Acordurile de la Locarno

• Tratatul de la Locarno în 1925  - șapte contracte, negocierile au avut loc

în orașul elvețian Locarno , între 5 și 16 octombrie 1925 și semnat la 1
decembrie la Londra . Au intrat în vigoare la 10 septembrie 1926 ,
când Germania a devenit membru al Ligii Națiunilor .
• Au participat: cancelarul Germaniei Hans Luther , ministrul german de
externe Gustav Stresemann , precum și reprezentanți din Italia ( Benito
Mussolini ), Marea Britanie ( Austin Chamberlain ), Belgia ( Emil
Vandervelde ), Franța ( Aristide Briand ), Polonia ( Alexander Skshinsky )
și Cehoslovacia (Edward Benes ).
• Tratatele de la Locarno au împărțit granițele europene în două: granițele de
vest, care nu au putut fi modificate în temeiul tratatului, și frontierele de
est (pentru Germania), pentru care nu au fost emise garanții. 
Conținutul negocierilor

• Principalul document pregătit la Locarno a fost Pactul Rin  - un acord de

arbitraj între Republica de la Weimar, Franța și Belgia, care prevedea că
litigiile dintre țări sunt soluționate pașnic - prin intermediul Ligii
Națiunilor sau al instanțelor internaționale.
• În plus, Germania a încheiat acorduri de arbitraj cu Polonia și
Cehoslovacia, în care a refuzat soluționarea pe cale militară a conflictelor
teritoriale. În aceste tratate, Franța a declarat sprijinul pentru aceste țări în
caz de atac. Refuzul unei soluții militare pentru neînțelegerile teritoriale
din est, nu a însemnat în niciun caz refuzul revizuirii granițelor estice ale
Germaniei. Extinderea către est a devenit o direcție consistentă în politica
externă germană cel puțin de la încheierea Tratatului de la Versailles. 
Scopul acordului
• Țările europene învingătoare în Primul Război Mondial au încercat prin tratate să își normalizeze
relațiile cu Germania învinsă. Clauza națiunii celei mai favorizate pe care Germania le-a furnizat
puterilor victorioase în temeiul Tratatului de la Versailles, a expirat la 10 ianuarie 1925 . Din acel
moment, Germania a câștigat dreptul la o politică comercială independentă, iar întreprinderile
franceze și britanice orientate spre export au insistat să reducă tensiunea generală, inclusiv cea
politică. Neîncrederea față de puterile occidentale a jucat de asemenea un rol important în legătură
cu încheierea de către Germania, în 1922, a Tratatului Rapallo cu RSFSR. Negocierile de la
Locarno au fost inițiate în urma rezultatelor corespondenței dintre Marea Britanie, Franța și
Germania, în vara anului 1925 , după ce ministrul german de externe Gustav Stresemann a
prezentat o propunere pentru garanții reciproce cu privire la granițele țării sale. Dezvoltarea pașnică
a Europei a fost o condiție prealabilă importantă pentru acordarea de împrumuturi de către Statele
Unite .
• Tratatul a fost important pentru Germania, în primul rând, pentru a traversa izolarea internațională,
a continua politicile sale revizioniste și a elibera regiunea Rinului. Pentru aceasta, Stresemann era
gata să abandoneze oficial revendicările către Alsacia și Lorena , județele Eipen și Malmedy, să fie
de acord cu păstrarea zonei demilitarizate a Rinului și să se supună deciziilor Societății Națiunilor
privind disputele teritoriale. Un rol important l-a avut alianța militară, care în 1921 a fost încheiat
între Franța și Polonia, care și-a pierdut forța odată cu încheierea acordurilor de la Locarno. 
• În cazul unui conflict între Germania și Polonia, pe care Stresemann nu l-a exclus în niciun fel,
pentru el a fost important să evite un război pe două fronturi. Întrucât încălcarea frontierei
germano-franceze ar duce automat la intervenția țărilor garante, Franța nu mai putea oferi sprijin
militar Poloniei fără a intra în conflict cu Marea Britanie și Italia. Deși ministrul francez de
externe, Brian, a confirmat relațiile aliate cu Polonia într-un acord oficial de garanție, încheiat și
la 19 octombrie 1925, a fost evident pentru toată lumea că securitatea Poloniei a fost semnificativ
subminată de garanțiile internaționale emise împotriva frontierelor de vest ale Germaniei.
• Forțele de dreapta ale Germaniei s-au opus încheierii tratatelor de la Locarno din cauza
concesiilor Germaniei, vizavi de problema granițelor vestice. Partidul Popular German (DNVP)
în semn de protest a ieșit de la guvernare. La 27 noiembrie, acordurile Locarno au fost ratificate
de Reichstag . Guvernul a primit sprijin din partea Partidului Democrat German și a Partidului
Social Democrat din Germania și și-a anunțat demisia după semnarea tratatelor, îndeplinindu-și
promisiunea la 5 decembrie . Forțele de extrema stânga, temându-se de unificarea Germaniei și a
țărilor capitaliste din Europa de Vest împotriva URSS , s-au opus, de asemenea, acordurilor de la
Locarno.
Esența Acordului

• În ciuda tensionării a situației politice din Europa de Est, acordurile de

la Locarno au pus bazele pentru îmbunătățirea climatului diplomatic din Europa
de Vest în 1924 - 1930. Comunitatea internațională a văzut manifestarea
„spiritului Locarno” prin devenirea Germaniei a uni membru permanent al
Ligii Națiunilor în 1926 și demilitarizarea regiunii Rin în iunie 1930 .
• Pentru contribuția sa la pace, Gustav Stresemann și omologul său
francez Aristide Briand au câștigat premiul Nobel pentru pace din 1926 .
• Uniunea Sovietică a fost izolată și a rămas într-o parte de procesul de calmare a
tensiunii internaționale. În 1926, Tratatul de neagresiune și neutralitate
de la Berlin a fost încheiat între Germania și URSS , slăbind semnificativ alianța
de defensivă a Poloniei și Cehoslovaciei cu Franța, deoarece, în conformitate cu
aceasta, în cazul unui război între Polonia sau Cehoslovacia cu URSS,
Germania refuza Franței să-și treacă trupele prin teritoriul său .
• Spiritul Locarno nu a putut rezista național-socialiștilor , veniți la putere în
Germania în 1933 . Hitler s-a îndreptat spre respingerea Acordurilor de la Locarno,
care nu permiteau înarmarea frontierelor sale de vest, condițiile necesare pentru
implementarea planurilor agresive în Est. Intenționând să încalce Pactul Locarno,
Hitler a spus că Acordurile Locarno au fost deja încălcate după ratificarea pactului
sovietico-francez de asistență reciprocă din 27 februarie 1936 de către Camera
Deputaților francezi . La 7 martie 1936, ambasadorii Angliei, Franței, Belgiei și
Italiei au fost invitați la Ministerul Afacerilor Externe din Germania. Aici ministrul
de externe al lui Hitler, Konstantin von Neurath le-a înmânat memorandumul
guvernului german, unde era menționat: „În interesul dreptului natural al poporului
de a-și proteja frontierele și de a-și păstra mijloacele de apărare, guvernul german a
restaurat de astăzi suveranitatea deplină și nelimitată a imperiului în regiunea
demilitarizată a Rinului”. După ce i-a cunoscut pe ambasadori cu conținutul
memorandumului, Neurath i-a informat despre refuzul acordurilor de la Locarno și
despre ocuparea zonei Rin de către trupele germane.
Pactul Balcanic

• La 9 februarie 1934 România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia

au semnat  Înţelegerea Balcanică, un tratat cu  caracter
defensiv care îşi propunea ca în cazul izbucnirii unui război,
ţările semnatare să-şi  apapere reciproc graniţele. Printre
principalii săi artizani a fost Nicolae Titulescu, ministru de
externe al României 1932-1936.
• Pactul Înţelegerii Balcanice avea ca principal obiectiv menţinerea statu-quo-ului
teritorial  postbelic în aceasta parte a Europei şi garantarea mutuala a parţilor „faţă
de eventualităţile care ar putea afecta interesele lor“.
• Primele două articole din Pact sunt edificatoare pentru intenţiile statelor semnatare:
• “România, Turcia, Iugoslavia şi Grecia îşi garantează mutual securitatea tuturor
frontierelor balcanice” (art.1), “Înaltele Părţi Contractante se angajează a se
concerta asupra măsurilor faţă de eventualităţi ce ar putea afecta interesele lor aşa
cum sunt definite prin prezentul acord. Ele se angajează a nu întreprinde nicio
acţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică nesemnatară a prezentului acord,
fără aviz mutual prealabil şi a nu lua nici o obligaţiune politică faţă de orice altă
ţară balcanică, fără consimţământul celorlalte Părţi Contractante” (art.2).
• Iniţial se preconiza semnarea pactului în cinci, însă Bulgaria a refuzat oferta.
Documentul a fost semnat pe timpul Guvernului român Gheorghe Tătărescu,
ministru de Externe fiind Nicolae Titulescu.
• Odată incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucureşti, Belgrad,
Ankara şi Atena au elaborat o serie de convenţii militare bilaterale, dupa
care, în noiembrie 1935, la prima conferinta militara în trei, cu participarea
delegaţiilor statelor majore român, iugoslav şi turc, a fost semnată Convenţia
militară între România, Iugoslavia şi Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost
parafată la Bucureşti, Convenţia militară în patru (Grecia, Iugoslavia,
Turcia şi România).
• Convenţia militara cvadripartită, urmărea scopuri defensive, de apărare în
eventualitatea unui atac neprovocat, din partea Bulgariei sau Albaniei
(acţionând singure sau împreuna, sau fiecare din ele, sau amândoua
împreuna cu Ungaria).
• Dacă unul din adversarii probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate,
celelalte trei se angajau ca, la cererea celui atacat, să decreteze mobilizarea forţelor
prevazute în convenţie şi să acţioneze cât mai repede posibil impotriva agresorului.
• Strategii militari români apreciau cooperarea politica si militara din cadrul Intelegerii
Balcanice, nu numai prin prisma unei apărări în comun a membrilor acestui pact, ci şi
ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Intelegeri sau a Micii Antante, încheiate în
1921 de România cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, o alianţă defensivă  ale cărei scopuri
erau orientate în principal spre temperarea tendinţelor revizioniste ale Ungariei.
• La rândul său, scopul principal al Înţelegerii Balcanice fusese reducerea megalomaniei
Bulgariei, care avea de asemenea revendicări teritoriale asupra vecinilor săi. 
• Cu toate acestea, Pactul a dovedit încă de la început unele slăbiciuni ca urmare a
rezervelor ridicate de unele dintre statele membre. Paşii spre colaborare se
efectuaseră dacă luăm în considerare că, după ce Grecia şi Turcia luptaseră într-
un lung război de uzură peste un deceniu, ajunseseră aliaţi în Pactul Balcanic, însă
aveau interese separate în zona mediteraneană.
• Mai mult, pe baza acordurilor turco-ruse, turcii au avertizat Alianţa Balcanică:
• “Turcia, în nici un caz nu va admite a se considera angajată să ia parte la niciun
fel de acte îndreptate împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste” .
• Tot la rezerve, Grecia a anunţat la 4 mai 1936: “nu poate, în niciun caz, în
executarea angajamentelor asumate prin Pact, să declare război uneia dintre
Marile Puteri”.
•  La 5 iunie 1934 s-a ajuns la semnarea unei Convenţii militare secrete între România şi
Turcia: “dacă unul dintre statele semnatare devine, în orice împrejurare ar fi, obiectul
unei agresiuni din partea unui stat balcanic, acţionând singur sau împreună cu alt stat
balcanic sau nebalcanic, cealaltă Putere contractantă se va considera ca atacată ea
însăşi şi va trece imediat la acţiune militară contra statului sau statelor balcanice
agresoare, ale căror teritorii au atingere cu ale sale.
• În cazul când una din Părţile Contractante devine pe timpul execuţiei obligaţiei
prevăzută de articolul precedent, obiectul unei acţiuni de război din partea unui stat
nebalcanic, cealaltă putere contractantă va trebui, de asemenea, să intre în război
contra acestuia”.
• Germania si Italia au acţionat consecvent în direcţia spargerii solidarităţii din cadrul
acestei alianţe şi au convins Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria si Italia.
• Venirea în fruntea Consiliului de Miniştri ai Iugoslaviei, în iunie 1935, a
lui Milan Stoiadinovici, care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru
al afacerilor externe, a marcat începutul slăbirii relaţiilor de prietenie
dintre România şi Iugoslavia.
• Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria şi
Germania, a dus la deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări.
• Astfel, Înţelegerea a fost serios lovită de încheierea Pactului de veşnică
prietenie bulgaro-iugoslav, care în  România  a fost privit cu mare
dezamăgire, fiind considerat un gest neprincipial din partea Iugoslaviei.
• În 1940, Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietică, cu care a stabilit relaţii diplomatice, tocmai atunci
când sovieticii revendicau Basarabia.
• În această situaţie, România a ieşit din Înţelegerea Balcanică, alianţă devenită fără nici un fel de
consistenţă politică.
•  În 1936-1937 Milan Hodža, un politician slovac proeminent, a încercat să lanseze un proiect de înţelegere
a Cehoslovaciei, Austriei, României, Ungariei și Iugoslaviei pe baza integrării economice a ţărilor din
regiune.  
• Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea pacii, dupa 1936 Planul Hodza de reconciliere a Europei
centrale a fost subminat de marile puteri revizioniste, iar principiul forței s-a impus definitiv in relatiile
internationale.
• Sub presiunea Marii Britanii si a Frantei, Romania si Cehoslovacia s-au văzut nevoite sa adopte o
atitudine concesiva fata de Ungaria, sperând astfel sa işi salveze integritatea teritorială.In 1938 Germania
a anexat Austria, profitând de aceeaşi politică de concesiuni promovată de Anglia şi Franţa, iar prin
Acordurile de la Munchen din 29- 30 septembrie 1938, „regiunea sudeta“ din Cehoslovacia. Directoratul
european în patru a reușit sa distrugă Mica Intelegere care constituise  un obstacol real în faţa
revizioniştilor.
• În timpul existenţei sale, această alianţă  a contribuit la menţinerea
pacii în regiunea central-europeana şi dunareană, la dezvoltarea
legaturilor de colaborare pe multiple planuri între statele membre,
precum şi cu celelalte state din aceasta arie geografică, a acţionat în
direcţia realizării politicii de securitate colectivă şi a întăririi forţei de
acţiune a Societăţii Naţiunilor.
• Cu toate acestea, Mica Înţelegere nu a reuşit să supravieţuiască
acţiunilor contrare ale marilor puteri şi a sfârşit prin a se dizolva,
după ce schimbarea completă a parametrilor geopolitici pe continentul
european a cauzat destrămarea sistemul de alianţe și a dus într-o
perioadă relativ scurtă la dezmembrarea României Mari.
• Eșecul sistemului colectiv de securitate din care făcuse parte România poate fi pus pe
seama mai multor factori, precum:
• – Incapacitatea țărilor partenere de a organiza alianțele din punct de vedere militar, și nu
doar diplomatic.
• – Incapacitatea Franței și Marii Britanii de a descuraja expansionismul german, italian și
rus.
• – Deteriorarea mediului politic intern, însoțită de apariția unor inițiative destabilizatoare 
filo-germane și filo-italiene.
• – Interesele divergente ale țărilor partenere.
• – Dependența comercială şi în general economică a unor țări, inclusiv a României, de
Germania nazistă şi enormele presiuni militare exercitate de URSS.
• După căderea aliatului său tradiţional – Franța – în fața invaziei germane din 1940,
România s-a văzut în situația ingrată de a alege între protecția lui Hitler sau protecția lui
Stalin.
Bibliografie:

• V.M. TUROK- Lokarno, Editura Academia de Științe URSS, Moscova 1949.

• http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/De-la-Locarno-la-Pactul-
Briand74.php
• https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9B%D0%BE%D0%BA
%D0%B0%D1%80%D0%BD%D1%81%D0%BA%D0%B8%D0%B5_%D0%B4%D0%BE
%D0%B3%D0%BE%D0%B2%D0%BE%D1%80%D1%8B
• https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/02/09/9-februarie-
1934-romania-iugoslavia-grecia-si-turcia-au-semnat-intelegereabalcanica
• /http://www.creeaza.com/referate/istorie/Pactul-Intelegerii-Balcanice-
f986.php