Halford John MacKinder, fondatorul geostrategiei.

  Teoria zonei pivot

Geograf politic britanic, Sir Halford J. MacKinder (1861-1947) a predat geografia la

Universitatea din Oxford între 1887 şi 1905, după care a fost numit decan al prestigioasei
London School of Economics and Political Science şi vicepreşedinte al Societăţii Regale de
Geografie din Anglia. Între 1910-1922 este membru în Camera Comunelor, iar în anii 1919–
1920 activează ca înalt comisar britanic în sudul Rusiei.

La 25 ianuarie 1904, expune pentru prima dată concepţiile sale geopolitice în faţa Societăţii
Regale de Geografie în conferinţa „Pivotul geografic al istoriei” (The Geographical Pivot of
History), prin care oferă, pentru prima dată o viziune geopolitică globală extinsă la scară
planetarăglobală. Textul conferinţei lui MacKinder poate fi considerat ca fiind principalul text
geopolitic din istoria acestei discipline, întrucât conţine, pe lângă generalizarea liniilor
precedente ale dezvoltării „Geografiei Politice” lui Ratzel şi formularea legii de bază a acestei
ştiinţe . Aceasta poate fi considerată ca fiind prima lucrare de geostrategie.

Ideea centrală a prelegerii era aceea că istoria universală şi politica mondială au fost puternic
influenţate de imensul spaţiu din interiorul Eurasiei, iar dominarea acestuia reprezintă
fundamentul oricărei încercări de dominare a lumii: „Aruncând o scurtă privire asupra şuvoiului
larg al apelor istoriei – scria el – nu putem înlătura gândul referitor la o anumită presiune a
realităţilor geografice asupra acesteia. Spaţiile vaste ale Eurasiei, inaccesibile navelor maritime,
acoperite acum de o reţea de căi ferate  – nu constituie oare tocmai ele astăzi regiunea axială a
politicii mondiale? Aici au existat şi continuă să existe condiţii pentru crearea unei puteri militare
şi economice mobile… Rusia a luat locul imperiului mongol. Raidurile centrifugale ale
popoarelor stepei au fost substituite de presiunile acesteia asupra Finlandei, Scandinaviei,
Poloniei, Turciei, Persiei, Chinei. La scară globală ea ocupă o poziţie strategică centrală,
comparabilă cu poziţia Germaniei în Europa. Poate executa lovituri în toate direcţiile, dar poate
fi şi lovită din toate aceste direcţii… Este puţin probabil ca oricare dintre revoluţiile sociale
imaginabile să îi poată schimba raportul fundamental faţă de spaţiile geografice nemărginite ale
existenţei sale…”. El a evidenţiat cu pregnanţă importanţa datelor geografice pentru politica
mondială, considerând că una dintre principalele cauze care au provocat războaiele de proporţii
din istoria omenirii este „distribuţia neuniformă a pământurilor mănoase şi poziţiile strategice
diferite de pe suprafaţa planetei noastre”.

Concepţia lui MacKinder organizează spaţiul planetar într-un sistem de cercuri concentrice, în
centrul cărora se află „axa geografică a istoriei” (pivot area) sau „inima lumii” (heartland). Spre
exterior urmează „semicercul interior”, care se suprapune pe spaţiul litoral al continentului
eurasiatic, caracterizat prin dezvoltarea cea mai intensă a civilizaţiei, urmat de „semicercul
exterior sau insular”.

În funcţie de acest sistem, MacKinder stabileşte trei condiţii, trei reguli pentru dominarea zonei
pivot şi, apoi, a întregii lumi, lansând o formulă care a devenit legitate geopolitică:
    Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartlandul;
    Cine stăpâneşte heartlandul conduce „Insula lumii” (Europa, Asia şi Africa);
    Cine conduce „Insula lumii” (World Island) stăpâneşte lumea.
Evident, gândirea geopolitică a lui MacKinder nu putea fi independentă de interesele de mare
putere ale Marii Britanii. În acest context, el a formulat ipoteze asupra realizării unui echilibru
între puterile continentale şi puterile maritime, favorizând dominaţia mondială a Regatului
Britanic.
Pornind de la premisa că cea mai favorabilă poziţie geografică pentru un stat este cea de mijloc,
centrală, MacKinder afirmă că centralitatea este o noţiune relativă în funcţie de contextul
geografic concret. Dar la nivel planetar, în centrul lumii, se află continentul Euroasiatic, iar în
centrul acestuia se află „inima lumii” sau „heartland”. Masa continentală eurasiatică reprezintă,
din perspectiva autorului, cel mai favorabil element geografic pentru controlul asupra întregii
lumi. Analiza lui MacKinder are un obiectiv strategic clar: el observă că pe acest imens teritoriu
existau deja state puternice care puteau să ajungă la dominarea întregii zone euroasiatice: Rusia
şi China. În eventualitatea dezechilibrării balanţei de putere în favoarea unui singur stat, acesta s-
ar fi putut extinde până la ţinuturile marginale ale Eurasiei, iar vastele resurse continentale ar fi
putut fi folosite pentru construirea unei flote puternice, ceea ce ar fi putut ameninţa supremaţia
maritimă a Marii Britanii.

Importanţa acestei zone centrale a continentului euroasiatic derivă din faptul că ea cuprinde două
treimi din totalul uscatului terestru, conţine cele mai mari resurse naturale şi are o poziţie cheie
pentru comunicarea între diferitele zone ale Globului. Ea este înconjurată de ceea ce MacKinder
numeşte inner (marginal) crescent, un cerc de state situate pe continent, dar care prezintă un
important fronton maritim (oceanic). Între acestea figurează Germania, Turcia, India, China.
Urmează un outer (insular) crescent, un cerc de state exterioare acestora, ca Marea Britanie,
Africa de Sud, Japonia. MacKinder considera, în acel moment că S.U.A. sunt atât de îndepărtate
de zona pivot a lumii încât nu le introduce nici în rândul statelor care alcătuiesc outer-ul crescent.
În 1919, după terminarea Primului Război Mondial, MacKinder publică lucrarea „Democratic
Ideals and Reality” (Idealurile democratice şi realitatea), în care se referă la reorganizarea
planetei după victoria puterilor Antantei. Lucrarea este reeditată în 1942, când balanţa războiului
se înclina în favoarea Puterilor Aliate (S.U.A., Marea Britanie, Uniunea Sovietică), autorul fiind
şi de acestă dată preocupat de reorganizarea lumii în perioada postbelică şi de rolul Uniunii
Sovietice în acest nou sistem geostrategic: „dacă Uniunea Sovietică termină războiul victorioasă,
atunci va fi sigur că ea este cea mai mare putere de uscat, mai mult va fi puterea care ocupă
poziţia de apărare cea mai avantajoasă din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezintă cea
mai mare fortăreaţă de pe pământ şi pentru prima dată în istorie este ocupat de o forţă militară
care îşi este suficientă atât din punct de vedere al cantităţii cât şi al calităţii” . Acest lucru s-a şi
întâmplat, Uniunea Sovietică creindu-şi un dispozitiv hegemonic de o amploare fără precedent,
până în centrul Europei şi sud-estul Asiei.

Un an mai târziu, în iulie 1943, revista americană Foreign Affairs îi publică articolul „The Round
World and the Winning of Peace” (Reuşita păcii într-o lume finită), considerat ca fiind
testamentul geopolitic al lui MacKinder. Articolul era consacrat analizei viitoarelor raporturi
dintre cele două noi superputeri: S.U.A. şi Uniunea Sovietică, în pragul trecerii la etapa
Războiului Rece. Mergând pe linia gândirii strategice a lui Haushofer, dar din perspectiva
intereselor britanice, MacKinder se opunea constituirii unei alianţe strategice între Rusia şi
Germania, idee preluată şi dezvoltată de ulterior şcoala geopolitică anglo-americană. In acest
context, el consideră că doar trei puteri continentale au putut cuceri poziţii dominante în zona
axială (zona pivot): Germania, Rusia, China. Temerea sa era generată de o eventuală apropiere
dintre statele axiale, ceea ce ar fi reprezentat un pericol la adresa puterii Marii Britanii. Ca
modalitate de prevenire a constituirii unei asemenea axe, MacKinder preconiza intensificarea
relaţiilor de bună colaborare dintre Marea Britanie şi Rusia.        Autorul britanic reia ideea cu
privire heartland, extinzându-l însă şi la o parte din S.U.A., de la fluviul Missouri până la coasta
de est, ceea ce reprezenta de fapt, recunoaşterea rolului din ce în ce mai mare pe care S.U.A. îl
jucau în politica mondială. De fapt, dată fiind discontinuitatea în raport de heartland-ul
eurasiatic, S.U.A. reprezentau un heartland de dimensiuni mai reduse în cadrul insulei lumii. În
noua configuraţie a zonei pivot, oceanul Atlantic era denumit „ocean interior”, Marea Britanie o
„Maltă la o altă scară”, Franţa un „cap de pod” (bridgehead).