Cuprins

 Caracteristici generale

 Bază legală

 Obiective

 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

 Rolul Parlamentului European în cadrul drepturilor omului

 Schimbările intervenite în legislație după Brexit

 Reacții ostile față de drepturile omului

 Politici de protejare a drepturilor fundamentale

 Dreptul Uniunii versus dreptul național

 Tratatele internaţionale privind drepturile omului aplicate în

România

 Concluzii
Caracteristici generale

Protecția drepturilor omului este consacrată de Convenția redactată de Consiliul Europei și care
este interpretată și aplicată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg.
Singura datorie a acestei instanțe internaționale, în temeiul articolului 1 CEDO, este să observe
dacă înaltele părți contractante la convenție asigură de fapt tuturor celor din jurisdicția lor
drepturile și libertățile definite în convenție.

Sistemul de integrare europeană se bazează pe Uniunea Europeană (UE) și pe predecesorii ei

istorici care, la început, s-au concentrat doar pe integrarea economică și bunăstarea statelor
membre. Spre deosebire de CEDO, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJEU) din
Luxemburg „se va asigura că în interpretarea și aplicarea tratatelor se respectă legea” (articolul
19 alineatul (1) din TUE). Competența largă a CJUE, care depășește cu mult protecția drepturilor
fundamentale și cuprinde aproape întreaga politică și domeniile juridice ale Uniunii, a modelat în
mod semnificativ sistemul juridic al Uniunii. În acest context, Consiliul Europei și UE au fost
uneori denumite metaforic drept „gemeni separați la naștere”, deoarece ambele au fost create ca
organizații internaționale în același timp, în special în scopul consolidării cooperării
transnaționale și interguvernamentale în Europa, dar cu obiective complet diferite.

Prin urmare, s-ar putea spune că în trecut, peisajul european de protecție a drepturilor omului
părea simplu și ușor de înțeles dar continentul european a fost găzduit de două organizații
„europene” și două instanțe distincte - pe de o parte, CEDO de la Strasbourg pentru a
supraveghea încălcări ale drepturilor omului de către statele contractante, iar pe de altă parte,
CJUE din Luxemburg. Cu toate acestea, deși aceste două instituții juridice sunt distincte și
independente, ele nu funcționează într-o izolare completă unul de celălalt. Motivul principal al
acestei consolidări interorganizaționale a fost faptul că organizațiile precursoare ale Uniunii
Europene au început ca entități pur economice. De acolo, Tratatele de la Paris și Roma au
înființat o organizație complet lipsită de propriul „Bill of Rights” sau orice alt catalog de drepturi
fundamentale. Orice relatare a angajamentului Uniunii Europene față de drepturile omului începe
astfel prin absența vreunei referințe la aceste drepturi în tratatele de fondare ale Uniunii. Cu toate

2
acestea, deși statele membre nu au avut dificultăți în a accepta supremația dreptului UE elaborat
de jurisprudența luxemburgheză din renumita sa hotărâre Costa / ENEL 1, discuția cu privire la
problema protecției drepturilor fundamentale în sistemul juridic al Uniunii și eventuala aderare la
convenție a fost declanșată în principal de Curtea Constituțională germană. Această decizie nu a
implicat neapărat faptul că Comunitatea trebuia să adere la Convenție, ci a subliniat mai degrabă
că statele membre nu ar permite ca dreptul Uniunii să aibă prioritate asupra drepturilor
fundamentale naționale.2

Drepturile cetățenilor și cetățenia europeană sunt înscrise în Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene (EUCFR), Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și articolul
9 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Ele sunt factori esențiali în formarea unei
identități europene. În cazul unei încălcări grave a valorilor de bază ale Uniunii, un stat membru
poate fi sancționat.

Bază legală

Articolele 2, 3, 7 și 9-12 din TUE, 18-25 din TFUE și 39-46 din EUCFR (4.1.2).

Obiective
Dreptul UE creează o serie de drepturi individuale direct executabile în instanțele de judecată,
atât pe orizontală (între persoane), cât și pe verticală (între individ și stat). Inspirată de libertatea
de mișcare a persoanelor prevăzute în tratate, introducerea unei forme de cetățenie europeană cu
drepturi și îndatoriri precis definite a fost considerată încă din anii '60. În urma lucrărilor
pregătitoare, începute la mijlocul anilor '70, TUE, adoptat la Maastricht în 1992, a făcut ca
obiectivul Uniunii „să consolideze protecția drepturilor și a intereselor resortisanților statelor sale
membre prin introducerea unui cetățenia Uniunii ”. O nouă parte a Tratatului CE (fostele articole
17-22) a fost dedicată acestei cetățenii.

Ca și cetățenia națională, cetățenia UE se referă la o relație între cetățean și Uniunea Europeană,

care este definită prin drepturi, îndatoriri și participare politică. Acest lucru este destinat să
elimine diferența dintre impactul crescând pe care acțiunea UE îl are asupra cetățenilor UE și

1
Flaminio Costa / ENEL (1964) Cauza 6/64 a fost o decizie reperă a Curții Europene de Justiție care a stabilit că
dreptului Uniunii Europene (pe atunci dreptul comunitar) primează asupra legilor statelor sale membre
2
Paul Gragl, The Accession of the European Union to the European Convention on Human Rights, OREGON
2013,p.33

3
faptul că bucurarea de drepturi (fundamentale), îndeplinirea îndatoririlor și participarea la
procesele democratice sunt aproape exclusiv probleme naționale. Articolul 15 alineatul (3) din
TFUE oferă oricărei persoane fizice sau juridice dintr-un stat membru dreptul de acces la
documentele instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor Uniunii. Articolul 16 din TFUE
consacră dreptul la protecția datelor cu caracter personal (4.2.8). Articolul 2 din TUE prevede că
„Uniunea se bazează pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității,
statului de drept și respectării drepturilor omului, inclusiv drepturilor persoanelor aparținând
minorităților”.
Articolul 7 din TUE preia o dispoziție din Tratatul de la Nisa anterioară (1.1.4) care stabilește
atât un mecanism de prevenire, în cazul în care există un „risc clar de încălcare gravă” de către
un stat membru al valorilor menționate la articolul 2 din TUE și un mecanism de sancțiune, în
cazul unei „încălcări grave și persistente” de către un stat membru a acestor valori. În primul
rând, Comisia ar solicita Consiliului European să încheie, în unanimitate, că există un astfel de
risc (articolul 7 alineatul (2)). Aceasta ar pune apoi în mișcare o procedură care ar putea duce la
pierderea dreptului de vot în cadrul unui stat membru în Consiliu. Acest mecanism a fost activat
pentru prima dată în 2017 împotriva Poloniei, din cauza reformei Curții Supreme. Mai mult,
trebuie să existe o protecție mai puternică a drepturilor și intereselor resortisanților statelor
membre / cetățenilor UE în relațiile Uniunii cu lumea largă (articolul 3 alineatul (5) din TUE). 3
Valorile cheie pe care se întemeiază Uniunea sunt consacrate la articolul 2 din Tratatul Uniunii
Europene. Acestea sunt:

a. respect pentru demnitatea umană,

b. libertate,
c. democraţie,
d. egalitate,
e. statul de drept și
f. respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților.

Respectarea drepturilor oamenilor una dintre obligațiile de bază ale UE. Aceste drepturi trebuie
respectate de UE la aplicarea politicilor și programelor, de către instituțiile UE și de către fiecare
dintre statele membre.

3
Parlamentul European, Cetățenii Uniunii și drepturile lor

4
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilește toate drepturile personale, civice,
politice, economice și sociale de care beneficiază persoanele din Uniunea Europeană.

Carta completează sistemele naționale, dar nu le înlocuiește. Dacă drepturile fundamentale ale
persoanelor nu sunt respectate, instanțele naționale trebuie să decidă asupra problemei.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului care
reglementează încălcarea drepturilor civile și politice prevăzute în Convenția Europeană pentru
Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În cazuri specifice, atunci când un
stat membru nu respectă legislația UE și încalcă drepturile cuiva, Comisia Europeană poate, de
asemenea, să aducă un stat membru la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene este organismul independent de

specialitate al UE în acest domeniu, cu un mandat care acoperă întregul domeniu de drepturi
prevăzut în Cartă.

Rolul Parlamentului European în cadrul drepturilor omului

Parlamentul European este pe deplin angajat în respectarea drepturilor fundamentale în întreaga

Uniune. Împreună cu Consiliul UE, Parlamentul European adoptă legislație pentru a proteja mai
bine drepturile fundamentale. Un bun exemplu al acestei legislații îl constituie corpul de legi
adoptat de Parlamentul European pentru a interzice discriminarea și pentru a se asigura că
oamenii sunt tratați în mod egal la locul de muncă.

O altă realizare importantă a fost protejarea vieții private și asigurarea faptului că prelucrarea
datelor cu caracter personal se realizează respectând pe deplin legislația Uniunii adoptată pentru
a proteja acest drept fundamental. Statele membre trebuie să aplice aceste legi la nivel național.

Urmărind activitatea Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne, euro deputații
discută și adoptă rezoluții în sesiunile plenare ale Parlamentului European cu privire la situația
drepturilor fundamentale în UE și cu privire la chestiuni specifice privind protecția acestor
drepturi în statul membru statele.

5
În ultimii ani, Parlamentul European se implică, de asemenea, mai mult în chestiuni referitoare la
statul de drept și democrație. În 2016, Parlamentul European a adoptat o rezoluție care pleda
pentru un mecanism al UE privind situația democrației, statul de drept și drepturile fundamentale
în statele membre și instituțiile UE.4

În alegerea Parlamentului European prin vot direct, cetățenii UE își exercită unul dintre
drepturile lor esențiale în Uniunea Europeană: cel al participării democratice la procesul
decizional politic european (articolul 39 din EUCFR). În ceea ce privește procedurile pentru
alegerea membrilor săi, Parlamentul a solicitat întotdeauna punerea în aplicare a unui sistem
electoral uniform în toate statele membre. Articolul 223 din TFUE prevede că Parlamentul
elaborează o propunere în acest sens („să stabilească dispozițiile necesare pentru alegerea
membrilor săi prin vot universal în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre
sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor membre ”). Consiliul va stabili apoi
dispozițiile necesare (acționând în unanimitate și după obținerea consimțământului majorității
europarlamentarilor), care vor intra în vigoare după aprobarea lor de către statele membre, în
conformitate cu cerințele lor constituționale respective (1.3.4).

Parlamentul a dorit întotdeauna să ofere instituției cetățeniei UE drepturi complete. El a susținut

determinarea cetățeniei pe baza Uniunii Europene, astfel încât cetățenii UE să aibă un statut
independent. În plus, a susținut, încă de la început, încorporarea drepturilor fundamentale și ale
omului în dreptul primar și a solicitat cetățenilor UE să aibă dreptul de a iniția o procedură în fața
CJUE când aceste drepturi au fost încălcate de instituțiile UE sau de un stat membru (rezoluția
din 21 noiembrie 1991 ).

În conformitate cu solicitările Parlamentului, articolul 263 al patrulea paragraf din TFUE

prevede că orice persoană fizică sau juridică poate iniția o procedură împotriva unui act adresat
persoanei respective sau care îi privește direct și individual, precum și împotriva unui act de
reglementare care este care îi preocupă direct și nu implică măsuri de punere în aplicare.
În ceea ce privește dreptul la acces la documente, Parlamentul a adoptat, la 17 decembrie 2009, o
rezoluție privind îmbunătățirile necesare în cadrul legal pentru accesul la documente după
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Printre altele, a subliniat necesitatea extinderii

4
Parlamentul European, Drepturi fundamentale în cadrul Uniunii - https://www.europarl.europa.eu/about-
parliament/en/democracy-and-human-rights/fundamental-rights-in-the-eu

6
domeniului de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 pentru a cuprinde toate instituțiile
și organismele care nu fac obiectul textului inițial.

În ceea ce privește inițiativa cetățenilor europeni (ICI), la trei luni de la depunerea inițiativei
cetățenilor, reprezentanții Comisiei se întâlnesc cu organizatorii, iar organizatorii au posibilitatea
de a-și prezenta inițiativa în cadrul unei audieri publice în Parlamentul European. Audierea este
organizată de comisia responsabilă de subiectul ECI (articolul 211 din Regulamentul de
procedură al Parlamentului).

În ceea ce privește declanșarea mecanismului de sancțiune prevăzut la articolul 7 din TUE

împotriva unui stat membru, Parlamentul are atât un drept de inițiativă (articolul 7 alineatul (1)),
prin intermediul căruia poate solicita aplicarea primului dintre aceste mecanisme și un drept de a
exercita controlul democratic, deoarece trebuie să consimte la punerea în aplicare a acestora
(articolul 7 alineatul (2)).

Cu privire la problema controversată a „vizelor de aur”, prin care unele state membre își vând
cetățenia națională și, prin urmare, cetățenia UE, pentru a atrage investitori străini, Parlamentul a
afirmat într-o rezoluție din 16 ianuarie 2014 că valorile și realizările asociate cetățeniei UE nu
poate avea o „etichetă de preț” atașată.5

Schimbările intervenite în legislație după Brexit

După plecarea Regatului Unit din UE și cu privire la drepturile dobândite a aproximativ 3,2
milioane de cetățeni din restul de 27 de state membre care au reședința în Regatul Unit, în
rezoluția sa din 15 ianuarie 2020, Parlamentul a insistat asupra protecției adecvate a drepturilor
cetățenilor „în ceea ce privește trecutul experiența și asigurările” trebuie să fie garantate.
Parlamentul și-a exprimat rezerve deosebite cu privire la procesul de depunere a sistemului de
decontare UE al Regatului Unit, la noul regim de reședință al guvernului britanic pentru cetățenii
UE și la lipsa dovezilor sale fizice pentru dreptul cetățenilor UE de a locui în Marea Britanie
după încheierea perioadei de tranziție. De asemenea, Parlamentul a pus sub semnul întrebării
instituirea la timp a autorității de monitorizare independentă a Regatului Unit, astfel cum este
prevăzut în acordul de retragere, care ar trebui să fie operațional începând cu prima zi după

5
Rolul Parlamentului European - https://www.europarl.europa.eu/factsheets/en/sheet/145/the-citizens-of-the-
union-and-their-rights

7
încheierea perioadei de tranziție. Cu toate acestea, textul adoptat îndeamnă, de asemenea,
guvernele din 27 din UE să ia aranjamente generoase pentru cei aproximativ 1,2 milioane de
cetățeni britanici din UE.

Reacții ostile față de drepturile omului

În cei 70 de ani de la adoptarea Declarației universale a drepturilor omului – primul document

internațional care stabilea standarde comune de atins pentru toate statele – rolul central și
importanța morală, juridică și politică a drepturilor omului pe plan internațional au devenit
incontestabile. În pofida progreselor considerabile înregistrate în multe domenii precum
recunoașterea, codificarea și punerea în aplicare, drepturile omului au fost însă și ținta unui
număr tot mai mare de atacuri. Pe câmpul de luptă sau pe scena politică, drepturile omului sunt
în prezent deseori respinse din motive ideologice. Nici UE nu a fost cruțată de reacțiile ostile la
care asistăm în zilele noastre, în statele sale membre, un val populist a capacitat unele forțe
politice, care pun din ce în ce mai des sub semnul întrebării importanța drepturilor fundamentale
ale omului, cum ar fi dreptul la libertatea de exprimare. În aceste vremuri tulburi pentru
drepturile omului, sondajele de opinie arată că cetățenii europeni percep drepturile omului ca
fiind una dintre cele mai importante valori pentru ei personal și una dintre valorile care
reprezintă cel mai bine însăși Uniunea Europeană.

Lăsând în urmă cel de Al Doilea Război Mondial și atrocitățile sale, țările europene erau hotărâte
să asigure o pace durabilă, iar Uniunea pe care au creat-o se bazează pe respectarea democrației,
a statului de drept și a drepturilor omului, care îi ghidează și modelează legislația și politicile.
Printre acțiunile recente întreprinse în UE se numără o nouă legislație privind protecția datelor și
accesul la justiție, Pilonul european al drepturilor sociale și inițiative de combatere a inegalității,
a discriminării și a discursurilor de incitare la ură. Se recunoaște, de asemenea, faptul că trebuie
depuse mai multe eforturi pentru a finaliza cadrul juridic vizând combaterea discriminării și
pentru a consolida mecanismele interne de apărare a statului de drept. În plus, drepturile omului
reprezintă un obiectiv general al acțiunii externe a UE. UE își menține cu fermitate angajamentul
în ceea ce privește promovarea drepturilor omului, astfel cum sunt consacrate în tratatele
internaționale, în relațiile sale cu țările terțe și cu alte instituții regionale și globale multilaterale.
În timpul ultimului mandat al Parlamentului, UE a aplicat și a aprofundat în mod constant o serie
de abordări politice care îi consolidează rolul și imaginea de putere normativă care îi inspiră pe

8
alții prin exemplul său. Menținerea și consolidarea acestei politici rămân esențiale pentru
păstrarea imaginii și a credibilității UE ca putere normativă, bazată pe valori și având capacitatea
de a acționa într-o perioadă în care principiul multilateralismului este din ce în ce mai contestat.

La nivel mondial, în pofida progreselor înregistrate în ultimele decenii în mai multe domenii,
drepturile omului se confruntă cu multiple provocări. Regimurile autoritare tot mai asertive și-au
pus amprenta pe drepturile omului, ascunzându-se în spatele unei fațade de legitimitate
înșelătoare, limitând libertățile politice și civile fundamentale și hărțuind apărătorii drepturilor
omului. Unele state se opun drepturilor omului, deoarece consideră că ele contravin tradițiilor lor
religioase și culturale, în pofida faptului că susțin universalitatea. În plus, cele mai violente
conflicte civile din ultimii ani, cum ar fi cele din Siria și Irak, au facilitat la comiterea unor
atrocități pe scară largă, rezultând în crime împotriva umanității, crime de război și chiar
genocid. Numeroase rapoarte indică tendințe negative în ceea ce privește respectarea drepturilor
și libertăților la nivel mondial. De exemplu, în 2018, mai multe țări au înregistrat mai degrabă o
scădere a egalității în fața legii și a libertății individuale decât o creștere, conform indicelui
Raportului V-Dem 2018. „Freedom House” a constatat, de asemenea, că „drepturile politice și
libertățile civile s-au deteriorat în întreaga lume, ajungând în 2017 la cel mai scăzut nivel după
mai bine de un deceniu”, iar această tendință a continuat în 2018. Începând din 2013, libertatea
presei s-a deteriorat în toate regiunile lumii, cu excepția Asiei, unde a stagnat la un nivel foarte
scăzut, potrivit clasamentului mondial al libertății presei întocmit de organizația Reporteri fără
frontiere pentru anii 2018 și 2019.

UE însăși se întemeiază pe respectarea drepturilor omului, precum și pe respectarea demnității

umane, a libertății, a democrației, a egalității și a statului de drept. Conform criteriilor de la
Copenhaga, toate țările candidate la UE trebuie să dispună de instituții stabile care să garanteze
respectarea drepturilor omului și statul de drept, dacă vor să se alăture UE. În conformitate cu
cadrul UE, majoritatea statelor membre ale UE sunt evaluate pozitiv în ceea ce privește
respectarea acestor valori comparativ cu restul lumii. De exemplu, în raportul Freedom House pe
2018, toate statele membre ale UE au fost calificate drept „libere”, deși unele dintre ele au
înregistrat regrese în ultima perioadă. Această poziție a statelor membre ale UE este confirmată
de indicele democrației 2018 al Economist Intelligence Unit, care include, printre altele, în
punctajul său respectarea libertăților civile. Conform indicelui, toate statele membre ale UE sunt

9
fie democrații „depline”, fie democrații „viciate”, dar punctajele tind să se deterioreze față de
anul anterior. Alte clasificări, care se concentrează pe drepturi și libertăți specifice, cum ar fi
libertatea presei, arată că situația în rândul statele membre ale UE este mult mai variată. Conform
indicelui din 2019 al libertății presei la nivel mondial, nouă state membre ale UE se numără
printre cele 15 țări aflate în fruntea clasamentului în ceea ce privește libertatea presei. Cu toate
acestea, șase state membre se confruntă încă cu probleme semnificative, iar situația dintr-un stat
membru al UE, Bulgaria, este clasificată drept „deficitară”. Ascensiunea partidelor populiste în
câteva state membre, unele dintre aceste partide atrăgând suporteri prin atacarea minorităților și
reducerea drepturilor femeilor, a pus în pericol drepturile fundamentale în UE. Recentele
asasinate ale jurnaliștilor în UE reprezintă, de asemenea, o tendință îngrijorătoare, chiar dacă
numărul deceselor a scăzut la nivel mondial în 2017 (deși nu și în cazul jurnalistelor, de două ori
mai multe dintre ele fiind ucise în 2017 comparativ cu 2016). În plus, dezvoltarea de noi
tehnologii a deschis noi căi prin care aceste drepturi pot fi amenințate, atrăgând după sine
provocări în ceea ce privește protecția datelor, dar și libertatea de exprimare, fiind necesare
contramăsuri în ceea ce privește discursurile de incitare la ură în mediul online și răspândirea de
știri false, în vederea asigurării unui echilibru între reducerea acestor practici și protejarea
dreptului persoanelor de a se exprima în mod liber. Criza migrației a creat, de asemenea, presiuni
semnificative asupra obligațiilor statelor membre în materie de drepturi ale omului.

Politici de protejare a drepturilor fundamentale

Cadrul juridic UE a elaborat un cadru pentru protejarea drepturilor fundamentale în cadrul

Uniunii și pentru promovarea drepturilor omului în întreaga lume. Astfel cum se menționează în
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), UE este întemeiată pe respectarea drepturilor omului
– inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților – a demnității umane, a libertății, a
democrației, a egalității și a statului de drept și atât politica sa internă, cât și cea externă sunt
ghidate de aceste principii3 . În cadrul UE, angajamentele asumate în tratatele constitutive sunt
garantate, de asemenea, de Constituțiile naționale și, la nivelul UE, de Carta drepturilor
fundamentale, adoptată în 2000, care consacră toate drepturile personale, civice, politice,
economice și sociale de care se bucură toate persoanele care trăiesc în UE4 . La intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, în 2009, Carta a dobândit o valoare juridică identică cu cea a
Tratatelor, ceea ce înseamnă că întreaga legislație a UE trebuie să fie compatibilă cu Tratatele și

10
cu Carta. Drepturile prevăzute în Cartă sunt obligatorii pentru instituțiile și organismele UE,
precum și pentru guvernele naționale, care trebuie să le respecte atunci când pun în aplicare
legislația UE sau atunci când acționează în cadrul domeniului său de aplicare. În conformitate cu
articolul 7 din TUE, instituțiile UE competente pot, de asemenea, să ia măsuri în situațiile în care
există un „risc clar de încălcare gravă” a valorilor UE de către un stat membru sau în cazul în
care există o încălcare gravă și persistentă a valorilor UE prevăzute la articolul 2 din TUE.

Pentru a proteja și a apăra drepturile fundamentale, UE se angajează să combată discriminarea și

poate lua măsuri în acest sens, inclusiv prin adoptarea unei legislații europene împotriva
discriminării. Au fost adoptate norme la nivelul UE în vederea combaterii discriminării pe motiv
de sex, origine etnică și rasială, religie și convingeri, handicap și orientare sexuală, în domenii
precum ocuparea forței de muncă. O propunere de directivă orizontală împotriva discriminării ar
acoperi motivele de discriminare neabordate încă și ar pune în aplicare principiul egalității de
tratament în afara pieței muncii, indiferent de vârstă, handicap, orientare sexuală sau convingeri
religioase. Propunerea nu a atins însă deocamdată nivelul de unanimitate necesar în Consiliu.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) de la Luxemburg, care poate fi sesizată de

cetățeni, întreprinderi și organizații, joacă un rol important în susținerea acestor drepturi și în
garantarea faptului că legislația europeană este interpretată și aplicată identic în fiecare stat
membru. 6

Dreptul Uniunii versus dreptul național și rolul Curții de Justiție

Drepturile fundamentale, valorile și conceptele fundamentale care stau la baza UE includ și

drepturile fundamentale ale cetățenilor individuali ai Uniunii. De mai bine de 200 de ani, istoria
Europei este marcată de eforturile continue de îmbunătățire a protecției drepturilor fundamentale.
Începând cu declarațiile drepturilor omului și ale cetățeanului din secolul al XVIII-lea, drepturile
fundamentale și libertățile civile sunt astăzi puternic ancorate în Constituțiile majorității statelor
civilizate, în special ale statelor membre ale UE. Sistemele juridice ale acestora au la bază statul
de drept și respectul demnității, libertății și dreptului individului la dezvoltare personală. De
asemenea, există numeroase convenții internaționale privind protecția drepturilor omului, printre
care Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
6
Parlamentul European, BRIEFING Politicile UE - rezultate pentru cetățeni, https://what-europe-does-for-
me.eu/data/pdf/focus/focus23_ro.pdf

11
Protecția drepturilor fundamentale printr-un cadru juridic al Uniunii a fost obținută abia în
temeiul unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a apărut însă
relativ târziu, și anume în anul 1969. Anterior acestui moment, Curtea de Justiție a respins toate
obiecțiile legale fundamentale, argumentând că nu ar intra în competența sa probleme care fac
obiectul normelor constituționale naționale. Curtea de Justiție a fost nevoită să revină asupra
acestei poziții, în special în baza unui principiu pe care chiar aceasta l-a instituit, și anume
principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național, această supremație putând fi
reală doar dacă dreptul Uniunii este în măsură să garanteze o protecție a drepturilor fundamentale
echivalentă celei garantate de Constituțiile naționale.

Punctul de plecare în această jurisprudență îl constituie cauza Stauder, în care beneficiarul unei
indemnizații acordate victimelor de război a considerat că cerința de a-și menționa numele în
momentul înregistrării pentru cumpărarea de unt la preț redus în perioada Crăciunului reprezenta
o încălcare a demnității sale și a principiului egalității. Deși inițial Curtea a apreciat că indicarea
numelui nu este indispensabilă, având în vedere dispozițiile dreptului Uniunii, și că, prin urmare,
este inutil să examineze modul în care a fost încălcat un drept fundamental, în cele din urmă
Curtea a afirmat că respectarea drepturilor fundamentale reprezintă unul dintre principiile
generale ale dreptului Uniunii, Curtea trebuind să asigure respectarea acestuia. Astfel, Curtea de
Justiție a recunoscut pentru prima dată existența unui cadru al drepturilor fundamentale propriu
Uniunii Europene.

Inițial, Curtea de Justiție a stabilit garantarea drepturilor fundamentale pe baza unui anumit
număr de dispoziții ale tratatelor. Astfel, Curtea a stabilit numeroase interdicții privind
discriminarea, care, în anumite cazuri, se referă la aspecte specifice principiului general al
egalității. Între acestea se numără interzicerea oricărei discriminări pe motiv de naționalitate
(articolul 18 din TFUE), combaterea tratamentului diferențiat pe criterii de sex, rasă sau origine
etnică, religie sau confesiune, handicap, vârstă sau orientare sexuală (articolul 10 din TFUE),
egalitatea de tratament a bunurilor și persoanelor în ceea ce privește cele patru libertăți
fundamentale (libera circulație a mărfurilor, articolul 34 din TFUE; libera circulație a
persoanelor, articolul 45 din TFUE; dreptul de stabilire, articolul 49 din TFUE; libera prestare a
serviciilor, articolul 57 din TFUE), concurența liberă (articolul 101 și următoarele din TFUE),
precum și egalitatea de remunerare între femei și bărbați (articolul 157 din TFUE). Cele patru

12
libertăți fundamentale ale UE, care garantează libertățile de bază ale vieții profesionale, pot fi, de
asemenea, considerate un drept fundamental în cadrul Uniunii privind libera circulație și libera
exercitare a unei activități profesionale. De asemenea, sunt garantate în mod explicit libertatea de
asociere (articolul 153 din TFUE), dreptul de a adresa petiții (articolul 24 din TFUE) și protecția
secretelor comerciale și a secretului profesional (articolul 339 din TFUE).

Curtea de Justiție a dezvoltat și a completat în mod constant aceste tentative inițiale de protecție
a drepturilor fundamentale prin dreptul Uniunii. În acest sens, Curtea a recunoscut principii
juridice generale și le-a aplicat utilizând conceptele comune ale Constituțiilor statelor membre,
precum și convențiile internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statele membre
au aderat. Între aceste convenții, o importanță deosebită o are CEDO – Convenția europeană a
drepturilor omului, care a contribuit la conturarea esenței drepturilor fundamentale ale Uniunii și
a mecanismelor de protejare a acestora. Astfel, Curtea de Justiție a recunoscut mai multe
libertăți, precum: dreptul de proprietate, libertatea de exercitare a unei activități profesionale,
inviolabilitatea domiciliului, libertatea de opinie, drepturile generale ale personalității, protecția
familiei (de exemplu, dreptul membrilor familiei de a însoți un lucrător migrant), libertatea
economică, libertatea de religie sau de confesiune, precum și o serie de drepturi procedurale
fundamentale,ca: dreptul la proceduri juridice corecte, principiul confidențialității corespondenței
dintre avocat și client (cunoscut sub numele de „privilegiu juridic profesional”) în țările cu
sistem de drept tip „common law”, interzicerea dublei sancțiuni pentru același delict sau
necesitatea justificării acțiunilor juridice ale Uniunii.

Un principiu de importanță majoră, invocat în mod frecvent în litigiile juridice, este principiul
egalității de tratament. În termeni simpli, conform acestui principiu, situații similare nu pot fi
tratate într-o manieră diferită, exceptând cazul în care diferențele sunt justificate în mod obiectiv.
Principiul egalității de tratament nu interzice însă, în sensul jurisprudenței Curții de Justiție,
aplicarea, cu privire la resortisanții naționali, respectiv la produsele naționale, a unor cerințe mai
stricte în comparație cu cele prevăzute pentru cetățenii altor state membre sau la produsele de
import (în limbajul juridic se vorbește în acest context despre o „discriminare inversă”). Acest
rezultat este considerat drept o consecință a competenței limitate a Uniunii, care vizează în
principiu numai operațiunile cu implicații transfrontaliere. În schimb, normele referitoare la
fabricarea și comercializarea mărfurilor naționale sau statutul juridic al resortisanților în statele

13
membre de origine nu intră în sfera de reglementare a Uniunii decât în măsura în care au fost
deja introduse măsuri de armonizare.

Prin jurisprudența Curții de Justiție, dreptul Uniunii dispune de un corp extins de principii ale
statului de drept cvasi-constituționale. În acest context, principiul proporționalității are o
importanță practică semnificativă. Acesta presupune necesitatea evaluării obiectivelor urmărite și
a mijloacelor utilizate și efortul de a menține un echilibru al acestora, în vederea evitării
legiferării excesive. Printre celelalte principii fundamentale care stau la baza dreptului Uniunii se
numără principiile generale ale dreptului administrativ și conceptul de proceduri juridice corecte,
precum, de exemplu, principiul protecției confidențialității, interzicerea dispozițiilor retroactive
care impun obligații sau a retragerii avantajelor dobândite în mod legitim, precum și dreptul la
audiere în instanță, care trebuie să fie asigurat atât în procedurile administrative ale Comisiei
Europene, cât și în acțiunile în fața Curții de Justiție. O importanță deosebită este acordată
cerinței privind mai buna transparență, ceea ce presupune că deciziile trebuie adoptate într-o
manieră cât se poate de deschisă și cât mai apropiată de cetățeni. Un aspect semnificativ al
acestei transparențe este faptul că orice cetățean al UE sau orice persoană juridică înregistrată
într-un stat membru poate avea acces la documentele Consiliului sau ale Comisiei. În plus, este
necesară comunicarea tuturor subvențiilor acordate din bugetul UE către persoane fizice sau
juridice. În acest scop sunt create baze de date care pot fi accesate fără restricții de către orice
cetățean al Uniunii.

Deși realizările Curții de Justiție în definirea drepturilor fundamentale nescrise sunt recunoscute,
nu se poate ignora însă faptul că această manieră de „instituire a drepturilor fundamentale
europene” prezintă un grav inconvenient: Curtea de Justiție trebuie să se limiteze la cazuri în
speță. În aceste condiții, Curtea nu poate institui, plecând de la principiile juridice generale,
drepturi fundamentale pentru toate domeniile în care acest lucru este necesar sau oportun. De
asemenea, Curtea nu poate stabili nici sfera de aplicare și nici limitele protecției drepturilor
fundamentale procedând la generalizările și diferențierile necesare. În consecință, instituțiile UE
nu pot evalua cu suficientă exactitate dacă sunt sau nu sunt în pericol să încalce un drept
fundamental. În mod similar, un cetățean al Uniunii nu poate aprecia cu exactitate în toate
cazurile dacă i-a fost încălcat unul dintre drepturile fundamentale.

14
 O perioadă lungă de timp, aderarea UE la Convenția europeană a drepturilor omului a fost
considerată drept soluția ieșirii din această situație. Cu toate acestea, în avizul său 2/94, Curtea
de Justiție a precizat că, la momentul respectiv, din punct de vedere legal, UE nu avea
competența de a adera la această convenție. Curtea a afirmat că respectarea drepturilor omului
este o condiție a legalității actelor UE. Aderarea la convenție ar atrage însă o modificare
substanțială a sistemului actual al Uniunii de protecție a drepturilor omului, deoarece ar implica
includerea UE într-un sistem instituțional internațional, precum și integrarea tuturor dispozițiilor
convenției în ordinea juridică a Uniunii. În opinia Curții de Justiție, o astfel de modificare a
sistemului de protecție a drepturilor omului în UE, având implicații instituționale în egală măsură
fundamentale pentru Uniune și pentru statele membre, ar avea o anvergură constituțională și ar
depăși astfel, prin natura sa, limitele stabilite de articolul 352 din TFUE. Această deficiență a fost
remediată prin intermediul Tratatului de la Lisabona. Aderarea UE la CEDO este stipulată în
prezent la articolul 6 alineatul (2) din TUE în mod expres. Negocierile de aderare au fost inițiate
fără întârziere în anul 2010. În primăvara anului 2013, s-a ajuns la un acord cu privire la
proiectul unui tratat de aderare. Comisia a transmis acest proiect Curții de Justiție a Uniunii
Europene și a solicitat o opinie de specialitate cu privire la compatibilitatea acestuia cu legislația
Uniunii. În avizul 2/13, Curtea de Justiție a Uniunii Europene ajunge la concluzia că proiectul de
acord cu privire la aderarea UE la CEDO în forma planificată nu este compatibil cu legislația
UE. O critică importantă este reprezentată de faptul că, în cazul unei aderări la CEDO, CJUE ar
urma să se supună deciziilor adoptate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Și
politica comună externă și de securitate a Uniunii ar fi supusă supravegherii privind respectarea
drepturilor omului, exercitată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În opinia
judecătorilor, o asemenea situație ar contraveni principiilor fundamentale structurale ale UE. În
urma acestei decizii, o aderare a Uniunii Europene la CEDO rămâne în continuare posibilă din
punct de vedere teoretic, însă, în lipsa adoptării unor demersuri suplimentare, este exclusă din
punct de vedere practic, deoarece s-ar impune modificarea prealabilă a unei serii de detalii
tehnice în proiectul de aderare.

Independent de o aderare a UE la CEDO, Tratatul de la Lisabona a reprezentat o etapă

suplimentară decisivă pentru crearea unui cadru juridic de bază pentru UE, prin poziționarea pe
noi baze a protecției drepturilor fundamentale în UE. Prin intermediul unui nou articol privind
drepturile fundamentale (articolul 6 din TUE), demersurile instituțiilor UE și ale statelor

15
membre, în măsura în care acestea aplică și valorifică dreptul Uniunii, sunt subordonate Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care dobândește caracter juridic obligatoriu la
nivelul UE prin intermediul unei referințe în articolul privind drepturile fundamentale. Această
Cartă a drepturilor fundamentale are la bază un proiect elaborat în cadrul unei convenții la care
au participat 16 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern, precum și președintele Comisiei
Europene, 16 membri ai Parlamentului European și 30 de parlamentari naționali (câte doi din
fiecare din cele 15 state membre de la momentul respectiv), prezidată de către prof. dr. Roman
Herzog. Acest proiect a fost proclamat solemn de către președinții Parlamentului European,
Consiliului UE și Comisiei Europene, în deschiderea Consiliului European de la Nisa din 7
decembrie 2000, cu titlul de „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”. În decursul
negocierilor privind Constituția europeană, această Cartă a drepturilor fundamentale a fost
revizuită și a devenit parte integrantă a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, la
29 octombrie 2004. După eșecul acestui tratat, Carta drepturilor fundamentale a fost încă o dată
proclamată solemn „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”, de data aceasta ca
instrument separat, de către președinții Parlamentului European, Consiliului și Comisiei
Europene, la 12 decembrie 2007, la Strasbourg. Aceasta este versiunea cartei la care Tratatul UE
face referire de acum înainte ca fiind obligatorie. Astfel, Carta drepturilor fundamentale capătă
valoare juridică și stabilește aplicabilitatea drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii. Totuși,
aceasta nu se aplică Poloniei și Regatului Unit. Cele două state membre nu au putut sau nu au
dorit să adopte sistemul drepturilor fundamentale al cartei, considerând că vor fi obligate să
renunțe sau, cel puțin, să își modifice anumite poziții naționale legate de, de exemplu, unele
aspecte de ordin religios sau de tratamentul aplicat minorităților. Prin urmare, pentru aceste două
state membre, drepturile fundamentale nu decurg din Carta drepturilor fundamentale, ci, ca și
până acum, din jurisprudența Curții de Justiție a UE.7

Tratatele internaţionale privind drepturile omului aplicate în România

Articolul care reglementează situaţia juridică a tratatelor internaţionale privind drepturile omului
din Legea fundamentală a României prevede că: “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile
şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există

7
ABC -UL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE - Drepturile fundamentale, p.31-36

16
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.” 8

După o analiză superficială a acestui text, putem semnala faptul că articolul 20 din Constituţia
României, consacră supremaţia dreptului internaţional faţă de dreptul intern, aşadar Legea
fundamentală a României trebuie să fie interpretată în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Totodată
neconcordanţa între tratatele internaţionale şi reglementările interne, oferă prioritate
reglementărilor internaţionale faţă de cele cu caracter intern.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un tratat, însă menţionarea ei în cadrul

acestui articol, denotă faptul că are un statut de autoritate de necontestat. Dispoziţiile art.20, în
perspectiva aplicării lor, implică două aspecte majore. Primul aspect îl priveşte pe legiuitor, care
este obligat să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu
tratatele internaţionale la care România este parte. Al doilea aspect, priveşte autorităţile publice
competente, care negociază, semnează şi ratifica tratatele internaţionale. Aceştia trebuie să
manifeste o atenţie sporită la observarea corelaţiei dintre prevederile dreptului internaţional şi
prevederile dreptului românesc, de asemenea trebuie să identifice situaţiile în care procedeul
rezervelor poate fi folosit.9

Primul articol al Constituţiei României prevede faptul că „respectarea Constituției, a supremației

sale si a legilor este obligatorie”.10 Supremaţia Constituţiei aşadar, permite ratificarea unui tratat
internaţional care ar contraveni prevederilor sale, doar cu condiţia ratificării acesteia cu rezervele
corespunzătoare.

Articolul din Constituţia României, care obligă statul român să-şi îndeplinească obligaţiile pe
care le are, conform tratatelor internaţionale şi care reglementează totodată transformarea unui
tratat în lege internă, prevede următoarele: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi
cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care un tratat la care România

8
Art. 20, alin. 1 şi 2, din Constituţia României
9
Antonie Iorgovan, Constituţia României, comentată şi adnotată, R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 49.
10
Art. 1, alin. 5, din Constituţia României.

17
urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituţiei.”11

România nu a semnat de fiecare dată convenţiile elaborate sub egida ONU necondiţionat, ci a
formulat deseori rezerve sau a decis să nu accepte unele prevederi ale acestora. În continuare
sunt descrise situaţia României referitoare la ratificarea celor mai importante convenţii elaborate
sub egida ONU:

 Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost

semnată în 1970 şi ratificată în 1990, fără recunoaşterea dreptului de petiţie individuală la
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (art.14);
 Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, ratificată prin Legea nr.19/1990, fără recunoaşterea Competenţei Comitetului
împotriva Torturii de a primi şi soluţiona plângeri inter-state precum şi petiţii individuale
(art.21);
 Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, la care România a
acces în 1950;
 Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, ratificată
în 1978;
 Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost
ratificată în 1982;
 Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost ratificată în 1990;
 Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor şi Protocolul privind regimul refugiaţilor au
fost ratificate prin Legea nr.46/1991.

Alte Convenţii privind drepturile omului elaborate în cadrul ONU şi ratificate de România de-a
lungul timpului sunt: Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru
căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor; Convenţia cu privire la drepturile politice ale femeilor;
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiunii internaţionale; Convenţia
cu privire la suprimarea traficului de persoane şi exploatarea prostituţiei altora; Convenţia
împotriva sclaviei (1926) şi Protocolul de amendare a acesteia (1953); Convenţia cu privire la
neaplicabilitatea limitărilor legale referitoare la crimele de război şi crimele împotriva umanităţii,
11
Art. 11, alin. 1, 2 şi 3, din Constituţia României

18
Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale
şi Protocoalele adiţionale, inclusiv recunoaşterea competenţei Comisiei internaţionale de stabilire
a faptelor.

Concluzii

Drepturile omului sunt de obicei înțelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană

are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființă umană." Drepturile
omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceleași pentru
toți). Aceste drepturi pot exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația
națională, cât și în cea internațională. Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în
cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și în
activitățile organizațiilor non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a politicilor publice din
întreaga lume. Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii
Europene. Înscrise în tratatul său fondator, acestea au fost consolidate prin adoptarea Cartei
Drepturilor Fundamentale. Țările care doresc să adere la UE, precum și cele care au încheiat
acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte drepturile omului. Prin
articolul 9 se recunosc drepturile fundamentale ale cetățeanului. Aceste drepturi nu sunt o creație
proprie a Uniunii Europene, ci apar ca o recunoaștere și apărare a drepturilor interne respectate în
interiorul statelor naționale. Libertatea personală este apărată și garantată în cadrul U.E. conform
dispozițiilor Constituției, precum și libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a
capitalurilor și libertatea de stabilire. În domeniul de aplicare a Constituției Europene și fără să
aducă atingere dispozițiilor specifice prevăzute de aceasta, este interzisă orice discriminare pe
motiv de naționalitate.

Bibliografie
19
1. Paul Gragl, The Accession of the European Union to the European Convention on
Human Rights, OREGON 2013,p.33
2. Parlamentul European, Cetățenii Uniunii și drepturile lor -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/en/sheet/145/the-citizens-of-the-union-and-
their-rights
3. Parlamentul European, Drepturi fundamentale în cadrul Uniunii
https://www.europarl.europa.eu/about-parliament/en/democracy-and-human-
rights/fundamental-rights-in-the-eu
4. Rolul Parlamentului European -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/en/sheet/145/the-citizens-of-the-union-and-
their-rights
5. BRIEFING Politicile UE - rezultate pentru cetățeni, https://what-europe-does-for-
me.eu/data/pdf/focus/focus23_ro.pdf
6. ABC -UL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE - Drepturile fundamentale, p.31-36
7. Art. 20, alin. 1 şi 2, din Constituţia României
8. Antonie Iorgovan, Constituţia României, comentată şi adnotată, R.A. „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 49.
9. Art. 1, alin. 5, din Constituţia României
10. Eur-Lex, Eur-Lex, Drepturile omului în UE: drepturi fundamentale https://eur-
lex.europa.eu/summary/chapter/1301.html#arrow_130102

20