Bogdan TEODOR - Serviciul Secret in Perioda Interbelica

Bogdan-Alexandru TEODOR
SERVICIUL SECRET
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
– Note de curs –
70
2
Serviciul secret în perioada interbelică
SERVICIUL SECRET
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
– Note de curs –
e curs
Editura Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”

– Bucureşti 2013 –
3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TEODOR, BOGDAN ALEXANDRU
Serviciul Secret în perioada interbelică / Bogdan-
Alexandru Teodor. - Bucureşti: Editura Academiei Naţionale de
Informaţii „Mihai Viteazul”, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-532-094-9
355.40(498)
327.84(498)
Bucureşti, 2013
9 78 60 65 3 20 94 9 00 00 0
COLECTIVUL DE REDACŢIE
Redactor-şef: George IANCU
Tehnoredactare: Alina-Rodica PETRA
Coperta: Valentin NICULA
Bun de tipar: 10.01.2014. Apărut: ianuarie 2014
Tipărit sub comanda nr. 1437.770/22.01.2014
Editura Academiei Naţionale de Informaţii
© „Mihai Viteazul”
Bucureşti, 2014
Telefon: 021 4106550/1186 sau 1215
Fax: 021.310.47.14
ISBN 978-606-532-094-9
RL 01449525/45/10.01.2014/IG/PAR/1ex./63 pagini
4
CUPRINS
Introducere…………………………………………..………… 7
I. Evoluţia organizatorică a structurilor secrete

de informaţii până în 1918……...…………………….……… 8
I.1. Activitatea de informaţii în perioada domniei lui
Alexandru Ioan Cuza …………………………………….…...... 8
I.2. Structurile informative româneşti în perioada
1877-1918………………………………………………..…….. 10
I.3. Serviciul Special de Siguranţă al Deltei Dunării…..… 18
II. Serviciului Secret din România în perioada interbelică... 20

II.1. Contextul istoric după Marea Unire………………… 20
II.2. Factori externi de risc…………………………….…. 21
II.2.a. Revizionismul şi spionajul sovietic…………...… 22
II.2.b. Revizionismul ucrainean………………………….. 23
II.2.c. Militarismul german şi revizionismul maghiar…. 24
II.2.d. Revizionismul bulgar…………………………..... 28
II.3. Factori interni de risc……………………………..…. 29
II.3.a. Organizarea politică pe criterii etnice a minorităţilor... 29
II.3.b. Antisemitismul………………………………….... 31
II.3.c. Extremismul politic……………………..…….…. 31
II.3.d. Contrastele social-economice şi conflictul dintre
generaţii……………………………………………….……..… 33
II.3.e. Structurile informative paralele……………..…... 34
II.3.f. Compromiterea monarhiei………………….....…. 35
II.4. Structura Serviciului Secret din România
în perioada interbelică……………………………………...…. 36
II.4.1. Prima decadă a perioadei interbelice……..….… 36
II.4.2. A doua decadă a perioadei interbelice………...... 40
5
III. Colaborarea informativă externă a Serviciului Secret….... 45

III.1. Perioada 1919-1928……………………………...…. 46
III.2. Perioada 1929-1938……………………………...…. 49
IV. Serviciul Secret: de la informaţii la intelligence….…...... 51
V. Crearea Serviciului Special de Informaţii şi activitatea
acestuia până în 1944…………………………………………. 55
Bibliografie selectivă………………………………………..... 60
6
Introducere
I ndiferent de tendinţele de absolutizare sau banalizare a

rolului serviciului de informaţii în viaţa unui stat, cert
este că în sistemele democratice vocaţia şi misiunea lor efectivă
este de a asigura protecţia stării de normalitate şi echilibru,
adică de prosperitate şi legalitate – acel climat politic, social,
economic şi civic pe care îl denumim securitate naţională.
Putem aprecia că, dacă din punct de vedere politic,
perioada interbelică a fost relativ liniştită, problemele legate
de siguranţa statului au fost multiple şi ample. Pentru
rezolvarea lor au cooperat toate instituţiile statului cu atribuţii
în domeniu, dovedind profesionalism şi patriotism. În primul rând,
informaţiile obţinute de structurile informative şi contrainformative
româneşti au dovedit o cunoaştere aprofundată a problemelor
de interes pentru siguranţa statului, atât din mediul rural, cât şi
din mediul urban, fiind în egală măsură reale şi pertinente. În al
doilea rând, activitatea informativă era adânc infiltrată în
mediile de interes şi promova materiale extrem de utile, pe baza
cărora s-au luat măsurile necesare anihilării inamicilor statului
român. În al treilea rând merită a fi subliniată calitatea umană
existentă începând de la comandanţi şi continuând cu toţi şefii
de servicii şi de birouri, agenţi implicaţi în culegerea de
informaţii şi colaborarea cu celelalte instituţii similare,
în scopul unei informări cât mai corecte şi eficiente a
beneficiarilor legali.
YZ
7
I. Evoluţia organizatorică a structurilor secrete

de informaţii până în 1918
I.1. Activitatea de informaţii în perioada domniei

lui Alexandru Ioan Cuza
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în calitate
de domnitor al celor două principate române, Moldova şi Ţara
Românească, a constituit un moment istoric fundamental pentru
evoluţia politică ulterioară către un stat naţional unitar românesc.
În ianuarie 1859, românii au pus Europa în faţa unui fapt împlinit,
prin realizarea nucleului statului naţional român. Acest pas
esenţial a fost făcut într-un context politic internaţional
nefavorabil, caracterizat prin încercările permanente ale
Imperiului Ţarist şi Imperiului Otoman de a-şi menţine dominaţia
politică asupra provinciilor istorice româneşti.
Pentru legiferarea actului de la 24 ianuarie era necesară
parcurgerea unor etape obligatorii, cu scopul realizării de
reforme în principalele domenii de activitate ale statului:
economie, cultură, educaţie, administraţie, justiţie, apărare
naţională şi ordine publică. Până la sfârşitul scurtei sale domnii
Al. I. Cuza a reuşit să impună mai multe reforme, esenţiale
pentru acea epocă. Succesul acestui proces de reformare a avut
la bază conexiunile dintre spaţiul decizional şi zona informativă.
Consolidarea statului naţional român, realizat prin Unirea
Principatelor, a impus ca necesară organizarea armatei române
moderne. În acest context are loc apariţia primei structuri
informative instituţionalizate, cu caracter militar. La
12 noiembrie 1859, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 s-a înfiinţat
Statul Major al Armatei în cadrul căruia funcţiona Secţia a II-a,
Serviciul de Informaţii al Armatei Române. Această structură cu
rol informativ şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1865, când
Statul Major General a fost desfiinţat, atribuţiile sale
8
administrative fiind trecute la Direcţia I din Ministerul

de Război. Activitatea sa a demonstrat necesitatea organizării
unui serviciu de informaţii capabil să acopere o problematică mai
largă, mai cuprinzătoare, şi care trebuia să răspundă în primul
rând solicitărilor venite din partea armatei.
Principalele misiuni ale Secţiei a II-a urmăreau
următoarele obiective:
¾ întocmirea de lucrări statistice;
¾ culegerea şi centralizarea datelor şi informaţiilor
ce făceau referire la operaţiuni tactice şi strategice;
¾ cunoaşterea şi identificarea itinerariilor militare.
Primele linii telegrafice, în principalele oraşe din Ţara
Românească şi Moldova, au fost înfiinţate în perioada
1854-1857 de către habsburgi. Împreună cu oficiile poştale,
acestea vor trece în perioada următoare sub autoritatea
Ministerului de Interne. Interceptarea transmisiunilor telegrafice
şi a corespondenţei vor deveni treptat importante surse de
culegere a informaţiilor1.
Un caz aparte îl reprezintă activitatea lui Cezar
Librecht2. De origine belgian, acesta a fost investit de Cuza ca
Director al Poştelor şi Telegrafului, funcţie care i-a conferit
acestuia posibilitatea de a-şi organiza propriul aparat informativ
şi contrainformativ. Folosindu-se de logistica structurală
a reţelei de poştă şi telegraf Cezar Librecht îl informa pe
domnitor în mod rapid devenind indispensabil pentru acesta. Au
fost astfel descoperite şi anihilate încercările serviciilor secrete
otomane şi ruseşti de a se amesteca în treburile interne ale
1
Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, vol. I
(1821-1944), Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, f.a., p. 39.
2
Alexandru Ioan Cuza îl cunoscuse pe Librecht încă de la Galaţi, când acesta
din urmă îndeplinea funcţia de şef al Oficiului telegrafic al Comisiei
Europene a Dunării. Paul Ştefănescu, Istoria Serviciilor secrete române,
Editura Antet XX Press, 2007, p. 9.
9
Principatelor în favoarea proprietarilor şi călugărilor greci şi

au fost lichidate unele acţiuni ale mişcării separatiste.
Prin reţeaua de colaboratori profesionali dar şi prin
legăturile sale personale, Librecht furniza domnitorului
informaţii despre prefecţi, şefi de instituţii, miniştri şi chiar
despre prim-ministru. Depăşindu-şi atribuţiile, Cezar Librecht
a contribuit la răcirea relaţiilor dintre domnitor şi Mihail
Kogălniceanu şi la înconjurarea lui Cuza de o camarilă3.
Putem afirma că Alexandru Ioan Cuza a înţeles
importanţa serviciilor de informaţii, precum şi utilitatea
informaţiilor în fundamentarea deciziilor de stat. În vederea
obţinerii informaţiilor necesare, domnitorul a apelat la toate
mijloacele de care dispunea, începând cu tinerii români aflaţi
la studii în străinătate, şi continuând cu reprezentanţii
diplomatici ai Principatelor, din principalele capitale europene.
I.2. Structurile informative româneşti în perioada 1877-1918

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de
o intensificare a activităţilor informative, consecinţă firească
a evenimentelor care s-au desfăşurat în această perioadă –
Unirea Principatelor Române şi Războiul de Independenţă.
Anii 1877-1878, interval în care a avut loc războiul
dintre Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman, au însemnat din
perspectiva activităţii de informaţii militare o perioadă
de acumulare de experienţă. Armata română a participat la acest
război, începând din august 1877, ca urmare a unei decizii
strategice, prin care România dorea să-şi consolideze statutul
de ţară independentă.
Documentele din perioadă atestă faptul că, urmare
a preocupărilor pentru înzestrarea armatei şi o mai buna
3
Vasile Bobocescu, op. cit., p. 49.
10
organizare militară, la 17 martie 1877, prin Decretul nr. 380,

a fost înfiinţat Depozitul General de Război, în cadrul căruia s-a
constituit Secţia a II-a cu misiuni de informare şi cercetare. La
data de 14 august 1877, Secţia a II-a a fost inclusă
în organigrama Marelui Cartier General, o parte din efectivele
secţiei fiind trimise să-şi desfăşoare activitatea specifică în
teatrele de operaţiuni.
S-a făcut acum simţită lipsa de cadre specializate şi
cu experienţă în activitatea de informaţii. Se resimţea acut
nevoia unor chestionare de interogare, care să ajute la obţinerea
de informaţii privind forţele adverse. Lipsa acestora nu a permis
obţinerea de date importante, de la prizonierii capturaţi, despre
fortificaţiile inamice. Cele mai multe informaţii au fost obţinute
prin observare directă de către soldaţii, subofiţerii şi ofiţerii
implicaţi direct în operaţiunile militare. Dorind să creeze un
cadru unitar pentru obţinerea informaţilor, colonelul Slăniceanu,
şeful Statului Major al armatei române, a transmis către toate
marile unităţi, la 6 iulie 1877, Instrucţiunile privind mijloacele
principale întrebuinţate în campanie spre a dobândi ştiri asupra
inamicului prin care se sublinia importanţa informaţiilor
obţinute de la prizonieri, dezertori, spioni, precum şi din alte
surse. Deşi documentul era atent realizat, pentru a se obţine
rezultatele scontate, era obligatoriu ca cei care interogau
diferitele surse umane de informaţii să aibă pregătire
de specialitate. Respectivele instrucţiuni menţionează ca surse
alternative pentru obţinerea de informaţii: interceptarea
comunicaţiilor telegrafice şi a trimiterilor poştale. Pentru
a preveni pericolul dezinformării se făcea recomandarea ca
prizonierii să nu fie forţaţi să predea informaţii privind armata
din care provin, ci să fie abordaţi cu mult tact pentru a-i
determina să fie cât mai corecţi în declaraţii4.
4
Paul Ştefănescu, op. cit., p. 24-25.
11
Între anii 1877-1892, asigurarea securităţii statului român

revenea unor instituţii, ce intrau în componenţa Ministerului
de Interne:
¾ Direcţiunea Generală a Administraţiei de Stat, ce
coordona atât activitatea administraţiei de stat, cât şi
pe cea poliţienească şi mai târziu pe cea de siguranţă;
¾ Direcţiunea Generală a Telegrafelor şi Poştelor, care,
pe lângă asigurarea transmiterii corespondenţei poştale,
a convorbirilor telefonice şi telegrafice, culegea şi
informaţii prin controlul corespondenţei şi interceptarea
convorbirilor telefonice;
¾ Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei
Statului informa populaţia în legătură cu prevederile
legislative în vigoare, deciziile Adunării Deputaţilor
şi Senatului, contribuind, totodată, la educarea acesteia,
îndeosebi pe linia păstrării secretului de stat;
¾ Inspectoratul General al Gărzilor civice, care îndruma,
coordona şi controla modul în care îşi îndeplineau
sarcinile de serviciu gărzile orăşeneşti5.
În teritoriu funcţionau, ca organisme ale administraţiei
locale de stat, prefecturile judeţene, subprefecturile
şi primăriile, ce aveau şi atribuţii pe linia coordonării şi
controlării activităţii poliţieneşti.
Asigurarea ordinii publice, culegerea de informaţii şi
contracararea acţiunilor de spionaj la adresa României au fost
realizate prin efortul conjugat a mai multor instituţii centrale ale
statului. Au fost implicate în acest efort colectiv Ministerul
de Interne, prin Direcţia Poştei, Telegrafului şi Telefoanelor;
Ministerul de Război, prin secţiile operaţii militare şi topografică
din cadrul Marelui Stat Major al armatei române, pretoratul
5
12
şi jandarmeria militară, comandanţii unităţilor etc.; Ministerul

Afacerilor Externe, prin angajaţii agenţiilor diplomatice
româneşti; Ministerul de Justiţie; parchetele; căpităniile portuare
şi birourile de vamă etc.
În perioada care a urmat după Războiul de Independenţă
şi până la izbucnirea primului război mondial, asigurarea ordinii
publice, a securităţii interne a statului, precum şi necesitatea de
a cunoaşte planurile, acţiunile secrete şi activităţile militare care
vizau spaţiul românesc, având capacitatea de a afecta integritatea
statală a României, au determinat promulgarea Legii pentru
organizarea Serviciului administraţiei centrale a Ministerului
de Interne, din 19 aprilie 1892.
În urma procesului de reorganizare, Ministerul de Interne
avea în componenţa sa două categorii de servicii: centrale şi
speciale. Cu timpul, serviciile speciale s-au desprins rând pe rând
din cadrul Ministerului de Interne, trecând la alte departamente.
Serviciile centrale cuprindeau:
¾ Direcţiunea Administraţiei Generale, a Personalului
şi a Poliţiei de Siguranţă;
¾ Direcţiunea Administraţiei Judeţene şi Comunale;
¾ Serviciul Contabilităţii Centrale;
¾ Serviciul Arhitecturii;
¾ Serviciul Registraturii Generale.
Din categoria serviciilor speciale făceau parte, în urma
procesului de reorganizare:
¾ Direcţiunea Generală a Poştei, Telegrafului şi
Telefoanelor;
¾ Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil;
¾ Direcţiunea Generală a Serviciului Penitenciarelor;
¾ Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei
Statului.
13
În contextul evenimentelor ce au avut loc în mediul rural,

în anul 1907, puterea executivă a decis înfiinţarea unui nou
organism în cadrul Poliţiei6. Prin Legea din 17 martie 1908
a fost reorganizată Direcţiunea Administraţiei Generale, a
Personalului şi a Poliţiei Generale, fiind împărţită în două noi
direcţii: Direcţiunea Administraţiei Generale, a Personalului
şi Contenciosului şi Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale.
Această nouă direcţie, ce era condusă de un director general şi
se afla în subordinea directă a ministrului de Interne, avea rolul
fundamental de a conduce activitatea poliţienească,
administrativă şi judiciară din ţară, dar şi misiunea specială de
a acţiona în planul activităţii informative şi contrainformative,
ocupându-se îndeosebi de evenimentele şi infracţiunile cu
caracter politic ce puteau aduce atingere securităţii naţionale7.
Conform Legii din martie 1908, Direcţiunea Poliţiei şi
Siguranţei Generale era organizată, în plan central, în două secţii:
¾ Secţia Poliţiei;
¾ Secţia Siguranţei Generale, care îşi desfăşura
activitatea fiind organizată în patru birouri: Biroul
Controlului Străinilor; Biroul de Siguranţă şi Informaţii;
Biroul Poliţiei de Frontieră şi Biroul Presei şi Interpreţilor.
În paralel cu această reorganizare la nivelul Ministerului
de Interne a fost creat şi un serviciu de informaţii şi
contrainformaţii militare sub denumirea de Secţia I de pe lângă
Marele Stat Major al Armatei. Structura Secţiei I cuprindea două
birouri: Biroul I de Informaţii şi Biroul II de Contrainformaţii.
Ataşaţii militari din cadrul legaţiilor statului român în străinătate,
6
Vasile Bobocescu, op. cit., p. 84: Izbucnirea răscoalei ţărăneşti în anul 1907 a fost
pusă de autorităţile statului şi pe seama „lipsei unui organ central de informaţii
cu antene specializate răspândite pe tot teritoriul ţării şi care să îndeplinească
atât misiunea contrainformativă, cât şi cea informativă, peste hotare”.
7
Ibidem, p. 86.
14
activau în subordinea Secţiei I. Principalele misiuni ale acestei

structuri de informaţii vizau:
¾ prevenirea, descoperirea şi lichidarea acţiunilor
serviciilor de informaţii străine de pe teritoriul ţării;
¾ protecţia contrainformativă a sistemului naţional
de apărare;
¾ organizarea activităţii contrainformative în rândul
cadrelor din unităţile militare româneşti;
¾ desfăşurarea de activităţi de culegere de informaţii
peste hotare, mai ales în spaţiul proxim al graniţelor
statului român8.
Pentru a contracara activităţile de spionaj şi propagandă
desfăşurate de Puterile Centrale s-a luat decizia de a înfiinţa
Serviciul Supravegherii Ştirilor (SSS). Instrucţiunile din
5 ianuarie 1915, stabileau următoarele atribuţii ale noului organism:
¾ interceptarea şi distrugerea la timp a oricărei ştiri
despre armata noastră de operaţiuni şi care ar putea
ajunge la inamic;
¾ interceptarea oricărei ştiri asupra inamicului din punct
de vedere militar sau politic;
¾ informarea opiniei publice cu ceea ce se considera
necesar, fără a fi dezvăluit secretul militar.
În scopul îndeplinirii sarcinilor ce îi reveneau, Serviciul
Supravegherii Ştirilor a fost organizat în două secţii:
¾ Secţia poştală şi telegrafică, ce dispunea de următoarele
compartimente: 1. poşta cu străinătatea – corespondenţa
privată şi cea din armată; 2. corespondenţa telegrafică cu
străinătatea – inclusiv cea din şi către armată;
3. corespondenţa telefonică. Atribuţiile acestei secţii aveau
în vedere: interceptarea corespondenţei poştale şi
distrugerea celei codificate sau criptografiate; culegerea de
8
Ibidem, p. 89.
15
informaţii din corespondenţă; interceptarea

corespondenţei poştale şi telegrafice la solicitarea
serviciilor de informaţii; exploatarea în regim de urgenţă
a telegramelor oficiale ale armatei; interzicerea
telegramelor criptografiate ale ataşaţilor militari din statele
inamice; reţinerea telegramelor privind comenzile militare
pentru armatele inamice; suspendarea convorbirilor
telefonice particulare cu străinătatea.
¾ Secţia presei, ce dispunea de următoarele
compartimente: 1. comunicate şi relaţii cu corespondenţii
presei interne; 2. cenzura ziarelor. Activităţile acestei
secţii presupuneau identificarea ştirilor ce nu ar
fi trebuit să apară şi urmărirea celor vinovaţi în baza
prevederilor Legii spionajului; cenzurarea ştirilor după
momentul declarării stării de asediu; difuzarea
comunicatelor pentru informarea populaţiei; eliberarea
de permise corespondenţilor de presă români şi străini
pentru a însoţi armata în teatrele de operaţiuni9.
Comunitatea informativă, cu toate componentele sale
prezentate anterior, a asigurat culegerea de informaţii şi
a acţionat contrainformativ, atât în campania din Bulgaria
(1913), cât şi în perioada de neutralitate (1914-1916) şi
pe întregul parcurs al campaniilor militare din Primul Război
Mondial (1916-1918).
Trebuie evidenţiat faptul că, în perioada de neutralitate
a României, serviciul de Siguranţă Generală a statului
a contracarat activitatea de spionaj şi de propagandă a serviciilor
secrete ale Puterilor Centrale pe teritoriul ţării noastre. După
declanşarea Primului Război Mondial, la 28 iulie 1914, Puterile
Centrale au desfăşurat o vastă activitate informativă în vederea
atragerii României în război, de partea Germaniei şi Austro-
9
Paul Ştefănescu, op. cit., p. 32.
16
Ungariei. Unul dintre obiectivele vizate era impunerea

controlului asupra exploatării resurselor naturale, îndeosebi
a zăcămintelor de ţiţei, care prezentau interes din punct de
vedere strategic. Atunci când s-a luat decizia ca ţara noastă
să intre în război, structurile abilitate din cadrul Ministerului de
Interne au organizat percheziţii la întreprinderile, societăţile
şi băncile cu capital german din România, descoperindu-se cu
această ocazie numeroase documente care probau activitatea
de spionaj şi propagandă iniţiată de Puterile Centrale.
După retragerea în Moldova a armatei, Parlamentului,
inclusiv a Casei Regale, s-au întreprins acţiuni de reorganizare
pentru eficientizarea randamentului structurilor ce acţionau
în domeniul informaţiilor şi contrainformaţiilor. Documentul
care fundamenta acest proces, Instrucţiuni asupra organizării
şi funcţionării serviciului de informaţii, a intrat în vigoare la
4 martie 1917, după semnarea sa de către generalul Constantin
Prezan, şeful Marelui Cartier General. Ca element de noutate,
documentul schiţa doctrina activităţii de informaţii în domeniul
militar, preciza rolul şi locul misiunilor informative, stabilea
modul de organizare a Biroului de informaţii de la Marele Cartier
General. Alte precizări făceau referire la modul de desfăşurare
a activităţii informative şi a manipulării informaţiilor; atribuţiile
personalului implicat în activitatea de culegere a informaţiilor;
stabilirea cât mai exactă a misiunilor ce reveneau aviaţiei
de recunoaştere şi a modului de executare a acţiunilor de cercetare
aeriană; coordonarea activităţii agenţilor secreţi.
În sfârşit, la 18 aprilie 1918 prin Înaltul Decret regal cu
nr. 1979, care stabilea modificările şi completările la Legea
de organizare a Ministerului de Război, s-a realizat o nouă
reorganizare a serviciilor de informaţii, acestea având acum
o structură mult mai complexă. A fost creată Secţia a V-a
17
informaţii şi contrainformaţii, fiind inclusă în Diviziunea a II-a

a Marelui Stat Major şi organizată pe două birouri:
¾ Biroul I informaţii, care dispunea de 4 substructuri:
Studiul armatelor din Balcani; Studiul armatelor din
Vest; Studiul armatelor din Est; Redactarea şi tipărirea
buletinelor de informaţii periodice, broşuri cu studii
asupra armatelor străine şi buletine lunare, privind
cursurile de informaţii.
¾ Biroul II contrainformaţii, care dispunea de două
substructuri: Culegerea şi adunarea prin agenţi
a informaţiilor secrete din ţările străine şi Serviciul
columbofil; Serviciul de contrainformaţii, contraspionaj,
propagandă şi cenzură.
Toate aceste elemente reprezintă dovezi asupra rolului
important pe care structurile informative l-au avut în
fundamentarea deciziilor în plan militar, dar şi civil.
I.3. Serviciul Special de Siguranţă al Deltei Dunării
Situaţia dificilă din timpul războiului balcanic (1912-
1913), precum şi contextul specific creat prin izbucnirea
războiului mondial a evidenţiat lipsa unui organism specializat
care să asigure Marelui Cartier General, şi implicit armatei
române, date şi informaţii necesare pentru adoptarea celor mai
bune decizii, care să asigure bunul mers al operaţiunilor militare.
Mihail Moruzov, din însărcinarea Direcţiei Siguranţei
Generale şi a Marelui Cartier General, a pus bazele Biroului
de Siguranţă al Deltei Dunării în martie 1917. Serviciul pe care
l-a organizat şi îl conducea beneficia de independenţă faţă
de Siguranţa Generală, instituţie care deţinuse monopolul în
culegerea de informaţii.
18
Activitatea informativă s-a derulat iniţial cu un număr

redus de colaboratori: 3 ofiţeri de poliţie, 3 agenţi transferaţi din
cadrul Siguranţei Generale, 7 agenţi detaşaţi de la Marele Cartier
General, un agent al poliţiei din Tulcea şi un curier. Ulterior
personalul a fost completat în funcţie de necesităţile situaţiei
operative din teren10. Au fost antrenaţi în această activitate
şi pescari lipoveni ce aveau posibilitatea de a se deplasa
pe coasta Mării Negre, de la Sulina până la Varna, şi chiar la
Constanţa, fără a trezi suspiciuni11.
Structura informativă din Delta Dunării avea ca
principală misiune infiltrarea reţelelor de spionaj inamice
în scopul contracarării acţiunilor informative ce vizau
cunoaşterea activităţilor desfăşurate de armata română. Pentru
a putea acoperi cât mai eficient, din punct de vedere informativ,
spaţiul Deltei, Mihail Moruzov a decis să împartă zona de
acţiune a serviciului pe care îl conducea, în trei sectoare:
¾ Sectorul Sulina, care dispunea de 3 cadre, şi unde
a fost numit şef subcomisarul Traian Constantinescu;
¾ Sectorul Vâlcov, care avea la dispoziţie 4 cadre, şef
fiind subcomisarul M. Ivănescu;
10
Florin Pintilie, Ştefan Mariţiu, Nevian Tunăreanu, Corneliu Beldiman,
Istoria Serviciului Secret de Informaţii (1917-1940), vol. I, Bucureşti, Editura
I.N.I., 2000, p. 23: Pentru a realiza acest obiectiv era necesară crearea unei
reţele de agenţi care să acţioneze în teritoriul inamic. În perioada martie-
aprilie 1917, Moruzov a contactat 12 pescari localnici, pe care îi cunoştea din
perioada anterioară izbucnirii războiului, şi care aveau rude la sudul Dunării.
Pregătirea pentru misiune era realizată de Moruzov şi dura aproximativ
5-10 zile. Agenţii nu aveau voie să noteze sarcinile primite sau informaţiile
obţinute pe durata misiunii, atâta timp cât se aflau pe teritoriul inamic, fiind
obligaţi să memoreze toate datele. În baza datelor, obţinute de la dezertori sau
spioni capturaţi, privind paza şi controlul trecerii punctelor de frontieră, s-a
reuşit trecerea liniei frontului de către agenţii Serviciului de Siguranţă
al Deltei Dunării, fără ca aceştia să fie descoperiţi.
11
Paul Ştefănescu, op. cit., p. 65.
19
¾ Sectorul Ismail, unde îşi desfăşurau activitatea

7 cadre, sub conducerea lui Mihail Moruzov.12
Dintre reuşitele acestei structuri informative amintim:
capturarea colonelului german von Mayer, şeful serviciului
de informaţii din Dobrogea şi de pe ţărmul Mării Negre,
operaţiune desfăşurată la 75 km în spatele frontului inamic;
arestarea a 156 spioni germani în zonă; împiedicarea inamicului
să distrugă vreun depozit al armatei române; împiedicarea
încheierii unui acord între Armata Roşie şi armatele Puterilor
Centrale pe frontul dobrogean; salvarea unor ofiţeri şi soldaţi
români din mâinile bolşevicilor în sudul Basarabiei; dejucarea
acţiunilor armatei ruse în aceeaşi zonă13.
II. Serviciului Secret din România în perioada interbelică

II.1. Contextul istoric după Marea Unire
Anul 1918 a însemnat pentru România momentul
realizării unui vechi ideal – unitatea naţional-statală. Situaţia era
fundamental diferită faţă de anul 1914, momentul izbucnirii
războiului mondial. România, după realizarea Marii Uniri prin
actul de la 1 decembrie 1918, era un stat cu graniţe mult extinse,
ce trebuia să facă faţă reunificării provinciilor istorice şi unei noi
realităţi din punct de vedere al sporirii populaţiei, confruntându-se
cu necesitatea edificării unui nou sistem social şi politic,
caracteristic unui sistem democratic, şi punerea în practică
a unui pachet de reforme economice, sociale şi politice, având
ca scop modernizarea statului.
Pentru asigurarea securităţii şi integrităţii naţional-
statale, diplomaţia românească a acţionat în sensul construirii
12
Florin Pintilie, Ştefan Mariţiu, Nevian Tunăreanu, Corneliu Beldiman,
op. cit., p. 18-19; Paul Ştefănescu, op. cit., p. 65.
13
Cristian Troncotă, România şi frontul secret 1859-1945, Editura Elion,
Bucureşti, 2008, p. 88-91.
20
unui sistem de tratate cu statele vecine, dorind realizarea unui

sistem de protejare a securităţii regionale. Aceste eforturi s-au
concretizat sub forma Micii Înţelegeri (1921), un sistem
de tratate bilaterale – ce vizau domeniile economic, politic şi
militar – încheiate între România, Cehoslovacia, Iugoslavia
şi Polonia, şi a Pactului Înţelegerii Balcanice (1934) semnat de
România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia14. Conciliatorismul
şi militarismul, manifestate tot mai intens în cea de a doua
decadă a perioadei interbelice, au determinat eşecul sistemului
de securitate al zonei balcanice15.
Rolul serviciilor secrete de informaţii româneşti în perioada
interbelică, evoluţia din perspectivă organizatorică, precum
şi principalele preocupări ale acestor structuri, sunt în strânsă
legătură cu factorii de risc (surse de insecuritate) externi şi interni.
II.2. Factori externi de risc
În această categorie putem include, în primul rând,
revizionismul, militarismul agresiv şi politicile promovate de
regimurile totalitare instaurate în Europa: bolşevismul victorios
în Rusia ca urmare a revoluţiei din octombrie 1917; hortysmul
în Ungaria, venit la putere în martie 1921; fascismul italian
instalat la putere în octombrie 1922; aducerea la putere în
Germania, de către Hitler în 1933, a Partidului Muncitoresc
German Naţional-Socialist (NSDAP). Evenimentele menţionate
demonstrează că ideologiile totalitare, atât de dreapta, cât şi
de stânga, au înregistrat în perioada interbelică un trend
ascendent, fapt perceput de către statele democratice tradiţionale
ca o ameninţare la adresa propriei lor existenţe, printre acestea
14
În acest context diplomatul român Nicolae Titulescu a afirmat că:
„Securitatea, înţelegerea, asociaţia, integrarea, iată cele patru coloane ale
templului pe care l-am ridicat astăzi păcii”.
15
Cristian Troncotă, Din istoria serviciilor de informaţii. Perioada
interbelică (1920-1939), Bucureşti, Editura A.N.I., 2002, p. 2-4.
21
numărându-se şi România, care se învecina cu trei dintre statele

revizioniste: URSS, Ungaria şi Bulgaria16.
Textul declaraţiei Conferinţei de la Londra din 1871,
foloseşte pentru prima dată conceptul de revizuire în sens
juridic, definind din punct de vedere legal condiţiile ce trebuiau
îndeplinite pentru revizuirea unui tratat, prevăzând că acest lucru
este posibil doar cu consimţământul tuturor părţilor semnatare17.
Termenul de revizionism a apărut după primul război
mondial, având sensul de atitudine, activitate a statelor, sau
a unui grup de state, cu scopul de a revedea şi modifica
prevederile stabilite în tratate. Revizionismul tinde astfel
să capete un sens politic, propunând strângerea legăturilor şi
coordonarea acţiunilor statelor mai mult sau mai puţin
îndreptăţite la revizuire. Revizionismul teritorial interbelic s-a
intersectat cu fenomene ca revanşismul18 şi iredentismul19, care
au fost folosite pentru a-i spori audienţa în rândul populaţiei.
II.2.a. Revizionismul şi spionajul sovietic
Comunismul a reprezentat unul dintre cei mai periculoşi
factori de risc externi, manifestându-se sub forma
revizionismului şi spionajului. Principalele consecinţe a acestor
acţiuni au fost pierderile teritoriale şi ştirbirea suveranităţii şi
independenţei statale a României în vara anului 1940.
16
Cristian Troncotă, op. cit., 2008, p. 107.
17
Liviu Lazăr, Cornel Grad, Istoria României. Transilvania, vol. II,
Cluj-Napoca, Editura „George Bariţiu”, 1997, p. 1255-1394.
18
Dicţionar politic, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 517; apud Liviu
Lazăr, Cornel Grad, op. cit., p. 1255-1394: Termenul de revanşism poate
fi interpretat în sensul unei politici de revendicări teritoriale, care poate
provoca disensiuni între naţiunile implicate.
19
Iredentismul poate fi înţeles ca mişcare social-politică cu caracter
naţionalist, având ca scop reunirea tuturor teritoriilor locuite de către
vorbitorii limbii poporului respectiv. În perioada de formare a statelor-
naţiune era considerat un mijloc de luptă pentru realizarea unificării.
22
Cominternul a avut ca obiectiv principal dezagregarea statală

a României, şi a acţionat sub diverse forme în acest sens, prin
propagandă şi elaborarea unor planuri de intervenţie armată.
Regimul sovietic considera că prin înlăturarea României,
„cordonul sanitar” ce izola comunismul va fi desfiinţat şi
revoluţia internaţională va putea avea succes.
Agenţii sovietici au acţionat în România, încă din toamna
anului 1920, desfăşurând misiuni de influenţă, propagandă şi
diversiune. Coordonarea şi derularea activităţilor de spionaj
la adresa României s-a făcut de către comuniştii proveniţi din
ţara noastră, aceştia fiind dirijaţi de către serviciile de informaţii
de la Moscova. Un moment important îl reprezintă anul 1924
şi elaborarea „Planului Kolarov” de către strategii „revoluţiei
comuniste mondiale” de la Kremlin. Acest plan prevedea
dezmembrarea României în cinci zone, prin infiltrarea şi
acţiunile unor grupări paramilitare, care să justifice ulterior
intervenţia Armatei Roşii.
Concretizarea acestui plan a avut loc în septembrie 1924,
când a început aşa-zisa „revoluţie” din Basarabia, în realitate un
atac terorist, în localitatea Tatar-Bunar. În planurile strategice
ale sovieticilor, „revoluţia” de la Tatar-Bunar trebuia să
pregătească terenul pentru intervenţia Armatei Roşii în Bulgaria.
Datorită intervenţiei autorităţilor române, evenimentul organizat
de serviciile secrete sovietice cu ajutorul reţelelor comuniste din
Basarabia, nu a avut efectul scontat20.
II.2.b. Revizionismul ucrainean
Mişcarea naţionalistă ucraineană a început să activeze
în zonele de graniţă ale României după anul 1919. Factorul
favorizant ala acestor acţiuni l-a reprezentat refugierea unui
număr ridicat de ucraineni peste Nistru, în contextul creat
de războiul civil ce avea loc în acel moment în Rusia. Până la
20
Cristian Troncotă, op. cit., 2008, p. 108-109.
23
momentul dispariţiei statului ucrainean independent, în anul

1921, acesta a încercat să dezvolte relaţii cu România.
Conform datelor ce se regăsesc într-o sinteză informativă
a Serviciului Secret, din 3 ianuarie 1939, cel mai numeros grup
ucrainean se găsea pe teritoriul URSS-ului, fiind estimat la
aproximativ 30 milioane de etnici ucraineni. Spre deosebire
de sovieticii, care îşi formulaseră foarte clar pretenţiile
teritoriale asupra Basarabiei, ucrainenii au revendicat în general
numai regiunile în care populaţia ucraineană era majoritară21.
Revizionismul ucrainean a reprezentat pentru statul român mai
mult un factor de presiune şi intimidare.
II.2.c. Militarismul german şi revizionismul maghiar
Punerea în circulaţie a ideilor privind revizuirea
tratatelor, imediat după semnarea acestora, în condiţiile
existenţei unui sistem internaţional sub forma Ligii Naţiunilor
a fost posibilă pentru că tratatele de pace, încheiate la sfârşitul
primului război mondial, nu au întrunit consensul unanim al
marilor puteri. Rusia şi Germania nu au luat parte la elaborarea
şi aplicarea tratatelor, iar SUA au evitat să asigure funcţionarea
garanţiilor internaţionale.
Ostilitatea manifestată de Germania, Rusia şi Italia a avut
ca prim rezultat divizarea Europei în două blocuri: cel al statelor
ce susţineau menţinerea statu-quo-ului şi cel al statelor
revizioniste adversare ale ordinii instituţionale create la sfârşitul
conflagraţiei mondiale22. Statele revizioniste au beneficiat de
o creştere a influenţei, situaţie posibilă în urma disensiunilor
dintre foştii aliaţi, ce câştigaseră războiul.
21
Ibidem, p. 110-111.
22
Bernard Droz, Anthony Rowley, Histoire générale du XX-e siècle, Tome I,
Paris, Édition du Seuil, 1986, p. 77; apud Liviu Lazăr, Cornel Grad, op. cit.,
p. 1255-1394.
24
Ungaria şi-a propus să modifice clauzele existente, încă

din faza de proiect, a tratatului ce viza această ţară. Demersurile
au continuat cu toate că tratatele cu Ungaria erau deja pregătite,
dar maghiarii nu şi-au pierdut speranţa în redobândirea
integrităţii milenare, după cum afirma V.V. Tilea, membru
al delegaţiei României la Conferinţa de pace. Rezultatul a fost o
intensă propagandă în rândul oamenilor politici străini, axată
pe problema revizuirii frontierelor stabilite de Comisia de
experţi şi cea a obligării României şi a altor state succesorale să
furnizeze materii prime pentru industria maghiară23.
După ce Transilvania a devenit parte integrantă a
României au fost iniţiate primele acţiuni ale Budapestei. Astfel,
trimişi ai guvernului ungar au încercat să-i convingă
pe funcţionarii maghiari să refuze depunerea jurământului de
credinţă faţă de statul român, sub ameninţarea cu destituirea din
funcţie după reocuparea Ardealului de către Ungaria24.
Obiectivul urmărit, prin stimularea emigrărilor şi propaganda
împotriva depunerii jurământului de credinţă faţă de statele
succesoare, era acela de a sabota viitoarea organizare de stat
a teritoriilor pierdute la sfârşitul războiului mondial.
Totodată a fost realizat şi răspândit, în statele vecine, un
bogat material de propagandă revizionistă. Adresa din 25 martie
1920, a Resortului Afacerilor Interne din cadrul Consiliului
Dirigent menţiona că „agenţi unguri fac propagandă contrară
statului, prin divulgarea a tot felul de versiuni, care sunt
acomodate a produce agitaţie în poporaţiunea română”, acţiunile
23
V. V. Tilea, Acţiunea diplomatică a României, Sibiu, Tipografia Poporului,
1925, p. 50-63; apud Liviu Lazăr, Cornel Grad, op. cit., p. 1255-1394.
24
A. Gociman, România şi revizionismul maghiar, Bucureşti, Tipografia
ziarului „Universul”, 1934, p. 341; apud Liviu Lazăr, Cornel Grad, op. cit.,
p. 1255-1394.
25
invocate fiind „neîntemeiate şi false, izvorâte dintr-un simţământ

duşmănos contra noastră”25.
Subsecretariatul de Stat de pe lângă Ministerul de Interne
menţiona printr-o notă, la 3 iulie 1921, că „după informaţiile
precise primite din Ungaria suntem înştiinţaţi că guvernul
maghiar pentru a întreţine agitaţiile iredentiste din Ardeal,
a alcătuit un bogat material de propagandă. S-au tipărit cărţi,
broşuri, ilustraţii sugestive, manuale cu îndrumări de
propagandă, filme cinematografice, care urmează a fi transmise
spre a fi răspândite în Transilvania. Pentru realizarea acestui
scop s-a acreditat un organ administrativ special, care să facă
continuu legătura cu societăţile iredentiste din Ardeal sau
cu conducătorii unguri”26. La 8 martie 1922, Direcţia Poliţiei şi
Siguranţei Generale informa că „autorităţile ungare obişnuiesc
ca pe diferite acte oficiale eliberate cetăţenilor să pună ştampila
cu caracter iredentist «Ungaria ciuntită nu e ţară. Ungaria
întregită e un rai»”27.
În perioada dintre cele două războaie mondiale au activat
asociaţii culturale, patriotice, paramilitare, secrete sau mai puţin
secrete, cu scopul de a susţine curentul iredentist în interior
şi pentru a-l propaga prin toate mijloacele în străinătate. În 1927,
a fost înfiinţată Liga Revizionistă Maghiară, organizaţie care
a beneficiat de subvenţii din partea statului maghiar, pentru
25
Arhivele Statului, Filiala Alba, Fond: Prefectura judeţului Alba, Cabinetul
Prefectului, dosar 12/1920, f. 8; apud Liviu Lazăr, Cornel Grad, op. cit.,
p. 1255-1394.
26
p. 1255-1394.
27
p. 1255-1394.
26
a susţine planurile revizioniste28. Ungaria nu a ezitat să

organizeze atacuri teroriste, urmărind crearea unei stări de
panică şi destabilizare politică în statele vecine. În decembrie
1934, mai mulţi membri ai organizaţiei „Ifju Garda” (Tânăra
Gardă) au fost arestaţi în momentul când se pregăteau să pună
bombe unor fabrici din Transilvania29.
Inspectoratul de Poliţie al Ţinutului Someş-Cluj, printr-un
ordin circular emis la 27 martie 1939, informa că: „Ungaria
cu concursul oficialităţilor a organizat bande de terorişti, aşa
numiţii „Szabadcsapatok”. Menirea acestor bande este de a face
incursiuni în statele vecine şi a produce dezordini şi panică în
populaţie spre a arăta opiniei publice mondiale că în statul
respectiv ordinea publică nu este asigurată şi că populaţiunea
este nemulţumită şi agitată”30. Acelaşi document precizează
că instrucţia teoretică a membrilor organizaţiei era făcută de
către ofiţeri activi maghiari, iar sistemul de luptă varia de la caz
la caz. Organele jandarmeriei sau poliţiei maghiare asigurau
trecerea frontierei în mod secret, ulterior fiindu-le anunţat
obiectivul atacului. Din informaţiile culese rezulta că două
companii de terorişti se aflau în localităţile Nagyleta şi Almaşd,
iar centre mai importante erau la Debreczin, Csenger şi în
comuna Mateszalka.
Detalii, privind modul în care acţionau membrii acestei
organizaţii pe teritoriul României, regăsim într-o notă
informativă a chesturii de poliţie a municipiului Alba Iulia din
10 mai 1939, prin care se arată că un număr de 80 de terorişti
din organizaţia „Szabadcsapatok” au fost trimişi la sfârşitul lunii
28
Arhivele Statului, Filiala Cluj, fond: Inspectoratul de Poliţie Cluj, dosar
184/1930, f. 219; apud Liviu Lazăr, Cornel Grad, op. cit., p. 1255-1394.
29
Arhivele Statului, Filiala Deva, fond: Inspectoratul de Poliţie Mureş, dosar
30
27
aprilie peste frontieră în România şi că aceştia ar avea misiunea

de a recruta aderenţi printre minoritarii unguri şi români care au
activat în mişcarea legionară, în special dintre cei care au suferit
condamnări sau au făcut parte din echipele de sacrificii, precum
şi dintre ofiţerii deblocaţi31.
Contestarea, şi mai apoi încălcarea prevederilor
Tratatului de la Versailles, de către factorii de decizie de
la Berlin şi Budapesta, în paralel cu promovarea ideilor
revizioniste au reprezentat factori de risc pentru integritatea şi
securitatea statului român.
Militarismul german, alături de revizionismul sovietic şi
cel maghiar, prin acţiunile derulate cu sprijinul serviciilor
secrete proprii, a creat cele mai mari probleme comunităţii de
informaţii româneşti, în perioada interbelică. Aceştia au fost
factori ce au exercitat o puternică presiune asupra statului
român, oferind în acelaşi timp serviciilor secrete româneşti
posibilitatea de a evidenţia rolul informaţiilor în cunoaşterea, din
toate punctele de vedere, a potenţialului inamic32.
II.2.d. Revizionismul bulgar
Din perspectiva statului român, revizionismul bulgar
a reprezentat un factor de risc pentru securitatea naţională încă din
anul 1878, fiind primul fenomen de acest gen cu care s-a
confruntat. Revizionismul bulgar a înregistrat o evoluţie sinuoasă,
având momente de vârf în timpul războaielor balcanice (1912-
1913) şi al primului război mondial (1914-1918).
Măsurile adoptate de către autorităţile române, pentru
a controla revizionismul bulgar, au urmărit în principal prevenirea
şi contracararea acţiunilor teroriste ale comitagiilor. Acţiunile
statului român, fundamentate pe informaţiile obţinute de către
31
29/1939, f. 202; Liviu Lazăr, Cornel Grad, op. cit., p. 1255-1394.
32
28
serviciile secrete din perioadă, s-au concretizat prin: organizarea

unui sistem de pază sub forma „gărzilor cetăţeneşti”; introducerea
stării de asediu (1919-1922); aplicarea unor legi speciale
în judeţele Durostor şi Caliacra; dislocarea în zonă a 1.200 de
jandarmi; defrişarea unei porţiuni de pădure; colonizarea în zonele
respective, începând cu 1925 şi până în 1940, a unor familii de
aromâni din Peninsula Balcanică33.
În perioada premergătoare izbucnirii celui de al doilea
război mondial, revizionismul bulgar a devenit tot mai bine
organizat, contestarea legitimităţii autorităţilor româneşti din
Dobrogea, fiind principalul obiectiv urmărit.
II.3. Factori interni de risc
Societatea românească a fost nevoită, în perioada
interbelică, să se confrunte cu mai multe probleme în plan intern.
Apreciem că aceste probleme erau de natură a genera
vulnerabilităţi la adresa securităţii interne a statului român. Dintre
acestea amintim: organizarea politică pe criterii etnice
a minorităţilor, antisemitismul, extremismul politic, contrastele
social-economice, conflictul dintre generaţii, existenţa structurilor
informative paralele cu cele oficiale ale statului, şi nu în ultimul
rând, compromiterea monarhiei în faţa opiniei publice34.
II.3.a. Organizarea politică pe criterii etnice a minorităţilor
În perioada interbelică o parte a minorităţilor naţionale s-
au situat pe poziţii diferite faţă de statul român. Această
poziţionare, o constantă a perioadei, a fost percepută ca o sursă
permanentă de tensiune, mai ales atunci când devenea evidentă
influenţarea activităţii acestora prin acţiuni din exterior.
33
Ibidem, p. 112-114.
34
Ibidem, p. 115.
29
Minoritatea maghiară a acţionat în două etape, şi în

fiecare dintre ele în mod diferit. În prima etapă, între anii 1918-
1920, a adoptat tactica „rezistenţei pasive”, iar în perioada
următoare, după semnarea Tratatului de la Trianon, a început
să se organizeze pentru a opune rezistenţă instituţiilor statului
român, a cărui existenţă o recunoştea doar ca o situaţie de fapt.
Din perspectiva autorităţilor de la Budapesta, maghiarii din
România nu trebuiau să accepte statutul de minoritate naţională.
Documentele serviciilor de informaţii şi siguranţă relevă faptul
că Partidul Maghiar, ce funcţiona începând cu decembrie 1922,
avea o strânsă legătură cu guvernul de la Budapesta, urmând
instrucţiunile acestuia. Principala tactică folosită consta
în trimiterea de memorii la Societatea Naţiunilor, prin care erau
denunţate „persecuţiile” la care era supusă minoritatea maghiară
din România35. Activitatea politică avea ca principal obiectiv
declarat apărarea intereselor comunităţii maghiare. De fapt
se urmărea ţinerea în izolare a maghiarilor în cadrul societăţii
româneşti, totul în numele dreptului la „autoguvernare” pentru
judeţele în care aceştia alcătuiau majoritatea populaţiei.
Minoritatea germană avea o bogată experienţă în calitate
de minoritate etnică, şi în acest sens dezvoltase o puternică viaţă
comunitară. Acest lucru i-a permis să se acomodeze mult mai
uşor şi mai repede la noile realităţi, survenite după actul de la
1 decembrie 1918. După venirea la putere a lui Adolf Hitler
în Germania, în mai 1933, a fost creat Partidul Naţional-
Socialist al Germanilor din România. Această organizaţie
politică, prin intermediul membrilor săi, răspândea broşuri şi
ziare trimise din Reich, organiza conferinţe şi a înfiinţat tabere
de muncă frecventate de tinerii germani. De asemenea membrii
organizaţiei purtau uniforme având ca semn distinctiv zvastica.
35
Ibidem, p. 115-116.
30
Consecinţa a fost că la 7 iulie 1934, Guvernul român a luat

decizia de a interzice taberele de muncă, desfiinţând Partidul
Naţional-Socialist al Germanilor din România, pentru că această
organizaţie derula activităţi „interzise de legile în vigoare”36.
Minoritatea evreiască a adoptat o tactică diferită,
comparativ cu modul de organizare al celorlalte minorităţi din
România. În acest scop, nu şi-a creat o organizaţie politică
proprie, considerând că tactica de a acţiona prin diverşi lideri din
interiorul partidelor româneşti pentru a influenţa adoptarea
deciziilor politice a statului român, îi va susţine mult mai bine
interesele37. Acest mod de a acţiona poate fi explicat şi prin
faptul că evreii din România, cea de a treia minoritate din punct
de vedere numeric, se confruntau, după momentul 1918, cu
o situaţie complexă, deoarece aparţineau unor spaţii culturale
diferite: cei din Vechiul Regat – celei româneşti, cei din
Transilvania – culturii maghiare, cei din Bucovina – culturii
germane (austriece), iar cei din Basarabia – culturii ruseşti.
II.3.b. Antisemitismul
O parte a societăţii româneşti şi a autorităţilor statului
percepea antisemitismul ca pe un factor intern de risc,
considerând că manifestările acestui curent pot conduce
la modificarea echilibrului vieţii social-economice, politice şi
culturale româneşti. Trebuie subliniat, în primul rând, faptul
că antisemitismul nu a fost un fenomen specific societăţii
româneşti interbelice, manifestându-se sub forma unui curent cu
caracter general, la nivelul întregului spaţiu european. În
al doilea rând, se impune evidenţierea ecoului foarte puternic pe
care l-au avut evenimentele din Rusia, din octombrie 1917,
în rândul populaţiei sărace a diasporei evreieşti. În România
36
Ibidem, p. 116-117.
37
Ibidem, p. 117-118.
31
curentul antisemit nu a fost fundamentat pe concepţii de ordin

rasial, spre deosebire de situaţiile înregistrate în cazul unor state
din Europa centrală şi occidentală, şi nu viza eliminarea fizică
a evreilor, punând accent pe ideea de protejare a intereselor
româneşti în faţă expansiunii economice a evreilor38.
II.3.c. Extremismul politic
Partidul Comunist din România (PCdR), prin susţinerea
intereselor sovietice, concretizate sub forma acţiunilor
antiromâneşti, a fost perceput ca un important factor de risc
la adresa securităţii interne a statului. Ideile pe care le promovau
membrii PCdR au găsit ecou mai ales în rândurile minorităţilor
etnice, îndeosebi printre unguri, evrei, bulgari şi ucraineni. În
anul 1924, prin Legea Mârzescu, PCdR a fost trecut
în ilegalitate, fiind o organizaţie politică marginală, fără impact
în viaţa politică a ţării, situaţie în care s-a menţinut până la
momentul preluării puterii cu sprijinul URSS. Deoarece PCdR
avea ca principal obiectiv dezmembrarea statului românesc, aşa
cum fusese creat la sfârşitul războiului mondial, organizaţia s-a
aflat în atenţia Siguranţei şi a serviciilor de informaţii româneşti
în întreaga perioadă interbelică.
Se explică astfel tonul documentelor informative ale
organelor de siguranţă ce evaluau activitatea comuniştilor
români: „Membrii mişcării comuniste din România trebuiesc
priviţi nu ca fii ai naţiunii române, adepţi ai vreunui curent
politic oarecare, ci ca elemente ale armatei inamice, activând
cu mijloace şi în scopuri criminale pe teritoriul ţării”, sau
„organizaţia comunistă clandestină din România apare doar ca
un instrument activ al politicii imperialiste a Moscovei, politică
ce tinde la dezagregarea statelor naţionale şi la expansiunea
teritorială a statului bolşevic”39.
38
Ibidem, p. 118-119.
39
Ibidem, p. 120-121.
32
Pe eşichierul politic românesc, extremismul de dreapta,

a avut ca exponenţi membrii Mişcării Legionare. Doctrină
asumată de către această organizaţie se caracteriza prin negarea
valorilor democraţiei, susţinerea modelului statului totalitar
ca soluţie la „politicianismul” specific perioadei, exaltarea
valorilor creştinismului şi construirea unui cult al românismului.
Mişcarea a utilizat naţionalismul, conceptele religioase
şi modelul organizaţiilor paramilitare pentru a atrage
simpatizanţi din toate mediile sociale. Autorităţile româneşti,
deşi au fost iniţial lipsite de reacţie faţă de Mişcarea Legionară,
au ripostat apoi foarte dur. Acest mod de a acţiona a inaugurat
un lung şir de violenţe, a căror victime au fost importanţi
oameni politici şi de stat, precum şi figuri centrale ale vieţii
ştiinţifice şi culturale româneşti. Disputa dintre regele Carol
al II-lea şi Mişcarea Legionară pentru supremaţie în cadrul
regimului autoritar, a reprezentat factorul de instabilitate social-
politică cu cel mai puternic impact asupra prestigiului statului
român, suveranităţii şi integrităţii teritoriale40.
Măsurile adoptate de către regele Carol al II-lea
împotriva Mişcării în anul 1938 şi în perioada imediat următoare
par să se datoreze faptului că percepea această organizaţie drept
o agentură a Germaniei. Stau dovadă în acest sens următoarele
evenimente: guvernul a iniţiat arestarea masivă a membrilor
Mişcării la scurt timp după Anschluss-ul dintre Germania
şi Austria în martie 1938; uciderea lui Zelea Codreanu şi a altor
treisprezece membri ai grupări, în noiembrie, în timp ce încercau
să scape de sub escortă a avut loc imediat după vizita lui Carol
al II-lea în Germania, vizită în cadrul căreia Hitler ceruse cu
insistenţă eliberarea legionarilor şi formarea unui cabinet condus
de Codreanu41.
40
Ibidem, p. 121-122, vezi şi Tiberiu Tănase, Feţele monedei. Mişcarea
Legionară între 1941-1948, Editura Tritonic, Bucureşti, 2010.
41
Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea,
33
II.3.d. Contrastele social-economice şi conflictul dintre

generaţii
Democraţia românească a avut de suferit în perioada în
anilor ’30, şi pentru că a trebuit să facă faţă provocărilor celor două
curente de extremă: legionarismul şi comunismul, în timp ce
tendinţele autoritare ale monarhismului deveneau tot mai vizibile.
Contrastele social-economice, precum şi conflictul dintre
generaţii, prezente la nivelul societăţii româneşti interbelice, au
reprezentat o sursă de insecuritate permanentă. Se desfăşura
o adevărată campanie a „tinerilor” împotriva „bătrânilor”, acuzaţi
de toate relele de care suferea România interbelică pentru că
aceştia se aflau la conducerea statului. O parte a oamenilor
politici ai vremii apreciau că „bătrânii” nu aveau capacitatea de
a se adapta noilor realităţi sociale şi politice. Acest conflict dintre
generaţii a contribuit la procesul de radicalizare a tineretului,
conducând în acelaşi timp la apariţia unei noi stări de spirit.
Studenţii, cei care reprezentau intelighenţia tinerii generaţii, erau
în această perioadă în căutarea unui ideal. Ei porneau de
la premisa că vechea generaţie îşi realizase misiunea istorică,
respectiv, întregirea neamului42.
II.3.e. Structurile informative paralele
În perioada interbelică au funcţionat structuri informative
paralele cu cele oficiale ale statului, ce s-au aflat sub
coordonarea diverşilor oameni politici sau a camarilei regale,
reprezentând un factor de risc la adresa securităţii naţionale,
întrucât erau implicaţi în astfel de activităţi clandestine ziarişti,
cadre ale partidelor politice, agenţi şi ofiţeri de informaţii.
Prezenţa acestor structuri informative paralele a condus
Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998,

p. 436-437.
42
34
la scurgeri de informaţii secrete, de interes naţional, unele dintre

ele având consecinţe greu de calculat.
Partidul Naţionalist Ţărănist, Partidul Naţional Liberal,
Partidul Radical Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul Social
Democrat au avut propriile structuri de ordine şi informaţii.
Acestea au fost create pentru a se proteja împotriva atacurilor
provenite din partea adversarilor politici şi pentru a asigura
ordinea şi disciplina, atunci când erau organizate congrese
şi întruniri publice. PNŢ şi-a creat, de exemplu, Gărzile
ţărăneşti, elaborând şi un regulament pentru funcţionare lor.
Serviciul de informaţii din cadrul PNŢ era condus de Armand
Călinescu. Informaţiile erau culese de specialişti cu pregătire
diversă, fiind ulterior selectate şi centralizate pe diverse
problematici. Săptămânal era întocmit un buletin de informare,
ce era apoi înaintat liderilor ţărănişti43.
Structurile informative ale partidelor politice asigurau
date şi informaţii cu caracter social, economic, politic şi
militar, pe baza cărora erau formulate programele
de guvernământ, se pregătea propaganda electorală sau se
adoptau decizii în problemele de politică externă. Pe lângă
acest rol, aveau şi misiuni contrainformative, trebuind să
identifice eventualii agenţi de influenţă infiltraţi în propriile
rânduri de către Siguranţă, Serviciul Secret sau partidele
politice rivale. În general, aceste structuri derulau acţiuni
ce aveau un caracter preventiv, fiind îndreptate împotriva
acţiunilor diversioniste cu caracter politic sau prin care se
urmărea compromiterea unor lideri44.
La începutul anilor ’30 a fost creat un serviciu personal
de informaţii, de către Elena Lupescu, amanta regelui Carol
al II-lea. Această structură a funcţionat în cadrul Direcţiunii
Generale a Poştelor, Telegrafului şi Telefoanelor cu ajutorul
directorului general, Pitulescu, care prin controlul
43
44
35
corespondenţei şi mai ales pin interceptarea convorbirilor

telefonice obţinea informaţii privind poziţia opiniei publice, dar
şi a principalilor oameni politici, faţă de implicarea Elenei
Lupescu în viaţa politică a ţării şi privind acţiunile regelui în
vederea instaurării unui regim autoritar. Printre cei care s-au
aflat în atenţia acestei structuri, se numărau: Iuliu Maniu,
Nicolae Titulescu, Alexandru Averescu, Virgil Madgearu45.
II.3.f. Compromiterea monarhiei
Carol al II-lea s-a manifestat ca un adversar al sistemului
democratic parlamentar, într-o perioadă în care curentele
extremiste, de sorginte comunistă sau fascistă, câştigau tot mai
mult teren sub masca aparentă a eficacităţii.
Cea de a doua jumătate a perioadei interbelice a fost
dominată de jocurile politice iniţiate de regele Carol al II-lea,
în efortul de a institui în locul monarhiei constituţionale un
regim autoritar sau chiar o dictatură regală46. În perioada
premergătoare izbucnirii celui de al doilea război mondial, anii
1938 – 1940, regele şi-a atins obiectivul, instaurând un regim
autoritar personal, căruia i-a creat şi cadrul legal necesar sub
forma unei noi Constituţii, devenind în acelaşi timp conducător
al partidului unic – Frontul Renaşterii Naţionale, apoi Partidul
Naţiunii, dispunând de toate pârghiile puterii47.
II.4. Structura Serviciului Secret din România
în perioada interbelică
II.4.1. Prima decadă a perioadei interbelice
Condiţiile specifice desfăşurării primului război mondial
a impus diversificarea metodelor şi mijloacelor de culegere
45
46
Există încă dispute între istorici în problema caracterizării regimului din
România între anii 1938-1940.
47
36
a informaţiilor de către structurilor informative şi

contrainformative. Un astfel de serviciu a fost creat în cadrul
armatei române. Documentul Instrucţiuni asupra organizării şi
funcţionării Serviciului de Informaţii, emis la 20 februarie 1917,
menţionează pentru prima dată Serviciul Secret, care avea
atribuţii în „chestiunile serviciului de spionaj propriu-zis, cât
şi acelea ale serviciului de contraspionaj”. Şeful acestui Serviciu
Secret trebuia să fie ofiţer de Stat Major, personalul şi fondurile
aflate la dispoziţia sa intrând în categoria celor „speciale”.
Aceste reglementări au fost ulterior dezvoltate prin Instrucţiuni
cu privire la îndatoririle diferitelor eşaloane ale Serviciului
de Informaţii, din ianuarie 1918, care stabileau încadrarea şi
atribuţiile acestui oficiu. Căpitanul Traian Roman a fost şeful
Seviciului Secret, dovedindu-şi calităţile de ofiţer şi analist pe
întreaga perioadă cât a deţinut această funcţie. Dovadă a acestor
calităţi stau materialele elaborate, adevărate analize informative,
ce anticipau încă din 1921, evoluţia ulterioară a Europei, din
punct de vedere politic, economic, dar mai ales militar.
Serviciului Secret a acţionat încă de la început şi pentru
identificarea agenţilor de spionaj şi propagandă, modul de
organizare al acestora, liderii şi obiectivele urmărite, precum şi
în ce măsură activitatea acestora afecta securitatea României48.
În anul 1924 la conducerea Serviciului Secret a fost
numit Mihail Moruzov49, care s-a remarcat în cadrul Brigăzii de
Siguranţă Tulcea, prin obţinerea de informaţii în legătură cu
48
Alin Spânu, Istoria serviciilor de informaţii/contrainformaţii româneşti
în perioada 1919-1945, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 129-131.
49
În legătură cu personalitatea lui Mihail Moruzov şi activitatea sa în
domeniul informaţiilor vezi pe larg: Cristian Troncotă, Mihail Moruzov
şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, ediţia a II-a, Editura
Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997; Idem, Mihail Moruzov şi frontul
secret, Editura Elion, Bucureşti, 2007.
37
acţiunile subversive derulate de minoritarii bulgari, lucru posibil

şi datorită calităţilor sale native. Moruzov a activat cu succes în
Delta Dunării, în timpul primului război mondial, şi în baza
colaborării dintre Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale şi
Secţia Informaţii a Marelui Cartier General. La sfârşitul
războiului mondial, rezultatele obţinute l-au ajutat să ocupe
funcţia de şef al Brigăzii de Siguranţă Tulcea şi, apoi, cea de şef
al Serviciului de Siguranţă al Dobrogei. Pentru că se impusese
ca necesară profesionalizarea Serviciului Secret, şi se bucura de
aprecierea militarilor cu care colaborase în timpul războiului,
Mihail Moruzov a fost desemnat să preia conducerea acestei
structuri. A contribuit la adoptarea acestei decizii şi analiza
asupra evenimentelor de la Tatar-Bunar (1924), care a evidenţiat
dificultăţile cu care se confruntau structurile din domeniul
informaţii şi contrainformaţii, în cunoaşterea realităţilor
specifice spaţiului sovietic50.
În anul 1927, Serviciul Secret a fost reorganizat.
Conform Instrucţiunilor provizorii asupra informaţiilor, avea
şase secţii, fiind încadrat cu personal militar şi civil specializat.
Obiectivele Serviciului Secret erau prevăzute în articolul 42:
„Serviciul Secret procură, uneori, ştiri exacte şi de importanţă
capitală pentru conducerea operaţiunilor, iar acestea se găsesc de
multe ori amestecate cu informaţii false. Utilizare lor cere
o muncă de fineţe şi o cercetare profundă a izvoarelor”. Funcţia
de şef al Serviciului putea fi ocupată de un civil, situaţie în care
funcţia era asimilată gradului de general de divizie, sau de un
militar, care trebuia să fie general, ofiţer de Stat Major,
specialist în domeniul informaţiilor, adică să fi condus Secţia
a II-a Informaţii cel puţin doi ani. Şeful Serviciului stabilea
drepturile de soldă, asimilate gradelor militare, pentru personalul
civil specializat. Personalul militar încadrat în Serviciul Secret
50
Alin Spânu, op. cit., p. 134-136.
38
trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: ofiţer de Stat

Major, specializat în cadrul Diviziunea a II-a sau ofiţer
de trupă/ofiţer din Jandarmerie, de la gradul de căpitan în sus şi
cu stagiile efectuate. Din punct de vedere organizatoric,
Serviciul Secret a fost structurat astfel:
¾ Secţia Secretariat, cu următoarele Birouri:
Casierie, Personal, Registratură şi Arhivă;
¾ Secţia Fronturi, cu Birourile: Fronturi (Est, Vest,
Sud), Sinteza şi agentura specială, Politica externă;
¾ Secţia Contrainformaţii, cu Birourile: Presă,
Agentură, Industrie şi economie, Magistratură,
Politică internă. Separat funcţionau Centrele
Contrainformative, organizate pe următoarele
Birouri: Agentura descoperită (în Jandarmerie,
Poliţie şi Siguranţă, în cadrul autorităţilor militare),
Agentura acoperită, Adunare probe, Propagandă;
¾ Secţia Presă, cu Birourile: Limba română, Limba
străină, Control, agenturi şi urmăriri, Sinteză;
¾ Secţia Propagandă, cu Birourile: Studii şi sinteze,
Propagandă şi contrapropagandă străină (prin
agentură), Propagandă şi contrapropagandă internă
(prin presă, biserică şi şcoli);
¾ Secţia Studii, care coordona Şcoala de Informaţii,
Şcoala Superioară de Informaţii şi Contrainformaţii
şi Biroul Studii51.
Pentru a putea face faţă noilor provocări, specifice
perioadei interbelice, au fost elaborate norme de lucru, având ca
obiectiv principal întărirea capacităţilor contrainformative ale
Serviciului. În acest sens a fost elaborat şi difuzat documentul
Măsuri de luat pentru a face acţiunea informativă a inamicului
51
Ibidem, p. 129-136.
39
dusă prin agenţi de spionaj să nu poată da roade52, prin care

erau stabilite principalele direcţii de acţiune:
¾ Executarea unui control riguros atât al străinilor
stabiliţi în ţară, cât şi a celor ce doresc să intre în ţară;
¾ Supravegherea persoanelor suspecte, militare sau
civile;
¾ Supravegherea contactului ofiţerilor şi trupei cu
persoane străine, precum şi supravegherea
persoanelor care circulă în jurul comandamentelor,
cazărmilor şi pe timpul exerciţiilor;
¾ Organizarea serviciului la trupă şi
comandamente, astfel încât să se facă imposibilă
culegerea de informaţii;
¾ Instruirea elementelor militare, de orice grad,
asupra acţiunii nefaste a agenţilor inamici de spionaj,
şi consecinţele acestor acţiuni pentru armata noastră
şi asupra mijloacelor de apărare;
¾ Deşteptarea interesului marelui public şi instruirea
lui asupra pericolului reprezentat de acţiunile
subversive inamice prin publicarea unor lucrări cu tentă
beletristică, dar inspirate din fapte reale.
De asemenea, au intrat în vigoare instrucţiuni complexe
privind organizarea supravegherii persoanelor suspecte, unde au
fost menţionate calităţile necesare unui agent53 şi modul
52
AMR, fond 5417, dosar 1014, f. 3-4, apud Alin Spânu, op. cit., p. 137.
53
AMR, fond 5417, dosar 1014, f. 5, apud Alin Spânu, op. cit., p. 137:
„Agenţii trebuie să aibă următoarele calităţi: loialitate morală; tăria
convingerilor, lipsa înclinaţiilor spre beţie şi alte vicii, curaj, vioiciune,
prezenţă de spirit, antrenament fizic, persistenţă, precauţie, camaraderie,
atitudine din conştiinţă şi serioasă faţă de atribuţiile sale, precum şi faţă de
toată organizaţia de siguranţă a statului, corpul viguros, picioare puternice,
văz, auz şi memorie bună, precum şi înfăţişare puţin bătătoare la ochi.”
40
de executare a misiunilor. Acţiunile desfăşurate pe acest palier

au revenit agenţilor de contrainformaţii, definiţi drept „orice
persoană care contribuie atât în timp de pace, cât şi în timp de
război, la împiedicarea acţiunii pe care inamicul o duce prin
mijloace ascunse, în scopul de a stabili capacitatea combativă
a armatei adverse. Fiecare cetăţean conştient trebuie să
considere ca punct de onoare apărarea armatei sale şi a naţiunii
în contra acţiunii oculte a inamicului”54.
II.4.2. A doua decadă a perioadei interbelice
Structura organizatorică a Serviciului de care ne ocupăm
a fost reconstituită prin coroborarea unor date oferite de
documente din arhiva SSI, cu unele informaţii oferite de lucrări
memorialistice sau mărturiile unor foşti angajaţi ai serviciului.
Această organizare este valabilă doar pentru perioada 1934-
1940, şi reprezintă stadiul actual al cercetărilor.
Mihail Moruzov a profitat de funcţia pe care o deţinea,
gestionând situaţia în aşa fel încât Serviciul Secret a devenit
o voce distinctă în comunitatea informativă din România
interbelică, iar la un moment dat a reuşit să domine fluxul
informativ. Până la mijlocul anilor ’30 activitatea serviciilor de
informaţii româneşti a evoluat firesc, ulterior fiind concentrată
pe anumite obiective, direcţionate de la şi spre Palatul Regal55.
Documentul la care facem referire în continuare s-a
păstrat în arhivă sub denumirea de Regulamentul Serviciului S.56
şi a intrat în vigoare, aşa cum este menţionat în cadrul articolul
12 al regulamentului, la data de 20 aprilie 1934.
Conform art.1: „Serviciul S. Constituie organul tehnic
al Serviciului de Informaţii al Armatei. În sarcina sa cade
organizarea tehnică a acestui Serviciu, atât din punct de vedere
54
AMR, fond 5417, dosar 1014, f. 4, apud Alin Spânu, op. cit., p. 137.
55
Alin Spânu, op. cit., p. 138.
56
ASRI, Fond Documentar, dosar nr. 8010, f. 6-9.
41
intern cât şi extern.” Regulamentul stabilea următoarele misiuni

pentru Serviciul Secret: procurarea de informaţii, în plan intern
şi extern, cu caracter general, ce urmau să fie folosite de către
Ministerul Apărării Naţionale, „atât în timp de pace cât şi
în timp de război” şi organizarea tehnică în scopul asigurării
procurării de informaţii cu caracter special militar, intern
şi extern, în funcţie de nevoile operative ale Marelui Stat Major,
atât în timp de pace cât şi în timp de război.
Prin articolul 3 se stabileşte subordonarea directă
a Serviciului Secret faţă de Ministerul Apărării Naţionale.
Această prevedere impunea Serviciului ca înainte de a derula
orice activitate specifică pentru obţinerea de informaţii la
cererea altor servicii ce depindeau de alte departamente, să aibă
aprobarea prealabilă a ministrului Apărării Naţionale. În cazul
în care ministrul aproba şi ordona colaborarea cu alte servicii,
rezultatele obţinute puteau fi comunicate solicitanţilor doar cu
avizul prealabil al ministrului Apărării Naţionale.
În relaţia cu Marele Stat Major, Serviciul Secret,
reprezentând aparatul tehnic, era obligat să execute ordinele
primite, referitoare la procurarea materialului informativ cu
caracter militar, ce interesau această instituţie. De asemenea
trebuia să rezolve orice probleme ar fi apărut în legătură
cu organizarea serviciilor informativ-operative – interne şi
externe – atât în timp de pace cât şi în timp de război.
Articolul 5 este foarte important deoarece stabileşte
pentru Serviciul Secret sarcina de a recruta şi forma elemente
capabile să execute misiuni informative (interne şi externe),
conform cerinţelor. Serviciul Secret putea face propuneri pentru
numirea personalului bugetar oficial şi numea direct personalul
acoperit ce-i aparţinea, în funcţie de nevoile serviciului, urmând
ca deciziile de numire şi fişele personalului să fie păstrate în
arhiva proprie.
42
Resursa umană reprezenta o preocupare permanentă

pentru Serviciul Secret. Din acest motiv prin articolul 6
se reglementa modul în care urmau să se facă numirile de
personal şi avansările. Astfel, personalul descoperit urma să fie
numit în funcţie prin decizie ministerială, în timp ce personalul
acoperit nu putea fi numit şi înlocuit, decât prin decizia
Serviciului Secret. Trecerea personalului acoperit în categoria
personalului descoperit (oficial) se putea realiza doar în baza
unui raport motivat, adresat Ministerului Apărării Naţionale,
care putea dispune trecerea acestuia în categoria personalului
oficial, moment în care se trecea şi în statul de salarii numele
real al angajatului. De asemenea, întregul personal al Serviciului
Secret era considerat „element de specialitate”57.
În ceea ce priveşte managementul Serviciului Secret se
stabilea faptul că şeful acestei structuri este „direct răspunzător
de organizarea şi sistemul de lucru al aparatului tehnic
informativ, atât al Serviciului S. Central, cât şi al centrelor de
Informaţii şi Contrainformaţii operative, interne şi externe, care
lucrează sub ordinele directe ale marelui Stat Major”. Un aspect
ce trebuie subliniat îl reprezintă faptul că şeful Serviciului era
„direct răspunzător faţă de ministrul apărării Naţionale de
păstrarea secretului misiunilor încredinţate spre executare”58.
Şeful Serviciului Secret exercita întreaga autoritate
asupra personalului din subordine, atât din punct de vedere
profesional cât şi disciplinar, având deplină libertate atât în
alegerea personalului, ce trebuia să aibă aptitudinile necesare
derulării activităţii specifice, cât şi a metodelor întrebuinţate
pentru îndeplinirea misiunilor ce le erau încredinţate.
Conducerea Serviciului derula întreaga activitate pe propria
răspundere, fără a angaja, în cazul unor eşecuri inerente,
57
ASRI, Fond Documentar, dosar nr. 8010, f. 7.
58
43
Ministerul sau Statul în general. Se menţionează în articolul 8

şi următorul aspect: „ca acoperire pentru Stat, conform
uzanţelor întrebuinţate şi de alte state, Serviciul S. în cazuri
de asemenea prăbuşiri (eşecuri – n.n.), va fi considerat ca
o organizaţie autonomă”59.
Aspectele de ordin financiar sunt de asemenea
reglementate, în cadrul aceluiaşi document, prin intermediul
articolului 9 ce stabileşte că şeful Serviciului Secret este
gestionarul fondului secret informativ, ce îi este pus la dispoziţie
de către Ministerul Apărării Naţionale, în conformitate cu
prevederile bugetare, putând fi utilizat „după nevoile
Serviciului”. Controlul financiar putea fi realizat de către
ministrul Apărării Naţionale, care doar pe durata mandatului
său, putea solicita şefului Serviciului Secret „relaţiuni asupra
întrebuinţării fondului informativ din punct de vedere general,
chestiunile de amănunt privind pe Şeful Serviciului S., fiind în
legătură cu sistemul de lucru în materie de informaţii”60.
Articolele 10 şi 11 tratează aspecte de ordin
administrativ, precizând că regulamentul de funcţionare al
Serviciului Secret se poate schimba preventiv cu cel puţin un an
înainte de momentul în care se doreşte intrarea sa în vigoare,
pentru a nu produce perturbări în ceea ce priveşte organizarea
instituţiei şi misiunile informative aflate la momentul respectiv
în derulare. Se stabilea şi faptul că Regulamentul urma să fie
păstrat în arhiva proprie a Serviciului.
Prin ordinul nr. 668 din 1 ianuarie 1938, Serviciul Secret
trecea din cadrul Ministerului Apărării Naţionale sub autoritatea
Marelui Stat Major General al Armatei. În consecinţă se adoptă
Decizia ministerială nr. 2.200 din 29 martie 1938, privitoare
59
60
ASRI, Fond Documentar, dosar nr. 8010, f. 8-9.
44
la organizarea Serviciului „S” din Marele Stat Major al

Armatei şi la justificarea cheltuielilor din fondul de informaţii,
document clasificat la momentul respectiv „Strict-secret”.
Se pune de această dată accentul pe necesitatea adaptării
Serviciului Secret pentru a face faţă solicitărilor de informaţii
specifice condiţiilor de război: „Şeful Marelui Stat Major General
al Armatei [...] va da toate ordinele şi instrucţiunile necesare la
organizarea şi funcţionarea Serviciului S., astfel ca el să poată
corespunde in timp de război nevoilor operative ale armatei.”61
Cooperarea cu celelalte structuri din domeniul securităţii
naţionale urma să se realizeze în baza unor instrucţiuni elaborate
de către Marele Stat Major. Normele privind numirile de personal
au rămas şi la reorganizarea din 1938, în linii generale aceleaşi.
În privinţa gestionării fondurilor de care dispunea
Serviciul Secret se stabilea prin intermediul articolului 9:
„Cheltuielile de informaţiuni secrete şi procurarea de piese până
la suma de lei 1.000.000 se vor face de către Şeful Serviciului
S., fără nici o aprobare”. Pentru cheltuirea unor sume mai mari
decât cele menţionate anterior era necesară obţinerea aprobării
prealabile din partea Şefului Marelui Stat Major, care dacă
aprecia că este necesar putea solicita şi aprobarea ministrului
Apărării Naţionale62.
Şeful Serviciului Secret era răspunzător din punct de
vedere legal pentru gestionarea fondurilor încredinţate, şi trebuia
să ţină o gestiune secretă şi separată de gestiunea propriu-zisă
a Marelui Stat Major. Registrul gestiunii secrete, ce se păstra în
arhiva secretă a Marelui Stat Major General al Armatei
(Serviciul S.), trebuia prezentat Şefului Marelui Stat Major
61
62
45
şi ministrului Apărării Naţionale, ori de câte ori era solicitat.

Acest registru nu putea fi distrus.
Pentru a se realiza o cât mai bună protecţie
contrainformativă se decidea, prin articolul 14: „Nici
o corespondenţă şi în genere nici un act sau înscris al Serviciului
S., nu va fi scos din localul Serviciului S.”63. Documentul este
semnat de către ministrul Apărării Naţionale, general de divizie
Ion Antonescu.
III. Colaborarea informativă externă a Serviciului Secret

Colaborarea informativă externă s-a desfăşurat pe două
paliere importante: primul, în cadrul alianţelor regionale
de securitate, iar al doilea între Serviciul Secret de Informaţii şi
alţi parteneri occidentali.
III.1. Perioada 1919-1928
În virtutea orientării politice către Anglia şi Franţa,
principalele furnizoare de armament, echipamente şi doctrine
militare către trupele române, colaborarea în plan informativ
a reprezentat doar o explorare aprofundată a unui palier aflat în
strânsă legătură cu bunele relaţii politice şi economice.
Experienţa primului război mondial, în timpul căruia
schimburile informative s-au dovedit reciproc avantajoase,
a condus la continuarea acestei activităţi delicate sub forma
corespondenţei şi a sprijinului reciproc, având ca obiectiv
comun cunoaşterea spaţiului sovietic. Pentru a sprijini realizarea
intereselor informative a celor două ţări, România a organizat,
începând din 1921, o zonă de trecere pentru agenţii britanici
63
46
între Tighina şi Cetatea-Albă, în timp ce agenţii francezi au

trecut în URSS prin sectorul Soroca64.
În luna mai 1923, pe filiera Biroului Militar francez din
România, serviciile de informaţii autohtone au fost informate
despre pericolul pe care bolşevismul îl reprezenta faţă de
integritatea şi suveranitatea ţării. Un oarecare Ganzer, care
voiaja des între URSS şi Spania, a fost urmărit de Biroul 2
francez timp de 2 ani (1921-1923) şi s-a constatat că este spion
sovietic. Un agent francez a fost infiltrat în mediul său, reuşind
să afle că Ganzer îşi desfăşura activitatea din ordinul lui Cicerin,
ministrul de Externe sovietic, şi are „toată încrederea acestui şef
bolşevic”65. În urma unor acţiuni de exploatare în orb, agentul
sovietic a declarat că ştie chiar de la Cicerin că ar exista un tratat
secret de alianţă militară şi politică între Germania şi URSS.
Interesant este faptul că, acest tratat prevedea, din punct de
vedere militar, un plan de campanie comun pentru armatele ruse
şi germane, având ca subiect „de a strivi” armatele poloneze,
urmând ca armata rusă să se întoarcă împotriva Românie, armata
germană stând în aşteptare, fie Cehoslovacia, fie Iugoslavia.
Ulterior, datorită unor sincope, agentura franceză din România
a avut rezultate nesatisfăcătoare şi a pus în pericol acţiuni
informative şi oameni care lucrau în favoarea britanicilor şi
românilor, fapt ce a condus spre sfârşitul anilor ’20 la o reducere
substanţială a colaborării româno-franceze pe acest segment66.
Relaţiile cu britanicii au evoluat la un nivel superior, mai
ales că, în urma operaţiunilor derulate de aceştia, partea română
a obţinut un bogat material despre situaţia de dincolo de Nistru.
În acelaşi timp, serviciile naţionale de contrainformaţii au
monitorizat cu atenţie organizarea centralei Intelligence Service
64
65
ANIC, fond DGP, dosar 63/1927, dosar 35/1923, f. 1, apud Alin Spânu,
op. cit., p. 159.
66
47
din România, colaborând cu o parte dintre membrii săi.

Rezidenţa britanică era condusă de Archibald Gibson, ataşat
comercial al Legaţiei britanice, fiind organizată pe trei servicii:
¾ Serviciul de informaţii referitor la România,
condus personal de Gibson;
¾ Serviciul de informaţii referitor la URSS şi
contrainformaţii privind refugiaţii sovietici, condus
de Victor Bogomoletz;
¾ Serviciul de informaţii referitor la activitatea
comunistă din Peninsula Balcanică.
Partenerii români au apreciat că Intelligence Service
este „foarte bine organizat”, iar Victor Bogomoletz, care se
recomanda corespondent de presă, „are aerul că se ocupă
de cele ce se petrec în Rusia”67, însă şi-a canalizat eforturile şi
asupra unor ţinte din arealul autohton. Sediul organizaţiei
se afla la Bucureşti, însă agentura pentru Rusia era coordonată
de la Chişinău.
Un personaj suspect s-a dovedit a fi Artur Gustav
Niman, care lucra cu Bogomoletz, însă acesta se afla în evidenţe
din 1926 ca şef al unei puternice reţele de spionaj sovietice,
specializată în obţinerea datelor cu caracter militar. Rezidentul
britanic l-a semnalat la Direcţia de Poliţie şi Siguranţă Generală
(DPSG) pentru a fi filat discret, dar Niman a fost arestat de două
ori şi i s-au făcut percheziţii domiciliare, fără însă a fi găsite
documente compromiţătoare. Pentru documentarea activităţii
acestuia, Bogomoletz i-a introdus în anturaj o femeie frumoasă,
care a ajuns să întreţină relaţii intime cu acesta şi astfel să-i
cunoască programul, cunoscuţii şi secretele deţinute68.
Relaţiile dintre structurile informative româneşti şi
Intelligence Service s-au deteriorat la jumătatea anului 1928,
67
ANIC, fond DGP, dosar 48/1928, f. 2, apud Alin Spânu, op. cit., p. 160.
68
ANIC, fond DGP, dosar 48/1928, f. 10, apud Alin Spânu, op. cit., p. 161.
48
în principal din cauza suspiciunilor părţii române că un atentat

organizat de monarhiştii ruşi în URSS, prin generalul
Leontovici, a fost „denunţat” Marelui Stat Major de către
Bogomoletz. La rândul său, şeful serviciului de spionaj britanic
pentru Rusia a început să se debaraseze de colaborarea
informativă cu structurile autohtone şi a început să-şi creeze
puncte de legătură pe malul Nistrului, fără a le aduce la
cunoştinţa părţii române. Totuşi, oficiul britanic a continuat
să informeze omologii români despre persoanele suspecte pe
direcţia URSS, unii dintre aceştia fiind cetăţeni finlandezi din
România, care activau în favoarea bolşevicilor. Fără a face
afaceri şi fără a avea surse vizibile de venit, aceştia s-au deplasat
în toate colţurile ţării, au cheltuit mult şi s-au arătat interesaţi de
anumite obiective militare sau de infrastructură69.
Colaborarea informativă externă a serviciilor româneşti
de informaţii s-a desfăşurat şi cu ţările aliate din Mica
Înţelegere, însă acestea nu au avut decât un caracter informal,
îndreptat către Ungaria şi URSS, adică două dintre statele care
îşi propuneau revizuirea graniţelor proprii în defavoarea
vecinilor. Perioada următoare va accentua colaborarea şi pe plan
intern, mai ales datorită acutizării unor probleme sociale, şi va
avea o perioadă de regres în domeniul extern, în principal
datorită dezinteresării Marilor Puteri democratice faţă de situaţia
statelor mici şi mijlocii70.
III.2. Perioada 1929-1938
În perioada 22-23 mai 1929, la Bucureşti, a avut loc
o Conferinţă politico-militară a Micii Înţelegeri. Cu acest prilej,
şefii Marelui Stat Major din cele trei ţări au făcut un schimb
de date privind capacităţile de luptă şi înzestrarea tehnică
69
ANIC, fond DGP, dosar 48/1928, f. 3-4, apud Alin Spânu, op. cit., p. 161-162.
70
49
a Ungariei. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1929, la Praga, a

fost adoptat Planul de operaţii ala armatelor Micii Înţelegeri71.
În cadrul Micii Înţelegeri, relaţiile româno-polone au
avut o conotaţie specială, astfel că o colaborare informativă
având ca numitor comun URSS a fost implicită. Între 28 aprilie
şi 2 mai 1930, la Varşovia, s-a desfăşurat o reuniune
a experţilor militari din cele două ţări, care au analizat situaţia
militară bilaterală, regională şi continentală, posibilele ipoteze
de acţiune la un atac neprovocat şi planurile de reacţie.
Evoluţiile politico-militare europene au impus, în mai 1931,
o nouă convenţie militară a acestei alianţe. La Bucureşti, locul
de desfăşurare a reuniunii, a fost stabilit un nou tratat de alianţă
defensivă. Tot la Bucureşti, în iunie 1932, specialiştii români
şi polonezi au efectuat un schimb de informaţii tehnice pe
aceiaşi temă, a unui eventual atac al URSS. În perioada
respectivă au avut loc negocieri româno-sovietice la Riga, însă
acestea s-au încheiat înainte să înceapă, datorită punctelor de
vedere ale diplomaţiei de la Moscova72. Totuşi, URSS
a încheiat tratate bilaterale de neagresiune cu Polonia (iulie 1932)
şi Franţa (noiembrie 1932), ceea ce a condus la o izolare a
României în faţa pericolului sovietic.
După 1932 au fost suspendate conferinţele militare
bilaterale româno-poloneze, întrucât, conform prevederilor
tratatului semnat cu URSS, Polonia s-a angajat să nu mai acorde
sprijin României, dacă aceasta ar fi fost atacată. Până la finalul
anului 1932 au mai avut loc două reuniuni – la Sinaia şi
la Belgrad. În acest context România, Iugoslavia şi Cehoslovacia
71
Ibidem, p. 257.
72
Mihai Retegan, În balanţa forţelor. Alianţe militare româneşti interbelice,
Editura Semne, Bucureşti, 1997, p. 82.
50
au semnat o nouă convenţie militară, dar în care colaborarea

româno-poloneză a fost direcţionată exclusiv către Bulgaria73.
Serviciul Secret a analizat pericolele la adresa României
şi a decis să acţioneze anticipativ şi preventiv, în conformitate
cu sarcinile ce îi reveneau.
Având în vedere că schimbul de date cu serviciile
similare din Marea Britanie şi Franţa s-au redus până la
întrerupere, Mihail Moruzov a decis să acţioneze, astfel că
a iniţiat o colaborare informativă cu Abwehr, serviciul militar de
informaţii german. În februarie 1937, maiorul Constantin
Ionescu-Micandru, Niki Ştefănescu şi doi ofiţeri ingineri s-au
deplasat în Germania sub acoperirea de a procura aparatură de
specialitate pentru Serviciul Secret. Contactele cu omologii de
la Abwehr au dat rezultate, iar cele două servicii au făcut schimb
de date privind URSS. Niki Ştefănescu a discutat cu şeful
Secţiei Contrainformaţii din Abwehr despre probleme politice,
iar Ionescu-Micandru a abordat organizarea Armatei Roşii.
La finalul colocviului s-a stabilit buna credinţă şi seriozitate
a celor două părţi, care au efectuat un schimb de date corect şi
reciproc avantajos. În anul următor, 1938, Mihail Moruzov
a informat Berlinul despre infiltrări sovietice în serviciile de
informaţii ale Reichului, fapt care a sporit încrederea în sursele
folosite de serviciul Secret. Această colaborare a continuat
în anii următori, în pofida unor situaţii perturbatoare la nivelul
conducerii SSI, care au culminat cu asasinarea liderului.
IV. Serviciul Secret: de la informaţii la intelligence

Pornind de la definiţia oferită de Mark M. Lowenthal:
„Prin intelligence înţelegem procesul în urma căruia anumite
tipuri de informaţii, importante pentru securitatea naţională, sunt
73
Alin Spânu, op. cit., p. 257-260.
51
solicitate, colectate, analizate şi furnizate factorilor de decizie;

produsele rezultate în urma derulării acestui proces; asigurarea
protecţiei contrainformative a întregului proces şi a
informaţiilor; precum şi executarea operaţiunilor solicitate
de către autorităţile abilitate.”74, vom încerca să identificăm în
structura Serviciului Secret din România din perioada
interbelică, elementele definitorii ale intelligence-ului.
Forţa şi prestigiul serviciilor de informaţii şi securitate
naţionale sunt date de calitatea informaţiilor, de operativitatea
rezolvării cazurilor pe care le au în competenţă, de capacitatea
de analiză, sinteză şi previzionare, de asigurarea fluxului
informaţional către beneficiarii legali şi, nu în ultimul rând, de
eficienţa măsurilor de protecţie contrainformativă.
Un element fundamental pentru orice serviciu de
informaţii îl reprezintă organizarea – structura sa internă – care
îi permite realizarea misiunilor ce îi revin în cadrul arhitecturii
de asigurare a securităţii naţionale.
Anul 1934 a adus Serviciului Secret o nouă organizare
internă, în concordanţă cu noile provocări, specifice celei de
a doua decade a perioadei interbelice. Însăşi înţelegerea
necesităţii reorganizării Serviciului pentru a putea face faţă
noilor provocări impuse de schimbările interne dar şi în plan
european, poate fi interpretată în sensul unei tranziţii de
la informaţii la intelligence. Modernitatea Serviciului Secret, pe
care o considerăm o trăsătură specifică a serviciilor
de intelligence, reiese şi din modul în care acesta era organizat.
În primul rând era structurat pe două paliere: Aparatul central
şi Structurile teritoriale75.
Aparatul central avea în componenţa sa următoarele
paliere:
74
Mark M. Lowenthal, Intelligence: From Secrets to Policy (Washington,
DC: Congressional Quarterly Press, 2002 [second edition]), p. 8.
75
52
¾ Conducerea Serviciului – asigurată de un Director

general (în perioada interbelică această funcţie a fost
îndeplinită de Mihail Moruzov) şi un Director
general-adjunct;
¾ Secretariatul General – primea şi repartiza materialul
informativ, ţinea evidenţa lucrărilor ordonate de Şeful
Serviciului Secret, primea şi expedia corespondenţa etc.
Acesta avea în componenţa sa patru Birouri: Biroul I
(probleme organizatorice, executarea de studii privind
organizarea şi orientarea activităţii Serviciului Secret,
analiza modul de organizare al serviciilor de informaţii
cu preocupări similare din alte state), Biroul II –
Personal (probleme administrative, evidenţa
personalului civil şi militar), Biroul III – Foto-
identificări (expertizări, laborator criminalistic,
desenatori tehnici), Biroul IV - Şcoli (pregătirea
personalului Serviciului Secret în domeniul informaţii).
¾ Secţia Informaţii – avea ca principală misiune
culegerea de date şi informaţii din exteriorul ţării. A
fost organizată în trei mari compartimente, denumite
fronturi: Frontul de Sud, Frontul de Vest şi Frontul
de Est, care aveau misiunea de a culege date şi
informaţii, de interes pentru statul român în scop
ofensiv, din ţările balcanice, Europa de Sud, Centrală
şi de Est, precum şi Africa.
¾ Secţia Contrainformaţii – a fost reorganizată, având
în componenţa sa: Conducerea secţiei (formată dintr-
un director şi un director adjunct), Secretariatul
(arhiva, un birou de presă şi un birou tehnic),
Ataşatura justiţiei militare (ofiţeri magistraţi
specializaţi în instrumentarea cazurilor de spionaj,
sabotaj, subversiune) şi patru Grupe operative
53
(asigurau protecţia contrainformativă şi obţinerea de

informaţii cu specific social, economic, militar).
Structurile teritoriale erau organizate sub forma
Centrelor contrainformative ce acţionau pe raza provinciilor.
Principala misiune a acestor structuri era de a realiza studii
sintetice, clare, la obiect, care să conţină informaţii verificate,
necesare Marelui Stat Major în adoptarea deciziilor cu caracter
militar. Centrele teritoriale aveau şi rolul de a coordona
activitatea serviciilor teritoriale de poliţie, asigurând şi derularea
unor acţiuni comune, în situaţii speciale.
În teritoriu, cât şi în Bucureşti, au funcţionat de
asemenea şi Birourile tehnice. Acestea aveau misiunea de
a asigura dotarea cu aparatura necesară pentru realizarea
comunicaţiilor, realizarea cifrurilor şi descifrarea telegramelor
şi radiotelegramelor primite de către Serviciul Secret din partea
altor instituţii, supravegherea corespondenţei în cazul
persoanelor despre care existau indicii că desfăşoară activităţi de
natură a aduce atingere securităţii statului.
Mihail Moruzov, pe întreaga perioadă cât s-a aflat la
conducerea Serviciului Secret, a acţionat pentru introducerea
unor principii moderne în derularea activităţii de informaţii.
În acest scop a pus un accent deosebit pe ideea de
compartimentare a activităţii, asigurându-se că fiecare angajat
are acces doar la informaţiile care îi sunt necesare pentru
derularea activităţii curente. Putem interpreta această preocupare
prin prisma unui principiu actual al activităţii de intelligence –
„need to know”.
De asemenea principiul, la fel de actual, de „need to
share” a fost transpus în realitate prin schimbul de informaţii
cu serviciile de informaţii partenere.
Existenţa documentelor ce reglementează activitatea
Serviciului Secret pentru întreaga perioadă interbelică
demonstrează preocuparea permanentă a conducerii Serviciului
54
şi a autorităţilor statului de a asigura cadrul legal necesar

derulării activităţii specifice de informaţii. Se realiza astfel
legitimitatea acţiunilor, într-un domeniu deosebit de sensibil
chiar şi în prezent.
Un principiu la fel de modern şi de actual îl reprezintă
preocuparea permanentă pentru pregătirea resursei umane.
Acest lucru s-a realizat prin înfiinţarea şi funcţionarea şcolilor
speciale, dedicate pregătirii angajaţilor Serviciului Secret.
Pregătirea profesională a cadrelor, indiferent de compartimentul
în care îşi desfăşurau activitatea, reprezenta responsabilitatea
fiecărui şef, inclusiv a Directorului general. Mihai Moruzov
a fost implicat personal în activitatea de pregătire, participând
cel puţin odată pe lună la întâlniri cu şefii Secţiilor şi separat cu
şefii agenturilor, analizând rezultatele activităţii curente,
generând astfel acel bagaj de cunoştinţe, atât de necesar
domeniului intelligence, cunoscut sub denumirea generică
de „lecţii învăţate”.
Alături de pregătirea resursei umane, asigurarea
protecţiei contrainformative a acesteia, a reprezentat
o preocupare permanentă pentru conducerea Serviciului Secret.
Acest lucru se asigura prin ascunderea identităţii reale
a angajaţilor. Fiecare cadru al Serviciului utiliza pentru
transmiterea informaţiilor un indicativ numeric, iar comunicarea
se făcea doar cu şeful ierarhic imediat.
Cooperarea informativă externă în cadrul alianţelor
regionale de securitate şi între Serviciul Secret de Informaţii
şi alţi parteneri occidentali a fost un alt element definitoriu în
modernizarea Serviciului Secret român interbelic. În concluzie,
din analiza datelor prezentate ce vizează evoluţia organizatorică
a Serviciului Secret, precum şi reformarea acestuia şi
colaborarea în domeniul schimbului de informaţii cu serviciile
similare din statele europene, putem afirma că România
a beneficiat în perioada interbelică de un Serviciu modern,
55
preocupat de resursa umană,de asigurarea unui flux informativ

de calitate către beneficiarii legali şi de asigurarea
contrainformativă a activităţii sale, făcând astfel posibilă
trecerea de la informaţii la intelligence.
V. Crearea Serviciului Special de Informaţii

şi activitatea acestuia până în 1944
Urmare a presiunilor exercitate de legionari (mai ales de
liderul Horia Sima) şi pentru a fi la curent cu tot ceea ce
se întâmpla, generalul Antonescu a insistat pe linia reorganizării
Serviciului Secret. Astfel, la 19 noiembrie 1940 a fost promulgat
Decretul nr. 3813, prin care era decisă înfiinţarea Serviciului
Special de Informaţii (SSI) acţiune prin care se dorea adaptarea
activităţilor informative la cerinţele generate de realităţile
interne şi internaţionale.
Noua structură informativă era concepută să funcţioneze
independent de Marele Stat Major, fiind subordonată
Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, cu atribuţii pe linia
obţinerii, verificării şi completării informaţiilor de interes din
interior şi exterior.
După reorganizarea sa, Serviciul Special de Informaţii
avea în componenţă 89 de ofiţeri (64 activi şi 25 în rezervă),
24 de subofiţeri (22 activi şi 2 în rezervă) şi 804 funcţionari.
În această perioadă, Serviciul redacta un buletin
informativ zilnic, care avea în structura sa două capitole,
referitoare la problemele interne şi la cele internaţionale.
Odată cu intrarea României în Al Doilea Război
Mondial, de partea Germaniei, a început o nouă etapă
în evoluţia SSI, obiectivul informativ principal fiind acela de
a sprijini eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
În luna ianuarie 1942 este promulgată o nouă lege
privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Special
56
de Informaţii, care devine serviciu public desemnat să obţină

informaţii şi să le aducă la cunoştinţa conducerii statului sau
a departamentelor şi instituţiilor publice.
În conformitate cu prevederile noului act normativ,
Serviciul Special de Informaţii avea o structură adaptată
ultimelor standarde ale epocii, cu obiectiv precis în ceea ce
priveşte creşterea eficienţei:
¾ Conducerea, formată dintr-un Director general
(Eugen Cristescu) şi un director adjunct (post vacant);
¾ Secretariatul general, care avea drept atribuţii
asigurarea legăturii cu celelalte instituţii ale statului,
organizarea şi asigurarea curieratului extern;
¾ Secţia I – Informaţii externe, structurată pe trei
„fronturi”: Vest Sud şi Est;
¾ Secţia a II-a Contrainformaţii;
¾ Secţia a III-a Relaţii externe, cu misiunea de
a colabora cu serviciile similare germane şi italiene;
¾ Secţia a IV-a Contraspionaj;
¾ Secţia a V-a Contrasabotaj;
¾ Secţia a VI-a Filaj şi Cenzura corespondenţei;
¾ Secţia a VII-a Personal;
¾ Secţia a VIII-a Juridică;
¾ Secţia a IX-a Tehnică;
¾ Secţia a X-a Radio;
¾ Secţia a XI-a Auto;
¾ Secţia a XII-a Administrativă.
În intervalul dintre momentul intrării României în război
şi până la 23 august 1944, Serviciul Special de Informaţii
a desfăşurat o activitate intensă, dintre care cele mai cunoscute
acţiuni fiind:
¾ descoperirea şi anihilarea unei reţele de spionaj
ungureşti, prin capturarea, în luna septembrie 1941,
la domiciliul Rozaliei Moroşan, a unui aparat de
57
emisie-recepţie, cu ajutorul căruia, aceasta ţinea

legătura cu serviciul de spionaj de la Budapesta;
¾ identificarea şi neutralizarea unei reţele britanice
de spionaj, condusă de un angajat al Societăţii
petroliere „Unirea”, inginerul Popovici Ioan;
¾ descoperirea, în luna februarie 1942, a reţelei
de spionaj ungare, care avea 8 membri, conduse de
Pavel Mezaroş, cadru al Armatei române;
¾ în luna martie 1942 a fost descoperită o reţea
formată din 8 membri, condusă de cetăţeanul ungur
Sigmund Szillo, care acţiona acoperit, folosind
numele românesc Condu Gheorghe;
¾ în luna aprilie 1942, a fost descoperită la Arad,
o reţea a serviciului secret ungar, alcătuită din
4 membri, condusă de soţii Gyorff;
¾ în luna iulie 1942, a fost anihilată o altă reţea
a spionajului ungar, condusă de radiotehnicianul
Marton Anton;
¾ la 23 decembrie 1943 au fost preluaţi, în baza
unor informaţii prealabile, trei membri ai unei echipe
britanice de spionaj, care desfăşurau misiunea
„Autonomous” şi care au fost desantaţi în comuna
Plosca, în apropiere de Alexandria. Cei trei membri
ai echipei, col. Gardin De Chastelaine, cpt. Valeriu
Meţianu şi cpt. Ivor Porter, au fost anchetaţi, din
ordinul lui Ion Antonescu, de Eugen Cristescu.
Britanicii nu au fost transferaţi germanilor, deşi cei
din urmă insistaseră în acest sens, fiindu-le facilitată
stabilirea contactului lor cu Iuliu Maniu, în scopul
utilizării lor pentru comunicarea cu delegaţia de
la Cairo, unde se desfăşurau tratativele privind
încheierea armistiţiului cu Aliaţii.
58
¾ în luna iunie 1944 a fost descoperită o reţea de

spionaj a Comitetului de Eliberare Iugoslav, organizată
cu sprijinul serviciilor de informaţii britanice;
¾ în toată această perioadă s-a reuşit penetrarea
informativă în zona de interes operativ a Ungariei,
fiind obţinute numeroase informaţii, inclusiv
despre atrocităţile comise de unguri în zona
ocupată din Ardeal;
¾ au fost contracarate numeroase acţiuni
informative germane planificate a se desfăşura pe
teritoriul românesc;
¾ au fost obţinute informaţii valoroase din zona
frontului estic, dar acestea nu au fost valorificate
corespunzător, în sensul protejării mai eficiente
a trupelor noastre;
¾ au fost descoperite şi dejucate trei atentate care
vizau persoana lui Ion Antonescu, totodată fiind
arestat grupul organizator, numit „Comandamentul
legionar de prigoană”;
¾ au fost sprijinite eficient demersurile lui Ion
Antonescu de a încheia un armistiţiu cu U.R.R.S.,
concomitent cu supravegherea şi ajutarea la efortul
depus de „partidele istorice” care au încercat
să obţină de la Aliaţi clauze cât mai acceptabile
pentru încheierea unui armistiţiu.
Impactul deosebit de puternic pe care l-a avut actul de
la 23 august 1944 asupra societăţii româneşti a fost mult
amplificat la nivelul structurilor de apărare, ordine publică
şi informative. Noul context în care îşi desfăşura activitatea
Serviciul Special de Informaţii era marcat de impunerea
colaborării cu armata sovietică.
Instituţionalizarea regimului comunist în România
a însemnat şi eliminarea vechilor structuri de informaţii şi ordine
59
publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de

informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii
– şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model
sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.
60
Bibliografie selectivă
1. Cartea albă a Securităţii: 23 august 1944-30 august 1948,

Serviciul Român de Informaţii, Bucureşti, 1997.
2. Ungaria: organizaţiuni iredentiste şi formaţiuni paramilitare:
februarie 1943, ed., postfaţă şi note de Mihai Stratulat,
Bucureşti, Editura Publiferom, 2000.
3. Alesandru Duţu, Lenuţa Nicolescu şi Alexandru Osca,
Ataşaţii militari transmit..., coord. Gheorghe Nicolescu,
Bucureşti, Europa Nova, 2001.
4. Alexandru Olteanu, Scopul şi mijloacele revizuirii ungare,
Editura Revistei Familia, Bucureşti, 1937.
5. Augustin Deac, Revizionismul ungar, permanent factor
destabilizator în Europa, Editura Bravo Press, Bucureşti, 1996.
6. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith,
Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
7. Boris Levytsky, The uses of terror: the Soviet Secret Service :
1917-1970, transl. by H. A. Piehler, London; Sidgwick &
Jackson, 1971.
8. Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov,
traducere de Lucian Leuştean, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
9. Catherine Durandin, Istoria Românilor, Institutul European,
Iaşi, 1998.
10. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de
Informaţii al Armatei Române, cuv. înainte de Florin
Constantiniu, Bucureşti, Editura INI, 1996.
11. Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii: momente din istoria
Serviciilor de Informaţii şi Contrainformaţii române pe Frontul
de Est : (1941-1944), Bucureşti, Editura Nemira, 2003.
12. Cristian Troncota, Alin Spânu, Documente SSI privind spaţiul
sovietic: 22 august 1939-23 august 1944, Bucureşti, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2004.
61
13. Cristian Troncotă, Alin Spânu, Florin Pintilie, Documente S.S.I.

despre poziţia şi activităţile grupurilor politice din România:
6 septembrie 1940-23 august 1944, vol. 1-2, Bucureşti,
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2006.
14. Dan Cătănuş, Cadrilaterul: ideologie cominternistă şi
iredentism bulgar 1919-1940, INST, Bucureşti, 2001.
15. Eugen Tóth, Înarmarea clandestină a revizionismului
maghiar, Cluj, 1935.
16. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
17. Florin Pintilie, Ştefan Mariţiu, Nevian Tunăreanu, Corneliu
Beldiman Istoria Serviciului Secret de Informaţii (1917-
1940), Bucureşti, Editura I.N.I., 2000.
18. George Ungureanu, Chestiunea Cadrilaterului: interese
româneşti şi revizionism bulgar (1938-1940), Editura Ars
Docendi, Bucureşti, 2005.
19. Gheorghe, Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947),
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
20. Hitchins, Keith, România 1866-1947, traducere George
G. Potra şi Delia Războiescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
21. Horia Brestoiu, Memoria frontului secret: tranşee ale luptei
nevăzute din România în anii celui de-al doilea război
mondial, Bucureşti, Editura Globus, 1991.
22. Ion Mamina, Regalitatea în România (1866–1947), Editura
Compania, Bucureşti, 2004.
23. Ioan Scurtu, coord., Structuri politice în Europa Centrală şi
de Sud-Est (1918-2001), Vol. I şi II, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 2003.
24. Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi, Vol. IV,
Bucureşti, 2001.
25. Ioan, Scurtu, Gheorghe, Buzatu, Istoria Românilor în secolul
XX (1918 - 1948), Editura Padeira, Bucureşti, 1999.
62
26. Jeffrey T. Richelson, Un secol de spionaj: serviciile de

informaţii în secolul XX , trad. din engleză de George G. Potra
şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
27. Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi
al XIX-lea, vol. I-II, traducere Mihai Eugen Avădanei,
Institutul European, Iaşi, 2000.
28. Lionede Ochea, Serviciul Special de Informaţii al României pe
Frontul de Vest: (1940-1944), Bucureşti, Editura Tipart, 2005.
29. Liviu Valenaş, Mareşalul Ion Antonescu şi frontul secret:
convorbiri cu Gheorghe Barbul, Bucureşti, Editura Vremea, 2001.
30. Maria Georgescu, Mihai Retegan, SSI-SOE: jurnal politic
(1941-1944), Bucureşti, Editura RAO International, Centrul
de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu”, 2007.
31. Nicolae Dascălu, Nici pace, nici război: România-Ungaria
1919-1940, Editura Universităţii Bucureşti, 2004.
32. Idem, Propaganda externă a României în perioada
interbelică: (1919-1939), Bucureşti, Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Istorie, [s.a.]
33. Nicolae Iorga, În lupta cu absurdul revizionism maghiar, ediţie
îngrijită de Mihai Ungheanu, Editura Globus, Bucureşti, 1991.
34. Stelian Tănase coord., Racovski: dosar secret, Iaşi, Editura
Polirom, 2008.
35. Tiberiu, Tănase, Feţele monedei. Mişcarea Legionară între
1941-1948, Editura Tritonic, Bucureşti, 2010.
36. Victor Cornea, Mişcarea revizionistă din Anglia şi chestia
Transilvaniei, Editura Cultura Poporului, Bucureşti, 1934.
63
64
65

Bogdan TEODOR - Serviciul Secret in Perioda Interbelica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bogdan TEODOR - Serviciul Secret in Perioda Interbelica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bogdan-Alexandru TEODOR

Editura Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Evoluţia organizatorică a structurilor secrete

II. Serviciului Secret din România în perioada interbelică... 20

III. Colaborarea informativă externă a Serviciului Secret….... 45

I ndiferent de tendinţele de absolutizare sau banalizare a

I. Evoluţia organizatorică a structurilor secrete

I.1. Activitatea de informaţii în perioada domniei

administrative fiind trecute la Direcţia I din Ministerul

Principatelor în favoarea proprietarilor şi călugărilor greci şi

I.2. Structurile informative româneşti în perioada 1877-1918

organizare militară, la 17 martie 1877, prin Decretul nr. 380,

Între anii 1877-1892, asigurarea securităţii statului român

şi jandarmeria militară, comandanţii unităţilor etc.; Ministerul

În contextul evenimentelor ce au avut loc în mediul rural,

activau în subordinea Secţiei I. Principalele misiuni ale acestei

informaţii din corespondenţă; interceptarea

Ungariei. Unul dintre obiectivele vizate era impunerea

informaţii şi contrainformaţii, fiind inclusă în Diviziunea a II-a

Activitatea informativă s-a derulat iniţial cu un număr

¾ Sectorul Ismail, unde îşi desfăşurau activitatea

II. Serviciului Secret din România în perioada interbelică

unui sistem de tratate cu statele vecine, dorind realizarea unui

numărându-se şi România, care se învecina cu trei dintre statele

Cominternul a avut ca obiectiv principal dezagregarea statală

momentul dispariţiei statului ucrainean independent, în anul

Ungaria şi-a propus să modifice clauzele existente, încă

invocate fiind „neîntemeiate şi false, izvorâte dintr-un simţământ

a susţine planurile revizioniste28. Ungaria nu a ezitat să

aprilie peste frontieră în România şi că aceştia ar avea misiunea

serviciile secrete din perioadă, s-au concretizat prin: organizarea

Minoritatea maghiară a acţionat în două etape, şi în

Consecinţa a fost că la 7 iulie 1934, Guvernul român a luat

curentul antisemit nu a fost fundamentat pe concepţii de ordin

Pe eşichierul politic românesc, extremismul de dreapta,

II.3.d. Contrastele social-economice şi conflictul dintre

Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998,

la scurgeri de informaţii secrete, de interes naţional, unele dintre

corespondenţei şi mai ales pin interceptarea convorbirilor

a informaţiilor de către structurilor informative şi

acţiunile subversive derulate de minoritarii bulgari, lucru posibil

trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: ofiţer de Stat

dusă prin agenţi de spionaj să nu poată da roade52, prin care

de executare a misiunilor. Acţiunile desfăşurate pe acest palier

intern cât şi extern.” Regulamentul stabilea următoarele misiuni

Resursa umană reprezenta o preocupare permanentă

Ministerul sau Statul în general. Se menţionează în articolul 8

la organizarea Serviciului „S” din Marele Stat Major al

şi ministrului Apărării Naţionale, ori de câte ori era solicitat.

III. Colaborarea informativă externă a Serviciului Secret

între Tighina şi Cetatea-Albă, în timp ce agenţii francezi au

din România, colaborând cu o parte dintre membrii săi.

în principal din cauza suspiciunilor părţii române că un atentat

a Ungariei. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1929, la Praga, a

au semnat o nouă convenţie militară, dar în care colaborarea

IV. Serviciul Secret: de la informaţii la intelligence

solicitate, colectate, analizate şi furnizate factorilor de decizie;

¾ Conducerea Serviciului – asigurată de un Director

(asigurau protecţia contrainformativă şi obţinerea de

şi a autorităţilor statului de a asigura cadrul legal necesar

preocupat de resursa umană,de asigurarea unui flux informativ

V. Crearea Serviciului Special de Informaţii