Lupta pentru putere: Rusia, SUA și securitatea

americană.

REALIZAT DE:
MOISĂ TEONA
CAZAZU TUDOR
UNGUREANU CRINA
 Cuprins
I. Introducere
II. Un scurt istoric al relatiilor ruso-americane
III. Periodizarea relatiilor sovieto-americane in timpul razboiului rece
IV. Implozia comunismului şi prăbuşirea sistemului bipolar: înclinarea axei de putere în
favoarea SUA
V. Lupta pentru putere dintre Rusia și SUA într-o lume multipolara
VI. Evoluția concepției privind securitatea națională a SUA după Războiul Rece
VII. Concluzii
Bibliografie/Webografie
 Introducere
Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în
politica mondială. Destrămarea și prăbușirea Uniunii Sovietice a fost ultima treaptă în
ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică, Statele Unite ale Americii, ca singura și,
de fapt, prima putere cu adevărat globală.
O paradigmă foarte răspândită avea la bază premisa că sfârșitul Războiului Rece însemna
sfârșitul conflictelor importante în politica globală și apariția unei lumi relativ armonioase. Cea
mai dezbătută formulare a acestui model a fost teza „ sfârșitului istoriei”, a lui Francis
Fukuyama, care afirma că „ am putea asista la sfârșitul istoriei în sine: adică, la sfârșitul
evoluției ideologice a umanității și la universalizarea democrației liberale occidentale, ca formă
definitivă de guvernare”. Bineînțeles, spunea el, pot apărea unele conflicte în Lumea a Treia,
dar conflictul global s-a terminat.
Zbigniew Brezezenski evidenția faptul că prăbușirea blocului sovietic plasează Statele
Unite într-o situație fără precedent. Statele Unite au devenit dintr-o dată prima și sigura
adevarată putere globală. Acest lucru poate atrage după sine și consecințe negative, așa cum
relifează Samuel Huntington. Acesta a analizat încă din 1997 pericolul pe care-l reprezinta
pentru SUA acțiunea de a conduce singură lumea, atrăgând atenția că 'insingurarea' are drept
consecință majoră proiectarea întregii răspunderi mondiale asupra unei singure țări.
 Un scurt istoric al relaţiilor
ruso – americane

Originile relațiilor ruso-americane au rădăcini în secolele XVII-

XVIII. Dacă amintim istoria îndepărtată, pionierii ruși au apărut în America în anii 30 ai secolului al XVIII-
lea. Primul împărat rus, care a manifestat interes pentru o țară îndepărtată, a fost Petru I.
În timpul războiului din Statele Unite pentru independență în secolul al XVIII-lea, Ecaterina a II
a refuzat să dea trupe Angliei, pe motiv că Rusia tocmai iesise din războiului cu Turcia, iar trupele au nevoie de odi
hnă, astfel, Ecaterina a ajutat americanii să câștige independența, iar Anglia și-a pierdut coloniile.
În 1799, comerţul a început să fie dezvoltat de către o companie ruso-americană,
formată în mare parte, în secolul al XVIII-lea, din aventurieri - oameni de afaceri curajoşi, cărora nu le
era frică să călătorească.
Compania controla toate minele şi resursele din Alaska,
putând a realiza independent acorduri comerciale cu alte ţări, insa tocmai aceşti acţionari au adus compania
in prag de faliment, stabilindu-si salarii enorme.
In cele din urmă compania a fost transferată la subvenţiile de stat, dar nici acest lucru nu i-a adus salvarea.
Incepuse războiul din Crimeea, iar Marea Britanie, Franţa şi Turcia erau împotriva Rusiei.
Imperiul Ţarist nu mai putea finanţa sau apăra regiunea de gheaţă.
Tensiunea dintre Moscova şi Londra creştea,
pe când relaţia cu autorităţile americane era mai strânsă ca niciodată. Ambele părţi au venit aproape simultan cu
ideea de a vinde Alaska.
 În ciuda unui început favorabil, pentru cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, relațiile
ruso americane erau concrete, dar nu foarte intense, doar numai anumite sarcini sau probleme copl
exe au impus colaboreze aceasta colaborare. De exemplu, când interesele au coincis, Rusia și Stat
ele Unite au reușit să încheie un acord privind vânzarea Alaska în 1867 pentru suma de 7,
2 milioane de dolari. De îndată ce sa încheiat războiul civil din
SUA, a apărut problema unei asezari rusești în Alaska.

În plus, Rusia a înțeles că, odată cu dezvoltarea căilor ferate din America, statele s-
ar fi răspândit mai devreme sau mai târziu pe teritoriul său și ar fi mai bine să vândă Alaska împre
ună cu Insulele Aleutine, decât să renunțe la ea, pe măsură ce California a trebuit să renunțe.
Până în anii 60 ai secolului al XX-lea, americanii au scos din Alaska aur în valoare de 400
de milioane de dolari
 Periodizarea relaţiilor
Sovieto – americane
în timpul Războiului Rece

Războiul Rece, periodizat între anii 1947 şi 1991, este cunoscut ca fiind, o stare de
conflict globalizată ce a imbinat pacea cu teroarea si a dus la conturarea unui război între
două sisteme social-politice diferite: SUA şi URSS.
În această perioada s-a înregistrat o adevărată cursa a înarmărilor, care a dus la
divizarea Europei şi, în cele din urmă, la divizarea întregii lumi în două tabere.

De asemenea, începutul Războiului rece se mai explică prin opoziţia idealurilor

incompatibile ale celor două superputeri, idealuri ce tindeau spre universalitate, şi anume:
ţelul idealist a lui Woodrow Wilson, care consideră pacea ca rezultând din răspândirea
democraţiei şi a libertăţii; şi ţelul ideologic a lui Lenin, care consideră că eliberarea de
asuprire şi război a întregii omeniri survenea unei revoluţii mondiale.

La nivel economic, Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism și comunism.

Pe plan ideologic si politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale
și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni pozitivi: statele
blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele blocului
oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”.

Este clar faptul că acest război rece a fost total diferit de cele două războaie mondiale
nu doar prin durata şi întinderea lui ci şi prin modul în care erau întreprinse operaţiunile din
cadrul acestuia.
 Relaţiile dintre foştii aliati ai celui de al II-lea Război Mondial
si debutul Războiului Rece.

Punctul de plecare al Războiului Rece este unul disputat. Majoritatea istoricilor

plasează originile sale în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război
Mondial, alții le plasează spre sfârșitul Primului Război Mondial, deși tensiunile
dintre Imperiul Rus, alte țări europene și Statele Unite datau încă de la mijlocul
secolului al XIX-lea. Ca urmare a Revoluției bolșevice ruse din 1917, urmată de
retragerea Rusiei din Primul Război Mondial, tânăra republică sovietică s-a găsit
izolată în diplomația internațională.

În această situație, liderul bolșevic Vladimir Lenin a declarat că Rusia Sovietică a

fost „înconjurată de state capitaliste ostile” și că sarcina de a lupta prin mijloace
specifice pentru a diviza dușmanii Sovietelor revine diplomației. În, Lenin a militat
pentru acest scop și a reușit pentru constituirea Cominternului (Internaționalei a III-a
Comuniste) la Moscova, în 1919, care avea ca obiectiv principal lupta, prin toate
mijloacele, pentru răsturnarea ordinii social-politice în toate țările și pentru formarea
unei republici sovietice internaționale.

Liderul care i-a urmat lui Lenin, Iosif Stalin, a văzut Uniunea Sovietică ca o „insulă
socialistă". În 1925, Stalin declara că vedea politica internațională ca o lume
bipolară, în care Uniunea Sovietică ar atrage țările care gravitează în jurul
socialismului, iar țările capitaliste ar atrage statele care tind mai degrabă spre
capitalism, considerand capitalismul o stare temporara, care eventual se va prabusi.
Când armata germană, în iunie 1941, prin Operațiunea Barbarossa, a invadat
Uniunea Sovietică, Aliații au profitat de noul front deschis și au decis să ajute
Uniunea Sovietică. Marea Britanie a semnat o alianță formală, urmată de Statele
Unite ale Americii. În timpul războiului, Statele Unite ale Americii au livrat atât
britanicilor, cât și sovieticilor armament prin intermediul Programului de împrumut și
închiriere Lend-Lease. Cu toate acestea, Stalin a rămas extrem de suspicios și a
crezut că britanicii și americanii au conspirat pentru a se asigura că sovieticii poartă
greul luptelor împotriva Germaniei naziste.

Conform acestui punct de vedere, aliații occidentali au întârziat în mod deliberat

deschiderea celui de al doilea front anti-german, în scopul de a interveni în ultimul
moment și a impune acordul de pace. Astfel, percepțiile sovietice despre Occident
au lăsat o puternică tensiune și ostilitate între puterile aliate.

Aliații nu puteau să se înțeleagă cu privire la modul în care ar trebui să arate harta

Europei, și modul în care granițele vor fi trasate după război. Fiecare parte a avut
idei diferite în ceea ce privește stabilirea și menținerea securității după război. Aliații
occidentali au dorit un sistem de securitate în care guvernele democratice ale țărilor
să rezolve pașnic divergenţele, prin intermediul organizațiilor internaționale.
Conferința de la Yalta,
4-11 februarie 1945

dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică.

Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

 Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial,

 Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția
în teritoriile cucerite.
 Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific
și să negocieze aranjamentele situației postbelice, dar si participarea lui Stalin
la ONU,
Conferința Aliaților de la San Francisco din 1945

- a creat Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU),

principalul instrument de organizare a lumii după al II-lea Război Mondial. Scopul

ei principal a fost crearea un mecanism de organizare şi gestionare a
păcii. Problema fiind înţelegerea dintre SUA şi URSS referitor la forma pe care
trebuia să o ia organizarea lumii după încheierea aşa-zisei păci la sfârşitul celui
de al II-lea R.Mondial, şi anume: o democraţie de tip occidental sau o
expansiune a comunismului.

Insa capacitatea de aplicare a acesteia de către Consiliul de Securitate a fost,

practic, paralizată de posibilitatea celor 5 membri permanenți ai Consiliului (SUA,
URSS, China, Marea Britanie și Franța) de a folosi, individual, dreptul lor de
veto.

Din cauza viziunilor diferite despre lume a acestor două mari puteri, fiecare
dintre ele a modelat partea de lume în care domina după propriu plac fără
acceptul celeilalte superputeri.
 Evenimente si documente ale vremii ce au produs declinul în relaţia SUA -
URSS

Discursul lui Stalin 1946

Potrivit discursului lui Stalin, din 9 februarie 1946, o armată a unui stat care ocupă
un teritoriu poate instala în statul ocupat sistemul social al statului învingător.

În concepţia lui Stalin, izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale s-ar datora
exclusiv funcţionării defectuoase a sistemului capitalist de tip occidental. Acesta ar
conţine în sine germenii autodistrugerii. Dealtfel, atât Stalin, cât şi Lenin au exprimat
opinii potrivit cărora un război distrugător, pornit în interiorul lumii capitaliste va duce
la implozia, la distrugerea capitalismului. Astfel, comunismul va triumfa în cele din
urmă pretutindeni în lume. Relaţiile dintre S.U.A. şi Marea Britanie, pe de o parte, şi
U.R.S.S. , pe de altă parte se vor deteriora în mod accelerat.
 Telegrama cea lungă.

În februarie 1946, George Kennan, şef-adjunct al

misiunii diplomatice americane la Msocova, a trimis la
Washington un raport detaliat cu privire la politica Uniunii
Sovietice, cu scopul de a dezvălui concepţia conducerii de
la Moscova şi arată pericolul pe care îl reprezenta pentru
SUA această viziune a Kremlinului, subliniind că nu poate
exista un mod de trăi paşnic permanent între cele două.

Textul, ce avea să rămână în istorie ca Telegrama cea

lungă, reprezintă una dintre cele mai bune analize ale
politicii URSS şi a viziunii sale asupra lumii.

Textul are cinci părţi referitoare la: principalele trăsături

ale perspectivei postbelice sovietice, bazele acestei
perspective, modul in care se reflectă această perspectivă
în politică la nivel oficial si neoficial, cat si deducţii practice
din perspectiva politcii americane.
 Raportul Clifford- Elsey

De asemenea, presedintele SUA, Turman, din ce în ce mai frustrat

de acțiunile sovieticilor, a vrut să să dezvălui lumii întregi adevărul
privind faptul ca Rusia nu-și onorează acordurile.

Turman a apelat la serviciile unuia dintre consilierii săi de rang

înalt, Clark Clifford, să elaboreze un raport privind relațiile sovietice,
care ar oferi detalii privind nerespectarea de către sovietici ale
acordurilor postbelice. Cu ajutorul lui George Elsey, Clifford a scris un
raport in care analiza „ Telegrama lungă” transformand-o în
recomandări politice concrete.

Raportul final, intitulat „Relațiile americane cu Uniunea Sovietică”, a

fost prezentat exclusiv președintelui pe 24 septembrie 1946. De fapt,
președintele Truman a ordonat ca raportul sa răman strict secret (nu a
circulat până când nu a apărut în Memoriile lui Arthur Krock în 1968),
considerand ca ar produce cele mai grave probleme din administratia
sa.
 Discursul lui Winston Churchill
si reactia lui Stalin

Un alt eveniment care a urmat este discursul ţinut de Winston Churchill, fost
prim-ministru britanic, in data de 5 martie 1946 la Fulton, discurs ce deplângea
Cortina de fier care căzuse peste Europa. La acest discurs se află şi preşedintele
Turman, fapt ce a asociat SUA la constatările făcute de W. Churchill în cadrul
discursului. Pentru a păstra un control total, statele comuniste s-au izolat de restul
lumii sub “Cortina de fier”, această denumire a fost popularizată de Winston
Churchill, cu scopul de a desemna frontierele acestora. Deşi nu mai exercita
această funcţie, Churchill a rămas în memoria Rusiei drept cel ce a lansat “o
cruciadă” împotriva comunismului. Churchill a fost primul care a spus lucrurilor pe
nume, făcând anunţul referitor la faptul că Stalin nu respectă acordurile dintre aliaţi
şi că Europa era despărţită în două.
Alianța dintre SUA- URSS din timpul celui de-al Doilea Război Mondial se
răcise deja considerabil când Churchill rostea aceste cuvinte, iar în câțiva ani ea
avea să dispară complet, lăsând locul unei intense dușmănii între cele două
superputeri, ce avea să definească Războiul Rece.
Era pentru prima oara când divizarea Europei - provocata de controlul sovietic
asupra estului continentului - era descrisa astfel. În plus, la scurta vreme, Cortina
de Fier devenea o prezena fizica: statele satelit din estul Europei ai URSS ridicau
garduri de fier ghimpat între ei si vecinii din Europa de Vest.
 Declarațiile lui Churchill însemnau că Occidentul își modifică atitudinea față de
URSS.

Stalin a răspuns practic imediat.

La mai puțin de două săptămâni după discursul de la Fulton, în interviul pentru
ziarul ”Pravda” Stalin a declarat că ”națiunile și-au vărsat sângele în timpul celor 5 ani
de război cumplit de dragul libertății și independenței țărilor lor și nu pentru a schimba
dominația lui Hitler cu dominația unor Churchilli”.

Marele joc de-a războiul rece a dus la intensificarea bruscă a tensiunii în relațiile
internaționale și la cursa înarmărilor.
 Doctrina Truman
(12 martie 1947)

 stă la baza politicii Statelor Unite împotriva Blocului communist în timpul Războiului Rece.
 reprezinta un program al politicii externe SUA pentru combaterea "pericolului comunist" în
lume.

În mod concret, doctrina Truman, sau politica de izolare, se bazează pe o ofertă de

asistenţă militară şi financiară din partea Statelor Unite, adresându-se ţărilor decise de a se
opune presiunilor comuniste.
Imediat după al Doilea Război Mondial, ea a vizat ţări precum Grecia care se afla în
război civil, Turcia supusă unor presiuni intense manifestate de Moscova privind strâmtoarea
Dardanele sau Iranului care se afla în plină criză irano-sovietică.
Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a
reveni la izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial, a reprezentat o
cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de oprire, blocare
a expansiunii sovietice, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și
Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul Rece.
 Planul Marshall şi reacţia URSS

În 5 iunie 1947, generalul George Marshall, numit secretar de stat al SUA,

acesta având de altfel şi cea mai mare autoritate în armata americană.
SUA au venit în ajutorul Europei devastate de război, cu un program de
ajutorare şi anume Planul Marshall care reprezenta o accelerare a procesului de
refacere postbelică, un program de asistenţă economică făcând mai puţin posibilă
exploatarea comunistă.

A fost primul plan de reconstrucție conceput de către SUA, sub conducerea lui
Turman, destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial. Inițial, acest
plan era destinat tuturor statelor europene, însă a fost respins de URSS și sateliții ei,
care se temeau de creșterea influenței americane.
Planul Marshall a constat într-un ajutor financiar acordat unui număr de doar 16
state din vestul Europei iar pentru administrarea acestuia a fost înființată Organizația
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD).
A relansat economia Europei occidentale, care până în anii 1970 a cunoscut o
dezvoltare explozivă. Germania de Vest s-a situat în fruntea acestui avânt, fiind
urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea
economică ducând la o formare de resurse foarte mari pentru programe și politici
sociale.
 Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a
Doctrinei Truman. Totuşi, acesta era menit să ajute ţările lovite de război
şi nu cuprindea elemente care să confere o interpretare antisovietică
precum era Doctrina Turman, URSS a avut replica sa.

Reacţia sovietică cu privire la Planul Marshall a

fost interpretarea acestuia ca fiind de natură economică şi politică. Iosif
Stalin a considerat că Planul Marshall avea ca obiectiv izolarea URSS-
ului şi privarea acesteia de sfera şa de influenţă, astfel Kremlinul pierdea
avantaje politice şi strategice în Europa centrala şi de S-E.

Ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov a respins Planul lui

Marshall 1947, propunând o varianta sovietica- o grupare economică
sustinuta de sovietici, care a devenit mai apoi CAER. Planul a fost un
sistem de acorduri comerciale bilaterale pentru a crea o alianță
economică a țărilor socialiste ce a permis țărilor socialiste din Europa de
Est să nu se bazeze pe ajutor american, în loc de acesta făcând
schimburi comerciale cu URSS.
 Crearea Cominform-ului si Teoria lui Jadnov

Tot ca reacţie a sovieticilor s-a construit Cominformul, o organizaţie concepută pentru a

coordona acţiunile partidelor comuniste. Odată cu crearea Cominform-ului, URSS a fost
confirmată că fiind centrul conducător al comunismului şi al adepţilor săi, singurlul model
acceptat al socialismului fiind cel sovietic adică stalinist.
Cominformul (Biroului de Informații al partidelor comuniste) a fost prima autoritate oficială a
mişcării internaţionale comuniste de la dizolavarea Cominternului şi a confirmat noile realităţi
după cel de-al Doilea Război Mondial - în special crearea Blocului Comunist de Est.

Scopul Cominformului a fost acela de a coordona acţiunile dntre partidele comuniste în

temeiul direcţiei sovietice. Ca rezultat, Cominform a acţionat ca un instrument al politicii
externe sovietice si al stalinismului.
Teoria lui Andrei Aleksandrovich Jdanov

Doctrina celor doua lagare, sau Doctrina Jdanovista, este o

teorie politica care a stat la baza politicii de stat a URSS,
conform careia lumea era impartita in doua lagare sau blocuri
de influenta, unul capitalist/imperialist condus de SUA si unul
democratic condus de URSS.
Principiul de baza al doctrinei era ca singurul confict in cadrul
sistemului democratic stalinist, era cel intre bine si rau. In baza
doctrinei jdanoviste, toti cetatenii trebuiau sa urmeze linia
partidului, care arata ce e bine si ce e rau.
 Blocada Berlinului

Separarea a fost completă odată cu blocada Berlinului, din 23

iunie 1948- 11 mai 1949 în urma divizării Germaniei ocupate
între SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS.

Sovieticii au izolat Berlinul oprind traficul feroviar şi rutier,

însă Occidentul a răspuns cu un transport aerian de proporţii
mari, care aproviziona Belinul de Vest cu bunuri şi alimente,
până la ridicarea blocadei de către sovietici.

Blocada a făcut ca SUA să îşi reconfirme hotărârea de a apăra

Europa şi divizarea de lungă durată a Germaniei în două state
separate.

După evenimentele din 1947 şi Blocada impusă Berlinului, s-

a creat în 1949 -NATO, iar în luna septembrie în acelaşi an, a
avut loc explozia primei bombe atomice sovietice.
Ambele blocuri au fost reprezentate de două alianţe
internaţionale- Blocul Răsăritean de către Pactul de la
Varşovia iar Blocul Apusen de către NATO.

Admiterea Germaniei de Vest în NATO, în anul 1955, a

determinat crearea unei alianţe similare în est, şi nume Pactul
de la Varşovia.
 Înfiinţarea NATO şi replica Uniunii Sovietice- Pactul de la Varşovia

NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) reunea SUA, Canada şi puterile vest
europene într-o alianţa militară şi a fost înfiinţată prin angajamentul SUA de a proteja democraţiile
occidentale, reprezentând totodată o consecinţă a ameninţării prezentate de URSS pentru statele
vest europene.
Deşi NATO prevedea ca statele părţi să rezolve orice divergenţă dintre ele numai pe cale
paşnică, iar atacul unuia dintre membri se consideră un atac asupra insãşi Organizaţiei. Însă URSS
a interpretat politică şi înfiinţarea acestei alianţe drept o piedică, considerând-o o ameninţare
militară.
URSS şi statele sale aliate au format Pactul de la Varşovia în anul 1955 pentru a
contrabalansa NATO. Pactul de la Varşovia însemna un tratat de prietenie, cooperare şi asistenţă
reciprocă reprezentând o alianţa militară a ţărilor din Europa Răsăriteană şi din Blocul Răsăritean,
care voiau să se apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei NATO. Aceste
două organizaţii internaţionale au fost forţe oponente în perioada Războiul Rece.
 Caracteristici ale Războiului Rece. Armamentul nuclear şi cursa înarmărilor

În timpul Războiului Rece, între SUA şi Uniunea Sovietică s-a perpetuat o cursă a înarmării,
dezvoltând arme nucleare sofisticate. Competiţia s-a răspândit la nivel global, conferind Războiului Rece
un caracter universal, în care superputerile aveau angajate state şi regiuni care reprezentau apărarea
colectivă, în care superputerile sprijineau ideologic, politic, logistic părţile aliate.
Războiul Rece a ridicat două mari probleme. O primă problema a fost utilizarea armelor nucleare
de către SUA în Hiroshima în 6 august 1945 şi Nagasaki în 9 august 1945.
Este cunoscut de oricine, acest moment crucial în istoria şi omenirii când pentru prima dată, lumea
a fost percepută altfel- din perspectiva distrugerii, anihilării totale.

Cursa înarmărilor nucleare a fost de mare amploare şi deşi unicul ei deţinător a fost la început
SUA, şi după Hiroshima , experţii şi savanţii nu îi acordau o şansă îndelungată în relaţiile internaţionale .
Între anii 1949-1952, experimentele nucleare erau de tipul celui de la Hiroshima, însă din 1949,
experientă atomică din URSS a pus capăt monopolului de până atunci al SUA asupra armamentului
nuclear. În 1952, SUA efectuează “Operaţiunea Ivy”, iar între anii 1953-1955 are loc în URSS explozia
cu bomba H, bombele termonucleare mărindu-şi considerabil putere în această perioada.
Între cele două superputeri s-a înregistrat o creştere semnificativă a puterii nucleare, cele două
inrolandu-se într-o cursă a înarmării prin inovaţia tehnologică, atât cantitativ cât şi calitativ în domeniul
aerospaţial şi nuclear.
Cea de a două problema fiind începutul anilor 1960, moment în care SUA şi Uniunea Sovietică au
ajuns la egalitate nucleară, drept o consecinţă a conceputlui de descurajare reciprocă.
 Criza rachetelor din Cuba. Punctul culminant al Razboiului Rece

În 1962, URSS a trimis în Cuba 80 de rachete cu scopul de a confrunta SUA, dar acest fapt a
fost dezvăluit prin intermediul imigranţilor şi a informatorilor CIA, iar în data de 23 oct 1962,
URSS înainta spre Cuba 27 de nave sovietice, SUA ripostând printr-o blocadă năvală, ameninţând
cu bombardarea navelor sovietice.

Kennedy şi Hruşciov au avut grijă să nu înrăutăţească şi mai tare situaţia, conştienţi de faptul
că, criza rachetelor a dovedit lipsa de comunicare poate avea consecinţe fatale.
Acesta este momentul culminant al Războiului Rece, moment care războiul s-ar fi putut
transforma într-un al III-lea Război Mondial, nuclear, însă URSS nu a ignorant avertismentele
SUA şi a anulat înaintarea navelor spre Cuba.

De aici a urmat o perioada de destindere între anii 1069-1979, marcată de întâlnirea dintre
Kennedy şi Nichita Hruşciov, în 1963, care au stabilit că pentru viitor, comunicările urgente şi de
importantă majoră între Casă Albă şi Kremlin să folosească "linia roşie".
Această perioadă de destindere a fost şi momentul începerii unor tratate de limitare a armelor
strategice precum SALT. Între anii 1960-1970, arsenalul nuclear creştea din parte ambelor tabere,
astfel că pe măsură ce se dezvolta numeric şi calitativ, apărarea împotriva lui a devenit imposibilă,
iar în locul utilizării s-a stabilit conceptul de descurajare reciprocă prin stocarea masivă a armelor
nucleare.
Ideea descurajării find faptul că dupa unui atac nuclear, în urma inamicului ar rămâne o
capacitate de răspuns nuclear care ar transforma atacul iniţial în unu sinucigaş.
 Crizele Războiului Rece

 Războiul din Coreea din1950–1953 care era împărţit în două tabere: cea a Coreei de Nord
comunistă şi a Coreei de Sud pro americană. Ca urmare a sprijinului oferit de URSS, Coreea de Nord
a invadat partea sudică a Coreei, încercând să unifice militar Peninsula în 1950.
 Criza Suezului 1956 cu încercarea de a naţionaliza Canalul Suez care era proprietate franco-
britanică sub control egiptean;
 Războiul din Vietnam 1961–1975 dintre Vietnamul de Nord sprijinit de China si URSS si cel
de Sud sprijinit de SUA;
 Războiul de Yom Kippur-arabo-israelian din 1973
 Războiul Afgano-Sovietic 1979–1989 Care a început ca un effort al Uniunii Sovietice de a
susţine un regim satelit şi a escaladat atunci când SUA a reacţionat cu finanţat trupele afgane pentru a
rezista sovieticilor,
 Doborârea cursei aeriene KAL 007 1983 și Exercițiul militar NATO „Able Archer” 1983- care
este considerat a doua apropiere de un război atomic.
 Implozia comunismului şi prăbuşirea
sistemului bipolar: înclinarea axei de
putere în favorea SUA
Istoria arată că toate imperiile pier brusc, prăbusirea comunismului sovietic este
legată de un incontestabil eșec economic și social. Uniunea Sovietică nu a instaurat
pe planeta noastră raiul pentru toți. Nu a ajuns din urmă SUA, așa cum promisese
Hrușciov. Nu a împiedicat crearea unor clase privilegiate, după cum a demonstrat
domnia lui Brejnev. Într-un cuvânt, Uniunea Sovietica oferea din ce în ce mai puțin
modelul la care ar putea aspira cei care visează la „un viitor de aur”.
Cea mai mare surpriză a anului 1989 a fost rapiditatea cu care regimurile
comuniste din Europa s-au prăbușit. Nimeni nu se aștepta la acest colaps în grup al
regimurilor comuniste; eșecul lor devenise de multă vreme evident, dar nimeni – nici
specialiștii occidentali, nici populația din țările comuniste și nici măcar disidenții – nu
credeau că ultimul deceniu al secolului XX va cunoaște o Europă liberă de
comunism.
Cauzele decăderii sistemului comunist
Cauze interne Cauze externe

• Incapacitatea sistemului comunist de a • Caderea Zidului Berlinului la 9

moderniza economia. noiembrie 1989
• Economia a suferit lovituri in plus • Principiul Dominoului
datorate scaderii bruste a pretului • Războiul din Afganistan
petrolului, dezastrului de la reactorul
nuclear de la Cernobal din 1986 si unui • Războiul Stelelor
sinistru cutremur de pamant din Armenia • Actul final de la Helsinki
in 1988. • Tratatul din Malta, incheiat intre 2-3
• Birocratizarea excesivă. decembrie 1989, unde URSS oferea ceea
ce pentru ea devenise inutil, dar pentru
• Lipsa libertăţii democratice, Occidentul bolnav cronic de
autotputernicia unui singur partid, cu o supraproductie era de mare importanta:
ideologie totalitară; factorul Gorbaciov; piata fostelor tari socialiste.
• Perestroika, Glasnosti etc.
 Implozia- faza finală în destrămarea
URSS-ului
Un rol deosebit de important în prăbușirea URSS-ului l-a avut politica de restructurare a lui
Mihail Gorbaciov care a iniţiat „perestroica” cu componentele sale: publicitate, transparenţă,
libertatea de opinii etc. Salutând descătuşarea anunţată de sus, oamenii îşi exprimau deschis
opiniile, doleanţele, năzuinţele tainice. În rezultatul pătrunderii rapide a libertăţii spiritului uman,
Uniunea Sovietică s-a destrămat. Nimic nu poate fi durabil ce a fost construit prin puterea forţei.
Imperiul Sovietic adunat cu forţa, ca şi oricare alt imperiu, s-a destrămat, fără a se împotrivi acestor
schimbări epocale.
În martie 1990, PCUS îşi pierde rolul de partid conducător, iar în decembrie 1991 este dizolvat.
Deoarece PCUS întruchipa puterea supremă în regimul comunist, implozia lui a determinat şi
căderea Uniunii Sovietice. În urma tentativei de lovitură de stat din 19 august 1991, republicile
unionale una după alta şi-au proclamat independenţa. Iar la 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei,
Ucrainei şi Bielorusiei semnează acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi
proclamă încetarea existenţei URSS. Statele membre ale CSI au adoptat programe de tranziţie la
economia de piaţă şi democratizarea societăţii.
 O lume unipolară
Efortul extraordinar de a concura cu Statele Unite în sfera militară insemna, la
nivelul marei strategii, că Uniunea Sovietică trebuia să piardă în competiția dintre
nivelurile de trai. Este adevărat că ideologia și sistemul de guvernare disfuncționale
ale Moscovei au fost principalele cauze ale eșecului sovietic, dar este plauzibil să se
afirme că politica SUA a fost un motiv semnificativ pentru care slăbiciunile sistemice
ale URSS s-au dovedit a fi fatale.
„America nu era înclinată să împartă puterea mondială cu Rusia și nici nu putea,
chiar dacă ar fi dorit. Noua Rusie era prea slabă, prea devastată de un regim comunist
și prea înapoiată social pentru a fi un partener mondial real.”( Zbigniew Brzezinski,
Marea tabla de șah, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti 2000).
Sfârşitul Războiului Rece a făcut loc unipolarismului sau/şi multipolarismului, în
sensul în care dacă, iniţial S.U.A. şi U.R.S.S. au constituit doi poli de putere, în noua
configuraţie mondială U.R.S.S., odată dezintegrată, şi-a pierdut statutul de o a doua
super-putere globală.
Conform lui Samuel P. Huntington „politica
mondială este ... trecută de la sistemul bipolar al
Războiului Rece la o perioadă unipolară
(ilustrată prin războiul din Golf), pentru a lăsa
loc la două decenii uni-multipolare, înainte de a
intra în secolul XXI într-un veritabil
multipolarism”, în timp ce „Statele Unite vor fi,
după aprecierile lui Zbigniew Brzezinski, prima,
ultima şi unica superputere mondială”.
Sfârșitul Războiul Rece, a conturat
semnificativ supremația Statelor Unite pe arena
internațională. Pe cale de consecință Rusia, fiind
înlăturată de pe tabla de joc. Deceniul a început
cu mai multe triumfuri pentru Statele Unite, cu
importanță diferită. Mai întâi, de la 20 la 25
decembrie 1989, Generalul Manuel Noriega a
fost îndepărtat prin forță din funcția prezidențială
în Panama. Astfel America și-a rezolvat rapid și
eficient problema legată de contrabanda cu
droguri a lui Noriega.
 Încă o perioadă de glorie este respingerea forțelor irakiene din Kuweit, într-un
război la sol de 100 de ore, lansat la 24 februarie 1991. La 17 ianuarie avusese loc un
raid aerian. Astfel că Statele Unite, în mai puțin de doi ani, își folosiseră influența și
scăpaseră de problema panameză.
Deasemenia evenimentul din 11 septembrie 2001, a generat un context strategic
în care unica superputere globală intră în război cu extremiștii islamici. Implicarea
SUA s-a mai resimtit in Invazia Irakului din 2003, Războiul din Afganistan (2001-
2014), Chile, Palestina, Iugoslavia s.a.m.d.
 La începutul anilor '90, în contextul prabușirii comunismului, SUA lansa conceptul
"noii ordini mondiale", care trebuia sa atinga punctele de convergență în ceea ce privea
viitorul noii Europe. Abordările americane porneau de la principiile de bază potrivit cărora
era necesar ca Statele Unite să rămână în Europa pentru a contrabalansa puterea unei Rusii
destructurate și totodata pentru a oferi stabilitate pentru ca Europa Occidentală să se poata
extinde spre Est prin intermediul democrației.
De asemenea, prezența americană pe "bătranul continent" era o necesitate pentru
organizarea unei ordini durabile după Războiul Rece, în care foștii adversari ideologici și
militari să fie reuniți într-un sistem comun de securitate. In primul rând, era necesar ca
NATO să supraviețuiască pericolului pentru care fusese creat, deoarece Alianța asigura
puntea de legatură dintre securitatea europeană și cea nord-americană, fiind capabilă să
apere întreaga comunitate.
In schimb, planificatorii Pentagonului luau în calcul reducerea forțelor americane și
totodată transformarea NATO, pentru adaptarea la contextul post-Război Rece, pentru
armonizarea responsabilităților strategice americane și europene.
 Lupta pentru putere dintre Rusia și
SUA într-o lume multipolară
1. Mandatul Putin – o nouă orientare în politica externă a Federaţiei Ruse
La începutul primului său mandat, președintele Putin s-a confruntat cu
dilema de a realiza că Rusia este un stat slăbit amenințat de scăderea
poziției sale pe plan internațional și , pe de altă parte, administrația Putin a
trebuit să contureze cadrul de dezvoltare economică care va permite
Moscovei să joace rolul de actor puternic pe plan mondial.
Combinarea factorilor geopolitici și a celor geoeconomici în
diplomația rusă a dus la o abordare denumită de comentatori “neo-
realism”. Prin esentă acest neo-realism implica recunoașterea condiției
șubrede a Rusiei la începutul secolului, condiție care impiedică capacitatea
de influentă a Rusiei în politică internațională. Acest fapt, însă, nu implică
renunțarea la statutul de putere mondială.
 2. Noua strategie de politică externă a federaţiei Ruse
La lansarea Conceptului de Politică Externă în 2000, Federaţia Rusă a
insistat pe trei direcţii de dezvoltare :
 - multipolarismul – ca modalitate de contrabalansare a poziției de unică
supremație a SUA
 - promovarea relațiilor Rusia-Germania-Franta - acestea au fost folosite
pentru a sfida Statele Unite şi pentru a legitima acţiunile Moscovei în
spațiul post-sovietic (ca în cazul Abhaziei);
 - promovarea paradigmei Eurasia drept contrapondere a ideii euro-
atlantice.
 relaţiile internaţionale continua sa fie dominate de catre puterea politica,
care în secolul 21 este o simbioză între geopolitica, geo-economie şi de
importanță în continuare a capabilităţilor militare;
 ideea Rusiei naționale trebuie formulată astfel încât să asigure
competitivitatea tării pe piaţa globală şi să sporească influența
internațională;
 confruntarea cu SUA este periculoasă şi nu va servi intereselor Rusiei, o
relaţie simetrică este imposibilă din cauza că rolul de partener junior nu
este convenabil Moscovei;
 rolul NATO în securitatea internaţionala are în general, tendinţa de
reducere, bazele SUA în Europa de Sud-Est prezintă un element de risc
pentru Rusia;
 China nu va fi partenerul junior al Rusiei, China reprezintă un actor
independent în crestere în relaţiile internaţionale;
3. Mari momente de criză intre Occident şi Rusia după sfârşitul Războiului Rece
a. Războiul din Kosovo
În faţa agravării represiunii sârbe din Kosovo împotriva separatiştilor
albanezi, NATO a început o campanie de bombardamente de 78 de zile, în
martie 1999, obligând Serbia, aliatul Moscovei, să se retragă din Kosovo. Rusia,
care a ameninţat NATO cu o „întoarcere la Războiul Rece” în cazul intervenţiei
în Kosovo, îngheaţă cooperarea militară cu Alianţa. Tensiunea este renăscută
odată cu independenţa Kosovo (17 februarie 2008), care nu este recunoscută
de Moscova.
b. Extinderea spre Est a NATO
NATO a integrat în 1999 trei foşti membri ai Pactului de la Varşovia
(Ungaria, Republica Cehă, Polonia). Moscova avertizează împotriva
admiterii fostelor republici aflate în sfera de influenţă a URSS. Însă, în 2004,
NATO a primit ţările baltice (Estonia, Lituania, Letonia), precum şi Bulgaria,
România, Slovacia şi Slovenia. Şi, în 2004 şi 2007, Uniunea Europeană
integrează toate aceste ţări.
c. Intervenţia militară a Rusiei în Georgia
În august 2008, ca răspuns la intervenţia Georgiei împotriva regiunii
separatiste Osetia de Sud, Rusia a bombardat capitala georgiană, Tbilisi, şi a
ocupat o mare parte din teritoriul Georgiei, provocând revolta
Occidentului. Acordul de pace negociat de preşedintele francez Nicolas
Sarkozy are ca rezultat retragerea trupelor ruse, însă Moscova recunoaşte
regiunile separatiste din Osetia de Sud şi Abhazia şi menţine o puternică
prezenţă militară acolo. După războiul ruso-georgian, NATO suspendă până
în 2009 Consiliul NATO-Rusia, un forum de dialog creat în 2002.
 d. Anexarea Crimeei şi intervenţia militară a Rusiei în Estul Ucrainei
În 2014, Ucraina a privit neputincioasă cum Moscova anexează Peninsula
Crimeea, iar manifestanţii pro-ruşi au preluat clădirile oficiale din Donetsk şi
Lugansk, în estul ţării. Această criză i-a adus Rusiei sancţiuni europene şi
americane, care sunt o lovitură pentru economia sa. NATO îşi suspendă
cooperarea civilă şi militară cu Moscova, iar aliaţii decid să pună trupele în alertă.
NATO desfăşoară batalioane în ţările baltice şi în Polonia.
e. Conflictul sirian
De la începutul conflictului, în 2011, Rusia sprijină regimul preşedintelui
Bashar al-Assad, blocând la ONU rezoluţii ale occidentalilor, care se luptă să
treacă dincolo de condamnările verbale. Din octombrie 2015, Rusia
intervine militar în teren, oferind avantaj Damascului. Dar în aprilie 2017,
după un atac chimic în Khan Cheikhoun, Donald Trump a bombardat o
bază aeriană din Siria, făcând ca ruşii să suspende canalul de comunicare
cu armata americană pe tema Siriei. Iar în februarie, la Deir Ezzor, forţele
americane au bombardat mercenari ruşi care au atacat luptători kurzi şi
arabi.
f. Bănuieli de ingerinţă în alegerile din SUA
Relaţiile dintre Washington şi Moscova sunt grevate de mai multe luni de
acuzaţii de ingerinţă rusească în alegerile prezidenţiale americane din 2016
şi de suspiciuni de înţelegeri între echipa de campanie a lui Donald Trump şi
Kremlinul lui Vladimir Putin.
g. Scutul antirachetă
Moscova este îngrijorată din cauza proiectului scutului antirachetă
lansat în 2010 de NATO, care ar trebui să fie pe deplin operaţional până în
2020, cu interceptorii din România şi Polonia. Rusia insistă că scutul este
îndreptat împotriva capabilităţilor sale balistice, deşi NATO, SUA şi România
au demonstrat că scutul antirachetă nu poate tehnic să afecteze aceste
capacităţi. Propraganda rusă foloseşte constant tema scutului antirachetă.
 Evoluția concepției privind securitatea
națională a SUA după Războiul Rece
1. Prima Strategie de Securitate Națională a SUA. Administrația Ronald
Reagan
Prima Strategie de Securitate Naţională a SUA a fost elaborată şi
prezentată de preşedintele Ronald Reagan în 1987, într-un moment foarte
important. Uniunea Sovietică avea un lider cu o altă viziune decât a
predecesorilor săi, dar, mai ales, începuse să simtă consumul enorm de
resurse din războiul cu Afganistanul, început în 1979. În majoritatea statelor
din blocul socialist situaţia economică era tot mai dificilă, acestea fiind la
rândul lor marcate de declinul economic al URSS. Ronald Reagan a simţit
foarte bine momentul de slăbiciune şi a punctat printr-o strategie devenită
model pentru majoritatea statelor în definirea politicilor şi liniilor de acţiune în
domeniul propriilor securităţi, pentru că a avut la bază modelul militar clasic.
 2. Administrația Bill Clinton
Strategiile democrate ale administraţiei Clinton au dinamizat şi au
impulsionat reformele democratice în statele foste socialiste, au încurajat
constituirea şi extinderea Uniunii Europene, pe un curent constructivist în
care au angrenat puternic şi guvernul laburist al lui Tony Blair. Promovarea
democraţiilor ca forme unice de garantare a păcii regionale şi mondiale a
reprezentat inclusiv motivul pentru susţinerea mişcărilor de revoltă din
Nordul Africii şi din Orientul Mijlociu. Acordul NATO-Rusia, care a permis
extinderea NATO şi a definit principiile unei noi relaţii, constructive cu o Rusie
ce îşi revenea cu greu din şocul destrămării URSS a fost o realizare majoră a
administraţiei Clinton şi a fost exploatată pe măsură.
Preluare puterii în Federaţia Rusă de către Vladimir Putin, în decembrie
1999 nu a mai reprezentat un eveniment atât de important precum cel al
schimbării secretarilor generali ai Partidului Comunist Sovietic. În fapt, nicio
îngrijorare serioasă faţă de Rusia nu a fost prezentă în documentele oficiale
americane, nici chiar după intervenţia rusă din Georgia.
 3. Administrația G. Bush jr.
Preşedintele Bush junior şi-a urmat propriile obsesii, pe fondul puternicei
reacţii emoţionale a cetăţenilor americani, chiar a întregii lumi
democratice, determinată de dezastrul din 11 Septembrie 2001. Războiul
din Afganistan, prima operaţie Aliată generată de activarea Art.5 din
Tratatul Alianţei Nord-Atlantice, Războiul din Irak, al Coaliţiei de voinţă
pentru înlăturarea lui Sadam Hussein au influenţat strategiile administraţiei
republicane, terorismul devenind cel important inamic al securităţii
internaţionale, iar rolul statului american în această luptă era foarte clar, cel
de lider.
 4. Prima Strategie de Securitate Naţională a administraţiei Obama
Prima Strategie de Securitate Naţională a administraţiei Obama, o
strategie a tranziţiei, prefigura o Americă puternică, al cărei scop era
conducerea unei lumi ân care existau însă ameninţări multiple (doaral-
Qa’ida este însă nominalizată explicit).
A fost şi o strategie a resetării relaţiilor internaţionale ale Statelor Unite,
care a încercat o detensionare a situaţiei încordate în special cu Federaţia
Rusă şi construirea punţilor de comunicare inclusiv cu Iranul. Mai mult,
Federaţia Rusă, China şi India au fost menţionate ca state partenere în
dezvoltarea globală sub conducerea Statelor Unite, în care principala
ameninţare era terorismul, iar cooperarea globală ar fi fost principala cale
de urmat. Rolul democraţiilor a fost şi acesta menţionat, dar fără a insista,
pentru a nu deranja state precum China.
 5. A doua Strategie de Securitate Naţională a administraţiei Obama
Abordarea constructivistă, cu o perspectivă globală, în care SUA era
lider şi trebuie să îşi asume acest rol a fost principala caracteristică a
strategiei Obama 2 -completată de o inspirată Strategie Militarăelaborată
de generalul Dempsey – care a continuat mesajul de conciliere şi
cooperare internaţională, China fiind partener, chiar dacă unele acţiuni
militare au pus în gardă instituţiile responsabile americane.
Acordul cu Iranul a fost dat ca un bun exemplu de rezolvare a situaţiilor
de criză, iar Rusia era un stat rebel care va fi pedepsit prin sancţiuni.
Implicarea internaţională şi importanţa leadership-ului Statelor Unite au fost
principalele linii directoare ale Marii Strategii, în contextul reducerii prezenţei
militare americane în zonele fierbinţi de pe glob, în special din Afganistan şi
din Orientul Mijlociu, iar reorientarea către Asia-Pacifica fost subliniată încă
odată.
 6. Administrația Trump

Mesajul conservator al candidatului republican a devenit, în câteva

luni principalul mesaj al Strategiei de Securitate Naţională a Preşedintelui
Trump! America First este expresia folosită în campania electorală, dar
menţinută şi detaliată în principalul document care defineşte politica
externă şi programul noii administraţii. Totuşi ceva părea că lipseşte, politica
de apărare fiind prea puţin detaliată în document. Răspunsul a venit de la
Pentagon, prin lansarea de către Secretarul Apărării, James Mattis a
Strategiei de Apărare Naţională, document ce nu a mai fost elaborat din
perioada Clinton
 Noua strategie de securitate este un exemplu de abordare realistă a
relaţiilor internaţionale, Preşedintele Trump dovedindu-se un bun cunoscător
şi un lider bine pregătit în domeniul politicii externe, deşi au existat multe
comentarii negative privind aceste abilităţi. Pragmatismul specific unui om
de afaceri de succes este concretizat printr-o abordare clasică de şcoală
realistă, în care rolul statului şi importanţa abordării competitive a relaţiilor
internaţionale sunt principalele caracteristici. Securitatea SUA este
construită pe patru piloni importanţi, respectiv: protecţia poporului
american, a teritoriului naţional şi a stilului de viaţă american, realizarea
prosperităţii Americii, prezervarea păcii prin forţă şi promovarea influenţei
Americii.
 Competiţia este văzută ca principala caracteristică a relaţiilor
internaţionale şi, fără să demonizeze sau să insulte, declară China şi Rusia
principali competitori, adversari, concurenţi. Definirea valorilor americane şi
a diferenţelor faţă de principalii adversari cu cuvinte şi expresii bine
cântărite, adaptate acestei perioade de intensă confruntare imagologică şi
informaţională poziţionează Statele Unite şi partenerii săi de partea binelui,
iar menţinerea regulilor jocului în competiţia cu ceilalţi mari actori este o
precondiţie pentru a nu ajunge la confruntare.
Puterea militară este necesară şi se prevede dezvoltarea şi modernizarea
acesteia pentru a impune regulile şi interesele poporului american.
Intransigenţa explicită faţă de impunerea unor puteri regionale contrazice
opiniile critice care au văzut în noua strategie o expresie a retragerii şi izolării
Statelor Unite. Paradoxal, administraţia precedentă îşi propunea să
conducă lumea şi îşi retrăgea forţele, cu diminuarea cheltuielilor militare.
Concluzii
În concluzie, putem afirma că relațiile dintre Rusia și SUA sunt de o
importanță majoră pentru mediul de securitate internațional. Cu toate că
Războiul Rece a luat sfârșit iar lumea tinde tot mai mult spre multipolaritate,
dar încă cu o supremației a SUA, mediul internațional a devenit imprevizibil.
Iar Rusia cu toate că este în urma Occidentului la nivel economic,
reprezintă totuși o putere globală, deținând armament strategic și resurse,
din aceste considerente stabilirea unui parteneriat durabil între Rusia și SUA,
care să fie fundamentat pe normele dreptului internațional reprezintă cheia
succesului în asigurarea securității și păcii.
 Bibliografie/Webografie
 Zbigniew Brzezinski, Marea tabla de sah - Suprematia americana si
imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, București
2000
 Colin S. Gray, Războiul, Pacea și Relațiile Internaționale, Ed.Polirom, Iași
2010
 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale,
Editura Antet 2012
 Pascal Boniface Relatiile Est-Vest 1945-1991, Ed. Institutul European ,
Colectia Memo, 1999
 Kenneth Waltz, Teoria politicii internationale, Editura Polirom, Iași 2006
 Hans Morgenthau, Politica intre natiuni. Lupta pentru putere si lupta
pentru pace, Ed. Polirom , Bucuresti , 2007
 Eric Hobsbawm Secolul Extremelor 1914-1991, Abacum, 1994
 Andre Fontaine, Istoria razboiului rece, Editura Militara, 1992, vol. 1,
 Zbigniew Brezezenski, Marea dilema: a domina sau a conduce,
Editura Scripta, București, 2005
 Stanislav Secrieru, Rusia după Imperiu:între putere regională şi
custode global, Editura Institutul European, Iași, 2008
 Presa in diagonală: Retragerea SUA din tratatul nuclear, un ping
pong între SUA și Rusia. Temerile Rusiei și cum se poziționează ceilalți
jucători, https://www.hotnews.ro/stiri-international-22772395-presa-
diagonal-retragerea-sua-din-tratatul-nuclear-ping-pong-ntre-sua-
rusia-temerile-rusiei-cum-pozi-ioneaz-ceilal-juc-tori.htm, accesat la
data de 30.11.2018
 Război în toată regula între SUA și Rusia în Orientul Mijlociu,
https://www.activenews.ro/externe/Razboi-in-toata-regula-intre-
SUA-si-Rusia-in-Siria.-Militarii-americani-au-ucis-sute-de-mercenari-
rusi-in-cea-mai-sangeroasa-confruntare-dintre-cele-doua-puteri-de-
la-Razboiul-Rece, accesat la data de 30.11.2018
 Analiza comparativă a strategiei de securitate a Rusiei și SUA -
https://studbooks.net/2588161/politologiya/sravnenie_podhodov_m
ezhdunarodnym_otnosheniyam_strategiyah_natsionalnoy_bezopas
nosti_rossii , accesat la data de 04.12.2018
 Cold War History, https://www.britannica.com/event/Cold-War ,
accesat la data de 28.11.2018
 Căderea regimurilor comuniste în Europa,
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/caderea-
regimurilor-comuniste-din-europa, accesat la data de 28.11.2018
 De ce s-a prăbuşit Uniunea Sovietică ?,
https://www.descopera.ro/cultura/13296360-de-ce-s-a-prabusit-
uniunea-sovietica, accesat la data de 30.11.2018
 Martin, McCauley, “Rusia, America si Razboiul Rece, 1949-
1991”, Editura Polirom, Iasi, 1999
 Teodor Frunzeti, “Solutionarea crizelor
internaţionale, mijloace militare si nemilitare”, Institutul
European, Iasi, 2006
 Pierre, Lorrain, “Incredibila alianta Rusia-Statele Unite”,
Editura stiintelor Sociale si Politice, Bucuresti, 2002
 Verona, Sergiu,
“Cursa inarmarilor nucleare. Implicatii politice internationale
” , Editura Militara, Bucuresti, 1976

 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/nebuna-
viziune-asupra-lumii-a-kremlinului
 http://hadrian-gorun.blogspot.ro/2012/03/winston-churchill-
si-discursul-cortinei.html
 https://www.scribd.com/doc/77178418/Razboiul-Rece-
Concept-Cauze-Periodizare
 http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-
andrei-jdanov-marele-inchizitor-si-teroarea-stalinista/