Halford J.

Mackinder și teoria puterii terestre (Heartland)

Halford J. Mackinder, conferențiar eminent și parlamentar britanic, s-a născut în anul 1861. A
fost de formație geograf. În 1904, a publicat un articol care a schimbat felul în care politicienii
și strategii militari vedeau lumea. Sub influența acestei idei, Hitler și-a trimis tancurile în est,
împotriva Uniunii Sovietice. Mai recent, această idee a fost considerată suficient de relevantă
după prăbușirea Uniunii Sovietice la sfârșitul Războiului Rece pentru a face parte din substratul
intelectual al politicii externe a marilor puteri. Teoria care a influențat aproape trei generații de
strategi a primit un nume simplu: teoria Heartland-ului.

Pe scurt, istoria, în viziunea lui Mackinder, este o luptă între puterile navale și puterile terestre.
El a observat că lumea devenise un sistem „închis” – nu mai existau teritorii noi pe care puterile
europene să le descopere, să le cucerească sau pentru care să se lupte între ele, fără repercusiuni
în altă parte a globului. Prin urmare, puterile navale și cele terestre trebuiau să lupte pentru a
domina lumea; învingătorul ar fi avut posibilitatea să întemeieze un imperiu global.

Geografia era factorul esențial în această ecuație: „Omul are inițiativa, nu natura, dar natura
deține în mare parte controlul”1. În viziunea lui Mackinder, caracteristicile geografice ale
globului definesc, într-o bună măsură, conflictul global, taberele combatante, zonele de
conflict. Rezultatul conflictului depinde de „statul pivot", statul care controlează „inima”
(Heartland) „insulei lumii”.

„Insula lumii” desemna masa continentală formată din Eurasia și Africa. Dacă un singur stat
putea controla acest vast teritoriu, ar fi avut la dispoziția sa resurse umane și materiale uriașe,

1 Mackinder, H.J., Democratic Ideals and Reality (National Defense University Press, Washington D C , 1996),
p176 via mercury.ethz.ch/.../Files/.../1942_Democratic_Ideals_Reality.pdf
pe care le-ar fi putut folosi împotriva celorlalte puteri. Puterile navale nu puteau ataca direct
inima acestui teritoriu, deci operațiunea s-ar fi desfășurat fără mari probleme.

O dată declanșată, operațiunea nu ar fi putut fi oprită, chiar dacă toate puterile navale se aliau
împotriva acestui „stat pivot”. Cu timpul, „statul pivot” ar ajunge la țărmurile „insulei lumii”
și, având în spate resursele acestui întins teritoriu, ar fi de neoprit; „balanța puterii s-ar înclina
în favoarea statului pivot, care s-ar putea extinde dincolo de marginile teritoriului euroasiatic
și și-ar putea folosi vastele resurse pentru a construi flote; astfel s-ar pune bazele unui imperiu
global”2.

Dacă ne aruncăm o privire asupra unei hărți contemporane, putem înțelege mai bine afirmațiile
lui Mackinder. În 1904 folosea termenul de „zona pivot”, pe care l-a schimbat în 1919 cu
termenul de „Heartland”. Esența teoriei lui Mackinder este prinsă într-un dicton scurt și faimos:

„Cine controlează Europa de Est, controlează Heartland-ul. Cine controlează Heartland-ul,

controlează insula lumii. Cine controlează insula lumii, controlează lumea3”.

Practic, acest dicton se referă la o luptă între puterile terestre pentru controlul Europei de Est
(inclusiv partea europeană a Rusiei); puterile navale ar trebui apoi să lupte împotriva
învingătorului, pentru a-l împiedica pe acesta să cucerească Eurasia și Africa și apoi lumea
întreagă.

Privind retrospectiv, am putea spune că Napoleon a fost foarte aproape de a controla Heartland-
ul, britanicii fiind puși în situația disperată de a forma coaliție după coaliție pentru a-l
împiedica. Blocada continentală a lui Napoleon avea scopul de a uni Europa împotriva
britanicilor și de a tăia legăturile comerciale ale acestora. Am putea spune că Bonaparte a
început să aibă probleme după căderea Blocadei continentale și după înfrângerea usturătoare
suferită în fața celeilalte mari puteri terestre, Rusia țaristă.

După căderea lui Napoleon, principala putere navală a lumii, Anglia, și-a continuat lupta
împotriva următorului „stat pivot”, Rusia. În secolul al XIX-lea s-a desfășurat ceea ce Kipling
a numit „Marele joc” diplomatic: Anglia a încercat să izoleze Rusia, folosindu-se de China și
de Japonia la est, de India în sud și de Turcia în sud-vest.

În 1904, când Anglia încă se bucura de statutul de putere navală dominantă, Mackinder trăgea
un semnal de alarmă, afirmând că regulile jocului se schimbau și o dată cu ele și balanța de
putere. Schimbarea nu era generată neapărat de întinderea și de bogăția Heartland-ului, cât de
mijloacele prin care erau mobilizate resursele.

În 1900, Anglia mobiliza pentru prima dată o forță de un sfert de milion de soldați pentru a
lupta împotriva burilor, la aproape 10.000 km peste ocean. Dar la fel de impresionant este faptul

2
Mackinder, H.J., The Geographical Pivot in History The Geographical Society, Vol. 23, No.4, (April 1904) p
436 via
http://intersci.ss.uci.edu/wiki/eBooks/Articles/1904%20HEARTLAND%20THEORY%20HALFORD%20MAC
KINDER.pdf
3
Mackinder, H.J., Democratic Ideals and Reality (National Defense University Press, Washington D C , 1996),
p 106 via mercury.ethz.ch/.../Files/.../1942_Democratic_Ideals_Reality.pdf
că în 1904, Rusia trimitea un sfert de milion de oameni cu trenul în Manciuria, la aproape 6000
km, pentru a lupta împotriva japonezilor.

Mackinder a prevăzut că mobilitatea de care se bucuraseră până atunci puterile navale putea de
acum fi egalată de puterile terestre, cu ajutorul căilor ferate și a vehiculelor motorizate. După
cum explicase contemporanul lui Mackinder, Alfred T. Mahan, strategia de război a britanicilor
presupusese până atunci debarcarea unui număr restrâns de trupe în poziții strategice. Victoria
era asigurată de controlul asupra mărilor.

Desigur, strategia de război a englezilor dăduse naștere unui imperiu care ocupa, la apogeu, un
sfert din masa de uscat a lumii, pornind de la o mică națiune insulară fără prea multe resurse.
Dar regulile jocului se schimbau. Așa cum prevăzuse Mackinder, faptul că puterile navale și
cele terestre se bucurau acum de aceeași mobilitate a dus la lupte de uzură prelungite și
sângeroase în primul război mondial; de asemenea, eșecul dezastruos al debarcărilor de la
Dardanele și de la Galipoli este cel mai bun exemplu al schimbării.

În timpul primului război mondial, Germania și aliații ei nu au reușit să cucerească Europa de

Est în totalitate, datorită Rusiei. Dar dacă ar fi reușit să o facă ? Istoria lumii s-ar fi scris cu
totul altfel. În 1902, Mackinder avertiza că „în prezența unei puteri care exploatează resursele
unei jumătăți de continent, Anglia nu mai poate spera să stăpânească mările.”4

După sfârșitul primului război mondial, probabil că cei mai înfocați adepți ai lui Mackinder
erau germanii. Karl Haushofer, un alt contemporan de-al lui Mackinder, a scris și a ținut multe
prelegeri despre geopolitică și se spune că ar fi influențat viziunea lui Hitler. În legătură cu
teoria lui Mackinder, Haushofer a exclamat; „Aceste câteva pagini reprezintă o capodoperă
geopolitică nemaivăzută.”5 Haushofer, Hitler și liderii naziști au înțeles lecția primului război
mondial – Germania trebuia să ocupe „spațiu vital” (lebensraum) în estul Europei, în
detrimentul Rusiei sovietice; „trebuie să domine Heartland-ul, pentru poziția strategică și
pentru resursele sale bogate; doar atunci va putea să înfrunte puterile anglo-saxone”.

Încă din 1904, Mackinder a prezis că o uniune dintre ingeniozitatea germană și vastele resurse
rusești ar fi de neoprit. Astfel, pactul de neagresiune din 1939 dintre germani și sovietici nu ar
trebui să fie surprinzător; la fel și împărțirea Europei de Est între cele două mari puteri terestre.
Prin intermediul pactului, Hitler încerca să țină Rusia la distanță, în timp ce-și consolida puterea
în Europa. În 1941, s-a simțit destul de încrezător pentru a ataca Rusia, o acțiune care n-ar fi
trebuit să mire pe niciun adept de-al lui Mackinder; la fel și eșecul său de a cuceri întinderile
rusești, care oglindea tentativa lui Napoleon din urmă cu peste un secol.

Este exact situația pe care Mackinder a încercat s-o evite, prin forță sau pe cale diplomatică,
atunci când a scris cartea Democratic Ideals and Reality (Idealurile democratice și realitatea)
în 1919. „Pentru ca pacea să persiste” scria el „trebuie să existe un baraj de state independente
între Germania și Rusia”6. Dacă aceste state sunt viabile, spunea el, atunci Europa de Est

4
Mackinder, H.J., Britain and the British Seas (New York D. Appleton and Company 1902), p358. via
https://www.questia.com/read/24301121/britain-and-the-british-seas
5
Haushofer, K. 1936
6
Mackinder, H.J., Democratic Ideals and Reality (National Defense University Press, Washington D C , 1996),
p111-112 via mercury.ethz.ch/.../Files/.../1942_Democratic_Ideals_Reality.pdf
rămânea fragmentată și nu cădea sub ocupația Germaniei, a Rusiei sau a altei puteri terestre.
Dar Mackinder a avertizat că viabilitatea acestor „state tampon” depindea de cooperarea
puterilor navale.

Lucrarea lui Mackinder se adresa, în special, oamenilor politici care redesenau harta Europei
la Versailles și și-a atins doar parțial scopul. Datorită puterilor navale, după primul război
mondial au apărut, într-adevăr o serie de state noi în Europa de Est. Dar din cauza acelorași
puteri navale, care nu le-au susținut în anii 30’, statele au căzut pradă Germaniei naziste, care
a preluat controlul regiunii și a fost aproape de a controla Heartland-ul despre care vorbea
Mackinder.

Din fericire pentru puterile navale, cei doi coloși tereștri, Germania nazistă și Rusia sovietică
au ales să se lupte între ei și nu să mențină frontul comun împotriva anglo-americanilor. În
ciuda afirmațiilor puterilor navale, Germania a pierdut războiul în această confruntare a
titanilor. Comparând pierderile germane pe frontul de est și pe frontul de vest, istoricii au
calculat că raportul este de 9 la 1 în favoarea frontului estic: pentru fiecare german ucis de
anglo-americani, rușii au ucis 9.7

Cu atenția Germaniei îndreptată spre frontul de est, puterile navale au putut să-și concentreze
strategia pe margini: i-au învins pe germani în nordul Africii, au debarcat sabotori și trupe de
comando pe coastele Europei și au aprovizionat Rusia pe mare. Debarcarea din Normandia din
1944 este cel mai bun exemplu de folosire a forțelor navale. Debarcarea le-a oferit puterilor
navale o scurtătură către inima Germaniei, iar războiul în Europa s-a încheiat la mai puțin de
un an de la operațiune. Dar debarcarea din 1944 a fost o operațiune extrem de periculoasă; ar
fi fost imposibilă dacă pactul de neagresiune ar fi fost respectat, sau dacă una dintre puteri ar
fi învins-o pe cealaltă. iar În acest caz, ar fi fost mult mai probabilă o invazie a Angliei lansată
din Normandia.

S-a vorbit despre teoriile lui Mahan legate de puterea navală și în legătură cu cel de-al doilea
război mondial s-a spus că „strategiile lui Mahan s-au dovedit a fi ineficiente în fața unei puteri
care aplica teoria lui Mackinder.” Dar teoriile celor doi nu sunt ireconciliabile. În esență cei
doi propun abordări ușor diferite pentru aceeași problemă; „principala diferență între Mahan și
Mackinder este modul în care se obține controlul asupra insulei lumii.” Mackinder susținea că
puterea navală despre care vorbea Mahan își pierdea importanța, fiind înlocuită de puterea
terestră. Viziunea sa a dat naștere ideii de izolare a pericolului după cel de-al doilea război
mondial.

După cel de-al doilea război mondial, Statele Unite au preluat poziția de putere navală
dominantă de la Imperiul Britanic, slăbit fără șanse de recuperare. Înfrângerea totală a
Germaniei a permis Uniunii Sovietice să devină cea mai importantă putere terestră. Încă din
1943, când începea să devină evident că Rusia va câștiga lupta cu Germania nazistă, Mackinder
a avertizat că Rusia va obține, pentru prima dată, controlul atât asupra Europei de Est, cât și a
heartland-ului; „dacă Uniunea Sovietică va învinge Germania în această luptă, va deveni,

7
http://www.theguardian.com/world/2014/jun/05/eastern-front-greater-role-d-day-german-memories
inevitabil, cea mai importantă forță terestră” și Heartland-ul „va fi pentru prima dată în istorie
[...] controlat de o armată suficient de mare și de eficientă.”8

Uniunea Sovietică trebuia „izolată” în interiorul Heartland-ului; insula lumii nu putea fi lăsată
pradă comunismului. În introducerea ediției din 1962 a cărții Democratic Ideals and Reality
profesorul Anthony J. Pearce scria că „în plin Război Rece, în care se dau lupte restrânse atent
planificate între forțe navale, terestre și aeriene în peninsulele insulei lumii, teoria Heartland-
ului pare mai relevantă ca niciodată.” 9 O privire asupra unei hărți din această perioadă ne arată
Statele Unite, puterea navală, față în față cu gigantul URSS, puterea terestră.

În anii 80’, Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate națională al

președintelui Jimmy Carter, a reiterat ideile lui Mackinder: „Cine controlează Eurasia domină
lumea. Dacă Uniunea Sovietică ajunge să controleze marginile acestei întinderi [...] nu numai
că va avea la dispoziție resurse umane, economice și militare uriașe, dar va controla căile de
acces către emisfera vestică – Pacificul și Atlanticul.” 10

Viziunea lui Mackinder a continuat să fie pusă în aplicare și de Reagan, aproape neschimbată
din anii 50’: fie că este vorba de manevrele geopolitice ale lui Kissinger, de „planul de acțiune”
al lui Nixon sau de cruciada anti-comunistă a lui McCarthy, harta din mintea americanilor
înfățișa două tabere, una albă, alta roșie și o întindere roz în mijloc, dorită de ambele tabere. În
lupta pentru putere dintre cele două tabere, alte state sunt doar piese de domino.

Dar oare poate un singur stat să controleze insula lumii, un teritoriu atât de vast ? Există unele
argumente împotriva teoriei lui Mackinder, cel mai puternic fiind naționalismul. Mackinder a
scris într-o epocă în care puterea unui stat era dată de coloniile pe care le deținea și nu pare să
fi luat în calcul problemele pe care le presupunea controlul și exploatarea pe termen lung a unui
teritoriu extrem de întins precum insula lumii. După 1945, explozia de naționalism a dus la
apariția mai multor state independente care nu existaseră până atunci; același fenomen a dus la
apariția unui nou val de state în 1989-1991 în Europa de Est și pe teritoriul fostei Uniuni
Sovietice. Istoria ne arată deci că insula lumii este departe de a cădea sub controlul unui singur
stat; dimpotrivă, tinde să se fragmenteze din ce în ce mai mult. Privind retrospectiv, i-am putea
acuza pe liderii din Vest că s-au lăsat conduși de ideile lui Mackinder și nu au înțeles că
„imperiul răului” nu putea să se extindă, deoarece abia reușea să controleze statele care-l
compuneau și sateliții din Europa de Est.

Lăsându-se ghidați de ideile lui Mackinder, americanii au irosit multe șanse. I-au văzut pe
comuniști ca pe un bloc unitar, hotărâți să domine lumea aplicând teoria Heartland-ului până
la capăt. Ruptura dintre China și URSS, care a creat două puteri comuniste ce își disputau
Heartland-ul, a rămas neexploatată de americani timp de 20 de ani, până la vizita lui Nixon în
China din 1972.

8
Mackinder, H.J. The Round World and the Winning of the Peace – articol inclus ȋn Mackinder, H.J.,
Democratic Ideals and Reality (National Defense University Press, Washington D C , 1996), p201 via
mercury.ethz.ch/.../Files/.../1942_Democratic_Ideals_Reality.pdf
9
Mackinder, H.J., Democratic Ideals and Reality, ed., Pearce, A.J. p. XI (New York, W.W. Norton & Co.,
1962).
10
Brzezinski, Z., Game Plan: A Geostrategic Framework for the Conduct of the US-Soviet Contest p22-23 (US,
Atlantic Monthly, 1986)
Teoria Heartland-ului a fost criticată încă de la publicarea ei, în 1904. S-a arătat atunci că
transportul naval și terestru vor pierde teren, în viitor, în favoarea transportului aerian, ceea ce
va face ca teoria să devină inutilă. În apărarea lui Mackinder, putem spune că, până în prezent,
această predicție nu s-a adeverit. Transportul aerian joacă încă un rol secundar în logistica
militară: poți transporta elemente cheie pe calea aerului către o zonă de conflict, dar grosul
armatei și al proviziilor trebuie să vină tot pe mare sau pe uscat.

Forțele care pot fi transportate pe calea aerului într-o zonă de conflict nu se pot măsura cu
forțele pe care le poate alinia o putere terestră. Spre exemplu, nu se știe dacă Divizia 82
Aeropurtată a armatei americane a salvat sau nu Arabia Saudită de la o invazie irakiană atunci
când a fost trimisă în regiune la începutul primului război din Golf (1990-1991). Dar este cert
că, dacă Saddam Hussein se hotăra să-și trimită diviziile de tancuri, cei câțiva oameni aduși pe
calea aerului nu puteau face mare lucru să le oprească.

Cel mai puternic argument împotriva teoriei lui Mackinder este, poate, acela că se bazează pe
o viziune unidimensională a lumii; „politica se face în mintea oamenilor și nu ia întotdeauna în
seamă adevărata hartă a lumii.”11 Dacă privim unele hărți, Uniunea Sovietică pare
amenințătoare și este limpede că trebuie izolată, pe când pe alte hărți, URSS pare a fi
înconjurată de inamici, iar Heartland-ul pe care îl ocupa pare destul de vulnerabil.

Se pare că la întâlnirea de la Malta (1991), Gorbaciov i-ar fi arătat lui George Bush o hartă pe
care Uniunea Sovietică apărea încercuită de baze militare și de nave de război americane. Bush
ar fi răspuns că harta înfățișează URSS ca pe o mare pată albă, dar nu indică și uriașa putere
militară pe care o ascunde. În final, s-a oferit să aducă și el o hartă: „Voi ordona CIA-ului să
facă o hartă ca să vedeți lucrurile din perspectiva noastră. Vom vedea atunci a cui hartă este
mai exactă”.12

Deși este adevărat că „natura deține în mare parte controlul”, nu te poți limita doar la geografie
pentru a descrie relație dintre state; „relațiile dintre state nu se rezumă doar la apropierea dintre
granițele lor fizice [...] Felul în care se organizează popoarele, resursele pe care le dețin și în
care felul le exploatează, credințele, fricile și aspirațiile lor, toate acestea stau la baza relațiilor
internaționale.”13 Dacă „omul are inițiativa”, atunci doar el alege dacă vrea să-și domine
semenii sau nu, indiferent ce legile geografiei.

Poate că Heartland-ul ferit de atacuri, esența teoriilor lui Mackinder, nici nu mai există.
Mackinder însuși a definit Heartland-ul ca „zona în care, în condițiile epocii noastre, puterea
navală nu are acces”.14 „În condițiile epocii noastre” nu există niciun punct de pe continentul
eurasiatic care nu poate fi atins de o rachetă nucleară lansată de pe un submarin; ca să nu mai
menționăm bombardiere sau rachete lansate de la bazele americane. Mai mult, trebuie să luăm

11
Walters, R.E., The Nuclear Trap: An Escape Route p 39 (US, Penguin, 1974)
12
Demko, G.J., & Wood, W.B., Reordering the World.: Geopolitical Perspectives on the 21st Century p 57
(US, Westview Press, 1994)
13
Freedman, L., Atlas of Global Strategy, p14. (London, Macmillan, 1985).
14
Mackinder, H.J., Democratic Ideals and Reality (National Defense University Press, Washington D C , 1996),
p 78 via mercury.ethz.ch/.../Files/.../1942_Democratic_Ideals_Reality.pdf
în calcul avansul tehnologic al armamentului convențional, a cărui putere, rază de acțiune și
precizie au crescut semnificativ.

Ironia sorții a făcut ca Mackinder să moară în 1947, chiar în anul în care mulți consideră că a
început Războiul Rece, un conflict pe viață și pe moarte care a durat 50 de ani și care a ilustrat
perfect teoria Heartland-ului. Mai este teoria relevantă în prezent ? În ciuda vulnerabilității
heartland-ului, trebuie menționat că teritoriul devine vulnerabil doar în cazul unui război total;
dovezile par să sugereze că teoria este încă de actualitate.

Uniunea Sovietică s-a prăbușit, dar Rusia și Comunitatea Statelor Independente sunt în
picioare. Dispariția superputerii terestre este doar temporară. Forța militară a Uniunii Sovietice
nu a dispărut. În prezent, este limpede că Federația Rusă își dorește să-și recapete acest statut
și să intre din nou în competiție cu Statele Unite, puterea navală dominantă, pentru supremația
mondială. Privind reacțiile americanilor și ale aliaților europeni la acțiunile recente ale Rusiei,
pare că „Marele joc” de care vorbea Kipling a reînceput.

Prezența militară și influența Statelor Unite în Orientul Mijlociu au crescut în ultimii 25 de ani.
De ce ? Petrolul este unul dintre motivele principale. Dar din punct de vedere geopolitic, poate
că americanii nu vor ca aceste resurse să cadă în mâna unei puteri terestre și vor să împiedice
accesul potențialului rival la mări și oceane – exact așa cum susținea Mackinder că trebuie
acționat și cum a procedat Imperiul Britanic în secolul al XIX-lea. Poate că „Marele joc” al lui
Kipling nu a încetat, de fapt, niciodată.