TEORII şi SCENARII GEOPOLITICE ÎN SECOLUL XX

Cât din teoriile geopolitice ale lui Kjellen, Makinder, Mahan,

Spykman, Kissinger, Brzezinski au fost argumente pe mesele de lucru ale liderilor mondiali prin
prisma cărora şi-au fundamentat deciziile? Să fie trimisă geopolitica clasică la “raftul prăfuit al
istoriei” datorită progresului tehnologic al omenirii? Cât de actuale sunt analizele geopolitice
clasice? Câte puţin din toate …

După încheierea primului război mondial,  Rudolf Kjellen publica lucrarea „Probleme politice
ale războiului mondial” în care, autorul încearcă sa depăşească limitele geografiei politice în
analiza statelor antrenate în conflict. Geopolitica trebuia prin urmare să ofere oamenilor putinţă
„de a judeca împrejurările şi de a folosi prilejurile prielnice” în conformitate cu propriile
interese. Prin urmare s-a considerat ca aceasta nu este o ştiinţa care să se adauge geografiei,
istoriei sau diplomatiei, ci doar o latură din ştiinţa care studia statul. Geopoliticii îi revenea
misiunea de a studia statul ca teritoriu (formă, aşezare), ecopolitica îl analiza ca gospodărie,
demopolitica îl privea ca neam, sociopolitica ca societate, iar din punct de vedere al
guvernământului trebuia să se ocupe cratopolitica. Din perspectiva geopolitică, prin aşezarea
unui stat, Kjellen nu înţelegea doar aşezarea cartografică, determinată de coordonatele
geografice, şi nici aşezarea lângă mare sau în inima unui continent, ci aşezarea sa în arhitectura
relaţiilor internaţionale. Potrivit acestuia prin studiul geopolitic „se ofera observaţiei şi reflecţiei
toate problemele fundamentale pentru situarea în lume a unei ţări, care decurg: dintr-o varietate
simplă sau complicată, din vecinătatea cu statele mari sau mici, din distanţele mai mari sau mai
mici ce le despart de centrele de forţă şi de cultură ale timpului, din situatia punctelor de fricţiune
sensibile ale marii politici, din aşezarea la centru, intermediară sau la margini şi multe altele de
felul acesta”.[i]

Începutul geopoliticii, ca ştiinţă, este indisolubil

legată de numele lui Halford J. Makinder care în 1904 a prezentat în cadrul Societăţii
Geografice expunerea devenită ulterior lucrare de referinţă în domeniu „Pivotul geografic al
istoriei”[ii]. Acesta analizează deosebirile esenţiale dintre marile puteri maritime şi cele
continentale, ajungând la concluzia ca rolul de regiune pivot în politica şi istoria universală la
deţinut imensul spaţiu din interiorul Eurasiei. Cine domină acest spaţiu, considera Mackinder, se
poate considera stăpânul întregii lumi. „Spaţiile vaste ale Eurasiei inaccesibile navelor
maritime, dar deschise în vechime călăreţilor nomazi, acoperite astăzi de o reţea de căi ferate
nu constituie oare tocmai astăzi regiunea pivot a politicii mondiale? Aici au existat şi continuă
să existe condiţii pentru crearea unei puteri militare şi economice mobile… Rusia a luat locul
imperiului mongol. Raidurile centrifugale ale călăreţilor stepei au fost substituite de presiunile
acesteia asupra Finlandei, Poloniei, Turciei, Persiei şi Chinei. La scară globală ea ocupă o
poziţie strategică comparabilă cu a Germaniei în Europa”.[iii] Dincolo de această zonă axială se
găsesc dispuse în două arcuri de cerc Germania, Austro-Ungaria, Turcia, India şi China pe de o
parte şi Marea Britanie, Japonia, Canada, S.U.A., Africa de Sud şi Australia pe de altă parte.

Machinder considera ca orice mare

putere continentală care ar cuceri o poziţie dominantă în zona „pivotului geografic”, poate
învălui pe la flancuri lumea maritimă. În acest sens, el avertiza împotriva unei apropieri ruso-
germane sau chiar a uneia chino-japoneze care sa înlocuiască Rusia şi zona pivot, deoarece s-ar
produce o ruptură a echilibrului de putere în favoarea statului pivot. Alianţa Anglia, Franţa,
S.U.A., devenea obligatorie în conceptia lui Machinder. Teoria „pivotului geografic al istoriei” a
fost dezvoltată şi completată cu o noua teorie „Insula Mondiala” (World Island). Insula
mondială este o masă continentală compactă, înconjurată de oceanul planetar: zona Europa–
Asia–Africa. Denumirea pe care Machinder i-a dat-o „Heartland” deriva din însuşirile pe care i
le atribuise: locul principal de dispunere al omenirii pe planeta noastră. „Cine stăpâneşte Europa
de Est, domina Heartland-ul. Cine stăpâneşte Heartlandul domina Insula Lumii. Cine stăpâneşte
Insula Lumii domină întreaga lume”.[iv] Evoluţia Europei în secolul XX demonstrează clar ca
formula lui Mackinder  nu a făcut o carieră teoretica excelentă, însă faptele arată că oamenii
politici care au conceput arhitectura relaţiilor internaţionale şi a graniţelor după cele două

războaie mondiale au fost puternic influenţaţi de concepţia sa.

Amiralul Alfred T. Mahan şi-a construit propriul model de analiză geopolitică pe baza unor
postulate ce nu pot fi demonstrate. „Lumea este o luptă, lupta este esenţa vieţii şi a relaţiilor
dintre popoarele lumii; civilizaţia europeană şi sora sa americană sunt superioare altora, ceea
ce le da dreptul la expansiune şi au datoria de a converti popoarele inferioare”.[v] El a subliniat
ca un stat poate să exercite o influenţă politica pe arii întinse dacă are baze reale cu care să poată
exercita un control eficace asupra principalelor căi maritime. Pentru a asigura supremaţia
puterilor maritime, Mahan a conceput un scenariu geopolitic cunoscut sub numele de „politica
Anaconda”. Era vorba de o politica de încercuire a masei continentale euroasiatice printr-un lanţ
de baze maritime.

Nicolas Spykman a continuat şi a dezvoltat scenariile geopolitice elaborate de Mackinder şi

Mahan. În „America’s Strategy in World Politics”, se conturează ideea că masa continentală

euroasiatică şi coastele nordice ale Africii şi

Australiei formează 3 zone concentrice: Heartland-ul continentului asiatic în nord; zona-tampon
care-l încorporează şi marile marginale şi continentele african şi australian. În jurul acestui mase
continentale, din Anglia şi până în Japonia, între continentul din nord şi cele două din sud, trece
Marea Cale Maritimă a lumii. Fâşia ce se întinde de la limita vestică a Eurasiei pâna la cea estică
a fost denumită de Spykman „Rimland”. Noua formulă introdusă era: „Cine stăpâneşte
Rimland-ul, domina în Eurasia; cine stăpâneşte Eurasia, controlează soarta lumii”.[vi] În
concepţia sa, balanţa puterii înseamnă: un echilibru între marile puteri navale şi continentale; un
echilibru între diferiţi poli regionali de putere din Europa şi Asia şi între cele două continente în
general; un echilibru între politica de forţă de intervenţie militară şi o politică a compromisului
diplomatic, un echilibru global între cele două superputeri S.U.A. şi Rusia.

Şcoala geopolitică germană a oferit şi ea ipoteze interesante care vizau cum era şi de aşteptat
plasarea Germaniei în centrul ecuaţiilor de putere mondiale. Pentru geopoliticienii germani,
geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru acţiunea politică şi să fie îndreptar în viaţa
politică. Reprezentantul de marcă al acestei şcoli geopolitice a fost generalul Karl Haushofer.
[vii] El a căutat după primul război mondial să elaboreze o teorie conform căreia Germania
trebuia să-şi poată reocupa locul pierdut în concertul internaţional. El considera că Germania nu
trebuie să fie duşmanul ci aliatul Rusiei, cu care să realizeze blocul continental Europa Centrală
– Eurasia. El privea alianţa Germaniei cu Rusia drept nucleul unui bloc transcontinental prin
includerea Japoniei şi Chinei. Constituirea blocului euro-asiatic era văzuta de general ca un
răspuns la scenariul „Anaconda”. Era de fapt un scenariu prin care Germania putea să devină
hegemon în cadrul noii ordini mondiale, pe care o preconizau oamenii de stat din cei de-al treilea
Reich.[viii]

Odată cu sfârşitul celei de-a doua Conflagraţii Mondiale, geopolitica a fost împinsă în sfera
cunoaşterii interzise ca o consecinţă a faptului că ea a devenit drept instrument de pregătire şi
justificare a politicii expansioniste promovate de Germania şi Japonia în perioada premergătoare
şi în timpul, celui de-al doilea război mondial. Embargoul asupra geopoliticii a avut deci
conotaţii politice. Opinia publică nu trebuia să afle că împărţirea sferelor de influenţă între
Germania şi U.R.S.S. în august 1939, şi apoi între U.R.S.S. şi marile puteri occidentale, în
toamna anului 1944 a fost rezultatul unor evoluţii geopolitice pe continentul european. Scenariile
geopolitice au fost bine păzite atât în Est cât şi în Vest pe tot parcursul războiului rece. Victoria
Vestului asupra Estului şi ruperea echilibrului geopolitic şi geostrategic între U.R.S.S. şi S.U.A.
a condus la prăbuşirea arhitecturii de securitate în care au evoluat relaţiile internaţionale după
încheierea celui de-al doilea război mondial. În această „fractură a istoriei” geopolitica a revenit
în spaţiul public într-o manieră insistentă căutând să ofere soluţii.

Cordell Hull declara la 18 decembrie 1943: „Pe măsură ce prevederile Declaraţiilor celor patru
naţiuni sunt puse în practică, nu va mai fi nevoie de sfere de influenţă, de alianţe, de echilibru de

puteri ori de alte aranjamente speciale, prin

care, în trecutul nefericit, naţiunile se străduiau să-şi salvgardeze securitatea şi să-şi promoveze
interesele”.[ix]

La rândul lor oficialii de la Moscova afirmau ca politica sferelor de influenţă este un

instrument al imperialismului şi U.R.S.S. nu va promova o astfel de politică. În realitate, viaţa
politică internaţională a evoluat, după 1945, sub semnul materializării proiectelor geopolitice
elaborate la Moscova şi Washington.
Robert Strausz-Hupé în dizertaţia pe tema „The balance of tomorow. A repraisal of basic
trends in world politics”[x], aduce în discuţie ideea că este necesar ca marile puteri să intervină
în rezolvarea marilor probleme ale lumii pentru a garanta echilibrul în raporturile de putere şi a
obţine pacea. Pentru a putea face acest lucru este necesar ca statul respectiv să dispună de un
potenţial de putere adecvat. Parametrii după care acest potenţial este corect evaluat erau: poziţia
geografică, resursele naturale, populaţia şi gradul ei de instruire, nivelul tehnic şi ştiinţific, voinţa
naţională şi instituţiile politice. Proiectul său prevedea crearea unei federaţii constituită la nivel
regional sau global, care să fie condusă de S.U.A. Pentru realizarea acestui scenariu trebuiau
înlăturaţi toţi ceilalţi posibili concurenţi. Convingerea lui Strausz-Hupé a fost că „nu este doar în
interesul Statelor Unite, ci este în interesul întregii omeniri să existe un centru unic, din care să
se exercite un control unic, de echilibrare şi stabilizare, o forţă-arbitru, şi acest control de
echilibru şi stabilizare să se afle în mâinile S.U.A.”.[xi]

Teza încercuirii „lagărului socialist”, în principal a imperiului sovietic, a fost reluată şi

dezvoltată de fostul ambasador american la Moscova, George Kennan. Conceptul strategic şi
geopolitic denumit generic CONTEINMENT a fost dezvoltat de reputatul diplomat, el devenind
principalul arhitect al instituţiilor, instrumentelor şi metodologiei războiului rece.

Reacţia conducătorilor comunişti de la Moscova a fost tot una de natura geopolitică. Curentele
care coordonau politica externă sovietică, oscilau între continuarea revoluţiei socialiste în Europa
Occidentala şi implicit războiul şi consolidarea cuceririlor. S-a optat pentru a doua variantă, până
în deceniul 6 când s-a trecut la încercuirea „rimland-ului”, prin crearea unei vaste reţele de baze
maritime şi puncte de sprijin terestre. În esenţa scenariul geopolitic sovietic avea la baza trei
elemente: cresterea puterii militare în plan strategic pentru descurajarea S.U.A.; revigorarea
economiei sovietice care sa poata face fata excesivului cost al cursei înarmarii şi sa devina
totodata un magnet în disputa ideologica pentru tarile lumii a treia; incurajarea luptei de eliberare
nationala” din întreaga lume pentru a se realiza o alianta de facto între lumea a treia şi Moscova.
În Europa, politica sovietica dusa sub lozinca „Europa pâna la Urali”, a încercat sa creeze
premisele îndepartarii S.U.A. de pe continent.

Limitarea avansului luat de sovietici în politica mondiala a fost realizata prin impunerea unei
solutii propuse de Henry Kissinger, care a elaborat un scenariu geopolitic ce avea la baza
modelul Pacii din Westfalia. Potrivit acestei solutii, fiecare dintre superputeri urma sa-si pastreze
sferele de interes. Situatia urma sa se stabilizeze prin încetinirea cursei înarmarii de catre
U.R.S.S. ca urmare a unor acorduri şi întelegeri bilaterale.[xii] În toata această acerbă dispută un
rol determinant l-a jucat arsenalul nuclear care a impus reţinere şi chibzuinţă din partea „marilor
jucători”.

Se constată în anii ‘80 mutaţii importante în sfera abordărilor geopolitice. Comportamentul

S.U.A. în plan geopolitic nu s-a mai încadrat în tipare clasice. Centrul de greutate a fost mutat de
pe câmpul confruntărilor militare ce cel al luptei pentru drepturile omului şi al înfăptuirii
democraţiei pluraliste. Prin urmare, arma principală în confruntarea capitalism-socialism a
devenit imaginea şi cuvântul. Conducerea sovietică n-a reacţionat adecvat la schimbările
geopolitice americane atât din cauza dogmatismului marxist cât şi datorită unor calcule eronate
în politica internă. Unda de şoc a „glasnostului” şi a „perestroicăi” a inflamat opoziţia politică în
toate ţările est-europene, iar declaraţia liderului sovietic Mihail Gorbaciov facută la Strasbourg,
în vara anului 1989, prin care condamna doctrina suveranităţii limitate (Brejnev – 1969) şi
intervenţionismul, a dat undă verde mişcărilor reformatoare din Europa de Est de a ajunge la un
sistem multipartidic şi la o economie de piaţă.[xiii]

Lumea bipolară aparută în Europa după 1945 a murit, dar nu urmând calea clasică, prin război
sau revoluţie, ci prin uzură şi implozia unui sistem hipercentralizat şi de factură colectivistă.
Europa se găseşte din nou în situaţia de a se modela în conformitate cu liniile unor scenarii
geopolitice pentru a-şi găsi formula optimă de arhitectură a securităţii. De data aceasta, polii de
putere s-au multiplicat, viziunile s-au înmulţit şi şansa de a se înfiripa o soluţie unanim acceptată,
paradoxal, a scăzut. Analiştii susţin că pentru Europa cel puţin trei „viziuni” sau formule de
organizare au fost lansate şi sunt mai mult sau maipuţin în competiţie.

Fostul lider comunist, Mihail Gorbaciov a lansat la sfârşitul anilor ’90 un proiect geopolitic al
unei „case comune europene”. Aceasta înseamnă cunoaşterea unei anumite integralităţi, cu toate
că este vorba de state diferite. Margaret Thetcher, Francois Miterand şi Willi Brand au avut
sugestii asemănătoare bazate în special pe principiile Actului final de la Helsinki din 1975.

Zbiguiew Brzezinski, fost consilier pe probleme de politică externă pentru Europa de Est a
preşedintelui John F. Kennedy şi apoi membru al Consiliului Securităţii Naţionale în timpul
administraţiei Carter, a făcut o amplă analiză scenariului geopolitic generic intitulat „Cămin
european comun. El a arătat că în Europa şansa unei astfel de arhitecturi este reală numai dacă
se va accepta ideea „că de acum înainte există interese geopolitice comune, dar şi o ortodoxie
ideologică comună”.[xiv] Z. Brzezinski era convins că un Cămin european comun nu poate fi
realizat fără participarea S.U.A. şi a Rusiei, deoarece Europa reprezintă în primul rând o realizare
filosofică şi culturală, iar S.U.A. şi Rusia împărtăşesc aceleaşi valori ce ţin de civilizaţia
europeană, de tradiţia creştină.

Nu lipsită de importanţă în nerealizarea proiectului geopolitic amintit, a fost apariţia unei crize a
echilibrului de putere în cadrul Europei Occidentale prin reunificarea germană şi implozia
fostului imperiu sovietic. După unificare, Germania nu s-a repliat asupra ei însăşi şi nu s-a retras
din politica europeană, ci a declanşat o ofensivă politică în spaţiul Europei Centrale şi de Sud-
Est, ceea ce a condus la schimbarea centrului de greutate al Comunităţii şi împingerea lui înspre
centrul continentului. „Ofensiva” germană conturează limpede un spaţiu geopolitic de influenţă
şi control deoarece s-a implicat politic, diplomatic şi indirect militar în sprijinul Croaţiei şi
Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia. De asemenea au fost preluate schimburile
economice ale R.D.G. cu fostele ţări socialiste în special Ungaria, Cehia şi Slovenia.

Prăbuşirea Uniunii Sovietice a determinat schimbări de atitudine faţă de Rusia în ecuaţia de

putere. În ciuda unei contraofensive ruseşti pe direcţii strategice importante, ea n-a convins
marile puteri occidentale că poate să înceapă în Căminul comun european. Analiştii ruşi
consideră că apariţia formelor instituţionalizate de scoatere a Federaţiei Ruse din Europa este o
mare greşală din punct de vedere geopolitic, deoarece ea a ocupat din cele mai vechi timpuri
„zona pivot”. Stăpânirea „zonei pivot” n-a insemnat în opinia acestora, că Rusia a dominat
asupra lumii, ci „înainte de toate a făcut-o pentru propria securitate şi îndeplinind, totodată în
mod intuitiv parcă rolul predestinat de a fi factor de echilibru în lumea noastră instabilă din punct
de vedere geopolitic”.[xv] Aserţiunea este corectă dacă ne raportăm la teoria clasică a scenariului
geopolitic elaborat de Mackinder, numai că revoluţia tehnico-ştiinţifică a devalorizat acest model
geopolitic.

John Collins în studiul „Military Spece Forces; The Next 50 Years” arată că puterea aeriană şi

puterea spaţială au aruncat în desuetitudine

ipotezele geopolitice ale începutului de secol, inclusiv teoria lui Mackinder. Potrivit acestuia
spaţiul circumterestru încapsulează Pământul până la o altitudine de 50.000 mile, iar acest fapt va
fi cheia dominaţiei militare de la jumătatea secolului XXI. Schema propusă de acesta este
următoarea: Cine stăpâneşte spaţiul circumterestru, domneşte pe Pământ. Cine stăpâneşte Luna
domneşte peste spaţiul circumterestru. Cine stăpâneşte L4 şi L5 domneşte peste sistemul Terra-
Luna. L4 şi L5 sunt puntele de libraţie lunare – locurile din spaţiu unde atracţia gravitaţională a
Lunii şi cea a Pământului sunt exact egale. În teorie, bazele militare instalate acolo ar rămâne pe
poziţie timp foarte îndelungat, fără a avea nevoie de mult carburant.

Edgar Maniu crede că schimbările care s-au produs în Europa impun regândirea arhitecturii
continentului.[xvi] Lumii bipolare a „războiului rece”, îi vor urma trei poli: America de Nord,
Asia-Pacific, Europa. În situaţia actuală Europa trebuie să-şi modifice atitudinea faţă de
conceptele de „naţiune” şi de „provincie”. În acest fel ea trebuie să se metamorfozeze în acelaşi
timp în Meta-Naţiune şi Provincie pentru a deveni o unitate cu o poliidentitate. Regionalizarea şi
modelul regionalismului au stat la baza unor scenarii geopolitice menite a umple vidul de
securitate apărut în spaţiul central, est şi sud-est erupean.

Extinderea N.A.T.O. a fost nu numai scenariul geopolitic unanim acceptat de statele din spatiul
exterior al fostului imperiu sovietic, ci şi cel care a început să fie transpus în practică realizării
noii arhitecturi de securitate pe continentul european. Din punct de vedere al scenariilor
geopolitice această extindere nu poate oferi o soluţie optimă pentru o apărare proprie a Europei.

Dank Media

Departamentul Documentare

Note:
[i] Ion Conea, Geopolitica o ştiinţă nouă, în vol. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu,
„Geopolitica” Iaşi, 1994, p. 31.

[ii] Holfard John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical
Society, London, 1969.

[iii] Ibidem, p. 42-43.

[iv] Ibidem, p. 150.

[v] Constantin Hlihor, History and Geopolitics in the 20th Century Europe, Bucureşti, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, p. 45.

[vi] Nicolas J. Spykman, America’s Strategy in World Politics, Arhau Books, Horcourt Brace,
New York, 1942, p. 12.

[vii] Sava Ionel Nicu, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană.
Bucureşti, 1997, p. 111.

[viii] Sava I. N., op. cit., p. 128-129.

[ix] Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sferele de influenţă, Bucureşti, 1989.

[x] Robert Strausz-Hupé, The balance of tomorrow. A reappraisal of basic trends in world
politics, citat în Claude Raffertin, Geopolitique et Histoire, Poyot Lavsanne, 1995, p. 279.

[xi] E. A. Pazdneakov, Geopolitica, Moscova, „Projros”, 1995, p. 38, citat de C. Hihor în op. cit.,
p. 69.

[xii] Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998, p. 635-662.

[xiii] Sergiu Tămaş, Geopolitica, Institutul European, Iaşi, 1994,  p. 114.

[xiv] C. Hlihor, Consideraţii geopolitice după încheierea războiului rece. Evoluţii europene, în
Strategii (revistă), Academia de Înalte Studii Militare, Nr. 3/1998, Bucureşti.

[xv] Idem, 10, p. 20.

[xvi] Idem, p. 21.