi contemporană, putem distinge cu uşurinţă o succesiune de
regimuri politice, fiecăruia fiindu-i caracteristic un anumit tip de stat (absolutist,
democratic, autoritar, militar, dictatorial etc.). Ca urmare, se poate spune că
experienţa istorică demonstrează că un regim politic îşi creează încă de la apariţia sa
(prin forme paşnice sau violente), acele structuri statale, din care fac parte şi serviciile
secrete de informaţii, de care are absolută nevoie pentru a-şi apăra şi promova
interesele, sau a le face cât mai viabile, eventual credibile, în opinia publică.
Serviciile de informaţii la rândul lor, nu pot fi nici mai rele, dar nici mai bune, decât
regimul politic care le-a conceput, instituţionalizat şi modelat pe parcurs. Există deci
o strânsă concordanţă între esenţa statului, şi ca urmare a sistemului politic de
guvernare, şi funcţiile ce sunt conferite structurilor secrete de informaţii. Astfel de
instituţii capătă cu timpul chipul şi asemănarea regimurilor politice pe care le
deservesc. Ele se modelează din mers, adică evoluează şi suferă modificări în paralel
cu transformările regimului politic - al factorilor de putere - în slujba cărora îşi
circumscriu întreaga activitate.
Obiectivul fundamental al activităţii serviciilor de informaţii, aşa după cum
demonstrează din plin istoria modernă şi contemporană, îl constituie: apărarea
59 Vezi Cristian Troncotă, op. cit., p. 164.
60 Apud Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Editura I.N.I., p. 16.
valorilor supreme ale unui stat integritatea teritorială, suveranitatea naţională,
independenţa politică, indivizibilitatea statală. Tot epocile modernă şi contemporană
sunt acelea care au evidenţiat necesitatea respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, valori supreme înscrise în constituţiile naţionale şi
preluate ca principii ale dreptului internaţional. Prin urmare, activitatea serviciilor
secrete de informaţii a fost canalizată şi pentru apărarea acestor drepturi câştigate
uneori după lungi aşteptări sau conflicte sângeroase.
Secolul XX a fost denumit în diverse feluri: “Secolul vitezei”, “Secolul
violenţei”, “Secolul marilor războaie”, “Secolul celor mai spectaculoase
transformări” etc. Mai presus de orice, însă, toţi comentatorii fenomenelor social-
politice ale veacului sunt de acord că acest secol este cel puţin în ultimele decenii,
secolul exploziei informaţionale absolute, astfel încât la începutul anilor '80 s-a
confirmat că în societatea actuală resursa strategică este informaţia61. Acest lucru
înseamnă că serviciile de informaţii care culeg, verifică, stochează şi valorifică
informaţii din domeniul apărării şi siguranţei statului, au rol strategic la fel de
important ca şi resursele economice, umane, culturale şi politico-militare. Deci,
sintagmele cunoaştere-informaţie, putere-informaţii, constituie cheia existenţei
civilizaţiei contemporane. Activitatea de informaţii constituie, prin urmare, o parte a
organizării sociale moderne.
Pe cât este de necesară, activitatea de informaţii este cel puţin în aceeaşi
măsură supusă criticilor şi contestărilor. Aceasta, chiar şi în ţările în care se bucură de
mare respect. Critica şi contestarea activităţii serviciilor secrete este determinată, în
special, de imposibilitatea practicării de către acestea a unei suficiente transparenţe. O
transparenţă satisfăcătoare cu privire la activitatea secretă de informaţii nu este
niciodată posibilă, fiindcă raţiunea de a fi a organismelor care o desfăşoară, este
secretul. Abdicarea de la principiul secretului anulează activitatea oricărui serviciu de
informaţii.

Rolul informaţiilor în fundamentarea deciziilor

Scopul spionajului, după cum rezultă din demersul istoric, este acela de a
aduna, evalua şi analiza informaţiile obţinute clandestin, ori sub false aparenţe, de la
o organizaţie, instituţie sau guvern, pentru a le transmite altcuiva, de obicei ostil.
Culegerea de informaţii de siguranţă naţională, în general, se materializează şi
finalizează prin informarea factorilor de decizie ai puterilor statului cărora pe această
cale li se pun la dispoziţie elementele necesare fundamentării strategiilor şi tacticilor
de organizare şi conducere socială, de securitate, apărare şi siguranţă naţională.
Mai trebuie precizat că activitatea de informare nu este un scop în sine.
Cunoaşterea, dacă nu este însoţită de acţiune, sau dacă nu determină acţiunea
preventivă de reacţie, este lipsită practic de însemnătate. Ca urmare, informaţia
determină acţiunea, iar între informaţie şi acţiune intervine decizia. Buna cunoaştere a
unor fapte, situaţii, evenimente, fenomene, ce afectează siguranţa naţională a unui
stat, poate fi realizată prin obţinerea unor informaţii veridice, care trebuie semnalate
61 Apud col. Aurel I. Rogojan, Elemente de teoria generala a activităţii informativ-operative, Partea I, vol. 1, fasc. 1, p.
33.

53
factorilor de decizie. Certitudinea că informaţiile sunt utile, îl reprezintă faptul că se
reflectă în măsurile luate pentru prevenirea şi contracararea producerii unor asemenea
fapte, ori a consecinţelor lor negative. De aici putem desprinde un raţionament cu
valoare de principiu, şi anume că activitatea de culegere şi punere la dispoziţia
factorilor de decizie a informaţiilor implică responsabilitate. La rândul ei,
responsabilitatea implică libertate şi independenţă în acţiune, ca temei al obiectivităţii
şi slujirii adevărului.
Pe de altă parte, informaţia înseamnă indiscutabil putere. În prezent, mai mult
ca oricând, informaţia este o entitate economică ce presupune un cont şi implică
riscuri, acestea presupunând, la rândul ei, plata preţului lor. Spre exemplu, în anii '60
se vorbea în SUA despre existenţa a două guverne, unul real şi altul invizibil (adică
Agenţia Centrală de Investigaţii - celebra C.I.A.). De aici rezultă că serviciile de
informaţii pot fi definite, şi au fost, ca “mâna ascunsă”62, “motoarele” care stau în
spatele evenimentelor de pe tot globul. Ajunşi în acest punct va trebui să răspundem
la întrebarea: câtă putere au în realitate serviciile de informaţii?
Experienţa istorică ne oferă următorul răspuns: au atâta putere câtă forţă emană
din expresia informaţională a rezultatelor activităţii lor. Expresia informaţională o dă
documentul informativ destinat factorilor de putere a lua deciziile. Calitatea acestor
documente informative, respectiv a conţinutului acestora, a informaţiilor verificate şi
prelucrate, a determinat şi determină aprecierile esenţiale asupra eficienţei oricărui
serviciu secret de informaţii.
O altă problemă ce trebuie abordată se referă la modalitatea în care este
receptată activitatea serviciilor de informaţii de către opinia publică. În perioada
postbelică, în SUA a existat o întoarcere remarcabilă de la concepţia că serviciile de
informaţii sunt virtual omniprezente şi omnipotente, până la critica exagerată
referitoare la eşecuri spectaculoase datorate aceloraşi onorabile servicii de informaţii.
Privind din perspectiva ultimilor decenii, se poate spune că serviciile de informaţii nu
se află la mare loc de stimă peste tot în lume. Dimpotrivă, există şi opinii potrivit
cărora culegerea secretă de informaţii ar fi o “cenuşăreasă” a politicii contemporane.
Adevărul este că din partea unor conducători politici se manifestă o anumită
ambivalenţă în ceea ce priveşte serviciile secrete: le recunosc utilitatea dar, în pofida
acestei recunoaşteri, nu ţin totdeauna seama (uneori chiar deloc) de avertismentele
acestora. Asemenea împrejurări au condus, de regulă, la spectaculoase răsturnări de
situaţii ce nu de puţine ori au schimbat cursul istoriei.
Culegerea secretă de informaţii serveşte unor funcţii vitale în ansamblul
exercitării puterii de stat, şi anume în luarea deciziilor. Acest lucru nu înseamnă că
activitatea în domeniu a fost întotdeauna apreciată şi valorificată în măsura cuvenită.
Au existat nu puţine situaţii când informarea s-a făcut la timp, a fost corectă şi a privit
chestiuni esenţiale, de supraveghere a unui stat, dar, cu toate aceste, ea nu a fost
finalizată în decizii şi acţiuni utile. Istoria ne oferă şi de data aceasta suficiente
exemple.
Napoleon I, împăratul francezilor, a accentuat permanent că un spion bine
plasat în tabăra inamică era la fel de important ca şi câteva divizii. Cu toate acestea,
însă, în unele dintre campaniile lui a dat prea puţină importanţă culegerii de
62 Ibidem, p. 28-29.
informaţii sau, mai exact spus, valorificării acestora.
Frederic cel Mare al Prusiei scrisese cândva: Dacă se cunosc intenţiile
inamicului, el poate fi întodeauna înfrânt, chiar şi de o armată inferioară63. Dar, la
fel ca şi Napoleon, nu a pus acest lucru în practică.
De asemenea, în ciuda celor peste 80 de avertismente venite pe canale
diplomatice şi prin structurile serviciilor secrete sovietice, în intervalul decembrie
1940 - iunie 1941, I.V. Stalin nu a vrut să înţeleagă că Germania este pregătită să
declanşeze războiul contra URSS 64. Chiar Hitler, avertizat de serviciile de informaţii
germane că URSS dispune de un potenţial economic şi militar imens, a declanşat
războiul, cu toate că, imediat după ce a cunoscut forţa şi dotarea tehnică a Armatei
Roşii, a fost nevoit să recunoască faptul că “ar fi trebuit să reflecteze de două ori
înainte să ia decizia”65.
Aceste exemple sunt suficiente pentru a sublinia că, deopotrivă succesul cât şi
eşecul valorificării informaţiilor pot conduce la consecinţe neaşteptate, neprevăzute.
Au fost şi momente în istorie când serviciile de informaţii au ştiut să înveţe din
propriul insucces şi să întoarcă eşecul temporar într-o victorie. Prin insucces în
activitatea de informaţii se înţelege fie că nu s-a informat la timp cu ceea ce era
necesar, fie nu s-au adus suficiente argumente pentru a convinge factorul de decizie
despre consecinţele unor evenimente, fapte ori fenomene. Spre exemplu,
bombardarea de către japonezi a flotei americane de la Pearl-Harbour a fost
comentată de mulţi în sensul că dacă atacul nu s-ar fi produs, poporul american n-ar fi
acceptat să intre în război66. În schimb, contraamiralul Cloude Black, unul dintre
martori, spunea: Japonezii ne-au distrus doar mult armament greu, învechit. Într-un
fel ei ne-au făcut un serviciu. Desigur, scopul acestui exemplu trebuie corect înţeles şi
exact acceptat. Ne aflăm în faţa unui aspect de politică a valorificării informaţiilor şi
a evaluării activităţii serviciilor secrete în cazul unor sincope.
Un alt exemplu. Regimul ţarist în Rusia, cu toate că dispunea de cea mai
eficientă organizaţie de spionaj din acel timp, “Ohrana”, s-a prăbuşit totuşi în urma
revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. La fel şi URSS, care avea un serviciu de
informaţii puternic, invidiat de mulţi prin eficienţa sa. Cu toate acestea URSS s-a
prăbuşit precum un monstru cu picioarele de lut.
Concluzia ce se poate desprinde de aici este că un serviciu de informaţii, oricât
ar fi de puternic, nu poate să asigure de la sine menţinerea la putere a unui regim
politic ce poartă în sine germenele unor contradicţii sau imobilism ideologic, care în
momente de conjunctură pot exploda şi prin urmare pot produce prăbuşirea întregii
organizări social-politice a statului. Dacă structurile statale s-au prăbuşit în urma
revoluţiilor paşnice sau violente, organizaţiile serviciilor de informaţii au supravieţuit
totuşi, istoria dovedind în astfel de cazuri că ele au reuşit chiar şi rapid să se adapteze
la noile realităţi. Din acest punct de vedere, se poate afirma, fără exagerare, că
serviciile de informaţii sunt adevărate structuri de rezistenţă ale naţiunii. Forma de
stat s-a prăbuşit, dar serviciile de informaţii au reprezentat rezerva care a dus mai
63 E. Cerneak, op. cit., p. 212 - 213.
64 Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al doilea război mondial?, Bucureşti, 1995, p. 46-47. Vezi
şi Barton Whaley, Codeword Barbarossa, Cambridge, (Mass.), London, 1973, passim.
65 Florin Constantin, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului 1941. O decizie controversata, Bucureşti, 1995, p. 119.
66 Vezi: După Războiul Rece, furtul de tehnologie - obiectivul nr. 1 al serviciilor secrete, în ”P.O.”, nr. 1/1995, p. 138.

55
departe tradiţia instituţiilor.
Totuşi, ce s-a întâmplat în situaţiile de înfrângere sau prăbuşire? Franţa lui
Napoleon I dispunea de cea mai puternică armată, la fel ca şi Prusia lui Frederic cel
Mare. Germania în timpul lui Hitler dispunea de Wermacht, iar URSS de Armata
Roşie. Forţa militară a acestor puteri, fiecare la timpul ei, era dublată de puternice
servicii de informaţii. Cu toate acestea au gustat, toate deopotrivă, într-un moment
sau altul, din cupa amară a înfrângerii ori prăbuşirii. Deci, servicii de informaţii au
existat şi şi-au făcut datoria, dublând prin forţa lor - adică prin veridicitatea
informaţiilor - forţa politică şi militară. Mai mult, serviciile de informaţii, respective
au beneficiat de profesionişti, unii dintre ei devenind figuri legendare ale spionajului
şi contraspionajului, adevăraţi idoli pentru actualii ofiţeri de informaţii. Nu au lipsit
nici informaţiile în cantitate şi calitate corespunzătoare. Prin urmare, cauzele
înfrângerii trebuiesc căutate în altă parte.
De regulă, informaţiile provenite de la serviciile secrete specializate sunt tratate
cu multă atenţie şi ca urmare stau la baza fundamentării unor decizii importante în
stat. Aceasta deoarece se prezumă aprioric că aceste informaţii corespund într-un
grad mai mare realităţii, sunt obţinute prin mijloace şi metode proprii acestora şi sunt
verificate minuţios. Depinde şi de profesionalismul analiştilor serviciilor secrete ca să
prezinte în mod credibil şi corespunzător informaţiile pentru a fi folosite în actul de
decizie. Dacă astfel de informaţii sunt ignorate sau nu li se acordă importanţa
cuvenită, pot apare stări de pericol deosebite, cu consecinţe adesea imprevizibile.
Pe de altă parte, nu este suficientă doar informaţia “rece şi la obiect” (după
cum spunea Moruzov), mai trebuie ca fluxul informaţional să fie însoţit de măsuri
preventive corespunzătoare.
Rolul serviciilor secrete de informaţii în prezent şi în perspectivă este să apere
sistemul democratic de ameninţările reale sau potenţiale, să depisteze şi să încurajeze
factorii de stabilitate ori favorizanţi pentru securitatea naţională, să ofere liderilor
politici aflaţi în funcţii de decizie informaţii, analize şi evaluări care să-i ajute în actul
guvernării democratice. Serviciile secrete nu au şi nu trebuie să aibă nici un rol politic
direct. Ele nu trebuie să confunde cunoaşterea regulilor jocului politic cu politica
propriu-zisă.

CADRUL NORMATIV STATUAT DE CONSTITUŢIE ŞI LEGILE

STATULUI ROMÂN PRIVIND APĂRAREA SIGURANŢEI
NAŢIONALE
 Cadrul normativ al sistemului apărării siguranţei naţionale este ansamblul de legi,
Hotărâri ale Parlamentului României şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului cu
referire directă la: definirea noţiunii de siguranţă naţională; stabilirea funcţiilor
siguranţei naţionale; stabilirea organelor de stat, a organizaţiilor publice şi private cu
responsabilităţi directe în domeniu; beneficiarii activităţii de informaţii pentru
apărarea siguranţei naţionale; drepturile şi îndatoririle cetăţenilor României în
domeniu; organizarea şi funcţionarea instituţiilor (serviciilor de informaţii şi
structurilor departamentale); principiile fundamentale care stau la baza activităţii
informativ-operative pentru realizarea securităţii naţionale etc.
Pe lângă Constituţia României, ca lege fundamentală a statului, intrată în viguare
în urma unui referendum naţional, din 1992, au fost elaborate următoarele legi, care
fundamentează cadrul normativ al sistemului siguranţei naţionale:
• Legea nr. 39, din 13 decembrie 1990, privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
• Legea 51, din 29 iunie 1991, privind siguranţa naţională a României;
• Legea 14, din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului
Român de Informaţii;
• Hotărârea Parlamentului României nr. 30, din iulie 1993, privind asigurarea şi
funcţionarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului
pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI;
• Legea nr.1, din 6 ianuarie 1998, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Informaţii Externe;
• Legea 92, din 30 iulie 1996, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Telecomunicaţii Speciale;
• Hotărârea nr. 44 a Parlamentului României, din 28 octombrie 1998, privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru
controlul activităţii Serviciului de Informaţii Externe;
• Legea nr. 191, din 19 octombrie 1998, privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului de Protecţie şi Pază;
• Hotărârea Guvernului României nr. 864 din 28 septembrie 2000, privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Securitate;
• Hotărârea Guvernului României nr. 328, din 22 martie 2001, privind înfiinţarea şi
funcţionarea Comisiei naţionale pentruj integrarea României în NATO;
• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României, nr. 14, din 26 ianuarie 2001,
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale;
• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României, nr. 29 din 26 februarie 2001,
pentru completarea Legii nr.40/1990 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului de Interne.
• Hotărârea Guvernului României nr. 845 din 31 iulie 2002, privind organizarea şi
funcţionarea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat.

Noţiunea şi funcţiile siguranţei naţionale

57
 Prin siguranţă naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru
şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării
statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii
ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi
normelor democratice statornicite prin Constituţie67.
Siguranţa naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea
ameninţărilor interne şi externe, care pot aduce atingere valorilor prevăzute de art.1 al
Legii 51. Prin urmare, cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea (contracararea)
reprezintă în esenţă şi cele trei funcţii majore ale siguranţei naţionale stabilite de
legiuitor.
Cunoaşterea ameninţărilor, ca funcţie, presupune obţinerea şi deţinerea de date şi
informaţii cât mai precise şi în detaliu despre anumite preocupări sau orice fel de
planuri şi acţiuni pregătite, organizate sau desfăşurate ce pot pune în pericol siguranţa
naţională a României.
Această funcţie reprezintă şi o principală modalitate, sine qua non, de realizare a
siguranţei naţionale, prin care se asigură aflarea planurilor şi a obiectivelor strategice,
operative sau tactice ale serviciilor de spionaj străine, ale organizaţiilor, grupărilor
sau persoanelor din ţară ori din străinătate îndreptate contra intereselor României.
Acţiunile prin care se urmăreşte lezarea intereselor României pot fi directe (prin
obiective ce vizează nemijlocit valorile pe care le apără Legea siguranţei naţionale)
sau indirecte (prin urmărirea sistematică a unor scopuri de natură a leza valorile
statului român.
Fără cunoaşterea ameninţărilor interne şi externe, concertate sau nu, a
provenienţei şi a protagoniştilor, nu se poate elabora şi urmări o strategie a apărării şi,
mai ales, nu se poate ajunge la prevenirea şi înlăturarea lor cu minimum de efort
material şi uman, dar cu eficienţă maximă.
Cunoaşterea, ca funcţie a siguranţei naţionale, mai semnifică şi concentrarea la
maximum a inteligenţelor, coordonarea şi coroborarea a tot ceea ce este valoros în
domeniul material şi spiritual, direcţionarea acestora spre sistemul imunitar al
statului.
Funcţia de cunoaştere a factorilor de risc interni şi a vulnerabilităţilor interne,
înseamnă obţinerea de date şi informaţii, care pentru un stat cu interese limitate, cum
este România, poate juca un rol deosebit de important în realizarea siguranţei
naţionale. Unii foşti ofiţeri care au activat în serviciile de informaţii româneşti în
diverse etape au sesizat acest aspect. De exemplu, generalul de divizie (r) Titus
Gârbea, cu o bogată experienţă şi o excepţională competenţă în domeniul activităţii
de informaţii, spunea că: Nevoia de informaţii (adică de cunoaştere - n.n.) este cu
atât mai mare cu cât ele trebuie să suplinească inferioritatea şi slăbiciunile de alt
ordin. Informaţiile trebuie să fie invers proporţionale cu aceste slăbiciuni. Vreau să
spun că un popor mai slab demografic şi cu armată mai puţin numeroasă trebuie să
apeleze mai mult la iscusinţă în conducere, la o mai completă şi mai sigură

67 Legea 51, art 1.

informaţie şi la o mai rafinată contrainformaţie68.
În principal, SRI şi celelalte servicii şi structuri informative departamentale
realizează funcţia de cunoaştere, urmând ca prevenirea şi înlăturarea să fie realizate
de alte organe de stat abilitate, în conformitate cu competenţele conferite de lege.
Prevenirea, este cea de a doua funcţie a siguranţei naţionale. Ea implică
preîntâmpinarea, adică împiedicarea producerii sau continuării unor activităţi, fapte,
evenimente ce pot leza interesele şi valorile fundamentale ale statului. Istoria militară
demonstrează că „este mai uşor să previi ocupaţia inamică decât să alungi
invadatorul”. La fel pot fi percepute lucrurile şi pe frontul secret.
Prin această funcţie se atrage atenţia, se analizează, se informează în prealabil, cu
privire la orice fapte, fenomene, activităţi ori evenimente ce constituie sau pot
constitui pericole ori riscuri la adresa siguranţei naţionale.
Prevenirea constituie, de asemenea, forma principală de realizare a siguranţei
naţionale. Ea constă în preîntâmpinarea ameninţărilor sau a materializării lor, prin
acţiuni politice, economice, juridice, culturale, administrative, educative, lezarea
efectivă a valorilor naţionale.
Concret, măsurile de prevenire a ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale nu se
realizează în mod nemijlocit de către serviciile şi structurile comunităţii informative a
statului, ci de către organele de stat competente, cărora le sunt puse la dispoziţie
datele necesare în acest sens (organele legislative, executive sau juridice). Pe baza
acestor date pot fi iniţiate măsuri concrete de: preîntâmpinare a unor astfel de acţiuni
şi fenomene; reglementare a unor aspecte specifice; reorganizarea unor activităţi;
trimiterea în judecată şi condamnarea persoanelor vinovate de săvârşirea faptelor
penale etc.
Unele măsuri de prevenire pot fi întreprinse în mod direct şi de către serviciile de
informaţii, dar în legătură nemijlocită cu profilul activităţii, folosind mijloacele şi
metodele informative şi tehnico-operative de siguranţă pentru autoapărarea împotriva
acţiunilor serviciilor de spionaj ori a pericolelor teroriste. De asemenea, neacordarea
ori retragerea avizului de acces la date, informaţii sau activităţi cu caracter secret se
realizează în mod direct de către serviciile şi structurile informative ale statului.
Prevenirea include deopotrivă şi activitatea de elaborare şi perfecţionare a actelor
normative ce se referă la apărarea siguranţei naţionale, inclusiv a ordinelor ce
reglementează activitatea diferitelor structuri informative şi servicii de informaţii
specializate în domeniu.
În tradiţia serviciilor de informaţii româneşti, prevenirera a constituit o funcţie
importantă. De exemplu, Eugen Cristescu spunea că raţiunea de a fi a serviciilor de
informaţii stă în însăşi opera de prevenire pe care o întreprind69.
Înlăturarea (contracararea) ameninţărilor este a treia funcţie a siguranţei
naţionale. Ea vizează cu precădere contracararea, îndepărtarea, anihilarea sau
diminuarea efectelor unor acţiuni deja produse sau aflate în diverse faze de
desfăşurare.
Funcţia de înlăturare a ameninţărilor se realizează în cadrul strict legal, prin
68 Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, pag. 94.
69 Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu
– asul serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, 1994, p.141.

59
respectarea dreptului internaţional în materie de securitate şi a legilor interne.
Practic, această funcţie este îndeplinită de organele administrative sau juridice şi
de alte organe competente a lua măsuri în sectoarele de activitate respective.

Ameninţările la adresa siguranţei naţionale

Categoria juridico-operativă de ameninţare la adresa siguranţei naţionale este

utilizată pentru întâia oară în România, odată cu promulgarea Legii 51/1991.
Conceptul de ameninţare la adresa siguranţei naţionale a devenit noţiunea operativă
de bază a întregului sistem tehnico-metodologic intern al SRI, dar şi pentru celelalte
servicii şi structuri informative cu atribuţii în domeniu.
În legislaţia românească nu există însă o definiţie generică a ameninţării la adresa
siguranţei naţionale, ci este prezentată la art. 3 al Legii 51/1991 o înşiruire de
concretizări asupra a ceea ce constituie ameninţări, desemnând, totodată, competenţa
materială a structurilor informative ale ţării şi limitându-le activitatea la aceste
prevederi exprese ale legii.
Activitatea ulterioară apariţiei Legii 51/1991 a determinat o serie de discuţii şi
chiar propuneri de modificare a prevederilor legale, în sensul clarificării şi precizării
unor noţiuni, al punerii lor de acord cu alte modificări ale legislaţiei penale, în
special, precum şi al cuprinderii tuturor posibilităţilor de apariţie a unor pericole şi
riscuri pentru siguranţa naţională.
Potrivit reglementărilor actuale, dacă apare un pericol sau o sursă de risc pentru
siguranţa naţională şi nu este prevăzută în art. 3 al Legii 51/1991, SRI nu este abilitat
să întreprindă activităţi de cunoaştere, prevenire şi înlăturare.
Ameninţarea, în accepţiunea semantică a cuvântului, este o manifestare a intenţiei
de a face rău, de a crea o stare de pericol care se poate materializa sau nu. Dacă acest
pericol vizează siguranţa naţională aşa cum este definită de lege, atunci ne aflăm în
prezenţa categoriei juridico-operative de ameninţare la adresa siguranţei naţionale.
Art. 3, lit. a-l menţionează următoarele ameninţări la adresa siguranţei naţionale:
• planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii,
independenţei sau indivizibilităţii statului român;
• acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau
de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare, aservirea faţă de o putere străină ori
ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte;
• trădarea prin ajutarea inamicului;
• acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii în
stat;
• spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete
de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor
acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor
de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora;
• subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a
instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi
 libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii
de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere,
degradare ori aducere în stare de neîntreţinere a structurilor necesare bunei
desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;
• acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea
persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat ori a reprezentanţilor altor
state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată
pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate,
precum şi practicii internaţionale;
• iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor
totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice
altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub
orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la
fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;
• actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi
al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte;
• atentatele contra unei comunităţi, săvârşite prin orice mijloace;
• sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau
biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea,
deţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin
acestea se pune în pericol siguranţa naţională;
• iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub
orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreunuia din activităţile enumerate la
lit a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către
organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.
În Legea 92/1996, art. 6., alin. 3 se menţionează o altă posibilă ameninţare:
Penetrarea, întreruperea funcţionării şi distrugerea reţelelor de telecomunicaţii
speciale, precum şi interceptarea comunicaţiilor în aceste reţele, aspect asupra căruia
revenim în subcapitolul următor.
Aceste ameninţări constituie principalul temei al competenţelor materiale ale
serviciilor şi structurilor informative româneşti, precum şi principalul element ce
determină planificarea şi organizarea activităţii informative.
Un alt aspect ce trebuie clarificat se referă la faptul că ameninţările nu se
confundă şi nu se suprapun întru-totul cu infracţiunile la adresa securităţii naţionale
prevăzute de Codul Penal. Analiza raportului între ele arată că:
• atât ameninţările cât şi infracţiunile sunt îndreptate împotriva valorilor supreme
ale ţării;
• pentru existenţa unei fapte infracţionale este necesară întrunirea cumulativă a trei
elemente (pericolul social, incriminarea legală şi vinovăţia); pentru existenţa
ameninţării este suficientă legalitatea consacrării;
• ameninţarea nu are totdeauna un caracter penal, ea putând fi reprezentată şi de
vulnerabilităţi subiective sau obiective şi, respectiv, de riscurile indicate de

61
 acestea. Risc de siguranţă naţională este inclusiv absenţa unor decizii oportune de
înlăturare a ameninţărilor, precum şi dispunerea abuzivă a unor măsuri de
prevenire sau contracarare a acestora, încălcând astfel prevederile art. 16 din
Legea 51/1991;
• o ameninţare la adresa siguranţei naţionale poate evolua şi dobândi caracteristicile
unei infracţiuni contra siguranţei statului, situaţie în care sunt sesizate organele
judiciare competente;
• unele ameninţări nu au echivalent în grupul de infracţiuni contra siguranţei
statului, în timp ce infracţiunilor din acestă categorie li se pot stabili în toate
cazurile echivalenţe în ameninţări;
• dacă nu se constituie în infracţiune, ameninţarea nu atrage răspunderea penală a
făptuitorului;
• anumite acte premergătoare ale unor fapte infracţionale constituie ameninţări, fără
a putea fi însă incriminate penal, deoarece se află în stadiul „nuda cogito”, adică al
gândului neexprimat şi nematerializat într-o formă care să intre sub incidenţa legii.

Noi riscuri, vulnerabilităţi şi ameninţări de natură informatică

Construirea societăţii informaţionale, a cadrului şi dimensiunilor societăţii

informatice româneşti reprezintă un interes major şi o etapă decisivă în procesul de
aderare la structurile euroatlantice. Societatea informatică, societatea cunoaşterii,
favorizează extinderea semnificativă a reţelelor şi serviciilor informatice în instituţiile
statului român, în locuri care acumulează date clasificate, nedestinate publicităţii,
ceea ce generează apariţia unor noi riscuri şi ameninţări de natură informatică.
Dezvoltarea fără precedent în domeniul informaticii, modificările survenite în
managementul sistemelor şi reţelelor de comunicaţii, precum şi perspectiva
liberalizării pieţei de profil, toate acestea necesită din partea instituţiilor cu atribuţii în
domeniul securităţii naţionale o permanentă evaluare atât a oportunităţilor de
utilizare, cât şi a riscurilor şi ameninţărilor pe care aceste evoluţii le generează la
nivelul infrastructurii naţionale critice.
În acest context, se conturează o serie de perspective nedorite, denumite generic
ameninţări , de tipul:
• creşterea dependenţei infrastructurii sistemului securităţii naţionale de
infrastructurile critice ale societăţii, în special faţă de sistemele de producere,
distribuţie şi transport al energiei electrice, sistemele de comunicaţii şi
sistemele de calculatoare interconectate;
• conturarea unei geografii informatice care transcede spaţiul de aplicabilitate a
legislaţiei naţionale, în care persoane sau grupuri de interese ostile pot viza
sistemele vitale ale societăţii;
• utilizarea oportunităţilor generate de crearea pieţei libere în domeniul
comunicaţiilor pentru realizarea unor interese proprii ale unor cercuri şi
persoane, în detrimentul intereselor statului şi al instituţiilor cu atribuţii în
domeniul securităţii naţionale;
• crearea unor prejudicii prin concurenţă neloială şi favorizarea accesului ilegal
 la date secrete din domeniul telecomunicaţiilor şi al tehnologiei informaţiilor;
exercitarea unor presiuni asupra organismelor de control şi gestionare a resurselor în
domeniul comunicaţiilor (spectrul de radiofrecvenţă, numerotaţia telefonică etc.),
pentru alocarea preferenţială a acestora.
Subscrisă unei realităţi prezente în toate statele dezvoltate, evoluţia societăţii
informatice scoate în evidenţă o serie de vulnerabilităţi ale sistemului de securitate
naţională, îndeosebi în ceea ce priveşte: infrastructura informaţională; mediul
informaţional; sistemele informaţionale de tip C41 de nivel strategic.
Principalele vulnerabilităţi reliefate de liberalizarea pieţei comunicaţiilor se referă
la:
• dependenţa unor elemente ale infrastructurii informaţionale a instituţiilor cu
atribuţii în domeniul securităţii naţionale (cel puţin pe termen mediu) de
sistemul naţional de telecomunicaţii;
• împărţirea responsabilităţilor privind asigurarea funcţionalităţii sistemului de
telecomunicaţii între sectorul public şi cel privat;
• dificultăţile de implementare, în cadrl sectorului privat, a unor proceduri
standard de limitare a accesului la informaţiile vehiculate în interiorul
sistemelor de telecomunicaţii, cerinţă specifică organismelor de securitate şi
de apărare naţională;
• disponibilitatea redusă a sectorului privat de a satisface cerinţele de
„exclusivitate” în exploatarea unor căi şi canale de legătură;
• dificultatea monitorizării tuturor punctelor de intrare/ ieşire în/din sistem, ca o
consecinţă a vehiculării unui număr mare de informaţii clasificate în cadrul
mai multor subsisteme de telecomunicaţii administrate de către operatori
diferiţi;
• manifestarea unor probleme interoperabilitate între componentele hardware şi
software utilizate de operatori privaţi şi cele din dotarea instituţiilor cu
atribuţii în domeniul securităţii naţionale;
• imposibilitatea aplicării unor proceduri unice şi eficiente de protecţie fizică a
sistemelor de telecomunicaţii, determinate de managementul diferenţiat,
centrat pe preofit, al acestora70.

Noua lege a siguranţei naţionale

Pentru armonizarea legislaţiei cu cerinţele aderării la NATO şi, implicit, cu Legea

privind protecţia informaţiilor clasificate, va fi abrogată legea privind siguranţa
naţională a României, veche din iulie 1991, iar Guvernul va iniţia în Parlament o
variantă cu totul nouă a acesteia. Din aceleaşi motive, va fi promovată şi o altă
reglementare, inexistentă până acum şi denumită „Legea privind Securitatea
Naţională a României”. Legea se va baza, în principal, pe dispoziţiile prevăzute în
Strategia de Securitate Naţională a României şi va naşte un organism nou, Oficiul
pentru Siguranţa Naţională (OSN), care va coordona tot ce ţine de siguranţa

70 Vezi pe larg Maior Marcel Răducu, Riscuri şi vulnerabilităţi la adresa siguranşei naţionale în domeniul
comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei, în „Gândirea militară românească”, serie nouă, nr. 4/2002, p. 59-61.

63
naţională, inclusiv acţiunile guvernului.
OSN va fi o structură tehnică de specialitate, va funcţiona pe lângă CSAT, va
duce la îndeplinire politica în domeniul siguranţei naţionale şi, cel mai important
lucru, va asigura coordonarea activităţilor de stat cu atribuţii în acest domeniu. Mai
precis, toate informaţiile privind siguranţa naţională ce vin de la SRI, SIE,
departamentele de informaţii din MApN, MI, Ministerul Justiţiei, SPP şi STS vor
ajunge la preşedintele acestui oficiu. CSAT va desemna şeful şi regulamentul de
organizare al Oficiului. În principiu, prin această nouă lege se are în gestionarea şi de
către CSAT a acţiunilor Guvernului, ministerelor şi tuturor celorlalte instituţii ce se
ocupă cu apărarea, siguranţa naţională şi ordinea publică.
Noua formulă a legii extinde ameninţările la adresa siguranţei naţionale a
României. Pe lângă acţiunile armate, spionaj, trădare prin transmitere de secrete sau
divulgarea secretului vor constitui ameninţări următoarele:
• acţiunile care urmăresc schimbările ordinii constituţionale ori înlăturarea pe căi
nedemocratice a autorităţilor statului de drept;
• activităţile ilicite, clandestine sau disimulate desfăşurate în străinătate;
• subminarea economiei naţionale;
• actele de corupţie;
• faptele ce pot afecta sănătatea publică;
• acţiunile extremiste, autonomiste pe criterii etnice sau religioase ori incitarea la
ură naţională;
• traficul de materiale nucleare, stupefiante, contrabanda cu produse, tehnologii
servicii aflate sub control internaţional şi utilizabile în proliferarea armelor de
distrugere în masă;
• penetrarea comunicaţiilor speciale;
• operaţiunile de război informaţional;
• întocmirea, comunicarea sau răspândirea de ştiri, date sau informaţii false şi de
documente falsificate, dacă acestea pun în pericol siguranţa naţională, relaţiile
internaţionale ale României, defăimează ţara, naţiunea sau minorităţile.
Un capitol nou îl constituie protecţia surselor, mijloacelor şi metodelor activităţii
de informaţii. În el se precizează clar că secretul activităţii de informaţii nu poate fi
interpretat ca o interdicţie de a dezvălui abuzurile ori ilegalităţile prin care s-au
încălcat sau urmează să se încalce drepturile sau libertăţile fundamentale din
Constituţie. Totodată, statul va fi responsabil pentru pierderile de orice natură suferite
de persoanele care şi-au oferit sprijinul serviciilor sau structurilor de informaţii, iar
eventuala despăgubire va fi acordată de structura care a beneficiat de sprijinul
persoanei prejudiciate.
Prin noua lege, vor avea acces la informaţiile privind siguranţa naţională şi
preşedintele României, primul ministru, preşedinţii comisiilor de control asupra SRI
şi SIE, ai altor comisii care controlează serviciile şi toţi membrii CSAT. Preşedintele
şi premierul pot solicita şefilor de instituţii cu atribuţii în privinţa siguranţei naţionale
orice alte date şi informaţii de acest gen. Comisiile parlamentare de apărare pot
verifica şi cum beneficiarii de informaţii au prevenit şi controlat ameninţările
semnalate.
 OBLIGAŢIILE ŞI RĂSPUNDERILE ORGANELOR DE STAT,
ORGANIZAŢIILOR PUBLICE ŞI PRIVATE, PRECUM ŞI ALE
PERSOANELOR FIZICE PENTRU REALIZAREA
SIGURANŢEI NAŢIONALE

În alte ţări

Puterea şi eficienţa celor mai redutabile servicii de informaţii sunt date în ultimă
instanţă de respectul şi sprijinul popoarelor lor. În majoritatea statelor lumii,
problemele de securitate naţională sunt privite ca preocupări fundamentale cu
caracter special pentru întreaga societate şi în acelaşi timp ca fiind ale fiecărui
cetăţean.
În unele state, cu tradiţii recunoscute în domeniul eficienţei activităţii de
informaţii, solicitarea sau oferirea sprijinului serviciilor secrete naţionale este
considerată o mare cinste şi onoare, o dovadă de încredere şi apreciere. Astfel,
contribuţia pe care poporul britanic şi-a adus-o permanent la întărirea prestigiului
serviciilor secrete s-a materializat în prevenirea sau contracararea multor acţiuni
desfăşurate de forţele străine inamice. Spiritul de vigilenţă foarte activ al elveţienilor
face ca în doar câteva minute să fie semnalată prezenţa oricărei persoane străine
suspecte în orice punct al ţării. Serviciile secrete israeliene sunt printre cele mai
respectate şi apreciate de populaţie, motiv pentru care la Tel-Aviv a fost inaugurat, în
1985, „Complexul memorial dedicat eroilor serviciilor de informaţii”.
În SUA, sistemul normativ este interesant şi instructiv din acest punct de vedere.
Nici o strategie naţională în domeniul securităţii nu poate avea succes fără sprijinul
poporului american […] Pentru îndeplinirea unei strategii adecvate este necesară o
permanentă vigilenţă […] Trebuie să se facă eforturi permanente pentru informarea
poporului american despre ceea ce se cere de la el, material şi spiritual şi este
necesar pentru asigurarea securităţii SUA, prin mijloace politice, militare şi
economice. Descoperirea sau deconspirarea identităţii persoanelor care sprijină
serviciile secrete ori încercările de a le descoperi sunt aspru sancţionate. În asemenea
cazuri, cei care deconspiră agenţii acoperiţi sunt pedepsiţi cu închisoare până la 10
ani sau cu amendă până la 50.000 $. Prin efectul unei legi din 1982, în SUA, ziariştii
sau alte persoane particulare care aduc la cunoştinţa publicului, în mod neautorizat,
date privind agenţii CIA sau operaţiile acestora, pot fi condamnaţi la închisoare până
la 3 ani sau la o amendă de 15.000 $. Dacă fapta este comisă de funcţionari
guvernamentali, pedeapsa poate fi de până la 10 ani de închisoare sau amendă
de 25.000 $71.
Pe de altă parte, în legislaţiile multor state sunt prevăzute obligaţii pentru
organele de stat, instituţii, societăţi şi persoane fizice pe linia apărării intereselor de
71 Vezi pe larg în „Jurnal Naţional”, 15 septembrie 1997, p.8.

65
securitate naţională. Unele reglementări înserează obligaţii exprese pentru aceşti
factori, altele prevăd doar atribuţiile şi competenţele serviciilor speciale în legătură cu
îndatoririle acestora.
În ultimii ani, se remarcă grija deosebită ca în contextul adoptării unor
reglementări destinate protecţiei persoanei şi respectării dreptului său la secretul
datelor personale să se asigure confidenţialitatea mijloacelor şi metodelor folosite în
obţinerea acestora de către organele de specialitate în scopul apărării siguranţei
interne şi externe a statului.
În Elveţia, în ultimii ani, au fost elaborate o serie de reglementări amănunţite care
permit realizarea sarcinilor de protecţie a statului, în condiţiile respectării drepturilor
cetăţeneşti. În acest sens, deosebit de interesantă pentru cunoaşterea modului în care
sunt soluţionate aparentele contradicţii dintre necesităţile privind respectarea unor
drepturi cetăţeneşti şi cele privind protecţia statului este Legea federală privind
protecţia datelor, din 1 iulie 1993. Prin derogare de la această lege, există o
reglementare distinctă privind regimul ce se aplică în cazul datelor personale (toate
datele ce se deţin despre o persoană) obţinute în procesul luării măsurilor preventive
în domeniul protecţiei statului, respectiv în scopul descoperirii la timp a activităţilor
care vizează schimbarea ordinii de stat prin recurgerea la violenţă, sesizării la timp,
prevenirii şi combaterii terorismului, culegerii ilicite de informaţii, combaterii
traficului de arme, transferului ilegal de tehnologie şi a criminalităţii organizate.
Organele de stat însărcinate cu protecţia pot solicita şi primi date privind persoane, de
la alte organe federale şi locale şi pot, de asemenea, să solicite informaţii de la
particulari. Ele pot, în interesul apărării securităţii statului, să folosească datele
respective în alt scop decât cel pentru care au fost culese iniţial.
Tot în Elveţia, legislaţia actuală nu admite invocarea „secretului redacţional”, iar
dreptul reclamat de jurnalişti cu privire la păstrarea anonimatului sursei informaţiilor
nu poate fi susţinut în situaţia în care informaţia a fost obţinută de la o persoană care
a divulgat astfel un secret de stat sau de serviciu. De aici rezultă obligaţia ca aceste
persoane să nu divulge şi să nu transmită secretele de stat pe care le deţin.
În alte state, cum ar fi Ucraina, Albania, Belgia, există obligaţia unor organisme
ale statului sau societăţi cu caracter privat de a crea condiţii pentru organizarea de
activităţi contrainformative de către serviciile speciale în interiorul lor, cu răspunderi
concrete pentru ambele părţi.
Tot pentru asigurarea securităţii naţionale (sau a statului) în cele mai multe ţări,
persoanele oficiale sau particulare – care iau cunoştinţă de informaţii referitoare la
aceasta - sunt obligate la confidenţialitate, semnând uneori chiar un angajament pe
viaţă, ca de exemplu în Marea Britanie.
Legea privind Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU), din 25 martie 1992,
cuprinde o serie de prevederi privind drepturile serviciului, cărora le corespund tot
atâtea obligaţii pentru organizaţiile publice sau cetăţeni. Astfel, SBU are dreptul să
ceară cetăţenilor şi demnitarilor să înceteze orice fapte care aduc daune reale
autorităţii serviciului şi, totodată, să stabilească măsuri obligatorii cu privire la
securitatea naţională a Ucrainei. De asemenea, miniştrii, comitetele de stat, alte
departamente, instituţiile, întreprinderile, organizaţiile, unităţile militare şi cetăţenii
au obligaţia de a da în scris, la cererea comandantului Secţiei SBU, date militare şi
informaţii necesare pentru asigurarea securităţii naţionale. În exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, cadrele SBU au dreptul să utilizeze mijloacele de transport ale instituţiilor,
organizaţiilor, unităţilor militare şi cetăţenilor, chiar cu lezarea intereselor lor.
Cetăţenii ucraineni şi alte persoane colaborează cu SBU pe bază principială, în
condiţii de confidenţialitate şi în temeiul liberului consimţământ. Pe de altă parte, în
interesul spionajului, contraspionajului ori a altor activităţi operative şi de cercetare,
SBU are dreptul să creeze sisteme informative şi să facă cheltuieli operative. Cu
autosesizarea prealabilă sau ulterioară a procurorului, cetăţenii, instituţiile şi
organizaţiile publice sau private trebuie să pună la dispoziţia cadrelor SBU spaţiile
locative sau de lucru, precum şi alte spaţii pentru prevenirea nemijlocită a unor fapte
date în competenţa de cercetare a Serviciului sau pentru punerea sub observaţie a
persoanelor suspecte şi urmărirea acestora.

În România.
Obligaţiile persoanelor fizice
Art. 50 din Constituţia României prevede că fidelitatea faţă de ţară este sacră, iar
art. 52 că cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
Art. 2, al. 2 din Legea 51/1991 prevede că „cetăţenii români, ca expresie a
fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea siguranţei
naţionale”. Acest aliniat a suscitat pe parcursul dezbaterii legii în Parlamentul român
numeroase controverse, toate determinate de refuzul înţelegerii că, în toată lumea,
activitatea de informaţii şi respectiv de securitate naţională se fundamentează pe
ajutorul substanţial al cetăţenilor72.
Neexistînd vreo sancţiune pentru nerespectarea acestei îndatoriri, s-ar părea, la
prima vedere, că textul Legii 51/1991 are o valoare pur formală, declarativă.
Se pot aprecia însă prevederile art. 2, al. 2, deocamdată, ca singurul temei juridic
pe baza căruia orice cetăţean român poate şi are datoria morală de a sprijini şi
colabora cu organele de informaţii în domeniul apărării siguranţei naţionale, astfel
încât, legătura informativă nu mai poate avea, cel puţin teoretic, un rol degradant sau
compromiţător pentru agenţii de informaţii.
Din Capitolul II al Legii de organizare şi funcţionare a SRI, cu privire la
personalul instituţiei lipsesc cu desăvârşire toate acele prevederi despre statutul
informatorilor. Or, atâta vreme cât orice structură informativă din lume utilizează
informatori pentru achiziţia datelor, lipsa referirilor la statutul acestora din Legea nr.
14/1992 reclamă o formulare generală, lacunară şi inadecvată legislaţiei
internaţionale de profil. Plecând de aici, putem trage concluzia că, de vreme ce nu i se
stipulează competenţele şi limitele competenţei, informatorul nu va putea beneficia
nici de protecţie juridică în instanţă, cu privire la cazuri în care este implicat
operativ73.
Lipsa unei reglementări juridice care să stabilească precis drepturile şi îndatoririle
persoanelor care sprijină activitatea serviciilor secrete de informaţii poate avea
consecinţe grave asupra eficienţei apărării siguranţei naţionale, întrucât ea priveşte

72 Vezi pe larg Ion Arbore, Siguranţa naţională nu e un atribut facultativ, în „Spionaj-Contraspionaj”, nr.12/nov. 1991.
73 Critica Securităţii Pure, nr.1/1997, p.12.

67
cel mai important mijloc al muncii de informaţii (sursele umane secrete).

Obligaţiile şi răspunderile organelor de stat,

organizaţiilor publice şi private

Având în vedere prevederile Capitolului III al Legii 51/1991 referitoare la

obligaţiile şi răspunderile organelor de stat, organizaţiilor publice şi private, deducem
că realizarea siguranţei naţionale antrenează efortul întregii societăţi. Rezultă astfel
că serviciile de informaţii nu sunt decât un prim nivel al sistemului de prevenire şi
anume cel care exercită funcţia de cunoaştere (descoperire şi sesizare) a
ameninţărilor, activitatea lor fiind o prelungire a responsabilităţilor publice de a apăra
legea şi ordinea în domeniul siguranţei naţionale.
Înţelegerea corectă de către societate a rolului serviciilor de informaţii este de cea
mai mare însemnătate pentru realizarea climatului de siguranţă naţională şi a
securităţii publice. Principiile şi normele care guvernează statul de drept nu fac
posibil ca serviciile de informaţii să-şi încalce ori să-şi depăşească atribuţiile. Sub
acest din urmă aspect ele s-ar autoexclude din sfera interesului naţional general74.
Potrivit art. 17 din Legea 51/1991, în scopul realizării siguranţei naţionale,
ministerele, toate celelalte organe ale statului, organizaţiile din sectoarele public sau
privat au următoarele îndatoriri:
a) să acorde sprijinul necesar la cererea organelor cu atribuţii în domeniul
siguranţei naţionale în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi să permită accesul
acestora la datele deţinute, care pot furniza informaţii privitoare la siguranţa
naţională;
b) să ia măsurile necesare pentru aplicarea legii privind siguranţa naţională, în
domeniile în care îşi desfăşoară activitatea sau în problemele de care se ocupă;
c) să solicite sprijinul organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale
pentru realizarea măsurilor necesare înfăptuirii siguranţei naţionale în
domeniile lor de activitate.
Art. 18 al Legii 51/1991 stipulează că organele şi organizaţiile deţinătoare de
secrete de stat, în conformitate cu prevederile legii speciale sau a căror activitate
poate fi vizată prin acţiunile considerate potrivit art. 3 ca ameninţări la adresa
siguranţei naţionale, întocmesc programe proprii de prevenire a scurgerii de
informaţii cu caracter secret, care sunt supuse avizării de specialitate a SRI.
Răspunderea pentru îndeplinirea acestor obligaţii revine conducătorului sau
organizaţiei respective.
Sunt exceptate de la avizarea de specialitate programele proprii de prevenire a
scurgerii de informaţii cu caracter secret ale Parlamentului României, Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului de Informaţii Externe,
Serviciului de Protecţie şi Pază, Direcţiei Generale a Penitenciarelor din subordinea
Ministerului de Justiţiei.

74 Ion Arbore,.loc. cit.

 În concluzie se poate aprecia că prevederile Legii 51/1991 stabilesc că
îndatoririle generale constau, în principal, în sprijinirea activităţii organelor cu
atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, aplicarea în sectoarele lor de activitate a
dispoziţiilor legale în materia siguranţei naţionale şi solicitarea asistenţei de
specialitate în acest sens.
Natura sprijinului ce trebuie acordat organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale este circumscrisă competenţelor legale ale serviciului solicitant şi include,
în mod expres, accesul la datele aflate la diverşi deţinători, din care pot rezulta
informaţii utile realizării siguranţei naţionale. Organizaţiile publice sau private sunt
deţinătoare a unor surse de informaţii oficiale, folositoare, a căror valorificare, de
către serviciile de informaţii ale statului este permisă de lege, obligaţia protecţiei
secretului şi prevenirii prejudicierii intereselor furnizorului, decurgând implicit din
mai multe prevederi ale legii.
Solicitarea de asistenţă din partea serviciilor de informaţii nu este o îndatorire ci,
de regulă, apare ca necesitate pentru protecţia unor interese proprii, ca parte a
ansamblului de valori ce definesc starea de siguranţă naţională.
Obligaţiile circumscrise apărării secretului de stat – după cum stabileşte Legea
51/1991 – sunt mai complexe, ele implicînd pentru organele şi organizaţiile
deţinătoare de secrete de stat şi elaborarea unor programe proprii pentru prevenirea
scurgerii informaţiilor cu caracter secret de stat.
SRI îşi dă avizul de specialitate atât programelor elaborate de organele şi
organizaţiile de stat, cât şi ale persoanelor juridice a căror activitate poate fi vizată de
ameninţările la adresa securităţii naţionale.

COMUNITATEA INFORMATIVĂ ŞI ROLUL EI

ÎN STATUL DE DREPT
Într-o accepţiune mai largă, prin comunitate informativă se înţelege ansamblul
instituţiilor (servicii, structuri, agenţii, institute specializate şi abilitate prin lege să
desfăşoare activităţi informative pentru apărarea securităţii prin metode şi mijloace
specializate), precum şi organele de stat centrale (reprezentante ale puterii:
legislative, executive, judecătoreşti) cu sarcini de supraveghere şi coordonare.
Se poate vorbi de comunităţi informative naţionale (totalitatea serviciilor şi
structurilor specializate ale unui stat) şi comunităţi informative internaţionale,
structuri specializate ale mai multor state care colaborează pentru cunoaşterea,
prevenirea şi contracararea surselor de insecuritate şi factorilor de risc precum: crima
organizată, traficul de droguri, armament şi materiale radioactive, terorismul etc.
Comunitatea informativă mai poate fi definită ca un sistem de organisme
specializate cu funcţii distincte în cadrul suprastructurii statale instituţionalizate cu
rol de realizare a sistemului imunitar în domeniul securităţii.
O primă consacrare oficială a comunităţii informative a fost dată prin „National
Secutity Act of 1947”, cu prilejul reorganizării sistemului informativ al SUA după al
doilea război mondial. În accepţia acestei legi prin comunitate informativă s-a

69
desemnat, pe de o parte, ansamblul structurilor informative naţionale, iar pe de altă
parte, funcţiile comune şi sistemul central de integrare şi coordonare a acestora75.
Noţiunea de comunitate informativă nu se defineşte în textele de legi în vigoare
în România; ea are în primul rând o conotaţie teoretică. Este inspirată din expresia
britanică „national intelligence security”76, cu înţeles de ansamblu al instituţiilor
statului ce concură la asigurarea securităţii naţionale.
În opinia lui Claude Silberzahn, fost şef al Serviciului Secret francez (Direction
Générale de la Sécurité Extérieure) în perioada 1989 - 1993, serviciile şi structurile
care formează comunitatea informativă a unui stat reprezintă o parte constitutivă a
puterii democratice77. Rolul unei comunităţi informative ar fi acela de protecţie a
naţiunii, a colectivităţii şi a indivizilor ce o compun împotriva ameninţărilor interne şi
externe. Aceasta presupune obţinerea unui flux informaţional necesar fundamentării
unei anumite viziuni asupra viitorului şi cunoaşterea exactă a locului şi rolului pe care
se doreşte să le aibă o ţară în lume.
Primul preşedinte al SUA, George Washington, a fost cel care a definit simplu
şi la obiect rolul unei comunităţi informative: „Munca acestora (n.n. a serviciilor de
informaţii şi contrainformaţii), fie că o recunoaştem sau nu, reprezintă urechile şi
ochii democraţiei. Altfel, cum vom putea apăra ceea ce clădim dacă nu cunoaştem la
vreme de unde vine primejdia şi care sunt forţele de care ea dispune?”78 La fel de
interesantă este şi opinia preşedintelui SUA, George W. Bush, ceea ce dovedeşte nu
numai o evoluţie în doctrina muncii de informaţii, ci şi o continuitate bazată pe
succesiunea firească a generaţiilor de profesionişti ai domeniului, precum şi realismul
cu care se gândeşte în fixarea rolului şi locului unei comunităţi informative în actuala
conjunctură internaţională şi în perspectivă. Astfel, la 14 iulie 1995, în cursul unei
ceremonii care a avut loc la Centrala CIA din Langley (McLean din statul Virginia),
preşedintele William (Bill) Clinton i-a gratulat pe ofiţerii de informaţii şi
contrainformaţii americani cu următoarea apreciere: „Munca dumneavoastră
contribuie la prosperitatea Statelor Unite”79.
Analiştii care pregătesc imaginea iniţială a ţării lor în domeniul siguranţei
naţionale şi o actualizează permanent în faţa factorilor decizionali - ca principali
beneficiari - au neapărată nevoie de o viziune de ansamblu asupra istoriei în curs de
evoluţie. Acest lucru nu se poate realiza fără să beneficieze zilnic de un flux
informaţional obţinut, verificat, prelucrat şi valorificat de comunitatea informativă
naţională.
De aproape un secol, structurile specializate ce compun o comunitate
informativă au fost considerate elemente esenţiale ale asigurării securităţii şi a locului
acesteia în lume. Nici democraţiile nu pot face excepţie de la regulă; statul de drept şi
libertăţile individuale şi colective pe care le garantează fac mai mult ca oamenii să se
obişnuiască cu existenţa serviciilor secrete de informaţii sau să înţeleagă rolul şi locul
lor în societate. Ele sunt considerate indispensabile pentru salvgardarea a ceea ce
75 National Security Act, secţiunea 3, part. 4, Compilation of intelligence laws and related laws and executive orders of
intent to the national Intelligence Community, U.S. Governement Printing Office, Washington, 1993, p.5.
76 „Britanica”, vol. 6, p. 338.
77 Claude Silberzahn, Jean Guisnel, Au coeur du secret, Paris, 1995, p. 2.
78 A N. Tihu Suhareanu, Securitatea prezidentiala americana, Editura Z, Bucuresti, 1996, p. 20.
79 Ibidem, p. 21.
reprezintă legitimitatea unor comunităţi informative. Au fost şi sunt încadrate cu
personal numeros şi le sunt alocate fonduri importante, iar activitatea lor face obiectul
atenţiei sporite a conducătorilor. Aşa se explică de ce, comunităţilor informative li se
acordă o atenţie deosebită din partea guvernelor. De exemplu, în SUA au fost alocate
în anul 1993, douăzeci şi nouă de miliarde de dolari pentru activitatea de informaţii.
După încheierea războiului rece şi prăbuşirea regimurilor comuniste în ţările
europene, s-au depus eforturi din partea majorităţii statelor de a-şi adapta din punct
de vedere structural şi al direcţiilor de activitate comunităţile informative la noile
realităţi. Se are în vedere, de către conducerile politico - militare ale statelor,
scenariile pragmatice ale evoluţiei relaţiilor internaţionale şi necesităţile de creare a
unor sisteme eficiente de securitate regională şi continentală.
S-a pus şi problema desfiinţării unor servicii şi structuri (strict specializate la
condiţiile războiului rece), reorganizarea, dotarea şi restructurarea altora. Dar nimeni
nu a încercat şi, probabil că, nu va încerca vreodată să renunţe la aportul informativ al
comunităţii informative pe ansamblul ei.
Cert este că, în prezent şi în viitor, trebuie mai bine reflectat asupra modului în
care sunt organizate, conduse, coordonate şi direcţionate serviciile şi structurile
specializate ce compun împreună o comunitate informativă naţională sau
internaţională. Integrarea europeană şi euro-atlantică nu se poate realiza fără o
integrare a comunităţilor informative naţionale şi direcţionarea lor spre realizarea
unui sistem de securitate colectivă.
A gestiona şi a administra o comunitate informativă reprezintă o
responsabilitate politică majoră ce trebuie să-şi găsească traducerea în cadrul
suprastructurii statului, iar în context european în structurile europene şi euro-
atlantice. Coordonarea, dar şi supravegherea şi controlul unei comunităţi informative
trebuie să fie realizate de către factorii decizionali ai statului (puterea executivă,
legislativă şi judecătorească) la care se poate adăuga un cadru instituţionalizat şi bine
fundamentat din punct de vedere juridic. Acest lucru este posibil, pe de o parte,
integrând cât mai bine comunitatea informativă sau structurile şi serviciile
specializate ce o compun în aparatul de stat, ceea ce implică favorizarea dialogului şi
a transparenţei specifice cu, şi faţă de, celelalte instituţii statale şi organizaţiile ce
reprezintă societatea civilă, iar pe de altă parte, asociindu-le la procesul decizional al
puterii executive. Acest din urmă aspect are în vedere, desigur, rolul de consultant al
comunităţii informative şi nicidecum pe cel decizional propriu-zis. În sens contrar, s-
ar putea ajunge la crearea acelor guverne fantomă naţionale sau transnaţionale, care
acţionează dictatorial din umbră şi despre care istoria instituţiilor de acest gen
demonstrează că a fost nociv pentru societate.

Comunitatea informativă a României

Potrivit Legii 51/1991 (art. 6 coroborat cu art. 8) şi Legii 92/1996 organele de

stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt de două categorii:
1) organe de stat specializate în materia informaţiilor privind siguranţa naţională,
deci care în întregul lor, desfăşoară activităţi de acest gen şi anume: Serviciul

71
 Român de Informaţii (SRI), Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Serviciul de
Pază şi Protecţie (SPP) şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS);
2) structuri interne departamentale specializate din Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei.
În mod evident, cele patru servicii de informaţii şi cele trei structuri
specializate sunt singurele organe de stat îndrituite de lege să desfăşoare activitate de
informaţii în domeniul apărării siguranţei naţionale.
Conform art.11 din Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României,
serviciile de informaţii ale statului sunt considerate forţe armate în structura
sistemului naţional de apărare. De asemenea, în capitolul Atribuţii, la art. 34 din
aceeaşi lege, se prevede că serviciile de informaţii răspund de executarea măsurilor
de apărare a ţării, fiecare în domeniul său de activitate, potrivit legii. Conducătorii
acestora prezintă rapoarte cu privire la executarea atribuţiilor privind apărarea
naţională, după caz, Parlamentului, Guvernului, Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării, anual sau de câte ori se cere.
Cadrul normativ-juridic românesc interzice existenţa şi activitatea altor servicii
sau structuri informative.
Pe lângă serviciile şi structurile specializate, comunitatea informativă
românească mai cuprinde şi alte instituţii cu rol de conducere şi control, precum:
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; Comisia de supraveghere şi control parlamentar
a activităţii Serviciului Român de Informaţii; Comisia specială de control parlamentar
a activităţii Serviciului de Informaţii Externe.
Un rol important îl au şi instituţiile cu atribuţii în domeniul monitorizării
problemelor de securitate naţională: Oficiul Registrului Naţional pentru Informaţii
Secrete de Stat (ORNISS) şi cele trei structuri distincte (Agenţia de Acreditare de
Securitate-AAS, Agenţia de Securitate pentru Informatică şi Comunicaţii-ASIC,
Agenţia pentru Distribuirea Materialului criptografic-ADMC), Agenţia Naţională de
Control al Exportului Strategic şi al Interzicerii Armelor Chimice (A.N.C.EX.);
Centrul Regional de Combatere a Infracţionalităţii Transfrontaliere (SECI); Comisia
Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (C.N.C.A.N.); Agenţia Română
pentru Securitatea Alimentului (ARSA).
Referindu-se la serviciile secrete de informaţii ale României, Dorin Marian,
fost consilier pe probleme de apărare şi siguranţă naţională la Preşedinţia României,
menţiona printre altele: E adevărat că în cadrul acestor servicii s-au făcut schimbări
de persoane, dar ele sunt inerente şi nu vin din modificarea rolurilor serviciilor
secrete. Chiar dacă în presă au apărut alte informaţii cu privire la numărul de
servicii secrete care activează în ţara noastră, trebuie făcută precizarea că ele nu
sunt decât două: SRI şi SIE. În ceea ce priveşte celelalte servicii care există, confuzia
pleacă de la faptul că denumirea lor nu a fost aliniată cu uzuanţele internaţionale;
dacă s-ar fi numit altfel, posibil că nu s-ar fi creat această situaţie. Ele nu sunt decât
unităţi de natură să protejeze instituţia în cadrul căreia fiinţează. Desigur, ele vin
inevitabil în contact şi cu tot felul de informaţii care nu sunt legate direct de
activitatea lor80.

80 „Cronica româna”, 6 - 7 aprilie 1997, p. 5.

 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT)

Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării (CSAT) a intrat în vigoare la data de 11 august 2002. Prin art. 14 al
acestei Legi a fost abrogată expres Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Cel puţin trei motive au
determinat adoptarea acestui act normativ, şi anume:
• nevoia compatibilizării chestiunilor referitoare la locul şi rolul CSAT în
cadrul sistemului autorităţilor şi instituţiilor publice ale statului cu
prevederile Constituţiei şi ale altor acte normative adoptate după intrarea în
vigoare a acesteia, precum şi cu noul context geopolitic în care se află
România;
• necesitatea concentrării şi sistematizării, într-un singur act normativ, a
atribuţiilor CSAT, care, în marea lor majoritate, erau pulverizate în
numeroase acte normative din domeniul apărării şi siguranţei naţionale;
• nevoia perfecţionării şi completării cadrului organizatoric legal necesar
funcţionării optime a CSAT.
Articolul 1 din Lege prevede că CSAT este autoritatea administrativă
autonomă (s.n.) investită potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară
a activităţilor care privesc apărarea şi siguranţa naţională (s.n.). Textul citat are o
dublă semnificaţie: pe de o parte, stabileşte natura juridică şi locul Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării în ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice din
România, iar pe de altă parte, prevede rolul acestuia.
Activitatea CSAT este supusă controlului autorităţilor sau instituţiilor publice
specializate. Spe exemplu, sub aspectul modului de cheltuire a banilor publici, care îi
sunt puşi la dispoziţie, va fi supus controlului exercitat de către Curtea de Conturi, iar
în ceea ce priveşte respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor va fi controlat de
către avocatul Poporului81.

Componenţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării

Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem

de Apărare a Ţării.
Primul ministru al Guvernului României îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte
al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării
naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei,
ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului
Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului
Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitatea naţională.
Secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este numit de Preşedintele
81 Vezi şi Dr. Teodor Bodoaşcă, Natura juridică a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării potrivit Legii nr. 415/2002,
în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr.5 septembrie-octombrie 2002, p.168-170.

73
României şi are rang de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale.
La şedinţele CSAT mai pot fi invitaţi: preşedinţii celor două camere ale
Parlamentului; guvernatorul Băncii Naţionale, şefii celorlalte servicii şi structuri
informative departamentale.
Din această compoziţie a CSAT rezultă că pe lângă organele (instituţiile)
explicit cu sarcini în domeniul realizării siguranţei naţionale, revin în mod implicit
unele atribuţii şi altor instituţii în calitatea pe care conducătorii acestora o au ca
membri ai CSAT.

Mod de lucru. Diagrama de relaţii

Coordonarea activităţii instituţiilor cu atribuţii în acest domeniu se realizează

prin: analiza sau, după caz, aprobarea strategiilor, actelor normative emise de Guvern
referitoare la acestea, a structurii şi regulamentelor de funcţionare, programelor de
înzestrare şi asigurare logistică, planurilor de acţiune, rapoartelor de activitate,
proiectelor de buget etc. De asemenea, Consiliul gestionează unele aspecte din
domeniul resurselor umane (numirea sau avizarea numirii unor cadre în funcţiile de
conducere, acordarea gradelor de general de brigadă sau înaintarea în gradul următor
a generalilor), precum şi relaţiile externe ale instituţiilor de profil.
Rapoartele şi documentele informative sunt analizate de membrii Consiliului în
cadrul şedinţelor în plen sau în mod individual, în intervalul dintre şedinţe.
Potrivit legii proprii de organizare şi funcţionare, Consiliul se întruneşte în
şedinţă trimestrial sau ori de câte ori este necesar.
Agenda de lucru a şedinţelor se întocmeşte pe baza Planului anual de activitate
al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi se aprobă de Preşedintele Consiliului.
Planul anual de activitate se elaborează în baza propunerilor ministerelor şi
instituţiilor cu atribuţii în domeniu, se analizează în şedinţă şi se aprobă, de
asemenea, de Preşedintele Consiliului.
În vederea aprobării sau avizării strategiilor, rapoartelor, informărilor,
planurilor şi măsurilor necesare realizării siguranţei naţionale, Consiliul adoptă
hotărâri care se semnează de preşedintele acestuia şi se comunică autorităţilor
administraţiei şi instituţiilor publice la care se referă, integral sau în extras.
În situaţia în care, pentru ducerea la îndeplinire a unor hotărâri, participă mai
multe instituţii, Consiliul dispune constituirea unor comisii interministeriale sau
interdepartamentale care prezintă propuneri în vederea armonizării acţiunilor
necesare atingerii obiectivelor stabilite.
Propunerile prezentate de comisii se analizează în şedinţele Consiliului, care
adoptă hotărâri obligatorii pentru instituţiile implicate.
Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt răspunzători de
respectarea hotărârilor adoptate de Consiliu, aceştia având şi calitatea de conducători
ai instituţiilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.
În vederea monitorizării modului de îndeplinire a hotărârilor adoptate, periodic,
secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prezintă Consiliului informări pe
această temă.
Pentru întocmirea documentelor proprii (planuri, sinteze, hotărâri, rapoarte),
pregătirea şedinţelor, informarea membrilor şi executarea sarcinilor între şedinţe,
Consiliul dispune de un Secretariat, care funcţionează în cadrul Administraţiei
Prezidenţiale şi este coordonat de secretarul Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
Fluxul informaţional în acest domeniu poate fi sintetizat astfel:

Activitatea desfăşurată de C.S.A.T.

În calitate de unică autoritate, abilitată să organizeze şi să coordoneze unitar,

sub controlul Parlamentului României, activităţile care privesc apărarea ţării şi
siguranţa naţională, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării îşi exercită atribuţiile
constituţionale şi legale, pe baza planurilor anuale de activitate, elaborate în
conformitate cu regulamentul propriu de organizare şi funcţionare.
Pentru îndeplinirea responsabilităţilor ce-i revin, Consiliul acţionează atât pe
linia concretizării atribuţiilor precizate în Legea proprie de organizare şi funcţionare,
cât şi a exercitării competenţelor şi îndeplinirii obligaţiilor din celelalte acte
normative în vigoare, care îl angajează în soluţionarea concretă a problematicii
aferente apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice.
În vederea evidenţierii rolului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în
organizarea şi coordonarea activităţilor pentru realizarea siguranţei naţionale, voi
prezenta, pe scurt, unele realizări.
Principalele obiective ale activităţii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării au
vizat reevaluarea şi redimensionarea strategiilor şi programelor de acţiune în
domeniile apărării şi siguranţei naţionale, asigurarea unui suport viabil pe linia pe
linia continuării şi aprofundării reformei în domeniu, dinamizarea proceselor de
modernizare, înzestrare şi instruire, evaluarea şi înlăturarea stărilor generatoare de
ameninţări la adresa siguranţei naţionale, concomitent cu asigurarea suportului
logistic necesar şi în contextul amplificării relaţiilor cu structuri de profil din alte ţări.
Potrivit atribuţiilor ce-i revin, pe linia conducerii sistemului naţional de
apărare, Consiliul a adoptat hotărâri care au vizat redefinirea şi perfecţionarea
fundamentelor conceptuale şi doctrinare privind siguranţa naţională, în contextul
mutaţiilor politico-militare complexe raportate la realităţile interne şi externe.
Astfel, în ultimul an au fost analizate şi avizate: Strategia de securitate
naţională a României, Strategia antiteroristă, Strategia Serviciului de Informaţii
Externe, proiectele Legii siguranţei naţionale şi Legii de organizare şi funcţionare a
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi alte acte normative referitoare la
siguranţa naţională promovate de Guvernul României.
Putem aprecia că proiectele legilor şi actelor normative analizate oferă suportul
juridic necesar intensificării şi finalizării programelor fundamentale de restructurare
şi modernizare a instituţiilor din cadrul sistemului naţional de apărare după standarde
europene şi euroatlantice.
De asemenea, Consiliul a analizat şi aprobat unele modificări ale structurilor şi
regulamentelor de organizare şi funcţionare ale instituţiilor cu responsabilităţi în
domeniul siguranţei naţionale, pentru a se asigura condiţiile organizatorice şi

75
funcţionale necesare îndeplinirii cu eficienţă a misiunilor de către acestea şi adaptării
potenţialului lor la noile evoluţii ale riscurilor şi ameninţărilor la adresa României.
Pe linia combaterii principalelor situaţii de pericol potenţial cu relevanţă în
planul siguranţei naţionale, s-au analizat, periodic, rapoarte şi informări pe probleme
referitoare la: securizarea frontierelor, migraţia ilegală, corupţia, traficul şi consumul
de droguri, organizarea şi funcţionarea fondurilor de investiţii şi măsurile necesare
asigurării stabilităţii sistemului investiţional financiar, măsuri pentru combaterea
ilegalităţilor în domeniul privatizării etc.
În conformitate cu prevederile legilor în vigoare, au fost analizate starea
siguranţei naţionale şi activitatea desfăşurată de instituţiile cu atribuţii în domeniu,
precum şi direcţiile de acţiune pentru prevenirea, identificarea şi contracararea
riscurilor şi ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, generate de: activităţile şi
intenţiile unor servicii de spionaj străine; privatizarea unor societăţi comerciale de
importanţă strategică; situaţiile şi stările de fapt cu caracter de fenomen, care pot leza
siguranţa energetică a ţării (ex. Fenomenul sustragerilor şi faptele ilicite cu petrol);
situaţiile, stările de fapt şi fenomenele negative înregistrate în derularea procesului de
reformă a sectorului extractiv de resurse minerale utile; factorii de risc care
periclitează stabilitatea sistemului financiar românesc; abuzurile şi ilegalităţile din
sistemul de protecţie a copiilor instituţionalizaţi etc.
În contextul consecinţelor determinate de atacurile teroriste executate asupra
Statelor Unite ale Americii, au fost adoptate măsuri adecvate pentru prevenirea şi
limitarea acţiunilor teroriste.
Consiliul a monitorizat şi analizat evoluţia crizei generată de atentatele din 11
septembrie 2001 şi a stabilit măsuri pentru întărirea siguranţei naţionale, precum şi
responsabilităţile structurilor cu atribuţii în noua situaţie creată. S-au stabilit forme
concrete de creştere a siguranţei cetăţenilor şi instituţiilor din România şi modalităţi
de participare la coaliţia antiteroristă internaţională.
În plan intern, s-a hotărât ca, pentru asigurarea liniştii şi stabilităţii în ţară,
orice acte de violenţă şi manifestare cu caracter terorist să fie depistate şi soluţionate
cu operativitate de către Serviciul Român de Informaţii, ca autoritate naţională în
acest domeniu şi au fost aprobate măsuri pentru întărirea protecţiei, pazei şi apărării
obiectivelor, instituţiilor şi cetăţenilor, precum şi pentru a se asigura exercitarea
eficientă a actului de conducere, la nivel strategic, în situaţii de criză.
În acest sens, în vederea creării cadrului funcţional necesar schimbului de
informaţii şi îndeplinirii în comun a misiunilor şi a sarcinilor ce revin instituţiilor cu
atribuţii în managementul crizelor, Consiliul a aprobat Protocolul de cooperare
interministerială pentru gestionarea situaţiilor de criză.
În legătură cu activităţile desfăşurate de instituţiile specializate ale statului
pentru atingerea obiectivelor stabilite în cadrul relaţiilor politico-militare externe, în
vederea monitorizării şi contracarării factorilor de risc la adresa siguranţei naţionale,
au fost aprobate unele măsuri pentru protecţia informaţiilor transmise prin sisteme
informatice şi de comunicaţii la nivelul standardelor NATO.
Pe agenda de lucru a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării au stat şi alte
aspecte promovate de instituţiile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale
referitoare la: managementul resurselor umane (avizarea numirii în funcţii prevăzute
în statele de organizare cu grade de general locotenent şi superioare acestuia,
acordarea gradelor de general şi înaintarea în gradul următor a unor generali);
modernizarea înzestrării cu tehnică specifică, logistică etc.
Potrivit prevederilor Strategiei de securitate naţională a României, Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării îşi va perfecţiona activităţile de coordonare, prevăzute în
Constituţie şi legile speciale, în domeniile apărării, siguranţei naţionale şi ordinii
publice.
În acest sens, urmează să fie promulgată noua Lege de organizare şi
funcţionare a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, să fie promovate, spre dezbatere
în Parlament, proiectul Legii privind siguranţa naţională şi Statutul cadrelor de
informaţii din domeniul siguranţei naţionale.

Serviciul de Informaţii Externe (SIE)

O structură românească, instituţionalizată şi specializată în spionaj, a

funcţionat, în perioada interbelică, în cadrul Serviciului Secret de Informaţii al
Armatei Române (1924 - 1940) şi apoi al Serviciului Special de Informaţii (1940 -
1951), sub denumirea de Secţia I Informaţii Externe. Această structură a fost
desfiinţată în 2 aprilie 1951 o dată cu SSI-ul, iar prin Decretul nr. 50 din 3 martie
1951 a fost integrată Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, sub denumirea de
Direcţia I Informaţii Externe.
După 30 decembrie 1989, această structură specializată şi-a luat denumirea de
Serviciul de Informaţii Externe (SIE) şi a fost condus de generalul Mihai Caraman,
unul din cei mai cunoscuţi agenţi ai spionajului românesc din perioada regimul
comunist.
În vara anului 1992, generalul Caraman a fost înlocuit din funcţie cu generalul
de divizie Ioan Talpeş, fost consilier prezidenţial pe probleme de politică externă şi
ulterior consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională. După o activitate
fără impact mediatic puternic, aşa cum a fost cazul SRI, SIE a avut în 1997, câteva
frământări la nivel înalt. În vara anului 1997, preşedintele Emil Constantinescu l-a
numit pe consilierul Cătălin Harnagea în funcţia de şef al SIE. Din 12 februarie 2001,
preşedintele Ion Iliescu l-a numit în funcţia de şef al SIE pe Gheorghe Fulga.
Serviciul de Informaţii Externe este o instituţie fundamentală a sistemului
siguranţei naţionale, fondată pe baze constituţionale şi supusă controlului
parlamentar, care îşi aduce contribuţia specifică la protecţia, sprijinirea şi promovarea
intereselor României, în cadrul concepţiei unitare definite în Strategia de Securitate
Naţională.
Legea 51/1991, cap. II., art. 8, stipulează că SIE este organul de stat
specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la siguranţa naţională.
De aici rezultă că SIE este îndrituit să apere în afara graniţelor interesele vitale ale
statului român.
Serviciile de informaţii cu astfel de atribuţii îndeplinesc, de regulă, misiuni de
trei categorii. Prima reuneşte misiunile cu caracter de apărare şi constă în
descoperirea ameninţărilor provenite din afara graniţelor naţionale, îndreptate
împotriva cetăţenilor ei, a intereselor statului, opunându-se eventualei lor
77
materializări. A doua categorie de misiuni este de „iniţiativă”, serviciul primind
informaţii cu caracter politic, economic sau de altă natură ce pot fundamenta deciziile
puterii statului. În a treia categorie intră misiunile cu caracter ofensiv, perfect
secretizate şi conspirate. Aici este valabilă afirmaţia lui Claude Silberzahn, care
susţine, şi nu fără temei, că Serviciul de informaţii externe este actorul principal şi
îndeplineşte pentru naţiune misiunile ce nu pot fi revendicate oficial82. Riscurile sunt
mari, întrucât, în caz de nereuşite sau inabilităţi, serviciile de contraspionaj adverse
recurg la mediatizari, în scopul compromiterii, creerii unor situaţii „jenante” şi chiar
complicarea unor relaţii politico-diplomatice sau militare.
Directorul SIE este invitat periodic, în faţa Comisiilor de apărare din
Parlament, unde i se pun întrebări şi oferă explicaţii. Modelul de subordonare al SIE
corespunde momentului actual de dezvoltare a societăţii româneşti83.
Întrucât asupra activităţilor noii centrale a spionajului românesc începuseră să
planeze anumite suspiciuni, atât din interior cât şi din exterior84, la nivelul anului
1997, s-a impus ca Parlamentul României să dezbată un proiect de Lege privind
organizarea şi funcţionarea SIE. În expunerea de motive se menţiona că proiectul de
Lege al SIE a fost alcătuit ţinând seama, atât de reglementările legale privind
organul de informaţii ce a funcţionat în România interbelică, cât şi de reglementările
referitoare la organele de informaţii externe din ţări cu vechi tradiţii democratice
(SUA, Germania, Italia, Marea Britanie etc.)85.
Conform Legii 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Informaţii Externe, activitatea SIE este organizată şi coordonată de CSAT.
Conducerea SIE este asigurată de un director cu rang de ministru, numit de
CSAT la propunerea Preşedintelui şi de un consiliu consultativ compus din adjuncţii
directorului şi şefii unor unităţi din structură. Adjuncţii au rang de secretari de stat şi
sunt numiţi de CSAT la propunerea directorului.
Conform art. 1 din lege, activitatea SIE are ca scop obţinerea de informaţii
necesare garantării suveranităţii, unităţii, independenţei şi indivizibilităţii României86.
Activitatea SIE are caracter secret de stat, documentele serviciului putând fi
consultate numai în condiţiile legii şi cu aprobarea directorului SIE. Serviciul este
autorizat să folosească metode, să creeze şi să deţină mijloace adecvate pentru
obţinerea, verificarea, evaluarea, valorificarea şi stocarea datelor referitoare la
siguranţa naţională. Sursele de informare, metodele şi mijloacele de muncă nu pot fi
dezvăluite faţă de nimeni şi în nici o împrejurare.
Cadrele militare din SIE au toate drepturile şi îndatoririle aplicabile armatei
române. Cadrele militare şi salariaţii civili ai SIE îşi vor da acordul scris ca asupra lor
să poată fi întreprinse măsuri de verificare contrainformativă cât sunt angajaţi ai SIE,
dar şi timp de patru ani după aceea, respectiv toată viaţa, pentru cei care au deţinut
funcţii importante.
Personalul SIE are obligaţia de a păstra secretul informaţiilor. În mod
excepţional, unele date vor putea fi comunicate numai în cazuri autorizate de lege, cu
82 Claude Silberzahn, Jean Guisnel, op. cit., p. 235.
83 „Cronica Româna”, 6 - 7 aprilie 1997, p. 5.
84 Vezi pe larg articolul „S.I.E. implicat în activitati mafiote”, publicat în „România libera”, 28 martie 1997, p. 11.
85 „Critica Securitatii pure”, nr. 1/1997, p. 26.
86 „Cronica Româna“, miercuri, 22 octombrie 1997, p. 1.
acordul directorului. SIE asigură protecţia celor care, lucrând acoperit, sunt
deconspiraţi în împrejurări ce exclud culpa acestora87.
Actuala structură organizatorică a SIE se află în figură88.
Un alt aspect ce ne reţine atenţia este faptul că în ultimii ani SIE a stabilit relaţii
de cooperare cu aproape toate serviciile similare din ţările NATO şi nu numai,
motorul şi obiectivul colaborării fiind combaterea cu prioritate a ameninţărilor
transfrontaliere ce pun în egală măsură în pericol siguranţa naţională a tuturor statelor
democratice şi stabilitatea pe plan internaţional.

După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al SIE, din rândul acestor
ameninţări comune la care cooperarea antamată de SIE dă un răspuns bine focalizat,
pragmatic, este suficient să amintim terorismul internaţional, narcotraficul, grupările
criminale organizate, de sorginte diversă şi, desigur, fenomenele de corupţie şi
criminalitate financiar-bancară internaţională devenite, din cauza globalizării
economiei, finanţelor şi pieţelor extrem de agresive în ultima vreme89.
Cooperarea strânsă, existentă între SIE şi serviciile menţionate pe aceste
segmente ale activităţilor profesionale respectă, desigur, principiul de bază al păstrării
confidenţialităţii asupra surselor şi mijloacelor folosite de părţile cooperante,
indiferent dacă această relaţie de parteneriat activ se desfăşoară la nivel bilateral sau
multilateral.
În perspectiva integrării României în structurile euroatlantice, SIE se va
înscrie, la nivel profesional şi prin respectarea principiilor şi standardelor comunităţii
informative a ţărilor NATO, pe linia consonantă cu opţiunea poporului român şi cu
interesele de moment şi de perspectivă ale ţării noastre, contribuind, prin aceasta, la
eforturile de asanare a fenomenelor adverse cu impact naţional şi, totodată, global,
dar şi la consolidarea stabilităţii şi securităţii, pe plan intern90.
Conform Hotărârii Guvernului României nr. 328 din 22 martie 2001, un
reprezentant al SIE este membru al Comisiei naţionale pentru integrarea României în
NATO91.

Controlul Activităţii SIE

SIE este controlat de Parlamentul României printr-o comisie specială, constituită

din trei deputaţi şi doi senatori, aleşi din cadrul comisiilor pentru apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere. Obiectivul controlului
parlamentar constă în verificarea concordanţei activităţii SIE cu Constituţia şi politica
Guvernului92. Cadrul normativ al controlului este statuat de Hotărârea Guvernului
87 Apud Anca Hriban, Camera a votat Legea SIE, în „Ziua“, miercuri 22 octombrie 1997, p. 4.
88 „Naţional”, 8 ianuarie 2002.
89 „Libertatea“, nr. 2125 din 13/14 iulie 1997, p. 8.
90 Ibidem.
91 „Buletinul Oficial”, nr.151, 28 martie 2001, p.4-5.
92 Vezi Hotărârea Parlamentului României nr.44 din 28 octombrie 1998, privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţilor Serviciului de Informaţii Externe, în

79
României nr. 44 din 28 octombrie 1998 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţii SIE. Comisia
îşi exercită mandatul pe durata legislaturii în care a fost desemnată şi are următoarele
atribuţii:
- analizează şi verifică respectarea Constituţiei şi a legilor ţării de către SIE;
- verifică dacă ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ, emise de
conducerea SIE, sunt în conformitate cu Constituţia şi cu legile României, cu
hotărârile CSAT şi cu hotărârile Guvernului, date în vederea aplicării
deciziilor CSAT;
- analizează modul de fundamentare a bugetului SIE şi verifică execuţia
acestuia pe baza controalelor efectuate de organele competente;
- audiază persoana propusă de Preşedintele României pentru funcţia de director
al SIE, în legătură cu care prezintă un aviz consultativ, care va fi trimis
Preşedintelui României. Comisia poate propune Preşedintelui României, prin
raport, revocarea din funcţie a directorului SIE;
- examinează cazurile în care în activitatea SIE s-au semnalat încălcări ale altor
dispoziţii legale şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun pentru
restabilirea legalităţii;
- analizează, verifică şi soluţionează sesizările cetăţenilor care se consideră
lezaţi în drepturile şi libertăţile lor, prin mijloace de obţinere a informaţiilor
privind siguranţa naţională şi apărarea intereselor României, de către SIE.
Examinează şi soluţionează celelalte plângeri şi sesizări care îi sunt adresate în
legătură cu încălcarea legii de către SIE;
- verifică criteriile de seclecţionare şi promovare a cadrelor SIE;
- verifică modul de promovare a intereselor României şi felul în care activităţile
SIE sunt orientate, în principal, pentru identificarea, analizarea, şinerea sub
control şi eliminarea riscurilor la adresa siguranţei naţionale;
- verifică modul de colaborare şi gradul de interoperabilitate dintre SIE şi
celelalte instituţii cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale;
- verifică modul de cooperare cu instituţii similare străine;
- avizează proiectele de lege care au legătură cu activitatea SIE;
- îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin hotărâri ale Parlamentului
României.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Comisia solicită SIE, prin intermediul
directorului acestuia, date şi informaţii şi poate audia persoane în legătură cu
problemele analizate. SIE este obligat să răspundă în timp util solicitărilor Comisiei şi
să permită audierea persoanelor indicate de aceasta, cu acordul prealabil al
directorului SIE, cu excepţia documentelor, datelor şi informaţiilor în legătură cu
acţiunile informative aflate în curs de desfăşurare. Excepţie mai fac şi informaţiile
care pot conduce la deconspirarea calităţii reale a cadrelor operative, la identificarea
surselor folosite în munca de informaţii, în măsură în care acestea nu contravin
Constituţiei şi legislaţiei în vigoare.
La cererea birourilor permanente ale celor două Camere sau ori de câte ori
„Monitorul Oficial”, nr. 417, 5 noiembrie 1998, p.6-8.
consideră necesar, Comisia întocmeşte şi prezintă acestora rapoarte cu privire la
constatările şi la concluziile rezultate din exercitarea atribuţiilor care îi revin.
Actele şi lucrările Comisiei fac parte din categoria secretelor de stat, cu excepţia
cazurilor cuprinse în rapoartele acesteia, care sunt autorizate să fie făcute publice de
către birourile permanente ale celor două Camere. Membrii Comisiei au obligaţia de
a respecta reglementările legale privind apărarea secretului de stat în legătură cu toate
documentele, datele şi informaţiile de care iau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor
care le revin, asigurând deplina protejare a acestora. După alegere, membrii Comisiei
depun un jurământ în şedinţa comună a celor două camere ale Parlamentului, prin
care se obligă să păstreze secretul asupra documentelor, datelor şi informaţiilor la
care au avut acces în exercitarea atribuţiilor. Secretul trebuie păstrat atât pe timpul
mandatului cât şi după încetarea acestuia. De asemenea, membrii Comisiei trebuie să
jure pe propria lor răspundere că nu au făcut parte din structurile fostelor organe de
Securitate ale regimului comunist din România şi că nu au foat cadre ale SIE ori ale
altor structuri informative româneşti.
Documentele Comisiei se păstrează în arhiva proprie a acesteia, cu respectarea
normelor legale privind apărarea secretului de stat. La sfârşitul legislaturii,
documentele Comisiei sunt inventariate şi sigilate sub supravegherea membrilor
acesteia şi apoi predate, pe bază de proces-verbal, comisiei desemnate de noul
Parlament, împreună cu documentele preluate de la comisiile anterioare, conform
regulamentului de funcţionare a Comisiei.
Comisia are un regulament propriu de funcţionare, aprobat de birourile
permanente ale celor două camere ale Parlamentului.

Noua Strategie a SIE pe termen scurt şi mediu

Strategia evidenţiază asumarea de către SIE a tuturor responsabilităţilor şi

sarcinilor care îi revin din obiectivele Strategiei Naţionale de Securitate a României,
prioritar integrarea în NATO şi UE, cu respectarea Constituţiei şi legilor ţării.
Documentul furnizează cadrul necesar pentru: identificarea priorităţilor SIE şi
proiectarea necesităţilor şi resurselor de dezvoltare; valorificarea eficientă a reţelei
internaţionale de relaţii de cooperare specifică cu structuri similare din străinătate, în
special din spaţiul euro-atlantic; adaptarea structurii organizatorice şi funcţionale a
Serviciului în concordanţă cu mutaţiile actuale şi previzibile în climatul regional şi
internaţional de securitate.
Caracteristicile climatului internaţional şi reevaluarea conceptelor de securitate
după 11 septembrie 2001 au determinat reconsiderarea rolului şi extinderea
competenţelor serviciilor de informaţii din toate ţările democratice. Se remarcă, în
special, măsuri ce vizează: consolidarea compartimentelor de contrainformaţii şi a
celor specializate în combaterea ameninţărilor asimetrice; revalorizarea factorului
uman în activitatea informativ-operativă; dirijarea de resurse financiare suplimentare
semnificative către structurile informative; aprofundarea relaţiilor de cooperare între
serviciile de informaţii; întărirea compartimentelor de analiză; adoptarea de către
ţările candidate la integrare a unor măsuri de compatibilizare a structurilor proprii de
informaţii cu cele euro-atlantice.
81
 Evoluţia situaţiei internaţionale din ultima perioadă generează provocări complexe
şi impune diversificarea activităţii specifice a Serviciului de Informaţii Externe în
sprijinul intereselor vitale ale societăţii româneşti.
Caracterul difuz, multidirecţional şi imprevizibil al ameninţărilor la adresa
obiectivelor politice, economice şi generale de securitate ale României şi dinamica
fenomenelor la nivel global relevă necesitatea adaptării misiunilor Serviciului, cu
accent pe: creşterea rolului şi ponderii activităţii de culegere de informaţii cu caracter
secret şi anticipativ; redimensionarea structurii şi sarcinilor în domeniul ameninţărilor
asimetrice; diversificarea mijloacelor şi metodelor de muncă şi a formelor de
acoperire; dezvoltarea acţiunii în domeniul securităţii economice; contraspionajul
extern, apărarea secretului de stat.
Strategia vizează transformarea SIE într-un Serviciu modern, dinamic, eficient şi
flexibil, aliniat la standardele NATO şi UE, capabil să răspundă operativ şi calificat la
comanda socială.
Obiectivele pentru perioada de referinţă sunt: consolidarea poziţiei de componentă
de bază a sistemului de siguranţă naţională; concentrarea activităţii pe direcţiile
prioritare definite în baza conceptelor de planificare strategică (combaterea
terorismului şi crimei organizate internaţionale, contraspionaj extern şi protecţie,
politic, economic, cooperare externă, resurse); promovarea intereselor şi a imaginii
României pe plan internaţional, regional sau pe anumite spaţii; proiectarea unei
imagini corecte a Serviciului în societatea civilă.
Realizarea obiectivelor în perioada 2002-2004 şi într-o perspectivă previzibilă (2010)
impune alocarea de resurse diversificate la un nivel corespunzător şi utilizarea lor cu
maximă eficienţă.
În acest domeniu, principalele sarcini ale Serviciului de Informaţii Externe sunt de
a optimiza modalităţile interne de alocare şi criteriile de utilizare a potenţialului
uman, material şi financiar, simplificarea şi flexibilizarea mecanismelor de evaluare,
planificare şi distribuire a acestora şi promovarea unor politici sectoriale de tip
intensiv, pornind de la priorităţi şi aşteptări de calitate în raport cu satisfacerea
acestora.
Elementele-cheie pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei sunt adaptarea şi
completarea cadrului legislativ, dimensionarea alocaţiilor bugetare corespunzător
dinamizării, specializării şi diversificării misiunilor SIE în contextul actual de
securitate, tot mai complex, şi adoptarea structurii organizatorice adecvate.
În activitatea SIE, atât la nivelul obiectivelor cât şi al mecanismelor specifice de
realizare a acestora, se aplică principiul continuităţii şi actualizării permanente, pe
baza valorificării experienţei acumulate.
SIE îşi aduce contribuţia specifică la apărarea, sprijinirea şi promovarea intereselor
României, alături de toate instituţiile statului, în cadrul concepţiei unitare definite în
Strategia de Securitate Naţională a României.

Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS)

Fundamentul juridic îl constituie Legea nr. 92 din 24 iulie 1996 privind

organizarea şi funcţionarea STS93. Conform acestei legi, STS este organul central de
specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează, conduce, desfăşoară,
controlează şi coordonează activităţile în domeniul telecomunicaţiilor speciale pentru
autorităţile publice din România şi pentru instituţiile care desfăşoară activităţi în
domeniul apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice.
STS are o structură militară şi face parte din sistemul naţional de apărare.
Activitatea STS este controlată de Parlamentul României prin comisiile pentru
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. CSAT organizează şi coordonează
activitatea STS. De asemenea, cu aprobarea CSAT, STS poate stabili relaţii cu
organisme similare din străinătate şi poate încheia acorduri de cooperare cu acestea.
STS îşi desfăşoară activitatea cu respectarea Constituţiei României şi a legilor
ţării, a hotărârilor CSAT şi ale Guvernului, precum şi ale regulamentelor militare
generale.
Conducerea STS este asigurată de un director, cu rang de secretar de stat,
numit de CSAT la propunerea preşedintelui acestuia. Directorul STS răspunde în faţa
CSAT pentru activitatea pe care o desfăşoară şi prezintă acestuia rapoarte anuale. În
exercitarea atribuţiilor ce-i revin, directorul STS este ajutat de un prim-adjunct, care
este şi înlocuitorul său, precum şi de doi adjuncţi.
În STS funcţionează Consiliul Director, ca organ deliberativ şi Biroul Executiv
care asigură conducerea operativă a instituţiei. Componenţa Consiliului Director şi a
Biroului Executiv se stabileşte prin Regulamentul de organizare şi funcţionare.
STS colaborează cu Ministerul Comunicaţiilor şi cu instituţiile din domeniul
apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice, în baza unei metodologii comune, în
scopul asigurării compatibilităţii sistemelor proprii de telecomunicaţii cu cele din
sistemul naţional de apărare, precum şi cu reţeaua publică de telecomunicaţii.
Personalul STS este format din cadre militare şi salariaţi civili, care au
obligaţia de a asigura confidenţialitatea în utilizarea telecomunicaţiilor speciale,
fiindu-le interzisă interceptarea comunicaţiilor.
STS organizează un sistem propriu de instruire şi perfecţionare a pregătirii
cadrelor militare în activitate, în rezervă şi a salariaţilor civili, iar pe bază de protocol,
prin instituţiile de specialitate aparţinând structurilor sistemului naţional de apărare,
pentru învăţământul universitar şi, după caz, în cadrul unor servicii şi firme de
specialitate din ţară sau străinătate.
Printre reţelele de telecomunicaţii aflate în administrarea STS se află şi reţelele
instituţiilor din domeniul apărării siguranţei naţionale şi ordinii publice.
Conform Legii 92/1996, art. 13, STS este organ de mobilizare, care ţine
evidenţa personalului existent la pace şi a rezerviştilor cuprinşi în documentele de
mobilizare. Normele de funcţionare şi activitatea de mobilizare şi evidenţă se
stabilesc de comun acord cu Statul Major General al Ministerului Apărării Naţionale.
În esenţă se poate spune că, STS gestionează spectrul guvernamental de
frecvenţe radioelectronice şi asigură protecţia reţelelor de telecomunicaţii prin
activităţi de supraveghere radioelectronică, măsuri de control tehnic de specialitate şi
prin exploatarea aparaturii de secretizare94.
93 „Monitorul Oficial”, nr. 169 din 30 iulie 1996.
94 Vezi si „Critica Securitatii Pure”, Editura Academiei Catavencu, nr. 1/1997, Bucuresti, p. 8.

83
 Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP)

Acest serviciu a fost creat în februarie 1990 la iniţiativa Preşedintelui CFSN,

prin Decretul nr.202 sub denumirea de Unitatea Specială de Pază şi Protocol, fiind o
instituţie similară Serviciului Secret (Secret Service) din SUA95. Primul director a fost
căpitanul Dumitru Iliescu.
Cadrul juridic îl constituie Legea nr. 191 din 19 octombrie 1998 privind
organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază. Are în structură trei
subsisteme care concură la asigurarea protecţiei demnitarilor români şi străini, pe
timpul prezenţei lor în România şi în asigurarea pazei şi a reşedinţelor acestora.
Activitatea SPP este organizată şi coordonată de CSAT şi controlată de
Parlament, prin comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
Protecţia demnitarilor români în afara teritoriului naţional se asigură de către
personalul SPP, în cooperare cu serviciile speciale similare din ţările gazdă. Cu
aprobarea prealabilă a CSAT, SPP poate stabili relaţii de colaborare cu organisme
similare din alte state.
SPP este condus de un director, cu rang de secretar de stat, numit de
Preşedintele României, la propunerea CSAT. La numirea în funcţie, directorul
depune un jurământ în faţa Preşedintelui. Directorul SPP are următoarele atribuţii:
- organizează şi conduce activitatea serviciului şi îl reprezintă în relaţiile cu
ministerele şi cu celelalte organe ale administraţiei publice, cu instituţii şi
organizaţii din ţară, precum şi cu organisme similare din străinătate;
- angajează serviciul în relaţiile cu persoane juridice sau fizice, în care scop
poate da împuterniciri şi altor cadre din subordine;
- emite, potrivit legii, ordine şi instrucţiuni;
- propune Preşedintelui, cu avizul CSAT, numirea în funcţii a primului adjunct
şi adjunctului directorului SPP;
- propune CSAT spre aprobare structura organizatorică, efectivele în timp de
pace şi în timp de război şi regulamentul de organizare şi funcţionare a SPP;
- cu aprobarea CSAT, poate modifica structura SPP, în limita efectivelor
stabilite, prin înfiinţarea, desfiinţarea sau reorganizarea formaţiunilor,
centrelor, secţiilor, sectoarelor, birourilor şi a altor structuri similare.
Anual sau la cererea Parlamentului, directorul SPP prezintă rapoarte cu privire la
îndeplinirea atribuţiilor de revin instituţiei pe care o conduce. Directorul SPP are în
subordine nemijlocită un prim-adjunct, care este înlocuitorul său legal la comandă şi
şef al statului major, precum şi un adjunct, cu rang de subsecretari de stat.
Consiliul director este organul deliberativ al SPP, iar biroul executiv asigură
îndeplinirea hotărârilor Consiliului director şi conducerea operativă a SPP. Prin
structurile sale specializate, SPP are următoarele atribuţii:
- organizează şi execută activităţi pentru prevenirea şi anihilarea oricăror acţiuni
prin care s-ar atenta la viaţa persoanelor a căror protecţie este obligat să o
asigure, precum şi pentru realizarea pazei şi apărării sediilor de lucru şi

95 Vezi pe larg N. Tihu Suhăneanu, Securitatea prezidenţială americană, Editura Z, Bucureşti, 1996.
 reşedinţelor acestora;
- organizează şi desfăşoară activităţi de culegere, verificare a informaţiilor
necesare, numai pentru îndeplinirea atribuţiilor pe linie de protecţie şi pază.
Orice informaţie cu valoare operativă de altă natură o transmite de îndată
autorităţilor abilitate prin lege, pentru verificare şi valorificarea acesteia;
- realizează schimburi de informaţii şi cooperează cu servicii de informaţii şi cu
structuri departamentale cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, în ţară şi
în străinătate;
- poate efectua, cu respectarea Legii 51/1991, verificări prin: solicitarea şi
obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice;
consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii;
fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice sau prin consultări
personale;
- solicită procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului
de procedură penală, autorizarea efectuării unor activităţi potrivit art. 13 din
Legea nr. 51/1991, în scopul culegerii de informaţii pentru îndeplinirea
misiunilor specifice. Operaţiunile tehnice pentru realizarea acestor activităţi se
execută de către SRI;
- întocmeşte, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, acte de
constatare ce pot constitui mijloace de probă şi consemnează rezultatele
acestora;
- intervine, independent sau în cooperare cu alte organe prevăzute de lege,
pentru prevenirea şi contracararea acţiunilor de natură să pună în pericol viaţa,
integritatea fizică, sănătatea sau libertatea de acţiune a persoanelor cărora le
asigură protecţie şi securitatea obiectivelor păzite, precum şi pentru capturarea
sau anihilarea elementelor teroriste ori agresive;
- execută, independent sau în cooperare cu alte organe specializate, acţiuni
pentru căutarea, identificarea şi neutralizarea obiectelor suspecte care pot
prezenta pericol pentru persoanele protejate sau pentru obiectivele păzite;
- întreprinde, în colaborare cu organe specializate, măsuri pentru asigurarea
asistenţei medicale, profilactice şi terapeutice a demnitarilor a căror protecţie
intră în competenţa sa şi realizează, prin mijloace proprii, măsurile
antiepidemice pentru prevenirea îmbolnăvirilor de natură infectocontagioasă,
toxico-chimică sau produse de radiaţiile ionizante, precum şi alte activităţi de
profil în obiectivele permanente şi temporare;
- organizează, potrivit legii, activitatea proprie de apărare a secretului de stat şi
de prevenire a scurgerii de date sau informaţii care nu sunt destinate
publicităţii.
SPP are în organigramă trei secţiuni şi o direcţie logistică: Secţiunea 1 are în
atribuţii paza şi protecţia Preşedintelui României, a personalului Preşedinţiei, a
sediilor de lucru şi de odihnă a acestora; Secţiunea 2 are în responsabilitate paza
şi protecţia primului ministru, a mebrilor Guvernului, a sediului Guvernului
(Palatul Victoria) şi a altor sedii de lucru şi de odihnă ale celorlalţi miniştri;
Secţiunea 3 este specializată în activităţi informativ-operative. Culegerea,
85
 verificarea, analiza şi valorificarea informaţiilor vizează următoarele domenii:
ameninţări la adresa Preşedintelui, primului ministru sau a altor demnitari; acţiuni
politice neconstituţionale din partea adversarilor politici ce au ca scop înlăturarea
sau compromiterea demnitarilor ori a regimului politic din România; depistarea şi
anihilarea acţiunilor desfăşurate de agenţi străini infiltraţi în cercurile puterii sau
în anturajul demnitarilor români. Direcţia de logistică asigură baza materială
precum şi infrastructura necesară funcţionării Serviciului în bune condiţii96.
Pe timpul îndeplinirii acestor atribuţii, personalul operativ al SPP (militar şi civil)
este investit cu exerciţiul autorităţii publice. Persoanele îndreptăţite să beneficieze de
protecţie şi obiectivele a căror pază se asigură de către SPP se stabilesc prin hotărâre
a CSAT.
Pesonalul SPP care execută, conduce sau coordonează misiuni operative ori
contribuie la realizarea acestora, beneficiază de un spor de 30%, calculat la salariul
sau solda de bază. De asemenea, personalul SPP care participă la misiuni operative a
căror durată depăşeşte 4 ore, i se asigură gratuit un supliment de hrană, în
echivalentul a 2.000 de calorii, pentru fiecare zi de misiune. Personalul care din
motive de îmbolnăvire, accidente sau alte asemenea evenimente, survenite pe timpul,
din cauza ori în legătură cu serviciul, nu îşi mai poate îndeplini atribuţiile şi este
trecut într-o altă funcţie îşi păstrează solda şi celelalte drepturi băneşti avute anterior.
Art. 18, al. 2-4 din Legea 191/1998 reglementează şi alte drepturi ale personalului
SPP care a decedat, s-a îmbolnăvit, s-a accidentat în timpul, din cauza sau în legătură
cu executarea sarcinilor de sevicu.
Pregătirea specifică a personalului SPP se realizează prin sistemul propriu de
instruire sau în unităţile militare şi în instituţiile de specialitate ale Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi ale SRI ori în instituţii civile. Pregătirea
se poate desfăşura şi în cadrul unor instituţii similare din străinătate.
Divulgarea în orice mod a datelor sau a informaţiilor care fac obiectul activităţii
SPP este interzisă şi se pedepseşte conform legii. Personalul SPP îşi dovedeşte
calitatea cu legitimaţiile de serviciu, iar pe timpul îndeplinirii misiunilor operative, şi
cu insigna de serviciu.
Pentru executarea unor misiuni care nu suferă amânare şi care nu pot fi aduse la
îndeplinire altfel, personalul SPP are dreptul să folosească orice mijloace de transport
şi de telecomunicaţii, proprietate publică sau privată, cu excepţia celor aparţinând
corpului diplomatic.
Personalul SPP este autorizat, după caz, să poarte şi să folosească arme de foc,
arme albe şi alte mijloace de protecţie şi descurajare, pentru îndeplinirea misiunilor
de serviciu, precum şi în scop de autoapărare, în condiţiile prevăzute de lege.
În situaţiile în care obiectivele a căror pază este asigurată în mod permanent sau
temporar de către SPP sunt în pericol ori atunci când există informaţii că se
intenţionează organizarea unor acţiuni care le-ar pune în pericol, acesta, împreună cu
autorităţile publice şi cu alte organe de specialitate care au competenţe în domeniu,
stabileşte zone de protecţie a obiectivelor respective, în imediata apropiere a acestora,
în care poate interzice sau limita, după caz, accesul. Zonele de protecţie sunt
96 Vezi pe larg Cristescu Radu Constantin, Serviciile Secrete din România şi scandalurile de corupţie, 1989 – 2001,
Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 2002, p. 263.
delimitate, cu semne vizibile, de către SPP, cu sprijinul de specialitate al autorităţilor
publice şi al altor organe abilitate. Aceste zone de protecţie au acelaşi regim ca şi
obiectivele a căror pază este asigurată de SPP.
Personalul SPP, aflat în misiune, este autorizat să legitimeze şi, după caz, să
imobilizeze persoanele care pătrund în mod ilegal în zonele cu acces interzis sau
limitat, predându-le de urgenţă organelor competente, împreună cu actul de
constatare. În astfel de situaţii, personalul SPP are obligaţia de a se legitima.
În cazul constatării unei infracţiuni flagrante ori a unor tentative sau acte
preparatorii pedepsite de lege, care pun în pericol viaţa, integritatea fizică sau
sănătatea persoanelor cărora li se asigură protecţie, ori obiectivele aflate în pază,
personalul SPP poate imobiliza făptuitorul, predându-l de îndată organelor
competente, împreună cu actul de constatare şi cu mijloacele materiale de probă.
SPP nu poate efectua cercetare sau urmărire penală, nu poate lua măsura reţinerii
sau arestării preventive şi nu dispune de spaţii proprii de reţinere sau de arest.
Activitatea operativă a SPP constituie secret de stat. Documentele SPP se
păstrează în arhiva proprie şi pot fi consultate, în condiţiile legii, cu aprobarea
directorului acestuia.
La o întâlnire cu presa, unul dintre directorii SPP a afirmat că, în cazul
producerii unor atentate teroriste, cei mai periculoşi sunt lunetiştii (care pot acţiona
de la peste 1.000 de metri) şi maşinile capcană. Pentru a-şi realiza atribuţiile cu care
este îndrituit de legile în vigoare, SPP are nevoie de ajutorul mass-media97. Într-
adevăr rolul SPP este deosebit de important, întrucât constituie un sprijin în munca
Preşedintelui, a Guvernului şi Parlamentului, o instituţie de luptă pentru prevenirea
scurgerii de informaţii nedestinate publicităţii şi a atentatelor.
Consilierul juridic al SPP a declarat într-o conferinţă de presă că instituţia din
care face parte nu este un serviciu secret, dar a recunoscut că în structura SPP există
ofiţeri abilitaţi în culegerea de informaţii atât la nivel central, cât şi în teritoriu.
Efectivele SPP erau cifrate la 1.500 cadre militare (în 1996), după statisticile
oficiale şi la 2.500 (acelaşi an), după sursele confidenţiale98. De altfel, sunt singurele
efective ale unei structuri informative anunţate până la această dată în mod oficial.
Directorul SPP a declarat că nu se are în vedere o mărire a efectivelor, cu toate că
atribuţiile instituţiei pe care o conduce au crescut prin preluarea pazei totale a
complexului Cotroceni şi a spaţiilor interioare de la Palatul Victoria99.
Din cauza unor disfuncţionalităţi ale subsistemului SPP în legătură cu paza
obiectivelor de stat, s-a preconizat înfiinţarea Serviciului Pază Acces şi Ordine
(SPAO) al Camerei Deputaţilor100.
În ceea ce priveşte situaţia operativă, din declaraţiile făcute presei de factorii
responsabili ai SPP, rezultă că sistemul de pază la Palatul Cotroceni - unde se află
reşedinţa Preşedintelui României - a fost penetrat de câteva ori, dar fără ca persoanele
în cauză să fi avut intenţii de atentat. Situaţii deosebite s-au înregistrat după formarea
guvernului condus de Victor Ciorbea (decembrie 1996), când la poarta Palatului
Cotroceni s-au prezentat diferite persoane care solicitau să intre la preşedinte,
97 Ibidem.
98 Ibidem, p. 8.
99 „Evenimentul zilei”, joi, 3 aprilie 1997, p.12.
100 „Critica Securitatii Pure”, p. 8.

87
spunând că sunt miniştri, dar nu aveau asupra lor nici măcar buletinul de identitate.
După alegerile din noiembrie 1996 au fost unele sesizări pe adresa SPP care se
refereau la posibile acţiuni teroriste îndreptate împotriva unor demnitari, dar care nu
s-au confirmat.
Imaginea creată în opinia publică faţă de activitatea SPP este preponderent
pozitivă. Într-un raport întocmit de un diplomat occidental acreditat la Bucureşti se
apreciază că SPP a avut o evoluţie firească şi sigură, fără tulburări interne sau pierderi
de imagine în mass-media101. De remarcat că la SPP, de la purtătorul de cuvânt şi
până la personalul tehnic şi administrativ, toată instituţia practică artele marţiale. În
SPP sunt 20 de posesori ai centurii negre, care anual participă cu succes la
competiţii102.
Sumele alocate anul din Bugetul Naţional pentru SPP au fost destul de
consistente. În 1995 suma s-a ridicat la 13,65 milioane USD, din care, pentru plata
salariilor 6,6 milioane, iar restul pentru achiziţionarea de automobile, motociclete,
armament străin, tehnică modernă de ultimă generaţie. În 2000, suma alocată a scăzut
la 7,8 milioane USD, pentru ca în anul următor să crească la 15,77 milioane USD, din
care, pentru plata salariilor 7,8 milioane, iar restul pentru achiziţionarea de
automobile blindate de fabricaţie străină103.

Structurile informative ale Ministerului Apărării Naţionale

Dacă e să privim din punct de vedere istoric, se poate spune că Direcţia de

informaţii a armatei este cea mai veche structură specializată din comunitatea
informativă a României. Prin Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în 1859, a
fost organizată Secţia a II-a informaţii în cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi
subordonată direct Marelui Stat Major. Această structură informativă a funcţionat
neîntrerupt sub diferite denumiri şi structuri organizatorice: Biroul 5, Diviziunea a
10-a, Biroul 2, Direcţia de Informaţii Militare sau Direcţia de Informaţii a Armatei104.
După proclamarea republicii în România (30 decembrie 1947), Direcţia
Informaţii din Marele Stat Major a fost supusă unor transformări organizatorice şi de
atribuţii. Activitatea de contraspionaj a fost transferată de atunci Securităţii şi nu a
mai revenit în atribuţiile Direcţiei.
După revoluţia din decembrie 1989, Ministerul Apărării Naţionale a avut trei
structuri departamentale de informaţii: Direcţia Informaţiilor Militare (DIM),
Direcţia de Protecţie şi Siguranţă Militară (DPSM) şi Secţia pentru Protecţia
Informaţiilor (SPI). Această din urmă structură a fost integrată ulterior în DPSM.
DIM a fost creată prin Legea 41/1990 şi menţionată ca structură în Legea
51/1991. Până în 1993 a fost denumită Direcţia Cercetare a Armatei. Are ca principal
obiectiv descoperirea ameninţărilor la adresa României şi cunoaşterea potenţialului
militar, în special al vecinilor. A preluat atribuţiile şi personalul fostei Direcţii de
101 „National“, vineri, 25 iulie 1997, p. 9.
102 Idem, nr. 134, marti 18 noiembrie, p. 6.
103 Vezi Cristescu Radu Constantin , op.cit, p.302-303.
104 Directia de informatii Militare, Între fictiune şi adevar, Editura Militara, Bucureşti, 1993.
Informaţii a Armatei (DIA), existente înainte de 1989. Activitatea curentă a fost
controlată şi coordonată de şeful Statului Major General, cu rang de secretar de stat.
DPSM a fost înfiinţată în aprilie 1990 şi a avut aceeaşi bază legală cu DIM. Se
ocupa de contracararea activităţilor de racolare a cadrelor din MApN şi depistarea
spionilor şi agenţilor acestora care vizitau obiectivele militare de pe teritoriul
României105. Avea aproximativ 700 de cadre. Şeful DIM se subordona direct
ministrului Apărării.
Fostul şef al SPI, colonelul Gheorghe Ilie, a declarat presei că structura
informatică pe care o conducea se confrunta cu probleme legate de păstrarea
secretelor militare: Informaţia secretă este foarte greu de definit şi de stăpânit în
acest timp al tranziţiei. Cu toate acestea, toţi trebuie să înţelegem că informaţiile
secrete sunt patrimoniu naţional, care trebuie apărat şi protejat. Într-adevăr, în
România nu există la ora actuală o cenzură în privinţa informaţiilor militare transmise
prin intermediul Direcţii de Relaţii Publice a Armatei. De aici a rezultat necesitatea
unui act normativ care să reglementeze protecţia informaţiilor. În acest sens, fostul
şef al SPI a precizat: Într-o perioadă de tranziţie, ca cea pe care o parcurgem acum,
ritmul de modificare a informaţiei care determină şi guvernează procesul social este
de patru ori mai mare decât ritmul tranziţiei însăşi şi trebuie definit ce trebuie
protejat şi ce nu. Vehicularea informaţiilor este un joc care are un risc şi un cost;
protejarea informaţiei presupune anumite costuri, iar neprotejarea ei are anumite
riscuri106.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 14 din 26 ianuarie 2001 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale prevede la art. 9, al. G) că activitatea de
informaţii, protecţie şi siguranţă militară este condusă de Ministerul Apărării
Naţionale.
Art. 17 al.(1)-(5), ale aceluiaşi act normativ, stabileşte denumirea actuală,
funcţiile, structura, organele de conducere, personalul şi baza materială a structurii
departamentale specializate a Ministerului Apărării Naţionale, astfel:
Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA) este structura
specializată a Ministerului Apărării Naţionale care răspunde de obţinerea,
prelucrarea, verificarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor şi datelor referitoare
la factorii de risc şi ameninţare externi şi interni, militari şi nonmilitari care pot
afecta siguranţa naţională, de elaborarea concepţiei privind realizarea securităţii
informaţiilor şi activităţii criptografice şi de asigurarea informaţiilor geografice
necesare armatei.
DGIA este condusă de un director general, numit prin decizie a primului
ministru, la propunerea ministrului Apărării Naţionale.
Funcţia de director general al DGIA se asimilează din punct de vedere al
salarizării cu funcţia de subsecretar de stat.
Personalul DGIA îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu
nevoile de realizare a siguranţei naţionale în domeniul militar.
Unele categorii de tehnică şi bunuri specifice se achiziţionează prin structuri
specializate proprii, pe bază de contract cu parteneri interni sau externi.
105 „Critica Securităţii Pure”, p. 8.
106 „Evenimentul zilei“, 16 decembrie 1997, p. 8.

89
 La Capitolul V, privind personalul Ministerului Apărării Naţionale, Ordonanţa
de Urgenţă nr. 14/2001 prevede că efectivele DGIA şi ale unităţilor din subordine nu
sunt incluse personalului şi structurilor operative ale M.Ap.N. (vezi figura).
Finanţarea lor se realizează din fonduri bugetare aprobate cu această destinaţie.
Modul de planificare, evidenţă şi utilizare a fondurilor necesare se stabileşte de
ministrul Apărării Naţionale, similar reglementărilor privind cheltuielile operative.
Evidenţa efectivelor DGIA se ţine separat. Personalul DGIA este militar şi civil.
Atribuţiile DGIA se aprobă prin ordin al ministrului Apărării Naţionale. De
asemenea, ministrul Apărării Naţionale are dreptul să solicite şi să obţină de la
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, de la agenţii economici şi de la
oricare alte persoane juridice sau persoane fizice date, informaţii ori documente
necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.
Structurile informative ale M.Ap.N. au ca obiect de activitate ameninţările
prevăzute în art. 3, lit. „a” - „h” din Legea 51/1991.
Misiunile informative ale structurilor departamentale specializate din M.Ap.N.
sunt interesate în obţinerea de informaţii despre sistemele militare străine, structurile
de comandament şi mijloacele de înarmare. Ele funcţionează pe principiul
autoorganizării informaţiilor militare în interiorul armatei.

Ca orice alte structuri similare din alte comunităţi informative, DGIA acoperă
domenii perfect circumscrise. Prima sa misiune permanentă constă în a furniza
armatei date precise în legătură cu forţele adversarului potenţial, ceea ce militarii
numesc „ordinea de bătaie”. Dincolo de forţa însăşi a maşinii de război a ţării vizate,
de modelul materialelor folosite, de inovaţiile tehnice introduse, de identitatea
ofiţerilor din unităţi şi amplasarea acestora din urmă, DGIA trebuie să-şi formeze o
imagine cât mai precisă privind strategiile concepute, tacticile folosite, moralul
trupelor acestora.
În caz de război, informaţiile militare trebuie să urmărească în timp real, adică
oră de oră, desfăşurarea luptei: să evalueze numărul loviturilor care şi-au atins ţinta şi
a celor care s-au pierdut, să aprecieze efectul operaţiunilor în curs de desfăşurare
împotriva forţelor adverse, dar şi împotriva populaţiei, să prevadă iniţiativele
adversarului, să-i anticipeze mişcările. Un serviciu de informaţii militar trebuie să fie
capabil în astfel de situaţii să aprecieze forţa militară a unora sau a altora dintre
beligeranţi, transformările intervenite pe termen scurt, mediu sau lung şi deci să
aprecieze raporturile de forţe existente. Prin urmare, se poate spune că serviciul de
informaţii militare, dacă este performant - oferind în flux continuu informaţii
veridice, oportune, echilibrate şi echidistante politic - are posibilitatea să participe
alături de celelalte servicii şi structuri informative specializate, la elaborarea
opţiunilor majore de politică externă.
Un serviciu de informaţii militare trebuie să fie interesat în acelaşi timp şi de
un domeniu cu mare miză, şi anume, comerţul cu arme. Informaţiile în legătură cu
armatele străine cu pieţele de desfacere a armamentului, cu concurenţii industriei
naţionale sunt desigur deosebit de utile. Îndeplinirea unor misiuni de acest fel
presupune existenţa unui aparat extrem de complex şi de performant.
 Războiul din Golf, mai precis „Operaţiunea Furtuna Deşertului” a constituit un
exemplu cât se poate de elocvent, cu privire la rolul important al informaţiei despre
adversar în fixarea strategiei şi tacticii operaţiilor militare. Insuficienta cunoaştere a
forţelor irakiene, al căror dinamism a fost prea uşor supraevaluat, a condus la greşeli
considerabile de apreciere în desfăşurarea luptei de către forţele Naţiunilor Unite.
În ceea ce priveşte DGIA se poate spune că şi-a adus o contribuţie importantă
la reuşita misiunilor la care au luat parte contingentele armatei române în cadrul
Forţelor internaţionale de menţinere a păcii în Angola, Somalia şi Bosnia. La fel şi în
cadrul Operaţiunii „Alba”, întreprinsă de trupe militare multinaţionale în Albania
pentru restabilirea securităţii. Această operaţiune a funcţionat în Albania pe timp de
trei luni, începând cu 14 aprilie 1997 potrivit deciziei adoptate, pe 28 martie 1997, de
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
Obiectivul principal al Forţei multinaţionale de asigurare a securităţii nu a fost
să percheziţioneze şi să dezarmeze populaţia, ci să menţină sub control trei puncte
strategice: aeroportul internaţional din Tirana şi cele două posturi importante, Vlora
şi Durres, adică locurile unde au izbucnit, la începutul anului 1997, manifestaţiile
participanţilor la fondurile de tip CARITAS, care au bântuit prin mai toate ţările ex-
comuniste. Haosul şi teroarea instaurate în Albania de bande care s-au dotat cu
armament furat din depozitele militare şi din sediile poliţiei, tancurile şi armele
scăpate de sub control care au pus în pericol viaţa populaţiei civile au obligat
autorităţile de la Tirana să ceară de mai multe ori sprijin internaţional. Şase mii de
persoane (militari şi civili) sub comanda amiralului italian Luciano Forlani au avut
misiunea de a asigura distribuirea ajutoarelor umanitare şi caracterul democratic al
alegerilor, desfăşurate în Albania în luna iunie 1997 sub supravegherea OSCE şi a
Consiliului Europei. Detaliile Operaţiunii „Alba” au fost stabilite în ziua de 10 aprilie
1997 la Roma, în cadrul Conferinţei finale de planificare internaţională, la care a fost
prezentă şi o delegaţie albaneză, de reprezentanţii statelor majore participante. Cel
mai mare efectiv a fost asigurat de Italia, cu 2.500 de persoane, urmate de Franţa cu
1.000 de persoane, Grecia, Turcia, Spania, România (cu 400 de militari), Austria şi
Danemarca.
Misiunea a fost deosebit de dificilă întrucât inamicul se afla în rândul
populaţiei. Aşa cum a declarat, în Parlamentul albanez, şeful Serviciului Naţional de
Securitate al Albaniei, există factori de natură internă dar şi externă care intenţionat
au destabilizat situaţia din Albania. Militarii români au fost desfăşuraţi în cele mai
periculoase zone ale Albaniei (Vlora, Girokaster, Sarande) din sudul ţării, acolo unde
conform declaraţiei ministrului grec al apărării, nici una dintre ţările care au participat
la Forţa Multinaţională nu a dorit să-şi trimită trupele.
Conform declaraţiei de presă făcută de colonelul Sorin Ioan - comandantul
contingentului de militari români participant la Operaţiunea „Alba”, „noi am trimis
trei grupe în recunoaştere la Roma şi Tirana”107, de unde rezultă că rolul informaţiilor
a fost deosebit de important pentru pregătirea şi reuşita misiunii. S-au avut în vedere,
eventualele reacţii faţă de contingentul românesc, condiţiile de teren, de amplasare în
clădiri sau în corturi, de legături cu structurile civile de aprovizionare, transport,
telecomunicaţii şi multe altele care au stat la baza pregătirilor făcute în ţară, dar şi a
107 „Curierul National”, sâmbata 12 aprilie 1997, p. 5.

91
pregătirii psihologice a militarilor români.
Concluzionând, informaţiile pentru apărare de care se ocupă DGIA, au
următoarele componente:
- informaţii militare (despre forţele armate ale altor state);
- informaţii politico-militare;
- informaţii economico-militare;
- informaţii geografico-militare;
- informaţii biografice despre liderii militari şi politici;
- informaţii sociologico-militare;
- informaţii tehnico-ştiinţifice militare;
- informaţii despre sistemele C4I (comandă, control, comunicaţii, computere şi
informaţii);
- informaţii de/despre contrainformaţii;
- informaţii despre serviciile de informaţii străine;
- informaţii medico-militare;
- informaţii referitoare la proliferare;
- informaţii referitoare la crima organizată (în măsura în care aceasta are
conexiuni cu domeniul militar);
- informaţii privind organizaţiile (grupările) şi activităţile teroriste (au căpătat o
pondere majoră).
-
Misiunile Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei sunt:

1. culege, procesează, analizează şi difuzează informaţii militare şi politico-militare

care constituie suport al deciziei politico-militare;
2. proiectează în străinătate opţiunile, principiile şi relaţiile necesare susţinerii
politico-militare a României;
3. conduce, coordonează şi controlează structurile de siguranţă militară ale
categoriilor de forţe ale armatei;
4. descoperă, documentează şi neutralizează acţiunile de spionaj în scopul prevenirii
cazurilor de trădare, precum şi pentru identificarea şi blocarea posibilităţilor
divulgării de către persoane sau instituţii neautorizate;
5. protejează interesele petrimoniale ale armatei române prin prevenirea şi
contracararea acţiunilor sau faptelor prin care s-ar putea prejudicia domeniul
producţiei de apărare şi relaţiile comerciale cu partenerii interni şi externi ai
armatei române;
6. acţionează pentru cunoaşterea şi stăpânirea situaţiei operative în domeniul crimei
organizate şi terorismului, a ameninţărilor transfrontaliere nonmilitare şi a celor
care ar putea atinge organismul militar.

Misiunile Direcţiei Informaţii şi Reprezentare Militară sunt:

1. culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politico-militar

internaţional şi prognozează evoluţia acestuia;
2. identifică factorii de risc şi ameninţare externi, militari şi non-militari care ar
 putea afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa militară;
3. gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează evoluţia
situaţiei;
4. culege informaţii care să permită forţelor armate ale României să desfăşoare
acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţiuni multinaţionale;
5. obţine şi pune la dispoziţia factorilor de decizie şi structurilor cu atribuţii
specifice informaţiile pe care le deţine cu privire la activitatea grupurilor
teroriste, a celor din domeniul crimei organizate, proliferarea armelor
convenţionale şi a ANM;
6. acţionează pe plan internaţional prin acţiuni de informare dezinformare pentru
atingerea obiectivelor de securitate naţională;
7. elaborează concepţia folosirii forţelor şi a mijloacelor aflate la dispoziţia sa
pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate naţională;
8. culege informaţii care să faciliteze realizarea unor obiective naţionale de
modernizare tactică şi tehnică a Forţelor Armate ale României.

Misiunile Direcţiei de Siguranţă Militară sunt:

1. culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politico-militar

internaţional şi prognozării evoluţiei acestuia;
2. identifică factorii de risc şi ameninţare externă, militari şi non-militari care ar
putea afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa militară;
3. gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează evoluţia
situaţiei;
4. culege informaţii care să permită forţelor militare ale României să desfăşoare
acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţii multinaţionale;
5. informează operativ factorii de decizie politico-militară despre principalele
evenimente care au loc în plan internaţional şi în special cele care interesează
România;
6. informează operativ factorii de decizie politico-militară şi militară despre
organizarea, înzestrarea şi starea de pregătire a forţelor armate care ar putea fi
folosite împotriva României.
Misiunile Serviciului de Securitate a Informaţiilor sunt:

1. coordonează şi controlează activitatea de asigurare a securităţii informaţiilor în

M.Ap.N.;
2. securitatea informaţiilor în reţele de calculatoare, de comunicaţii şi în sistemul
de armament;
3. cercetarea criptografică în armata României;
4. proiectarea şi realizarea materialului de cifru pentru operaţiuni specifice;
5. asigurarea tehnică şi de service la sistemele şi aparatura criptografică;
6. criptanaliza şi evaluarea sistemelor criptografice;
7. protecţia difuzării informaţiilor militare în activitatea de informare publică;
8. selecţionarea, avizarea şi instruirea personalului cifrator de la toate eşaloanele
militare;
93
 9. asistenţa juridică privind securitatea informaţiilor şi standardizarea în domeniul
criptografiei;
10.este autoritatea responsabilă din M.Ap.N. pentru domeniul activităţilor pe linie
de securitatea informaţiilor şi criptografie, în cadrul cooperării cu elementele
Sistemului Naţional de Apărare.

În perspectiva aderării la structurile militare ale Alianţei Atlanticului de Nord,

DGIA s-a transformat substanţial. S-a urmărit realizarea unei compatibilităţi
organizatorice şi conceptuale cu cele ale ţărilor membre NATO. Direcţia de
Informaţii Militare a devenit Direcţia „J 2“ din Statul Major General, subordonându-
se nemijlocit unui locţiitor al şefului Statului Major General. Modificarea nu a
afectat numai denumirea sau modul de subordonare: s-a urmărit şi modificarea
structurilor de culegere şi valorificare a informaţiilor. Actualul compartiment „J 2“
din SMG a încheiat mai multe acorduri, protocoale şi înţelegeri cu servicii de
informaţii similare din alte armate străine. S-au realizat raporturi de cooperare şi
colaborare cu peste 30 de servicii de informaţii similare din toată lumea. În
perspectivă se are în vedere accelerarea contactelor bilaterale şi diversificarea
domeniilor de lucru, mai ales cu ţările NATO, pe următoarele coordonate: schimbul
de delegaţii pe probleme concrete ale activităţii de informaţii, pregătirea de
specialişti, participarea la exerciţii comune108.
Un alt domeniu important pentru activitatea de informaţii militare îl constituie
ataşaturile militare. Practica serviciilor secrete de informaţii arată că ataşaţii militari
sunt principalii rezidenţi acreditaţi în capitalele statelor cu care se întreţin relaţii
politico-diplomatice şi militare. Principalele misiuni informative ale ataşaţilor militari
sunt: cunoaşterea armatelor ţărilor pe lângă care sunt acreditaţi cu scopul de a
identifica domeniile şi sectoarele unde există posibilităţi şi interes reciproc de a
colabora cu armata română; preluarea elementelor de interes pentru procesul de
restructurare al armatei române din experienţa armatelor străine moderne;
cunoaşterea factorilor de risc şi ameninţare ce ar putea afecta, direct sau indirect,
interesele de securitate ale României şi formularea propunerilor de contracarare ce se
impun.
În legătură cu ameninţările de ordin militar, se cuvin făcute câteva precizări.
Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o
posibilă agresiune militară la adresa României. În schimb, analiştii militari,
apreciază că în prezent şi în perspectivă se pot confrunta cu agresiuni atipice care
presupun angajări militare tot atipice. Deci procedeele şi metodele pe care le folosesc
agresorii sunt foarte subtile şi perverse. Dacă nu există agresiuni militare clasice,
există alt gen de agresiuni: informaţionale, economice, financiare, culturale,
psihologice. Agresiunile militare clasice au devenit foarte costisitoare şi total
contraproductive din punct de vedere social, material, politic. De asemenea, ele pot
duce la distrugerea mediului ambiant. Prin urmare, agresiunile disimulate rămân de
cele mai multe ori necunoscute, dar conduc în final la acelaşi scop: accesul la
resursele materiale şi umane. Cu mijloace foarte rafinate se ajunge la acelaşi scop109.
108 „Libertatea“, nr. 2125 din 13/14 iunie 1997, p. 8.
109 „Cronica Româna“, miercuri, 23 iulie 1997, p. 4.
 DGIA a abandonat încă din 1990 clişeele vechi, de inspiraţie comunistă, care
mai existau în activitatea acesteia, în paralel cu stabilirea de repere clare, care să-i
permită să se bucure de respectul şi încrederea serviciilor de informaţii similare din
armatele moderne ale lumii.
Pentru DGIA presa reprezintă sursa principală în activitatea de informaţii. Aşa
cum a declarat generalul Decebal Ilina, unul dintre modelatorii serviciului în forma
actuală, peste 70% din datele ce se strâng provin din informaţii publice.

Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie

a Ministerului de Interne

În cadrul Ministerului de Interne funcţionează trei structuri departamentale

specializate: Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie a Ministerului de Interne
(U.M. 0962), Direcţia de Supraveghere Operativă şi Investigaţii (DSOI) şi o structură
specializată în intervenţii operative - Serviciul de Intervenţii şi Acţiuni Speciale din
cadrul Inspectoratului General al Poliţiei (SIAS). Astfel de structuri nu-şi găsesc
similitudini în comunitatea informativă a României în perioada interbelică. Înainte de
1989, în cadrul Departamentului Securităţii Statului, mai precis în structura Direcţiei
a IV-a de contrainformaţii militare, a funcţionat o subunitate specială pentru cadrele
şi ofiţerii Ministerului de Interne.
Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie a Ministerului de Interne (UM
0962, fostă UM 0215) a luat fiinţă la 1 februarie 1990, fiind organizată de vice-prim
ministrul de atunci, Gelu Voican Voiculescu, responsabil cu problemele de apărare,
ordine publică şi siguranţă naţională. Potrivit legii de organizare şi funcţionare, care
are caracter secret, UM 0962 are ca atribuţii principale protecţia contrainformativă a
cadrelor MI, infiltrarea în mediile crimei organizate, a filierelor mafiote şi culegerea
de informaţii privind manifestările violente de stradă şi mişcările sociale de proporţii.
Activitatea UM 0962 este controlată de ministrul de Interne. Unitatea are un
comandant, un şef de stat major şi doi locţiitori ai comandantului. Primul comandant
a fost colonelul Florin Calapod, iar efectivele unităţii s-au constituit dintr-un corp de
aproximativ 400 de ofiţeri de securitate, majoritatea provenind din Direcţia a VI-a a
Securităţii (contrainformaţii militare) şi din Securitatea Municipiului Bucureşti. UM
0962 a cunoscut o intensificare a activităţii şi o evoluţie structurată odată cu numirea
în calitate de comandant, a generalului Dan Gheorghe, în septembrie 1992110.
Structurile informative specializate din Ministerul de Interne, vizează în activitatea
lor prevenirea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3, literele
„d”, „f”, „h” şi „k” acţiunile violente ce urmăresc ştirbirea puterii de stat; actele de
distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a obiectivelor aflate în
responsabilitatea Ministerului de Interne; incitarea la fapte ce pot periclita ordinea
statului de drept; sustragerea, producerea, deţinerea de armament, muniţie, materii
explozive sau radioactive, toxice ori biologice din arsenalul Ministerului de Interne.
110 Apud Radu Tudor, Serviciile secrete din România postcomunista, în „Dosarele istoriei“, an III, nr. 1(17) 1998, p.
43.

95
 Direcţia de Supraveghere Operativă şi Investigaţii (DSOI) a fost creată în baza
Legii nr. 26/1994, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române111.
Serviciul de Intervenţii şi Acţiuni Speciale (SIAS) din cadrul Inspectoratului
General al Poliţiei a fost creat în anul 1995, la iniţiativa şi sub directa coordonare a
generalului Ion Pitulescu (şeful de atunci al IGP). Structurat în două detaşamente,
alcătuite, la rândul lor, din câte trei grupe, SIAS s-a format, practic, în jurul nucleului
existent deja anterior, încă din 1993, în Brigada de Combatere a Crimei Organizate.
Una din atribuţiile foarte importante ale acestui serviciu este aceea de a executa
operaţiuni de salvare a victimelor în cazul producerii unor catastrofe, calamităţi sau
evenimente deosebite, în orice zonă a ţării, pe timp de zi şi noapte, cooperând, în
funcţie de situaţie, cu unitatea de aviaţie a Ministerului de Interne. Existenţa SIAS
creează posibilitatea unor demonstraţii de forţă în scop preventiv ori a intervenţiei
pentru amplasarea sau rezolvarea unor stări conflictuale deosebite.
În 1997, comandantul SIAS a oferit mass-media câteva explicaţii privind
unitatea pe care o conduce: Utilitatea acestei structuri a fost relevată prin
soluţionarea pozitivă a unor cazuri mai deosebite, în cooperare cu alte unităţi din
aparatul central, unele dintre acestea, larg mediatizate la vremea respectivă. În
multe cazuri cetăţenii s-au întrebat cine sunt de fapt poliţiştii cu cagule? Pot să vă
spun că şi ei sunt oameni obişnuiţi, care sunt selecţionaţi după criterii profesionale,
foarte riguroase, cu o condiţie fizică foarte bună, bine antrenaţi, inclusiv în domeniul
luptei corp la corp, incoruptibili şi gata să-şi rişte viaţa atunci când misiunea
încredinţată le-o cere. De altfel, portul cagulei a intrat de mult timp în normalitate,
el fiind de natură a conferi un minim de protecţie pentru poliţistul care acţionează în
litera şi spiritul legii, dar şi pentru familia acestuia112.
Pregătirea luptătorilor SIAS se face pe mai multe planuri: militar, juridic,
psihologic, fizic şi specific poliţist. Luptătorii SIAS nu acţionează doar în
echipamentul negru de luptă. Angajaţi în acţiuni operative, de depistare, observare şi
neutralizare a diferite categorii de infractori (ucigaşi plătiţi, traficanţi de droguri, mari
proxeneţi, membri ai mafiei ţigăneşti), poliţiştii abandonează combinezoanele şi
cagulele, acţionând în ţinută civilă. Un luptător SIAS are un salariu echivalent cu 100
de dolari, faţă de salariile lunare ale poliţiştilor din servicii omologe sau
asemănătoare din alte ţări: 7.000 dolari în Columbia, 4.500 dolari în Spania, 3.000
dolari în Cehia.

Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie

din Ministerul Justiţiei

Cunoscut iniţial sub numele de Serviciul Independent Operativ (U.M. 0400) şi

rebotezat, în primăvara anului 1997 în Serviciul Independent de Protecţie şi
Anticorupţie (SIPA), este menţionat în art. 9, al. 1 din Legea 51/1991 ca structură
specializată în culegerea de informaţii din sistemul penitenciar. Are ca obiect de
activitate cunoaşterea, prevenirea şi contracararea ameninţărilor la adresa siguranţei
111 Ibidem.
112 „Evenimentul zilei“, marti 16 decembrie 1997, p. 3.
naţionale provenind din sistemul penitenciar.
Nu există similitudini în comunitatea informativă românească din perioada
interbelică. În cadrul Departamentului Securităţii Statului a funcţionat, înainte de
1989, ca structură specializată, o unitate în cadrul Direcţiei a IV-a de contrainformaţii
militare.
Fostul ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, a infirmat - într-o conferinţă de
presă susţinută în 19 aprilie 1997, la Alba Iulia - existenţa unui serviciu secret aflat
în subordinea ministerului pe care-l conduce. Totodată, a mai declarat că
penitenciarele au un serviciu independent de protecţie şi anticorupţie. Acesta are
două obiective principale: pe de o parte să verifice care este starea de spirit a
deţinuţilor şi să prevină evadările, revoltele din penitenciar, să preîntâmpine
eventualele atacuri ale deţinuţilor împotriva cadrelor şi, pe de altă parte, să vadă
dacă nu cumva ofiţerii şi subofiţerii din penitenciare uneori se lasă tentaţi de unii
deţinuţi. Afirmând că „acest serviciu are ca obiect de activitate numai penitenciarele”,
Valeriu Stoica nu a exclus faptul că se pot obţine unele date informative importante
care ies din sfera de activitate a acestui serviciu. De exemplu, se pot obţine date cu
privire la săvârşirea unor infracţiuni de către alte persoane, iar aceste date sunt
comunicate de către Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie celorlalte
instituţii ale statului, care ar putea să analizeze asemenea situaţii. Acestea au fost
primele declaraţii publice, mai consistente despre funcţionarea SIPA.
Această structură informativă funcţionează în baza Hotărârii de Guvern nr.
65/1997, modificată prin Hotărârile de Guvern nr. 487/1998, nr. 952/1998 şi nr. 1065
din 25 octombrie 2001. În baza acestui cadru normativ, SIPA se subordonează unui
secretar de stat din Ministerul Justiţiei. H.G. nr.65/1997 - la art.14, al. 3 - stipulează
că SIPA funcţionează în baza statului de organizare aprobat de ministrul Justiţiei, iar
în anexa 3, la lit.d, al aceluiaşi act, se prevede că numărul maxim de posturi este de
140. Bugetul statului reprezintă sursa de finanţare pentru această structură.
Regulamentul privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile SIPA a fost
aprobat prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 321/C din 19 martie 1997 şi modificat
prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 1551/C din 18 septembrie 1997.
Art. 1 al Regulamentului stabileşte că: Activitatea SIPA se desfăşoară în
conformitate cu prevederile Constituţiei României, ale Legii privind siguranţa
naţională a României, ale Legii privind executarea pedepselor, Declaraţiei
Universale a drepturilor omului, Ansamblului de reguli minime privind tratamentul
deţinuţilor, ale «Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante», precum şi a altor obligaţii asumate de România
în tratate sau convenţii internaţionale referitoare la acest domeniu. Prezenţa
normelor de drept internaţional este determinată de specificul activităţii SIPA şi de
unităţile date în competenţă.
Art. 2 al Regulamentului defineşte precis aria de specificul activităţii: SIPA
este organul de informaţii cu atribuţii privind siguranţa naţională cu responsabilităţi
în domeniul activităţii specifice a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Regiei
Autonome «Multiproduct», unităţilor şi întreprinderilor economice subordonate
acestora. Conform acestui articol rezultă că SIPA nu se poate ocupa decât de datele şi
informaţiile referitoare la eventuale ameninţări la adresa siguranţei naţionale care
97
privesc exclusiv domeniul de activitate a penitenciarelor, domeniu în care serviciul
are exclusivitate.
În ceea ce priveşte activitatea specifică desfăşurată în mediul penitenciar, sunt
prevăzute, în art. 2 al Regulamentului, sarcinile şi competenţele SIPA pe categorii de
persoane. În rândul efectivelor de deţinuţi, SIPA acţionează pentru prevenirea unor
evenimente cu consecinţe grave (revolte, evadări în grup, atacuri asupra cadrelor) ca
şi pentru cunoaşterea şi prevenirea unor fapte care constituie încălcări ale Legii
privind executarea pedepselor sau ale regulamentului de executare a pedepselor
privative de libertate. Totodată, SIPA are competenţe în rândul efectivelor de cadre,
militare sau civile, acţionând pentru protecţia acestora faţă de acţiunile unor
organizaţii sau persoane fizice din străinătate ori autohtone ce urmăresc angrenarea
lor în acţiuni ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale ori în săvârşirea
unor infracţiuni sau fapte antisociale. În rândul aceleeaşi categorii de persoane, SIPA
are ca sarcină cunoaşterea şi prevenirea faptelor şi fenomenelor ce pot genera
evenimente deosebite, a unor aspecte privind nerespectarea actelor normative,
ordinelor şi instrucţiunilor ce reglementează activitatea sistemului, aspecte de
corupţie sau alte activităţi ce încalcă legile statului.
Art. 3 al Regulamentului stabileşte principiile de activitate, o altă modalitate de
a defini limitele de acţiune: respectarea Constituţiei, a legilor şi orientarea activităţii
pentru apărarea ordinii de drept, neimplicarea în activităţi politice, neparticiparea la
reţineri, arestări, precum şi la activităţi politice în competenţa altor organe de stat.
Prevederile art. 4 şi 5 ale Legii 51/1991 sunt reluate în art. 28 al
Regulamentului: Activitatea SIPA nu poate aduce atingere drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei. În acelaşi mod, sunt reluate şi întărite prevederile art. 21
ale Legii 51/1991 prin art. 29 al Regulamentului: Datele şi informaţiile privind viaţa
particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor, obţinute incidental în cadrul
activităţii informativ-operative, nu pot fi făcute publice. Divulgarea sau folosirea, în
afara cadrului legal […] a datelor menţionate […], se pedepseşte conform
prevederilor legale.
Prin art. 4 al Regulamentului se prevede controlul exercitat de comisiile de
specialitate ale Parlamentului şi subordonarea nemijlocită a SIPA ministrului Justiţiei
(conform modificărilor aduse prin O.M.J. nr. 1551/C din 18 septembrie 1997).
Activitatea informativ-operativă desfăşurată de SIPA este reglementată de
Instrucţiunile Tehnice de Muncă, aprobate prin O.M.J. nr. 1454/C din 3 septembrie
1997 şi modificate prin O.M.J. nr 1551/C din 18 septembrie 1997. Acestea sunt, aşa
cum se stipulează în art. 2 al Ordinului, aplicate în limita prevederilor Legii 51/1991
privind siguranţa naţională a României.
În Capitolul I, Secţiunea I, Instrucţiunile Tehnice de Muncă definesc şi
operaţionalizează conceptele de lucru, pentru a nu lăsa loc nici unei interpretări
personale, abuzive sau unei extinderi nedorite a activităţii, pe „terenul” altor servicii
de informaţii ale statului român. Secţiunea a II-a a aceluiaşi capitol se ocupă de
mijloacele şi metodele activităţii informativ-operative desfăşurate de SIPA. Capitolul
II al Instrucţiunilor stabileşte formele muncii operative.
Putem sesiza, aşadar, că SIPA acordă, prin cadrul tehnico-metodologic, o
deosebită atenţie stabilirii fiecărui aspect al activităţii de informaţii. Trebuie să
înţelegem această grijă drept materializare a conformării cu legea. Nelăsând nimic la
voia întâmplării, neomiţând nici un detaliu, autorii acestor prevederi nu au făcut
nimic altceva decât, încercând pe toate căile, să impună fiecărui ofiţer de informaţii
principiul respectării legilor, a caracteristicilor statului democratic, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. În acelaşi timp, prin detalierea fiecărui aspect al activităţii
informativ-operative se doreşte ca nici un eveniment, cât de puţin important ar putea
părea, să nu scape atenţiei serviciilor de specialitate sau, mai mult, să nu poată fi luate
măsurile necesare de prevenire/contracarare a eventualelor consecinţe ale
respectivului eveniment, din cauza unei omisiuni a cadrului normativ şi tehnico-
metodologic.
În urma scandalurilor din presa centrală şi a demiterii şefului SIPA, generalul
Marian Ureche, instituţia a fost supusă, în noiembrie 2003, unui control parlamentar
de către o subcomisie a Comisiei de Apărare din Camera Deputaţilor. În urma
controlului, preşedintele Comisiei, deputatul Răzvan Ionescu a formulat câteva
concluzii: “secretizarea şi compartimentarea muncii, mai ales în cadrul aparatului
central, nu se realizează în cele mai bune condiţii, neexistând spaţiu de lucru
corespunzător; normele legale în baza cărora funcţionează acest serviciu trebuie
actualizate, pentru a permite o mai mare transparenţă a activităţilor aflate în
competenţa SIPA, în măsura în care acestea pot fi divulgate, înlăturându-se astfel
unele suspiciuni determinate de insuficienta cunoaştere a specificului serviciului, a
scopurilor şi responsabilităţilor acestuia”113.

INSTITUŢII CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL MONITORIZĂRII

PROBLEMELOR DE SECURITATE NAŢIONALĂ

Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (ORNISS)

În calitate de ţară candidată la aderare şi membră a Consiliului de Parteneriat

Euro-Atlantic şi a Parteneriatului pentru Pace, România a semnat la 8 iulie 1994
Acordul de Securitate cu NATO, iar la data de 10 septembrie 1994 Codul de
Conduită. Prin semnarea acestor documente, România şi-a luat angajamente clare de
a „proteja şi apăra informaţiile şi materialele clasificate” ale Alianţei şi membrilor
acesteia, în conformitate cu documentul „Securitate în cadrul NATO”. Din acel
moment, obligaţiile României au fost bine definite. Ele cuprindeau, printre altele,
înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Securitate (în continuare se va cita sigla ANS)114
care să valorifice experienţa acumulată de statele membre ale Alianţei, materializată
în standarde, norme şi metodologii specifice.
NATO, prin instituţia sa specializată, Biroul de Securitate NATO (NOS),
stabileşte standarde de securitate pe care fiecare ţară în parte şi le adaptează la
condiţiile proprii, dar nu intervine în treburile interne ale ţărilor membre sau
partenere, respectiv nu impune forma de organizare şi funcţionare a ANS.
113 “Ziua”, 20 noiembrie 2003, p.3.
114 „Ziua”, 15 aprilie 2002, p.3.

99
 Prin Hotărârea Guvernului României nr. 864, din 28 septembrie 2000, a luat
fiinţă Autoritatea Naţională de Securitate în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în
sediul căruia şi-a desfăşurat activitatea115. Această instituţie a fost organizată şi
concepută să funcţioneze în faza de pregătire pentru aderarea României la NATO,
ceea ce însemană că a avut un caracter tranzitoriu.
ANS este punctul naţional de legătură cu NOS şi cu celelalte structuri de
securitate ale Alianţei Nord-Atlantice.
Atribuţiile ANS au vizat reglementarea, autorizarea şi controlul cu privire la
protecţia informaţiilor clasificate, în conformitate cu standardele NATO. Această
instituţie a funcţionat până la data de 23 august 2002, când, prin publicarea în
„Monitoul Oficial” a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului României nr.845 din 31
iulie 2002, privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Registrului Naţional al
Informaţiilor Secrete de Stat (denumit în continuare ORNISS). Conform art. 11 al
acestui act normativ atribuţiile ANS vor fi preluate de ORNISS în cel mult 90 de zile.
ORNISS este o instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea
Guvernului României şi funcţionează ca autoritate naţională de securitate în domeniul
protecţiei informaţiilor clasificate. Această instituţie este abilitată să implementeze
unitar, la nivel naţional, măsurile de securitate a informaţiilor naţionale clasificate,
precum şi a celor echivalente care fac obiectul tratatelor, înţelegerilor şi acordurilor
bilaterale sau multilaterale la care România este parte.
Atribuţiile ORNISS sunt multiple, vizând cu precădere domeniile de
reglementare, autorizare, evidenţă şi control în conformitate cu prevederile Legii nr.
182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, standardelor naţionale de
protecţie a informaţiilor clasificate şi ale normelor similare ale NATO.
Art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 845 stabileşte punctual următoare atribuţii
ale ORNISS:
- organizează evidenţa listelor şi a informaţiilor secrete de stat, a termenelor de
menţinere în nivelul de clasificare, a personalului verificat şi avizat pentru
lucrul cu informaţiile secrete de stat şi a registrelor de autorizări de la
instituţiile care deţin sau care utilizează informaţii clasificate;
- elaborează norme, instrucţiuni şi proceduri pentru protecţia informaţiilor
naţionale clasificate ale NATO;
- asigură respectarea standardelor naţionale şi, ale NATO, privind gestionarea
documentelor clasificate;
- cooperează cu instituţiile publice care au atribuţii de coordonare şi de control
al măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate;
- aprobă eliberarea certificatelor de securitate pentru acces la informaţii
naţionale clasificate;
- eliberează certificate individuale de securitate pentru acces la informaţii
NATO clasificate şi pentru participarea la activităţi organizate în cadrul
Alianţei Nord-Atlantice;
- stabileşte cerinţele de securitate pentru încăperile şi containerele speciale,
mecanismele de închidere, siste,ele de cifru şi încuietori şi autorizează

115 „Monitorul Oficial”, nr. 495 din 10 octombrie 2000.

 utilizarea lor pentru păstrarea informaţiilor secrete de stat;
- organizează şi coordonează activităţile de pregătire a structurilor şi
funcţionarilor de securitate la persoanele juridice care gestionează informaţii
clasificate;
- eliberează, în condiţiile prevăzute de standardele naţionale, autorizaţii speciale
pentru fotografierea, filmarea, cartografierea sau executarea de lucrări de arte
plastice pe teritoriul României, în obiective sau locuri de importanţă deosebită
pentru protecţia informaţiilor clasificate;
- sigură, prin intermediul agenţiilor specializate, implementarea Standardelor
naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate şi a Normelor privind protecţia
informaţiilor clasificate ale NATO în România referitoare la protecţia
informaţiilor stocate în cadrul sistemelor de prelucrare automată a datelor;
- coordonează implementarea unitară la nivel naţional a măsurilor de protecţie a
informaţiilor clasificate din domeniul industrial;
- eliberează autorizaţii şi certificate de securitate industriale în conformitate cu
standardele în domeniu;
- organizează evidenţa autorizaţiilor şi a certificatelor de securitate industrială la
nivel naţional.
Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, ORNISS este abilitat să solicite
informaţiile necesare de la conducătorii autorităţilor şi a instituţiilor publice, ai
agenţilor economici cu capital integral sau parţial de stat şi ai altor persoane juridice
de drept public sau privat. La rândul lor, conducătoarii tuturor acestor instituţii au
obligaţia de a pune la dispoziţia ORNISS datele şi informaţiile referioare la protecţia
informaţiilor clasificate din domeniul lor de activitate, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege.
ORNISS este condus de un director general numit prin decizie a primului
ministru, cu avizul CSAT. Directorul general prezintă CSAT, anual ori de câte ori
este nevoie, informări privind activitate adesfăşurată de instituţia pe care o conduce.
De asemenea, acesta este ordonator principal de credite bugetare şi reprezintă
ORNISS în raporturile cu autorităţile şi instituţiile publice, cu persoanele juridice şi
fizice române sau străine, precum şi în justiţie.
Pe lângă directorul general funcţionează ca organ consultativ Consiliul de
coordonare. Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare ale Consiliului
de coordonare se aprobă prin decizie a primului-ministru, la propunerea directorului
general.
Structura ORNISS este prezentată în următoarea organigramă:

Personalul de specialitate din cadrul ORNISS are calitatea de funcţionar public şi

nu poate face parte din partide politice.

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 354 din 15 aprilie 2002 au fost înfiinţate
trei structuri distincte în cadrul Autorităţii Naţionale de Securitate (ANS) preluate de
Oficiul Registrului Naţional pentru Secrete de Stat (ORNISS): Agenţia de Acreditare
de Securitate (AAS), Agenţia de Securitate pentru Informatică şi Comunicaţii (ASIC)

101
şi Agenţia pentru Distribuirea Materialului Criptografic (ADMC). Acestea au
competenţe pe linia stocării/procesării informaţiilor clasificate NATO în cadrul
sistemelor de prelucrare automată a datelor, respectiv transmise prin reţele de
comunicaţii ale datelor. De asemenea exercită atribuţii de reglementare, autorizare şi
control potrivit legii şi standardelor NATO privind protecţia informaţiilor clasificate
NATO în format electronic. Sunt conduse de un director care se subordonează
directorului general al ORNISS.
În cadrul AAS, ASIC şi ADMC îşi desfăşoară activitatea experţi din Ministerul
Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Român de Informaţii,
Serviciul de Informaţii Externe, Ministerul de Interne, serviciul de Telecomunicaţii
Speciale, Serviciul de Protecţie şi Pază şi ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei
informaţiei. Directorii, directorii adjuncţi şi experţii care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul AAS, ASIC şi ADMC sunt salarizaţi de către instituţiile de la care provin.
Cele trei structuri îţi desfăşoară activitatea pe baza regulamentelor proprii de
organizare şi funcţionare, care se abrobă de către directorul general al ORNISS, cu
avizul Consiliului de coordonare al ORNISS. Scimbul de informaţii clasificate
NATO cu celelalte structuri ale ORNISS şi armonizarea reglementărilor se face prin
Secretariatul tehnic al ORNISS.
Agenţia de Acreditare de Securitate (AAS) are următoarele atribuţii: elaborează
strategia de acreditare de securitate din cadrul politicii generale de securitate a
ORNISS; răspunde de evaluarea şi certificarea sistemelor informatice de de
comunicaţii sau a unor elemente componente ale acestora;acordă acreditarea de
securitate pentru sistemele informatice şi de comunicaţii care stochează, procesează
sau transmit informaţii clasificate NATO.
Agenţia de Securitate pentru Informatică şi Comunicaţii (ASIC) are ca principale
atribuţii: elaboreazî metodologii şi proceduri specifice privind protecţia informaţiilor
clasificate NATO care sunt stocate, procesate sau transmise prin intermediul
sistemelor informatice şi de comunicaţii, coordonează şi controlează implementarea
acestora; analizează cauzele provocatoare de incidente de securitate şi
vulnerabilităţile din sistemele informatice şi de comunicaţii, necesare pentru
managementul riscurilor, asupra securităţii sistemelor respective, întreprinde măsuri
operative de prevenire sau înlăturare a vulnerabilităţilor în domeniu.
Agenţia pentru Distribuirea Materialului Criptografic (ADMC) are următoarele
atribuţii principale: asigură managementul materialelor şi echipamentelor
criptografice; distribuie materiale şi echipamente criptografice.

„Need to know” – principiu fundamental de securitate şi

rolul ce revine serviciilor de informaţii româneşti

La baza întregii activităţi în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate se află

principiul need to know (nevoia de a şti) a cărui implementare este necesară în toate
domeniile de securitate şi mediile de diseminare a informaţiilor clasificate. În
practică, „need to know” reprezintă stabilirea de către un deţinător autorizat de
informaţii clasificate sau sensibile a faptului că o altă persoană verificată
corespunzător trebuie să aibă acces la acele informaţii pentru înteplinirea atribuţiilor
sale oficiale. Prin definiţie, principiul este conceput pentru a limita difuzarea
informaţiilor clasificate, cu scopul de a reduce riscurile de compromitere. El
reprezintă o măsură de securitate solidă, menită să împiedice divulgarea neautorizată
de informaţii clasificate sau sensibile.
Fiecare utilizator are obligaţia de a proteja informaţiile clasificate care îi sunt
încredinţate. În acest scop, stabilirea „need to know” trebuie făcută de fiecare dată
când documentele sunt transmise de la o persoană la alta.
„Need to know” este unul dintre principiile de securitate cel mai dificil de
aplicat. El promovează un nivel de responsabilitate personală pe care mulţi îl găsesc
dificil de acceptat. Totuşi, multe dintre cazurile de spionaj au fost legate de accesul
neautorizat al unor persoane cu certificate corespunzătoare, dar care nu ar fi trebuit să
obţină niciodată informaţiile, pentru că nu se supuneau principiului „need to
know”116.
Pentru implementarea acestui principiu, orice persoană din structurile centrale
sau locale trebuie să aibă un certificat de securitate NATO (Security clearance),
eliberat în baza efectuării unei verificări de securitate. Orice persoană care are acces
la informaţii clasificate trebuie să fie pregătită şi să beneficieze de instruiri periodice
referitoare la cerinţele de securitate NATO şi la ameninţările provenite din zone de
risc potenţial.
Toate persoanele, civili sau militari, care necesită acces la informaţii NATO
clasificate, trebuie să fie verificate înainte de acordarea accesului. O astfel de
verificare trebuie să determine dacă persoanele prezintă garanţii de loialitate şi au
trăsături de personalitate şi o conduită profesională care nu pun la îndoială încrederea
care li se acordă în manipularea informaţiilor clasificate.
Potrivit standardelor NATO de protecţie, termenul INFOSEC se referă la
securitatea sistemelor elecronice şi computerizate în care sunt elaborate, prelucrate,
transmise şi stocate informaţii clasificate. Complexul de măsuri INFOSEC ce trebuie
implementat se referă la: securitatea calculatoarelor; securitatea comunicaţiilor;
securitatea criptografică; securitatea transmisiunilor. Termenul TEMPEST se referă
la securitatea emanaţiilor: securitatea organizaţională şi administrativă; securitatea
procedurală; securitate fizică; securitatea personalului.
Întreaga responsabilitate penrtu eliberarea certificatelor de securitate (Security
clearance) conform standardelor NATO revine serviciilor de informaţii româneşti.
Ofiţerii de informaţii, ofiţerii din Armată şi Interne, administraţia centrală şi locală,
toţi vor fi verificaţi pentru a se stabili cine îndeplineşte condiţiile de securitate privind
accesul la informaţii NATO.
Pentru întreg personalul Ministerului Apărării Naţionale, instituţia care va
efectua verificările şi va emite certificatele de securitate este Direcţia Generală de
Informaţii a Apărării. Toate numirile în funcţie, toate deplasările în misiunile din ţară
şi străinătate, orice acces la documente NATO şi orice deplasare la Cartierul General
de la Bruxelles din partea unor civili sau militari va fi verificată de personalul DGIA.
Aceasta este instituţia care răspunde în faţa reprezentanţilor NATO pentru orice

116 Ibidem.

103
eventual incident de securitate.
Pentru restul instituţiilor din România, inclusiv pentru personalul ambasadelor,
cele care fac verificări şi dau certificate de securitate sunt SRI şi SIE. Dacă o
persoană a fost verificată şi a primit certificatul, iar NOS are unele îndoieli referitoare
la activitatea sa trecută sau prezentă, acelei persoane i se retrage imediat certificatul şi
implicit accesul la informaţiile NATO. Pentru acest gen de incidente, în cazul în care
ele vor exista, răspunzătoare vor fi serviciile româneşti.
Metodologia de eliberare a certificatelor de securitate constă în: solicitarea
eliberării certificatului de securitate de către şefii instituţiei în care persoana îşi
desfăşoară activitatea, singurul abilitat să stabilească necesitatea acordării accesului
la respectivul nivel de informaţii NATO clasificate; efectuarea procedurii de
verificare de securitate de către instituţiile cu abilităţi în domeniu în conformitate cu
practica utilizată în statele membre ale NATO; eliberarea certificatului de securitate
cu aprobarea ORNISS în baza avizului de securitate primit de la instituţiile care au
efectuat verificările.
Procedurile de verificare utilizate în vederea acordării avizelor de securitate se
înscriu într-o matrice, ce combină cele mai avansate metodologii utilizate în cele mai
avansate ţări ale Alianţei cu elementele de specificitate identificate la nivel naţional.
Perspectiva aderării României la NATO impune identificarea, formarea,
perfecţionarea şi certificarea unui număr cât mai mare de specialişti în domeniu, apţi
să se integreze rapid în structurile operaţionale ale Alianţei.
Identificarea funcţiilor care necesită accesul la informaţiile NATO clasificate
este un proces care trebuie racordat permanent cu dinamica ascendentă a atribuţiilor
ce revin României în procesul integrării.
O preocupare prioritară a ORNISS preluată de la fosta ANS o constituie
formarea şi pregătirea personalului cu atribuţii pe linia protecţiei informaţiilor NATO
clasificate cât şi realizarea, la nivel naţional, a unei educaţii de securitate. În acest
sens, se are în vedere crearea unei reale culturi de securitate prin angrenarea unor
segmente cât mai largi ale populaţiei, indiferent de gradul de pregătire în domeniu şi
care să răspundă cerinţelor Alianţei cu privire la conştientizarea necesităţii susţinerii
eforturilor pe linia măsurilor menite a asigura protecţia informaţiilor clasificate117.

Procedura acordării certificatului de securitate şi

standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate

Pentru eliberarea certificatului de securitate, conducătorul instituţiei solicită în

scris, ORNISS pentru efectuarea verificărilor de securitate asupra persoanei care
urmează să aibă acces la informaţiile secrete de stat. ORNISS transmite solicitarea în
plicul sigilat SRI, care efectuaează verificările necesare. În funcţie de avizul
comunicat de SRI, ORNISS va încunoştiinţa conducătorul unităţii, care va elibera
certificatul de securitate. Perioada de valabilitate a certificatului este de 4 ani. În
cadrul procedurilor de avizare trebuie să se acorde atenţie specială persoanelor care:
a) urmează să aibă acces la informaţii strict secrete de importanţă deosebită; b) ocupă

117 Radu Tudor, Fabrica de secrete, în „Ziua”, 21 martie, 2002, p.3.

funcţii ce presupun accesul permanent la un volum mare de informaţii secrete de stat;
c) pot fi vulnerabile la acţiuni ostile, ca urmare a importanţei funcţiei în care sunt
numite, a mediului de relaţii sau locului de muncă anterior.
„Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România”
cuprind mai multe criterii de incompatibilitate pentru accesul solicitantului la
informaţii secrete de stat. Astfel, se va lua în calcul dacă persoana: 1) „a comis sau a
intenţionat să comită, a fost complice, a complotat sau a instigat la comiterea de acte
de spionaj, terorism, trădare ori alte infracţiuni contra siguranţei statului; 2) a
încercat, a susţinut a participat, a cooperat sau a sprijinit acţiuni de spionaj, terorism
ori persoane suspecte de a se încadra în această categorie sau de a fi membre ale unor
organizaţii ori puteri străine inamice ordinii de drept din ţara noastră; 3) este sau a
fost membru al unei organizaţii care a încercat, încearcă sau susţine răsturnarea
ordinii constituţionale prin mijloace violente, subversive sau alte forme ilegale; 4)
este sau a fost susţinător al vreunei organizaţii prevăzute la punctul anterior, este sau
a fost în relaţii apropiate cu membrii unor astfel de organizaţii într-o formă de natură
să ridice suspiciuni temeinice cu privire la încrederea şi loialitatea persoanei; 5) în
mod deliberat a ascuns, a interpretat eronat sau a falsificat informaţii cu relevanţă în
planul siguranţei naţionale ori a minţit în completarea formularelor tip sau în cursul
interviului de securitate; 6) are antecedente penale sau a fost sancţionat
contravenţional pentru fapte care indică tendinţele infracţionale; 7) are dificultăţi
financiare serioase sau există o discordanţă între nivelul de trai şi veniturile
declarate”118.
Criteriile de incompatibilitate sunt mult mai numeroase, fiind luate în calcul şi
viciile, cum ar fi consumul excesiv de alcool, dependenţa de droguri, la care se
adaugă comportamentele imorale sau deviaţiile de comportament, lipsa de loialitate,
necinste, incorectitudine sau indiscreţie. Se iau în considerare bolile fizice sau psihice
care pot duce la deficienţe de discernământ confirmate prin investigaţiile medicale.
În ceea ce priveşte accesul la informaţiile NATO clasificate, criteriile de
incompatibilitate sunt asemănătoare ce cele de mai sus, numai că se pune accentul pe
terorism, spionaj, trădare, revoltă, aderare şi sprijinire la organizaţii teroriste sau
puteri străine inamice securităţii ţărilor membre ori partenere NATO.
De asemenea, membrii Comisiilor de control a activităţii SRI şi SIE vor fi
verificaţi după aceleaşi criterii.

Agenţia Naţională de Control al Exportului Strategic şi al Interzicerii Armelor

Chimice (A.N.C.E.S.I.A.C.)

Centrul Regional de Combatere a Infracţionalităţii Transfrontaliere (SECI)

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (CNCAN).

118 Apud Bogdan Păun, Criteriile de incompatibilitate cu secretele NATO, în „Ziua”, 6 martie 2003, p.3.

105
Oficiului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor (ONPCSB)

Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive

(ANDRAD)

În România, gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive,

inclusiv depozitarea finală, se desfăşoară cu respectarea standardelor şi a normelor
naţionale de securitate nucleară, protecţie a personalului expus profesional, a
populaţiei, a mediului, a proprietăţii, precum şi a acordurilor internaţionale la care
România este parte.
Prin Ordonanţă de urgenţă a guvernului a luat fiinţă, începând din ianuarie 2003,
Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive (ANDRAD) ca instituţie de interes
public independentă, cu personalitate juridică, în subordonarea Ministerului Industriei
şi Resurselor.
ANDRAD are ca obiect de activitate coordonarea, la nivel naţional, a procesului
de gestionare în siguranţă a combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive.
Resursele financiare necesare desfăşurării activităţilor Agenţiei sunt asigurate din
următoarele surse: contribuţii directe anuale ale titularilor de autorizaţie nucleară,
stabilite prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului coordonator al
ANDRAD, donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară acordată de persoane fizice sau
juridice, publice sau private, organizaţii internaţionale; alte surse financiare, stabilite
de Guvern, la propunerea ministerului coordonator al ANDRAD.
Actul normativ defineşte termenul de titular de autorizaţie nucleară care înseamnă
orice persoană juridică, de drept public sau privat ce desfăşoară activităţi nucleare şi
care deţine un document emis de autoritatea naţională de reglementare, în baza unei
evaluări de securitate nucleară şi control. Prin acelaşi act normativ sunt stabilite şi
contravenţiile în cazul nerespectării responsabilităţilor titularilor de autorizaţii
nucleare. Acestea reprezintă amenzi în valoare de la 500 milioane lei la 5 miliarde lei,
în funcţie de gravitatea faptei119.

Agenţia Română pentru Siguranţa Alimentului (ARSA)

Prin Ordonanţa nr. 90/august 2003 a luat fiinţă Agenţia Română pentru
Siguranţa Alimentului, care funcţionează în cooperare cu Ministerul Agriculturii,
Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.
Principalele atribuţii ale ARSA sunt similare atribuţiilor Autorităţii Europene
pentru Siguranţă Alimentară (European Food Safety Agency, EFSA), înfiinţată prin
Regulamentul Parlamentului şi Consiliului European, nr. 178/2002. Autoritatea are
drept scop impunerea politicii siguranţei alimentului, de la producerea materiilor
prime până la distribuirea alimentelor către consumator.
Printre atribuţiile ARSA se numără:
- furnizarea avizelor ştiinţifice, precum şi asistenţă tehnică şi ştiinţifică privind
legislaţia naţională şi comunitară în domeniile care au o influenţă directă sai
119 „Ziua”, 25 ianuarie 2003, p.6.
 indirectă asupra siguranţei alimentului şi a hranei pentru animale;
- contribuie la realizarea unui nivel ridicat de protecţie a vieţii şi sănătăţii umane
ţinând seama de sănătatea şi bunăstarea animalelor, sănătatea plantelor şi protecţia
mediului;
- colectează şi analizează datele în vederea caracterizării şi monitorizarea riscurilor
care au o influenţă directă asupra siguranţei alimentului şi în domeniul hranei
pentru animale;
- furnizează consultanţă ştiinţifică şi asistenţă tehnică şi ştiinţifică privind nutriţia
umană, ţinând seama de prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare; avize
ştiinţifice cu privire la problemele legate de sănătatea şi bunăstarea animalelor şi
sănătatea plantelor; avize ştiinţifice privind produsele, altele decât alimentele şi
hrana pentru animale, în legătură cu organismele modificate genetic, aşa cum sunt
definite prin Legea nr. 214-2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 49-
2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a
organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne; avize
ştiinţifice care servesc drept bază ştiinţifică pentru elaborarea şi adoptarea de
măsuri în domeniile ce privesc obiectul său de activitate; elaborează proiecte de
acte normative în vederea îndeplinirii atribuţiilor specifice120.
După cum se poate constata, condiţiile impuse de Uniunea Europeană în privinţa
siguranţei alimentare sunt extrem de drastice, tocmai pentru a proteja consumatorii şi
a creşte starea de sănătate a populaţiei, dar şi încrederea în hrana pe care fiecare
cetăţean o consumă.
Sigranţa alimentului este, în Uniunea Europeană, parte integrantă a politicii
privind protecţia consumatorilor şi a sănătăţii omului, plantelor şi animalelor, iar
conceptele ,,de la fermă până la farfurie,, trebuie adoptate şi aplicate şi de către
viitorele state membre UE, printre care şi Romania.
Problema siguranţei alimentare este abordată, în negocierile de aderare, în
cadrul a două capitole: Capitolul 1 – Libera circulaţie a mărfurilor, în cadrul
legislaţiei privind alimentele şi Capitolul 7 – Agricultura – privind problemele
veterinare şi filosanitare, precum şi nutriţia animalelor. De asemenea, problematica
are tangenţă şi cu Capitolul 23 – Protecţia consumatorilor.
Legislaţia europeană în domeniul produselor alimentare include reguli generale
privind controlul, etichetarea, aditivii alimentari, ambalarea, produsele modificate
genetic etc. Legislaţia veterinară include prevederi referitoare la sănătatea şi
condiţiile de creştere a animalelor, identificarea şi înregistrarea acestora, organizarea
de piaţă şi sistemele de control, controalele la frontieră, sănătatea publică în relaţie cu
produsele animaliere sau provenite de la animale. Legislaţia fitosanitară se referă la
sănătatea plantelor (organisme dăunătoare, pesticide), seminţe şi material săditor,
igiena plantelor. Prevederile acquis-ului comunitar în domeniul alimentaţiei
animalelor include siguranţa hranei şi a aditivilor, etichetarea, elemente de
contaminare în hrană, controale şi inspecţii.
Siguranţa alimentului este unul dintre domeniile în care Uniunea Europeană nu
permite ca extinderea să producă o scădere a standardelor de siguranţă a alimentului
sau riscuri pentru consumatori. Este esenţial ca statele candidate să îndeplinască
120 Vezi pe larg în ,,Ziua Economică,, 16 septembrie 2003, p. IV.

107
aceste criterii ale Uniunii Europene în materie de siguranţă alimentară, prin
transpunerea acquis-ului, crearea structurilor administrative necesare şi a procedurilor
şi reformelor aferente înainte de a adera la Uniune.
Ar fi necesar ca, o dată înfiinţată, ARSA să se transforme într-o instituţie
puternică, ce ar trebui să preia întraga activtte de monitorizare a producerii circulaţiei
alimentelor. Această instituţie ar trebui să dispună de o reţea naţională de laboratoare,
dotate atât cu tehnică, dar şi cu personal specializat.
Problema de siguranţă alimentară nu vizează doar alimentele alterate, ci mai
ales aspecte esenţiale, care ţin de valoarea nutritivă şi biologică a produselor, de
gradul de contaminare chimic şi microbian. Aşa cum în UE producătorul trebuie să
asigure calitatea produsului alimentar, aşa şi în România, este necesar să se
stabilească standarde unitare pentru fiecare sortiment. Nu este normal ca fiecare
producător să îşi stabilească propriul standard de calitate şi să obţină licenţe pentru
sortimente care nu au nici o legătură cu marca tradiţională.

Utilizatorii fluxului informaţional realizat

de comunitatea informativă a României

Prin utilizator înţelegem factorii de decizie din stat, adică organele instituţiilor
statale, cărora le sunt difuzate fluxurile informative ale serviciilor şi structurilor
specializate din comunitatea informativă şi care pot lua decizii în materie de
prevenire şi contracarare a ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale.
Art. 11 din Legea 51/1991 prevede că informaţiile din domeniul siguranţei
naţionale pot fi comunicate:
- Preşedintelui Senatului, preşedintelui Adunării Deputaţilor, precum şi comisiilor
permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor două camere
parlamentare;
- Miniştrilor şi şefilor departamentelor din ministere, când informaţiile privesc
probleme ce au legătură cu domeniile de activitate pe care le coordonează sau de care
răspund;
- Prefecţilor, primarului general al Capitalei, precum şi conducătorilor consiliilor
judeţene, respectiv, al municipiului Bucureşti, pentru problemele ce vizează
competenţele organelor respective;
- Organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea de infracţiuni.
După cum stipulează Legea 51/1991, comunicarea acestor informaţii se face
numai cu aprobarea conducătorilor organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale. De reţinut că legea prevede exhaustiv organele cărora li se pot comunica
informaţii despre ameninţări, factori de risc interni şi externi, astfel încât acestea nu
pot fi transmise altor organisme (primarilor municipali, şefilor de direcţii din
departamente etc.).
Fără îndoială, însă, informaţii din domeniul siguranţei naţionale se pot
comunica, în primul rând, CSAT, preşedintelui acestuia, aşa cum rezultă din
atribuţiile acestui organism prevăzute în art. 7: analizează datele şi informaţiile
privind siguranţa naţională, stabileşte modalităţile de valorificare a acestora etc.
Întrucât art. 11 se referă numai la informaţii ce privesc siguranţa naţională,
rezultă că în cazul altor informaţii obţinute în procesul activităţii, nu este necesară
aprobarea conducerii Serviciului Român de Informaţii pentru a fi comunicate altor
organe. De exemplu, o informaţie referitoare la delapidări sau furturi în paguba
avutului public poate fi comunicată Ministerului Public sau Direcţiei Judeţene de
Poliţie cu aprobarea şefului secţiei de informaţii.

Concluzii. Analizând comparativ structura comunităţii informative a României

cu cele ale altor ţări, rezultă: compatibilitatea cu structurile comunităţilor informative
ale altor state; alinierea organizării, competenţelor şi atribuţiilor sistemului informativ
naţional la principalele elemente caracteristice structurilor informative ale ţărilor
semnatare ale Statutului Consiliului Europei, Uniunii Europene şi NATO; unele
ineficienţe ale cadrului legislativ, în sensul că reglementările juridice ale altor state
sunt mai complete în ceea ce priveşte funcţionarea integrată a competenţelor
comunităţii informative, fiind stabilite inclusiv structuri de coordonare specializate.
În funcţie de integrarea României în Uniunea Europeană şi în structurile Nord-
Atlantice, comunitatea informativă naţională va trebui adaptată noilor condiţii, atât
sub raport legislativ, cât şi tehnico-metodologic.

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII –

AUTORITATE AUTONOMĂ A STATULUI ROMÂN

Condiţiile social-politice şi istorice

în care a luat fiinţă SRI

Revoluţia română din decembrie 1989 s-a înscris într-un context mai larg al
schimbărilor radicale, structurale din Europa Centrală şi de Est, schimbări care s-au
materializat prin prăbuşirea regimurilor comuniste din această zonă geostrategică121.
Spre deosebire de alte ţări foste comuniste, în România evenimentele
revoluţionare au luat o turnură dramatică şi violentă cu urmări deosebit de grave
pentru mulţi dintre participanţi. Consecinţele s-au răsfrânt în primul rând asupra
structurilor statale existente în decembrie 1989. Siguranţa naţională a României a
trecut p rin grele pericole. Orice cataclism social-politic, chiar şi în condiţiile date,
când a avut o direcţie clară de înlăturare a unui regim totalitar, antrenează prin
proporţii şi implicaţii resorturile adânci ale stabilităţii sociale, fiind favorizate atât în
interior, cât şi în exterior de forţe, orientări şi tendinţe ale căror scopuri sunt în

121 Vezi pe larg Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, volum coordonat de Vladimir Tismăneanu, Polirom, 1999.

109
contrapunere, ori nu în deplină concordanţă, cu interesele naţionale fundamentale.
Chiar în timpul evenimentelor din decembrie 1989 au apărut primele semne ale
unei destabilizări necontrolabile. În Bucureşti şi în mai multe oraşe din ţară, starea de
criză a explodat printr-un virulent fenomen terorist. Expresie a unei opoziţii la
schimbare, manifestare a intereselor unor forţe externe interesate într-o intervenţie,
modalitate a luptei pentru putere între diversele fracţiuni constituite, parte a unui
scenariu prin care se urmărea anihilarea imediată şi printr-o soluţie radicală a
Departamentului Securităţii Statului, rezultat al confuziei şi indisciplinei forţelor
purtătoare de arme, consecinţa unui act nesăbuit de legitimizare şi orice ar mai fi fost,
fenomenul terorist a fost o realitate care a provocat inutil numeroase victime122.
Desigur că multe din aceste aspecte au fost clarificate de ancheta efectuată de către
Comisia parlamentară pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, dar multe
au mai rămas încă insuficient documentate şi explicitate, ceea ce înseamnă că pe
măsură ce ne îndepărtăm de acele evenimente, iar accesul la documente va fi mai
permisibil, vor rămâne în sarcina istoriografiei clarificările de rigoare123.
Ceea ce se ştie acum foarte bine, putând fi uşor demonstrat şi documentat este că
fenomenul terorist, de destabilizare nu a fost determinat de cei cărora iniţial s-a
încercat a li se atribui, respectiv organelor de securitate. Sintagma „securişti-
terorişti” a fost mediatizată din cu totul alte raţiuni, având mai degrabă o
încărcătură emoţional-istorică, dacă este să avem în vedere abuzurile săvârşite la
începutul anilor ’50, poate şi în alte momente, de către organele de securitate ale
regimului comunist.
Teroarea s-a dezlănţuit în forme specifice extremismului şovin şi împotriva unor
români din zonele cu populaţie preponderent maghiară.
Dezinformarea, ca factor periculos de destabilizare, a căpătat în decembrie 1989,
şi imediat după acele evenimente, dimensiuni la scara întregii societăţi româneşti, dar
şi cu reverberaţii internaţionale. Paradoxal pentru condiţiile de insurgenţă, frontierele
naţionale au fost deschise.
Ordinea socială s-a degradat brusc, iar cea publică, cel puţin în Capitală, nu mai
era practic sub nici un control.
După fuga lui Nicolae Ceauşescu şi demisia guvernului sub presiunea
revoluţionarilor pătrunşi în sediul CC al PCR, conducerea unei ţări prin postul
naţional de televiziune – unde aproape oricine putea spune orice – a dus la consecinţe
deosebit de grave. Vidul de putere a fost real, ceea ce dimensionează dramatismul
prin care a trecut societatea românească.
Acestea au fost în linii generale şi foarte succint redate condiţiile în care, în
România, la 30 decembrie 1989, a fost desfiinţat DSS, măsură făcută publică în a
doua parte a zilei următoare. Anterior acestei date, cu o săptămână, DSS trecuse în
subordinea Ministerului Apărării Naţionale.
Din primele zile ale anului 1990, în cadrul M.Ap.N. s-a organizat Serviciul de
Informaţii pe osatura principalelor structuri informative interne ale fostului DSS, mai

122 Col. Aurel I. Rogojan, p. 48-58; c.f. Mihai Ungheanu, Redefinirea Revoluţiei de la Timişoara şi condiţiile invaziei
străine, în „Almanah România Mare”, 1996, p.13-16.
123 Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii,
Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2001.
puţin Direcţia a IV-a (Contrainformaţii Militare), Direcţia a V-a (Securitate şi gardă),
Serviciul „D” (Dezinformarea serviciilor de spionaj) care au fost desfiinţate. De
asemenea, s-au mai desfiinţat o serie de structuri teritoriale, respectiv Securitatea
Municipiului Bucureşti şi inspectoratele judeţene de securitate Braşov, Cluj, Sibiu şi
Timişoara. De remarcat că aceste cinci oraşe se află în zone de importanţă strategică
vitală şi tocmai în aceste oraşe evenimentele din decembrie 1989 au avut un caracter
extrem de virulent şi sângeros.
Lunile ianuarie-martie 1990 s-au caracterizat din punct de vedere al situaţiilor
informativ-operative prin accentuarea evoluţiilor destabilizatoare, concomitent cu o
foarte puternică ofensivă a unor servicii secrete de informaţii străine, ale căror
interese pentru spaţiul românesc nu au încetat să se manifeste constant pe întregul
parcurs al secolului XX.
Şi poate că tabloul extrem de complex al situaţiei operative nu ar fi complet dacă
am omite să subliniem şi alte aspecte. Bunăoară, în realitatea politică românească
începuse să se manifeste tendinţe şi orientări extremiste. Luaseră amploare
activitatea unor grupuri de presiune care au intervenit în procesul deciziei factorilor
de conducere; demonstraţiilor li se răspundeau cu contrademonstraţii. Pe acest fond
au debutat şi „mineriadele”. În mai multe zone din Ardeal, tot mai mulţi români nu se
mai simţeau în propria lor ţară.
Reacţiile de apărare ale statului român au fost palide sau inexistente. Au apărut
semnalele unei crize de neîncredere. Viaţa economică se dezorganiza cu rapiditate. În
importante obiective economice, institute de cercetări şi locuri de producţie cu
pondere strategică se abandonaseră regulile de protecţie a secretelor de stat.
Concomitent se derula un masiv transfer ilegal de bunuri şi valori în exteriorul ţării.
În viaţa militară îşi făcuseră apariţia grave manifestări de indisciplină colectivă,
insubordonare, forme de acţiuni revendicative, contestări ale actului de comandă,
forme incipiente de răzmeriţă. Şcoala a fost supusă şi ea dezorganizării, la început pe
criteriul etnic, dându-se impuls crizei problemei naţionale, apoi prin degringolada
valorilor naţionale tradiţionale. Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a elementelor
de continuitate spirituală şi naţională şi principalul factor de unitate morală a
poporului român, a fost lovită printr-o incalificabilă acţiune de compromitere a
Preafericitului Patriarh şi a Sfântului Sinod.
Aşa-zisele problemele naţionale, mai mult false decât reale, s-au acutizat la Târgu
Mureş, acolo unde, în martie 1990, au avut loc conflicte interetnice româno-maghiare
din vina ambelor părţi, soldate cu victime şi pagube materiale, ceea ce risca să
deschidă răni cu profunde resorturi istorice, insuficient cicatrizate, chiar şi astăzi, în
partea unui anumit segnent al societăţii.
În paralel cu formarea primelor structuri embrionare ale unui stat de drept,
societatea post-revoluţionară românească s-a confruntat cu fenomene care intră şi ele,
alături de cele amintite anterior, în competenţa serviciilor de informaţii. Este vorba
despre: fanatismul sau acţiunile extremiste de sorginte:
- ideologică, de dreapta şi de stânga (ceea ce reprezintă ameninţări la adresa
valorilor democratice);
- religioasă cu accente de intoleranţă (să nu uităm că terorismul modern îşi are

111
 originile în acest tip de fanatism);
- naţionalistă cu accente de şovinism124.
Nici tendinţele hegemonice nu au lipsit. Au fost cazuri extreme când anumite
formaţiuni (economice, politice, culturale etc.) au încercat să subordoneze propriilor
lor scopuri interesele naţionale. Stabilitatea internă a ţării a fost menţinută în ciuda
unor puternice şi permanente confruntări cu forţe străine care ignorau dreptul sacru la
existenţă independentă şi suverană a României. Documentele declasificate de
Comisia parlamentară pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 atestă şi
ameninţări la integritatea teritorială a României125.
În aceste condiţii, foarte sumar expuse, în baza Decretului nr. 181, din 26 martie
1990, a luat fiinţă Serviciul Român de Informaţii, în evidente circumstanţe de
provizorat. Edificarea noului stat de drept în condiţiile vidului rămas în urma
desfiinţării vechiului aparat de securitate a fost un proces deosebit de complex, iar
situaţia cu care s-a confruntat România în acea perioadă se poate aprecia ca fiind fără
precedent în istorie.
Prin urmare, începuturile au fost marcate de contextul tensionat al vieţii politice
româneşti, la numai trai luni de la căderea regimului comunist în România. Exista, în
primul rând, paralizanta amintire a aparatului represiv al Securităţii. Serviciul Român
de Informaţii, primul organ nou de specialitate creat în România postcomunistă, a
trebuit să suporte, aproape în exclusivitate, toate comparaţiile, sincere sau mai puţin
dezinteresate, cu ceea ce a însemnat Securitatea.
Lipsa de experienţă a societăţii româneşti în ceea ce priveşte funcţionarea unui
serviciu de informaţii într-o societate democratică – pentru că nici în perioada
interbelică Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov nu a fost o asemenea instituţie
– şi-a spus cuvântul asupra începuturilor SRI. Reglementarea raporturilor dintre SRI
şi societatea civilă a necesitat un efort constatnt. Deprinderea lecţiilor democraţiei de
către conducerea şi cadrele SRI s-a făcut şi cu sprijinul unor organisme similare, din
state cu regimuri democratice consolidate, cu o bogată tradiţie.
Primele structuri ale noii instituţii au fost create pornindu-se de la principiul
continuităţii a ceea ce era considerat atunci ca valoros în tradiţia activităţii de
informaţii şi contrainformaţii româneşti, nefiind omise nici modelele străine oferite
de instituţii similare din alte state, care au fost adoptate pe cât posibil şi permisibil de
conjunctura politică internă şi internaţională, la specificul şi particularităţile societăţii
româneşti.
Prin doctrină, structuri şi apoi cadru legislativ şi tehnico-metodologic, SRI se
deosebeşte radical de fosta Securitate. De asemenea, obiectivele sale de activitate
sunt cu totul diferite. Acest serviciu de informaţii nu este în slujba unei ideologii, a
unor partide politice sau a unor persoane. SRI slujeşte interesul naţional, valorile
democraţiei modelate conform specificului nostru socio-cultural. Atribuţiile SRI
vizează principalele domenii de realizare a securităţii naţionale: apărarea Constituţiei,
prevenirea divulgării secretelor de stat, apărarea intereselor economice ale ţării,
contraspionajul şi combaterea terorismului.

124 Vezi Cuvântul rostit de general maior dr. Dumitru Cristea, adjunct al directorului Serviciului Român de
Informaţii, cu ocazia întâlnirii de lucru de la Sofia, în „Patrie şi onoare”, nr. 2/1992, p.4-5.
125 Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit.
 Organizarea SRI a însemnat o ruptură definitivă de fostele structuri represive ale
Securităţii, neîndeplinind, sub nici o formă, sarcini de urmărire sau reprimare a
cetăţenilor pentru concepţiile şi ideile lor.
Dezlegat irevocabil de orice atribut represiv, SRI îşi subordonează întreaga
activitate apărării dreptului suveran la existenţă liberă şi democratică a statului şi
cetăţenilor. Atribuţiile încredinţate SRI, structurile sale organizatorice, sistemul de
lucru, precum şi echidistanţa sa politică îl pune în slujba intereselor generale ale
societăţii româneşti.
Conform standardelor europene, SRI răspunde în faţa Parlamentului pentru
întreaga sa activitate. Directorul SRI are obligaţia constituţională să prezinte periodic
în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, rapoarte cu privire la modul de
îndeplinire a atribuţiilor ce revin instituţiei. Dar ceea ce este extrem de important –
pentru autenticitatea şi posibilitatea de perfecţionare a activităţii de informaţii – toate
proiectele de organizare şi funcţionare, precum şi modalităţile complexe de exercitare
a controlului asupra SRI (din partea puterii legislative, executive, judecătoreşti şi a
societăţii civile) sunt stipulate prin hotărâri adoptate de Parlament.
Deşi a luat fiinţă şi a funcţionat în primii ani în condiţii de excepţie, SRI s-a
străduit să-şi plaseze activitatea sub însemnele normalităţii, proprii oricărei instituţii
similare din ţări cu îndelung exerciţiu al democraţiei: legalitate, echidistanţă,
transparenţă.
În ultimii ani, imaginea SRI în opinia publică a cunoscut o îmbunătăţire
substanţială. Anual sunt înregistrate mii de petiţii adresate de organizaţii, asociaţii,
mass-media şi cetăţeni pentru rezolvarea unor probleme diverse, ceea ce atestă că
instituţia se bucură de o încredere din ce în ce mai mare din partea societăţii civile.
Noile deschideri ale SRI către conştiinţa exoterică, prin participarea cadrelor sale la
diverse reuniuni şi manifestări publice, unele de anvergură internaţională, au
sacerdoţiul de a fixa mai bine rolul şi locul instituţiei în structurile statului de drept.
Toate manifestările organizate sub egida SRI au avut ca obiectiv principal
concretizarea şi pe această cale a eforturilor statului român în direcţia integrării
europene şi euroatlantice. S-a facilitat astfel dezvoltarea cooperării SRI cu instituţii
similare din alte state, cu regimuri democratice consolidate, pentru rezolvarea unor
probleme specifice de interes global şi regional. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără
profesionalismul cadrelor, capabil să facă faţă realităţilor unei societăţi în schimbare.

Competenţele şi atribuţiile generale

SRI îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale Legii

nr. 51 din 29 iulie 1991, privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 14, din
24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea SRI, precum şi ale celorlalte
acte normative aplicabile în materia securităţii naţionale.
Conform art 115 al. 2 şi art. 116 al. 3 din Constituţia României, SRI este
autoritate administrativă autonomă a statului român, specializată în domeniul
informaţiilor privitoare la siguranţa naţională a României şi face parte din sistemul
naţional de apărare. Activitatea SRI este organizată şi coordonată de CSAT.
113
Regulamentul de funcţionare, structura, efectivele, mobilizarea rezerviştilor,
programul de perspectivă privind înzestrarea, precum şi cheltuielile operative se
aprobă de către CSAT. În raporturile sale cu CSAT, SRI are potrivit legii următoarele
obligaţii:
1) de a acţiona în conformitate cu direcţiile de activitate şi de a aplica măsurile
generale obligatorii stabilite de Consiliu pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa
securităţii naţionale;
2) de a prezenta Consiliului, anual şi ori de câte ori se impune, rapoarte şi
informări referitoare la modul de aplicare a legilor organice referitoare la securitatea
naţională;
3) de a propune modalităţile de valorificare a informaţiilor obţinute referitoare la
siguranţa naţională;
4) de a supune spre aprobare cheltuielile operative ale serviciului destinate
realizării siguranţei naţionale.
Pentru întreaga sa activitate, SRI răspunde în faţa Parlamentului.
Cadrul legislativ şi tehnico-metodologic conferă SRI următoarele atribuţii
generale:
a) organizarea şi executarea activităţilor pentru culegerea şi valorificarea
informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării acţiunilor interne
şi externe care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale;
b) valorificarea informaţiilor din domeniul siguranţei naţionale, prin
comunicarea acestora factorilor de decizie competenţi a dispune măsurile
economice, sociale, administrative, legislative, juridice ori de altă natură,
pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
c) descoperirea şi contracararea acţiunilor de iniţiere, organizare sau constituire
pe teritoriul României a unor structuri informative ce pot aduce atingere
siguranţei naţionale, de sprijinire în orice mod a acestora, de confecţionare,
deţinere ori folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicaţiilor şi
transmitere de informaţii cu caracter secret de stat sau confidenţial;
d) descoperirea şi contracararea acţiunilor iniţiate ori întreprinse de grupuri sau
persoane, prin care se vizează subminarea economică a ţării, în scopul de a
suprima sau ştirbi suveranitatea, unitatea, independenţa şi indivizibilitatea
statului sau a ameninţa ordinea de drept în stat;
e) apărarea secretului de stat şi prevenirea scurgerii de informaţii, care potrivit
legii nu pot fi divulgate;
f) executarea activităţilor informativ-operative, tehnice, de control, protecţie şi
intervenţie vizând prevenirea şi combaterea terorismului;
g) realizarea protecţiei contrainformative şi asigurarea caracterului secret al
activităţii proprii de informaţii;
h) conlucrarea cu organele de stat, cu organizaţiile publice şi cu populaţia în
vederea cunoaşterii şi aplicării dispoziţiilor legale în materie de securitate
naţională.

Atribuţiile SRI din Planul Naţional de Aderare la NATO

 Avându-se în vedere numeroasele verificări ce sunt făcute pe plan intern pentru
stabilirea persoanelor ce vor beneficia de certificate de securitate (Security clearance)
care le dă acces la informaţii şi documente spre şi dinspre NATO, rolul cel mai
important revine SRI. Potrivit Planului Naţional de Aderare, Capitolul IV – Probleme
de Securitate – SRI are următoarele responsabilităţi:
- adaptarea cadrului normativ şi procedural privind protecţia şi securitatea
informaţiilor clasificate la nivelul standardelor Alianţei;
- constituirea structurilor specifice de aplicare a cerinţelor NATO în domeniul
elaborării şi manipulării documentelor secrete;
- pregătirea şi instruirea personalului care va lucra cu informaţii clasificate NATO;
- optimizarea activităţii de implementare a standardelor şi procedurilor în domeniul
protecţiei informaţiilor clasificate NATO;
- asigurarea securităţii protective, în raport cu complexitatea şi dinamica
fenomenului terorist;
- diseminarea informaţiilor privind siguranţa şi apărarea, cu promovarea
principiului transparenţei;
- realizarea educaţiei de securitate în sfera societăţii civile, pentru cunoaşterea
noului mediu de securitate, aferent gestionării crizelor şi riscurilor comune126.

Atribuţiile SRI în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate

Legea 182, din 12 aprilie 2002, privind protecţia informaţiilor clasificate

stabileşte pentru SRI un set de atribuţii şi competenţe extrem de importante.
Astfel, art. 6 al. 1 prevede că Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor
clasificate sunt obligatorii şi se stabilesc de către Serviciul Român de Informaţii
numai cu ajutorul Autorităţii Naţionale de Securitate.
Art. 25, al. 1-2 conferă SRI, prin unitatea sa specializată, competenţa de a
coordona activitatea şi de a controla măsurile privitoare la protecţia informaţiilor
secrete de stat. Al. 4 stipulează că Parlamentul, Administraţia Prezidenţială,
Guvernul şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării stabilesc măsuri proprii privind
protecţia informaţiilor secrete de stat, potrivit legii, iar SRI asigură acestor instituţii
asistenţă de specialitae.
În vederea coordonării activităţii şi exercitării controlului asupra măsurilor
privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, Capitolul IV al Legii 182, la art 34-35,
stabileşte pentru SRI următoarele atribuţii principale:
a) elaborează, în colaborare cu autorităţile publice, standardele naţionale pentru
informaţiile clasificate şi obiectivele de implementare a acestora;
b) supraveghează acţiunile întreprinse de autorităţile publice pentru aplicarea
prevederilor legii;
c) acordă aviz de specialitate asupra programelor de prevenire a scurgerii de
informaţii clasificate, întocmite de autorităţile şi instituţiile publice, regiile
126 „Ziua”, 15 aprilie 2002, p.3.

115
 autonome şi societăţile comerciale deţinătoare de asemenea informaţii;
d) verifică modul în care sunt respectate şi aplicate normele legale privind
protecţia informaţiilor clasificate de către autorităţile şi instituţiile publice;
e) realizează la faţa locului verificări şi revizuiri de programe care vizează
protecţia informaţiilor clasificate;
f) conlucrează cu Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat în
toate problemele privind aplicarea legii;
g) acordă sprijin pentru stabilirea obiectivelor şi a locurilor care prezintă
importanţă deosebită pentru protecţia informaţiilor clasificate, la cererea
conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice, a agenţilor economici şi a
persoanelor juridice de drept privat şi supune spre aprobare Guvernului
evidenţa centralizată a acestora;
h) organizează şi răspunde potrivit dispoziţiilor legale, de colectarea, transportul
şi distribuirea în ţară a corespondenţei cu caracter secret de stat şi a
corespondenţei oficiale cu caracter secret de serviciu;
i) analizează şi stabileşte măsurile în legătură cu reclamaţiile sau sugestiile
legate de modul în care sunt aplicate programele de protecţie a informaţiilor
clasificate;
j) constată nerespectarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate şi
aplică sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, iar atunci când faptele
constituie infracţiuni, sesizează organele de urmărire penală.
De asemenea, SRI este obligat să informeze Parlamentul şi CSAT, anual şi ori de
câte ori se impune sau la cererea acestor autorităţi, în legătură cu constatările şi
concluziile rezultate din activitatea desfăşurată pentru protecţia informaţiilor
clasificate din sfera sa de competenţă.

Conducerea SRI

Legea 14, din 24 februarie 1992, stabileşte la Capitolul II, art. 15-26, că pentru
îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege, SRI este condus de Consiliul director,
Biroul executiv al Consiliului director şi de Director.
Consiliul director este organ deliberativ, compus din directorul SRI, primul-
adjunct al directorului, adjuncţii directorului şi şefii unor unităţi centrale şi teritoriale.
Componenţa Consiliului director se stabileşte prin Regulamentul de funcţionare al
SRI, iar încadrarea nominală a acestuia se face de către director. Preşedintele
Consiliului director este directorul SRI. În lipsa directorului, atribuţiile de preşedinte
se îndeplinesc de primul-adjunct, iar în absenţa acestuia, de un adjunct al directorului
anume desemnat. Consiliul director are următoarele atribuţii:
- analizează activitatea de informaţii referitoare la acţiunile ce constituie
ameninţări la adresa siguranţei naţionale şi stabileşte măsurile necesare pentru
cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea lor;
- stabileşte măsuri sau, după caz, face propuneri pentru executarea sarcinilor ce
revin serviciului din actele normative, hotărârile CSAT şi ale controalelor Comisiei
comune a celor două camere ale Parlamentului pentru controlul activităţii SRI;
- examinează şi prezintă propuneri pentru elaborarea sau îmbunătăţirea actelor
normative de nivel superior referitoare la activitatea de informaţii pentru realizarea
securităţii naţionale sau care au legătură cu aceasta;
- adoptă proiectele de ordine sau instrucţiuni cu caracter intern prin care se
reglementează problemele activităţii de informaţii, în vederea supunerii lor spre
aprobare directorului SRI;
- examinează proiectele de rapoarte pe care directorul SRI urmeză să le prezinte
Parlamentului sau CSAT.
- organizează colaborarea Serviciului cu celelalte organe de stat, instituţii publice
şi mass-media;
- organizează anual sau ori de câte ori este nevoie activitatea de selecţionare,
formare şi promovare a cadrelor, starea şi practica disciplinară, precum şi activitatea
de pregătire de specialitate şi militară; examinează şi adoptă proiectul programului
pregătirii de specialitate şi militară;
- adoptă planurile proprii de activitate, precum şi pe cele ale Biroului Executiv.
Biroul Executiv al Consiliului Director asigură conducerea operativă a SRI. Este
format din directorul SRI, prim-adjunctul directorului şi adjuncţii directorului. Are
următoarele atribuţii:
- asigură aducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite în urma analizelor
Consiliului director şi ordinelor directorului;
- organizează şi analizează activitatea unităţilor Serviciului şi dispune măsurile ce
se impun pentru îmbunătăţirea muncii acestora;
- adoptă regulamentele de funcţionare ale unităţilor Serviciului, precum şi
modificările în structura şi efectivele acestora;
- stabileşte şi supune dezbaterii Consiliului director măsurile necesare pentru
perfecţionarea activităţii SRI;
- aprobă intervenţia antiteroristă asupra obiectivelor atacate sau ocupate de
terorişti, în scopul capturării sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor şi restabilirii
ordinii legale;
- analizează şi propune, prin directorul SRI, Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării, în funcţie de nevoi, în limitele stabilite de lege şi a efectivelor aprobate,
îmbunătăţirea structurilor şi a încadrării SRI;
- analizează, bilunar sau ori de câte ori este nevoie, probleme ale activităţii
operative curente, dispunând măsurile ce se impun;
- analizează şi supune aprobării directorului: proiectul Planului General de
Informaţii, precum şi actualizările acestuia; proiectul planului anual unic de control;
proiectele planurilor anuale de asigurare logistică;
- analizează periodic modul de îndeplinire a odinelor privind selecţionarea,
pregătirea, promovarea, aprecierea şi notarea cadrelor, starea şi practica disciplinară;
- examinează propunerile cu privire la: acordarea gradului de general; înaintarea
în grad a generalilor; numirea sau eliberarea din funcţii a cadrelor de conducere din
competenţa directorului şi a celorlalţi membri ai Biroului executiv; conferirea

117
decoraţiilor prevăzute de lege pentru cadrele militare şi salariaţii civili din SRI;
- analizează propunerile privind stabilirea de relaţii cu organismele similare din
străinătate, care urmează a fi supuse aprobării CSAT;
- îndeplineşte orice alte atribuţii care rezultă din actele normative.
Directorul SRI conduce întreaga activitate a serviciului şi îl reprezintă în relaţiile
cu Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul României, cu celelalte organe de stat sau
organizaţii din ţară sau din străinătate. Directorul angajează instituţia în raporturile
acesteia cu persoanele juridice sau fizice. În acest scop, poate da împuterniciri de
reprezentare altor cadre din subordine. Potrivit Constituţiei României, legilor
organice şi Regulamentului de funcţionare al SRI, directorului îi revine o gamă
variată de atribuţii, dintre care mai importante sunt:
- organizează şi asigură, în cadrul SRI, aplicarea legilor şi a celorlalte acte
normative privitoare la siguranţa naţională a României şi a hotărârilor CSAT care se
referă la domeniul de activitate a Serviciului;
- prezintă Parlamentului, anual sau ori de câte ori acesta hotărâşte, rapoarte
referitoare la modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin SRI şi răspunde la
interpelări;
- prezintă CSAT rapoartele şi informările anuale, sau când situaţia o impune,
referitoare la modul de aplicare a legii privind siguranţa naţională;
- propune Preşedintelui României numirea şi schimbarea în/din funcţie a prim-
adjunctului şi adjuncţilor săi;
- asigură încadrarea nominală a Consiliului director;
- stabileşte unităţile date în coordonare prim-adjunctului, adjuncţilor şi, după caz,
unor membri ai Consiliului director;
- emite ordine privind organizarea şi funcţionarea Consiliului director şi Biroului
executiv;
- convoacă şi conduce şedinţele Consiliului director şi ale Biroului executiv;
- supune spre aprobare CSAT: structura Serviciului, efectivele acestuia şi
mobilizarea rezerviştilor; Regulamentul de funcţionare al SRI; Regulamentul pentru
descrierea şi portul uniformelor personalului SRI; Normele pentru asigurarea
protecţiei antiteroriste a demnitarilor români şi străini, precum şi a celorlalte persoane
oficiale; cheltuielile operative destinate realizării siguranţei naţionale; stabilirea de
relaţii cu organisme similare din alte state;
- aprobă înaintarea în grad pentru ofiţeri şi propune Preşedintelui României
acordarea gradului de general, avansarea generalilor, trecerea în rezervă ori în
retaragere, precum şi reactivarea acestora;
- semnează protocoalele de colaborare a SRI cu alte instituţii;
- organizează elaborarea şi fundamentarea bugetului de venituri şi cheltuieli al
Serviciului şi finanţarea unităţilor subordonate; coordonează controlul activităţii
economice a ordonatorilor de credite din subordine;
- solicită personal sau prin împuternicit anume desemnat, eliberarea de către
Ministerul Public (organele de procuratură) a mandatului prevăzut de lege privind
suspendarea temporală a unor drepturi cetăţeneşti în scopul realizării măsurilor de
apărare a siguranţei naţionale;
- aprobă comunicarea de informaţii din domeniul siguranţei naţionale organelor
de stat prevăzute de lege ş.a.
În executarea acestor atribuţii, directorul SRI emite ordine şi instrucţiuni.

Elemente de structură şi perspective de evoluţie

În 15 noiembrie 2001, CSAT a luat în dezbatere şi a aprobat reorganizarea

activităţii şi modificările în structura şi regulamentul de funcţionare ale SRI. Urmare
a măsurilor de restructurare aprobate, care au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2002,
SRI a fost adaptat noilor cerinţe de realizare a securităţii şi siguranţei naţionale,
urmărindu-se creşterea capacităţii de identificare, evaluare şi gestionare a tipurilor de
ameninţări generate de noile tendinţe ale realităţilor social-politice şi economice la
nivel local, zonal şi global. S-au avut în vedere elementele de fundamentare a
strategiei Serviciului pe termen scurt şi mediu, iar reorganizarea aprobată vizeză, în
principal, satisfacerea următoarelor obiective:
• Asumarea de către SRI a provocărilor agresiunilor informaţionale, respectiv
identificarea şi gestionarea ameninţărilor specifice formelor generate de era
informaţională;
• Reconsiderarea şi redefinirea componentei analitice a activităţii de informaţii
desfăşurată de Serviciu în scopul realizării siguranţei naţionale, inclusiv prin
instituţionalizarea identificării şi evaluării, pe cale analitică, a riscurilor de
securitate locale şi zonale;
• Redimensionarea principalelor structuri componente ale Serviciului şi gruparea lor
în blocuri funcţionale determinate de obiectivul de activitate şi logica fluxurilor
informaţionale generale.
Principalele blocuri funcţionale sau departamente ale SRI sunt:
Managementul resurselor informaţionale, care are ca atribuţii: planificarea şi
evaluarea informaţiilor; gestionarea relaţiilor cu beneficiarii acestora; analiza,
evaluarea şi gestionarea situaţiilor de criză.
Departamentul pentru problemele de siguranţă internă a statului, cu sarcini în:
Apărarea Constituţiei; protecţia intereselor economice ale României; identificarea şi
evaluarea riscurilor locale şi zonele cu posibile influenţe sau determinări asupra
securităţii naţionale a României.
Departamentul pentru problemele de contraspionaj şi ameninţări
transfrontaliere.
Departamentul pentru prevenirea şi combaterea terorismului. Este o structură
ce-şi va asuma, în conformitate cu o hotărâre anterioară a CSAT, funcţia de
Autoritate Naţională Antiteroristă, asigurând fundamentarea şi implementarea
programelor naţionale şi a celor de cooperare internaţională în materie, generate de
recentele evoluţii ale fenomenului terorist mondial. Instectoratul Antiterorist are în
compunere o direcţie de identificare şi evaluare a ameninţărilor teroriste, o brigadă de
protecţie şi intervenţie antiteroristă şi beneficiază de suportul logistic al unui grup de
transport aero şi desant.
119
 Oficiul pentru Supravegherea Secretelor de Stat şi Unitatea de Transport a
Corespondenţei cu caracter secret.
Departamentul de sprijin tehnic al activităţii de informaţii, cu sarcini precise în:
identificarea emisiunilor radioelectronice (contraspionaj radio); comunicaţii şi
tehnologia informaţiei. Acest departament este dotat cu laboratoare moderne de
expertize şi poate produce mijloace tehnice pentru obţinerea de informaţii de
securitate a obiectivelor sau valorilor protejate.
Departamentele structurilor funcţionale şi administrative: Secretariat, Oficiul
Juridic, Integrare şi Relaţii Externe, un grup special pentru legătură cu organizaţiile
nonguvernamentale, Resurse Umane, Pregătirea Personalului şi asigurarea carierei,
Managementul resurselor material-financiare şi al patrimoniului, Asigurarea medical-
socială, Securitatea internă a Serviciului.
În ceea ce priveşte politica de resurse umane şi asigurarea carierei personalului
SRI, începând cu ianuarie 2002, au fost operate schimbări de esenţă în baza de
selecţie a viitorilor ofiţeri de informaţii. Academia Naţională de Informaţii nu va mai
selecţiona absolvenţi ai cursurilor liceale, ci în exclusivitate diplomaţi universitari
care sunt specializaţi pe domenii de realizare a siguranţei naţionale şi tipuri de
activităţi sau operaţiuni informative, tehnico-operative, analitice, de gestionare a
resurselor informaţionale şi de altă natură.
În legătură cu necesitatea acestor schimbări de esenţă, directorul SRI, Alexandru
Radu Timofte, a ţinut să precizeze într-o conferinţă de presă:
Nu se poate spune că pe parcursul existenţei sale SRI nu a încercat să fie ancorat
realităţilor concrete şi că nu ar fi acţionat pentru a răspunde promt şi cât mai bine
misiunilor şi sarcinilor încredinţate. Totuşi, analizele rezultatelor concrete ale
activităţii desfăşurate, privite mai ales prin prisma beneficiarului, denotau o tot mai
mare distanţare între complexitatea vieţii societăţii româneşti şi modul cum aceasta
era reflectată în materialele de informare prezentate factorilor de decizie în stat.
Pentru toţi cei care s-au ocupat şi se ocupă, la modul serios şi responsabil, de acest
domeniu, era şi este limpede că trebuie făcut ceva pentru ca această instituţie de
bază a statului să se modernizeze, să funcţionaze la alt nivel calitativ şi să devină
mult mai eficientă. Trebuie să precizez că, deloc întâmplător şi surprinzător, această
necesitate era resimţită şi în interiorul instituţiei. Unele cadre cu funcţii de comandă
la nivelul Serviciului erau conştiente de existenţa unui clivaj între planul în care se
desfăşura activitatea informativ-operativă şi cel în care se manifesta realitatea,
apreciind că, dacă nu se acţionează de urgenţă în vederea reorientării muncii şi
reorganizării structurii, autoritatea profesională a instituţiei ar fi în pericol să scadă
nepermis de mult127.
Concomitent au fost luate în discuţie şi o serie de noi concepte funcţionale şi
organizatorice, precum şi structurile şi activităţile implicate de transpunerea în
practică a acestora, cum ar fi:
- componenta analitică-tactic-operativă şi strategică în domeniul informaţiilor şi
informării;
- centrarea activităţii operative pe valorile constituţionale şi determinarea

127 „Curierul naţional”,16 noiembrie, 2001, p.12.

 ameninţărilor specifice fiecărei valori în parte;
- tratarea diferenţiată a disfuncţiilor de sistem faţă de ameninţări;
- luarea în calcul a riscurilor ca fiind ameninţări potenţiale şi a pericolelor ca forme
potenţiale ale ameninţărilor;
- lărgirea orizontului informativ-operativ prin includerea în preocupări a
fenomenelor şi evenimentelor în ansamblul lor, precum şi a efectelor acestora la
nivel local, naţional şi, atunci când se impune, la nivel regional;
- renunţarea la modul de informare de tip fotografic, static şi adoptarea unui mod
dinamic, cu elemente estimative şi de prognoză;
- o gestionare mai atentă şi competentă a relaţiilor cu beneficiarii informaţiilor
realizate în vederea creşterii promptitudinii răspunsului, dacă se va putea chiar
anticipativ, la cererile acestora.
De asemenea, Regulamentul de funcţionare al SRI are dispoziţii esenţiale noi în
ceea ce priveşte realizarea supremaţiei legii, consolidarea legăturilor cu societatea
civilă, protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români,
consolidarea structural-organizatorică a SRI, managementul activităţii de informaţii,
politica de resurse umane şi gestionarea mijloacelor material- financiare.
SRI are strict reglementate o serie de forme specifice pentru realizarea
interoperabilităţii cu structurile de informaţii partenere, pe mai multe planuri ale
activităţii. În consens cu recomandările organismelor europene şi cu obiectivele
Planului anual de pregătire a aderării României la NATO, SRI îşi va elabora propriul
program de informare publică vizând educaţia de securitate în sfera legislativului,
executivului şi a societăţii civile.
Cu această nouă structură, şi prin noul cadru conceptual, SRI trebuie să răspundă
oricăror modificări aduse cadrului legislativ, ceea ce înseamnă elasticitate, mobilitate
şi capacitate de adaptare la orice situaţie. Iată deci caracteristici pe care orice
instituţie modernă, cu responsabilităţi în domeniul apărării siguranţei naţionale,
trebuie să le aibe sau să le capete. Întregul efort realizat în ultimul timp de factorii
responsabili din conducerea Serviciului a vizat, în mod evident, pe lângă modernizare
şi o adaptare la noua strategie de securitate naţională.
Faptul că SRI se află pe un drum bine direţionat, spre consacrarea profesională, a
fost recunoscut şi de personalităţi marcante ale serviciilor de informaţii din ţările
NATO. Întâlnirea din 15 octombrie 2003, de la Washington, dintre directorul SRI,
Radu-Alexandru Timofte şi directorul CIA, George Tenet, constituie un exemplu
elogvent. Subiectele discutate cu ocazia acestei întâlniri s-au axat pe cooperarea
dintre cele două servicii secrete în combaterea terorismului, a criminalităţii
transfrontaliere şi a proliferării armelor de distrugere în masă. Directorul CIA, care
este şi şeful comunităţii informative a SUA s-a declarat mulţunit de cooperarea cu
SRI, apreciind în mod deosebit atitudinea României de a sprijini înlăturarea regimului
Saddam Hussein din Irak, dar mai ales a reprezentanţilor acestuia din ţara nostră.
Cooperarea dintre cele două servicii secrete s-a dezvoltat foarte puternic după 11
septembrie 2001, existând deja o serie de acţiuni comune, majoritatea fiind însă
confidenţiale, nedestinate publicităţii. George Tenet a declarat că urmăreşte cu atenţie
reforma din SRI şi că apreciază eforturile de compatibilitate a SRI cu standardele

121
comunităţii informative a NATO. În semn de recunoaştere a eforturilor făcute de SRI
în special în lupta pentru combaterea terorismului şi a altor ameninţări globale,
directorul CIA i-a medaliat pe Radu-Alexandru Timofte şi pe generalul Ion Ştefănuţ,
şeful inspectoratului pentru prevenirea şi Combaterea Terorismului. Analiştii
apreciază că după acest eveniment, cooperarea dintre CIA şi SRI va lua o şi mai mare
amploare128.

Locul şi rolul SRI în cadrul comunităţii informative a României

Legea 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea S.R.I. aduce, faţă de Legea

51/1991, un supliment de investitură în legătură cu competenţa generală a SRI, cu
semnificaţie specială asupra locului acestuia în cadrul comunităţii informative
naţionale. Astfel, SRI este definit ca organ de stat specializat în domeniul
informaţiilor privitoare la siguranţa naţională a României ..., ceea ce trebuie corelat
cu prevederea din Legea 51/1991 care stipulează că SRI este organ de stat specializat
în materia informaţiilor din interiorul ţării.
Dacă dispoziţiile legii anterioare s-ar considera ca fiind contrare legii mai noi,
atunci cele dintâi ar trebui apreciate ca fiind abrogate prin prevederile legii ulterioare
în care se stipulează că orice dispoziţii contrare se abrogă. Dacă se consideră că
dispoziţiile în cauză sunt complementare şi se susţin reciproc, atunci acceptăm că
legea mai nouă explică mai bine intenţiile legiuitorului. Oricum, în ambele
interpretări rezultă indubitabil că SRI este în prima poziţie a comunităţii informative
româneşti.
Concluzia importantă a primatului SRI în cadrul comunităţii informative
naţionale - un fel de „primus inter panes” - respectiv competenţa sa generală în
domeniul siguranţei naţionale este susţinută şi de alte argumente în drept.
În primul rând de argumentul constituţional, rezultat din prevederile art. 62, lit.
„g” ale Constituţiei României de unde rezultă că numai directorul SRI este numit de
Parlament în şedinţa comună a celor două camere şi că acesta exercită controlul
numai asupra activităţii SRI.
În al doilea rând, pentru controlul asupra activităţii SRI este prevăzută
funcţionarea unei comisii comune a celor două Camere ale Parlamentului.
Conform art. 62, lit. „f” din Constituţia României, Parlamentul - reunit în
şedinţă comună a celor două camere - examinează rapoartele CSAT, organ central din
care face parte şi SRI.
În al treilea rând, din conţinutul şi modul de organizare a competenţei
materiale a SRI, aşa cum este reglementat de Legea 14/1992, art. 2, SRI organizează
şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor
necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie
potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.
De aici rezultă că sunt stabilite expres, atribuţii necondiţionate, special legate
de o anumită competenţă materială, teritorială, de locul de unde provine ameninţarea
128 Vezi pe larg Radu Tudor, SRI şi CIA îşi extind cooperarea pentru combaterea terorismului,În “Ziua”, 17 octombrie
2003, p.1.
sau de calitatea persoanelor ce ar putea periclita siguranţa naţională a României. SRI
este astfel abilitat să asigure cunoaşterea, prevenirea şi contracararea oricăror
ameninţări.
De asemenea, un alt text din Legea 14/1992 poate fi interpretat în sensul că
SRI are locul cel mai important în cadrul comunităţii informative a României. Este
vorba despre art. 3, al. 2, care stipulează că: În aplicarea prevederilor legale privind
apărarea secretului de stat, SRI organizează şi execută transportul corespondenţei
oficiale cu asemenea caracter pe întreg teritoriul României.
Un alt argument ce poate fi invocat în sprijinul tezei privind rolul important al
SRI în comunitatea informativă a României, îl constituie Regulamentul de organizare
şi funcţionare al Academiei Naţionale de Informaţii. Această instituţie, de învăţământ
universitar, are dublă subordonare, atât faţă de conducerea SRI, cât şi faţă de
Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi pregăteşte ofiţeri specializaţi în informaţii pentru
toate serviciile şi structurile care compun comunitatea informativă naţională. De
asemenea, începând din primăvara anului 2002, ANI organizează şi răspunde de
Colegiul Superior de Securitate Naţională.

SUPRAVEGHEREA ŞI CONTROLUL ACTIVITĂŢII SERVICIILOR DE

INFORMAŢII ŞI SECURITATE

Unul dintre cei mai relevanţi indicatori asupra gradului de democratizare a unei
societăţi îl constituie existenţa unui control real asupra serviciilor secrete de
informaţii. Eficienţa unor asemenea instituţii este condiţionată, în mare măsură, de
instituirea unui cadru riguros determinat care să permită controlul societăţii civile
asupra activităţii informative pentru apărarea siguranţei naţionale.
Suspiciunile privind echidistanţa serviciilor de informaţii se regăsesc în toate
statele în care au fost răsturnate regimurile totalitare şi s-au creat instituţii
democratice, unde deprinderile de lucru cu serviciile secrete se capătă mai greu. Ceea
ce nu înseamnă că în societăţile cu un îndelungat exerciţiu al democraţiei, schimbările
în anumite funcţii nu pun permanente probleme de adaptare în ceea ce priveşte
relaţiile serviciilor de informaţii cu factorii de putere.
În orice stat, fie el democratic sau totalitar, serviciile secrete de informaţii rămân
avataruri ale răului etern, dar necesar, diferenţa fiind că unele pot şi sunt controlate
prin pârghii democratice, în vreme ce altele se supun şi sunt controlate doar de
putere.
În legătură cu comunitatea informativă a României, se poate spune că, cu excepţia
Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciului de Informaţii Externe - care sunt
supuse controlului parlamentar - asupra celorlalte servicii şi structuri departamentale
specializate, societatea civilă nu cunoaşte modalităţile de control. Mai mult, bugetele
lor, în afara Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciul de Telecomunicaţii
Speciale, nu se cunosc nici măcar cu aproximaţie129.
129 „Sfera Politicii”, anul V, 52/1997, p.11.

123
 Iată de ce societatea civilă este îndeobşte mai mult sau mai puţin reticentă şi
suspicioasă - în funcţie de o sumă de factori - în ceea ce priveşte activitatea serviciilor
secrete de informaţii cu atribuţii în domeniul apărării siguranţei naţionale.
Libertatea individuală, ca bun de preţ al democraţiei, se simte - într-o măsură mai
mare sau mai mică - ameninţată de autoritate, de organismele statale, în general şi de
ceea ce este secret şi lipsit de transparenţă, în special.
Secretul fiind raţiunea de a fi a serviciilor speciale de informaţii, este firesc ca
activitatea acestora să suscite, mai ales în actualul context social, economic, politic şi
militar al unor transformări de esenţă, cerinţe justificate în ceea ce priveşte asigurarea
unor certe garanţii că, creditul - cel mai adesea în alb - ce le este acordat acestor
servicii nu este utilizat împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, a pluralismului politic, a demnităţii umane şi democraţiei.
Efortul de a ţine sub control sistematic activitatea de informaţii este de dată
relativ recentă. Până la începutul anilor '80, circa 12 democraţii occidentale au
asigurat într-o oarecare măsură desfăşurarea unei supravegheri independente a
comunităţilor lor informative, cel mai adesea prin legi organice.
Situaţii, în cele mai multe cazuri paralele sau chiar identice, au determinat
dezvoltarea unei supravegheri a activităţii informative de o mai mare amploare în
Statele Unite ale Americii şi în unele ţări occidentale.
Deteriorarea consensului anterior privind politica externă şi acuzaţiile la adresa
abuzurilor comise de agenţiile de informaţii au sporit necesitatea exercitării unei
supravegheri de o mai mare amploare în multe ţări din vestul Europei. În acelaşi
timp, însă, această tendinţă s-a restrâns pe parcurs, datorită îngrijorării crescânde
potrivit căreia supravegherea excesivă ar putea duce la periclitarea eficienţei
activităţilor informative.
Ţările care au mecanisme de exercitare a supravegherii activităţii informative se
împart în două categorii: prima grupează ţările care dispun de structuri de
supraveghere independente, cu statut legal, în afara executivului sau cabinetului
ministerial; a doua include ţările care au stabilit reglementări de supraveghere mai
puţin oficiale, limitate la exercitarea controlului de către cabinetul ministerial sau
reunite la nivelul unei comisii parlamentare mai largi.
O trecere în revistă, chiar fugitivă, a sistemelor de supraveghere existente pune în
evidenţă deosebiri semnificative în ceea ce priveşte bazele controlului. Aceste
deosebiri sunt evidente atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, în legătură
cu numărul mecanismelor de supraveghere şi control, sfera lor de competenţă şi
accentul pus asupra operaţiunilor informative interne sau externe.
Mecanismele de supraveghere şi control stabilite în ţările anglofone au un
puternic temei juridic, reflectând probabil tradiţionalismul şi conservatorismul
britanic. În schimb, ţări ca Germania şi Italia, cu o experienţă aparte în dimensiunea
represivă a poliţiei, au pus accent deosebit pe aspectele de strictă legalitate ale
supravegherii şi controlului, posibil pentru a putea preveni dobândirea pe viitor de
puteri nejustificate de către serviciile de securitate.
Extinderea mecanismelor de supraveghere şi control pare a constitui în prezent o
tendinţă în continuă dezvoltare. În anii următori, scopurile şi priorităţile activităţilor
informative vor face, foarte probabil, obiectul unei ample redefiniri.
 Premisele controlului

În ultimele decenii s-au înregistrat două orientări distincte şi uneori contradictorii

între factorii de decizie însărcinaţi cu controlul activităţii serviciilor secrete de
informaţii.
Cei preocupaţi în primul rând de înţelepciunea, legalitatea şi corectitudinea
acţiunilor guvernamentale s-au pronunţat în favoarea unui control mai deschis şi mai
penetrant al operaţiunilor, din dorinţa de a avea certitudinea că acestea se desfăşoară
conform normelor convenite. Cei preocupaţi însă mai mult de menţinerea unui
puternic potenţial informativ au susţinut că o supraveghere excesivă ar putea pune în
pericol eficienţa serviciilor de informaţii în ceea ce priveşte aportul lor la menţinerea
securităţii naţionale. Rezultatul a fost o dezbatere îndelungată privind disputarea
întâietăţii celor două aspecte: securitatea naţională şi responsabilitatea publică.
Această controversă a fost o caracteristică importantă a dialogului politic, atât în
SUA, cât şi în alte ţări occidentale importante. În majoritatea cazurilor, problema s-a
rezolvat printr-un compromis care să asigure măsuri sporite de exercitare a
supravegherii de către oficialităţi anume desemnate, în schimbul garanţiilor de
protejare a securităţii operaţiunilor informative.
Oricum, experienţa istorică a serviciilor secrete de informaţii din ultimii 20 de ani
demonstrează că uneori poate exista un control formal, superficial şi inadecvat
structurat. O asemenea situaţie este, într-un anumit sens, mai periculoasă decât atunci
când nu există un asemenea mecanism. În spatele unei forme iluzorii de control se pot
produce unele abuzuri tocmai datorită existenţei unei „umbrele protectoare“. De aici
rezultă necesitatea ca societatea civilă să fie foarte vigilentă, atât la modul în care
sunt structurate instituţiile de control asupra serviciilor secrete de informaţii, cât şi
asupra eficienţei controlului.
În ce măsură are acces o comisie parlamentară la informaţiile deţinute de
serviciile de informaţii? De ce natură este controlul exercitat de comisiile
parlamentare: legislativ, politic, bugetar sau legat de personalul din aceste servicii?
Ce mijloace are la dispoziţie o comisie parlamentară pentru a efectua investigaţii
legate de serviciile de informaţii şi ce efecte produc aceste investigaţii? Au comisiile
parlamentare vreun rol în protejarea indivizilor împotriva abuzurilor comise de
serviciile de informaţii?
Acestea sunt doar câteva din întrebările care s-au pus la Conferinţa de la
Varşovia, din perioada 30 iunie - 2 iulie 1995, care a reunit reprezentanţi ai serviciilor
de informaţii, ai parlamentelor şi ai organizaţiilor neguvernamentale din 21 de ţări şi
care a avut ca principală temă de dezbatere Serviciile de informaţii în societatea
civilă: supraveghere şi răspundere130. La astfel de întrebări şi probleme s-au formulat
şi exprimat răspunsuri diferite. În esenţă s-a impus opinia potrivit căreia problema
monitorizării activităţii serviciilor de informaţii trebuie să se facă sub dublu aspect:
cel al prevederilor legale şi cel al practicii curente. Pe de altă parte, a rezultat că în
toate ţările, inclusiv în cele cu un sistem democratic bine consolidat, serviciile de
informaţii se străduiesc să evite atât controlul din partea societăţii civile, cât şi
130 Vezi “Revista româna de drepturile omului”, nr.9/1995, p. 122-123.

125
deschiderea spre public. Totul depinde de legislaţia existentă în fiecare ţară. În ceea
ce priveşte rolul organizaţiilor neguvernamentale şi al presei în privinţa răspunderii
pe care serviciile de informaţii trebuie să şi-o asume pentru activităţile desfăşurate,
acesta s-a dovedit a fi destul de redus, atât în ţările din centrul, cât şi din estul
Europei.

Obiectivele controlului

Serviciile de informaţii nu pot fi asimilate, în ce priveşte controlul, regulilor

generale aplicabile executivului. În unele privinţe cerinţele pot fi mai exigente, după
cum în altele este obligatorie o procedură specială, determinată de necesitatea
protecţiei anumitor informaţii de siguranţă naţională.
Din analiza reglementărilor existente pe plan internaţional rezultă că obiectivul
principal al comitetelor speciale pentru serviciile de informaţii constă în realizarea
efortului necesar pentru ca structurile informative să furnizeze informaţii
documentate şi la timp executivului şi legislativului pentru ca acestea să poată lua
deciziile cele mai adecvate referitoare la securitatea şi interesele vitale ale naţiunii.
Un alt obiectiv al controlului parlamentar, nu mai puţin important, este acela de a
se asigura supravegherea de către legislativ a activităţii serviciilor de informaţii,
pentru a se asigura conformitatea acestora cu Constituţia şi legile ţării.
Demn de reţinut este faptul că obiectivul controlului nu îl constituie informaţiile
sau documentele operative, ci propunerile legislative, mesajele, petiţiile, memoriile şi
alte materiale referitoare la activitatea structurilor comunităţii informative, existând şi
din acest punct de vedere excepţii riguros reglementate.
În practica parlamentară din ţările democratice există şi regula ca rapoartele
asupra activităţii de informaţii să fie întocmite de comisiile însărcinate cu controlul,
iar în legătură cu anumite probleme de natură specială, raportul este prezentat de
şeful statului.
Ca regulă generală, însă, serviciile de informaţii prezintă anual o trecere în revistă
asupra problemelor principale ale activităţii lor, rapoartele având, după caz, şi
variante destinate informării publice.
Interesante sunt şi regulile de alcătuire a comitetelor parlamentare pentru
informaţii, astfel încât acestea să fie operaţionale în privinţa deciziilor şi, în acelaşi
timp, să asigure proporţia coloraturilor politice reprezentate în Parlament.

Sisteme de control şi supraveghere asupra

comunităţii informative în alte state

Nici una dintre ţările occidentale n-a mers atât de departe ca Statele Unite ale
Americii în privinţa numărului şi amplorii mecanismelor de supraveghere şi control a
activităţii structurilor informative specializate în domeniul securităţii naţionale. De
altfel, în SUA, până la atentatele teroriste din septembrie 2001, foarte puţină lume a
fost convinsă de necesitatea şi utilitatea numeroaselor servicii ale comunităţii
informative americane.
Organismele de control asupra activităţii serviciilor de informaţii, în ordinea
înfiinţării lor, sunt următoarele:
Comisia Consultativă a Preşedintelui pe Probleme de Informaţii Externe
(PFIAB). Această comisie a fost iniţial înfiinţată (sub nume puţin diferit) de
preşedintele Eisenhower în 1956 şi şi-a continuat activitatea şi în timpul succesorilor
acestuia, cu o singură excepţie. Sarcina ei este să evalueze „calitatea, cantitatea şi
corectitudinea activităţii de informaţii”. Alcătuită din 14 până la 16 membri
înperioada Administraţiei Reagan, acestă comisie a fost restructurată la 5 membri de
preşedintele Gerge Bush. Fostul senator John Tower a fost desemnat preşedintele
acestei PFIAB restructurate.
Comisia Preşedintelui de Supraveghere a Activităţii de Informaţii (PIOB) a
fost înfiinţată de preşedintele Ford în 1976, continuându-şi activitatea şi în perioada
succesorilor săi. Are sarcina să raporteze preşedintelui orice activitate de informaţii
pe care un membru al său o consideră că „încalcă Constituţia sau legislaţia SUA,
decretele ori directivele prezidenţiale”. În timpul preşedinţilor Ford şi Carter, PIOB
avea sarcina să analizeze corectitudinea şi legalitatea activităţii de informaţii.
Controlul civil asupra serviciilor secrete americane se exercită prin Comisia
Specială a Senatului pentru Probleme de Informaţii (SSCI) şi Comisia Specială
Permanentă pentru Probleme de Informaţii a Camerei Reprezentanţilor (HPSCI).
SSCI a fost înfiinţată prin Hotărârea 400 a Senatului din 19 mai 1976. Are în linii
mari sarcina de a controla „natura şi sfera de cuprindere a activităţilor de informaţii
desfăşurate de diferite ministere şi agenţii ale SUA”. Comisia are drepul de a chema
în faţa sa conducerea comunităţii informative pentru interpelare şi analizează
aprobările de buget destinat agenţiilor de informaţii.
HPSCI a fost înfiinţată prin Hotărârea 658 a Camerei Reprezentanţilor din 14
iulie 1977, fiind similară în multe privinţe cu comisia corespondentă din Senat, dar
are competenţe puţin mai largi în ceea ce priveşte aprobarea bugetului.
Legea securităţii naţionale a SUA detaliază tutela parlamentară prin stabilirea
responsabilităţii Congresului faţă de activitatea de informaţii şi în legătură cu
fondurile agenţiilor de informaţii.
Prima categorie de responsabilităţi priveşte:
• rapoartele ce se prezintă în faţa comisiilor;
• conţinutul şi excepţiile în ce priveşte informarea Comisiei pentru probleme de
informaţii a Camerei Reprezentanţilor;
• procedurile pentru transmiterea informaţiilor;
• protecţia împotriva dezvăluirilor neautorizate a informaţiilor secrete şi a tuturor
informaţiilor referitoare la sursele şi metodele de informare.
Cea de-a doua categorie de responsabilităţi, referitoare la fondurile pentru
activităţile de informaţii, are în vedere obligaţiile şi cheltuielile în acest domeniu,
precum şi activităţile pentru care Congresul refuză fonduri.
În afară de cele menţionate, mai este supusă tutelei parlamentare notificarea
transferului materialelor şi serviciilor destinate apărării, în valoare de peste un milion
de dolari, în afara agenţiei de informaţii deţinătoare, transferul fiind considerat o
activitate importantă de culegere anticipată de informaţii, despre care Congresul
trebuie să aibă cunoştinţă.

127
 Bugetul comunităţii informative se aprobă global. Distribuirea fondurilor către
fiecare agenţie este asigurată de către preşedinte. Anual este emisă o lege pentru
autorizarea activităţilor de informaţii pentru anul fiscal respectiv (Legea bugetului
comunităţii informative).
Pe lângă principalele organe independente care răspund în faţa preşedintelui –
PFIAB şi PIOB – mai există diferite comisii ăn cadrul executivului care coordonează
şi dirijează activităţile comunităţii informative. Unele din aceste comii se află în
cadrul Consiliului Naţional de Securitate, în timp ce altele sunt prezidate de
Directorul Serviciilor Centrale de Informaţii (DCI). În mod curent, acestea nu sut
considerate a fi organe de supraveghere în sensul că ele sunt organe interne, a căror
principală atribuţie este conducere curentă a comunităţii informative. Un inspector
general pentru CIA, cu statutul legal şi supus aprobării Senatului, are sarcina de a
prezenta rapoarte în faţa comisiilor pentru probleme de informaţii ale Congresului.
Această funcţie a fost creată prin Decretul 101-193 din 30 noiembrie 1989. În cadrul
legislativului există alte comisii care au anumite atribuţii pe linia exercitării
supravegherii, în special pentru aprobarea şi alocarea de fonduri destinate activităţilor
de informaţii, în mod deosebit celor desfăşurate în cadrul Ministerelor Apărării şi
Justiţiei131.
Marea Britanie nu dispune de organisme parlamentare însărcinate exclusiv cu
supravegherea activităţii de informaţii. În contextul dezvăluirii unor neregului din
activitatea serviciilor secrete, în parlament s-au făcut propuneri privind necesitatea
creării unei comisii speciale pentru serviciile de informaţii. Legea Serviciilor de
Securitate, din 1989, statuează instituţia cenzorului (comisarului independent), a
cărui funcţie este să verifice mandatele care autorizează încălcarea proprietăţii emise
în baza legii de către Ministerul de Interne. Cenzorul este numit de primul ministru şi
deţine o funcţie juridică de rang înalt. De regulă, numirea se face din rândul
persoanelor care au deţinut ori deţin o funcţie importantă în Miniszerul de Justiţie.
Acesta întocmeşte anual un raport asupra executării funcţiilor serviciului către primul
ministru, care, la rândul lui, prezintă câte o copie sau un rezumat al documentului
celor două Camere ale Parlamentului.
Prin acelaşi act normativ s-a creat un Tribunal Judiciar (de Securitate) format din
trei jurişti de rang înalt, cu vechime de peste zece ani în activitate, care investighează
reclamaţiile publicului la adresa Serviciului de Securitate. Membrii tribunalului sunt
numiţi de Majestatea Sa prin Mandat Regal şi sunt independenţi faţă de guvern. În
cazul în care Tribunalul stabileşte că un serviciu secret a făcut cercetări în legătură cu
reclamantul fără o bază reală, trebuie să-i aducă la cunoştinţă acest lucru. Totodată,
Tribunalul îl informează pe Secretarul de stat şi pe cenzor despre constatările făcute,
având autoritatea de a ordona încetarea activităţilor serviciului, distrugerea
evidenţelor şi plata unor daune către reclamat. În primii cinci ani de la apariţia Legii
Serviciului de Securitate, Tribunalul a investigat aproximativ 200 de reclamaţii,
constatând că nici una nu a fost fondată.
Din punct de vedere financiar activitatea structurilor informative britanice este
controlată la nivel ministerial prin Secretariatul Permanent al Comitetului pentru
131 Vezi pe larg referatul elaborat de dl deputat Ion Stan, Comunităţile informatine, Colegiul Superior de Siguranţă
Naţională, Bucureşti, 2002, p.46-47.
Serviciile de Informaţii, care este prezidat de Secretarul Cabinetului, având ca
membri pe subsecretarii permanenţi din ministerele de Interne, Externe, Apărare şi
Finanţe. Aceştia analizează planurile manageriale şi de informaţii, precum şi
necesarul de cheltuieli anuale ale celor trei agenţii principale : Serviciul de Securitate
(MI5), Serviciul Secret de Informaţii (MI6) şi Centrul Guvernamental de Comunicaţii
(GCHQ), consultându-se şi cu membrii Subcomitetului pentru Stabilirea Priorităţilor
şi Performanţelor Serviciului de Securitate, condus de către ministrul de Interne.
Totodată, planurile de cheltuieli şi evidenţele financiare ale celor trei servicii de
informaţii sunt verificate şi de către Oficiul Naţional pentru Revizii Contabile.
În ceea ce priveşte controlul asupra problemelor de administrare a metodelor
folosite de serviciile de informaţii britanice, acestea intră sub incidenţa Comitetului
pentru Serviciile de Informaţii şi Securitate, instituit în baza Legii Serviciilor de
Informaţii din 1994. Acesta este format din 9 parlamentari proveniţi din Camera
Comunelor şi Camera Lorzilor, numiţi de primul ministru după consultări cu liderul
opoziţiei. Nici un membru al Comisiei nu poate ocupa funcţii în guvern. Comisia
întocmeşte anual un raport destinat primului ministru, care îl prezintă ulterior
Parlamentului, fără a include acele aspecte ce pot conduce la efecte negative în planul
siguranţei naţionale. De altfel, informaţiile sensibile referitoare la surse, operaţiuni
aflate în derulare, metode, mijloace şi date obţinute de la alte servicii străine de
informaţii nu pot fi prezentate nici Comitetului pentru Serviciile de Informaţii şi
Securitate, chiar dacă sunt solicitate expres. Atunci când consideră necesar, Comisia
poate prezenta primului ministru şi alte rapoarte132.
În Australia controlul este exercitat de următoarele organisme: Inspectoratul
General pentru Securitate şi Informaţii; Tribunalul de Apel al Securităţii; şapte
membri ai Comisiilor Parlamentare Reunite. Statutul de referinţă pentru organizarea
şi funcţionarea serviciilor de securitate ale Australiei se bazează pe Actul de
Organizare al Serviciului Australian de Informaţii din 1979, amendat în 1985, 1986 şi
1987.
În Belgia, serviciile de informaţii sunt plasate sub autoritatea Consiliului
ministerial al informaţiilor şi securităţii, care îi reuneşte pe primul ministru şi
miniştrii apărării, de interne, externe şi justiţie. Activitatea acestor servicii este
supravegheată de către Colegiul Informaţiilor şi Securităţii.
În Canada controlul este exercitat de către Comisia Cabinetului Prim-Ministrului
pentru Securitate şi Informaţii; Inspectoratul General; cinci membri ai Comisiei de
Control pentru Securitate şi Informaţii.
În Danemarca controlul este realizat de cinci membri ai Comisiei de Control
Parlamentar (Unicameral).
În Germania controlul şi supravegherea activităţii serviciilor de imformaţii este
mult mai complexă decât în alte ţări, exercitându-se în mai multe forme:
administrativ intern, parlamentar, juridic, prin împuternicitul cu protecţia datelor, prin
comisii şi prin mass-media.
Controlul administrativ intern se referă la faptul că ministrul de Interne, ca
ministru cu răspundere parlamentară, realizează controlul ierarhic şi de specialitate
132 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Horatiu Blidaru, Imaginea serviciilor secrete britanice dupa razboiul rece – între
traditie si transparenta, în “Studii si cercetari socioumane”, Editura A.N.I., Bucuresti, 2000, p. 194-218.

129
asupra Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei. Mai mulţi raportori ai
ministrului supraveghează activitatea practică legiferată şi se urmăreşte ca prin ordine
şi decizii adecvate să fie respectate limitele stabilite. Anumite măsuri mai importante
nu pot fi luate decât cu acordul ministrului de Interne.
Controlul parlamentar. Dreptul Parlamentului de a controla Oficiul Federal
pentru Apărarea Constituţiei vizează solicitări privind clarificarea unor acţiuni sau
cazuri singulare, prin întrebări verbale sau scrise, interpelări minore sau majore
adresate Guvernului ori prin instituirea unor comisii de verificare.
La 11 aprilie 1978 a fost adoptată Legea privind controlul parlamentar asupra
activităţii informative a Republicii Federale Germania şi modificată la 12 martie
1992. Legea stipulează obligaţia Guvernului federal de a se supune Comisiei
Parlamentare de Control în privinţa activităţii Oficiului Federal pentru Apărarea
Constituţiei, Serviciului de Contrainformaţii Militare şi a Serviciului Federal de
Informaţii. Obligativitatea Guvernului Federal constă în informarea cuprinzătoare a
comisiei cu privire la activitatea generală a celor trei servicii, precum şi asupra
evenimentelor de importanţă deosebită.
De asemenea, o Comisie Consultativă avizează proiectele bugetelor (planurile
economice) anuale ale serviciilor de informaţii, iar la sfârşitul fiecărui an bugetar
Guvernul informează asupra execuţiei acestora. Guvernul federal poate refuza să
informeze în privinţa unor cazuri singulare doar dacă o asemenea restricţie este
motivată de limitarea accesului la informaţii. În astfel de situaţii, ministrul federal
competent pentru serviciul respectiv va trebui să motiveze refuzul în faţa comisiei, la
cererea acesteia.
Cobtrolul prin Comisia „G-10” şi Forul „G-10”. Ambele organisme de control
au sarcina de a aprecia aprobarea şi necesitatea fiecărei măsuri de limitare a secretului
corespondenţei, trimiterilor poştale şi telecomunicaţiilor, potrivit legii speciale
aprobate în acest sens. După încetarea măsurilor rstrictive, dacă nu există pericolul
prejuducierii scopului urmărit, acestea pot fi aduse la cunoştinţa persoanelor vizate.
Dacă cerinţa nu poate fi îndeplinită în termen de 5 ani, obligaţia încunoştiinţării
încetează.
Controlul prin împuternicitul cu protecţia datelor. În Germania prelucrarea
datelor de interes federal este supusă prevederilor unei legi speciale, care abilitează
un împuternicit să controleze dacă serviciile secrete prelucrează datele personale în
limitele stabilite de lege. În esenţă, constituirea băncilor de date care include
informaţii de orice natură privind persoanele este strict controlată, iar serviciile
secrete, au la rândul lor, un regim aparte, exceptat regulilor comune, în materia
obţinerii, prelucrării, stocării şi valorificării datelor personale.
Controlul juridic. Persoanele care se consideră prejudiciate prin măsurile luate de
Oficiul Federal pentru Apărarea Constituţiei (BfV) – serviciul german de
contrainformaţii – se pot adresa cu o plângere unui tribunal special independent,
pentru verificarea legalităţii acestora. Se admite că, de cele mai multe ori o asemenea
verificare juridică este lipsită de obiect, întrucât cetăţeanul lezat nu poate dovedi că
face abiectul activităţii Oficiului Federal, iar punerea la dispoziţie a informaţiilor nu
poate fi, de principiu, revendicată. O asemenea posibilitate există doar în ceea ce
priveşte măsura de intercepatre a comunicaţiilor, după încetarea acesteia, când Legea
G-10 prevede informarea persoanei lezate, cu condiţia să nu fie periclitat scopul în
vederea căruia s-a realizat interceptarea. O pretenţie neîngrădită, revendicabilă juridic
la informare, care să permită un acces toatal la investigaţiile Oficiului Federal se
consideră inacceptabilă în raport cu noţiunea existenţei şi scopurile activităţii de
securitate.
Controlul prin mass-media. Chiar dacă legal nu este instituţionalizată, opinia
publică, prin presă, exercită o funcţie indirectă de control asupra activităţii Oficiului
federal pentru Apărarea Constituţiei. Interesul, cel mai adesea critic şi exprimat fără
urmări, reacţiile mass-media sunt, de fiacare dată, atent analizate şi urmate de măsuri,
char dacă acestea nu sunt întotdeauna şi recunoscute.
Referitor la transparenţa Oficiului Federal se admite că în acest domeniu nu se
poate cere transparenţă, în ceea ce priveşte fondul activităţii desfăşurate, fiindcă în
astfel de condiţii instituţia restectivă nu ar putea funcţiona. Este, însă, acceptată şi
practicată sistematic transparenţa în legătură cu configuraţia, modul de lucru şi
rezultatele oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei, sens în care, annual,
ministrul de interne dă publicităţii un amplu raport.
În Italia. Spre finele anilor ’60 comunitatea informativă italiană a cunoscut o
campanie de presă extrem de violentă, determinată, în principal de forţele de stânga,
care au criticat vehement activităţile de poliţie politică în mediile muncitoreşti,
urmărirea sindicatelor, angajarea în activităţi mafiote, delicte şi crime, culminând cu
apariţia de structuri paralele oculte şi preparativele în vederea unor lovituri de stat, ca
provocări majore pentru lichidarea adverasarilor politici ai partidelor situate pe linia
centrismului rigid. Violenţa politică şi terorismul au fost determinate, între altele, de
grave încălcări ale legislaţiei securităţii naţionale a Italiei. Ca şi în Germania, în Italia
s-au confruntat două tendinţe: cea a necesităţii garanţiilor privind desfăşurarea unei
activităţi informative secrete constituţionale, adecvat supravegheate şi cea a
imperativelor de creştere a eficienţei organismelor informative.
Controlul asupra serviciilor de informaţii este exercitat de două comisii
ministeriale – Comitetul Interministerial pentru Informaţii şi Securitate (CIIS) şi
Comitetul Executiv pentru Serviciile de Informaţii şi Securitate (CESIS)- stabilite
prin Legea nr. 801/1997 şi o Comisie parlamentară mixtă pentru activitatea de
informaţii şi securitate, instituită în 1969, formată din patru deputaţi şi patru senatori
aleşi de preşedinţii celor două camere, pe bata criteriului de proporţionalitate. Această
comisie poate solicita informaţii referitoare la liniile esenţiale ale structurii şi
activităţii serviciilor secrete şi poate formula propuneri CIIS şi Preşedintelui
Consiliului.
Supra activităţii serviciilor secrete italiene se exercită şi un control periodic,
realizat prin prezentarea semestrială, în Parlament, de către Preşedintele Consiliului, a
unei informări scrise referitoare la politica informativă şi de securitate, precum şi la
rezultatele obţinute. Similar sistemului britanic, primul ministru este autorizat să
radieze unele date din aceste rapoarte, din raţiuni de protejare a securităţii naţionale.
Pentru a nu mai fi posibilă obstrucţionarea investivaţiilor justiţiei asupra
devierilor serviciilor secrete, la 24 mai 1977 Curtea Constituţională a declarat
neconstituţionalitatea art. 342 şi 352 din Codul de procedură penală, privind dreptul
de abţinere de la mărturii a funcţionarilor care deţin secrete de stat. Dreptul de
131
abţinere este, totuţi, prevăzut, dar dacă autorităţile în faţa cărora trebuie depusă
mărturia apreciază că nu este vorba despre secrete de stat, acestea îl pot interpela pe
Preşedintele Consiliului. Dacă Preşedintele confirmî existenţa secretului de stat, el va
comunica acest fapt camerelor, cu o motivaţie oarecare, şi Comisiei parlamentare
mixte, căreia I se vor indica şi motivele esenţiale.
În Olanda controlul este efectuat de o Comisie pentru Securitate şi Informaţii
Combinate din Camera Inferioară a Parlamentului, instituită prin Actul pentru
Informaţii şi Securitate din 1987.
În Noua Zeelandă activitatea serviciilor de informaţii este supervizată de
Consiliul Informaţiilor, subordonat primului ministru, iar controlul asupra acestora
este exercitat de Comisariatul pentru Securitate, în baza Actului de Securitate şi
Informaţii al Noii Zeelande din 1967, amendat în 1977.
În Franţa, Israel, Norvegia şi Suedia mecanismele de control asupra structurilor
informative sunt limitate. Spre exemplu, în Franţa nici o agenţie de informaţii nu
funcţionează în baza unei legi, ci a unor decrete prezidenţiale sau hotărâri
guvernamentale. De asemenea, nu există un sistem de control parlamentar asupra
serviciilor secrete franceze. Pe de altă parte, în ţări precum Grecia, Spania şi
Portugalia dezvoltarea mecanismelor pentru exercitarea controlului asupra
structurilor informative a evoluat extrem de lent.
O situaţie aparte o constituie supravegherea activităţii organelor FSB (Serviciul
Federal de Securitate al Federaţiei Ruse). Aceasta a fost instituită prin Legea
federală nr. 40 F2 a Federaţiei Ruse – adoptată de către Dumă în 22 februarie 1995 şi
promulgată de Preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn, la 3 aprilie 1995. În capitolul
V, intitulat „Controlul şi supravegherea activităţii organelor FSB“ se stipulează:
Art. 23. Controlul activităţii organelor FSB.
Preşedintele Federaţiei Ruse, Adunarea Federală a Federaţiei Ruse, Guvernul
Federaţiei Ruse şi organele juridice controlează activitatea organelor FSB în
limitele stabilite de Constituţia Federaţiei Ruse şi de legile constituţionale şi
federale.
Deputaţii (membrii) Consiliului Federaţiei şi deputaţii Dumei de Stat a Adunării
Federale a Federaţiei Ruse sunt îndreptăţiţi, potrivit muncii lor ca deputaţi, să
obţină informaţii privitoare la activitatea organelor FSB în conformitate cu
procedura stabilită de legislaţia Federaţiei Ruse.
Art. 24. Supravegherea de către Procuratură.
Procurorul general al Federaţiei Ruse şi procurorii împuterniciţi de acesta
supraveghează implementarea legilor Federaţiei Ruse de către organele FSB.
Informaţiile privitoare la persoanele care au sprijinit sau sprijină organele FSB
în mod confidenţial, cât şi informaţiile privitoare la organizarea, tacticile, metodele
şi mijloacele de implementare a activităţii FSB nu intră sub controlul procuraturii133.
Iată câteva aspecte legate de modalitatea în care se exercită controlul asupra
activităţii unor servicii secrete străine de informaţii. Să urmărim în continuare aceeaşi
problemă în cadrul comunităţii informative a României, aşa cum este prefigurată, în
prezent, de cadrul legislativ elaborat în ultimii zece ani.

133 „Critica Securităţii Pure”, Editura Academiei Caţavencu, Bucureşti, 1995, p.22-23.
 Reglementarea controlului parlamentar asupra
activităţii Serviciului Român de Informaţii

Fiind o instituţie complet nouă, organizată şi concepută pe baza unor principii

moderne, Serviciul Român de Informaţii desfăşoară activitatea informativă de
realizare a siguranţei naţionale sub un strict control parlamentar. Acest aspect rezultă
din cadrul legal, funcţiile şi mijloacele de realizare a controlului parlamentar.
Baza juridică a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de
Informaţii este de natură constituţională. Astfel, art. 62, al. 2 din Constituţia
României stabileşte: „Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru (. . .) g)
numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de
Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu (. . .) “.
Potrivit art. 8, al.1 din Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României,
organele de stat care desfăşoară activitate de informaţii pentru realizarea siguranţei
naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi
Serviciul de Protecţie şi Pază. Activitatea acestora este controlată de către Parlament.
Precizări importante sunt prevăzute în Legea privind organizarea şi funcţionarea
SRI, care menţionează, printre altele, că: Anual, sau când Parlamentul hotărăşte,
directorul Serviciului Român de Informaţii prezintă acestuia rapoarte referitoare la
îndeplinirea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii, potrivit legii. În
vederea exercitării controlului concret şi permanent se constituie o comisie comună
a celor două Camere. Organizarea, funcţionarea şi modalităţile de exercitare a
controlului se stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament134.
În baza acestor dispoziţii legale, Parlamentul României a adoptat Hotărârea nr. 30
din 16 iunie 1993 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei comune permanente a
Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra
activităţii Serviciului Român de Informaţii.
Funcţiile controlului parlamentar sunt deduse din atribuţiile Comisiei, după
cum urmează:
- verifică dacă, în exercitarea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de
Informaţii în domeniul siguranţei naţionale, sunt respectate prevederile Constituţiei şi
ale celorlalte acte normative;
- examinează cazurile în care s-au semnalat încălcări ale prevederilor
constituţionale şi ale altor dispoziţii legale în activitatea Serviciului Român de
Informaţii şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun pentru restabilirea legalităţii;
- analizează şi cercetează, la cererea oricăreia din comisiile permanente pentru
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere, sesizările
cetăţenilor care se consideră lezaţi în drepturile şi libertăţile lor prin folosirea
mijloacelor de obţinere a informaţiilor privind siguranţa naţională;
- examinează şi soluţionează celelalte plângeri şi sesizări ce-i sunt adresate în
legătură cu încălcarea legii de către Serviciul Român de Informaţii;
- audiază persoana propusă de Preşedintele României pentru funcţia de director
al Serviciului Român de Informaţii, în legătură cu care prezintă un raport în faţa celor
134 Legea 14/1992, art. 1, al 2-4.

133
două camere ale Parlamentului;
- examinează rapoartele prezentate Parlamentului, potrivit legii, de către
directorul Serviciului Român de Informaţii şi întocmeşte un raport propriu asupra
acestora, pe care îl înaintează Birourilor permanente ale celor două Camere;
- examinează proiectele de buget pentru Serviciul Român de Informaţii şi
prezintă comisiilor parlamentare de specialitate observaţiile şi propunerile sale cu
privire la alocaţiile bugetare;
- controlează modul de utilizare a fondurilor băneşti destinate prin bugetul de
stat, precum şi constituirea şi folosirea mijloacelor extrabugetare pentru Serviciul
Român de Informaţii;
- verifică modul de respectare a dispoziţiilor legale privind funcţionarea regiei
autonome, societăţilor comerciale de producţie, instituţiilor sanitare şi asociaţiilor cu
caracter cultural-sportiv din cadrul Serviciului Român de Informaţii.
Mijloacele de realizare a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului
Român de Informaţii constau în solicitarea de rapoarte, informări şi explicaţii scrise,
de date şi informaţii privind siguranţa naţională. De asemenea, comisia poate audia
persoane în legătură cu problemele autorizate.
În ceea ce priveşte obligaţiile Serviciului Român de Informaţii pentru realizarea
controlului parlamentar asupra activităţii sale, ele constau în:
- să pună la dispoziţia Comisiei în timp util, rapoartele, explicaţiile,
documentele, datele şi informaţiile solicitate;
- să permită audierea persoanelor indicate de Comisie (atât a militarilor, cât şi a
civililor care sunt angajaţi ai instituţiei).
De la aceste obligaţii fac excepţie acţiunile informative aflate în curs de
executare, alte activităţi operative privind siguranţa naţională, apreciate ca atare de
Comisia de control parlamentar, la recomandarea Biroului Executiv al Consiliului
Director al Serviciului Român de Informaţii, precum şi mijloacele şi metodele
concrete folosite în munca de informaţii, în măsura în care nu contravin Constituţiei
şi legilor în vigoare.
Garanţiile de protecţie a secretului activităţii de informaţii privind apărarea
siguranţei naţionale în cadrul Comisiei de control parlamentar sunt asigurate de
următoarele prevederi rezultate din legislaţia în vigoare:
- membrii Comisiei depun jurământ de păstrare a secretului datelor şi
informaţiilor de care iau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, inclusiv după încetarea
mandatului;
- lucrările şi actele Comisiei fac parte din categoria secretelor de stat, cu
excepţia concluziilor cuprinse în rapoartele Comisiei care sunt autorizate de a fi
făcute publice de către Birourile permanente ale celor două camere;
- membrii Comisiei au obligaţia să respecte reglementările privind apărarea
secretului de stat;
- Comisia are un program propriu de prevenire a scurgerii informaţiilor;
- lucrările Parlamentului în care se dezbat probleme din competenţa Comisiei
pot fi declarate secrete, cu votul majorităţii deputaţilor şi parlamentarilor prezenţi;
- Comisia juridică de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor şi Comisia
juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului sunt abilitate să
cerceteze cazurile de încălcare a garanţiilor de protecţie a secretului;
- documentele Comisiei se păstrează în arhiva proprie a acesteia, cu respectarea
normelor legale privind apărarea secretului de stat;
- specialiştii în domeniu sau angajaţii autorităţilor publice de profil folosiţi de
Comisie au obligaţia protejării datelor şi informaţiilor de care iau cunoştinţă;
- la sfârşitul legislaturii, documentele Comisiei, inventariate şi sigilate, se
predau Comisiei desemnate de noul Parlament.
Nerespectarea acestor obligaţii poate atrage, potrivit Regulamentului celor două
Camere, ridicarea imunităţii parlamentare în vederea aplicării sancţiunilor prevăzute
de lege.
În concordanţă cu aceste acte normative, art. 4 din Regulamentul de funcţionare
al Serviciului Român de Informaţii prevede:
(1) Activitatea Serviciului Român de Informaţii este supusă controlului
parlamentar, în condiţiile legii.
(2) În vederea exercitării controlului parlamentar asupra activităţii sale, în
raporturile cu Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului
pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de
Informaţii, Serviciul are următoarele obligaţii:
a) să prezinte Comisiei, spre examinare, rapoartele ce urmează a fi prezentate
Parlamentului de către directorul Serviciului, potrivit legii;
b) să prezinte, la solicitarea Comisiei, în condiţiile şi cu excepţiile prevăzute
de lege, rapoarte, informări, explicaţii scrise, documente, date, informaţii,
referitoare la activitatea sa;
c) să asigure prezentarea în faţa Comisiei, la cererea acesteia, a persoanelor
nominalizate pentru audiere;
d) să pună la dispoziţia Comisiei, spre examinare, documentele şi datele
necesare, în condiţiile legii, pentru semnalarea cazurilor în care s-au semnalat
încălcări ale prevederilor constituţionale ori ale altor dispoziţii legale;
e) să trimită, spre examinare, proiectele de buget ale Serviciului şi, la
solicitare, să prezinte date privind modul de utilizare a fondurilor băneşti destinate
prin bugetul de stat şi despre modul de constituire şi folosire a mijloacelor
extrabugetare.
(3) Datele şi informaţiile, relaţiile, audierile, rapoartele sau informările
necesare Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru
exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de
Informaţii, se pun la dispoziţia acesteia numai de către directorul Serviciului, sau cu
aprobarea acestuia, la solicitarea preşedintelui Comisiei.

Compunerea, alegerea şi procedura de lucru

a Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului
pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii
Serviciului Român de nformaţii

Comisia de control este un organism comun al celor două Camere parlamentare,

135
cu activitate permanentă. Ea se compune din 9 membri desemnaţi de grupurile
parlamentare şi aleşi în şedinţă comună a celor două Camere, la propunerea birourilor
permanente ale acestora, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Parlamentul,
reunit în şedinţă comună, desemnează la propunerea birourilor permanente, pe baza
concluziilor desprinse din consultarea grupurilor parlamentare, pe preşedintele,
vicepreşedintele şi secretarul Comisiei, prin votul majorităţii parlamentare.
Această comisie, deşi este asimilată comisiilor parlamentare permanente, nu
poate avea membri în alte comisii parlamentare şi nici în Guvern.
Solicitarea datelor şi informaţiilor necesare Comisiei, precum şi orice alt demers
în relaţiile acestuia cu Serviciul Român de Informaţii se realizează prin preşedintele
Comisiei. Solicitarea poate veni şi din partea oricărui membru al Comisiei, dar numai
dacă există acordul Comisiei în plenul său.
Solicitările se adresează numai directorului Serviciului Român de Informaţii şi,
după caz, înlocuitorului legal al acestuia la comandă.
La şedinţele Comisiei pot fi invitaţi preşedinţii Birourilor permanente ale celor
două Camere, preşedinţii Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională, precum şi membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Comisia dispune de un aparat tehnic şi poate folosi serviciile unor specialişti în
domeniu, angajaţi ai autorităţilor publice de profil.
În exercitarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, Comisia adoptă decizii cu votul
majorităţii membrilor săi.
Comisia prezintă anual, în şedinţă comună a celor două camere, un raport
referitor la activitatea desfăşurată.
În practica de până acum aceste rapoarte au fost prezentate Parlamentului în
aceeaşi şedinţă în care s-a dezbătut şi raportul anual al directorului Serviciului Român
de Informaţii.
La cererea Birourilor permanente ale celor două Camere, sau atunci când
consideră necesar, Comisia prezintă acestora rapoarte cu privire la constatările şi
concluziile rezultate din exercitarea atribuţiilor ce-i revin.
Comisia parlamentară pentru controlul activităţii Serviciului Român de Informaţii
prezintă, de regulă la sfârşitul anului, un raport asupra anchetei făcute în cursul
sesiunii parlamentare la unităţile Serviciului din teritoriu. Membrii Comisiei pleacă
de regulă în fiecare joi, în teritoriu, în controale pentru verificarea situaţiei unităţilor
Serviciului Român de Informaţii. Ei susţin că nu s-au descoperit nereguli până acum,
iar principala problemă cu care se confruntă Serviciul este lipsa de fonduri. Raportul
comisiei este prezentat directorului Serviciului Român de Informaţii135.

Alte forme de control

Controlul şi supravegherea activităţii de informaţii realizată de structurile

componente ale comunităţii informative româneşti, de realizare a siguranţei naţionale,
este în realitate mult mai complexă decât rezultă din cele expuse până acum.
Activitatea de supraveghere şi control desfăşurată în baza legii de către Comisia
parlamentară se încadrează unui sistem integrat, structurat pe următoarele
135 „Jurnalul national”, 25 septembrie 1997, p.7.
componente:
Controlul parlamentar special - cel realizat de Comisia parlamentară la care ne-
am referit în detaliu.
Controlul general - realizat prin dezbateri şi interpelări în Parlament, adoptarea
bugetului şi activităţile celorlalte comisii parlamentare, îndeosebi a celor care
anchetează abuzurile, examinează şi soluţionează petiţiile.
Cetăţeanul care se consideră lezat în drepturile sau libertăţile sale prin folosirea
unor mijloace de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale poate sesiza
oricare din comisiile permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale
celor două Camere ale Parlamentului136.
Controlul exercitat de autoritatea judecătorească - realizat prin procedura de
autorizare a obţinerii de informaţii prin operaţiuni ce implică restrângerea temporară
a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale.
Existenţa unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale constituie temeiul legal
pentru a solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor
codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de
informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii,
obiecte sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un
obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau
document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi
înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de
obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Orice cetăţean care se consideră vătămat în activităţile care fac obiectul acestei
autorizări se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic
superior procurorului care a emis mandatul137.
Pentru a evita producerea de abuzuri din partea celor abilitaţi prin lege să
desfăşoare activităţi de genul celor prevăzute în articolul menţionat anterior,
legiuitorul a introdus în mod expres următoarele prevederi:
 Nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniei sale
politice şi nu poate face obiectul unei imixtiuni în viaţa sa particulară, în familia
sa, în domiciliul sau proprietăţile sale ori în corespondenţă sau comunicaţii, nici
ale unor atingeri ale onoare sau reputaţiei sale, dacă nu săvârşeşte vreuna din
faptele care constituie, potrivit legii, o ameninţare la adresa siguranţei naţionale.
Prevederile art. 3 din Legea nr.51/1991, referitor la ameninţările la adresa
siguranţei naţionale a României, nu pot fi folosite în scopul restrângerii sau
interzicerii dreptului de apărare a unei cauze legitime, de manifestarea a unui
protest sau dezacord ideologic, politic, religios sau de altă natură, garantat prin
Constituţie sau legi 138.
 Informaţiile privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor,
cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale nu
pot fi făcute publice. Divulgarea sau folosirea, în afara cadrului legal, de către
salariaţii serviciilor de informaţii, a unor astfel de date, constituie infracţiune şi

136 Legea 51/1991, art.16, alin.3.

137 Idem, art.13.
138 Idem, art.4.

137
 se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani139.
 Nu pot activa în serviciile de informaţii persoanele care au fost găsite vinovate
pentru acţiuni îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului 140.
Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu trebuie să
lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa
particulară, onoarea sau reputaţia lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale.
Orice persoană este protejată prin lege împotriva unor astfel de imixtiuni sau
atingeri. Cei vinovaţi de iniţierea, transmiterea ori exercitarea unor asemenea măsuri,
fără temei legal, precum şi de aplicarea abuzivă a măsurilor de prevenire, descoperire
sau contracarare a ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale răspund civil,
administrativ sau penal, după caz.
Controlul realizat de beneficiarii legali ai informaţiilor - deşi o asemenea formă
de control nu rezultă expres din Constituţie sau alte legi, el totuşi se realizează în mod
direct în procesul valorificării informaţiilor puse la dispoziţie prin confirmarea sau
infirmarea acestora, precum şi prin cererile de informaţii care pe fond, vizează unele
aspecte ce ţin de conţinutul şi eficienţa activităţii desfăşurate de Serviciu. Totodată,
executivul realizează, potrivit reglementărilor financiare generale şi speciale,
controlul execuţiei bugetare.
În toate ţările lumii, agenda zilnică a şefilor de stat şi primilor miniştri debutează,
de regulă, cu două activităţi: studiul buletinelor informative ale serviciilor secrete şi
lectura buletinului de presă, regulă benefică atât factorilor de putere, cât şi serviciilor
de informaţii, întrucât există o verificare zilnică a „forţei“ informaţiilor.
Controlul public - se realizează, în principal, pe două căi: prin informaţii şi petiţii
provenite de la cetăţeni şi prin presă.
Controlul judiciar - se realizează în acele situaţii particulare în care cadre ale
serviciilor de informaţii sunt aduse în instanţă pentru utilizarea unor mijloace de
obţinere a informaţiilor ce au lezat drepturile sau libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor, ori i-au supus la îngrădiri
ilegale.
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor
şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept141.
Controlul realizat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării - prin organizarea şi
coordonarea activităţii de realizare a siguranţei naţionale, respectiv: analiza şi
evaluarea stării de siguranţă naţională; stabilirea principalelor direcţii de activitate şi
a modalităţilor de valorificare a informaţiilor referitoare la siguranţa naţională;
analiza rapoartelor şi informărilor referitoare la modul de aplicare a legii privind
siguranţa naţională; aprobarea structurilor, efectivelor, regulamentelor de funcţionare
şi a cheltuielilor operative ale Serviciului Român de Informaţii142.
Potrivit art. 5 din Regulamentul de funcţionare a Serviciului Român de
Informaţii, activitatea Serviciului este organizată şi coordonată de către Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării.
139 Idem, art.21.
140 Idem, art.26, al.2.
141 Constituţia României, art.21, al.1-2.
142 Legea nr. 51/1991, art.6 şi 7.
 În raporturile cu Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, potrivit legii, Serviciului
Român de Informaţii îi revin următoarele obligaţii:
a) prezintă, spre analiză şi evaluare, datele şi informaţiile necesare cunoaşterii
stării siguranţei naţionale şi fundamentării deciziilor strategice privind apărarea
securităţii şi realizarea siguranţei naţionale;
b) prezintă, la cerere sau din proprie iniţiativă, rapoarte sau informări pe
domenii sau probleme de realizare a siguranţei naţionale;
c) prezintă, periodic sau la cerere, evaluări asupra stării de siguranţă naţională
şi, în conformitate cu prevederile legale, propune măsuri generale pentru prevenirea
sau înlăturarea disfuncţiilor, vulnerabilităţilor, riscurilor, ameninţărilor sau
pericolelor la adresa siguranţei naţionale;
d) propune, în raport cu natura şi tipul factorilor de risc identificaţi,
modalităţile de valorificare a informaţiilor şi direcţiile de acţiune pentru înlăturarea
ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
e) prezintă anual şi ori de câte ori se impune, rapoarte, informări şi concluzii
privind starea siguranţei naţionale şi modul de aplicare a Legii privind siguranţa
naţională, precum şi a normelor legale privind protecţia informaţiilor clasificate;
f) acţionează în conformitate cu direcţiile de activitate şi aplică măsurile
general obligatorii stabilite de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării pentru înlăturarea
ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
g) supune spre aprobare necesarul cheltuielilor operative destinate realizării
siguranţei naţionale;
h) propune concepţia de acţiune a Serviciului la pace, mobilizare, în timp de
război şi sub ocupaţie; la instituirea măsurilor excepţionale - de urgenţă sau de
asediu; dislocarea şi redislocarea unităţilor; trecerea activităţii specifice în forme noi,
adaptate situaţiilor operative, precum şi modul de îndeplinire a misiunilor în raport de
locul, timpul şi amploarea evenimentelor;
i) supune aprobării nevoile de resurse necesare Serviciului în situaţiile
prevăzute la litera h), în conformitate cu dispoziţiile legale;
j) supune aprobării normele speciale privind importul şi exportul de mijloace
tehnice specializate în domeniul obţinerii informaţiilor, respectiv comunicării şi
protejării celor clasificate secrete de stat;
k) prezintă alte documente sau date prevăzute de reglementările legale în
vigoare.
Controlul exercitat prin intermediul pârghiilor de planificare. Planificarea
apărării este atributul exclusiv şi inalienabil al autorităţilor prevăzute în Constituţia
României. Ea se realizează pe baza opţiunilor şi deciziilor politice şi strategice ale
Parlamentului României, Preşedintelui României şi Guvernului României, precum şi
ale celorlalte instituţii publice, care, potrivit legii, au răspunderi în domeniul
securităţii şi apărării naţionale143. Serviciile de informaţii ale statului român
elaborează strategii proprii, ale căror denumiri şi conţinut sunt stabilite în raport cu
răspunderile ce le revin în cadrul sistemului naţional de apărare144.
Controlul realizat de alte instituţii publice, conform competenţelor legale.
143 Ordonanţa nr.52/1998 privind planificarea apărării naţionale a României, art. 2.
144 Idem, art. 8, alin. 2.

139
Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii. Autorităţile
publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite
potrivit legii145.
Pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu
instituţiile publice a fost creată instituţia Avocatului Poporului. Acesta este numit de
către Senat pe o durată de patru ani.
Potrivit legii, Avocatului Poporului i se poate adresa aşadar orice persoană fizică
ale cărei drepturi şi libertăţi cetăţeneşti au fost încălcate de autorităţile administraţiei
publice.
Autorităţile publice sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la dispoziţia
Avocatului Poporului, în condiţiile legii, informaţiile, documentele sau actele pe care
le deţin, în legătură cu cererile care au fost adresate Avocatului Poporului,
acordându-i sprijin pentru executarea atribuţiilor sale146.
Avocatul Poporului urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi solicită
autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea
pagubelor147.
Avocatul Poporului are acces la documentele secrete deţinute de autorităţile
publice, în măsura în care le consideră necesare pentru soluţionarea plângerilor care i
s-au adresat (cu obligaţia de a nu divulga sau de a nu face publice informaţiile sau
documentele secrete la care a avut acces)148.
Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, care
pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor149.
Controlul financiar. Fondurile băneşti necesare desfăşurării activităţii sunt
prevăzute în cadrul bugetului de stat, aprobat de Parlament150. Controlul utilizării
fondurilor financiare se realizează de Curtea de Conturi, prin controale preventive,
respectiv ulterioare151.

În concluzie se poate spune că activitatea Serviciului Român de Informaţii se află

sub un control bine stabilit de mecanismele statului de drept.
Complexitatea sistemului de control şi supraveghere a activităţii de informaţii în
domeniul realizării siguranţei naţionale face ca nici o grupare politică, organizaţie,
partid sau persoană individuală să nu poată vreodată să subordoneze Serviciul Român
de Informaţii şi comunitatea informativă românească unor interese străine, altele
decât interesele naţionale.
Întrucât anumite acţiuni ori măsuri ce se întreprind în domeniul apărării statului
pot avea mari implicaţii sociale, economice sau politico-militare, atât pe plan intern,
cât şi internaţional, ele angajând ţara, întreaga societate românească, este necesar ca

145 Constituţia României, art.47, al.1 şi 4.

146 Legea nr.35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, art.4.
147 Idem, art.13, lit c.
148 Idem, art. 19 alin.1.
149 Constituţia Romîniei, art.57.
150 Legea nr. 14/1992, art.42.
151 Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.
Serviciul Român de Informaţii să se afle sub controlul societăţii civile prin
intermediul organismelor democratice instituţionalizate cu atribuţii exprese în
domeniu. Aceasta constituie certitudinea că nu se vor comite abuzuri, că se vor
respecta cu stricteţe legile ţării, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, reprezentând în
acelaşi timp o cerinţă a democraţiei reale.
În ceea ce priveşte eficienţa controlului, nu numai a activităţii SRI şi SIE, ci în
general asupra serviciilor de informaţii româneşti, în ultimul timp, au fost formulate o
serie de critici.
“Controlul civil asupra serviciilor de informaţii înregistrează carenţe importante
în România”, a apreciat vicepreşedintele Comisiei parlamentare SIE, Ovidiu
Drăgănescu (PNL), care a participat, la Oslo, la o conferinţă internaţională de profil
(22 septembrie 2003).
“Una dintre cerinţele minimale, dar care la noi lipseşte, este controlul executiv
asupra serviciilor de informaţii”, a declarat pentru Agenţia de ştiri “Mediafax”,
Ovidiu Drăgănescu.
“Prin comparaţie cu celelalte ţări europene, România are un cadru instituţional
confuz, comisiile parlamentare nu primesc informaţiile necesare la timp, iar voinţa
politică de exercitare a controlului lipseşte”, a mai spus Drăgănescu. De asemenea, el
consideră că “parlamentarii ar trebui să consulte şi societatea civilă în luarea
deciziilor legate de serviciile de informaţii (...)”152.
Mai mult, presa a dezvăluit şi o polemică în privinţa controlului, între Ion Stan,
preşedintele Comisiei parlamentare de control a SRI (PSD) şi Radu Timofte,
directorul SRI.
Toate acestea dovedesc faptul că în pragul interării României la structurile
europene şi la NATO, sistemul de control asupra activităţii serviciilor de informaţii,
sub toate formele sale, va trebui îmbunătăţit153.

NECESITATEA ŞI IMPORTANŢA COLABORĂRII ŞI COOPERĂRII

INSTITUŢIILOR CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII
NAŢIONALE

Rivalităţile între diferitele servicii ce compun comunitatea informativă a unui

stat constituie o realitate cu antecedente importante din punct de vedere istoric - şi
care nu o dată s-au soldat cu grave prejudicii sistemului de apărare naţională - fapt
pentru care în legislaţiile străine mai recente, cât şi în legislaţia românească elaborată
după decembrie 1989, s-a ţinut cont. Ca urmare s-a prevăzut în mod expres
obligativitatea cooperării în domeniul informativ şi coordonării unor acţiuni cu
caracter preventiv în funcţie de priorităţi, sarcini şi specializări.
Exemplul cel mai concludent îl constituie legea siguranţei naţionale din SUA

152 Vezi Agenţia de ştiri: "Mediafax", luni 22 septembrie 2003 - Redacţia, titlu: "Controlul civil asupra serviciilor de
informaţii înregistrează carenţe".
153 Vezi Anca Hriban, Conducerea SRI va da explicaţii la Parlament, în “Ziua”, 3 septembrie 2003, p.4.

141
care împuterniceşte pe directorul Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), ca principal
consilier al Preşedintelui şi al Consiliului Securităţii Naţionale. În această calitate are
rolul să coreleze şi să evalueze informaţiile referitoare la securitatea naţională, să
asigure difuzarea oportună a acestor informaţii în cadrul Guvernului. Pentru
exercitarea acestor atribuţii, informaţiile celorlalte departamente şi agenţii
guvernamentale, referitoare la securitatea naţională, sunt deschise inspecţiei
directorului CIA pentru corelare, evaluare şi diseminare.
Ordinul executiv al Preşedintelui SUA nr. 12334 din 4 decembrie 1981
întăreşte şi dezvoltă prerogativele sus-menţionate cu elaborarea obiectivelor şi
asigurarea îndrumării comunităţii informative, coordonarea relaţiilor de informaţii,
stabilirea standardelor comune de securitate şi acces la rezultatele activităţii de
informaţii, realizarea programelor de protecţie a surselor, mijloacelor şi metodelor de
informare, precum şi a procedurilor de analiză a informaţiilor ş.a.
Este importantă autoritatea stabilită directorului CIA de a trasa sarcini analitice
organizaţiilor departamentale de informaţii, asigurând prin consultare cu respectivele
organizaţii, realizarea unor mecanisme adecvate pentru analiza competitivă astfel
încât diferitele puncte de vedere să fie pe deplin luate în considerare, iar deosebirile
de interpretare să fie supuse atenţiei factorilor naţionali care elaborează politica.
Demne de reţinut sunt şi atribuţiile date în competenţă pentru rezolvarea
conflictelor referitoare la priorităţile de sarcini ale diferitelor organisme informative,
îndrumarea agenţiior guvernementale care deţin capacităţi informative dar nu sunt
parte la programul naţional de culegere a informaţiilor, dezvoltarea de planuri şi
aranjamente pentru sarcini de culegere de informaţii de către secretarul apărării, când
acest lucru este solicitat de către preşedinte.
Toate aceste exemple vin să demonstreze seriozitatea şi temeinicia efortului
naţional al SUA în domeniul securităţii, rezultând existenţa unui sistem de conlucrare
între serviciile comunităţii informative, minuţios elaborat şi precis în funcţionare.
După atentatul terorist asupra SUA, din 11 septembrie 2001, rolul cooperării în
domeniul securităţii a ieşit pregnant în evidenţă. Aşa cum se cunoaşte, SUA nu
acţionează pe cont propriu în războiul declarat contra terorismului internaţional, ci
cooperează cu ţările aliate, partenere şi prietene pentru a-şi asigura sprijinul la nivel
global.
Fiind o ameninţare multinaţională, neoterorismului trebuie să i se
răspundă/riposteze multinaţional. Au fost cristalizate deja noi aranjamente de
securitate globală, s-a trecut de la abordarea clasică a securităţii la o alta nouă prin
care se urmăreşte realizarea concentrării acţiunilor statelor interesate pentru
contracararea ameninţărilor comune.
Rolul cooperării în domeniul obţinerii, analizei şi valorificării informaţiilor va
creşte enorm. Serviciile de informaţii trebuie să coopereze real şi eficient între ele, să
aibă dialog permanent între ele şi să acţioneze preventiv şi congruenţial154.
În esenţă, cooperarea dintre serviciile şi structurile informative ce compun o
comunitate informativă a unui stat este absolut necesară pentru: a se evita
paralelismele, concurenţa şi interpunerea; realizarea unor analize şi sinteze ale
situaţiei operative în domeniul siguranţei naţionale cât mai obiective; prevenirea
154 Dr. Vasile Paul, Noul terorism, ameninţare asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001, p. 2 -3.
dezinformării; verificarea cu operativitate a oricăror informaţii; depistarea unor
disfuncţionalităţi şi posibilitatea de a interveni cu corecţii; punerea la dispoziţia
factorilor decizionali din stat a unui flux informativ cât mai integrat concepţiei
securităţii naţionale.

Colaborarea SRI cu serviciile şi structurile ce compun

comunitatea informativă a României

Art. 14 din Legea 14/1992 prevede că: În îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin,
Serviciul Român de Informaţii colaborează cu Serviciul de Informaţii Externe (SIE),
Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de
Interne, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Vămilor, precum şi
cu celelalte organe ale administraţiei publice. Organele prevăzute la aliniatul 1 au
obligaţia să-şi acorde reciproc sprijinul necesar în îndeplinirea atribuţiilor
prevăzute de lege.
Art. 4, al. 1 din Legea privind organizarea şi funcţionarea SIE, din 6 ianuarie
1998 prevede: În scopul îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin, cât şi pentru asigurarea
unei politici militare şi coerente a comunităţii informative în plan extern, SIE
conlucrează cu ministere, instituţii publice şi alte persoane juridice stabilite de
CSAT.
Având în vedere aceste prevederi legale se poate spune că practic nu există
domeniu ce ţine de concepţia integrată a realizării sistemului de securitate naţională
(economic, social, politic, militar, demografic, ecologic, diplomatic, financiar-bancar
etc.) care să fie exceptat de SRI şi SIE pentru cooperarea informativă cu celelalte
structuri ale comunităţii informative româneşti şi/sau autorităţi ale administraţiei
publice.

Principiile cooperării

La baza organizării şi realizării cooperării stau următoarele principii:

1) respectarea strictă a legalităţii - ceea ce înseamnă că în cadrul cooperării
respectarea legii este supremă îndeplinirii misiunilor şi sarcinilor date în
competenţă;
2) iniţiativa aparţine celui competent sau desemnat - ceea ce presupune că
unitatea care are răspunderea, conform prevederilor legale, în îndeplinirea
misiunilor sau a activităţilor pentru care se organizează cooperarea, va avea
iniţiativa atât în pregătirea cât şi în coordonarea activităţilor pe timpul
desfăşurării acesteia;
3) schimbul de informaţii se realizează la nivelul (şefilor) comandanţilor
unităţilor similare;
4) asigurarea cu stricteţe a confidenţialităţii activităţii fiecărei unităţi,
ceea ce presupune păstrarea secretului asupra metodelor şi mij,oacelor
specifice folosite în obţinerea informaţiilor;
5) datele şi informaţiile puse reciproc la dispoziţie trebuie să cuprindă
143
 elementele necesare valorificării lor în îndeplinirea atribuţiilor specifice
unităţilor respective;
6) prioritatea SPP în conducerea acţiunilor ce implică măsuri de pază şi
apărare, protecţie antiteroristă la obiectivele diplomatice de pe teritoriul
României în situaţia în care la aceste obiective se desfăşoară activităţi cu
participarea Preşedintelui României, Preşedintelui Senatului, Preşedintelui
Camerei Deputaţilor, Primului-ministru şi analogii lor străini;
7) realizarea unei concepţii unitare de pregătire şi acţiune a forţelor
specializate, ceea ce presupune realizarea unui schimb permanent şi
operativ de date, informaţii şi materiale documentare rezultate din
experienţa proprie sau a altor state în acest domeniu.
Cu prilejul unor întâlniri internaţionale referitoare la acţiunile întreprinse pe
plan mondial pentru combaterea fenomenului terorist, a crimei organizate, traficului
de arme, muniţii, materiale explozive, substanţe toxice şi radioactive, pregătirea şi
dotarea forţelor antiteroriste, părţile cooperante participă în delegaţii comune la astfel
de activităţi.

Cooperarea SRI cu SIE

Cooperarea între SRI şi SIE ţine şi de domeniul firescului, întrucât siguranţa

naţională a oricărui stat are o componentă internă şi alta externă, cu precizarea
obligatorie că ceea ce este circumscris laturii externe are o finalitate tot înspre
interior, fiind, în primă şi ultimă instanţă, vizate interese ce ţin de atributele
fundamentale ale statului şi existenţei naţionale.
Tot aşa cum politica externă a unui stat este prelungirea politicii interne,
constituind un ansamblu unitar, la fel stau lucrurile şi în privinţa siguranţei naţionale,
ea nu poate fi abordată şi realizată decât printr-un efort unitar, armonios, coordonat
pe baza strategiei securităţii naţionale şi internaţionale.
Există ameninţări interne la adresa siguranţei statului care nu se pot manifesta
decât în anumite conexiuni şi influenţe externe. În acelaşi timp, ameninţările externe
la adresa siguranţei naţionale vizează, în esenţă, o materializare care să afecteze
valori interne sau împiedicarea afirmării acestora în plan extern.
Trebuie, de asemenea, pus în evidenţă faptul că sorgintea anumitor ameninţări
este preponderent externă: terorismul internaţional, fronturile revizioniste, pretenţiile
teritoriale, riscurile de siguranţă din proliferarea armamentelor sau tehnologiilor
nucleare, reţetele crimei organizate cu ramificaţii ce privesc stabilitatea statelor etc.
Pentru îndeplinirea sarcinilor specifice de realizare a siguranţei naţionale între
SRI şi SIE a fost semnat la 14.01.1998, Protocolul de cooperare nr. 002022. Scopul
principal al cooperării este coordonarea şi valorificarea eficientă a posibilităţilor
informative pentru cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor la adresa
siguranţei naţionale, având în vedere şi elementele de legătură şi continuitate a
acestor ameninţări, precum şi complementaritatea între domeniile de activitate ale
celor două servicii. Protocolul stabileşte domeniile de cooperare, structurile şi
modalităţile concrete de cooperare, precum şi regulile aplicabile în realizarea unor
programe, proiecte sau operaţiuni de conlucrare. În acest domeniu se aplică şi
prevederile Planului de Cooperare între MI, MApN, SRI, SIE, SPP şi MAE aprobat
prin Hotărârea CSAT din 16.04.1997.
Cooperarea între SRI şi SIE vizează mai multe domenii.
Un prim domeniu îl constituie informarea reciprocă cu date şi informaţiile de
interes pentru siguranţa naţională pe care SIE şi SRI le obţin şi sunt utile îndeplinirii
atribuţiilor date prin legile organice (Legea 14/1992 şi Legea 1/1989).
Schimbul reciproc de informaţii priveşte ca problematică specifică de bază,
următoarele:
a) planurile şi acţiunile care au ca ţintă suprimarea sau ştirbirea
suveranităţii, independenţei, unităţii ori indivizibilităţii statului român
sau care sunt de natură să pună în pericol ordinea constituţională şi să
afecteze capacitatea de apărare a ţării;
b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război sau
război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o
putere străină ori ajutorarea unei puteri sau organizaţii străine de a
săvârşi oricare din aceste fapte;
c) date şi informaţii referitoare la alte acţiuni care, potrivit Legii
Siguranţei Naţionale a României, art. 3, lit. „c“-„i“, constituie
ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
O altă formă de cooperare o constituie realizarea între unităţile centrale ale SRI
şi SIE - în raport de competenţele ce le revin, a unor programe, proiecte sau
operaţiuni de conlucrare în probleme de importanţă majoră pentru siguranţa
naţională.
Programele de conlucrare se axează, în principal, pe domeniile apărării
integrităţii teritoriale şi ale intereselor economice ale României, ale contraspionajului
şi antiterorismului, în care se impune coordonarea la nivel naţional a activităţilor
informative şi de protecţie contrainformativă.
Proiectele de conlucrare au în vedere asigurarea cadrului organizatoric necesar
desfăşurării unor acţiuni în domeniile de complementaritate ale SIE şi SRI
(constituirea de grupe operative, grupe de lucru pe cazuri etc.). Atât programele cât şi
proiectele de conlucrare au în vedere obţinerea de informaţii necesare fundamentării
deciziilor de stat în probleme de importanţă vitală pentru siguranţa naţională a
României, situaţiile de criză în diverse regiuni ale globului şi, în mod deosebit, din
ţările vecine, care periclitează siguranţa naţională, sprijinirea în acest context a
acţiunilor de politică externă ale României, precum şi alte probleme de interes major
stabilite de CSAT a căror soluţionare impune coordonarea acţiunilor şi evaluărilor
informative.
La cerere, SRI şi SIE îşi acordă sprijin pentru asigurarea acoperirii cadrelor, în
anumite situaţii operative.
A treia formă de cooperare între SRI şi SIE este accesul la informaţiile
înmagazinate în bazele de date proprii ale celor două servicii. Acest lucru se
realizează prin transmiterea reciprocă, la cerere, a unor date de interes operativ
existente în evidenţele documentare.
În situaţia în care datele solicitate sunt implementate de unităţi ale SRI sau ale
SIE, furnizarea acestora sau utilizarea lor în acţiunile şi cazurile proprii, se face cu
145
acordul unităţilor care au introdus informaţiile respective în evidenţe. Comunicarea
directă, de către unitatea de informatică din structura SRI la unităţile SIE, a datelor
referitoare la intrările în ţară ale cetăţenilor străini şi ale cetăţenilor români cu
domiciliul în străinătate daţi „în consemn“ de către aceste unităţi, constituie, de
asemenea un aspect frecvent în activitatea de cooperare în domeniul accesului la
informaţii.
A patra formă de cooperare o constituie asigurarea la cerere, cu respectarea
strictă a cadrului legal şi a normelor interne de compartimentare şi secretizare proprii
fiecărei părţi, a unor facilităţi reciproce în domeniul utilizării mijloacelor de muncă
specializate - investigaţii, supravegherea operativă, supravegherea foto-video,
interceptarea şi decodificarea legăturilor clandestine - activităţi pentru care partea
solicitantă dispune de posibilităţi interne limitate ori atunci când necesităţile rezultă
din derularea unor proiecte sau programe de conlucrare.
Producerea şi distribuirea de către unitatea specializată a SIE - la solicitare - a
unor sisteme criptografice care nu fac parte din cifrul de stat, executarea de verificări
de specialitate pentru protecţia activităţilor criptografice, precum şi obţinerea de
informaţii prin criptanaliză, constituie un al cincilea domeniu de cooperare între cele
două servicii de informaţii româneşti.
De asemenea, SRI şi SIE cooperează în domeniul realizării, prin
compartimentele specializate ale SRI, a unor lucrări de cercetare-producţie de tehnică
operativă-, din domeniul chimic şi electronic, precum şi a unor lucrări tipografice.
SRI poate şcolariza anual, în instituţiile proprii de specialitate, tineri care, după
absolvire, îşi vor desfăşura activitatea în cadrul SIE.
Pentru optimizarea cooperării, între SRI şi SIE s-au constituit structuri şi
modalităţi de colaborare. Astfel, în documentele proprii de planificare sunt incluse
sarcini adecvate realizării obiectivelor specifice, iar aspectele rezultate în urma
analizelor efectuate sunt aduse la cunoştinţa conducerilor celor două servicii, care
hotărăsc măsurile ce se impun.
De asemenea, SRI şi SIE, prin unităţile de control şi îndrumare proprii asigură
urmărirea îndeplinirii prevederilor din documentele de planificare şi a protocoalelor
de cooperare.
În teritoriu, în sediile Secţiilor Judeţene de Informaţii, funcţionează structuri
ale SIE, provenite din trasferul structurilor cu atribuţii pe linia muncii de informaţii
externe.
În acţiuni sau cazuri concrete, incluse sau nu în operaţiuni de conlucrare,
sursele de informaţii ale uneia dintre părţi sunt instruite pentru rezolvarea anumitor
sarcini specifice ale celeilalte părţi. Instruirea se realizează strict de către ofiţerii care
ţin legătura cu sursele respective, pe baza orientărilor tematice puse la dispoziţie de
partea solicitantă.
Protocoalele încheiate între SRI şi SIE interzic exploatarea informaţiilor care
fac obiectul schimbului în alte scopuri decât luarea de măsuri operative specifice sau
informarea factorilor de decizie politică, autorizaţi conform legii. În situaţia în care
una din părţi intenţionează folosirea informaţiilor care fac obiectul schimbului în alte
scopuri, este obligatorie obţinerea acordului prealabil al părţii care a obţinut
informaţia.
 Fiecare parte este obligată prin protocol să comunice celeilalte părţi
particularităţile, respectiv eventualele limite sau interdicţii în ceea ce priveşte
valorificarea informaţiilor transmise, în scopul protejării surselor sau altor interese.

Cooperarea SRI cu MI, MApN, SPP şi MAE

Conform Dispoziţiei Directorului Serviciului Român de Informaţii pentru

aplicarea Planului de cooperare între SRI, MI, MApN, SPP şi MAE, colaborarea între
aceste instituţii se organizează pentru:
Informarea reciprocă cu datele pe care fiecare unitate le deţine şi sunt utile
îndeplinirii atribuţiilor specifice de către unităţile celorlalte părţi semnatare ale
Planului de cooperare;
Cunoaşterea, prevenirea şi contracararea acţiunilor care pun în pericol democraţia
constituţională ori diminuează capacitatea de apărare a ţării;
Iniţierea şi participarea la acţiuni comune, în limitele conferite de lege fiecărei unităţi,
pe linia prevenirii şi combaterii faptelor de corupţie şi crimei organizate, de natură a
leza siguranţa naţională şi interesele României;
Asigurarea măsurilor de pază şi protecţie antiteroristă a localurilor şi misiunilor
diplomatice, a unor agenţii şi reprezentanţe economice străine şi altor obiective
din competenţa SRI, SPP, MApN, MI şi MAE;
Prevenirea, neutralizarea sau lichidarea acţiunilor teroriste îndreptate împotriva
intereselor României ori a unor înalte personalităţi protejate, precum şi a unor
obiective vizate, aflate pe teritoriul ţării;
Prevenirea şi combaterea menifestărilor de violenţă şi a tulburării ordinii şi liniştii
publice care pot degenera în acţiuni teroriste;
Asigurarea protecţiei cadrelor, a mijloacelor şi metodelor specifice muncii de
informaţii;
Identificarea şi contracararea acţiunilor care vizează siguranţa naţională;
Apărarea secretului de stat şi prevenirea scurgerii de informaţii.

Atribuţiile SRI în cadrul cooperării sunt următoarele:

- participă la nevoie, cu efective specializate, la combaterea acţiunilor teroriste şi

apărarea obiectivelor date în competenţa SPP;
- execută activităţi specifice de prevenire şi combatere a acţiunilor îndreptate
împotriva localurilor misiunilor diplomatice şi a unor agenţii şi reprezentanţe
economice străine;
- execută protecţia antiteroristă a obiectivelor încredinţate, potrivit prevederilor
legale şi contribuie la asigurarea măsurilor de pază şi apărare a acestora, în
cooperare cu unităţi ale MI;
- pregăteşte, asigură şi conduce intervenţia antiteroristă cu forţele specializate,
asupra obiectivelor atacate sau ocupate de terorişti în scopul capturării sau
anihilării acestora, eliberării ostatecilor şi restabilirii ordinii legale;
- participă la executarea controlului tehnic de specialitate la obiectivele unde se
147
 desfăşoară activităţi la care sunt prezenţi demnitari români şi străini;
- comunică, în timp util, unităţilor teritoriale şi centrale din structura Inspectoratului
General al Poliţiei datele şi informaţiile rezultate din activitatea proprie care
interesează munca de poliţie potrivit competenţelor legale.
Datele şi informaţiile ce se comunică cu prioritate sunt cele privitoare la:
- comiterea oricăror infracţiuni date prin lege în competenţa organelor de cercetare;
- premise şi evenimente de natură a periclita ordinea publică;
- intenţii ori acţiuni extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de
orice altă natură;
- premise sau evenimente de natură a crea prejudicii avutului public, cu precădere
încălcări ale legii, comise în dauna obiectivelor de interes naţional, dispeceratelor,
regulatoarelor de circulaţie feroviară, punctelor de dirijare a navigaţiei aeriene şi
navale, centrelor nuclearo-electrice sau altor obiective nucleare;
- intenţii şi acte referitoare la evaziuni fiscale cu consecinţe grave, contrabandă sau
trafic de arme, muniţii, explozivi, substanţe toxice sau radioactive, stupefiante,
valori ale patrimoniului cultural-naţional, operaţiuni ilegale de import-export,
falsificări de monedă naţională sau străină, cărţi de credit, paşapoarte sau alte
documente de identitate;
- informaţiile de acestă natură care contribuie la îndeplinirea misiunilor de protecţie
a demnitarilor şi de pază a obiectivelor se comunică şi SPP;
- premise şi intenţii referitoare la actele de corupţie şi criminalitate economico-
financiară, precum şi la folosirea circuitelor bancare pentru spălarea banilor
murdari.
Toate acestea se realizează astfel:
a) prin cadre anume desemnate de către conducerea SRI, se efectuează, în
condiţiile legii, acte premergătoare şi se identifică alte mijloace de probă cu
privire la forţele de corupţie şi crimă organizată, care constituie ameninţări
la adresa siguranţei naţionale, în vederea punerii lor la dispoziţia organelor
specializate ale MI;
b) prin BAT se comunică la cerere sau din proprie iniţiativă,
Comandamentului Trupelor de Jandarmi, Inspectoratului General al Poliţiei
şi Centrului de Informaţii Operative din SPP, schimbările în situaţia
antiteroristă şi alte date rezultate din activitatea proprie privind paza şi
apărarea obiectivelor de importanţă deosebită, localurilor misiunilor
diplomatice, a unor agenţii şi reprezentanţe economice străine;
c) transmite, în timp util, organelor Direcţiei Generale a Poliţiei de Frontieră,
Străini, Probleme de Migrări şi Paşapoarte şi Serviciul de protecţie din
Ministerul de interne, date şi informaţiile care intră în competenţa acestora;
d) la cerere, pune la dispoziţia organelor de Protecţie din Ministerul de Interne,
unele date existente în evidenţele operative ale unităţilor, atât la nivel
central, cât şi teritorial;
e) prin mijloacele specifice muncii, sprijină unităţile Ministerului de Interne şi
SPP pe timpul pregătirii şi desfăşurării unor acţiuni prilejuite de adunări sau
manifestări publice de amploare, îndeosebi cele la care participă demnitari
români sau înalte oficialităţi străine, în scopul prevenirii unor acţiuni
 teroriste sau de atentat;
f) efectuează la cerere şi în funcţie de posibilităţi, prin mijloace proprii,
investigaţii privind unele persoane care sunt implicate în acţiuni ce prezintă
un grad sporit de pericol social şi intră în competenţa SPP şi a poliţiei;
g) comunică MAE, MApN datele şi informaţiile privind intenţiile ori acţiunile
care pot afecta relaţiile României cu alte state;
h) asigură în cadrul Secţiilor Judeţene de Informaţii, a birourilor
(compartimentelor) de profil de informaţii externe, în conformitate cu
prevederile Protocolului de cooperare încheiat cu SIE;
i) asigură executarea misiunilor de transport corespondenţă secretă pe tot
cuprinsul ţării, în cooperare cu unităţile trupelor de jandarmi.
Pentru realizarea cooperării în cele mai bune condiţii şi cu rezultate efective,
benefice realizării siguranţei naţionale, comandanţii (şefii) unităţilor centrale şi
teritoriale din Serviciul Român de Informaţii ţin legătura direct cu comandanţii
eşaloanelor similare din unităţile cu care cooperează în vederea întocmirii planurilor
de măsuri, de acţiune şi alte documente operative potrivit nevoilor specifice ale
muncii.
De asemenea, BAT din Serviciul Român de informaţii împreună cu Unitatea de
Aviaţie a Ministerului de Interne, stabilesc, prin documente, detaliile cu privire la
mijloacele de zbor şi misiunile acestora în cazul intervenţiei antiteroriste.
Pentru realizarea cu operativitate a problemelor urgente ce pot să apară, se
numeşte o grupă de specialişti din Serviciul Român de Informaţii care intervine ori de
câte ori se produc disfuncţionalităţi cauzate de partea cu care s-a iniţiat acţiunea de
cooperare.
Pentru nevoile de cooperare pe plan local care depăşesc prevederile
documentelor de organizare şi planificare a cooperării se poate solicita aprobarea
conducerii Serviciului Român de Informaţii.
Semestrial şi ori de câte ori este nevoie, comandanţii (şefii) unităţilor centrale
şi teritoriale organizează analize privind modul de aplicare a planului de cooperare şi
a celorlalte documente întocmite în baza dispoziţiilor primite la care sunt invitaţi şi
comandanţii (şefii unităţilor) cu care se cooperează.

Colaborarea SRI, SIE şi a structurilor specializate

din MApN cu servicii şi agenţii de informaţii ale altor state

Art. 15 din Legea 14/1992 stipulează că: Cu aprobarea Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării (CSAT), SRI poate stabili relaţii cu organisme similare din
străinătate. Aceste relaţii vizează în exclusivitate domeniul apărării securităţii
naţionale.
Trebuie precizat însă, că relaţiile de colaborare nu constituie o noutate în
practica serviciilor de informaţii. Astfel de relaţii sunt de la sine înţelese atunci când
două sau mai multe state fac parte dintr-o alianţă ori bloc politico-militar. Dar
cooperarea se poate realiza şi în afara acestor alianţe atunci când interesele de apărare
o reclamă, numai că ea nu este lăsată la latitudinea şefilor serviciilor de informaţii ci
poartă girul puterii executive şi/sau legislative. Există numeroase exemple în istoria
149
serviciilor şi agenţiilor de informaţii în care cooperarea pe domenii de interes
reciproc şi cu respectarea strictă a legilor s-a realizat cu acordul factorilor de decizie.
Singura deosebire între situaţia prezentă şi cea din trecut, este că în timp ce astăzi
cooperarea are un caracter transparent - fiind stipulată în legi organice -, în trecut nu
era reglementată juridic şi ţinea de domeniul secretului de stat.
Cooperarea între serviciile de informaţii ale unor state implică unele aspecte
importante printre care: poziţia geostrategică, interesul geopolitic, valoarea fluxului
informativ în domeniile de interes şi, nu în ultimul rând, prestigiul (ce ţine de
profesionalism, credibilitate, loialitate şi eficienţă) a serviciilor partenere.
Din punct de vedere istoric serviciile de informaţii româneşti se bucură de o
tradiţie, am putea spune fără exagerare, cu totul de excepţie în domeniul cooperării
informative cu instituţii similare. Încă de la începutul organizării lor instituţionalizate,
în diverse momente de conjunctură, sau epoci istorice, serviciile de informaţii
româneşti au fost solicitate ori au solicitat la rândul lor schimbul de informaţii pe
diferite domenii de interes cu: serviciile britanice, franceze, poloneze, iugoslave,
cehoslovace, finlandeze, germane, italiene, japoneze, americane şi sovietice. Deşi nu
intenţionăm să dezvoltăm acest subiect, totuşi nu ne putem reţine plăcerea de a
sublinia un aspect esenţial. Schimbul de informaţii cu instituţiile similare ce se
bucurau de prestigiu şi tradiţie a fost posibil datorită faptului că fluxul informativ al
serviciilor româneşti prezenta interes, adică avea valoare. Fără această condiţie,
schimbul de informaţii nu se poate produce155.
Utilitatea cooperării între serviciile secrete de informaţii mai poate fi privită şi
dintr-o altă perspectivă. Deşi serviciile secrete au fost percepute ca intrumente ale
agresiunii unor state împotriva altora, totuşi, istoria a demonstrat că uneori, mai ales
în momentele când au fost rupte toate relaţiile oficiale externe, astfel de instituţii au
constituit ultima punte de legătură în vederea realizării dialogului şi a înţelegerii156.
O dată cu înfiinţarea SRI, dorindu-se actualizarea unei tradiţii pozitive,
legiuitorul român a înţeles utilitatea unei astfel de activităţi.
Raportul prezentat de directorul SRI în faţa Parlamentului României, în luna
noiembrie 1995, menţiona câteva aspecte interesante în acest domeniu al cooperării
informative. Este pentru prima dată, după 1989, când se face referire la acest aspect.
Urmând linia de deschidere a României pe diverse planuri - menţionează documentul
citat - SRI şi-a dezvoltat relaţiile cu diverse structuri informative şi, în perioada de
referinţă, a stabilit altele noi. În acest context, activitatea de relaţii externe a început
să devină o sursă de informaţii relativ semnificativă pe probleme ale siguranţei
naţionale a României, în special privind analize şi aspecte cu conexiuni
internaţionale ale unor evenimente din zone geografice a căror evoluţie este
relevantă pentru România.
Accentele puse de document pe realizările Serviciului Român de Informaţii în
acest domeniu sunt cât se poate de relevante:
În domeniile antiterorismului, controlării şi combaterii proliferării nucleare
ilegale şi al unor aspecte majore ale crimei organizate. . . . cooperarea a depăşit, în

155 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti,
Editura Evenimentul Românesc, 1997, p.75 şi urm.
156 Manual de informaţii, 1998, p.80.
unele cazuri, sfera strictă a schimbului de informaţii, trecându-se şi la acţiuni
coordonate, de anvergură, de regulă, cu mari centrale de informaţii, vizând
contracararea unor pericole la adresa civilizaţiei.
Se poate aprecia că Serviciul Român de Informaţii este un membru activ şi
respectat - oricum deja solicitat de alte structuri similare - al unui sistem nou de
relaţii în curs de edificare între serviciile secrete aparţinând unor state şi alianţe
aflate până nu de mult în avangarda confruntării specifice epocii anterioare căderii
comunismului.
Numai prin cooperare, Serviciul Român de Informaţii a reuşit în ultimul timp
să-şi creeze o imagine preponderent pozitivă în mass-media din ţară şi străinătate.
Recent, prin operaţiunea „Sara”, serviciile secrete din ţările NATO (SUA, Spania şi
Italia) în cooperare cu SRI au reuşit să anihileze o filieră a emigraţiei dinspre Asia
spre Europa, în urma căreia au fost capturaţi 15 pachistanezi suspecţi a fi membri ai
organizaţiei teroriste Al-Queda, condusă de Osama ben Laden157.
Conform revistei germane „Focus”, Serviciul Român de Informaţii a contribuit,
de asemenea, la prevenirea tentativei de incendiere care a avut loc pe 11 septembrie
2002, a unei moschee din Hamburg, prin conturarea legăturilor pe care atentatorul
egiptean din Germania le avea cu un complice din Bucureşti. În urma activităţii de
urmărire informativă efectuată în capitala României, de SRI, în agenda complicelui s-
a descoperit un număr de telefon al terorismului arestat la Hamburg, ca şi informaţii
cifrate.
Prin urmare, Operaţiunea „Sara” şi contribuţia la prevenirea atentatului terorist
de la Hamburg, consacră un parteneriat strategic între serviciile secrete româneşti şi
cele din ţările membre NATO, cu puţin timp înainte ca România să devină membru
cu drepturi depline al Alianţei.
O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în activitatea SIE. Art. 4, al. 2 din Legea
privind organizarea şi funcţionarea SIE, din 6 ianuarie 1998, prevede: cu aprobarea
CSAT, SIE poate stabili relaţii cu organisme similare din străinătate.
În ultimii ani s-au stabilit relaţii de cooperare între SIE şi aproape toate
serviciile similare din ţările NATO, principalul obiectiv constituindu-l combaterea cu
prioritate a ameninţărilor transfrontaliere ce pun în pericol siguranţa naţională a
statelor democratice şi stabilitatea pe plan internaţional.
Cooperarea între SIE şi serviciile străine similare se face cu respectarea
principiului confidenţialităţii surselor şi mijloacelor folosite şi doar pe segmente de
activitate stabilite prin protocoale.
La fel şi în activitatea D.G.I.A. După cum a declarat purtătorul de cuvânt al
acestei instituţii, în ultimul timp s-au încheiat acorduri şi protocoale, precum şi un
număr important de înţelegeri verbale cu servicii similare din alte state. Mai mult, din
datele oferite publicităţii rezultă că în intervalul 1990-1997, DGIA a realizat raporturi
de cooperare cu peste 30 de servicii de informaţii din toată lumea, iar în perspectivă
se are în vedere accelerarea contactelor bilaterale şi diversificarea domeniilor de lucru
cu serviciile din ţările NATO pe următoarele coordonate: schimbul de delegaţii pe
probleme concrete ale activităţii de informaţii, pregătirea de specialişti şi participarea
la exerciţii comune.
157 Vezi pe larg Radu Tudor, Culisele Operaţiunii „Sara”, în „Ziua”, 16 septembrie 2002, p.8.

151
 Natura şi limitele parteneriatului
între serviciile de informaţii

Cooperarea cu partenerii externi se desfăşoară în concordanţă cu legislaţia

naţională, este subordonată îndeplinirii misiunilor şi sarcinilor date în competenţa
SRI şi derivă din caracterul internaţional al ameninţărilor la adresa siguranţei
naţionale a unuia dintre parteneri sau a ambilor.
Cooperarea externă, dezvoltată în ultima vreme ca o adevărată instituţie a
parteneriatului la nivel mondial, reprezintă o modalitate de a rezolva sarcinile
specifice atunci când interesele naţionale ale celor două părţi coincid sau sunt
adiacente.
Conform competenţelor legale şi în concordanţă cu opţiunile strategice ale
politicii externe ale României, SRI îşi manifestă deschiderea spre cooperare cu
structurile similare străine pe următoarele direcţii prioritare:
• combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere, care afectează componenta
economică a siguranţei naţionale;
• combaterea terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă şi a traficului
ilegal de armament;
• adaptarea continuă a reglementărilor în materia siguranţei naţionale la standardele
auro-atlantice;
• perfecţionarea pregătirii şi dotării de specialitate.
De menţionat un principiu extrem de important, care se referă la gradualitatea
abordării domeniilor de cooperare, pe măsura câştigării încrederii reciproce.
În derularea parteneriatului nu este anulată sau pusă sub semnul întrebării
activitatea tradiţională a serviciilor respective, existând condiţii propice pentru
rezolvarea sarcinilor propriu-zise de cooperare, dar şi pentru promovarea unor măsuri
active care să constituie un sprijin pentru integrarea României în noua configuraţie a
lumii, pentru depăşirea unor dificultăţi econmice sau interese externe. Mai mult, în
situaţia limită, cooperarea (parteneriatul) poate suplini insuficienţa canalelor
diplomatice, acest tip de relaţii reprezentând de fapt un canal privilegiat care permite
demersuri ce nu pot fi realizate pe căile obişnuite.
Nu trebuie uitat nici faptul că aşa numitele lobby-uri (cercuri de influenţă)
costă enorm de mult, se realizează într-un interval mare de timp, iar în ceea ce
priveşte rezultatele concrete în promovarea intereselor naţionale, ele se pot lăsa mult
timp aşteptate, înregistrîndu-se chiar şi eşecuri. Prin urmare, exploatarea
posibilităţilor directe de promovare a intereselor naţionale prin intermediul
parteneriatului SRI reprezintă o cale mult mai directă, rapidă şi sigură, ca să nu mai
punem la socoteală şi costurile minime în regim de eficienţă.
Motivate de interesele siguranţei naţionale, relaţiile de parteneriat ale SRI cu
structuri similare din alte state sunt iniţiate şi orientate de către conducerea instituţiei,
cu aprobarea CSAT, conform legislaţiei în vigoare. Domeniile şi problemele care fac
obiectul cooperării se stabilesc prin tratative între delegaţii ale structurilor implicate,
conduse de regulă de şefii acestora ori de reprezentanţi desemnaţi de conducerile
serviciilor.
Relaţiile dintre parteneri se desfăşoară pe bază de acorduri, planuri de
cooperare sau gentlemen’s agreement. În cazul încheierii de acorduri scrise, proiectul
de document se supune spre aprobarea CSAT.
Activitatea de relaţii externe se supune strict principiilor reciprocităţii,
confidenţialităţii şi oportunităţii, precum şi regulilor specifice muncii de informaţii.
În legătură cu limitele parteneriatului între serviciile de informaţii, acestea sunt
generate, în primul rând de „regulile jocului” în relaţiile dintre state, mai precis au la
bază direcţiile de politică externă. O nuanţă, totuşi se impune. Istoria, deopotrivă cu
recenta cazuistică internaţională, relevă că spionajul nu prea ţine cont de
considerentele politice, de faptul că unele „ţinte” fac parte din aceleaşi alianţe sau de
nivelul relaţiilor dintre naţiuni. Ceea ce promează şi este o „regulă nescrisă” îl
reprezintă intersul naţional, urmat apoi de toate celelalte motivaţii.
În condiţiile în care serviciile secrete de informaţii vor continua să fie ceea ce
au fost de-a lungul istoriei, adică „vârfuri de lance” ale intereselor naţionale, lucrurile
trebuie luate aşa cum sunt, fără dramatism, fără spaimă, cu luciditate şi mai ales
analizate cu profesionalism.
Paradoxurile sunt obişnuite în activitatea unor astfel de instituţii. Istoria oferă
suficiente exemple, când servicii de informaţii aflate pe baricade opuse au fost
nevoite într-un moment conjunctural să coopereze în domenii de interes comun sau să
iasă din clandestinitatea istorică pentru a face faţă unor pericole majore. Şi acest lucru
a fost posibil pentru că informaţiile obţinute în cooperare costă infinit mai puţin decât
cele similare obţinute pe căile clasice.
O altă limită a parteneriatului se referă la regula unanim acceptată de toate
serviciile de informaţii – de a nu transmite terţilor informaţii obţinute în cooperare
decât cu acordul expres al partenerului. Există în practica serviciilor secrete de
informaţii europene obiceiul de a include în materialele trimise în cadrul cooperării
cu alţi parteneri, un text care, în esenţă, are următoarea structură: Materialul aparţine
serviciului „X” (emitent), a fost dat pe încredere Serviciului „Y” (destinatar” pentru
a fi utilizat în exclusivitate în interes informativ-operativ. Transmiterea lui unui
serviciu terţ se poate face numai cu acceptul expres al serviciului emitent etc.

PRINCIPIILIE DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢII INFORMATIV-OPERATIVE

DE REALIZARE A SECURITĂŢII NAŢIONALE

Din punct de vedere semantic, termenul de principiu desemnează un element

153
fundamental, o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un
sistem politic, juridic sau o normă de conduită.
La plural, termenul are înţeles de totalitate a legilor şi a noţiunilor de bază ale
unei discipline.
Termenul derivă din latinescul principium, cu înţeles de origine, sursă, cauză
primordială.
În accepţiunea modernă are înţeles de: regulă elementară a unei ştiinţe; lege
generală după care se conduce un ansamblu de fenomene, verificată prin exactitatea
consecinţelor: regulă generală care ghidează conduita; acord asupra esenţialului ce
urmează a fi confirmat.
Din toate acestea se poate reţine o idee fundamentală, şi anume: nu există practic
domeniu de activitate umană conştientă care să nu aibe la bază principii specifice. Ele
au fost acumulate în timp, pe baza experienţei şi din dorinţa firească a omului de a
obţine cât mai mult, într-un timp cât mai redus şi cu un efort cât mai raţional.
Pe de o parte, dată fiind perioada relativ scurtă de activitate a instituţiilor
româneşti care compun comunitatea informativă naţională într-un cadru democratic,
o abordare teoretică a principiilor activităţii informativ-operative de realizare a
securităţii ar putea fi uşor amendabilă în ceea ce priveşte credibilitatea. Pe de altă
parte, o astfel de întreprindere ar mai putea fi considerată ca fiind lipsită de substanţă,
atâta timp cât în activitatea de informaţii practica are întâietate în faţa teoreticului,
sau, într-o altă formulare, o teorie solidă nu se poate construi decât pe o bogată
tradiţie istorică.
Dacă e să depăşim orgoliile, resentimentele şi teama de adevăr, considerăm că o
construcţie teoretică a fost deja întreprinsă chiar şi în actuala fază a evoluţiei
serviciilor de informaţii româneşti, iar efortul analitic a avut în vedere întreaga
experienţă istorică a instituţiilor româneşti şi a celor străine care au activat de-a
lungul timpului, în diferite epoci istorice. Este evident că, într-o astfel de situaţie,
valorificatrea trecutului a ţinut seama doar de aspectele preponderent pozitive.
Prin urmare, putem afirma, fără teama de a greşi, că în momentul actual există
principii bine fundamentate care stau la baza activităţii informativ-operative cu
valoare de universalitate, acestea regăsindu-se clar şi ferm exprimate în ordine şi
reglementări.
Principiile statuate ale activităţii informativ-operative de realizare a securităţii
naţionale sunt în număr de zece, mai numite în limbajul uzual de către ofiţeri şi
„Decalogul” (cele zece porunci).

Legalitatea

Subordonarea faţă de regulile statului de drept şi respectarea supremaţiei legii

constituie un principiu fundamental pentru activitatea de informaţii. Respectarea
strictă a acestui principiu evidenţiază în mod expres că activităţile informativ-
operative nu pot leza, în nici o împrejurare, drepturile, libertăţile, onoarea,
demnitatea, reputaţia, proprietatea, domiciliul ori comunicaţiile persoanelor, atâta
vreme cât uzul lor nu contravine intereselor securităţii naţionale, aşa cum sunt ele
definite de lege.
 Activităţile de culegere de informaţii ori alte acţiuni operative se pot desfăşura
numai asupra faptelor, situaţiilor sau împrejurărilor ce au legătură cu interesele de
apărare a securităţii naţionale, aşa cum ele rezultă din definiţiile date de lege.
Va trebui menţionat în chip expres că împotriva acţiunilor ilicite de natură
clandestină, duse cu violarea principiilor, drepturilor şi normelor constituţionale, a
dispoziţiilor legale sunt permise – doar în condiţiile legii – folosirea mijloacelor şi
metodelor specifice adecvate de descoperire, prevenire şi contracarare în secret.
Principiul legalităţii în activitatea de informaţii mai presupune ca existenţa
ameninţărilor la adresa securităţii naţionale să nu poată fi folosită în scopul
restrângerii sau interzicerii dreptului de manifestare a unui protest ori dezacord
politic, ideologic, religios etc., evident, în condiţiile stabilite de lege.
Deşi este lesne de înţeles, principiul legalităţii mai înseamnă că în nici o
împrejurare prin activitatea de informaţii ori datele care se obţin nu pot fi folosite sau
exploatate în interes propriu de către operatori. A urmări obţinerea de foloase
personale înseamnă a trece pe un plan secundar interesele de securitate naţională,
ceea ce într-un cadru democratic activitatea poate avea consecinţe dintre cele mai
păguboase pentru imaginea şi prestigiul instituţiei.
Ofiţerii de informaţii trebuie să-şi subordoneze necondiţionat conduita
profesională respectului sacru al Constituţiei şi valorilor constituţional consacrate,
legilor ţării şi cerinţelor jurământului militar, angajamentului de loialitate şi
prevederilor regulamentelor militare şi normelor de reglementare a activităţii
specifice.
Şi nu în ultimul rând, legalitatea mai poate fi percepută ca un scut de
protecţie/autoprotecţie pentru ofiţerii de informaţii, indiferent de specificul şi
dificultăţile activităţii pe care o întreprind.
În esenţă, supremaţia şi respectul legii trebuie să fie singurul crez şi singurul
ideal în activitatea de informaţii, iar operatorii să aibă permanent în vedere următorul
dicton: „Respecă legea ca să fi apărat de lege”.

Planificarea

Activitatea de informaţii implică inteligenţă, spontaneitate, creativitate,

tenacitate, perseverenţă, evitarea şabloanelor şi a rutinei, dar şi o disciplină liber
consimţită. Nu există contradicţie întere aceste caracteristici şi principiul palnificării.
Fără caracterul organizat, sistematic şi planificat al activităţii de informaţii s-ar
produce haos.
În primul rând, planificarea culegerii şi valorificării informaţiilor reprezintă o
componentă esenţială a managementului activităţii informatic-operative de realizarea
securităţii naţionale, prin care se asigură obiectul, direcţia, sensul şi finalitatea
acestuia. Fenomenele şi problemele operative de securitate naţională trebuie
anticipate şi, în raport de evoluţiile lor, se impun măsuri de control adecvate, pentru
ca în nici o împrejurare să nu fie posibilă surprinderea. Or, toate acestea reclamă
organizare, sistematizare şi planificare.
În al doilea rând, pentru decelarea integrală şi corectă a ameninţărilor la adresa

155
securităţii naţionale, în limitele cadrului normativ legal şi tehnico-metodologic al
activităţii de informaţii, întregul efort de culegere şi valorificare a informaţiilor
presupune o temeinică organizare, instituirea unui flux informaţional, a structurilor
care să-l asigure, a regulilor după care să se realizeze scopul şi finalitatea activităţii.
În al treilea rând, valorile implicate de starea de securitate naţională sunt
fundamentale şi, drept consecinţă, apărarea lor nu poate fi concepută decât în cadrul
unui sistem planificat, ceea ce înseamnă planuri şi programe care se actualizează
permanent, în funcţie de evoluţia situaţiei operative. Acest proces este fundamentat şi
se desfăşoară în baza unor criterii şi a unui ansamblu de conexiuni între surse, fluxuri
informaţionale şi mijloace de execuţie. Aşa de pildă, conexarea şi integrarea tuturor
categoriilor de surse prin care se procură informaţiile este un aspect al caracterului
sistematic şi planificat al activităţii de informaţii. Mai mult, anticiparea ameninţărilor
presupune o palnificare riguroasă a căutării informaţiilor după natura şi originea lor,
direcţiile de manifestare, valorile vizate, vectorii de manifestare, factorii de risc
potenţiali şi formele posibile de materializare.
În organizarea şi planificarea activităţii informativ-operative trebuie să se
asigure caracterul cuprinzător al acesteia prin integrarea tuturor resurselor
informaţionale . În acest fel vor fi constituite dispozitive informative în măsură
să sesizeze orice disfuncţii, vulnerabilităţi, ameninţări ori stări de pericol la
adresa siguranţei naţionale.
În esenţă, se poate spune despre principiul planificării că reprezintă o condiţie
esenţială ce asigură limitele, coerenţa şi finalitatea activităţii de informaţii.

Ofensivitatea şi mobilitatea

Activitatea informativ-operativă presupune o confruntare cu mijloace şi

metode secrete, desfăşurată pe un spaţiu întins, între forţe cu interese
divergente şi uneori, chiar, diametral opuse.
În mod logic, adversarii încearcă să anuleze sau să diminueze posibilităţile
noastre de a le descoperii activitatea şi totodată urmăresc să depisteze şi să
localizeze mijloacele noastre de contracarare. Din această cauză realizarea
obiectivelor şi sarcinilor generale ale activităţii de informaţii nu se poate
imagina în mod static, pasiv, contemplativ.
Tactica obţinerii, verificării şi valorificării informaţiilor despre factori de risc,
vulnerabilităţi ori potenţiali inamici se bazează pe ofensivă permanentă, pe un front
cât larg, fără risipă de mijloace şi cu penetrări de profunzime. Activitatea informatică
trebuie să fie cât mai simplă şi necondiţionat adaptabilă la orice schimbare a situaţiei
operative, ceea ce presupune mobilitate.
Ofensivitatea şi mobilitatea acţiunii informative se realizează prin îmbinarea
tehnicilor de lucru active, din gama clasică a mijloacelor şi metodelor muncii de
informaţii (agentură secretă, surse dechise, penetrări, legende, combinaţii şi jocuri
operative etc.) cu metode ale gândirii creatoare: elaborarea palnului de soluţionare a
obiectivelor acţiunii informative, constituirea ipotezei, redarea imaginii fidele a
situaţiei, întocmirea raportului informativ, elaborarea unui pronostic informativ de
rezervă, expunerea logică, acumularea cunoaşterii şi informaţiilor, aprofundarea
materialului, realizarea deducţiilor, stimularea imaginaţiei, schimbul de opinii,
reluarea de la capăt, deliberarea „pro” şi „contra”.
Principiul ofensivităţii şi mobilităţii fereşte de rigiditate şi dogmatism, dar nu
trebuie să conducă la voluntarism şi arbitrariu în conducerea şi desfăşurarea acţiunii
informative.
În esenţă, putem încheia acest subcapitol cu o mai veche maximă, întemeiată pe o
bogată experienţă a istoriei militare, care spune că „cea mai bună apărare este atacul”.

Anticiparea şi previzionarea

Principiul anticipării poate juca un rol hotărâtor pentru orizontul şi finalitatea

activităţii informative, precum şi în asigurarea iniţiativei şi controlului în fiecare
acţiune informativă în parte.
Oricărei noi măsuri iniţiate trebuie să-i fie anticipate consecinţele, precum şi
contramăsurile în raport cu implicaţiile determinate.
În măsura în care anticiparea şi previzionarea sunt edificatoare ori se săvârşesc erori
de dirijare ce conduc la deconspirări, există riscul real ca adversarul să poată
determina sensul măsurilor, înţelegându-le scopul şi simulând o conduită care să ne
ofere aparenţele de control. O asemenea situaţie crează pericolul dezinformării şi al
intrării în jocuri operative conduse de serviciile şi agenţiile de informaţii adverse.
Succesul previziunii este asigurat de câţiva factori, între care: valoarea integrală,
sigură şi precisă a informaţiilor; cunoaşterea principiilor generale ale previziunii;
competenţa şi cunoaşterea profundă în domeniul preoblemei de rezolvat; calităţile
personale ale ofiţerului de informaţii.
Pe de altă parte, confirmarea evoluţiilor anticipate şi previzionate dau
măsura competenţei şi profesionalismului ofiţerilor de informaţii . Fără un
nivel de cultură generală ridicat, logică, intuiţie şi o pregătire profesională
solidă, nu este posibilă corelarea, conexarea şi compararea datelor şi
fenomenelor investigate.
În esenţă, la acest principiu putem folosi maxima: „ca să câştigi trebuie
să-ţi anticipezi adversarul şi să fi întotdeauna cu un pas înaintea lui”.

Obiectivitatea evaluărilor

Evaluarea datelor şi informaţiilor, a faptelor şi stărilor de fapt la care

acestea se referă, se realizează prin rapotări obiective la criteriile de stabilire a
adevărului, fiind interzise subestimările şi supraevaluările.
Acest principiu presupune că orice informaţie trebuie riguros analizată de sine
stătător şi/sau în context ori în conexiune cu alte date, chiar dacă la prima vedere nu
este pusă în evidenţă relevanţa sa operativă.
Pe de altă parte, nu este permis ca plecând de la o informaţie, intuind
evoluţia sau tendinţa unui fenomen sau a unei stări de fapt, să adăugăm noi
elemente care să-i sporească substanţa operativă, fără a avea suportul necesar.
În ambele situaţii există pericolul dezinformării şi pe cale de consecinţă
adoptarea unor decizii în necunoştinţă de cauză, de natură a creea prejudicii în
157
planul siguranţei naţionale.
Acest principiu este în directă conexiune cu profesionalismul ofiţerilor
de informaţii, ceea ce presupune: cultură generală, rigurozitate, acurateţe,
scrupulozitate, persevereţă, creativitate, şi, nu în ultimul rând, asumarea
responsabilităţii.

Informarea exactă, corectă şi oportună a factorilor de decizie

Raţiunea de a fi a oricărui serviciu de informaţii este informarea exactă,

corectă şi oportună a factorilor de decizie, cu date şi informaţii ce
conturează ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Această activitate este
premisa adoptării unor măsuri de prevenire, contracarare şi înlăturare
eficiente.
În domeniul siguranţei naţionale nu trebuie să se ajungă în nici o
împrejurare la consumarea ameninţării. Pericolul materializării oricărei
ameninţări trebuie blocat, întrucât consecinţele sunt cel mai adesea
insurmontabile. Mai mult, activitatea de prevenire propriu-zisă nu poate fi
concepută în absenţa unor date preliminare clare, care să permită măsuri cu o
asemenea finalitate.
Aplicarea acestui principiu presupune, în primă fază, identificarea
ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, iar ulterior, informarea factorilor
competenţi a dispune măsuri de contracarare şi înlăturare a faptelor, stărilor
de fapt, proceselor sau fenomenelor care sunt de natură a leza starea de
siguranţă naţională.
Respectarea principiului presupune o înaltă capacitate operaţională
manifestată pe toată întinderea ariei de manifestare posibilă a ameninţărilor la
adresa securităţii naţionale şi avându-se în vedere toate posibilităţile de
materializare a acestora. În plus, principiul implică profesionalism în
decelarea pericolelor şi identificarea factorilor de risc, înţelegerea
semnificaţiilor profunde ale informaţiilor, eliminarea aprecierilor şi
concluziilor superficiale.
Operativitatea şi oportunitatea în activitatea de informaţii presupune
scurtarea la maximum a drumului informaţiei de la sursă la utilizator, pentru
ca acesta să poată lua decizia la timp.
Concomitent, principiul obligă la redactarea clară, concisă şi mai ales
convingătoare a documentelor informative, astfel încât acestea să pună fără
echivoc în evidenţă, valorile vizate şi, în acelaşi timp să uşureze alegerea
situaţiei de înlăturare a ameninţărilor.
Principiul mai reclamă decizii rapide, când este cazul, dar bine
fundamentate şi cu grijă evaluate sub raportul consecinţelor determinate.
Operativitatea şi oportunitatea se mai asigură prin concepţia activităţii,
cadrul organizatoric şi mijloacele puse la dispoziţia acesteia, inclusiv calitatea
şi instruirea personalului.
Informarea trebuie realizată cu operativitate şi oportunitate, fapt care solicită
profesionalism, inteligenţă, previziune şi eficienţă din partea cadrelor de
informaţii.
Ca o concluzie la acest principiu se poate spune că succesul ofiţerului de
informaţii depinde în ultimă instanţă de parspicacitatea şi viteza sa de reacţie.

Asumarea intervenţiilor preventive în situaţii limită

Este principiul în baza căruia atunci când devine evidentă iminenţa unor
pericole grave, ce privesc vieţi umane, o catastrofă, ori un dezastru,
personalul Serviciului Român de Informaţii este obligat să-şi asume riscul
intervenţiei directe de prevenire sub imperiul stării de necesitate , aşa cum
este definită de legea penală.
De menţionat că pericolul trebuie să fie real iar intervenţia să nu
multiplice consecinţele şi să nu prejudicieze, prin conexiuni, alte interese de
siguranţă naţională.
Dincolo de aceste prevederi metodolocice, la acest principiu se mai poate
spune că regulile deontologice adoptate prin reglementări de drept
internaţional, referitoare la îndatoririle persoanelor însărcinate cu aplicarea
legii, dispoziţiile Statutului cadrelor militare ori a unui posibil cod de etică
profesională, precum şi normele înscrise în statutul ofiţerilor de informaţii ar
trebui permanent avute în vedere.
Ofiţerii de informaţii sunt profesionişti în serviciul statului şi al naţiunii,
care îndeplinesc o misiune specializată de autoapărare socială cu scopul
suprem de garantare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale.

Protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor

Secretizarea activităţii de informaţii este un principiu, dar şi o condiţie

„sine qua non”. Lipsa acestui principiu ar face activitatea de informaţii să fie
lipsită de orice raţiune, ca să nu mai vorbim de eficienţă. Nu există nici o
exagerare atunci când teoreticienii dar mai ales practicienii activităţii de
informaţii susţin că în acest domeniu „totul ar trebui să fie secret”, inclusiv
datele cu privire la identitatea şi calitatea ofiţerilor de informaţii.
Roy S. Cline arată că „Secretizarea nu este în sine un lucru bun sau rău.
Aflate în serviciul disciplinat al societăţii, serviciile secrete de informaţii
contribuie la realizarea unor scopuri a căror raţiune rezultă din Constituţie”.
Potrivit legilor organice din România, ca de altfel peste tot în lume,
activitatea de informaţii are caracter secret de stat. Secretizarea presupune:
conspirativitatea deplină a surselor umane, tehnice, a metodelor de activitate
informativ operativă; compartimentarea care se rezumă în interiorul
instituţiei între profile, sectoare, birouri şi lucrătoari.
Activitatea de informaţii nu ar mai avea sens, fără secretizarea şi
protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor deoarece măsurile iniţiate şi
contrapuse adversarului, ar putea fi cunoscute de acesta, cu importante
prejudicii în planul siguranţei naţionale.
Din acest motiv, toate cadrele Serviciului Român de Informaţii sunt
159
obligate să garanteze şi să asigure deplina protecţie a surselor, metodelor şi
mijloacelor specifice utilizate în activitatea informativ-operativă. De
asemenea, cadrele Serviciului Român de Informaţii, sunt obligate să se
conformeze normelor legale privind protecţia informaţiilor clasificate. Ofiţerii
de informaţii nu pot dezvălui, în nici o împrejurare, informaţiile şi datele ce le
deţin persoanelor care nu sut legal îndreptăţite să le cunoască.
Încălcarea normelor legale şi a regulilor de protecţie a surselor, metodelor şi
mijloacelor determină deconspirări cu grave consecinţe în planul activităţilor
şi acţiunilor informative, al siguranţei naţionale în general. Ele constituie
evenimente contrainformative, ce se cercetează şi tratează conform legii
penale în vigoare.
Setea de spectaculos şi scandal ar alimenta speculaţiile de presă şi, pe de
altă parte, situaţiile de această natură aduc în discuţie calitatea cadrelor
instituţiei, ceea ce poate determina pierderea bazei de sprijin, în rândul
populaţiei.
Dacă o instituţie abilitată prin lege cu atribuţii în domeniul securităţii
naţionale nu-şi apără secretele, în mod special sursele umane de informare,
devine necredibil, îşi pierde autoritatea şi prestigiul în care şi cele mai
neînsemnate indicii permit adversarului să-şi schimbe tactica, să treacă la
contracarare şi să deturneze acţiunile de cunoaştere şi prevenire. În acest sens,
opinia lui Eugen Cristescu, fostul şef al Serviciului Special de Informatii (în
perioada 1940-1944) este cât se poate de relevantă: „Ca regulă generală,
identitatea informatorilor trebuie păzită cu mare stricteţe, întrucât altfel ei
sunt expuşi la compromitere şi în afacerile grave de trădare de secrete
militare, la moarte sigură, iar serviciul respectiv la pierderea efortului lor
preţios şi discreditare. Serviciile de informaţii serioase au tradiţia lor
informativă şi legile lor sfinte pe care le respectă cu orice sacrificii.
Cercetările care, prin natura lor, au drept consecinţă decamuflarea mijloacelor
de acţiune a unui serviciu secret, răspândesc groaza şi discreditul şi ani de
zile nimeni nu se mai oferă, sau nu mai primeşte oferta vreunui serviciu de
informaţii al statului şi astfel drumul surprizelor nefaste este deschis, iar
acţiunea de prevenire anihilată” 158 .

Independenţa, neutralitatea şi echidistanţa

Acest principiu este deosebit de important şi caracteristic pentru

activitatea serviciilor de informaţii într-un stat de drept. Aplicarea lui în
practică de către ofiţerii operativi a dat naştere la interpretări. Pentru a
exclude confuziile va trebui să-l explicăm mai în detaliu.
Având în vedere perspectivele integrării României în structurile Euro-
Atlantice, un obiectiv fundamental îl reprezintă consolidarea democraţiei,
prin depăşirea fazei de tranziţie. În legătură directă cu acest aspect, de

158 Eugen Cristescu, Organiyarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen
Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti + memorii, mărturii, documente, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994,
p.277.
actualitate este asigurarea independenţei serviciilor de informaţii româneşti
faţă de interesele politice, altele decât cele naţionale, precum şi de factorii de
presiune economică ori de altă natură, a căror ingerinţe în activitatea unor
astfel de instituţii conduce la deturnarea raţiunii existenţei acestora.
Independenţa profesională a ofiţerilor de informaţii trebuie să fie
garantată faţă de orice presiuni, imixtiuni sau ingerinţe de natură a-i
impiedica să-şi îndeplinească atribuţiile cu bună credinţă, în respectul sacru al
legii, adevărului şi dreptăţii.
Conform acestui principiu, activitatea serviciilor de informaţii trebuie să
se menţină permanent pe o linie de totală neutralitate faţă de confruntările
politice, dar în acelaşi timp să promoveze politica securităţii naţionale.
Eugen Cristescu, un experimentat practician al domeniului, dar şi un
teoretician de exceţie, menţiona în lucrarea sa memorialistică, referitor la
instituţia pe care a condus-o că ofiţerii de informaţii ar trebui să fie călăuziţi
159
de „un singur interes şi o linie, linia intereselor naţionale” .
Întra-adevăr, activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei
naţionale este subordonată exclusiv intereselor naţionale fundamentale, de a
căror promovare şi apărare depinde existenţa liberă, suverană, independente a
fiinţei naţionale şi statale, integritatea teritorială a ţării, garantarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor în afara oricăror scopuri partizane
sau consideraţii de ordin ideologic, politic ori religios.
Principiul independenţei, neutralităţii şi echidistanţei interzice
valorificarea de informaţii în avandajul sau dauna vreunei formaţiuni politice.
Activitatea de informaţii are drept unic criteriu ameninţarea la adresa
siguranţei naţionale. Principiul exclude angajarea activităţii cadrelor
serviciului de informaţii în partide sau organizaţii politice, precum şi în
politică.
Echidistanţa politică nu înseamnă însă şi echidistanţă faţă de interesele
naţionale. Este de la sine înţeles că principiul interzice supravegherea
activităţii partidelor şi organizaţiilor politice. Există şi excepţii, prevăzute însă
în legile organice, respectiv dacă organizaţiile politice legal constituite
desfăşoară în secret activităţi anticonstituţionale ori împotriva siguranţei
naţionale.
Principiul nu interzice însă, buna cunoaştere a eşicherului politic,
deoarece stabilitatea politică este componentă esenţială a siguranţei naţionale.
De asemenea, extremismul şi terorismul sunt forme specifice de prelungire a
politicului în modalităţi anticonstituţionale ce ameninţă siguranţa naţională.
Prin urmare, în orice stat democratic, extremismele, indiferent de substanţa
lor ideologică fac obiectul activităţii serviciilor de informaţii.
Normele metodologice în vigoare, obligă fiecare angajat al Serviciului
Român de Informaţii să se situeze necondiţionat în afara oricăror imixtiuni
sau ingerinţe de natură a favoriza sau discrimina partide, formaţiuni sau
organizaţii politice ori de altă natură, în exercitarea legală a drepturilor
acestora.
159 Ibidem.

161
 Personalul Serviciului Român de Informaţii nu poate face parte din
organizaţii politice şi nici participa la manifestări cu asemenea caracter,
exceptându-se acele situaţii ce constau în exercitarea unor drepturi
fundamentale prevăzute în Constituţia României (participarea la vot).
Deci, este interzisă cu desăvârşire o atitudine politică partizană , a vreunui
angajat al Serviciului Român de Informaţii, în beneficiul oricărei formaţiuni
politice, fapt ce ar duce la alterarea unor relaţii social-politice indispensabile
unei societăţi democratice.
De asemenea, în cazul în care apar informaţii sigure cu privire la o
persoană, care poate fi membră a oricărei formaţiuni politice legal constituită,
că ar desfăşura o activitate de natură să pună în pericol siguranţa naţională a
României, acea persoană va face obiectul verificărilor întreprinse de organul
de informaţii abilitat prin lege în acest sens. Activităţile întreprinse nu trebuie
să aibă nici o legătură, sau relaţie cauzală, cu apartenenţa sa la partidul ori
organizaţia politică respectivă.
Un alt aspect al principiului analizat se referă la faptul că ofiţerilor de
informaţii li se interzice implicarea în secret în activitatea organelor puterii
legislative sau judecătoareşti, a organizaţiilor de orice natură (politice,
culturale, economice sau religioase) în scopul influenţării activităţii acestora.
Ofiţerii de informaţii trebuie să păstreze o strictă neutralitate politică şi
sindicală, adaptându-şi conduita intereselor naţionale fundamentale şi
acţionând deasupra oricăror interese şi criterii promovate de grupuri sociale,
politice, economice sau religioase.
În concluzie se poate spune că echidistanţa politică nu presupune şi
echidistanţă faţă de interesele statului, iar obţinerea de informaţii cu privire la
fapte antistatale este legală, legitimă şi morală, neputând fi confundată cu
activitatea de poliţie politică. Toate statele îşi apără valorile procedând la fel,
obţinerea de informaţii în această situaţie având exclusiv scop de protecţie.

Valorificarea eşecului temporar

În virtutea acestui principiu activitatea informativ-operativă, destinată

realizării siguranţei naţionale, se planifică şi organizează cu anticiparea şi
asumarea riscurilor eventualelor eşecuri. Pornind de la acestă abordare din
metodologia actuală, prin evaluarea cauzelor trebuie să se redobândescă
iniţiativa, să se reducă şi chiar să se elimine consecinţele negative, precum şi
posibilitatea repetării eşecului.
În virtutea acestui principiu cadrele de informaţii trebuie să cunoască
exact situaţia operativă, să realizeze o analiză pertinentă a acesteia,
evaluându-se cu discernământ, ce se poate pierde, sau câştiga în plan
operativ.
Principiul, mai corect aplicarea sa, îşi găseşte utilitatea în iniţierea şi
derularea în activitatea concretă a metodelor şi mijloacelor muncii specifice.
Pe de altă parte, pentru a putea valorifica eşecul temporar, obligatorie devine
cunoaşterea reală şi cât mai cuprinzătoare a forţei de care dispune adversarul.
Istoria serviciilor de informaţii, mai ales în perioada războiului rece,
reliefează faptul că în majoritatea situaţiilor când s-au înregistrat succese pe
frontul secret, în beneficiul intereselor de securitate naţională, forţa
adversarului a fost bine cunoscută şi niciodată subestimată. Mai mult, pentru
a putea valorifica eşecul temporar, adversarul trebuie respectat, indiferent de
sistemul de alianţe politico-militare sau al zonei geo-strategice căreia îi
aparţine. Aceasta reprezintă o problemă de actualitate şi merită să reflectăm
mai bine asupra ei, având în vedere, desigur, integrarea României în
structurile Nort-Atlantice.
Prin urmare, posibila sau reala superioritate a dversarului nu trebuie să
demobilizeze, dimpotrivă, acceptarea unei marje de superioritate trebuie să
constituie, mai degrabă, un motiv dinamizator pentru găsirea resurselor de
depăşire şi valorificarea eşecului temporar.
În consecinţă, putem conchide, în legătură cu acest principiu, că prin tot
ceea ce se întreprinde în activitatea de informaţii trebuie corect stabilit şi
definit adversarul . Această problemă este extrem de dificilă, dar fără ea nu
poate fi concepută valorificarea eşecului temporar. Adversarul apropiat este
vectorul ameninţării. Cel mai adesea, în spatele acestuia se găsesc interesele
cuiva. Decelarea corectă a intereselor conduce la adversarul real.
Dimensiunea exactă a obiectivelor pe care adversarul le urmăreşte şi
mijloacele de care dispune permite o corectă evaluare a necesităţilor proprii
de efort.

COMPONENTELE ACTIVITĂŢII INFORMATIV-OPERATIVE DE

REALIZARE A SECURITĂŢII NAŢIONALE

Cunoaşterea stării de securitate naţională constituie atribuţia principală a

activităţii serviciilor de informaţii. Ea se realizează printr-o laboriasă activitate
informativ-operativă secretă, proces complex ce implică două laturi fundamentale:
activitatea de informaţii şi activitatea de contrainformaţii. În literatura de specialitate
prin activitate de informaţii se mai înţelege spionajul, iar prin contrainformaţii,
totalitatea măsurilor de protecţie informativă a unor valori. Fiecare latură în parte
implică la rândul ei o dimensiune ofensivă şi una defensivă.
Prin urmare, fiecare componentă o implică pe cealaltă. Se poate vorbi chiar
despre existenţa unui raport de intercondiţionare şi influenţare reciprocă. Dacă
activitatea secretă de informaţii este o latură bine determinată ce cunoaşte forme
instituţionalizate de realizare prin structuri specializate, iar contraspionajul este parte
a sistemului contrainformativ general, în practică fiecare ofiţer operativ desfăşoară
permanent şi activitate de informaţii şi de contrainformaţii. Ori de câte ori se culege o
informaţie este obligatoriu ca ofiţerul operativ să se asigure că adversarul nu va fi în
măsură să cunoască scopul real pentru care s-a cules informaţia. Pentru realizarea
acestui obiectiv, ofiţerul operativ îşi ia numeroase măsuri de protecţie.
Scopul fundamental al informaţiilor şi contrainformaţiilor este cunoaşterea şi
163
stăpânirea situaţiei operative în domeniul securităţii naţionale. Cât de bine ar fi
instituţionalizat, cu un sistem legislativ şi metotologic dintre cele mai moderne ori
încadrat cu ofiţeri de certă valoare profesională, binomul informaţii-contrainformaţii
are prin finaliate un caracter complex, şi foarte delicat în esenţă. Şi aceasta, întrucât
cunoaşterea stării de securitate naţională depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:
mediul internaţional de securitate, jocul de interese între marile puteri, politica de
securitate, resursele de securitate, sistemul de alianţe politico-militare etc. Extrem de
interesantă este, din acest punct de vedere, următoarea precizare făcută de Walter
Laquer, un reputat istoric şi analist politic american: „Este o ironie faptul că nici o
persoană rezonabilă nu se aşteaptă ca Departamentul Sănătăţii să pună capăt tuturor
bolilor sau Departamentul Agriculturii să aprovizioneze cu recolte bune în fiecare an,
dar în legătură cu serviciile secrete toţi se aşteaptă să aibe de fiecare dată dreptate. De
câte ori serviciul de informaţii este neadecvat informat şi eşuează în a atrage atenţia
asupra dezastrelor iminenete cu mult înainte de a se întâmpla sau prezintă evaluări
incorecte ale evoluţiilor curente, voci supărate se aud pe cularele puterii, se formează
comitete de investigaţie şi reorganizarea birocratică devine cuvântul la ordinea zilei”.

Activitatea secretă de informaţii

Această activitate, preponderent ofensivă, constă în obţinerea datelor şi

informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării factorilor externi de risc ori
a ameninţărilor transfrontaliere la adresa securităţii şi siguranţei naţionale. Noţiunea
de „culegere secretă de informaţii” a fost şi este folosită des, dar fără a fi precis
definită. Ea are mai multe înţelesuri. Pe de o parte, se are în vedere structura
organizatorică destinată culegerii informaţiilor şi, pe altă parte, informaţiile
colectate160.
Finalitatea activităţii de informaţii, şi prin urmare eficienţa ei, depinde în cea
mai mare măsură de factorul decizional, politic şi militar. Şi aceasta întrucât
activitatea secretă de informaţii nu este singura pe care se fundamentează măsurile
iniţiate de factorii decizionali din stat.
Spectrul informaţiilor culese în secret priveşte în principal obiectivele prin care
se realizează securitatea naţională. Pentru celelalte obiective, factorilor de decizie le
parvin informaţii prin multe alte canale. Din această concurenţă informaţională,
pentru serviciile secrete de informaţii rezultă o ambivalenţă a factorilor de putere în
ceea ce înseamnă aprecierea şi valorificarea rezultatelor activităţii lor. Şansa oricărui
serviciu secret de informaţii este de a obţine date şi informaţii care să poată fi
evaluate concret.
În culegerea secretă de informaţii apar şi greşeli cauzate de: insuficienta
informare, carenţe de competenţă, dezinformare, supraestimări sau subevaluări,
prejudecăţi etc. Greşelile majore conduc, de regulă, la surprindere, iar surprinderea
echivalează cu eşecul unui serviciu de informaţii.
În consecinţă, o funcţie importantă a oricărui serviciu de informaţii este de a-şi
preveni propriile eşecuri, înlăturând cauzele care conduc la surprindere. Surprizele
pot fi de ordin militar, strategic, politic, economic, tehnico-ştiinţific, ecologic etc.
160 Britanica, Macropeidia, pasim.
Washington Platt, un reputat teoretician în materie, aminteşte şi despre cauzele
surprizelor în activitatea de informaţii, şi anume: interpretările eronate ale analistului;
structurile birocratice greoaie ale serviciilor de informaţii; relaţiile problematice ale
serviciilor de informaţii cu factorii de decizie; modul în care factorii de decizie ştiu să
lucreze cu serviciile sectete161.
Alte disfuncţionalităţi în cunoaşterea stării de securitate naţională se pot ivi în
condiţiile în care serviciile de informaţii sunt prea aproape sau, dimpotrivă, prea
departe de factorii de decizie. De asemenea, având în vedere că serviciile de
informaţii sunt, de regulă, organizaţii cu multe ierarhii, există pericolul ca semnalele
de alarmă să se piardă sau să fie triate de-a lungul canalelor birocratice. Politica
birocratică poate stânjeni activitatea ofiţerului de informaţii eficient.
Informaţiile obţinute din timp, dar care nu au ajuns în mod operativ la factorii de
decizie politico-militari, în legătură cu tragicele evenimente de la 11 septembrie
2001, de la Washington şi New York, reprezintă poate exemplul cel mai recent, dar şi
cel mai edificator.Acelaşi exempu este relevant şi pentru argumentarea teoretică a
ceea ce înseamnă eşecul strategic al activităţii de informaţii datorat birocraţiei şi
ierarhizării excesive a agenţiilor de informaţii162. Mai mult, supercentralizarea este la
fel de periculoasă ca şi descentralizarea.
Pentru a-şi conserva imaginea şi credibilitatea în faţa opinie publice interne dar
şi internaţionale, serviciile de informaţii, mai ales în situaţii complexe, cum ar fi de
exemplu riscul declanşării unor evenimente care pot pune în pericol chiar pacea
mondială, caută să prezinte factorilor de decizie evaluări ponderate, echilibrate şi,
evident, echidistante chiar dacă nu sunt pe placul puterii ori riscă să intre direct în
contradicţie cu intenţiile vădite ale puterii (politica prestabilită). Exemplul cel mai
edificator în acest sens îl reprezintă disensiunile între administraţia George W. Bush
şi CIA, în problema irakiană163. O astfel de poziţie este normală pentru un serviciu de
informaţii, întrcât o instituţie ce este responsabilă cu gestionarea unei astfel de
activităţi are absolută nevoie să-şi păstreze, şi chiar să-şi consolideze permanent,
credibiliatea în faţa conaţionalilor. Evitarea erorilor strategice a devenit, se pare, o
adevărată obsesie pentru cei responsabili de activitatea de informaţii.

Activitatea de contrainformaţii

Activitatea de contrainformaţii poate fi definită ca un complex de acţiuni şi

măsuri preponderent defensive ce vizează prevenirea, dejucarea sau împiedicarea
activităţii de informaţii a adversarului. De regulă, o astfel de activitate se realizează
prin: protejarea propriilor informaţii secrete, a mijloacelor, metodelor şi procedeelor
de obţinere analiză şi valorificare, a procesului de decizie statală împotriva
divulgărilor şi a acţiunilor spionajului advers; apărarea instituţiilor, proprietăţilor,
activităţilor autorităţilor statului şi a persoanelor oficiale faţă de actele de
compromitere, sabotaj sau terorism164.
161 Vezi pe larg Washington Platt, Spionajul strategic, Editura MAI, Bucureşti, 1956, p. 141 – 144.
162 Vezi pe larg Miruna Munteanu, Alte bile negre pentru serviciile secrete americane, În „Dosare ultrasecrete”, 8
iunie 2002, p.1.
163 Eadem, CIA îl contrazice pe Bush, în „Dosare ultrasecrete”, 19 0ctombie 2002, p.4.
164 Britanica, vezi cunterintelligence.

165
 Activitatea de contrainformaţii cuprinde: securitatea obiectivelor apărate;
protecţia personalului; contraspionajul şi metodologia informativ-operativă defensivă.
Fiecare din aceste componente merită o explicitare în tedaliu.
Securitatea obiectivelor apărate constă într-un ansamblu de măsuri de apărare
atât materiale cât şi procedurale, precum şi controlul aplicării acestora. Măsurile de
securitate materiale sunt cele destinate îndeosebi pazei şi protecţiei fizice a unor
persoane şi valori importante, obiective de interes deosebit, decizii politice, secrete de
stat, instituţii şi orice alte interese de utilitate publică. În această categorie se înscriu
paza şi securitatea obiectivelor, ansamblul acţiunilor antiteroriste, protecţia
personalităţilor, dispozitivele tehnico-operative de prevenire a accesului în locuri
supuse anumitor interdicţii şi tot ce se poate întreprinde efectiv pentru a se realiza un
sistem defensiv curinzător, de adâncime, foarte prompt şi eficient în reacţii.
Măsurile contrainformative procedurale sunt cele care derivă din legi, ordine,
instrucţiuni, regulamente sau consemne speciale şi care obligă la o anumită conduită
bazată pe norme ce au în vedere scopuri defensive de securitate. Prin scopuri
defensive de securitate se înţelege tot ceea ce însemană procedură, ca de exemplu:
prevederi constituţionale; legi speciale în materia secretului de stat, a
antiterorismului, a pazei şi securităţii obiectivelor; regulamente de acces; planuri de
apărare şi intervenţie; legende de acoperire; regulamente de ordine interioară cu
prevederi expre privind obligaţiile personalului; norme de elaborare, clasificare,
evidenţă şi păstrare a documentelor secrete etc. Având în vedere Strategia de
Securitate Naţională a României, în categoria măsurilor procedurale ar trebui înclusă
şi pregătirea contrainformativă a populaţiei. Este un segment important ce vizează
angajarea efortului naţional pentru realizarea securităţii naţionale pe termen scurt şi
mediu.

BIBLIOGRAFIE

Documente, legi şi acte normative

- Constituţia României.
- Preşedinţia României, Strategia de Securitate Naţională a României, în
„Buletin informativ”, număr special, iunie 1999.
- Legea 51/1991 privin siguranţa naţională a României;
- Legea 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de
Informaţii
- Legea 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii
Externe;
- Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României;
- Legea nr. 92/1996 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Telecomunicaţii Speciale;
- Legea nr. 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii
Externe;
- Hotărârea Parlamentului României nr. 30 din iulie 1993 privind
supravegherea şi controlul activităţii SRI;
- Legea 182, din 12 aprilie 2002, privind protecţia informaţiilor
clasificate
- Legea nr.35/1997 pentru organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului, Monitorul Oficial al României, nr. 48 din 20 martie 1997;
- Hotărârea nr. 30/1993 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei comune
permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului
parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, Monitorul
Oficial al României, nr. 133 din 23 iunie 1993;
- Ordonanţa nr. 52/1998 privind planificarea apărării naţionale a României;
- Hotărârea Guvernului României nr.845 din 31 iulie 2002, privind organizarea
şi funcţionarea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat.

Dicţionare, enciclopedii

- Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti 1998,

passim.
- Britanica, Macropeidia, vol. 27, passim.
- Jacques Baud, Encyclopedie du renseignement et des service secrets, Paris,
1998;
- Norman Polmar and Thomash Allen, The Encyclopedia of Espionage, New
York, 1998;
- Geoffray D’aumale, Jean-Pierre Faure, Guide de l’espionage et du contre-
espionage. Histoire et technique, Collecton «Documents» dirigee par Pierre
Drochkine, Paris, 1998.

167
 Lucrări de sinteză

- Consideraţii privind securitatea şi apărarea României în noile condiţii

geopolitice şi geostrategice din perioada de după „războiul rece”, Biblioteca
ANI (S/477), p.11-17; 32-41.
- Phillip Knightley, The second Oldest Profession Spies and Spying in the
Twentieth Century, N.Y. Penguin Books, 1988.
- Constantin Fitz Gibbon, Secret Intelligence in the Twentieth Century, London,
1976.
- Claude Silberzahn, Jean Guisnel, Au coeur du secret, Paris, 1995.
- Zbigniew Brezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei,
Bucureşti, 1995, p.199-208.
- Marian Enache, Exercitarea funcţiei de control parlamentar asupra
Serviciului Român de Informaţii, în “Controlul parlamentar”, Editura
Polirom, Iaşi, 1997.
- Ion Stan, Siguranţa naţională – componentă a securităţii naţionale,
Colegiul Superior se Siguranţă Naţională, Bucureşti, 2002.
- Ion Stan, Controlul societăţii civile asupra serviciilor de informaţii,
Colegiul Superior de Siguranţă Naţională, Bucureşti, 2002.
- Direcţia Protecţie şi Siguranţă Militară 1990 – 2000.
- Alain Dewerpe, Spionul, Nemira, 1998.
- Prof.univ.dr. Dan Voiculescu, Globalizarea din perspectiva doctrinei
umaniste, Bucureşti 2002.
- Radu Constantin Cristescu, Serviciile secrete din România şi scandalurile de
corupţie 1989 – 2001, ANTET XX PRESS, 2002.
- Ion Iliescu, Integrare şi globalizare. Viziunea românească, Editura presa
Naţională, Bucureşti, 2003.

Studii şi articole

- General de brigadă Constantin Zeca, Informaţia-factor de putere în războiul

modern (I), în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr.4, iulie-august
2002, p.44-52; (II), nr. 5, septembrie-octombrie, 2002, p. 34-40.
- Teodor Bodoaşcă, Natura juridică a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
potrivit Legii nr.415/2002, în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr.
5/2002, p. 168-173.
- Maior Marcel Răducu, Riscuri şi vulnerabilităţi la adresa siguranţei naţionale
în domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei, în „Gândirea Militară
Românească”, serie nouă, nr. 4/2002, p. 59-62.
- Mihai Pelin, O meserie de seniori, în :“Almanah Flacăra”, 1985, p.87-88.
- Ion Arbore, Siguranţa naţională nu este un atribut facultativ, în „Spionaj-
Contraspionaj, nr. 12/noiembrie 1991.
- Critica Securităţii Pure, nr. 1/1997.
- Valentin Bolocan, Sub imperativele timpului. Mişcări de trupe la SRI, în
„Curierul naţional”, 16 noiembrie 2001, p.12.
- Cornelia Drăghici, România tinde să devină ţara contraspionajului intern, în
„Azi”, 14 septembrie 2000, p.3.
- Controlul civil şi democratic asupra activităţii Serviciului Român de
Informaţii, în “Buletin de informare generală”, nr. 4/1999.
- Conf. univ. dr. Maria Iacob, prof. univ. dr. Dumitru Iacob, Proiectarea
interesului naţional în contextul globalizării, în „Siguranţa naţională într-o
lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia
Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p.1-5.
- Colonel (r) dr. Gheorghe Creţu, Factori de influenţă a mediului de securitate
la nivel global, continental şi naţional la începutul mileniului III, în
„Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de
comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002,
Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 6-16.
- Colonel conf.univ.dr. Ion Voievozeanu, Securitatea naţională în perspectiva
integrării europene şi euro-atlantice, în „Siguranţa naţională într-o lume a
globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională
de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 17-22.
- Col. (r) drd. Ionel Olteanu, Mr.conf.univ.dr. Eugen Boambă, Unele
consideraţii privind corelaţiile actuale dintre securitate şi apărare naţională,
în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de
comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002,
Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 23-30.
- Colonel conf.univ.dr. Ion Vioevozeanu, Securitatea naţională – riscuri de
natură militară, în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a
sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25
aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 31-35.
- Drd Constanţa Cârstea, conf.dr. Tudora Sima, Factori de risc la adresa
securităţii naţionale, în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a
VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25
aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 47-58.
- General de brigadă Ovidiu Soare, Activismul antiglobalizare, noua formă de
manifestare a fenomenului extremist, în „Siguranţa naţională într-o lume a
globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională
de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, vol II, p. 100-
105.
- Vasile Paul, Noul terorism – Ameninţarea asimetrică, în „Dosare
ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001, p.2-3.
- Alexander King, Bertrand Schneider, Prima revoluţie globală – o strategie
pentru supravieţuirea Lumii, Raport al Consiliului Clubului de la Roma,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
-

169