Biletul nr.

26

1. Relatiile internationale in extremul Orient in perioada interbelica:

In Orientul Extrem, relatiile internationale interbelice sunt jucate intre Japonia si
China. Japonia anilor 1930 este dominata de o criza puternica. Este propusa o solutie
de revigorare economica care se fundamenta peexpansiune teritoriala. In acest sens, in
1931 este ocupata Manciuria, teritoriu chinez la nord de Peninsula Coreeana, regiune
miniera si agricola importanta. China a refuzat negocierile si a cerut ajutorul Societatii
Natiunilor, a ordonat boicotul marfurilor japoneze, dar nu a declarat razboi, din cauza
pregatirii militare slabe. Drept urmare, intre septembrie-decembrie 1931, Consiliul
Societatii Natiunilor examineaza cazul. Intre timp, japonezii cucereau noi teritorii in
China. Americanii elaboreaza Doctrina Stimson, prin care nu se recunosteau cuceririle
japoneze. In acest context, la 18 februarie 1932, japonezii proclama independenta
Manciuriei, sub numele de Manciuko. In funtea acestui stat marioneta a fost impus ca
regent, apoi incoronat imparat, Puyi, ultimul suveran al dinastiei chineze Qing,
dinastie de origine manciuriana.
Astfel, in cadrul Adunarii Generale a Societatii Natiunilor este creata comisia Laytton,
care a emis mai multe rezolutii. Nu se aplica nici un fel de sanctiuni Japoniei, se
recunosteau drepturile si interesele sale in nordul Chinei. Se constata incalcarea
tratatului celor 9 puteri de catre Japonia, iar statul Manciuko nu era recunoscut.
La 27 martie 1933,Japonia paraseste Societatea Natiunilor si invadeaza provincia
Jehol (aflata intre Manciuria si Marele Zid). La 7 iulie 1936 are loc o noua ofensiva
japoneza in China: dupa cucerirea Pekinului (26-27 iulie 1936), invadeaza nord –estul
Chinei. Pana la sfarsitul anului 1937, Japonia controleaza postrurile importante,
inclusiv Shanghai. Singura regiune necontrolata este centrul tarii. Japonia taie
aprovizionarea cu arme a Chinei, ce venea din URSS, apoi din SUA.

2. Regulile sistemice de agregare a bipolarizarii ostile in perioada clasica a

Razboiului Rece:
Razboiul Rece s-a jucat dupa un set de reguli formate in timpul si ca urmare a
numeroaselor crize care au afectat lumea postbelica si relatiile internationale. Astfel,
dupa crizele de Iran, Grecia si Turcia din 1946, S.U.A. si blocul vestic au invatat ca
sovieticii pot fi intimidati si combatuti militar prin intermediari. Dupa crizele anului
1948 din Berlin si Cehoslovacia, U.R.S.S. si S.U.A. au invatat sa adopte
noninterferenta in blocul celuilalt. Ca urmare a Razboiului Coreean, cele doua super
puteri au invatat sa nu isi lase satelitii sa genereze razboaie care sa tensioneze si mai
mult situatia. Ulterior, criza Suezului din 1956 a mai stabilit o regula, anume faptul ca
lupta prin interpusi nu era buna (arabii, Egiptul – U.R.S.S., Israelul – S.U.A., U.K.,
Franta). De asemenea, crizele anului 1956 in Europa (Polonia, Ungaria) au aratat ca
dupa moartea lui Stalin (1953) comunismul de tip stalinist a inceput sa fie contestat,
conturandu-se in statele central-est europene forme „nationale” de comunism sau, cel
putin, incercari. Aceeasi contestare fata de stalinism a fost evidentiata in cea de-a treia
criza a Berlinului (1958-1961), incheiata cu ridicarea Zidului Berlinului. Criza
rachetelor din Cuba din 1962 a stabilit regula conform careia S.U.A. si U.R.S.S. au
generat impreuna un sistem de comunicatie direct, asa-numitul „Fir Rosu”, pentru
dezamorsarea crizelor.