Preliminarii la agresiunea Japoniei asupra Chinei din 1932-1933

În ultimele decenii ale secolului al 19-lea, puterile străine, în special Rusia și Japonia, au
început să-și îndrepte atenția spre Manciuria, regiune văzută ca un teritoriu profitabil pentru
eventuale extinderi ale imperiului. Conflictul dintre cele două state pentru controlul zonei
manciuriene a izbucnit mai întâi pentru posesia Peninsulei Liaodong. Ca premiu de victorie în
războiul chino-japonez din 1894-1895, Japonia a cerut Chinei cedarea peninsulei menționate, dar
Rusia, susținută de Franța și Germania, i-a obligat pe niponi să abandoneze această revendicare.
Prin intrigă și intimidare, în 1898, Rusia a obținut de la chinezi un contract de concesiune de 25
de ani a Peninsulei Liaodong și dreptul de a construi o cale ferată care să lege porturile Dairen și
Lushun de compania Chinese Eastern Railway. Ciocnirea intereselor rusești și japoneze în
Manciuria și Coreea au dus la izbucnirea războiului ruso-japonez din 1904-1905, în urma căruia,
înfrântă, Rusia a cedat Japoniei toate interesele sale în sudul Manciuriei1.
După revoluția chineză din 1911, Manciuria a intrat sub controlul nominal al dictatorului
militar local Zhang Zuolin, care a fost constrâns să acorde Japoniei mari concesii în regiune, în
schimbul sprijinului lor militar tacit. Celebrul act, Douăzeci și Unu de Cereri, pe care Japonia l-a
prezentat Chinei în 1915, îi obliga pe chinezi să extindă drepturile Japoniei și asupra teritoriului
Kwantung, aflat la vârful Peninsulei Liaodong, pentru 99 ani și să le acorde acestora privilegii
civile și comerciale în Manciuria. Ca o consecință, în timpul războiului civil din China, Japonia a
exercitat o influență dominantă în sudul Manciuria, cu sprijinul armatei sale din Kwantung2.
Mult prea ambițiosul, Zhang Zuolin a căzut în dizgrația japonezilor și a fost asasinat în
1928, fiind succedat de fiul său mai puțin veleitar, dar mai patriot, Zhang Xueliang, care ignoră
avertismentele japoneze și decide să-și încerce norocul cu guvernul naționalist din Nanjing. La
18 septembrie 1931, forțele militare japoneze au atacat cazarma chinezilor din orașul Shenyang,
și într-o singură zi japonezii au ocupat orașul. Guvernul naționalist chinez (Kuomintang) din
Nanjing, a ales să nu opună rezistență japonezilor, luând în considerare faptul că armata lor era
slab echipată pentru a se angaja într- un război pe scară largă împotriva Japoniei. Acest răspuns a
permis japonezilor să ocupe toată regiunea în cinci luni3.

1
Serge Berstein, Pierre Milza (ed.), Istoria secolului XX. Sfârșitul lumii europene (1900-1945), vol. I, București,
Editura All, 1998, p. 62.
2
Constantin Bușe, Zorin Zamfir, Japonia: un secol de istorie (1853-1945), București, Editura Humanitas, 1990, p.
87.
3
H. Lauterpacht, „Resort to war” and the interpretation of the Covenant during the Manchurian dispute în „The
american journal of international law”, vol. XXVIII, nr. 1, American Society of international law, 1934, pp. 43-45.

1
 Cu doar o săptămână înainte ca Japonia să invadeze Manciuria, contele Cecil,
reprezentantul Marii Britanii la Societatea Națiunilor, a declarat într-un discurs din cadrul Ligii:
„Nu cred că există nici cea mai mică perspectiva a vreunui război”, dar Japonia, cel mai puternic
membru al Ligii din Orientul Îndepărtat, i-a demonstrat contrariul4.
Japonia devenea din ce în ce mai aglomerată din cauza dimensiunii sale mici ca națiune și
a populației aflată într-o creștere rapidă. Manciuria oferea aproape 200.000 de kilometri pătrați,
care, ca parte a imperiului, putea găzdui cu ușurință populația care nu mai avea loc pe teritoriul
Japoniei. Poporul avea o părere foarte proastă despre chinezi - o formă japoneză a sintagmei
germane „untermensch” - și, prin urmare, nu ar fi avut în nici un caz o părere mai bună despre
locuitorii Manciuriei. Se credea de asemenea în Japonia, că regiunea Manciuria era bogată în
minerale, păduri și terenuri agricole fertile. Cu insuficiența cu care Japonia se confrunta pe
teritoriul ei, Manciuria părea o soluție evidentă a acestei probleme5.
Până în 1931, Japonia investise sume mari de bani în economia Manciuriei care era
controlată efectiv de către compania South Manchuria Railway. Pentru a-și proteja toate
investițiile, Japonia a păstrat o armată solidă în sudul regiunii Manciuria, până la criza din 1929,
care a lovit Japonia în plin. Guvernul civil a constatat că nu are soluții pentru problemele
prezentate de depresiunea la nivel mondial, în consecință, acest guvern era văzut de către armată
ca ineficient. Mulți oameni admirau răspunsul mai decis al armatei, astfel că, șomerii de Japonia
entuziasmați de acțiunile acesteia, au început să se ralieze la cauza lor, ignorând ceea ce
politicienii indeciși făceau. Vocile generalilor au început să se facă auzite, ei susținând o
campanie pentru câștigarea de noi colonii pe teritoriu străin, pentru ca industria de acolo să poată
fi exploatată în folosul Japoniei. Cea mai evidentă țintă era o invazie pe scară largă a regiunii
manciuriene6.
O explozie la un sector al companiei South Manchuria Railway, a oferit armatei
pretextul de care avea nevoie pentru a acuza populația locală de sabotaj, ocupând cel mai
apropiat oraș de Manciuria, Shenyang. Liga Națiunilor, la cererea expresă a Chinei, a ordonat
retragerea imediată a armatei japoneze. Delegații japonezi de la sediul Ligii din Geneva au fost
de acord cu această cerere, învinuind armata pentru evenimentul nefericit, fiind în asentiment cu
4
Irving Friedman, British relations with China, 1931-1939 în „International affairs review supplement”, vol. XIX,
nr. 2, Published by Wiley, 1940, p. 149.
5
Micel Vié, Japonia contemporană, București, Editura Corint, 2003, p. 39.
6
André Fontaine, Istoria Războiului Rece. De la revoluția din octombrie la războiul din Coreea, 1917-1950,
București, Editura Militară, 1992, pp. 213-214.

2
guvernul japonez din Tokyo, care a aruncat oprobiul asupra generalilor. Cu toate acestea, armata
nu a ascultat și a lansat o invazie generală asupra Manciuriei, și până la sfârșitul anului 1931,
aceasta a ocupat întreaga provincie7. În mod cert guvernul civil pierduse controlul asupra
armatei, rămânându-i Ligii doar varianta rezolvării acestei probleme cu ajutorul guvernului
națiunii agresoare. Dar cum putea reuși acest lucru în condițiile în care guvernul nu exercita nici
un control asupra armatei, cauza acestei divergențe survenite? În această situație, Liga putea
introduce trei sancțiuni: era evident că avertismentele verbale nu aveau nici un efect. Impactul
Marii Crize însemna că acele națiuni care făceau comerț cu Japonia nu erau prea dispuse să riște
pierderea acestei legături comerciale. În cazul în care o națiune ar fi renunțat la comerțul cu
Japonia, așa cum Marea Britanie a sugerat, locul ei ar fi fost repede luat de o altă țară dornică de
a începe schimburi economice cu cea mai puternică națiune din Orientul Îndepărtat. Marea
Britanie era, de asemenea, îngrijorată de coloniile ei din această zonă, în special Hong Kong și
Singapore. Le-ar ataca Japonia dacă Marea Britanie ar coaliza cu cei care intenționează să aplice
sancțiuni economice asupra Japoniei8?
Liga Națiunilor a încercat să rezolve agresiunea dintre cele două state prin stabilirea unei
Comisii de Anchetă condusă de Lordul Lytton al Marii Britanii. Această Comisie, după o vizită
îndelungată în Orientul Îndepărtat, inclusiv în Manciuria, și-a prezentat raportul în octombrie
1932. Lytton ajuns la concluzia că Japonia ar trebui să părăsească Manciuria, dar că, această
regiune în sine ar trebui să continue ca o țară semi-independentă, în loc să revină sub guvernare
chineză, raport care a fost aprobat de Ligă în 1933. Ca răspuns la acest raport și acceptarea lui de
către Ligă, Japonia a demisionat din Liga și a ocupat o regiune în jurul Manciuriei numită Jehol,
care oferea armatei japoneze capacitatea de a apăra Manciuria9.
Liga nu și-a putut impune autoritatea, rezultând din asta că o mare putere putea să scape
cu ajutorul forței. O problemă atât de departe de Europa nu putea atrage sprijinul total al Marilor
Puteri europene din Ligă, Marea Britanie și Franța. Chestiunea în cauză a indicat că Anglia era

7
Eugen Bădălan, Ion Pâlșoiu, Operațiile de menținere a păcii ale Națiunilor Unite în Orientul Mijlociu, București,
Editura Centrului Tehnic al Armatei, 2005, pp. 174-175.
8
H. Lauterpacht, op. cit., p. 53.
9
În cazul în care o dispută avea loc, Liga Națiunilor, prin tratatul ei, aplica trei sancțiuni: putea soma statele aflate în
litigiu să se oprească și să discute problema într-o manieră diplomatică și pașnică. Acest lucru se făcea în Adunarea
Ligii –un fel de Parlament al ei- care trebuia să asculte care erau disputele existente și să ajungă la o decizie cu
privire la modul de a proceda. În cazul în care o națiune era văzută ca agresoare, Liga puteaa aduce sancțiuni
verbale, avertizând-o că va trebui să părăsească teritoriul altei națiuni sau să suporte consecințele. (F.S. Northedge,
The League of Nations: its life and times, 1920-1946 în „Royal Institute of international affairs”, vol. 63, nr. 1,
Wiley, 1987, p. 102).

3
mai preocupată de teritoriile ei din Extremul Orient decât de menținerea legii și ordinii. Alte state
vedeau aproape sigur acest episod ca un semn că și ei ar putea să scape dacă recurgeau la
utilizarea forței în anumite situații. Liga și-a pierdut de asemenea cel mai puternic membru al său
din Extremul Orient, pentru ca în cele din urmă, Japonia să se unească cu celelalte două națiuni
care au încălcat normele Ligii, Germania și Italia10.
La data de 9 martie 1932, japonezii au creat statul-păpușă Manchuko, din cele trei
provincii istorice manciuriene. Ultimul împărat al dinastiei Qing, Puyi (Xuantong), a fost adus la
Manciuria din Tianjin și a fost făcut „director executiv”, iar mai târziu împărat al noului stat.
Guvernul de la Manchukuo, deși teoretic în mâinile chinezilor, era de fapt controlat rigid și
supravegheat de către japonezi, care au procedat la transformarea Manciuriei într-o bază
industrială și militară pentru extinderea Japoniei în Asia. Japonezii au preluat conducerea,
finanțarea și dezvoltarea tuturor industriilor importante manciuriene, astfel că, până la sfârșitul
celui de-al doilea război mondial Manciuria a devenit regiunea cea mai industrializată din China.
Acest teritoriu s-a aflat sub dominația colonială japoneză de la 1932 la 1945. După căderea
Manciuriei, mulți soldați manciurieni, ajutați de civili înarmați, au cooperat cu membrii
partidului comunist chinez pentru organizarea unei vaste mișcări de gherilă anti-japoneză11.
La Conferința de la Yalta din februarie 1945, premierul sovietic Iosif Stalin a cerut
restabilirea în totalitate a drepturilor și privilegiilor rusești în Manciuria ca preț pentru intrarea
Uniunii Sovietice în războiul din Pacific, cerere acceptată ușor de către omologii săi din statele
aliate, astfel că, în mai trupele sovietice au început să se mute din Europa în Asia. La 8 august,
Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei, invadând Manciuria la începutul lunii august,
pentru ca o săptămână mai târziu, la 15 august, războiul sa fie deja terminat. A doua zi împăratul
statului Manchukuo, Pu-Yi, a fost capturat de ruși. Fiind răsplătiți foarte bine pentru aderarea la
război, sovieticii au jefuit Manciuria, tratându-l ca un teritoriu cucerit, confiscând sistematic
alimente, lingouri de aur, utilaje industriale, precum și alte rezerve de materiale12.
Pentru guvernul naționalist chinez prejudiciul politic al ocupației sovietice din Manciuria
a fost chiar mai mare decât ravagiile economice. Sub protecția armatei sovietice, gherilele
comuniste chineze de acolo, s-au unit cu forțele comuniste din China de Nord, pentru a forma
Armata Democrată Unită. Echipată cu arme japoneze predate lor de către ruși, forța comunistă a
10
George Scott, The rise and fall of the League of Nations în „The Western Political Quarterly”, vol. XXVII, nr. 3,
University of Utah, 1974, p. 566.
11
Danielle Elisseeff, Istoria Japoniei: între China și Pacific, București, Editura Lucman, 2003, p. 120.
12
Henry Kissinger, Diplomația, București, Editura All, 2013, pp. 235-236.

4
ocupat o mare parte din regiunea Manciuria13. Progresul naționalist pentru preluarea orașelor
mari din zonă a fost lent. Statele Unite ale Americii, principalul furnizor de armament și
echipamente pentru naționaliștii, i-a descurajat la început de la o intervenție militară în
Manciuria, optând în schimb pentru a sponsoriza negocierile pentru soluționarea pe cale pașnică
a divergențelor dintre naționaliști și comuniști, discuții care finalmente au eșuat. Până în iunie
1946 naționaliștii au ocupat orașul Changchun, dar deja comuniștii erau bine stabiliți în satele
învecinate. Aproape 500.000 de soldați ai trupelor de elită naționaliste s-au găsit înconjurați de
comuniști în Changchun, Shenyang, Jinzhou și Yingkou. Până la sfârșitul anului 1948 forțele
naționaliste din Manciuria au fost învinse, un preludiu al înfrângerii naționaliste pe întreaga
suprafață a Chinei continentale în beneficiul comuniștilor14.

Bibliografie

Constantin Bușe, Zorin Zamfir, op. cit., p. 107.

13

14
Edward Drea, Missing intentions: japanese intelligence and the soviet invasion of Manchuria, 1945 în „Military
Affairs”, vol. 48, nr. 2, Society for military history, pp. 66-68.

5
Bădălan, Eugen, Ion Pâlșoiu, Operațiile de menținere a păcii ale Națiunilor Unite în Orientul
Mijlociu, București, Editura Centrului Tehnic al Armatei, 2005.
Berstein, Serge, Pierre Milza (ed.), Istoria secolului XX. Sfârșitul lumii europene (1900-1945),
vol. I, București, Editura All, 1998.
Bușe, Constantin, Zorin Zamfir, Japonia: un secol de istorie (1853-1945), București, Editura
Humanitas, 1990.
Drea, Edward, Missing intentions: japanese intelligence and the soviet invasion of Manchuria,
1945 în „Military Affairs”, vol. 48, nr. 2, Society for military history, 1976.
Elisseeff, Danielle, Istoria Japoniei: între China și Pacific, București, Editura Lucman, 2003.
Fontaine, André, Istoria Războiului Rece. De la revoluția din octombrie la războiul din Coreea,
1917-1950, București, Editura Militară, 1992.
Friedman, Irving, British relations with China, 1931-1939 în „International affairs review
supplement”, vol. XIX, nr. 2, Published by Wiley, 1940.
Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2013.
Lauterpacht, H., „Resort to war” and the interpretation of the Covenant during the Manchurian
dispute în „The american journal of international law”, vol. XXVIII, nr. 1, American Society of
international law, 1934.
Northedge, F.S., The League of Nations: its life and times, 1920-1946 în „Royal Institute of
international affairs”, vol. 63, nr. 1, Wiley, 1987.
Scott, George, The rise and fall of the League of Nations în „The Western Political Quarterly”,
vol. XXVII, nr. 3, University of Utah, 1974.
Vié, Micel, Japonia contemporană, București, Editura Corint, 2003.