2019, Dreptul Uniunii Europene, NOU-1

Conf. univ. dr.
Ioana Nely MILITARU
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
CUPRINS
UNITATEA I CRONOLOGIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE................................13

Subunitatea I.1. Precursorii integrării europene.............................................................13
Subunitatea I.2. Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului –
CECO....................................................................................................................14
Subunitatea I.3. Instituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)..........................16
Subunitatea I.4. De la Europa „celor 6 state” la o Europă deschisă spre
extindere, spre o Uniune Europeană......................................................................20
Subunitatea I.5. Uniunea Economică şi Monetară........................................................21
Subunitatea I.6. Actul Unic European (AUE)...............................................................22
Subunitatea I.7. Tratatul de la Mastricht(TMs) - Tratatul asupra Uniunii
Europene......................................................................................................................24
Subunitatea I.8. Tratatul de la Amsterdam (TA)...........................................................27
Subunitatea I.9. Tratatul de la Nisa. Noi extinderi ale Uniunii Europene.....................30
Subunitatea I.10. Tratatul de la Lisabona – Tratat de reformare a Uniunii
Europene......................................................................................................................32
Teste de autoevaluare
Răspunsurile la testele de autoevaluare
UNITATEA II. CETĂȚENIA UNIUNII EUROPENE

Subunitatea II.1. Cetăţenia Uniunii potrivit Tratatului de la Maastricht...............73
Subunitatea II. 2. Cetăţenia Uniunii potrivit Tratatului de la Amsterdam............74
Subunitatea II. 3. Cetăţenia Uniunii potrivit Tratatului de la Nisa.......................75
Subunitatea II..4. Cetăţenia Uniunii potrivit Tratatului de la Lisabona................76
UNITTAEA III DEFINIŢIA, SPECIFICUL ŞI PRINCIPIILE

DREPTULUI UNIUNII..................................................................................................83
Subunitatea III.1. Definiţia dreptului Uniunii...............................................................83
Subunitatea III.2. Principiul priorității dreptului Uniunii Europene..............................87
Subunitatea III. 3. Caracterul direct aplicabil al dreptului Uniunii Europene...............92
Subunitatea III. 4. Principii ce guvernează sistemul de competențe în Uniunea
Europeană……………………………………………………….
UNITATEA IV IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII............................................115
Subunitatea IV.1. Dreptul primar...............................................................................116
Subunitatea IV.2. Dreptul derivat...................................................................................124
Subunitatea IV.3. Principiile generale ale dreptului....................................................147
Subunitatea IV.4. Acordurile (convenţiile) încheiate de Comunităţile Europene -
preluate prin succesiune de Uniunea Europeană.............................................................158
........................Subunitatea IV.5. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg (CJUE)
........................................................................................................................................163
UNITATEA V INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE...........................................179

Subunitatea V. 1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene........................................179
.......Subunitatea V. 2. Principii pe care se fundamentează structura instituţională a Uniunii
Europene.........................................................................................................................185
Subunitatea V. 3. Parlamentul European....................................................................188
Subunitatea V. 4. Consiliul European.........................................................................212
Subunitatea V. 5. Consiliul........................................................................................219
Subunitatea V. 6. Comisia Europeană........................................................................239
Subunitatea V. 7. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene............................................261
Subunitatea V. 8. Curtea de Conturi a Uniunii Europene............................................306
Subunitatea V. 9. Banca Centrală Europeană..............................................................312
UNITATEA VI ORGANELE CONSULTATIVE ALE UNIUNII

EUROPENE..................................................................................................................318
Subunitatea VI.1. Comitetul Economic şi Social (CES) şi Comitetul Ştiinţific
şi tehnic Euratom............................................................................................318
Subunitatea VI.2. Comitetul Regiunilor (CR).................................................................323
Subunitatea VI.3. Banca Europeană de Investiţii............................................................327
Dr. Ioana Nely MILITARU
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Cronologie. Izvoare. Principii. Instituţii

Instituţiile Uniunii Europene 5
UNITATEA I CRONOLOGIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

SUBUNITATEA I. 1. PRECURSORII INTEGRĂRII EUROPENE
La 19 septembrie 1946, Winston Churchil în discursul său de la Universitatea din

Zűrich, afirma necesitatea constituirii Statelor Unite ale Europei, iar ca primă etapă a
acesteia, realizarea unui parteneriat Franţa-Germania.
La 7 iunie 1947, în plan economic, George Marschal anunţă oficial lansarea unui
vast program de sprijin economic ce a constat în peste 10 miliarde de dolari pentru
Europa (numit Planul Marschal).
La 4 aprilie 1949, în plan politico-militar, se înfiinţează Organizaţia Atlanticului de
Nord – NATO (un nou sistem de alianţe militare, reprezentate prin: Tratatul de la
Bruxelles din 17 martie 1948 între Marea Britanie, Franţa, ţările Benelux (Belgia, Olanda
şi Luxeburg), asociind pe cele cinci state (Uniunea Occidentală), cu Statele Unite şi
Canada, invitând şi alte state din Europa să adere) având ca membri fondatori 12 state,
inclusiv SUA.
La 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei - ca o concretizare a ideii europene -
având ca membri fondatori 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia - al cărui rol principal s-a
circumscris domeniului social şi cultural, nu militar şi economic.
În Declaraţia de la 9.05.1950 la Paris, Robert Schuman afirmă următoarele:
Europa nu se face dintr-o dată, nici printr-o construcţie de ansamblu, ea se va face prin
realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Funcţionarea construcţiei europene
înlătură în acelaşi timp, integrarea globală, în profitul unei integrări sectoriale, şi integrarea
politică în profitul integrării economice”.
În acest context istoric, Jean Monnet şi Robert Schuman au formulat un principiu
fundamental potrivit căruia „prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea
unei Înalte Autorităţi noi ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările care vor
adera, se vor pune primele baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă
păcii”.
SUBUNITATEA I. 2. INSTITUIREA COMUNITĂȚII EUROPENE A

CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI – CECO
Propunerea a fost acceptată iniţial de 5 state, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi

Luxemburg.
La 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris denumit şi Tratatul CECO;
- la 25 iulie 1952 Tratatul CECO a intrat în vigoare, după ratificarea lui de cele 6
state: Franţa, Italia, R.F. Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani.
La 10 februarie 1953 se deschide Piaţa comună, pentru cărbune, iar la 10 mai 1953,
pentru produse siderurgice.
Prin Tratatul de la Paris se înfiinţează patru instituţii comunitare cărora li se
transferă de la instituţiile statelor membre un număr de competenţe, decizionale. Ca şi
Tratatele europene ulterioare, ce instituie CEE şi CEEA,
Cele 4 instituţii înfiinţate prin Tratatul CECO sunt următoarele:
 Înalta Autoritate (în prezent, Comisia), este organ cu pronunţat caracter
supranaţional. Are responsabilitatea de a administra piaţa comună a cărbunelui şi oţelului
„în care să guverneze libera circulaţie şi libera concurenţă – obiectiv al TCECO – scop
pentru care are puteri decizionale – obligatorii - pe care le exercită nu numai cu privire la
statele membre ci şi direct asupra întreprinderilor de sector.
 Adunarea Parlamentară; este instituţia căreia îi este încredinţat controlul politic al
Înaltei Autorităţi.
 Consiliul Special de Miniştri; garantează că Înalta Autoritate acţionează în strânsă
legătură cu guvernele naţionale.
 Curtea de Justiţie; asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6
state semnatare ale Tratatului.
SUBUNITATEA I. 3. INSTITUIREA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE

(CEE) ŞI A COMUNITĂŢII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (CEEA
SAU EURATOM)
La 20 mai 1955, Benelux-ul propune într-un memorandum crearea unei Pieţe
comune cu o dimensiune economică mult mai largă decât producţia de cărbune şi oţel
- propusă de Tratatul CECO.
Astfel că, la 25.03.1957, la Roma, au fost pregătite pentru semnare două tratate:
 Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană – numit şi Tratatul
Pieţei comune. Scopurile politice sunt precizate în Preambulul Tratatului,
potrivit căruia cele 6 state se declară „angajate în stabilirea fundamentelor unei
Uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei”.
 Tratatul ce instituie o Comunitate Europeană a Energiei Atomice - TEuratom
sau TCEEA - are misiunea să contribuie, prin stabilirea condiţiilor necesare
formării şi dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de trai în
statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu celelalte ţări (art. 1 TEuratom).
Concomitent cu semnarea Tratatelor de la Roma, la 25.03.1957, a fost adoptată (tot la
Roma) „o Convenţie referitoare la unele instituţii comune Comunităţilor Europene”.
Prin urmare, de la această dată sunt comune, pentru cele trei Comunităţi Adunarea
Parlamentară şi Curtea de Justiţie.
La 01.01.1958 cele două tratate intră în vigoare, ca urmare a ratificării lor de către
părţile contractante (cele 6 state membre ale CECO) conform propriilor proceduri
constituţionale. Ambele tratate au fost încheiate pe o durată nelimitată.
La 17.04.1957 au fost semnate la Bruxelles protocoalele cu privire la privilegii şi
imunităţi şi la Curtea de Justiţie a CEE şi Euratom.
TCEE prevede mai întâi crearea unei pieţe comune la nivelul celor 6 state, care să aibă
caracteristicile unei pieţe naţionale, şi care să determine realizarea:
 unei uniuni vamale, care să presupună: libera circulaţie internă a mărfurilor şi
protecţia externă printr-un tarif vamal comun;
 libera circulaţie a factorilor de producţie (a persoanelor, a întreprinderilor, a
serviciilor, a capitalurilor);
 protecţia liberei concurenţei.
Prin actele lor institutive, ca şi prin actele lor adiţionale, cele două Comunităţi
instituite la Roma:
 au două instituţii comune cu CECO: Adunarea Parlamentară şi Curtea de
Justiţie,
 alături de care s-au înfiinţat pentru fiecare Comunitate (CEE, CEEA) în parte
câte un Consiliu de Miniştri, organ de conducere generală şi câte o Comisie
executivă, ca organ executiv.
În privinţa Marii Britanii, aceasta a decis în favoarea integrării sub forma unei
asocieri, care în condiţiile date, să aibă loc între statele membre OCEE rămase şi cele 6
state comunitare, care să constituie o unitate economică de sine stătătoare, în cadrul unei
zone de comerţ liber.
Pe fondul acestei hotărâri, în anul 1960, la iniţiativa Marii Britanii, se încheie la
Stockholm, un Acord european de liber schimb - AELS, pentru a încerca să prevină, în
opinia acesteia, riscul unei dominaţii economice din partea CEE. Cu toate acestea, ţările
fondatoare - Marea Britanie, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, şi Suedia–
au avut model chiar TCEE pentru crearea AELS. CEE şi AELS au dezvoltat legături
economice strânse care au condus, în anul 1994, la crearea, Spaţiului Economic
European – SEE. Din cele 10 ţări membre ale AELS, şase au aderat între timp la UE.
Potrivit Convenţiei de la Stockholm, zona comercială liberă (AELS) se caracte-
rizează prin renunţarea la taxele vamale între ţările membre pentru produsele de
provenienţă naţională pe baza unui certificat de origine (cu atenuări de maximum 50% în
privinţa gradului de încorporare în produse a unor materii prime de provenienţă străină).
În anul 1961, OCEE a fost reconstituită pe baze şi cu obiective noi sub denumirea de
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE. La aceasta au aderat:
Australia, Canada, Japonia şi S.U.A. Noua organizaţie a avut ca obiect de reglementare
condiţiile în care comerţul se desfăşoară între state, şi anume: condiţiile de concurenţă,
standardele de calitate, asigurarea condiţiilor de export, politica privind mediul
înconjurător, inflaţia, şomajul, cursul de schimb etc.
În anul 1961, la 9 august, Guvernul Britanic şi-a manifestat disponibilitatea pentru a
adera la structurile comunitare, cu anumite condiţii care au îngreunat însă negocierile, iar în
anul 1967 şi-a reînnoit candidatura, acceptând Tratatul de la Roma, cu anumite rezerve.
La 8 aprilie 1965, la Bruxelles se produce o simplificare în plan instituţional, prin
semnarea aşa numitului Tratat de Fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967,
dată de la care, în cadrul Comunităţilor Europene, devin comune - pe lângă cele două
instituţii Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie, comune din 1957 - şi Consiliu şi
Comisia.
Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale Tratatelor comunitare au
adăugat mecanismului comunitar, un Comitet constituit din reprezentanţi permanenţi ai
guvernelor statelor membre - denumit Coreper - compus paritar din miniştrii
reprezentanţi ai statelor membre. Coreper a fost conceput să aibă următoarele atribuţii: de a
pregăti şedinţele Consiliului de Miniştri, de a cenzura, modifica şi aproba în unanimitate
orice propunere sau iniţiativă, luată cu majoritate în Comisia Executivă, ce urmează să
devină act comunitar.
În zilele de 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea şefilor de stat şi de
guvern prin care s-a luat hotărârea de a deschide negocierile între Comunităţi şi statele
care au înaintat cereri de aderare.
De la 1 iulie 1968 a devenit complet operaţională Uniunea Vamală, cu 18 luni
înaintea calendarului stabilit de Tratat. Din acest moment:
 tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele membre (cele 6 state) au fost
complet înlăturate,
 barierele vamale interne complet suprimate, şi
 un tarif extern comun a fost finalizat.
SUBUNITATEA I. 4. DE LA EUROPA „CELOR 6 STATE” LA O EUROPĂ

DESCHISĂ SPRE EXTINDERE, SPRE O UNIUNE EUROPEANĂ
La 22 decembrie 1972, la Bruxelles, are loc semnarea Tratatului de aderare a Marii

Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei la Comunităţile Europene. Tratatul intră în
vigoare la 1 ianuarie 1973. Norvegia n-a aderat la Comunităţi deoarece n-a ratificat
Tratatul, ca urmare a referendumului negativ din 24 septembrie 1972.
Doctrina juridică a denumit aderarea celor trei state „prima lărgire a Comunităţilor
Europene”. Prin aceasta s-a consacrat principiul că aderarea se realizează fără
repunerea în cauză a sistemului „adică se acceptă sistemul comunitar în ansamblul
său cu includerea şi a legislaţiei adoptată de instituţiile Comunităţilor”.
Prin Decizia nr. 70/243 din 21.04.1970 cele 6 state au semnat un acord în privinţa
adoptării unui sistem de resurse proprii pentru a asigura finanţarea Comunităţilor, care
a înlocuit contribuţiile financiare ale statelor membre. Tratatul de amendare a anumitor
prevederi bugetare ale Tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi şi ale Tratatului de
fuziune a conferit Parlamentului puteri bugetare specifice.
A doua lărgire a Comunităţilor Europene a fost iniţiată de Grecia care a cerut
aderarea la 12 iunie 1975, ea a fost admisă la 1 ianuarie 1981.
A treia lărgire a Comunităţilor Europene a fost iniţiată de Spania şi Portugalia.
Acestea au formulat cereri de aderare la 28 martie, respectiv, 28 iulie 1977, şi au semnat
tratatele de aderare în anul 1985, pentru ca la 1 ianuarie 1986, aderarea lor să devină
efectivă. Comunităţile Europene număra în 1986 12 state membre.
În zilele de 9 şi 10 decembrie 1974, la Paris, şefii de stat şi de guvern din ţările
membre ale Comunităţilor Europene hotărăsc să se întâlnească de cel puţin de trei ori pe
an în cadrul unei Reuniuni politice denumită Consiliu European.
La 19 iunie 1983, cei zece şefi de stat şi de guvern au semnat în cadrul Consiliului
European de la Stuttgart o „Declaraţie solemnă asupra Uniunii Europene”
exprimându-şi voinţa de a transforma întregul complex de relaţii dintre statele membre
într-o Uniune Europeană.
La 14 iunie 1985 Comisia CE prezintă Consiliului European „Cartea Albă privind
finalizarea Pieţei Interne” al cărui obiectiv urma să fie realizat în termen de 7 ani - până la
31.12.1992 - pe baza unui program şi un calendar complex. Pentru a face posibilă
implementarea acestui program, statele membre au hotărât amendarea tratatelor existente
printr-un alt tratat, care s-a concretizat în Actul Unic European.
SUBUNITATEA I. 5. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ - UEM
La 1-2 decembrie 1969, are loc o întâlnire la nivel înalt la Haga, unde şefii de stat şi de
guvern sunt de acord să primească noi membri şi să realizeze treptat o uniune
economică şi monetară până în anul 1980.
Proiectul pentru o Uniune Economică şi Monetară îi aparţine lui Pierre Werner care a
prezentat, în legătură cu acesta, la 8 octombrie 1970, un plan care îi poartă numele. Planul a
prevăzut o unificare progresivă a politicilor economice naţionale şi crearea unei
organizaţii monetare care să conducă în 1980 la o monedă comună. Uniunea
Economică şi Monetară a fost definită în Rezoluţia Consiliului Comunităţilor şi a
reprezentanţilor statelor membre din 21 martie 1971.
La 24 aprilie 1972, ca urmare a destabilizării financiare mondiale, Comunităţile
introduc cursul de schimb european „Şarpele valutar” care a avut misiunea de a obliga
statele participante, ca prin cooperare între ele şi cumpărări intervenţioniste pe pieţele de
devize, să menţină monedele naţionale la un nivel stabilit de comun acord, de la care să
nu permită fluctuaţii mai mari de 2,5%, în minus sau în plus.
În martie 1975 este semnată Convenţia de la Bruxelles, privind înfiinţarea Curţii de
Conturi Europene.
În 6-7 iulie 1978 Consiliul European de la Bremen (Germania) decide crearea unui
Sistem Monetar European (SME) intrat în vigoare la 13 martie 1979, şi a unei unităţi
monetare europene - ECU - European Currency Unit, pentru ca apoi, în 1982, la
Copenhaga, să se stabilească ca primă prioritate a acestei etape, desăvârşirea pieţei interne
unice.
Problema pieţei unice a fost reluată la întrunirile Consiliului European din 25-26
iunie 1984 de la Fontainbleau, şi din 29-30 martie 1985 de la Bruxelles. În această privinţă
Comisia a prezentat o Carte Albă pentru Consiliul Europei de la Milano din 28 - 29 iunie
1985.
SUBUNITATEA I. 6. ACTUL UNIC EUROPEAN (AUE)

Actul unic European a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la Haga la 28
februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul a fost numit „unic” deoarece
uneşte două instrumente diferite: primul care prevede modificarea celor trei tratate
europene, iar cel de-al doilea care constituie un acord între statele membre pentru
formularea şi implementarea în comun a unei politici externe comune.
Obiectivul AUE a constat în finalizarea „pieţei interne”. Trecerea de la „piaţa
comună” la „piaţa internă”, nu reprezintă o simplă modificare terminologică, ci un
obiectiv ambiţios prin care 310 directive adoptate se implicau în apropierea legislaţiilor
pentru stabilirea progresivă a pieţei interne până la 31 decembrie 1992.
În Actul Unic European se regăsesc, în mare parte, cele trei categorii de măsuri -
eliminarea frontierelor fizice, tehnice şi fiscale - precizate în „Carta Albă privind
realizarea Pieţei interne” document prezentat de Comisia CE la 14 iunie 1985. Obiectivul
înscris în Document a fost prevăzut să fie atins până la 31.12.1992, într-un interval de şapte
ani.
Pe linia acestor preocupări, piaţa internă, a fost preconizată să asigure:
 o zonă fără frontiere interne, în care „libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu
dispoziţiile Tratatului”;
 politica socială (articolele 21 şi 22, prin care AUE introduce în Tratatul CEE
art. 118 A şi art. 118 B);
 coeziunea economică şi socială (titlul V, articolele 130A la 130E, titlu nou
adăugat în Tratatul CEE în partea a treia referitoare la „Politica Comunităţii);
 cercetarea ştiinţifică şi tehnologică (titlul VI, articolele 130F la 130Q, titlu
nou adăugat în Tratatul CEE în partea a treia referitoare la „Politica
Comunităţii”);
 mediul înconjurător (titlul VII, articolele 130R la 130T, titlul nou adăugat în
Tratatul CEE în partea a treia referitoare la „Politica Comunităţii”).
AUE cuprinde pe lângă prevederile noi menţionate anterior, şi prevederi ce modifică
tratatele institutive, referitoare la:
 structura instituţională, potrivit cărora: se lărgesc atribuţiile Parlamentului
European în domeniul legislativ, cresc puterile acordate Comisiei pentru
aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, se diversifică jurisdicţia comunitară prin
înfiinţarea Tribunalului de Primă Instanţă (TPI); TPI nu este o altă instituţie
comunitară, ci reprezintă un al doilea grad de jurisdicţie în raport de Curtea de
Justiţie.
 întărirea procesului decizional în cadrul Comunităţilor prin: extinderea
votului cu majoritate calificată, includerea în Tratat a capitolelor privind
coeziunea economică şi socială (dezvoltare regională), inclusiv cercetarea,
dezvoltarea tehnologică şi mediul.
AUE a creat condiţiile pentru punerea în aplicare a reformelor care să conducă la
realizarea Uniunii Economice şi Monetare şi la cooperarea în domeniul politicii
externe pentru edificarea unei Uniuni politice.
La 14 iulie 1985 cinci ţări membre ale CE (Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi
Luxemburg), semnează la Schengen (Luxemburg) un acord privind eliminarea
progresivă a controalelor la frontierele lor comune, punând, astfel bazele a ceea ce
numim în prezent, „Spaţiul Schengen” (în anul 1990, 19 iulie, cele cinci state membre ale
acordului semnează o convenţie de punere în aplicare a acestuia).
La 1 ianuarie 1990 se înfiinţează oficial Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare - BERD, cu sediul la Londra.
La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice şi Monetare (1990-1994).
La 22 octombrie 1990 România semnează un Tratat de cooperare cu Comunităţile
Europene.
În anul 1991 se desfiinţează CAER (5. 01.1991) şi Pactul de la Varşovia (25.02.1991).
În anul 1992, Consiliul CE votează Codul vamal comunitar.
SUBUNITATEA I. 7. TRATATUL DE LA MASTRICH (TMS) / TRATATUL

ASUPRA UNIUNII EUROPENE -TUE
La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunităţilor Europene au semnat la
Mastricht Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993, denumit TMs
Tratatul de la Mastricht - TMs - marchează o nouă etapă în procesul de creare a
unei Uniuni fără încetare, mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt
luate cât mai aproape posibil de cetăţeni (art. A alin. 2 TMs).
Uniunea Europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este întemeiată pe trei
piloni sau fundamente:
1. Comunităţile Europene, primul pilon, denumit şi pilon comunitar;
2. Politica externă şi de securitate comună, denumit prescurtat PESC, al doilea
pilon;
3. Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, denumit prescurtat,
JAI - al treilea pilon.
Uniunea Europeană – potrivit TMs, nu are personalitate juridică, nu are
capacitatea de a se angaja, ca atare, pe plan extern faţă de state terţe, nu are competenţa de a
încheia tratate, ea se poate angaja numai în plan politic. Comunităţile îşi păstrează
personalitatea lor juridică putând să se angajeze şi să angajeze statele membre în acorduri
internaţionale.
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi
continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând şi
dezvoltând tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar (art. C alin. 1 TUE). Referitor la cadrul
instituţional unic al Uniunii acesta este reprezentat de Consiliul European, organism
politic, care impulsionează dezvoltarea Uniunii şi-i defineşte orientările politice generale
(art. 4 TUE).
Prin TMs Curtea de conturi, potrivit art. 5, dobândeşte statut de instituţie a
Comunităţilor Europene.
Prin urmare, începând cu anul 1993, cadrul instituţional comunitar cuprinde cinci
instituţii: Consiliul CE (devenit prin TMs Consiliul Uniunii Europene), Parlamentul
European, Comisia Europeană, Curtea de conturi, şi Curtea de Justiţie.
La 2 mai 1992 a fost semnat la Porto Acordul de constituire a unui Spaţiu Economic
European (SEE) între ţările membre ale Acordului European de Liber Schimb (AELS)
şi Comunitatea Europeană. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia semnează la Cracovia
Tratatul de înfiinţare a CEFTA.
La 21-22 iunie 1993 se întruneşte Consiliul European de la Copenhaga ocazie cu care
se precizează că statele est-europene vor fi admise în Uniunea Europeană de îndată ce
vor îndeplini condiţiile sau criteriile economice şi politice fixate prin tratatele de
asociere.
După adoptarea TMs, alte zece state au depus cereri de aderare: România, Cehia,
Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
În anul 1994 (1.01) a fost înfiinţat Institutul Monetar European - IME - cu sediul la
Frankfurt, şi începe a doua etapă a Uniunii Economice şi Monetare - UEM.
De la 9 mai 1994 România devine membru asociat la Uniunea Europei Occidentale -
UEO.
La reuniunea Consiliului European de la Edinburg, din decembrie 1992, s-a hotărât ca
de la începutul anului 1993 pot să înceapă negocierile de aderare ale Austriei, Finlandei şi
Suediei la CE. În acelaşi an, în noiembrie, Norvegia a înaintat cerere de aderare, dar a fost
retrasă, în urma unui referendum negativ.
Aderarea celor trei ţări la UE a devenit efectivă la 1 ianuarie 1995. Prin această a
IV-a lărgire UE numără 15 state membre.
La 22 iunie 1995, România depune la Paris, în mod oficial, cererea de aderare la UE. În
acelaşi an la Consiliul European de la Cannes se elaborează o „Carte Albă” ce conţine
măsuri în vederea armonizării legislative pentru statele europene asociate.
Cu privire la cererile de aderare ale celor 10 state menţionate, Comisia a adoptat la 16
iulie 1997 „Agenda 2000 Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care se fac
recomandări detaliate în cazul fiecărei cereri de aderare ca şi asupra lansării procesului de
negociere. Punctul de vedere al Comisiei a fost ca aceste negocieri trebuie să fie deschise cu
numai şase ţări: Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia şi Cipru. La 10 noiembrie 1997
Consiliu şi-a exprimat acordul său asupra componentelor strategiei de preaderare stabilită în
„Agenda 2000”.
În anul 1998 intră în vigoare Convenţia Europol de cooperare poliţienească, prin care
se creează Biroul European de Poliţie.
SUBUNITATEA I. 8. TRATATUL DE LA AMSTERDAM (TA)

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după AUE şi TMs, cea de-a treia revizuire
importantă a Tratatelor comunitare. A fost semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam,
urmare a Conferinţei interguvernamentale deschisă la Torino la 29 martie 1996. Tratatul a
intrat în vigoare la 1 mai 1999.
„Modificările de fond aduse Tratatelor” privesc, în principal: instituţiile comunitare,
principiile fundamentale şi politicile comunitare.
1. Cu privire la instituţii au intervenit următoarele modificări:
 a fost întărit considerabil rolul Parlamentului European, prin stabilirea unui
plafon cu privire la numărul membrilor săi - avându-se în vedere lărgirea Uniunii
- în sensul că acesta nu va putea depăşi şapte sute (art. 189 din TCE); acest lucru
impune şi o modificare a legislaţiilor naţionale privind alegerea membrilor în
Parlamentul European.
 s-au înlocuit unele proceduri de decizie cu procedura codeciziei, în principal
în domeniul pieţei interne (articolele: 12, 18. 42, 71, 80, 148, 150, 156, 162,
172, 175, 179 TCE);
 Curtea de Justiţie a primit noi competenţe:
- în cadrul reglementărilor din Titlul IV din TCE privind „vizele, azilul, imigrarea şi
alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor” (articolele 61-69),
- în materia reglementată de dispoziţiile articolelor 29-42 din TMs privind
„cooperarea în domeniul poliţiei şi al justiţiei în materie penală” – CPJP (al treilea
pilon al UE) şi ale articolului 6 par. 2 TMs, referitor la controlul activităţii instituţiilor în
domeniul respectării drepturilor fundamentale, în măsura în care cele două Tratate
prevăd această competenţă.
Tratatul de la Amsterdam reglementează „cooperarea întărită” la art. 43-45. TMs.
La 1 ianuarie 1999, s-a înfiinţat Banca Centrală Europeană - deşi a fost prevăzută
a se înfiinţa pentru 1.07.1998 - şi a fost introdusă moneda unică „euro” pentru 11 state
europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă în decontările scriptice. Această dată
marchează începutul fazei a III-a a Uniunii Economice şi Monetare (UEM), 1999-2002.
Ca urmare a Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, la 15 02.
2000 încep negocierile de aderare între UE şi România, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta
şi Bulgaria, potrivit unor Conferinţe interguvernamentale cu fiecare din aceste ţări.
Momentul efectiv de începere a negocierilor a fost 28 martie 2000.
SUBUNITATEA I. 9. TRATATUL DE LA NISA. NOI EXTINDERI ALE UNIUNII

EUROPENE
Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la
1.02.2003. Este primul tratat care face referire la 27 state membre, ţinând cont de cererile de
aderare ale statelor din Europa de Est. Tratatul a modificat TMs, Tratatele ce instituie
Comunităţile Europene şi unele acte asociate acestora, după cum urmează.
Modificările tratatelor CE, CECO şi Euratom, privesc în special instituţiile,
procedurile de vot şi cooperarea întărită, după cum urmează: Comisia va cuprinde câte
un reprezentant din fiecare stat membru; Parlamentul European va avea cel mult 732
membri; votul majoritar în Consiliu va necesita majoritatea statelor membre şi, la cererea
unuia dintre statele membre votul de 62% din populaţia Comunităţilor; Tratatul defineşte şi
competenţele CJCE (Curtea de Justiţie a CE), şi ale TPI (Tribunalului de Primă Instanţă);
votul majoritar a fost introdus pentru încă 27 de cazuri, iar procedura codeciziei a fost
extinsă;
 Tratatul de la Nisa stipulează un nou statut al Curţii de Justiţie, iar pentru
rezolvarea unor probleme specifice s-a prevăzut înfiinţarea de camere
În anul 2002 la 25 iulie iese din vigoare Tratatul CECO, acesta fiind încheiat
pentru perioadă de 50 ani.
Întrunirile Convenţiei s-au ţinut la Bruxelles, în urma căror dezbateri şi compromisuri
s-a ajuns la adoptarea, prin consens, a unui proiect al unei Constituţii Europene, la 13 iulie.
Proiectul de Constituţie a parcurs mai multe etape în vederea adoptării lui sub forma unui
Tratat. În cele din urmă Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost
semnat la 29 octombrie 2004 şi supus ratificării de către statele membre potrivit
procedurilor naţionale;
A fost respins însă în procedurile de referendum desfăşurate în Franţa (29 mai 2005) şi
în Olanda (1 iunie 2005). Procesul de ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit
(noiembrie 2006), până la jumătatea anului 2007, convenit la Consiliul European din iunie
2005.
La 11.12.2001, Comisia adoptă Cartea verde a creării unei procuraturi în vederea
protejării pe cale penală a intereselor Comunităţilor.
La 1.01.2002 se pune în circulaţie moneda Euro în 12 state membre, cu excepţia
Angliei, Danemarcei şi Suediei. La 28.02.2002 moneda unică devine singurul mijloc de
plată şi în ministerele europene, dată la care s-a încheiat a III-a etapă şi ultima, a UEM.
În decembrie 2002, la Consiliul European de la Copenhaga au fost invitate să adere la
UE 10 state est-europene. În cadrul declaraţiei „One Europe”, România şi Bulgaria au
primit atât asigurări că trebuie să reia negocierile cu noile state membre, cât şi promisiuni
de ajutoare, de peste 1 miliard euro/ajutor pe an (s-a stabilit ca negocierile să fie încheiate
până în octombrie 2004).
La 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu cele 10 state
candidate, care au încheiat negocierile în vederea dobândirii statului de membru al Uniunii
Europene, şi anume: Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia,
Lituania, Cipru şi Malta. Prin aderarea celor 10 state la 1 mai 2004, se realizează a V-a
lărgire a Uniunii Europene. UE cuprinde la această dată 25 de state membre.
La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de aderare a României şi
Bulgariei la Uniunea Europeană (după obţinerea avizului pozitiv al Comisiei, din 13 aprilie
2005, şi a avizului conform, al Parlamentului European din 13 aprilie 2005).
Aderarea efectivă a acestor state s-a realizat la 1 ianuarie 2007, dată de la care
Uniunea cuprindea 27 de state membre.
La 3 octombrie 2005 s-a decis deschiderea negocierilor de aderare a Turciei şi Croaţiei
la Uniunea Europeană, iar la 15-17 decembrie 2005 s-a discutat să se acorde Macedoniei
statutul de stat candidat.
Uniunea numără în prezent 28 de state membre ca urmare a aderării Croației la
Uniunea Europeană la data de 1 iulie 2013.
SUBUNITATEA I.10. TRATATUL DE LA LISABONA – TRATAT DE

REFORMARE A UNIUNII EUROPENE
La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv Nisa, Tratatul de la Lisabona este
un tratat de amendare a Tratatelor existente:
 Tratatul asupra Uniunii Europene, care-şi va păstra denumirea (TUE), şi
 Tratatul asupra Comunităţii Europene (TCE), acesta urmând să fie redenumit
Tratatul privind funcţionarea UE, denumit în continuare TFUE. Cele două
tratate, modificate conform Tratatului de la Lisabona, reprezentă
tratatele de bază ale Uniunii, au aceeaşi valoare juridică, şi vor fi
denumite în continuare „tratatele” (art. 1, par. 3, TUE).
De asemenea, Tratatul privind CEEA (Euratom), rămâne în vigoare, cu unele
amendamente aduse prin Protocolul nr. 1 ce este anexat Tratatului de la Lisabona.
Tratatului de la Lisabona i-au fost anexate 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii, care
au aceeaşi valoare juridică cu textul tratatului (ce vizează TCE şi TMs)
 Uniunea Europeană (potrivit TUE)
Conform noului Tratat, Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică (art.
48) va substitui Comunitatea Europeană şi o va succede (art. 1 par. 3 TUE).
TUE, cuprinde un Preambul şi şase Titluri, astfel Preambulul introduce un al doilea
considerent care pune în lumină moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei,
ca izvor al dezvoltării valorilor universale ce constă în drepturile inviolabile şi
inalienabile ale persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de
drept. TUE are 14 considerente.
În acest sens Tratatul cuprinde prevederi referitoare la:
 cetăţenia Uniunii, care aparţine oricărei persoane ce are cetăţenia unui stat
membru, şi care se adaugă cetăţeniei naţionale, fără să o înlocuiască;
Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se întemeiază
funcţionarea Uniunii, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, în
această calitate (art. 8A). TUE, defineşte clar noţiunea de cetăţenie, iar
drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt prevăzute în tratate (în art.
8A şi 8B din TUE, coroborate art. 17 alin. 2 TFUE);
 rolul activ al parlamentelor naţionale în funcţionarea Uniunii (art. 8C
TUE). Potrivit art. 8 C, din TUE, rolul activ al parlamentelor naţionale se
materializează prin:
1) informarea acestora de către instituţiile Uniunii cu privire la proiectele de
acte legislative ale Uniunii (potrivit Protocolului privind rolul parlamentelor
naţionale în cadrul UE), sau cu privire la cererile de aderare la UE (în
conformitate cu art. 89);
2) respectarea principiului subsidiarităţii;
3) participarea la procedurile de revizuire a tratatelor;
4) punerea în aplicare a politicilor Uniunii în spaţiul acesteia (…);
5) participarea la cooperarea interparlamentară (…).
De asemenea, adăugăm: implicarea sporită a parlamentelor naţionale în aspecte
privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, consolidarea rolului acestora în controlul
subsidiarităţii (art. 3b, par. 3, teza ultimă TUE).
Structura instituţională a Uniunii Europene cuprinde, potrivit Tratatului:
 instituţiile Comunităţii devin instituţii ale Uniunii, deoarece Uniunea se
substituie Comunităţii Europene:
- Parlamentul European;
- Consiliul (anterior tratatului, Consiliul U.E.),
- Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisie”)
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, CJCE);
- Curtea de Conturi;
- Consiliul European şi anterior Tratatului de la Lisabona a avut acelaşi statut,
de instituţie, dar singulară a Uniunii Europene şi de organ politic al acesteia;
- Banca Centrală Europeană, anterior tratatului de la Lisabona a fost organism
al CE.
Cu privire la reglementările detaliate ale instituţiilor, articolul 9 par. 3 TUE face
trimitere, spre completare, la TFUE.
Reforma instituţională realizată de Tratatul de la Lisabona, pentru fiecare instituţie în
parte, constă, succint, în următoarele:
 Parlamentul European (art. 9A):
1. Este implicat într-o mai mare măsură în procesul legislativ, şi în exercitarea
funcţiilor bugetare şi de control politic şi consultative, împreună cu Consiliu;
2. Alege preşedintele Comisiei (art. 9A);
3. Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanţi ai cetăţenilor
Uniunii - nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele;
4. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un
prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru
nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
 Consiliul European (art. 9B):
1. Îşi alege un preşedinte stabil cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani
şi jumătate (faţă de şase luni, anterior Tratatului de la Lisabona) cu posibilitatea
de a fi reînnoit. Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor şi
priorităţilor politice generale. ţinând seama de complexitatea crescută a „pro-
blemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la
27 de state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului domeniilor de
competenţă ale UE;
2. Noua durată a mandatului va permite statului membru aflat la preşedinţie să-şi
coordoneze mai bine strategiile şi să urmărească efectele acestora.
 Consiliu Uniunii Europene (art. 9C):
1. Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate
calificată:
- fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care anterior Tratatului de
la Lisabona erau supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol,
Eurojust, controlul la frontiere, iniţiativele înaltului reprezentant pentru
PESC, politica comună a transporturilor, obiectivul şi organizarea fondurilor
structurale şi fondului de coeziune etc.).
- fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care
nu exista temei juridic, în tratatele anterioare, TCE sau TMs (resursele proprii
ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă, coope-
rarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia diplomatică şi
consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de
iniţiativă populară, serviciile de interes economic general, ajutorul umanitar
etc.).
Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor sunt
prevăzute de tratate.
2. Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea prin-
cipiului majorităţii calificate – astfel, pentru adoptarea unei decizii este
nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puţin cincisprezece dintre aceştia şi reprezentând state membre care
întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Cel puţin patru membri ai
Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră
majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1
noiembrie 20141.
3. Sistemul de preşedinţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă.
Preşedinţia Formaţiunilor Consiliului, cu excepţia Formaţiunii Afaceri Externe,
este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un
sistem de rotaţie egal, potrivit art. 201b din TFUE. Statele membre au convenit
pentru o redistribuire a voturilor statelor membre în Consiliu, care va fi
realizată în mai multe etape în perioada 2014-2017.
 Comisia Europeană (art. 9D):
1. Se reduce numărul comisarilor europeni de la 28 în prezent la două treimi din
numărul statelor membre, urmând ca ţările să fie reprezentate printr-un
sistem de rotaţie, începând cu 1 noiembrie 2014. Aceste „două treimi” sunt
compuse dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
1
Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite de art. 205 alin. 2 din TFUE.
Reducerea numărului de comisari, ce a avut ca punct de plecare dificultatea
obţinerii unui acord între cei 27 de comisari,ar putea crea probleme de
legitimitate în privinţa deciziilor, deoarece în anumite momente unele state nu
vor avea reprezentant în Comisie.
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde:
- Curtea de Justiţie;
- Tribunalul, denumit anterior Tratatului de la Lisabona Tribunal de Primă
Instanţă;
- tribunale specializate, înfiinţate pe lângă Tribunal de către Parlamentul European
şi Consiliu care hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă ordinară
(procedura codeciziei). Acestea au înlocuit, camerele jurisdicţionale. Un tribunal
specializat este în prezent tribunalul funcţiei publice.
 Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii. Aceasta are
personalitate juridică fiind singura abilitată să emită moneda euro.
Prin Tratatul de la Lisabona se introduce posibilitatea pentru orice stat membru,
potrivit normelor sale constituţionale, să se retragă din Uniune. TUE, prevede pentru
statul retras, posibilitatea, de a depune o nouă cerere de aderare.
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană (Comunitatea Europeană pe care a
succedat-o) dintr-o „forţă regională” dobândeşte calitatea de subiect de drept cu
evidente capacităţi de acţiune pe scena internaţională.
Rezumat
Unitatea I cuprinde etapele de evoluție ale Uniunii Europene începând cu cele
trei Comunități Europene, respectiv, de la înființarea acestora. De asemenea sunt
prezentate tratatele institutive ale Comunităților Europene – TCECO, TCEE,
TCEEA – și tratatele subsecvente acestora care au condus la Uniunea Europeană de
azi și anume: Actul Unic European (AUE), Tratatul de la Maastricht (TUE),
Tratatul de la Amsterdam (TA), Tratatul de la Nisa, și Tratatul de la Lisabona
(tratat de reformare a Uniunii Europene). Unitatea cuprinde și etapele de lărgire a
Comunităților Europene, respectiv aderarea statelor membre, ce a condus la o
Uniune lărgită ce numără în prezent 28 de state membre.
1. Uniunea Europeană dobândește personalitate juridiă prin:

a. Tratatul ce instituie Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, semnat în anul 1951;
b. Tratatul de la Mastricht, semnat în anul 1992;
c. Tratatul de la Lisabona, semnat în anul 2007;
d. nici un răspuns corect.
2. Curtea Europeană de Conturi dobândește statut de instituție a Comunităților

Europene prin:
a. Tratatul de la Mastricht, semnat în anul 1992;
b. Tratatul de la Lisabona, semnat în anul 2007;
c. Tratatul de la Nisa, semnat la Nisa în anul 2001;
3. A fost înființată în vederea asigurării autorității dreptului în limitele

teritoariale ale statelor membre ale Comunităților Europene:
a. Curtea de Justiție a Comunităților Europene;
b. Înalta Autoritate;
c. Adunarea Parlamentară;
4. Creearea unie piețe comune care să aibă caracteristicile unei piețe naționale a
fost prevăzută prin:
a. Tratatul ce instituie Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, semnat la Paris în anul
1951;
b. Tratatul ce instituie Comunitatea Economică Europeană, semnat la Roma în anul
1951;
c. Tratatul de la Mastricht, semnat la în anul 1992;
5. Tratatul CECO:
a. a fost încheiat pe o durată nelimitată;
b. este primul tratat de integrare generală;
c. este tratatul ce a înființat cele 4 instituții comunitare: Inalta Autoritate, Consiliul
special de Miniștri, Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție a Comunităților Europene;
Răspunsurile la testele de autoevaluare: 1. c; 2. a; 3. a; 4. b; 5. c
BIBLIOGRAFIE
1. I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Cronologie. Izvoare. Principii
Instituții, Editura Universul Juriidc, ediția a II-a, 2011, București
2. R. Munteanu, Drepr European, Editura Osacar Print, București, 1996.
3. Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire general, 8 ed, Dalloz, Paris, 2001
4. O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, ed. a V-a, Editura C. H. Beck,
București, 2006.
5. Jinga, Andrei Popescu, Integrarea Europeană. Dicţionar de termeni comunitari,
Editura Lumina Lex, 2000
6. Gr. Geamănu, Drept internaţional Public, vol. II, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 296;
J.C. Gautron, Droit européen, 10 éd., Dalloz, Paris
7. Brânduşa Ştefănescu, Curtea de Justiţie (...), op. cit., p. 26; Pierre Druin, Ancorări,
în „Le Monde” 22–23 octombrie, 1966.
8. Pierre Mathjisen,
10. Pussochet J.P., L’élargissement des Communautés européennes, Ed. Techniques
et économiques, 1974.
11. Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera S.R.L., Cluj Napoca,
2004.
12. O. Ţinca, Drept comunitar general, Ed. Didactică şi Pedagogică, R A, Bucureşti,
1999, p. 221;
13. http://schengen.mai.gov.ro/index02.htm.
14. Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2003,
p. 563.
15. Daniela Lidia Roman, Finanţe publice internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti,
2006
UNITATEA II CETĂȚENIA UNIUNII EUROPENE
SUBUNITATEA II. 1. CETĂȚENIA UNIUNII POTRIVIT TRATATULUI DE LA

MASTRICHT (TMS/TUE)
Prima reglementare cu privire la cetăţenia Uniunii a fost introdusă de TMs în cadrul
TCE, Partea a doua, în art. 17–22 TMs care prevede expres că „se instituie o cetăţenie a
Uniunii” continuând cu precizarea „este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană
care are cetăţenia unui stat membru”.
Cetăţenia Uniunii Europene completează cetăţenia naţională, fără a se substitui
acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe
teritoriul statului membru în care îşi are rezidenţa (şi nu numai în ţara din care provine, cum
se întâmpla anterior TMs). Prin urmare:
1. este necesar şi suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a
beneficia de cetăţenia Uniunii;
2. cetăţenia Uniunii va completa şi se va adăuga la drepturile conferite de cetăţenia
statală.
Prin TMs se instituie următoarele categorii de drepturi pentru cetăţenii Uniunii,
complementare cetăţeniei naţionale, prin care se consolidează şi protecţia intereselor
acestora:
1. orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber pe
teritoriul statelor membre (art. 18 TCE, fost art. 8A);
2. orice cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru şi care nu este cetăţean al
acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care
îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 19 TCE, fost art. 8B);
3. orice cetăţean al Uniunii beneficiază de protecţie din partea autorităţilor diplo-
matice şi consulare ale oricărui stat membru, pe teritoriul unui stat terţ în care statul
membru căruia îi aparţine ca cetăţean nu este reprezentat, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
acelui stat (art. 20 TCE, fost art. 8C);
4. orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European
(art. 21 TCE, fost art. 8D);
5. orice cetăţean al Uniunii se poate adresa Ombudsman-ului european pentru
examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor
comunitare (art. 21. TCE, 8D);
6. orice cetăţean al Uniunii poate să scrie oricărei instituţii sau organism
comunitar/al uniunii în una din limbile menţionate în Tratat, şi să i se răspundă în
aceeaşi limbă.
Consiliul are dreptul, statuând în unanimitate, ca după consultarea Parlamentului, să
adopte dispoziţii noi care au drept scop completarea drepturilor menţionate anterior.
Dispoziţiile recomandate spre adoptare de către statele membre urmează să se adopte
potrivit normelor constituţionale proprii.

AMSTERDAM
 Potrivit Tratatului de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999) ca
o garanţie a recunoaşterii cetăţeniei Uniunii se reafirmă faptul că Uniunea europeană este
întemeiată pe principiile libertăţii, ale respectului drepturilor şi libertăţilor funda-
mentale, precum şi ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre;
respectul drepturilor omului fiind o condiţie a apartenenţei unui stat la Uniune (art. 49
TMs). Aceste principii formează, în acelaşi timp, şi patrimoniul comun de valori enunţat de
statutul Consiliului Europei şi de Convenţia europeană a drepturilor omului.
De asemenea, TA prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale
garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului semnată la Roma, în 1950, cât şi
cele rezultate din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ca principii generale
ale dreptului comunitar
Ca o completare a drepturilor cetăţenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se
recunoaşte acestora, prin TA, dreptul la informaţie. Astfel că orice cetăţean european
şi orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru are dreptul la
accesul documentelor Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene, în
limita raţiunilor de interes public sau privat (art. 21 alin. 3 TCE).
În acest context de preocupări, între anul de semnare şi intrare în vigoare a TA,
respectiv, în anul 1998, Comisia Europeană înfiinţează un serviciu de informare „Europe
direct” pentru a informa cetăţenii cu privire la posibilităţile şi drepturile ce le sunt conferite
prin cetăţenia europeană.
În statele membre ale Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale şi
valorile democratice aşa cum sunt prevăzute atât în reglementările fundamentale interne
(constituţii) cât şi în reglementările de drept internaţional, respectiv, în convenţiile la care
acestea sunt parte, spre exemplu:
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950);
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948);
 Carta Socială Europeană (1961, revizuită în 1996);
 Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996).

NISA
Angajamentul Uniunii faţă de drepturile fundamentale şi valorile democratice
consacrate în convenţiile menţionate anterior, a fost reafirmat, în mod oficial, la 7
decembrie 2000, când a fost proclamată oficial de către Parlamentul European, Consiliu
şi Comisie cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa,
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, cu o zi înainte de a fi semnat
Tratatul de la Lisabona.
Toate dispoziţiile menţionate anterior, de la intrarea lor în vigoare, au fost urmate de
directive, în marea lor majoritate, deja transpuse în sistemele juridice ale statelor
membre, care au influenţat semnificativ domenii importante ale vieţii politice şi juridice
europene.

LISABONA
 Potrivit Tratatului de la Lisabona Cetăţenia Uniunii este reglementată de
următoarele dispoziţii:
1. Titlul II TUE intitulat „Dispoziţii privind principiile democratice” (art. 9–11 TUE
– nou);
2. Partea a doua intitulată „Nediscriminarea şi Cetăţenia Uniunii” (art. 20–22
TFUE) şi de art. 15 par. 3 TFUE;
3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000,
astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, deoarece potrivit art. 6
TUE alin. 1, „Carta are aceeaşi valoare juridică cu tratatele” dobândind prin aceasta
forţa juridică de legislaţie primară a dreptului Uniunii;
4. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, deoarece, potrivit art. 6 alin. 2 TUE, Uniunea aderă la Convenţie.
1. În Titlul II TUE intitulat „Dispoziţii privind principiile democratice” sunt enunţate
principiile pe care Uniunea le respectă şi pe care se întemeiază, şi care vizează direct
cetăţenii Uniunii, după cum urmează:
a) principiul egalităţii cetăţenilor Uniunii, potrivit căruia cetăţenii beneficiază de
o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor săi.
Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru.
Cetăţenia Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta
(art. 9 TUE);
b) principiul democraţiei reprezentative, potrivit căruia cetăţenii sunt repre-
zentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre
sunt reprezentate în:
 Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în
 Consiliu de guvernele lor,
care la rândul lor răspund democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa
cetăţenilor lor (art. 10 TUE).
Potrivit principiului democraţiei reprezentative cetăţenii Uniunii au următoarele
prerogative:
orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile
se iau cât mai deschis şi la un nivel cât, mai apropiat posibil de cetăţeni (art. 10 alin. 3
TUE);
 se urmăreşte formarea conştiinţei politice europene şi exprimarea voinţei
cetăţenilor Uniunii prin contribuţia partidelor politice la nivel european (art. 10 alin. 4
TUE);
 cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative, le este acordată posibilitatea de către
instituţii, de a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în mod public, în
toate domeniile de acţiune ale Uniunii (art. 11 alin. 1 TUE);
 la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui
număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele
atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni
consideră că este necesar un act juridic al Uniuni, în vederea aplicării tratatelor (art. 11
alin. 4 TUE).
Cetăţenii Uniunii sunt implicaţi direct în viaţa Uniunii prin reprezentarea lor în
parlamentele naţionale care participă activ la „viaţa Uniunii”.
Prin urmare, principiul democraţiei reprezentative este pus în valoare şi prin
contribuţia activă a parlamentelor naţionale la buna funcţionare a Uniunii, după cum
urmează:
a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de notificări
privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privind rolul
parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene;
b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile prevăzute
în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la mecanismele
de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu;
d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor (în conformitate cu art. 48
TUE);
e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune (în
conformitate cu art. 49 TUE);
f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi cu
Parlamentul European (în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale
în cadrul UE).
2. Partea a doua „Nediscriminarea şi Cetăţenia Uniunii” din TFUE (art. 20–22).
Tratatul de la Lisabona adaugă în Titlul II al TFUE (fost Titlul II, TCE, intitulat
„Cetăţenia”) şi termenul de „nediscriminare” care vizează direct cetăţenia Uniunii.
În domeniul de aplicare a tratatelor, la nivelul Uniunii:
a) se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate
(art. 18 alin. 1 TFUE);
b) se pot adopta orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări, de către
Parlamentul European şi Consiliu, în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 18
alin. 2 TFUE);
c) se pot lua măsuri necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe
sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare
sexuală, de către Consiliu, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură
legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului European (art. 19 TFUE).
Drepturile cetăţenilor Uniunii, instituite prin TMs (introduse în TCE), şi ulterior prin
TA, sunt reluate cu anumite dezvoltări în Tratatul de la Lisabona.
Precizăm că dreptul Uniunii nu prevede un sistem propriu de atribuire a cetăţeniei
Uniunii, aceasta decurge automat din cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu
înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă la aceasta (art. 20 alin. 1 TFUE).
Mai mult, drepturile cetăţenilor Uniunii au caracter evolutiv deoarece, Consiliul
poate adopta dispoziţii care urmăresc completarea drepturilor (hotărând în unanimitate în
conformitate cu o procedură legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului European).
Dispoziţiile de completare a drepturilor intră în vigoare numai după ce au fost aprobate de
statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale (art. 25 alin. TFUE).
Pe lângă obligaţiile prevăzute în tratate, cetăţenii Uniunii, beneficiază, printre altele de:
a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre. Acest
drept se exercită sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile
adoptate în vederea aplicării acestora [art. 20 alin. 2 lit. a) TFUE]. Dacă o acţiune a
Uniunii se dovedeşte necesară pentru atingerea acestui obiectiv şi în care tratatele nu a
prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
unanimitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta dispoziţii menite să faciliteze
exercitarea drepturilor menţionate.
În scopul exercitării dreptului de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre, şi în cazul în care tratatele nu au prevăzut puteri de acţiune în acest sens,
Consiliul (hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială) poate adopta
măsuri în domeniul securităţii sociale şi al protecţiei sociale (art. 21 TFUE).
b) dreptul de a alege şi a fi ales vizează orice cetăţean al Uniunii care îşi are
reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia. Acest drept
comportă două aspecte: alegerile locale şi alegerile pentru Parlamentul European:
 dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale (municipale) în statul
membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat, [art.
20 alin. 2 lit. b) TFUE]. Acest drept se va exercita în condiţiile adoptate de Consiliu
(hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după
consultarea Parlamentului European); aceste norme de aplicare (spre exemplu directive
adoptate de Consiliu) pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care problemele
specifice ale unui stat membru justifică acest lucru;
 dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European 1, în
statul membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat.
Acest drept se exercită:
- fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 223 alin. 1 TFUE şi dispoziţiilor adoptate
pentru aplicarea acestuia;
- în condiţiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European; aceste norme
de aplicare (spre exemplu directive adoptate de Consiliu) pot prevedea dispoziţii
derogatorii în cazul în care dispoziţii specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.
Dintre normele de aplicare cu caracter derogator, exemplificăm:
 Directiva 93/109/C a Consiliului, din 06. 12. 1993, stabileşte ca principii pentru
exercitarea dreptului de a participa la alegerile pentru Parlamentul European libertatea de a
alege între statul de reşedinţă şi statul al cărui cetăţean este şi egalitatea de tratament cu
cetăţenii naţionali; se prevede o derogare în cazul în care proporţia cetăţenilor Uniunii care
au drept de vot reprezintă peste 20% din cetăţenii naţionali cu drept de vot; în acest caz
statul în cauză poate impune drept condiţie pentru nenaţionali un termen de şedere de 5 ani
pentru a vota şi de 10 ani pentru a fi eligibili; această derogare nu se aplică decât pentru
Luxemburg;
1
A se vedea, Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
European, din 16. 01. 2007 (M.Of. nr. 28 din 16.01.2007).
 Directiva 94/80/CE a Consiliului din 19.12.1994 prevede aceleaşi principii şi
derogări posibile pentru participarea la alegerile municipale; totodată, ea permite statelor
membre să rezerve naţionalilor unele funcţii în executivele municipale şi să interzică
naţionalilor participarea la alegerea electorilor sau la alegerea uneia din adunările
parlamentare (în cazul parlamentelor bicamerale).
c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări în care statul membru ai cărui
resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice
şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui
stat. Statele membre adoptă dispoziţiile necesare şi angajează negocierile internaţionale
necesare în vederea asigurării acestei protecţii.
Consiliul, hotărând în unanimitate cu o procedură legislativă specială şi după
consultarea Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile
de coordonare şi cooperare necesare pentru a facilita această protecţie [art. 20 alin. 1 lit.
c) şi art. 23 TFUE]).
În acest sens a fost adoptată de către Consiliu, Decizia 95/533/CE din 1995 cu privire
la protecţia cetăţenilor Uniunii Europene prin reprezentanţele diplomatice şi consulare.
Protecţia diplomatică şi consulară se acordă în caz de deces, accident sau boli grave, arest
sau detenţie, asistenţă pentru victimele unor acte de violenţă, sprijinirea şi repatrierea
cetăţenilor UE aflaţi în dificultate, cu acordul statului cetăţeanului respectiv şi cu restituirea
de către acesta a cheltuielilor ocazionate. Acordarea asistenţei diplomatice sau consulare de
către o ambasadă sau un oficiu consular al altui stat presupune acordul statului de reşedinţă,
potrivit normelor de drept internaţional. Această problemă se poate rezolva pe bază de
negocieri, prin acorduri ale Uniunii, pe de o parte, şi statele membre pe de altă parte, cu
state terţe, problemă care până în prezent n-a fost abordată până în prezent.
d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa
Ombudsmanului European (potrivit art. 288 TFUE) şi dreptul de a se adresa
instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor
(articolul 55 alin. 1 TUE) şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă [art. 20 alin. 1 lit. d) şi
24 TFUE].
Orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică sau juridică având reşedinţa
sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa PE, cu titlu individual sau în
asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, o petiţie privind un subiect care ţine de
domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl priveşte în mod direct (art. 227 TFUE).
e) dreptul de a prezenta o iniţiativă cetăţenească în înţelesul art. 11 TUE, inclusiv
numărul minim de state membre in care trebuie să provină cetăţenii care prezintă o
astfel de iniţiativă (art. 24 TFUE). Iniţiativa cetăţenească, este „o iniţiativă legislativă” pe
care, potrivit art. 11 TUE, o propun cetăţenii Uniunii în materii, în care aceştia consideră că
este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
Articolul 11 din TUE are în vedere atât numărul de cetăţeni cât şi numărul de state,
respectiv „cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr
semnificativ de state”. Pentru implementarea unei astfel de iniţiative se impune necesitatea
adoptării unui act legislativ european care să detalieze modalităţile de aplicare ale
prevederii.
Dispoziţiile referitoare la procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei
astfel de iniţiative sunt adoptate de Parlamentul European şi Consiliul, care hotărăsc prin
regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 24 TFUE).
f) dreptul de acces la documentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor
Uniunii, indiferent de suportul în care se află aceste documente, sub rezerva
principiilor şi condiţiilor stabilite de art. 15 alin. 1 TFUE. Dreptul de acces priveşte
orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică, care are reşedinţa sau sediul
statutar într-un stat membru.
În privinţa principiilor generale şi a limitelor (condiţiile) stabilite de art. 15 TFUE,
care, din motive de interes public sau privat, reglementează exercitarea dreptului de
acces la documente, acestea se stabilesc prin regulamente de către Consiliu, care
hotărăşte în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 15 TFUE).
Fiecare instituţie, organ, oficiu sau agenţie asigură transparenţa lucrărilor lor şi
elaborează, în regulamentul său de procedură, dispoziţii speciale privind accesul la propriile
documente, potrivit regulamentelor stabilite de Consiliu.
Publicarea documentelor privind procedurile legislative este asigurată de Parlamentul
European şi Consiliu, în condiţiile prevăzute de regulamentele adoptate de Consiliu.
3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de la 7 decembrie 2000 (la
Conferinţa Interguvernamentală) la Nisa, a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la
Strasbourg, pentru ca, ulterior, prin Tratatul de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie
2009) să se prevadă expres că „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
prevăzute în Cartă” şi că „aceasta are aceeaşi valoare juridică cu tratatele1 (obligatorie
n.a.), potrivit art. 6 alin. 1 TUE” fără a include însă în acest tratat textul Cartei.
Carta cuprinde, într-un singur text, ansamblul drepturilor sociale, economice, civile
şi politice de care pot beneficia toţi cetăţenii europeni. Aceste drepturi sunt grupate în
şase capitole principale:
 Capitolul I, Demnitatea (cuprinde articole referitoare la: demnitatea umană, dreptul
la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a tratamentelor sau a
pedepselor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate);
 Capitolul II, Libertăţile (cuprinde articole referitoare la: dreptul la libertate şi
securitate, respectul vieţii private şi de familie, protecţia datelor personale, dreptul la
căsătorie şi dreptul de întemeiere a familiei, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei,
libertatea expresiei şi informării, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi
ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea alegeri ocupaţiei şi dreptul de angajare în muncă,
libertatea de a conduce afaceri, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia faţă de
eventualitatea strămutării, expulzării sau extrădării);
 Capitolul III, Egalitatea (cuprinde articole referitoare la: egalitatea în faţa legii,
nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi
femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor vârstnice, integritatea persoanelor cu
handicap);
 Capitolul IV, Solidaritatea (cuprinde articole referitoare la: dreptul lucrătorilor la
informare şi consultare în cadrul întreprinderilor, dreptul de negociere şi acţiune colectivă,
dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia împotriva concedierii nejustificate,
condiţii de muncă egale şi juste, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de
muncă, viaţa de familie şi profesională, securitatea socială şi asistenţa socială, asistenţa
sanitară, accesul la serviciile de interes economic general, protecţia consumatorului);
1
Cu referire la Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi Tratatul asupra Uniunii Europene.
 Capitolul V, Drepturile cetăţeneşti (cuprinde articole referitoare la: dreptul de vot
şi de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de a vota şi de a candida la
alegerile municipale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente,
avocatul poporului, libertatea de circulaţie şi de reşedinţă, protecţia diplomatică şi
consulară);
 Capitolul VI, Justiţia (cuprinde articole referitoare la: dreptul la căi de atac efective
şi la o judecată corectă, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii
şi proporţionalităţii faptelor penale şi a sancţiunilor, dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de
două ori în procedurile penale pentru aceeaşi faptă);
 Capitolul VII, Dispoziţii generale (cuprinde articole referitoare la: domeniul de
aplicabilitate, domeniul de aplicabilitate a drepturilor garantate, nivelul de protecţie,
interzicerea abuzului de drepturi).
Carta drepturilor fundamentale îşi are originea în Convenţia europeană a
drepturilor omului. Se prezintă ca un adevărat compediu al drepturilor de care beneficiază
cetăţenii Uniunii, cuprinzând, atât drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute în general,
în Convenţia Europeană, dar şi drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană
adoptată sub egida Consiliului Europei, precum şi „drepturi noi” care ţin de evoluţia
societăţilor europene în diverse domenii precum bioetica, mediul înconjurător sau drepturile
copilului.
În acest sens, Carta reafirmă, în preambulul său, cu respectarea competenţelor şi
sarcinilor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă în
principal:
- din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre,
- din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale,
- din Cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi din
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
4. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale1 este cunoscută sub denumirea Convenţia europeană a drepturilor omului.
Convenţia este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei la
4.11.1950, la Roma. Soluţionarea încălcărilor drepturilor garantate prin Convenţie şi
protocoalele anexate acesteia, cu excluderea oricărui alt drept, provenite din statele membre
ale Consiliului Europei, sunt de competenţa Curţii europene a drepturilor omului –
CEDO.
Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aderarea la Convenţie nu modifică competenţele Uniunii astfel
cum sunt definite prin tratate (art. 6 alin. 2 TUE).
Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţie, şi astfel cum
rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre constituie principii generale
ale dreptului Uniunii (art. 6 alin. 3 TUE).
1
Convenţia a fost încheiată la Roma la 4.11.1950 (a intrat în vigoare la 3.09.1953) a fost amendată prin
protocoalele nr. 3 din 6.05.1963, nr. 5 din 20.01.1966 şi nr. 8 din 19.031985 şi completată cu Protocolul nr. 2
din 6.05.1963, care fac parte din aceasta. Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994
privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea (…) şi a protocoalelor adiţionale la această Convenţie
(publicată în M.Of. nr. 135 din 31.05.1994).
REZUMAT
Unitatea II prezintă noțiunea de cetățenie a Uniunii Europene,

cuprinde evoluția reglementării acesteia începând cu Tratatul de la
Mastricht – care a introdus noțiunea de cetățenie europeană – până la
Tratatul de la Lisabona, în prezent în vigoare. Unitatea cuprinde categoriile
de drepturi de care se bucură, azi, cetățenii europeni, ca cetățeni ai statelor
membre. Sunt avute în vedere și directivele ce cuprind drepturile cetățenilor
europeni, ținând seama de faptul că cetățenia europeană se adaugă cetățeniei
naționale fără să o substituie.
1. Cetățenia Uniunii Europene a fost introdusă de către:

a. Tratatul ce instituie Comunitatea Economică Eiropeană, semnat la Roma în anul
1957;
b. Tratatul de la Maastricht, semnat la Maastricht în anul 1992;
c. Tratatul de la Lisabona, semnat la Lisabona în anul 2007;
2. Cetățenia Uniunii Europene:

a. substituie cetățenia națională;
b. completeează cetățenia națională;
c. conferă cetățeanului român dublă cetățenie, potrivit legislației române în vigoare;
3. Serviciul de informare, înființat de către Comisia Europeană pentru informarea

cetățenilor Uniunii Europene cu privire la drepturile ce le sunt conferite, este
reprezentat de către:
a. Europol;
b. Eurojust;
c. Europe direct;
4. Dreptul cetățenilor Europeni de a prezenta o inițiativă legislativă este prevăzut în:

a. Carta Socială Europeană (revizuită în anul 1991);
b. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950);
c. Tratatul de la Lisabona (2007)
5. Dreptul de inițiativă legislativă pe care îl au cetățenii europeni se exercită dacă

provine:
a. de la cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii Europene, resortisanți ai unui
număr semnificativ de state;
b. de la cetățenii ce numără jumătate dintre cetățenii Uniunii Europene, indiferent
de numărul statelor membre ai căror cetățeni sunt;
c. de la trei ¾ din numărul cetățenilor Uniunii Europene, indiferent de numărul
statelor membre ai căror cetățeni sunt;
Răspunsurile la testele de autoevaluare: 1. b; 2. b; 3. c; 4. c; 5. a
BIBLIOGRAFIE
1. I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Cronologie. Izvoare. Principii
Instituții, Editura Universul Juriidc, ediția a II-a, 2011, București
2. Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia Europeană, Editura Nomina Lex,
Bucureşti, 2010
3. Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Editura Tritonic, Bucureşti,
2007
4. Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizații europene și euroatlantice, Editura
Universul Juridic, București, 2009
5. Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru
Parlamentul European, din 16. 01. 2007 (M.Of. nr. 28 din 16.01.2007).
6. Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2009
7. Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010
UNITATAEA III DEFINIȚIA, SPECIFICUL ȘI PRINCIPIILE

DREPTULUI UNIUNII
SUBUNITATEA III. 1. DEFINIŢIA DREPTULUI UNIUNII 1

 Dreptul Uniunii reprezintă totalitatea normelor juridice, care au, în principiu,
caracter de prioritate, de efect direct şi de aplicabilitate directă, ce reglementează
conduita statelor membre, a persoanelor fizice şi juridice din statele membre, a
instituţiilor Uniunii Europene şi a Uniunii însăşi.
Elementele definiţiei sunt: normele dreptului Uniunii, caracterul şi destinatarii
acestor norme.
a) Normele dreptului Uniunii.
1
Prin Tratatul de la Lisabona „Uniunea succede Comunităţii Europene” fără a cuprinde şi Comunitatea
Euratom, deşi „Uniunea” din punct de vedere al spaţiului geografic, şi al statelor care o compun se suprapune
spaţiului Euratom.
 Stricto sensu (în sens strict), normele dreptului Uniunii, sunt cuprinse în:
1. Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene - TFUE, denumit astfel prin
modificarea realizată de Tratatul de la Lisabona a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene;
2. Tratatul privind Uniunea Europeană, care îşi menţine denumirea şi după
modificarea realizată de Tratatul de la Lisabona;
3. Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (TEuratom);
4. Protocoalele care se anexează la TUE, la TFUE, după caz, la TEuratom;
5. Protocoalele care se anexează la Tratatul de la Lisabona;
6. Anexele la TFUE, respectiv, Anexa I – Lista prevăzută la articolul 38 din TFUE şi
Anexa II - Ţări şi teritorii de peste mări cărora li se aplică dispoziţiile părţii a patra din
TFUE;
7. Declaraţiile cu privire la dispoziţiile tratatelor, Declaraţiile cu privire la protocoalele
anexate tratatelor, Declaraţiile statelor membre:
8. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, la care Uniunea aderă (potrivit art. 6 alin. 2 TUE);
9. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000,
astfel cum a fost adaptată 12 decembrie 2007, la Strasburg, deoarece aşa cum prevede
în continuare art. 6 alin. 1 TUE, are aceeaşi valoare cu tratatele (TFUE şi TUE);
10. actele de aderare ale noilor state membre;
11. regulile de drept cuprinse în actele juridice ale Uniunii adoptate de instituţiile
Uniunii.
 Lato sensu (în sens larg), normele juridice ale dreptului Uniunii cuprind ansamblul
regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică a Uniunii.
În această categorie includem:
1. regulile nescrise aplicabile în ordinea juridică a Uniunii, respectiv:
- principiile generale de drept,
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie,
- regulile care îşi au temeiul în relaţiile externe ale Uniunii – preluând, prin
succesiune cum e şi firesc, pe cele ale Comunităţilor,
2. actele convenţionale care rezultă din tratate încheiate de statele membre în
baza aplicării tratatelor.
Tratatele institutive ale Uniunii Europene – chiar din momentul semnării şi al
intrării în vigoare ca tratate institutive ale Comunităţilor - se disting de tratatele
internaţionale clasice prin următoarele:
- au creat instituţii independente de autorităţile publice naţionale înzestrate cu
drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ şi judiciar, drepturi care le-au fost
transferate de la statele membre;
- stabilesc principiile de bază care fie sunt puse în aplicare chiar de către tratate, fie
sunt implementate prin actele legislative ale instituţiilor;
- formează un set de reguli care, în principiu, impun în mod direct, fără interferenţe
sau intervenţii, obligaţii pentru statele membre şi pentru persoanele fizice şi juridice din
cadrul Uniunii, şi care, dau naştere, în beneficiul acestora şi la drepturi subiective.
b) Caracterele sau principiile normelor dreptului Uniunii de a fi prioritare, de a
avea efect direct, şi aplicabilitate directă, le vom analiza într-un capitol ulterior.
c) Destinatarii normelor dreptului Uniunii.
Tratatele - iniţial comunitare, ulterior ale Uniunii prin Tratatul de la Lisabona, deşi au
început ca tratate internaţionale au devenit „o Cartă constituţională” a Comunităţilor (în
prezent a Uniunii) care stabileşte o ordine juridică specifică, lucru confirmat de către Curtea
de Justiţie, şi anume: prin crearea unei Comunităţi pe termen nelimitat, având propriile
instituţii, propria personalitate, propriile capacităţi juridice şi de reprezentare pe plan
internaţional şi - în mod particular – puteri reale izvorâte din limitarea suveranităţii sau din
transferul de putere de la state către Comunitate, statele membre şi-au limitat propriile
drepturi suverane într-un număr de domenii şi au creat un corp legislativ, obligatoriu pentru
cetăţenii lor şi pentru ele însele.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă că destinatarii (subiectele) normelor de
dreptul uniunii sunt:
 statele membre;
 persoanele respectiv persoane fizice - cetăţeni europeni - şi persoane juridice;
 instituţiile Uniunii şi Uniunea însăşi” („ele însele”, cu referire la Comunităţi,
după cum precizează hotărârea CJCE).
Acestor subiecte li se impune o conduită specifică „într-o ordine juridică diferită, ale
cărei prevederi nu aparţin nici dreptului internaţional şi nici dreptului statelor membre”.
SUBUNITATEA III. 2. PRINCIPIUL PRIORITĂȚII / SUPREMAȚIEI

DREPTULUI UNIUNII EUROPENE
Principiul priorității dreptului UE constă în faptul că regulile acestui drept vor
face inoperante orice reguli de drept național în vigoare sau viitoare, în măsura în
care ar fi contrare.
Supremaţia sau prioritatea - iniţial a dreptului comunitar, în prezent a dreptului
Uniunii, la început a fost consacrată implicit prin tratatele institutive ale Comunităţilor
– care, prin contrast cu tratatele internaţionale obişnuite - au creat o ordine juridică
proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre, din momentul în care
tratatul intră în vigoare şi pe care organele lor de jurisdicţie sunt obligate să o aplice.
Se poate afirma că, în dreptul Uniunii, monismul decurge din chiar natura Uniunii
Europene.
Integrarea în dreptul fiecărei ţări membre a dispoziţiilor care provin din sursă
comunitară, şi mai general din termenii şi spiritul tratatului, au drept
corolar ,,imposibilitatea pentru state de a face să prevaleze, împotriva unei ordini
juridice acceptate de către acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală
ulterioară, care nu ar putea astfel să-i fie opozabilă”.
În prezent, principiul supremaţiei, este prevăzut nu în cuprinsul, ci în substanţa
Tratatului de la Lisabona în Declaraţia nr. 17 ataşată tratatului, care precizează că „în
conformitate cu jurisprudenţa constantă a CJUE, tratatele şi legislaţia adoptată de
Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în
condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior”. În acest sens, a fost anexat
Actului final care cuprinde Declaraţiile cu privire la dispoziţiile tratatelor (TUE-nou şi
TFUE).
SUBUNITATEA III. 3. CARACTERUL DIRECT APLICABIL AL DREPTULUI
UNIUNII EUROPENE
Referitor la caracterul direct aplicabil al dreptului Uniunii literatura juridică face
distincţie între aplicabilitatea directă şi efectul direct, evidenţiind faptul că:
 norma direct aplicabilă (sau cu aplicabilitatea directă) are efect direct, în timp
ce;
 norma care are efect direct nu este întotdeauna direct aplicabilă, şi reclamă
adoptarea de acte naţionale complementare de aplicare din partea puterii legislative sau
executive, de exemplu, regulamentele „incomplete” sau anumite directive.
De asemenea, caracterul direct aplicabil al dreptului comunitar, are două consecinţe:
a. în privinţa statelor şi autorităţilor naţionale, inclusiv tribunalelor, adică aplica-
bilitatea directă; şi
b. în privinţa persoanelor, adică efectul direct.
Referitor principiul aplicabilităţii directe al dreptului Uniunii, Curtea a precizat că
regulile de drept comunitar/ ale Uniunii, stabilite de tratatul însuşi sau de procedurile pe
care le instituie, se aplică de plin drept în acelaşi moment şi cu efecte identice pe
întreaga întindere a teritoriului Comunităţii.
Statele membre, autorităţile naţionale, tribunalele nu au posibilitatea de a interveni în
privinţa dispoziţiilor respective.
Nefiind prevăzută expres calificarea unui text ca direct aplicabil revine Curţii de
Justiţie obligaţia de interpretare.
Aplicabilitatea directă are în vedere ansamblul dreptului comunitar, atât dreptul primar,
cât şi derivat.
 Referitor la dreptul primar (în principiu, tratatele) Curtea a considerat că tratatele
ar putea fi lipsite de natura lor proprie printr-o asimilare directă sau indirectă în dreptul
intern, precizând că aceste tratate au putere obligatorie prin ele însele în ordinea
juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre. Prin urmare
dispoziţiile din tratate au caracter direct aplicabil, sunt suficient de clare şi precise,
încât nu se impune intervenţia autorităţilor naţionale;
 În privinţa dreptului derivat al Uniunii (în principiu, actele juridice adoptate de
instituţii), acesta se impune în ordinea juridică aplicabilă în statele membre diferit după cum
este vorba de regulament, directivă sau decizie.
> Între actele instituţiilor, regulamentul, potrivit art. 288 TFUE (fost art. 249 TCE),
este singura categorie de acte pentru care tratatul prevede în mod expres aplicabilitatea
directă, fără transformare, receptare, ordin de executare şi nici chiar publicare de către
autorităţile naţionale. În privinţa lui nu este necesară adoptarea vreunei legislaţii
suplimentare sau transformare.
> Şi directivele beneficiază de aplicabilitate directă, dar, cer măsuri naţionale de
aplicare, ele se integrează numai în baza publicării comunitare în dreptul aplicabil pe
teritoriul statelor Uniunii. Prin urmare, directivele trebuie transpuse în dreptul intern, iar
problema aplicabilităţii lor directe se pune numai în cazul în care nu au fost transpuse în
termenele prevăzute. Incorecta transpunere a directivei de către statele membre nu atrage
după sine inexistenţa juridică a respectivei directive.
> În privinţa deciziilor trebuie făcută distincţia între deciziile care nu indică
destinatarii, şi cele care indică destinatarii. Prima categorie priveşte toate statele membre,
şi care au „domeniu de aplicare general” potrivit art. 289 alin. 4 TFUE, se integrează în
dreptul aplicabil tuturor statelor membre ca urmare a publicării lor în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. A doua categorie, respectiv, deciziile şi directivele care indică
destinatarii, se notifică acestora, producând efecte prin această notificare.
Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii presupune că regulile acestuia trebuie
să fie pe deplin şi uniform aplicate în toate statele membre de la data intrării în
vigoare şi cât timp continuă să fie în vigoare.
O consecinţă a aplicabilităţii directe dreptului Uniunii este efectul direct al
acestuia.
Deşi, din interpretarea textelor comunitare şi a normelor de drept internaţional public
ar rezulta că, tratatele internaţionale nu pot crea direct drepturi şi impune obligaţii
persoanelor particulare, ci doar statelor (ca subiecte de drept internaţional), jurisprudenţa
comunitară a recunoscut că statele pot adopta prin clauzele specifice ale respectivului
tratat, drepturi şi obligaţii pentru particulari, în măsură de a fi aplicate de tribunalele
naţionale.
Curtea a precizat în acest sens mai mult, reaşează în această perspectivă, cadrul
instituţional şi mai ales jurisdicţional pe care-l prevede: „obiectivul tratatului CE (...) este
de a instaura o piaţă comună a cărei funcţionare vizează în mod direct pe orice
justiţiabili ai Comunităţii”, iar Tratatul „constituie mai mult decât un acord care nu
creează decât obligaţii reciproce între statele contractante şi Comunitate, constituie o
nouă ordine juridică... ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci mai ales
resortisanţii (cetăţenii lor n.a.) lor”.
SUBUNITATEA III. 4 PRINCIPII CE GUVERNEAZĂ SISTEMUL DE

COMPETENȚE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Potrivit art. 5 alin. 1 TUE, principiile ce guvernează sistemul de competenţe în

Uniunea Europeană sunt:
 principiul atribuirii1, ce guvernează delimitarea competenţelor în Uniunea
Europeană;
 principiile: subsidiarităţii şi proporţionalităţii ce guvernează exercitarea
competenţelor atribuite (art. 5 alin. 1 TUE).
 Principiul competenţei de atribuire îşi are corespondentul în dreptul internaţional
public denumit principiul specialităţii organizaţiilor internaţionale. Principiul com-
petenţei de atribuire a fost instituit, la început, prin TCEE, confirmat ulterior prin TCE în
art. 5, după care a fost translatat prin Tratatul de la Lisabona în TUE.
Astfel, „în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate” (art. 5 TUE). Prin urmare, statele prin voinţa lor
transferă competenţe Uniunii pentru realizarea obiectivelor.
1
Este specific sistemului federal de organizare a statelor.
În prezent, prin Tratatul de la Lisabona competenţa Uniunii în privinţa încheierii de
acorduri internaţionale este exclusivă şi expresă, potrivit art. 3 alin. 2 TFUE, coroborat cu
art. 216 TFUE.
 Principiul subsidiarităţii este un principiu de reglare a exercitării competenţelor
Uniunii şi nu de atribuire de competenţe, el nu trasează o frontieră rigidă între
competenţele statelor membre şi cele ale Uniunii, ci permite organizarea pentru fiecare
domeniu de competenţă, un partaj, care poate varia în timp, ca urmare a
circumstanţelor şi exigenţelor obiectivelor avute în vedere.
Principiul a fost introdus în dreptul comunitar prin AUE, dar numai într-un domeniu
specific, acela al protecţiei mediului (art. 130 R par. 4 TCEE, modificat prin TMs). Astfel,
acţiunea Comunităţii se impunea în această materie, în măsura în care obiectivele
avute în vedere, în par. 1 al articolului menţionat, pot fi realizate mai bine la nivel
comunitar decât la nivelul statelor membre, considerate individual.
Reglementarea principiului a fost realizată de Tratatul de la Maastricht, şi preluată
identic de TUE, prin Tratatul de la Lisabona, în preambulul căruia se precizează că statele
membre „se declară decise să continue procesul de creare a unei Uniuni din ce în ce mai
strânsă între popoarele Europei, în care deciziile vor fi luate cât mai aproape de cetăţeni,
conform principiului subsidiarităţii”. Acelaşi Tratat, în art. 2, definind obiectivele
Uniunii Europene se referea şi la principiul subsidiarităţii, care, se impune, la modul
general, tuturor instituţiilor Uniunii.
În mod originar, principiul subsidiarităţii este ancorat în art. 5 din TCE inserat de TMs,
care dispune „Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a
obiectivelor care îi sunt încredinţate prin Tratat (par. 1). În domeniile care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii,
decât dacă, şi în măsura în care, obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o
manieră satisfăcătoare de către statele membre, însă pot fi realizate mai bine la nivel
comunitar, date fiind dimensiunile sau efectele acţiunii avute în vedere (par. 2).
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este cea care a introdus în ordinea juridică
comunitară principiul proporţionalităţii, pe care l-a circumscris unui domeniu specific:
protecţia operatorilor economici împotriva prejudiciilor ce pot rezulta din reglementările
comunitare.
Înainte de a fi reglementat prin art. 5 alin. 3 TCE, chiar şi într-o formă generală,
referinţe la principiul proporţionalităţii au fost identificate în dispoziţii diverse ale tratatelor
institutive.
Principiul reglementat ca atare în art. 5 alin. 3 TCE îl regăsim şi în Tratatul de la Lisabona,
în TUE, care prevede în art. 5 par. 4 că „În temeiul principiului proporţionalităţii,
acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor” (TUE şi TFUE, n.a.).
 Principiul proporţionalităţii are un câmp de aplicare mai întins decât cel al
subsidiarităţii, acţiunea sa cuprinzând atât domeniul de exercitare a competenţelor partajate,
cât şi acela al competenţelor exclusive. Curtea a precizat că „principiul proporţionalităţii
solicită ca orice sarcină impusă destinatarilor regulilor comunitare să fie limitată măsurii
strict necesare pentru realizarea obiectivului prevăzut în Tratat, cu cât mai puţine sacrificii
posibile din partea destinatarilor cărora li se adresează. Potrivit acestui principiu,
mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor. În mod
concret, atunci când Comunitatea are de ales între mai multe mijloace de acţiune, ea
trebuie să utilizeze, măsura cu eficacitate egală cu aceea care lasă cea mai mare
libertate statelor membre, particularilor şi întreprinderilor În acest sens, Curtea a
precizat că „principiul proporţionalităţii, care face parte din categoria principiilor
generale ale dreptului comunitar, reclamă ca actele instituţiilor să nu depăşească limitele
a ceea ce este strict necesar realizării obiectivelor legitime urmărite prin
reglementările în cauză, iar atunci când instituţia are posibilitatea să aleagă între mai
multe măsuri, se cuvine să recurgă la cea mai puţin constrângătoare pentru cel ce
urmează să o execute (pentru destinatarul măsurii, n.a.), iar atunci când se impun
unele sarcini, acestea să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.
În prezent a fost anexat prin Tratatul de la Lisabona, Tratatului privind Uniunea
Europeană, Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi Tratatului Euratom, un
Protocol (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, cu privire
la care se instituie obligaţia instituţiilor Uniunii de a aplica principiile menţionate în
conformitate cu Protocolul amintit (art. 5. alin. 4 TUE). Mai mult, fiecare instituţie
asigură în permanenţă respectarea acestor principii (art. 1 Protocol), începând chiar
dinaintea momentului propunerii unui act legislativ.
Astfel că, înainte de a propune un act legislativ, Comisia procedează la consultări care
trebuie să aibă în vedere dimensiunea regională şi locală a acţiunilor preconizate.
Proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Orice proiect legislativ ar trebui să cuprindă şi fişa detaliată care să
permită evaluarea conformităţii cu aceste principii (art. 5, Protocol). Fişa menţionată
anterior ar trebui să cuprindă elemente care să permită evaluarea impactului financiar al
proiectului în cauză şi, în cazul unei directive, evaluarea implicaţiilor acesteia asupra regle-
mentărilor care urmează să fie puse în aplicare de statele membre, inclusiv asupra legislaţiei
regionale, după caz. Motivele care conduc la concluzia că un obiectiv al Uniunii poate fi
realizat mai bine la nivelul Uniunii se bazează pe indicatori calitativi şi, ori de câte ori
este posibil, pe indicatori cantitativi. Proiectele de acte legislative au în vedere necesitatea
de a proceda astfel încât orice obligaţie, financiară sau administrativă, care revine Uniunii,
guvernelor naţionale, autorităţilor regionale sau locale, operatorilor economici şi cetăţenilor
să fie cât mai redusă posibil şi proporţională cu obiectivul urmărit.
REZUMAT
Unitatea III cuprinde – așa cum este și intitulată – definiția dreptului Uniunii
Europene punând în lumină normele juridice ce intră în acest drept, destinatarii
acestor norme și caracteristicile acestora. Caracteristicile normelor de dreptul Uniunii
se regăsesc în principiile ce le guvernează, principii care sunt, de asemenea, definite și
analizate: principiul priorității/supremației, principiul aplicabilității directe și al
efectului direct, principiul proporționalității și principiul subsidiarității. Pe aceste
principii de fundamentează Uniunea Europeană, stând la baza funcționării acesteia.
1. Regulile dreptului Uniunii vor face inoperante orice reguli de drept național în
vigoare sau viitoare, în măsura în care ar fi contrare, potrivit principiului:
a. priorității dreptului Uniunii;
b. subsidiarității dreptului Uniunii,
c. aplicabilității directe a dreptului Uniunii;
2. Regulile dreptului Uniunii se aplică de plin drept în același moment și cu efecte

identice pe întreag spațiu al Uniunii, potrivit principiului:
a. aplicabilității directe,
b. efectului direct;
c. priorității dreptului Uniunii;
d. niciun răspuns corect.
3. Are aplicabilitate directă, fără transformare sau receptare de către autoritățile
naționale:
a. directiva;
b. regulamentul;
c. avizul;
4. Acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășeșete ceea ce este necesar

pentru realizarea obiectivelor tratatelor (TUE și TFUE) potrivit principiului:
a. subsidiarității;
b. proporționalității;
c. atribuirii de competență;
5. Este un principiu de reglare a exercitării competențelor Uniunii Europene,

principiul:
a. atribuirii de competențe;
b. subsidiarității;
c. proprorționalității;
Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1. a; 2. a; 3. b; 4. b; 5. b.
BIBLIOGRAFIE
1. I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Cronologie. Izvoare. Instituții, Editura

Universul Juridic, Ediția a II-a, București, 2011
2. Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene și euroatlantice, Editura
Universul Juridic, București, 2009
3. C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura economică,
București, 2003
4. Pierre Mathijsen, Compediu de Drept European, Editura Club Europa, ed. a VII-a,
București, 2002
5. Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan,
Editura All Beck, București, 2000
6. J.-C. Gautron, Drept Europeen, 10 ed., Dalloz, paris, 1997
7. O. Manolache, Tratat de drept comunitar, Ediția a V-a, Editura C.H. Beck,
București, 2006
8. R. Munteanu, Drept European, Ed. Osacar Print, București, 1996
9. R. Kovar, Obsevation sur l’intensité normative des directives, în Du droit
international au droit de l’intégration, Liber amicorum Pierre Pescatore.
10. L. Cartou, L’Union européenne. Traités de Paris – Rome – Mastricht,
Paris, Dalloz, 2006
11. S. Néri, Le principe de proportionnalité dans la jurisprudence de la Cour
relative au droit communautaire agricole, RTDE, 1981
UNITATEA IV. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII

În accepţiune materială, prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de
existenţă ale societăţii, care determină acţiunea legiuitorului sau, care, dau naştere unor
reguli izvorâte din necesităţile practice (dacă e vorba de obicei), ce conduc la apariţia
normelor juridice - a dreptului.
Dreptul Uniunii nu este numai rezultatul unor condiţii materiale de existenţă ci şi al
dorinţei statelor membre ale Uniunii Europene „de a asigura o pace durabilă între
popoarele lor, concretizată în creşterea continuă a nivelului de trai al naţiunilor
europene în colaborarea lor reciproc avantajoasă,
În accepţiune formală izvoarele dreptului reprezintă formele de exprimare a normelor
juridice, actele normative (legile, în sens generic). La acestea se adaugă, obiceiul juridic,
practica judecătorească/precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul
normativ, în sens larg.
În sens restrâns, din perspectivă formală dreptul Uniunii distinge două categorii de
izvoare:
1. izvoare primare (originare) în principiu, tratatele – denumite astfel de art. 1 alin. 2
TFUE (dreptul primar sau originar);
2. izvoare secundare (derivate), regulile juridice conţinute în actele adoptate de
instituţii (dreptul secundar sau derivat);
În sens larg, în categoria „izvoarele dreptului Uniunii”, includem, pe lângă izvoarele
primare şi secundare, şi regulile de drept aplicabile în ordinea juridică a Uniunii, şi
anume:
3. regulile de drept ce rezultă din tratate încheiate de statele membre în aplicarea
tratatelor, denumite şi drept complementar. Deoarece următoarele categorii de acorduri
sunt menite să completeze tratatele le vom include în dreptul complementar:
 actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Comunităţilor
Europene/Uniunii;
 acordurile încheiate de reprezentanţii statelor membre în cadrul
Consiliului;
 alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de com-
petenţă comunitară, respectiv, o materie care a fost omisă de Tratat –
TCE.
4. izvoarele nescrise: principiile generale de drept, şi jurisprudenţa Curţii de
justiţie;
5. regulile de drept care rezultă din relaţiile exterioare ale Uniunii/ Comunităţilor
(preluând pe cele ale Comunităţilor) denumite şi drept convenţional;
SUBUNITATEA IV. I. DREPTUL PRIMAR
Dreptul primar al Uniunii este format din:
1) tratatele TFUE şi TUE, potrivit Tratatului de la Lisabona;
2) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000;
Am inclus în dreptul primar şi actele care după unii autori formează dreptul
complementar din perspectiva funcţiei lor de „prelungire a tratatelor” fiind menite să
le întregească prin completare, şi anume:
3) convenţiile între statele membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare;
4) actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Comunităţilor /Uniunii;
5) acordurile încheiate de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului;
6) alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de competenţă
comunitară, respectiv o materie care a fost omisă de Tratat.
SUBUNITATEA IV.2. DREPTUL DERIVAT

Dreptul derivat cuprinde actele juridice adoptate de instituţiile Uniunii în aplicarea
tratatelor (art. 288-291 TFUE). Acestea sunt: regulamentul, directiva, decizia,
recomandările şi avizele (art. 288 TFUE).
Dar instituţiile Uniunii adoptă şi alte acte decât cele prevăzute de art. 288 TFUE.
 Regulamentul
Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Prin Regulament se
exprimă puterea legislativă a Uniunii. Potrivit art. 288 alin. 2 TFUE şi art. 161 TEuratom,
„regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele
sale şi este direct aplicabil în fiecare stat membru”.
a. Regulamentul are caracter general. Ca şi o lege naţională conţine prescripţii
generale şi impersonale. Caracterul său esenţialmente normativ rezultă din faptul că, nu se
adresează unor destinatari limitaţi, desemnaţi şi identificabili, ci unor categorii avute în
vedere în mod abstract şi în ansamblul lor, în timp ce trăsăturile esenţiale ale deciziei
rezultă tocmai din limitarea destinatarilor cărora se adresează.
b. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale. Regulamentele obligă nu
numai statele, ci şi întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficiul
particularilor.
Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă. Astfel, nu poate
numai să prescrie un rezultat, dar poate impune toate modalităţile de aplicare şi de
executare ale acestuia, fără să fixeze el însuşi, în mod obligatoriu modalităţile de executare
şi aplicare.
c. Regulamentul are caracter direct aplicabil în toate statele membre.
Regulamentul este singura categorie de acte pentru care Tratatul prevede expres că este
direct aplicabil, ceea ce înseamnă că produce, prin el însuşi, automat, fără nici o
intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte juridice în ordinea juridică a
statelor membre.
În această privinţă, Curtea a arătat, pe de o parte că, nu se permite nici o receptare a
regulamentului în dreptul intern al statelor membre, iar pe de altă parte, că sunt contrare
tratatului orice modalităţi de executare, a cărei consecinţă poate fi un obstacol pentru
efectul direct al regulamentelor comunitare şi ar compromite aplicarea lor simultană şi
uniformă pe ansamblul Comunităţii.
Regulamentul este direct aplicabil în „toate” statele membre, ceea ce înseamnă că
el intră în vigoare și se aplică simultan și uniform, în spațiul Uniunii Europene, pe
ansamblul statelor membre.
 Directiva
Potrivit art. 288 alin. 3 TFUE şi art. 161 alin. 3 TEuratom, directiva este obligatorie
pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins,
lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi a mijloacele.
Prin intermediul directivei redactorii Tratatelor au oferit instituţiilor un instrument de
uniformizare juridică, o formulă bazată pe un partaj de sarcini şi o colaborare între nivelul
comunitar şi nivelul naţional, deci, mai suplă, special adaptată funcţiei de apropiere de
legislaţiile naţionale (art. 115 TFUE).
a) Directiva nu are aplicabilitate generală, ea nu obligă decât „destinatarii” săi care
sunt, statele membre, adresabilitatea ei fiind limitată.
b) Directiva obligă în privinţa rezultatului.
Directivele impun statelor „obligaţii de rezultat” şi nu „de mijloace” ceea ce face
necesară modificarea legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în
domeniile ce fac obiectul lor.
Directiva este un act obligatoriu din ziua intrării în vigoare (zi menţionată în cuprinsul
ei, iar în absenţa acestei menţiuni, în a douăzecia zi de la data publicării).
Este însă un act incomplet pentru că reclamă acte normative naţionale în vederea
punerii ei în aplicare şi stabileşte în această privinţă termene, referitoare la
transpunerea ei.
c) Statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele pentru atingerea
rezultatului prevăzut în conţinutul directivei.
Deşi statele dispun, potrivit art. 288 TFUE, de o libertate totală în privinţa alegerii
actului juridic de transpunere a directivei: lege, decret, hotărâre, circulară etc., nu există nici
un criteriu care să le permită identificarea cu certitudine a rezultatului de atins pe de o
parte, şi a mijloacelor pe de altă parte, motiv pentru care problema „intensităţii normative”
a directivei, rămâne deschisă.
d) Directiva nu are, în principiu, aplicabilitate directă. Directiva are efect direct.
Absenţa aplicabilităţii directe este evidentă deoarece:
- prin natura ei directiva apelează la un act naţional pentru punerea ei în aplicare,
sau presupune măsuri naţionale de implementare;
- conţine o precizare care fixează termenul în care statele trebuie să ia măsurile
naţionale de transpunere.
 Decizia
Decizia este reglementată de art. 288 alin. 4 TFUE ca fiind un act obligatoriu în toate
elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai
pentru aceştia.
a) Decizia este un act individual. La prima vedere, limitarea destinărilor o deosebeşte
de regulament, care are caracter abstract, esenţialmente normativ.
Deciziile se pot adresa, în egală măsură statelor membre, instituţiilor Uniunii, ori
persoanelor fizice sau juridice, interzicând, de exemplu, o înţelegere între întreprinderi,
constatând incompatibilitatea unui ajutor de stat; decizia se aplică, prin urmare, unui caz
particular.
Decizia este asimilabilă unui act administrativ individual din dreptul intern, consti-
tuind în cadrul „instrumentelor” autorităţilor comunitare, unul de executare adminis-
trativă a dreptului Uniunii, iar dacă prescrie unui stat sau tuturor statelor membre un
obiectiv a cărui realizare parcurge toate etapele de edictare a măsurilor naţionale de
aplicabilitate generală, se prezintă ca un instrument de legislaţie indirectă,
asemănându-se cu directiva.
b) Decizia este obligatorie în întregul ei. Ca şi regulamentul, decizia este un act
obligatoriu în toate elementele sale. Spre deosebire de directivă, care nu obligă decât
destinatarii în privinţa rezultatului, deciziile pot impune un obiectiv ca şi mijloacele
proprii de realizare a acestuia. Caracteristicile precizate permit a distinge decizia de alte
acte care deşi calificate „decizii” sunt lipsite de forţă obligatorie.
Astfel, deciziile produc un efect direct atunci când ele se adresează particularilor -
persoane fizice şi juridice. În această ipoteză ele modifică, prin ele însele, situaţia juridică
a destinatarilor „mărind sau grevând” imediat şi direct, patrimoniul juridic al acestora prin
crearea de drepturi şi obligaţii, pe care judecătorii naţionali, trebuie să le protejeze.
Atunci când destinatarul este un stat membru, numai măsurile naţionale de
aplicare pot modifica situaţia juridică a particularilor; în acest din urmă caz, ca şi în
cazul directivelor, Curtea de Justiţie, a arătat că un anumit efect intern nu este exclus. De
altfel, Curtea a indicat, de asemenea, să se examineze, în acest scop, de fiecare dată, dacă
natura, economia, şi termenii dispoziţiei în cauză sunt susceptibile să producă efecte
directe. Pentru aceasta este necesar ca decizia să formuleze o obligaţie necondiţională,
clară şi suficient de precisă.
 Recomandarea şi avizul
Potrivit art. 288 TFUE alin. ultim, recomandările şi avizele se deosebesc de celelalte
acte de drept derivat, deoarece „nu leagă”, adică nu sunt obligatorii, nici pentru autorul,
nici pentru destinatarul lor.
 În principiu „Consiliu adoptă recomandări” (art. 292 TFUE). Acesta hotărăşte, la
propunerea Comisiei, în toate cazurile în care tratatele prevăd că adoptă acte la propunerea
Comisiei. Consiliul hotărăşte în unanimitate în domeniile în care este necesară unanimitatea
pentru adoptarea unui act al Uniunii (art. 292 TFUE).
 În cazurile specifice prevăzute în tratate, Comisia precum şi Banca Centrală
Europeană, adoptă recomandări (art. 292 TFUE).
SUBUNITATEA IV. 3. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI
Principiile generale ale dreptului sunt denumite în literatura juridică ca reprezentând

supra-legalitatea comunitară. În acest sens Curtea impune, respectarea acestora, atât de
către instituţiile Uniunii – în adoptarea actelor de drept derivat, faţă de care au o autoritate
superioară– cât şi de statele membre – în privinţa tuturor actelor ce intră în câmpul de
aplicare al dreptului Uniunii şi a fortiori în executarea acestora.
Principiile generale de drept sunt reguli nescrise pe care Judecătorul comunitar
(Curtea de Justiţie) le aplică şi care astfel sunt încorporate în ordinea juridică a Uniunii, ele
sunt produsul metodelor de interpretare utilizate în jurisprudenţa acesteia.
Deosebim patru categorii de principii pe care Curtea le aplică şi cu care se confruntă,
atât în privinţa identificării, cât şi a stabilirii compatibilităţii lor cu ordinea juridică
comunitară:
1. principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi inter-
naţionale;
2. principiile generale de drept internaţional public;
3. principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre;
4. principii proprii dreptului Uniunii.
1. „Referirea la principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale
şi internaţionale, prezintă, mai ales, dificultăţi în identificare, datorită caracterului foarte
general al acestora; ele răspund însă exigenţelor supreme ale dreptului şi ale
conştiinţei colective”.
În această categorie includem, cu titlu de exemplu: principiul general al securităţii
juridice, principiul bunei-credinţe, principiul legalităţii etc.
2. Principiile generale de drept internaţional public nu sunt compatibile cu structura
şi exigenţele sistemului comunitar.
De exemplu, cu referire la „excepţia de reciprocitate în executarea obligaţiilor de către
state” - ce poate fi invocată de către partea lezată printr-o neexecutare a obligaţiilor ce revin
celeilalte părţi, poate fi dispensată de executarea propriilor obligaţii ridicând excepţia de
mai sus - Curtea a precizat, în acest sens că „Tratatul (cu referire la TCE) nu are drept
scop să creeze obligaţii reciproce diferitelor subiecte destinatare ale normelor comu-
nitare, ci stabileşte o ordine juridică nouă; din economia tratatului, cu excepţia cazurilor
expres prevăzute, rezultă interdicţia pentru statele membre de a-şi face singure dreptate”.
3. Principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre. Prin
intermediul acestor principii, Curtea se inspiră din sistemele naţionale de drept ale statelor
membre precizând, de altfel, chiar înainte de semnarea tratatelor de la Roma, că ea are
obligaţia să se orienteze potrivit regulilor recunoscute de către legislaţiile, doctrina şi
jurisprudenţa statelor membre.
4. Principiile proprii dreptului Uniunii stau la baza funcţionării Uniunii, şi privesc
cetăţenii acesteia, statele membre, instituţiile Uniunii, şi chiar Uniunea însăşi. Acestea
rezultă din cuprinsul tratatelor:
4.1. Principiul egalităţii. Principiul egalităţii priveşte statele membre (art. 4 TUE) şi
cetăţenii Uniunii (art. 9. TUE). Referitor la cetăţenii Uniunii principiul face referire la:
egalitatea şanselor, egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, egalitatea de remunerare a
acestora (art. 157 TFUE).
4.2. Principiul democraţiei reprezentative, nou introdus prin Tratatul de la
Lisabona reprezintă baza funcţionării Uniunii. Astfel, potrivit, art. 10 TUE „funcţionarea
Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative” care priveşte în egală
măsură atât, cetăţenii Uniunii, cât şi statele membre (art. 10 TUE).
4.3. Principiul transparenţei prevăzut expres de art. 1 TUE şi art. 15 TFUE, are în
vedere, instituţiile Uniunii, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii. Beneficiarii acestui
principiu sunt cetăţenii Uniunii.
4.4. Principiul cooperării loiale priveşte atât Uniunea cât şi statele membre. În
temeiul acestuia, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din tratate (art. 4 alin. 3 TUE).
4.5. Principiul solidarităţii şi al distribuirii echitabile a răspunderii între statele
membre reglementează politicile Uniunii privind „Controlul la frontiere, dreptul de azil şi
imigrarea” (art. 80 TFUE).
Acesta este în strânsă legătură cu respectarea unui alt principiu acela al nereturnării
potrivit căruia, Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al pro-
tecţiei subsidiare şi al protecţiei temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător
oricărui resortisant dintr-o ţară terţă care are nevoie de protecţie internaţională (art. 78
TFUE).
4.6. Principii ce stau la baza acţiunii Uniunii pe scena internaţională. Potrivit art.
21 TUE, aceste principii sunt: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile
egalităţii şi solidarităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor
Unite (ONU) şi a dreptului internaţional.
4.7. Principii care guvernează politica privind concurenţa (art. 101 şi 102 TFUE).
Aceste principii sunt formulate sub forma unor interdicţii care privesc întreprinderile
din Uniunea Europeană şi care au ca obiect şi efect, împiedicarea, restrângerea sau
denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune. Sunt interzise anumite acorduri, decizii, şi
practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre. Acestea sunt prevăzute în
art. 101 TFUE.
4.8. Principii care guvernează politica economică şi monetară. Aceste principii au
la bază principiul unei economii de piaţă deschise (art. 120 şi 127 TFUE) în care
concurenţa este liberă. Economia de piaţă deschisă presupune: preţuri stabile, finanţe
publice şi condiţii monetare sănătoase, o balanţă de plăţi stabilă (art. 119 alin. 3
TFUE).
4.9. Principii uniforme pe care se întemeiază politica comercială comună (art. 207
TFUE). Aceste principii privesc în special: modificările tarifare, încheierea de acorduri
tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale ale
proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare,
politica exporturilor precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se
adoptă în caz de dumping şi de subvenţii.
4.10. De asemenea, potrivit art. 6 alin. 3 TUE, drepturile fundamentale aşa cum
rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, garantate prin Convenţia
Europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale la care Uniunea aderă,
sunt principii generale ale dreptului Uniunii.
4.11. De asemenea, proprii dreptului Uniunii sunt şi:
 principiul atribuirii de competenţă care guvernează delimitarea compe-
tenţelor Uniunii (art. 5 alin. 1 şi 2 TUE);
 principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, care reglementează exer-
citarea competenţelor Uniunii (art. 5 alin. 3 şi 4 TUE).
4.12. Principiile supremaţiei, al efectului direct aplicabil şi al aplicabilităţii directe
iniţial ale dreptului comunitar, în prezent, ale dreptului Uniunii sunt rezultatul CJCE.
În prezent, principiul supremaţiei, este reglementat expres într-o Declaraţie
(nr. 17) ataşată Tratatului de la Lisabona, potrivit căreia tratatele şi legislaţia adoptată de
Uniunea Europeană pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în
condiţiile prevăzute de jurisprudenţa CJCE.
 Principiile aplicate de către Curtea de Justiţie de la Luxemburg şi forţa lor
juridică
a. Drepturile fundamentale ale omului. Drepturile fundamentale ale omului
constituie o categorie specială a principiilor generale, reprezentând marea parte a acestora;
nici unul din Tratatele institutive ale Comunităţilor Europene nu au cuprins prevederi,
exprese sau generale, referitoare la acestea. Tratatele ulterioare, însă, conţin astfel de
prevederi.
 În condiţiile Tratatului de la Lisabona, potrivit art. 6 par. 1 TUE „Uniunea
recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la
12 decembrie, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
Mai mult, par. 2, din acelaşi articol, precizează că, Uniunea aderă la Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Drepturile
fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
 Domeniul de aplicare al Cartei (prevăzut în art. 51 Cartă).
Dispoziţiile Cartei se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii
(cu respectarea principiului subsidiarităţii) şi statelor membre numai în cazul în care acestea
pun în aplicare dreptul Uniunii.
 Domeniul de interpretare a drepturilor şi principiilor conţinute în Cartă este
prevăzut în art. 52 Cartă.
Interpretarea drepturilor şi principiilor prevăzute de Cartă se realizează prin
raportare la faptul că acestea fie se regăsesc, fie îşi au izvorul în:
- Tratatele Uniunii,
- Convenţia Europeană cu privire la drepturile omului şi a libertăţilor
fundamentale,
- tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
Drepturile recunoscute de Cartă şi care sunt prevăzute şi în tratate se exercită în
condiţiile şi în limitele dispoziţiilor conţinute de tratate.
Sau, în cazul în care Carta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, înţelesul şi
întinderea lor sunt aceleaşi cu cele prevăzute de convenţia menţionată. În acest caz
dreptul Uniunii poate conferi o protecţie mai largă acestor drepturi.
Sau, în măsura în care Carta recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă
acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt
interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate
Referitor la principiile conţinute în Cartă, acestea pot fi puse în aplicare după cum
urmează:
- prin acte legislative,
- prin acte de punere în aplicare adoptate de instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii,
- prin acte ale statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul
Uniunii, în exercitarea competenţelor lor respective.
Aceste acte, de punere în aplicare a principiilor prevăzute de Cartă pot fi invocate în
faţa instanţelor judecătoreşti numai în scopul interpretării şi controlului legalităţii acestora.
b. Principiul respectării dreptului la apărare. După acest principiu trebuie să se
călăuzească procedura în faţa instanţelor judecătoreşti ale Uniunii. În procesul aplicării
dreptului uniunii garantarea „respectului dreptului la apărare” are multiple aspecte:
 dreptul de a fi audiat, în condiţiile impuse de respectarea caracterului
contradictoriu al procedurii, nu numai în faţa organelor jurisdicţionale, care
presupun sancţiuni pecuniare, ci şi în faţa organelor administrative, chiar pur
consultative, care presupun sancţiuni disciplinare, sau administrative.
 dreptul de asistenţă din partea autorităţilor naţionale, dreptul de asistenţă
şi reprezentare legală.
c. Principiul egalităţii, menţionat într-un capitol anterior, interzice discriminarea
după naţionalitate sau după sex, presupunând un tratament egal al părţilor în situaţii identice
şi comparabile.
d. Principiul securităţii juridice, se bazează pe ideea certitudinii dreptului, atât în
ceea ce îi priveşte pe particulari, cât şi pe statele membre şi instituţiile comunitare.
e. Principiul autorităţii de lucru judecat. Principiu autorităţii de lucru judecat - non
bis in idem – este prevăzut în art. 4 par. 1 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene
privind drepturile omului.
Principiul în cauză interzice o nouă evaluare în profunzime a săvârşirii unei fapte care
ar avea ca rezultat impunerea fie a unei a doua sancţiuni, în plus faţă de prima, în cazul în
care este stabilită răspunderea pentru a doua oară, fie o primă sancţiune în cazul în care
răspunderea nestabilită prin prima decizie este stabilită prin cea de-a doua decizie.
f. Principiul cooperării loiale. Principiul loialităţii denumit şi principiul solidarităţii
este promovat de Curtea de Justiţie şi prevăzut, în art. 4 TFUE. Este considerat că rezultă
din însăşi natura dreptului Uniunii, deoarece presupune trei categorii de obligaţii, una
pozitivă, care revine în aceeaşi măsură atât Uniunii cât şi statelor membre, două, numai
statelor membre, una pozitivă - de natură generală, şi una negativă, astfel:
 Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din tratate (art. 4 TUE, teza I);
 statele membre să adopte orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor
Uniunii (art. 4 TUE, teza II);
 statele membre să se abţină de la orice măsură care ar putea pune în pericol
realizarea obiectivelor Uniunii (art. 4 TUE, teza III);
SUBUNITATEA IV. 4. ACORDURILE (CONVENŢIILE) ÎNCHEIATE DE

COMUNITĂŢILE EUROPENE - PRELUATE PRIN SUCCESIUNE DE UNIUNEA
EUROPEANĂ
Anterior Tratatului de la Lisabona, Tratatul CE nu conţinea nici o dispoziţie de fond
prin care să atribuie Comunităţii competenţa de a încheia acorduri internaţionale nici măcar
în vederea realizării obiectivelor pe care le fixa. Doar un singur articol, 300 (art. 218 TFUE)
reglementa o procedură de încheiere de astfel de acorduri. Cu toate acestea, Curtea de
Justiţie a considerat că o asemenea competenţă rezultă din „sistemul tratatului”, ceea ce i-a
dat Comunităţii posibilitatea să intervină pe scena internaţională fără a se limita la
atribuţiile exprese de competenţă externă.Toate aceste acorduri au fost preluate prin
succesiune de Uniunea Europeană, potrivit art. 1 alin. 3 TUE „Uniunea se substituie
Comunităţii Europene şi îi succede acesteia”.
 Acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau organizaţii
internaţionale
Acordurile încheiate de către Comunităţi în cadrul competenţelor externe, nu numai că
le obliga pe plan internaţional, dar acestea s-au integrat în ordinea juridică comunitară,
au fost preluate de Uniune şi au devenit izvor de drept.
Dispoziţia din TCE a fost preluată în mod identic de TFUE, cu privire la faptul că
„acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele
membre”. Prin urmare Comunitatea, respectiv Uniunea, nu are competenţă absolută în
privinţa încheierii acestor acorduri, ci o împarte cu statele membre.
 Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către anumite acorduri

externe ale Comunităţilor
Comunitatea/Uniunea a încheiat numeroase acorduri sau convenţii externe cu state
terţe care instituie organe (de exemplu, de gestiune) şi cărora le-a fost conferită puterea de a
adopta acte obligatorii unilaterale, fără să se fi prevăzut posibilitatea ratificării sau
aprobării pentru a fi obligatorii pentru părţi. Dintre acestea amintim: consiliul acordurilor de
asociere sau cooperare cu ţări mediteraneene, consiliul de miniştri al Convenţiei de la
Lomé, consiliul internaţional cu privire la cacao: art. 12 din Acordul internaţional cu privire
la cacao din 1975, consiliul internaţional referitor la cafea, art. 15 din Acordul cu privire la
cafea din 1976 etc.
Actele adoptate de organele instituite prin aceste acorduri au fost reproduse în anexele
regulamentelor comunitare, urmând să fie publicate în JOCE/JOUE.
Curtea de Justiţie n-a avut nici o obiecţie în a considera, în principiu, că astfel de acte
normative fac parte integrantă din ordinea juridică comunitară, fiind prin urmare
considerate izvoare de drept comunitar. Prin urmare, ea şi-a extins competenţa şi la
măsurile adoptate de către organele instituite prin aceste convenţii, fie că au fie că nu
au caracter obligatoriu.
Astfel de organe – comisie mixtă, consiliu de asociere etc. – nu constituie cu siguranţă
instituţii ale Comunităţilor, dar Curtea a arătat, referindu-se la deciziile Consiliului de
asociere CE – Turcia, că, ţinând cont de legătura directă pe care actele acestuia le
prezintă cu un acord (respectiv, convenţie), care face parte din ordinea juridică
comunitară, şi ele fac parte integrantă din această ordine, din momentul intrării lor în
vigoare.
De asemenea, deciziile organelor instituite prin acordurile externe sau prin
organizaţiile internaţionale la care Comunităţile Europene au aderat fac parte din
ordinea juridică comunitară, constituind prin urmare, izvoare de drept.
 Acordurile încheiate de către statele membre cu state terţe
Curtea de Justiţie n-a exclus posibilitatea ca structurile comunitare (Comunităţile) şi
ulterior Uniunea să fie legate prin acordurile la care ele nu sunt părţi, dar care au fost
încheiate de statele lor membre.
 În legătură cu acordurile internaţionale încheiate de statele membre înainte de 1
ianuarie 1958, art. 307 alin. 1 TCE, articol preluat integral prin art. 351 TFUE, prevede că
drepturile şi obligaţiile izvorâte din asemenea acorduri încheiate între unul sau mai
multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte,
nu vor fi afectate de dispoziţiile Tratatului/tratatelor.
Prin urmare, aplicarea Tratatului/tratatelor nu afectează angajamentul statelor membre,
respective, de a respecta drepturile ţărilor terţe şi de a îndeplini obligaţiile ce rezultă
dintr-un acord anterior.
SUBUNITATEA IV. 5. JURISPRUDENŢA CURŢII DE JUSTIŢIE DE LA

LUXEMBURG (CJUE)
Jurisprudenţa (denumită şi practica judecătorească), este alcătuită din totalitatea

hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele. Rolul jurisprudenţei
este acela de a interpreta şi aplica la cazuri concrete legea. Deşi, în această lumină,
jurisprudenţa nu poate avea efect creator, nu poate fi izvor de drept, în practică se constată
de multe ori faptul că instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi
aplicarea unui text de lege.
În sistemul juridic continental jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept.
Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cauzele ce survin în viitor, prin urmare,
ele nu au efecte erga omnes, în principiu. Interpretarea dreptului, însă, este cu atât mai
necesară, cu cât legea este mai generală şi prezintă mai multe lacune.
Jurisprudenţa Uniunii a fost considerată izvor de drept, şi datorită lipsei de
reglementare, sau reglementării lacunare, din materia concurenţei, de exemplu, referitoare
la validitatea noilor acorduri încheiate după intrarea în vigoare a unui Regulament în
materie. Şi nu în ultimul rând, reamintim că, pe cale jurisprudenţială au fost create
principiile priorităţii/supremaţiei dreptului comunitar/al uniunii, al efectului direct şi al
aplicabilităţii directe al acestuia, principii care se regăsesc în constituţiile statelor membre.
REZUMAT
Unitatea IV cuprinde sursele dreptului Uniunii Europene. În acest sens sunt
prezentate, respectiv, analizate: 1) sursele primare ale acestui drept, care sunt, în
principiu, tratatele, acestea reprezintând baza legală a Uniunii Europene (Tratatul
asupra Uniunii Europene și Tratatul de Funcționare a Unuiunii Europene, potrivit
Tratatului de la Lisabona), 2) actele de drept derivat, respectiv, actele adoptate de
instituțiile Uniunii (regulamentul, directiva, decizia, avizul și recomandarea) cu
caracteristicile acestora, 3) principiile generale ale dreptului (unanim recunoscute de
statele membre ale Uniunii Europene), 4) acordurile încheiate de Comunitățile
Europene care au fost preluate prin succesiune de Uniunea Europeană, respectiv,
acordurile ce rezultă din relațiile externe ale acestora/ale acesteia, 5) jurisprudența
Curții de Justiție a Uniunii Europene, punând în lumină faptă că hotărârile Curții de
Justiție a UE au condus creearea principiilor ce stau la baza funcționării Uniunii
Europene.
1. Este direct aplicabil în toate statele membre, adică intră în vigoare și se aplică
simultan și uniform în toate statele membre:
a. regulamentul;
b. avizul;
c. directiva;
2. Tratatele Uniunii Europene au oferit instituțiilor naționale ale statelor membre

un instrument de uniformizare juridică prin intermediul:
a. directivelor;
b. regulamentelor;
c. deciziilor;
3. Nu are, în principiu aplicabilitate directă, dar are efect direct:

a. regulamentul;
b. avizul;
c. directiva;
4. Este asimilabilă unui act administrativ individual din dreptul intern:

a. decizia;
b. directiva;
c. recomandarea;
5. Nu sunt obligatorii nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor:

a. deciziile adresate particularilor;
b. directivele;
c. avizele;
Răspunsurile la testele de autoevaluare: 1. a; 2. a; 3. c; 4. a; 5. c.
BIBLIOGRAFIE
1. I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții,

editura Universul Juridic, Ediția a II-a, București, 2011
2. N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed a II-a, Ed. All
Beck, Bucureşti
3. Conelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura
economică, București, 2003
4. Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire general, 8 ed, dalloz, Paris, 2001
5. J.M. Favret, în Droit et pratique de l’Union Européenne, Ed. Galiano, Paris, 1996
6. Hauschild, L’importance des conventions communautaires pour la création d’un
droit communautaires, RTDE
7. L. Cartou, L’Union européenne, Traités de Paris – Rome – Maastricht, ed. a VI-a,
Dalloz, Paris, 2006
8. G. Lyon - Caen, A. Lyon - Caen, Droit social international et européen, Dalloz,
1991
9. J.-C. Gautron, Droit européen, Dalloz, Paris, 1997
10. J. Boulouis, R.M. Chevallier, Grands arrets de la Cour de Justice de
Communautés Européennes, 6 èd., Dalloz, 1994
11. Ovidiu Ţinca, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, R. A.
București, 1999
12. Ami Barav, Christian Philip, Dictionaire Juridique des Communautée
Européennes, PUF, 1993
13. O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a V-a, Ed. Ch Beck, București,
2006
14. O. Jacot-Guillarmond, Droit communautaire et droit international public, Librairie
de l’Université de Genevé, 1979
15. R. Kovar, Les accords liant les Communautés européennes et l’ordre juridiqué
communautaire, RMC, 1973
16. J. Rideau, Les accords internationaux dans la jurisprdence de la CJCE, RGDIP,
1990
17. SFEDI, Droit international et droit communautaire, Perspectives actualles, Pedone,
2000.
UNITATEA V. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE
SUBUNITATEA V. 1. CADRUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Uniunea dispune de un cadru instituţional unic. Instituţiile Uniunii Europene sunt:
 Parlamentul European;
 Consiliul European;
 Consiliul;
Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
 Banca Centrală Europeană;
 Curtea de Conturi.
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea (art. 13 par. 2
TUE).
Uniunea Europeană este dotată și cu organisme și organe.
Organismele şi organele Uniunii - oficiile şi agenţiile acesteia - au fost create în
vederea exercitării atribuţiilor conferite prin tratate.
Structura instituţională se completează cu organisme/organe ale Uniunii care
îndeplinesc funcţii consultative sau cu caracter tehnic ori financiar.
Unele dintre acestea sunt create prin tratate, în timp ce altele sunt create de instituţii,
în baza tratatelor, în vederea exercitării atribuţiilor conferite prin tratate.
Următoarele organisme/organe sunt prevăzute tratate: Comitetul Economic şi Social,
Comitetul Regiunilor (reglementate ca atare de TFUE) şi Comitetul Tehnic Euratom
sau Agenţia de aprovizionare Euratom (are personalitate juridică şi autonomie
financiară, este prevăzut de art. 54 TEuratom) exercită funcţii consultative. Banca
Europeană de Investiţii – BEI este organ cu caracter financiar, cu personalitate juridică, ce
finanţează proiecte de investiţii într-o astfel de manieră încât să contribuie la o dezvoltare
echilibrată a Uniunii (art. 308 TFUE).
Organismele/organele înfiinţate de instituţii, în baza tratatelor, în vederea exercitării
atribuţiilor conferite, sunt:
 Comitetul reprezentanţilor permanenţi – Coreper, este compus din repre-
zentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre. Comitetul răspunde de
pregătirea lucrărilor Consiliului şi de executarea mandatelor care îi sunt
încredinţate de către acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedură în
cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului (art. 240 par. 1
TFUE);
 Comitetul Politic şi de Securitate (art. 38 TUE), este creat să urmărească
situaţia internaţională în domeniile ce ţin de politica externă şi de securitate
comună şi să contribuie la definirea politicilor emiţând avize adresate
Consiliului, la cererea acestuia, a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, sau din proprie iniţiativă.
 Fondurile structurale deşi nu au personalitate juridică au o anumită autonomie
financiară. Obiectivele Uniunii care privesc coeziunea economică, socială şi
teritorială sunt susţinute de Uniune prin intermediul fondurilor structurale -
Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă - FEOGA, secţiunea
„Orientare”;
 Organele interinstituţionale ale Uniunii Europene: Oficiul pentru Publicaţii
Oficiale al Uniunii Europene şi Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor
Europene; Şcoala Europeană de Administraţie (EAS).
Pe lângă sistemul instituţional al Uniunii prezentat, prin Tratatul de la Maastricht s-a
conturat în cadrul TCE o structură organizatorică specifică uniunii monetare. Aceasta
cuprinde Sistemul european al băncilor centrale (SEBC), compus din Banca Centrală
Europeană (BCE) şi băncile centrale naţionale. SEBC i-a fost recunoscută totală
independenţă atât prin TCE, cât şi prin Tratatul de la Lisabona. În acest sens, art. 130 TFUE
prevede că „în exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea misiunilor şi îndatoririlor care
le-au fost conferite prin tratate şi prin Statutul SEBC şi al BCE, Banca Centrală Europeană,
băncile centrale naţionale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita şi nici
accepta instrucţiuni din partea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, a
guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism.
SUBUNITATEA V. 2. PRINCIPII PE CARE SE FUNDAMENTEAZĂ STRUCTURA
INSTITUŢIONALĂ A UNIUNII EUROPENE
Doctrina juridică cuprinde următoarele principii referitoare la structura instituţională:
principiul echilibrului instituţional, al autonomiei instituţiilor şi al cooperării loiale între
instituţii.
 Principiul echilibrului instituţional guvernează raporturile dintre instituţiile
Uniunii. Curtea de Justiţie a precizat că principiul echilibrului instituţional presupune că
fiecare instituţie să-şi exercite competenţele sale respectând totodată competenţele celorlalte
instituţii. Principiul pune în lumină îndeosebi „triunghiul instituţional” format din Consiliu,
Comisie şi Parlamentul European, care participă la mecanismul decizional - prin
intermediul unor „funcţii combinate” - la realizarea obiectivelor fixate de tratate, „neputând
fi puse de acord, în mod clar, cu tradiţionala distincţie între puterile: legislativă, executivă,
judecătorească şi consultativă (în acest sens se distinge Comisia, care este cunoscută ca
reprezentând executivul, dintre instituţiile Uniunii)” .
 Principiul autonomiei instituţiilor presupune că instituţiile Uniunii îşi pot adopta
ele însele, în baza tratatelor, regulamentul interior. Principiul autonomiei protejează sfera
organizării interne a fiecărei instituţii, astfel încât, impunându-se statelor membre să se
abţină de la orice măsură care ar pute pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii (art. 4
par. 2 TFUE), care cuprinde în fapt obligaţia statelor de a nu împiedica prin diverse măsuri
funcţionarea internă a instituţiilor.
 Principiul cooperării loiale între instituţii. Anterior Tratatului de la Lisabona,
Curtea de justiţie a interpretat art. 10 TCE (fost 5) în sensul creării unei obligaţii de
cooperare loială între statele membre şi instituţii.Tratatele comunitare au organizat în
anumite cazuri cooperarea între instituţii, în special în cadrul procesului decizional, de
exemplu, procedura codeciziei în care sunt implicate instituţiile Consiliului şi Parlamentului
European, sau procedura de încheiere a acordurilor interinstituţionale, care urmează să
completeze tratatele (spre exemplu art. 295 TFUE). În prezent, art. 13 alin. 2 prevede mod
expres că „instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial”.
 Principiul atribuirii competenţelor.
Principiul este prevăzut expres în tratate, într-un prim caz se referă la competenţele
atribuite instituţiilor, iar în al doilea caz, are în vedere, competenţele atribuite Uniunii.
În primul caz, potrivit art. 13 par. 2 TUE „fiecare instituţie acţionează în limitele
atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi
scopurile prevăzute de acestea”.
În al doilea caz „Uniunea asigură coerenţa între diferitele sale politici şi acţiuni, ţinând
seama de ansamblul obiectivelor Uniunii şi respectând principiul de atribuire a
competenţelor” (art. 7 TFUE) sau „delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii” (art. 5 TUE).
 Principiul reprezentării intereselor
Reprezentarea intereselor este un concept care se regăseşte atât în componenţa
fiecărei instituţii în parte, cât şi în analiza atribuţiilor pe care le are fiecare instituţie a
Uniunii.
 Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii (art. 14
par. 2 TUE). Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European
(art. 10 par. 2 TUE). Prin urmare, Parlamentul reprezintă interesele cetăţenilor Uniunii.
 Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui
stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă
şi să exercite dreptul de vot (art. 16 par. 2 TUE). Consiliul reprezintă deci interesele
statelor membre.
 Comisia Europeană, potrivit competenţei sale, promovează, deci reprezintă,
interesul general al Uniunii prin iniţiativele şi propunerile legislative pe care le ia în acest
scop, prin supravegherea aplicării dreptului Uniunii şi prin reprezentarea externă a acesteia
- cu excepţia PESC (art. 17 TFUE).
 Consiliul European în compunerea sa din şefi de stat şi de guvern ai statelor
membre, reprezintă interesele statelor şi ale guvernelor lor, dar şi ale Uniunii prin
atribuţiile acesteia, de a oferi Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia, şi prin aceea
că defineşte orientările şi priorităţile politice generale (art. 15 par. 1 şi 2 TFUE). Statele
membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat şi de guvern, care la
rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa
cetăţenilor lor (art. 10 par. 2 TUE).
 Curtea de Justiţie a UE care se compune din câte un judecător din fiecare stat
membru, reprezintă interesul dreptului, asigură garanţia respectării dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor (art. 19 par. 1 TUE). Curtea de Justiţie colaborează
cu instanţele judecătoreşti naţionale asigurând interpretarea autentică a dreptului Uniunii.
 Curtea de Conturi, compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, îşi
exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii. Curtea de
Conturi garantează prin activitatea sa că sistemul Uniunii Europene funcţionează economic,
eficient, efectiv şi transparent.
 Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror
monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii (art.
282 par. 1 TFUE). Prin urmare BCE acţionează în interesul politicii monetare.
SUBUNITATEA V. 3. PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European este instituţia Uniunii Europene compusă din reprezentanţii
cetăţenilor Uniunii (art. 14 par. 2 TUE). Prin urmare, cetăţenii sunt reprezentaţi direct,
la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.
Instituţia Parlamentului European, denumită în continuare PE, are competenţă de
atribuire, conferite prin tratat.
Tratatul de la Lisabona a preluat expres această dispoziţie precizând că „membrii
Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un
mandat de cinci ani” (art. 14 par. 3 TUE).
Numărul membrilor PE a fost modificat succesiv.
Tratatul de la Lisabona prevede expres că numărul membrilor Parlamentului nu
poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele Comisiei (art. 14 par. 2 TUE).
Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag
minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie
mai mult de nouăzeci şi şase de locuri (art. 14 par. 2 TUE).
Numărul de locuri alocat fiecărui stat membru în PE a fost fixat astfel încât să asigure o
reprezentare satisfăcătoare bazată, atât pe criterii demografice, cât şi pe criterii de
apartenenţă politică.
 Deputaţii în Parlamentul European. Parlamentul European este alcătuit din 751
deputaţi aleşi în cele 28 de state membre ale Uniunii Europene extinse.
 Referitor la alegerile membrilor Parlamentului European, deoarece nu este
prevăzută o procedură unică de alegere a reprezentanţilor Parlamentului, prin Decizia
Consiliului nr. 2002/772 din 25 iunie şi din 23 septembrie 2002 prin care se modifică Actul
privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului European prin vot universal direct se
prevede ca „alegerea să se facă după o procedură uniformă în toate statele membre,
conform normelor constituţionale”. De asemenea, prin aceeaşi decizie, se recomandă
statelor membre „ca alegerea să se facă pe baza reprezentării proporţionale”.
Alegerile europene respectă o serie de reguli comune legislațiilor statelor membre:
votul universal direct, reprezentarea proporţională şi un mandat de cinci ani care se
poate reînnoi. Ca regulă generală, locurile în Parlament sunt distribuite în mod
proporţional cu populaţia fiecărui stat membru.
PE se grupează după partide politice reflectând în mare „preferinţele ideologice de
la nivel naţional”.
 Deputaţii în PE îşi exercită mandatul în mod independent. Aceştia nu sunt
obligaţi prin instrucţiuni şi nu pot primi mandat imperativ.
 În ceea ce priveşte timpul de lucru al deputaţilor, este împărţit între Bruxelles,
Strasbourg şi circumscripţiile lor electorale.
 Statutul deputaţilor. Deputaţii în Parlamentul European nu se grupează în funcţie
de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice. Aceştia îşi exercită mandatul în
mod independent.
 Deputaţii se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute în Protocolul nr. 7
privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene.
 Regulamentul de procedură distinge între:
 deputaţii care îndeplinesc funcţiile de: preşedinte al PE, vicepreşedinţi şi
chestori;
 deputaţii care se organizează în cadrul biroului, al Conferinţei preşedinţilor,
al Conferinţei preşedinţilor de comisie, şi al Conferinţei preşedinţilor de
delegaţie;
 Preşedintele PE, vicepreşedinţii şi chestorii. Aceştia sunt aleşi prin vot secret.
Mandatul lor este stabilit pentru doi ani şi jumătate, adică jumătate din
legislatura parlamentară, cu posibilitatea de a fi reînnoiţi.
 Deputaţii în cadrul PE se organizează în cadrul: biroului, al Conferinţei
preşedinţilor, al Conferinţei preşedinţilor de comisie şi al Conferinţei preşedinţilor de
delegaţie.
Grupurile politice. Parlamentul European nu evaluează afinităţile politice ale
membrilor unui grup, ci deputaţii în cauză recunosc, prin definiţie, că au aceleaşi afinităţi
politice. Un grup politic este constituit din deputaţi aleşi în cel puţin un sfert din statele
membre.
Secretariatul general îşi află sediul la Luxemburg şi la Bruxelles, având misiunea de
a coordona lucrările legislative, de a organiza şedinţele plenare şi celelalte reuniuni. De
asemenea, oferă asistenţă tehnică şi consultanţă organelor parlamentare şi membrilor
Parlamentului, în sprijinul exercitării mandatelor lor.
 Parlamentul European se distinge de alte organizaţii internaţionale prin
obligaţia de a asigura un multilingvism integral.
Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene - 24 de limbi, după
aderarea Croației şi după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii
Europene, din 2007.
Cu privire la Sesiunile Parlamentului, PE se întruneşte în sesiune anuală. PE se
întruneşte de drept în a doua zi de marţi a lunii martie. De asemenea, se poate întruni în
perioada de sesiune extraordinară, la cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului sau a
Comisiei (art. 229 TFUE).
Comisiile Parlamentare. În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului,
deputaţii se constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii. În prezent,
în PE funcţionează 20 de comisii parlamentare.
 La propunerea conferinţei preşedinţilor, PE poate constitui, în orice moment,
comisii speciale, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite în acelaşi timp de
decizia de constituire a acestora. Mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni, cu
excepţia cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte prelungirea
mandatului.
 Parlamentul poate constitui, în cadrul competenţelor sale de control, la cererea unui
sfert dintre membrii care îl compun, o comisie de anchetă, pentru examinarea presupuselor
încălcări ale dreptului Uniunii, sau cazuri de administrare defectuoasă în aplicarea dreptului
Uniunii, care ar reprezenta fapta fie a unei instituţii sau a unui organ al Uniunii, fie a
administraţiei publice a unui stat membru, fie a unor persoane mandatate prin dreptul
Uniunii să îl pună în aplicare (art. 226 TFUE).
 Delegaţiile Interparlamentare. La propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parla-
mentul constituie delegaţii interparlamentare permanente şi stabileşte natura acestora şi
numărul de membri în funcţie de atribuţiile fiecăreia. Alegerea membrilor delegaţiilor are
loc în cursul celei dintâi sau celei de-a doua perioade de sesiune a PE nou-ales pentru
întreaga durată a legislaturii.
 Organele PE, în special comisiile, cooperează cu organele corespondente din
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în domeniile de interes comun, în special
în vederea îmbunătăţirii eficacităţii lucrărilor şi pentru a evita suprapunerile.
 PE poate constitui comisii parlamentare mixte împreună cu parlamentele
statelor asociate la Uniune sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în
vederea aderării.
Aceste comisii pot formula recomandări adresate parlamentelor participante.
Competenţele generale ale diferitelor comisii parlamentare mixte sunt definite de
Parlamentul European şi prin acorduri încheiate cu ţările terţe.
 Parlamentul European lucrează în strânsă colaborare cu alte instituţii ale
Uniunii.
 În esenţă, colaborarea între Comisia Europeană - în calitate de gardian al tratatelor
şi de organ executiv - şi Parlamentul European, se materializează prin următoarele:
- Comisia prezintă, explică şi susţine propuneri legislative în faţa comisiilor
parlamentare şi este obligată să ţină seama de modificările solicitate de Parlament;
- Comisia poate asista la toate şedinţele Parlamentului European şi, la cererea sa,
este audiată. Comisa răspunde oral sau în scris la întrebările pe care i le adresează
PE sau membrii acestuia (art. 230 TFUE).
- Comisia, în calitatea sa de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului
European (art. 17 par. 8 TUE);
- După consultarea Conferinţei preşedinţilor, Preşedintele PE poate invita
Preşedintele Comisiei, comisarul responsabil cu relaţiile cu PE sau, în urma
unui acord, un alt membru al Comisiei să prezinte o declaraţie în faţa
Parlamentului după fiecare reuniune a Comisiei, pentru expunerea prin-
cipalele decizii adoptate.
 Consiliul European este reprezentat în faţa PE de preşedintele Consiliului
European. La sfârşitul fiecărei reuniuni la nivel înalt, Preşedintele Consiliului European
prezintă Parlamentului un raport cu privire la fiecare reuniune a Consiliului European
(art. 15 par. 6 lit. d TUE).
 Preşedintele Curţii de Conturi poate fi invitat de către PE, în cadrul procedurii
de descărcare de gestiune sau în cadrul activităţilor de control bugetar ale Parlamentului, să
ia cuvântul pentru a prezenta observaţiile conţinute în raportul anual, în rapoartele
speciale sau în avizele Curţii, precum şi pentru a explica programul de activitate al Curţii.
 Preşedintele Băncii Centrale Europene prezintă Parlamentului raportul anual al
Băncii privind activităţile Sistemului European al Băncilor Centrale şi politica monetară
pentru anul precedent şi anul în curs.
 Funcţiile Parlamentului European
 În prezent, prin Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European se află pe
aceeaşi poziţie cu Consiliul în privinţa celor mai importante funcţii pe care le
îndeplineşte o instituţie a Uniunii, legislativă şi bugetară.
Astfel că Parlamentul îşi exercită atribuţiile potrivit articolelor: 14 par. 1 TUE şi
225, 227, 228, 230, 233, 234, 294, 314, toate TFUE.
 Enumerarea atribuţiilor Parlamentului European
1. Potrivit art. 14 par. 1 TUE , Parlamentul European:
a) exercită, împreună cu Consiliu, funcţiile:
 legislativă (potrivit art. 294 TFUE, respectiv, procedura codeciziei) şi
 bugetară (potrivit art. 314 şi 315 TFUE, 322 TFUE, art. 318, 319 TFUE);
b) exercită funcţii de:
 control politic cu privire la celelalte instituţii ale Uniunii (art. 226, 227, 228,
234, 230, 233, 234, toate TFUE) şi
 consultative (127 alin. 6, 129 alin. 4, 332, 333,TFUE şi altele) în conformitate
cu condiţiile prevăzute în tratate;
c) alege preşedintele Comisiei (potrivit art. 17 par. 7 TUE).
2. Statutul jurisdicţional al Parlamentului, este determinat de posibilitatea
intervenţiei pe cale judecătorească a acestei instituţii în cazurile aflate pe rol în faţa Curţii
de Justiţie a UE (art. 263 şi 265 TFUE).
1. Funcţia legislativă a PE
 În prezent, prin Tratatul de la Lisabona, funcţia legislativă în Uniunea
Europeană revine, în principiu, în egală măsură PE şi Consiliului, care este exercitată,
potrivit art. 289 TFUE, prin:
 procedura legislativă ordinară (procedura codeciziei), ce constă în adop-
tarea în comun de către PE şi Consiliu a unui act legislativ (a unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii) la propunerea Comisiei,
numită şi procedura codeciziei. Această procedură este definită la art. 294
TFUE;
 procedura legislativă specială, ce constă în adoptarea unui act legislativ (a
unui regulament, a unei directive sau a unei decizii) de către PE cu parti-
ciparea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea PE, la iniţiativa
unui grup de state membre sau a PE, la recomandarea BCE sau la solicitarea
CJUE sau a BEI.
Dintre procedurile speciale menţionăm: concilierea, cooperarea, avizarea (pro-
cedura avizului conform).
2. Funcţia bugetară a Parlamentului European
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii (potrivit art. 314 şi 315 TFUE).
Fiecare instituţie a Uniunii întocmeşte până la 1 iulie, o situaţie estimativă a cheltuielilor
sale pentru exerciţiul bugetar anual.
3. Funcţia de control politic a PE se exercită în moduri diferite.
 Funcţia de control a PE asupra Comisiei începe a se exercita, în primul rând prin
alegerea candidatului, pentru funcţia de preşedinte al Comisiei.
Pe durata mandatului Comisiei, Controlul PE se exercită după cum urmează:
- poate cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile
despre care consideră că necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a
tratatelor. Dacă nu prezintă propuneri, Comisia comunică PE motivele sale (art. 225
TFUE);
- Parlamentul este pe deplin informat de Comisie despre cooperarea acestei instituţii cu
statele membre şi coordonarea acţiunilor lor pentru realizarea obiectivelor menţionate de
tratat în cadrul politicii industriale (art. 173 par. 2 TFUE);
- în contextul posibilităţii membrilor Comisiei de a asista la toate şedinţele
Parlamentului aceştia sunt audiaţi, la cererea lor, în numele Comisiei potrivit unei
proceduri orale (art. 230 alin. 1 TFUE);
- Comisia este obligată să răspundă oral (prin unul sau mai mulţi membri) sau în scris
la întrebările care îi sunt adresate de Parlamentul European sau de membrii acestuia
(art. 230 alin. 2 TFUE);
- Comisia prezintă raportul general anual Parlamentului European, pe care acesta
îl dezbate, în şedinţă publică (art. 233 TFUE);
- se instituie comisii parlamentare care pregătesc deciziile ce se iau de Parlament,
care vor stabili contacte cu membrii Comisiei, mai ales când Parlamentul nu se află în
şedinţă efectiv. În cadrul lor sunt audiaţi membrii Comisiei şi alţi oficiali.
- Comisia răspunde în faţa PE, în calitate de organ colegial (art. 234 TFUE). Astfel,
PE, sesizat printr-o moţiune de cenzură privind activitatea Comisiei, se poate pronunţa
asupra acestei moţiuni numai după cel puţin trei zile de la depunerea acesteia şi numai
prin vot deschis.
 Parlamentul poate constitui comisii temporare de anchetă pentru a examina
pretinsa încălcare a normelor de drept sau cazurile de administrare defectuoasă de către
instituţiile Uniunii sau alte organe ale acesteia.
În îndeplinirea sarcinilor sale, PE, la cererea unui sfert dintre membrii săi, poate
constitui o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor
conferite prin TFUE altor instituţii sau organe, oficii sau agenţii, pretinsa încălcare a
normelor de drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepţia
cazului în care faptele afirmate sunt examinate de o instanţă judecătorească şi atât timp cât
procedura jurisdicţională nu este încheiată (art. 226 alin. 1 TFUE).
 Orice cetăţean al Uniunii, precum orice persoană fizică sau juridică având
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa Parlamentului, cu
titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, o petiţie privind un
subiect care ţine de domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl priveşte în mod direct (art.
227 TFUE).
Se recunoaşte, astfel, oricărui cetăţean al UE, precum şi oricărei persoane fizice sau
juridice rezidentă sau având sediul său statutar într-un stat membru, un drept de
petiţionare.
 Parlamentul numeşte Mediatorul European, denumit şi Ombudsman, pentru
valorificarea dreptului de petiţionare menţionat anterior.
Mediatorul European este abilitat să primească plângerile ce provin de la orice cetăţean
al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul social într-un
stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a UE în exercitarea
funcţiilor acesteia. Acesta investighează plângerile primite şi întocmeşte un raport cu
privire la acestea (art. 228 par. 1 alin. 1 TFUE).
Referitor la mandatul Ombudsmanului, potrivit art. 228 par. 2 TFUE, se precizează
următoarele:
- Ombudsamnul este ales, după fiecare alegere a PE, pe durata legislaturii, pe cinci ani;
- mandatul acestuia poate fi reînnoit;
- poate fi destituit de Curtea de Justiţie a UE, la plângerea PE, în cazul în care nu mai
îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă.
 Funcţia de supraveghere şi control a PE se exercită şi în privinţa Consiliului
dar în foarte puţine cazuri, datorită poziţiei de egalitate a acestor instituţii în privinţa
exercitării funcţiilor legislative şi bugetare în cadrul Uniunii.
4. Funcţiile consultative ale PE. Funcţiile consultative ale Parlamentului rezultă din
prevederi specifice ale tratatelor, spre exemplu, atunci când Consiliu are obligaţia legală de
a consulta Parlamentul, fie în cazul în care această instituţie urmează să dea un aviz
conform, fie consultativ. Totuşi, Consiliul a fost de acord de nenumărate ori să consulte
Parlamentul şi în cazurile nestipulate expres în Tratat (anterior tratatului de la Lisabona, cu
referire la TCE).
Consultarea reprezintă cea mai simplă formă de participare a Parlamentului la
procesul legislativ, instituţia având, prin această atribuţie mai degrabă un rol participativ,
decât decizional., motiv pentru care considerăm că Tratatul de la Lisabona a reglementat - o
ca funcţie separată.
5. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei (art. 14 par. 1 TUE). În acest
sens, Consiliul European propune PE un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei.
Acest candidat este ales de PE cu majoritatea membrilor care îl compun. Dacă acest
candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, propune, în termen de o lună, un
nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi
procedură (art. 17 par. 7 TUE).
6. Statutul jurisdicţional al Parlamentului European. Dacă iniţial, la începuturile
construcţiei comunitare, Parlamentul avea doar calitatea de a interveni în cazurile aflate pe
rol, ulterior, poziţia sa a fost consolidată. Potrivit hotărârilor Curţii de Justiţie (cele
anterioare Tratatului de la Lisabona), i se recunoaşte şi calitatea de a introduce acţiuni
directe în faţa acesteia. Curtea a acceptat acţiunile intentate de Parlament împotriva
reglementărilor Consiliului cu condiţia ca acţiunile respective să aibă ca obiect asigurarea
prerogativelor Parlamentului - susţinute pe mijloace întemeiate exclusiv pe încălcarea
acestor prerogative - cu scopul de a se asigura echilibrul instituţional în
Uniune/Comunitate.
7. Alte competenţe ale Parlamentului European
 PE îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi (art. 14 par. 4 TUE).
 Parlamentul îşi adoptă regulamentul de procedură, hotărând cu majoritatea
voturilor membrilor săi. Actele Parlamentului sunt publicate în condiţiile prevăzute în
tratate şi de acest regulament (art. 232 TFUE).
 PE, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură
legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale privind exercitarea
funcţiilor membrilor săi (art. 223 par. 2 TFUE).
 PE şi Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu o procedură
legislativă ordinară, stabilesc statutul partidelor politice la nivel european (menţionate la
art. 10 alin. 4 din TUE), în special regulile de finanţare a acestora (art. 224 TFUE).
 PE, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură
legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor
Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului (art. 228 par. 4 TFUE).
 Parlamentul, la propunerea comisiei competente, desemnează o persoană pentru
comitetul format din şapte persoane însărcinat să controleze capacitatea candidaţilor
de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi în
cadrul Tribunalului (art. 107 a din regulamentul de procedură al PE).
 Numeşte membrii Curţii de Conturi, în condiţiile art. 108 din regulamentul de
procedură al PE.
 Numeşte membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene, în
condiţiile art. 109 din regulamentul de procedură al PE.
 PE poate încheia acorduri interinstituţionale. PE poate încheia acorduri cu alte
instituţii în contextul aplicării tratatelor sau în scopul îmbunătăţirii sau clarificării
procedurilor. Aceste acorduri se pot prezenta sub formă de declaraţii comune, de schimburi
de scrisori sau de coduri de conduită, sau de alte instrumente adecvate.
 Atribuţiile Parlamentului European în cadrul acţiunii externe
a Uniunii
Parlamentul European trebuie consultat:
 în cazul încheierii unor acorduri între Uniune şi unul sau mai multe state
sau organizaţii internaţionale, în condiţiile art. 218 TFUE, când Consiliul
adoptă decizia privind încheierea acordului, „după aprobarea PE” (în cazul
avizului conform) sau „după consultarea Parlamentului „ (în cazul avizului
consultativ, potrivit competenţei sale consultative).
 Parlamentul European trebuie informat:
 cu ocazia încheierii unor acorduri formale privind un sistem al cursului de
schimb al monedei euro în raport cu monedele statelor terţe. În acest caz
preşedintele Consiliului informează PE cu privire la adoptarea, modificarea
sau renunţarea la cursurile centrale ale euro.
 În cadrul PESC (Politica Externă și de Securitate Comună), „Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate consultă periodic Parlamentul cu
privire la aspectele principale şi opţiunile fundamentale din domeniul politicii externe şi
de securitate comună şi ale politicii de securitate şi apărare comună şi îl informează în
privinţa evoluţiei acestora.
Relaţiile Parlamentului European cu parlamentele naţionale
 Între Parlamentul European şi parlamentele naţionale au fost stabilite legături
formale de cooperare, materializate iniţial, prin întâlniri sistematice între preşedinţii
parlamentelor naţionale, şi ulterior, prin întâlniri sistematice ale fracţiunilor şi
comisiilor parlamentare.
 Parlamentele naţionale ale statelor membre sunt informate periodic de către
Parlament cu privire la activităţile sale.
În acest scop, în 1989 a fost creat, în cadrul unei reuniuni, la Madrid, COSAC –
Conferinţa inter-parlamentară a organismelor specializate în afaceri europene, la care
membrii parlamentelor naţionale ale statelor membre ale UE au convenit să consolideze
rolul parlamentelor naţionale în raport cu problemele comunitare prin reunirea lor în
Comitete pentru Afaceri Europene (prima reuniune a COSAC a avut loc la Paris în 16-17
noiembrie 1989).
 Potrivit Tratatului de la Lisabona, legăturile formale dintre parlamentele
naţionale şi PE sunt consacrate expres în TFUE. În acest sens, Parlamentele naţionale
contribuie activ la buna funcţionare a Uniunii (art. 12 TUE):
- prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele
naţionale şi cu PE, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor
naţionale în cadrul UE, menţionat anterior;
- prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la
mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu,
în conformitate cu art. 70 TFUE, şi prin implicarea în controlul politic al Europol
şi în evaluarea activităţilor Eurojust, în conformitate cu art. 88 şi 85 din TUE.
SUBUNITATEA V. 4. CONSILIUL EUROPEAN

 Consiliul European, compus din şefi de stat şi de guvern, nu trebuie confundat cu
Consiliul (Uniunii Europene) format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la
nivel ministerial, împuternicit (abilitat) să angajeze guvernul acestui stat membru (art. 16
TUE) sau cu Consiliul Europei, înfiinţat în anul 1949, care s-a circumscris domeniului
social-cultural.
Consiliul European nu participă la procesul formal de luare a deciziilor stabilit
prin tratatele comunitare. El se pronunţă numai din punct de vedere politic, iar sarcina
punerii în aplicare a politicii comunitare revine instituţiilor comunitare, în special
Consiliului UE.
 Actele Consiliului European. Deciziile de principiu ale Consiliului European au
fost adoptate de acesta chiar înainte de a fi fost făcută o propunere din partea Comisiei sau
ca Parlamentul European să fi fost consultat, ceea ce a determinat ca unele din hotărârile
sale să aibă caracter discreţionar. Hotărârile sale nu au fost adoptate potrivit procedurii
prevăzute în tratatele comunitare (înainte de Tratatul de la Lisabona), deoarece nu au
reprezentat acte ale unei instituţii (comunitare). Neavând, prin urmare, efectele juridice ale
unui act comunitar nu au intrat în sfera controlului jurisdicţional al Curţii de Justiţie şi nu a
făcut obiectul unei trimiteri preliminare în interpretare sau în examinare de validitate, în
condiţiile art. 234 TCE (art. 267 TFUE) şi art. 156 Euratom. Din această cauză actele
Consiliului European nu au putut modifica obligaţiile statelor membre stabilite prin
dispoziţiile Tratatelor Comunitare sau prin actele instituţiilor comunitare.
 Potrivit Tratatului de la Lisabona, Consiliul European are statut de instituţie a
Uniunii Europene (art. 15 TUE, art. 235-236 TFUE), oferă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării acesteia, îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale.
 Componenţa şi organizarea Consiliului European
Consiliul European este compus din şefii de stat şi de guvern ai statelor membre,
precum şi din preşedintele său şi din preşedintele Comisiei.
Prin urmare, statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii de
stat şi de guvern, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa
parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor (art. 10 alin. 2 TUE).
Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate
decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce priveşte pe preşedintele Comisiei, de un
membru al Comisiei (art. 15 alin. 3 TUE).
Preşedintele Consiliului European este ales cu majoritate calificată de Consiliul
European pentru o durată de doi ani şi jumătate. Mandatul acestuia poate fi reînnoit o
singură dată.
Consiliul European şi preşedintele acestuia, sunt asistaţi de un Secretariat General,
sub autoritatea unui Secretar General.
 Funcţionarea Consiliului European
Reuniunile Consiliului European. Consiliul European se întruneşte de două ori pe
semestru la convocarea preşedintelui său (art. 15 alin. 3 TUE).
Reuniunile Consiliului European nu sunt publice.
Consiliul European se poate întruni şi în reuniune extraordinară, atunci când
situaţia se impune, la convocarea preşedintelui (art. 15 alin. 3 TUE).
Întrunirile Consiliului European au loc la Bruxelles, iar în situaţii excepţionale,
preşedintele Consiliului European, cu acordul Consiliului Afaceri Generale şi al Comitetul
Reprezentanţi Permanenţi, hotărând în unanimitate, poate decide ca o reuniune a
Consiliului să se desfăşoare în alt loc.
Fiecare reuniune ordinară a Consiliului European se desfăşoară pe o perioadă de
maxim două zile, cu excepţia cazului în care Consiliul European sau Consiliul Afaceri
Generale decide altfel, la iniţiativa preşedintelui Consiliului European.
La lucrările Consiliului European participă Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politică de securitate (art. 15 alin. 2 TUE).
 Referitor la cvorumul necesar pentru adoptarea deciziilor prin vot se impune
prezenţa a două treimi dintre membrii Consiliului European, fără a intra în acest cvorum
preşedintele Consiliului European şi al Comisiei.
Consiliul European hotărăşte, pentru situaţii diferite cu majoritate calificată şi cu
majoritate simplă.
 Funcţiile Consiliului European
Funcţiile Consiliului European sunt prevăzute, în principiu în art. 15 TUE, care
prevede că acesta oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte
orientările şi priorităţile politice generale. Consiliul European nu exercită funcţii
legislative.
Pe lângă funcţiile menţionate de art. 15 TUE, Consiliul European îndeplineşte
unele atribuţii considerate organice, care ţin exclusiv de organizarea instituţiilor
Uniunii, în timp ce altele ţin de funcţionarea acestora.
 1. Consiliul European, adoptă în unanimitate, la iniţiativa PE şi cu aprobarea
acestuia, o decizie de stabilire a componenţei PE (art. 14 alin. 2 ultima teză, TUE).
2. Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată propune PE un candidat la
funcţia de preşedinte al Comisiei. În condiţiile în care candidatul respectiv nu întruneşte
majoritatea prevăzută de tratat (cu referire la TUE, art. 7 alin. 7) Consiliul European
propune un nou candidat (art. 17 alin. 7 TUE).
3. Consiliul European numeşte Comisia în baza unui vot de aprobare din partea
PE (art. 17 alin. 8 TUE).
4. Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui
Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de
securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu
aceeaşi procedură (art. 18 alin. 1 TUE).
 Consiliul European are şi o competenţă decizională. Astfel, în cadrul acţiunii
externe a Uniunii şi având la bază principiile şi obiectivele acesteia (prevăzute la art. 21
TUE):
5. Consiliul European identifică interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii şi ia
decizii în privinţa acestora (art. 22 alin. 1 TUE). Deciziile Consiliului European, în cadrul
acţiunii externe, privesc:
- politica externă şi de securitate comună - PESC, precum şi celelalte domenii ale
acţiunii externe a Uniunii;
- relaţiile Uniunii cu o ţară sau o regiune sau pot aborda o anumită tematică.Consiliul
hotărăşte în unanimitate, la recomandarea Consiliului (art. 22 TUE).
6. Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte
obiectivele şi defineşte orientările generale ale PESC, inclusiv în ceea ce priveşte
chestiunile având implicaţii în materie de apărare (art. 26 alin. 1 TUE). Consiliul
European adoptă deciziile necesare în acest domeniu.
7. Politica externă şi de securitate comună - PESC este definită şi pusă în aplicare
de Consiliul European şi Consiliu, care hotărăsc în unanimitate, cu excepţia cazului în
care tratatele prevăd altfel. PESC este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politică de securitate şi de statele membre (art. 24 alin 1 TUE). Şi
în cadrul competenţei de definire şi punere în aplicare a PESC, Consiliul European şi
Consiliul au competenţa de a adopta decizii, fiind exclusă adoptarea de acte legislative (art.
31 alin. 1 TUE).
8. Consiliul European şi Consiliul reprezintă cadrul legal pentru ca statele
membre să se pună de acord în orice chestiune de interes general în domeniul PESC,
în vederea definirii unei abordări comune (art. 32 TUE).
9. Consiliul European hotărăşte în unanimitate în privinţa definirii treptate în
cadrul PESC a unei politici de apărare comună a Uniunii (art. 42 alin. 2 TUE).
 Consiliul European are competenţă în procedura de revizuire a tratatelor
10. În cadrul procedurii de revizuire ordinară a tratatelor, Consiliul European
poate adopta (...) cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor
propuse, caz în care preşedintele acestei instituţii convoacă o Convenţie compusă din
reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre
ai PE şi ai Comisiei (art. 48 TUE).
De asemenea, Consiliul European, poate decide cu majoritate simplă (...) să nu
convoace Convenţia, în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică.
11. În cadrul procedurii de revizuire simplificată a tratatelor, potrivit art. 48 alin.
6, Consiliul European:
- poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a
treia din TFUE;
- hotărăşte în unanimitate (...) în cazul unor modificări instituţionale în domeniul
monetar;
- poate adopta decizii prin care autorizează Consiliul, fie, pentru ca acesta să hotărască
cu majoritate calificată într-un anumit domeniu unde hotărăşte, de obicei, în unanimitate,
fie pentru adoptarea unor acte legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
în cazul în care dispoziţiile TFUE prevăd ca actele legislative respective se adoptă în
conformitate cu procedura legislativă specială.
 Consiliul European are competenţă în acţiunea de retragere a unui stat
membru din Uniune.
12. Consiliul European primeşte notificări de intenţie din partea statelor membre
care hotărăsc să se retragă din Uniune, şi poate hotărî în unanimitate, în acord cu
statul membru, să proroge termenul de doi ani de intrarea în vigoare a acordului de
retragere a statutului membru (art. 50 TUE).
13. Consiliul European primeşte sesizări din partea Consiliului în cazurile în care
un membru al Consiliului declară că un proiect de act legislativ, necesar pentru instituirea
liberei circulaţii a lucrătorilor, nu corespunde condiţiilor impuse de tratat (cu referire la
TFUE, respectiv art. 48).
 Consiliul European are o competenţă decizională şi de examinare în cadrul
Titlului V – Spaţiul de Libertate, Securitate şi Justiţie (TFUE).
14. Cu privire la „Cooperarea judiciară în materie penală”, Consiliul European, poate
adopta, în acelaşi timp sau ulterior, o decizie prin care să extindă atribuţiile Parchetului
European pentru a include combaterea criminalităţii grave de dimensiune transfrontalieră
şi în scopul modificării corespunzătoare a dispoziţiilor din TFUE (art. 86 alin. 2) în ceea ce
priveşte autorii şi coautorii infracţiunilor grave care afectează mai multe state membre (art.
86 alin. 4 TFUE).
15. Cu privire la „Cooperarea poliţienească” Consiliul European examinează
proiectul de măsuri, referitor la cooperarea operativă între autorităţile în domeniu, al
unui grup de cel puţin nouă state membre cu privire la care Consiliul nu a reuşit să obţină
unanimitatea (art. 87 alin. 3 TFUE).
16. În cadrul „Politicii economice” Consiliul European dezbate concluziile privind
orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii, ce se
desprind din raportul de proiecte elaborate de Consiliu (art. 121 alin. 2 TFUE)
17. Cu privire la „Politica monetară” Consiliul (...), decide care state membre ce fac
obiectul unei derogări, numai după discutarea criteriilor pe care trebuie să le
îndeplinească statele membre, în cadrul Consiliului European (art. 140 alin. 2 TFUE).
18. În cadrul politicii de „ocupare a forţei de muncă” Consiliul European primeşte
anual un raport comun privind această politică, inclusiv, cu privire la punerea în
aplicare a liniilor directoare privind ocuparea forţei de muncă, întocmit de Consiliu şi
Comisie (art. 148 alin. 5 TFUE).
19. În cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist sau este victima
unei catastrofe naturale sau provocate de, om celelalte state membre îi oferă asistenţă la
solicitarea autorităţilor politice ale acestuia, în baza unei clauze solidaritate. În acest context
pentru a permite Uniunii şi statelor membre să acţioneze în mod eficient, Consiliul
European procedează periodic la evaluarea ameninţărilor cu care se confruntă
Uniunea (art. 222 TFUE).
SUBUNITATEA V. 5 CONSILIUL
Prin Tratatul de la Lisabona Consiliul Uniunii este denumit „Consiliu” şi este
reglementat de art. 16 TUE şi art. 237 -243 TFUE.
În termeni aproape identici ca în TUE, Consiliul este compus din câte un
reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze
guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot (art. 16
alin. 2 TUE).
Prin urmare, Consiliul Uniunii este organul de reprezentare a statelor membre
prin guvernele lor, care răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor
naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor (art. 10 alin. 2 TUE). Fiecare stat membru trebuie
să stabilească modul de reprezentare în cadrul Consiliului, în conformitate cu art. 16
alin. 2 TUE (Anexa I, la Regulamentul de procedură al Consiliului).
Sediul Consiliului este la Bruxelles, iar în lunile aprilie, iunie şi octombrie, reuniunile
Consiliului se ţin la Luxemburg. În situaţii excepţionale, şi din motive bine întemeiate,
Consiliul sau Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ai guvernelor statelor membre -
Coreper - hotărând în unanimitate, poate decide ca o reuniune a Consiliului să se
desfăşoare în alt loc.
 Componenţa şi organizarea Consiliului
Reprezentantul în Consiliu trebuie să fie împuternicit să angajeze guvernul statului
membru, deci nu numai titularii portofoliilor ministeriale, deşi numai ei înfăptuiesc politica
naţională a unui stat într-un anumit domeniu.
Prin urmare, guvernele pot împuternici şi alţi demnitari de rang superior, decât
miniştrii, putând participa la şedinţele Consiliului, spre exemplu, adjuncţi, secretari de stat,
reprezentanţi ai unor entităţi federale (landuri), sau regionale. Se exclude reunirea
Consiliului „la nivel de şefi de stat şi de guvern” din statele membre, cu excepţia
cazului în care chiar TCE a prevăzut expres acest lucru (este vorba despre fostele art. 121 şi
122 TCE); prima decizie a Consiliului „reunit la nivel de stat şi de guvern” a fost luată la 3
mai 1998 pentru a hotărî lista statelor care îndeplinesc condiţiile necesare pentru adoptarea
monedei unice la 1 ianuarie 1999.
Componenţa Consiliului variază în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor, respectiv, de
subiectul în discuţie, chemând astfel diferiţi titulari ai departamentelor ministeriale să facă
parte succesiv din Consiliu.
Astfel, chiar dacă, miniştrii Afacerilor externe sunt consideraţi, în principiu, ca
principali reprezentanţi ai statelor membre în Consiliu, practica a consacrat, în funcţie de
importanţa anumitor domenii, sau a problemelor înscrise pe ordinea de zi, participarea la
aceste reuniuni şi a altor miniştri (de resort): ai agriculturii, ai transporturilor, ai economiei
şi finanţelor, ai industriei (denumite Consilii specializate sau sectoriale), fie alături de
miniştrii Afacerilor externe, fie, cel mai adesea, singuri. Pentru că întrunirea „atâtor Consilii
sectoriale” a condus la elaborarea unor politici proprii lipsite de unitate şi coerenţă,
miniştrii Afacerilor externe s-au întrunit în formaţiunea Consiliul pentru Afaceri
Generale pentru a primi rolul de coordonator al acestor formaţiuni sectoriale.
Tratatul de la Lisabona consacră practica de mai sus şi prevede expres „Consiliul
se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, lista acestora fiind adoptată cu majoritate
calificată de către Consiliul European în conformitate cu art. 236 TFUE (art. 16 alin. 6
TFUE).
Lista formaţiunilor este fixată de Consiliu. Potrivit ultimei liste, Consiliul poate fi
convocat în zece formaţiuni:
- Afaceri Generale şi Afaceri Externe (acestea sunt instituite prin art. 16 alin. 6 TUE
–nou);
- Afaceri Economice şi Financiare (inclusiv Bugetul), denumit prescurtat, ECOFIN;
- Justiţie şi Afaceri Interne (inclusiv protecţia civilă);
- Ocuparea Forţei de Muncă, Politica socială, Sănătate, Consumatori;
- Competitivitate (piaţa internă, industrie şi cercetare, inclusiv Turismul;
- Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie;
- Agricultură şi Pescuit;
- mediu;
- Educaţie, Tineret şi cultură, inclusiv domeniu audiovizualului)
Cele opt formaţiuni specializate sunt adoptate, după cum am arătat, de către Consiliul
European cu majoritate calificată (art. 236 TFUE).
Preşedinţia Consiliului, cu excepţia formaţiunii Afaceri Externe este asigurată, pe o
perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite de 3 state membre. Aceste grupuri sunt
formate în baza unui sistem egal de rotaţie a statelor membre, avându-se în vedere
diversitatea acestora şi echilibrul geografic al Uniunii.
Fiecare membru al unui grup asigură, prin rotaţie, pentru o durată de 6 luni,
preşedinţia tuturor formaţiunilor Consiliului, cu excepţia formaţiunii Afaceri
Externe.
Prin urmare, preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri
externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după
un sistem de rotaţie egal, în condiţiile stabilite în conformitate cu art. 236 din TFUE (art.
16 alin. 9 TUE).
Ceilalţi membrii ai grupului de state sprijină preşedinţia în îndeplinirea tuturor
responsabilităţilor acesteia, pe baza unui program comun.
De regulă, preşedinţia Consiliului se schimbă la 1 ianuarie şi 1 iulie al fiecărui an.
Consiliul Afaceri Externe este prezidat de către Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politică de securitate care este în acelaşi timp, şi unul dintre
vicepreşedinţii Comisiei1 (art. 18 alin. 3, 4, şi art. 27 TUE).
Grupul prestabilit al celor 3 state membre care asigură preşedinţia Consiliului
pentru perioada de 18 luni
 În cadrul – PESC, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politică de securitate, care prezidează Consiliul Afaceri Externe, alături de Consiliu,
garantează respectarea principiilor loialităţii şi solidarităţii reciproce, în condiţiile în care
statele membre conlucrează pentru consolidarea acestora în relaţiile dintre ele (art. 24 alin.
3 TUE).
În exercitarea mandatului său de preşedinte al Consiliului Afaceri Externe, Înaltul
Reprezentant al Uniunii, este susţinut de un serviciu european pentru acţiunea
externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre
şi este format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretarului General al Consiliului
şi al Comisiei, precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale(art. 27
alin. 2 TUE).
De asemenea, Înaltul Reprezentant al Uniunii, orice stat membru sau Înaltul
Reprezentant pentru susţinerea Comisieiare dreptul să sesizeze Consiliul cu privire la
orice chestiune ce ţine de PESC şi poate prezenta iniţiative sau propuneri Consiliului (art.
30 alin. 1 TUE).
În cazurile în care se impune o decizie rapidă, Înaltul Reprezentant al Uniunii
convoacă, fie din oficiu, fie la solicitarea unui stat membru, în termen de 48 de ore sau, în
caz de necesitate absolută, într-un termen mai scurt, o reuniune extraordinară a
Consiliului (art. 30 alin. 2 TUE).
Referitor la chestiunile politice speciale, Înaltul Reprezentant are dreptul să
propună Consiliului să numească un reprezentant special. Acesta din urmă îşi exercită
mandatul sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii (art. 31 TUE).
În domeniul PSAC, Consiliul adoptă decizii numai la propunerea Înaltului
Reprezentant al Uniunii (sau la iniţiativa unui stat membru). De asemenea, în acest
domeniu, Înaltul Reprezentant poate propune recurgerea la mijloace naţionale, precum şi la
instrumente ale Uniunii, după caz, împreună cu Comisia (art. 42 alin. 2 TUE). În acest scop,
Înaltul Reprezentant, sub autoritatea Consiliului şi în strâns contact cu Comitetul Politic şi
de Securitate, supraveghează coordonarea aspectelor civile şi miliare ale misiunii unui
grup de state, încredinţate de Consiliu, pentru apărarea valorilor Uniunii şi al servirii
intereselor acesteia (art. 42 alin. 5 şi art. 43 alin. 2 TUE).
În privinţa cooperării structurate permanente, în cadrul PSAC, Înaltului
Reprezentant îi este notificată intenţia oricărui stat membru care doreşte să participe la
această cooperare (art. 46 alin. 1, 2, 3 TUE),
 În cadrul Consiliului funcţionează un Comitet constituit din reprezentanţii
permanenţi ai guvernelor statelor membre, denumit prescurtat Coreper2, care răspunde,
potrivit art. 240 alin. 1 TFUE:
- de pregătirea lucrărilor Consiliului;
1
A se vedea, art. 2 alin. 5 din regulamentul de procedură al Consiliului.
2
A fost înfiinţat prin tratatul de la Bruxelles din 8 aprile 1965, instituind un Consiliu unic şi o Comisie
unică a Comunităţilor Europene, denumit şi Tratatul de fuziune a executivelor; a intrat în vigoare în anul 1967.
- de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de către acesta, şi mai ales.
De asemenea, Coreper are dreptul „să cenzureze, să modifice şi să aprobe în
unanimitate orice propunere sau iniţiativă, luată cu majoritate în Comisie, şi care urmează
să devină act comunitar.
Preşedinţia Coreper este asigurată în funcţie de punctele de pe ordinea de zi, de
reprezentantul permanent adjunct al statului membru care deţine preşedinţia Consiliului
Afaceri Generale.
 Consiliul este sprijinit de un Secretariat General, condus de un secretar general
numit de Consiliu. Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în privinţa organizării
Secretariatului General (art. 240 alin. 2 TFUE).
 Funcţionarea Consiliului. Reuniunile Consiliului.
Consiliul se întruneşte la convocarea preşedintelui său, din iniţiativa acestuia, a
unuia dintre membrii săi sau a Comisiei (art. 237 TFUE).
După cum am arătat, Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, lista
acestora fiind adoptată în conformitate cu art. 236 din TFUE).
Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un
proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două
părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor
fără caracter legislativ (art. 16 alin. 8 TUE).
Comisia este invitată la reuniunile Consiliului, inclusiv, BCE, în situaţia în care
aceasta îşi exercită un drept de iniţiativă. Cu toate acestea, Consiliul poate decide să
delibereze fără ca BCE sau Comisia să fie prezente. Membrii Consiliului şi ai Comisiei pot
fi însoţiţi de funcţionari care îi asistă.
În prezent, în condiţiile regulamentului de procedură, în vigoare, atunci când Consiliul
deliberează şi votează un proiect de act legislativ, ordinea de zi include o parte intitulată
„Deliberări legislative”. Partea „Deliberări legislative” este deschisă publicului, aceasta se
realizează prin intermediul mijloacelor audiovizuale, într-o sală suplimentară, prin
transmiterea în toate limbile oficiale ale instituţiilor Uniunii Europene, prin difuzarea video
în direct (video streaming). Şi rezultatul votului se indică prin mijloace vizuale.
Regulamentul prevede şi alte cazuri de deliberări ale Consiliului deschise publicului şi
de dezbateri publice.
Astfel, în cazul în care i se prezintă Consiliului o propunere fără caracter legislativ
referitoare la adoptarea de norme care sunt obligatorii din punct de vedere juridic în
sau pentru statele membre, prin intermediul unor regulamente, directive, sau decizii
pe baza dispoziţiilor relevante ale tratatelor, cu excepţia măsurilor interne, a actelor
administrative sau bugetare, a actelor privind relaţiile interinstituţionale sau internaţionale
sau a actelor neobligatorii (precum concluzii, recomandări, rezoluţii) prima deliberare a
Consiliului privind noile propuneri importante este deschisă publicului. Preşedinţia poate
hotărî, de la caz la caz, şi ca deliberările ulterioare ale Consiliului, cu privire la propunerile
menţionate să fie deschise publicului, cu excepţia cazului în care Consiliul şi Coreper
hotărăsc altfel.
Consiliul poate vota numai în prezenţa majorităţii membrilor Consiliului care au
dreptul de vot în conformitate cu tratatele. Atunci când votează preşedintele, este asistat de
Secretariatul general care verifică dacă este întrunit cvorumul.Un membru al Consiliului
care nu poate participa la o reuniune poate lua măsuri pentru a fi reprezentat. Astfel, în caz
de vot, fiecare membru al Consiliului poate primi mandat din partea unui singur alt membru
(art. 239 TFUE).
 Funcţiile Consiliului
Atribuţiile Consiliului sunt reglementate într-o manieră generală în art. 16 alin. 1 TUE,
dar potrivit tratatelor, instituţiei Consiliului îi revin şi alte atribuţii.
Consiliul exercită, împreună cu PE, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta
exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate (art. 16 alin. 1 TUE).
1. Funcţia legislativă a Consiliului este exercitată în diverse modalităţi:a. Consiliul
deliberează şi votează un proiect de act legislativ. În acest caz, Consiliul se întruneşte în
şedinţă publică. În acest scop ordinea de zi include o parte „Deliberări legislative”. Coreper
examinează în prealabil aceste proiecte prezentând orientări, opţiuni sau sugestii de soluţii.
Propunerile şi proiectele de acte sunt verificate de serviciul juridic în baza Acordului
interinstituţional din 22.12.1998, privind liniile directoare comune pentru calitatea
redactării legislaţiei comunitare;
b. Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, poate solicita Comisiei să efectueze
toate studiile pe care acesta le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor
comune şi să îi prezinte orice propuneri corespunzătoare (art. 241 TFUE şi art. 12
TEuratom). Consiliul solicită uneori propuneri specifice, alteori emite opinii şi adoptă
rezoluţii adresate Comisiei pentru ca aceasta să facă propuneri legislative. În cazul în care
Comisia nu prezintă nicio propunere, aceasta comunică motivele Consiliului (art. 241
TFUE);
c. Consiliul poate delega Comisiei competenţa să adopte noi reglementări într-un
domeniu. În calitatea sa de organ legislativ, Consiliul este abilitat, potrivit art. 290 alin. 1
TFUE, să delege Comisiei competenţa de a adopta acte fără caracter legislativ cu
domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente
neesenţiale ale unui act legislativ.
d. Competenţa legislativă a Consiliului este pusă în lumină în modul cel mai
evident prin intermediul:
- procedurii legislative ordinare (codeciziei), prin adoptarea de către PE şi Consiliu
împreună a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii la propunerea Comisiei (art.
289 alin. 1 şi art. 294 TFUE);
- procedurii legislative speciale, prin adoptarea unui regulament, a unei directive sau
a unei decizii, de către PE cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea
PE (art. 289 alin. 2 TFUE). În acest caz iniţiativa legislativă provine de la un grup de state
membre sau de la Parlament, la recomandarea BCE sau la solicitarea Curţii de Justiţie sau a
Băncii Europene de Investiţii.
2. Funcţia bugetară a Consiliului, care este exercitată împreună cu Parlamentul
European (art. 16 alin. 1 TUE şi art. 314 TFUE).
În acest sens, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii (art. 314 TFUE)
3. Funcţia de definire a politicilor şi de coordonare (art. 16 TUE).
 Politica externă şi de securitate comună - PESC este definită de Consiliul
European şi de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele
dispun altfel (art. 24 alin. 1 TUE).
 În mod expres TFUE, prevede că „statele membre îşi coordonează politicile
economice în cadrul Uniunii”. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special,
orientările generale ale acestor politici (art. 5 alin. 1 TFUE).
 În cadrul acestei atribuţii Consiliul are misiunea generală de a realiza o
coordonare între statele membre şi Uniune. În acest sens, Consiliul publică anual o
recomandare asupra liniilor directoare generale ale politicilor economice ale statelor
membre şi ale Uniunii, spre exemplu „Statele membre îşi consideră politicile lor
economice ca fiind o chestiune de interes comun şi le coordonează în cadrul
Consiliului”. (art. 121 alin. 1 TFUE).
4. Consiliul dispune de competenţă decizională şi prin adoptarea de acte fără
caracter legislativ (cu excepţia adoptării actelor de executare). Prin urmare, competenţa
decizională a Consiliului priveşte, pe lângă funcţia legislativă analizată, şi competenţa de
adopta acte fără caracter legislativ, potrivit, art. 3 alin. 1 regulamentul de procedură al
Consiliului.
5. În cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor
obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Consiliului
competenţe de executare, în cazuri speciale şi temeinic justificate, precum şi în
cazurile prevăzute de articolele 24 şi 26 TUE.
Actele de punere în aplicare nu au caracter legislativ.
 Astfel, potrivit art. 24 TUE, PESC este definită şi pusă în aplicare de Consiliul
European şi de Consiliu. În acest sens Consiliul adoptă deciziile necesare pentru
definirea şi punerea în aplicare a PESC (art. 26 alin. 2 TUE).
 De asemenea, dintre cazurile speciale prevăzute de Tratat Consiliul are
competenţă de executare
6. Consiliul are competenţa să hotărască impunerea de amenzi într-un cuantum
determinat, în procedura prevăzută la art. 126 alin. 11 ultima teză TFUE, privind
deficitele bugetare; are competenţa de a aplica sancţiuni în condiţiile art. 7 alin. 2 şi 3
TUE.
7. Are dreptul să adreseze recomandări statelor (art. 121 alin. 2 TFUE (la
recomandarea Comisiei); art. 165 şi 166 ambele alin. 4 TFU (la propunerea Comisiei);
 În domeniul „politicii economice şi monetare” respectiv, al „politicii economice” pe
baza concluziilor Consiliului European - la proiectul cu privire la orientările generale ale
politicilor economice ale statelor membre şi Uniunii, întocmit de Consiliu – instituţia
Consiliului, adoptă o recomandare care stabileşte orientările generale (art. 121 alin. 2
TFUE).
 În domeniul „educaţie, formare profesională, tineret” Consiliul adoptă:
- după consultarea Comitetului economic şi social şi al Comitetului regiunilor, acţiuni
de încurajare, cu excepţia oricăror armonizări a actelor legislative şi a normelor
administrative ale statelor membre, în conformitate cu procedura codeciziei (potrivit art.
Potrivit art. 294 TFUE. și art. 165 alin. 4 TFUE);
- recomandări, la propunerea Comisiei (art. 165 alin. 4 şi 166 alin. 4 ambele TFUE).
8. În cadrul acţiunii externe a Uniunii, cu excepţia PESC, Consiliul încheie
acorduri internaţionale (Partea a V-a TFUE).
 În cadrul „politicii comerciale comune” Consiliul hotărăşte în unanimitate,
negocierea şi încheierea de acorduri.
 Încheie acorduri dintre Uniune şi ţări terţe sau organizaţii internaţionale, care
au fost negociate în prealabil de către Comisie, potrivit art. 218 TFUE. Consiliul
autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea şi
încheie acordurile.
b. după consultarea PE în celelalte cazuri;
De asemenea, Consiliul poate încheia acorduri formale, privind un sistem al cursului
de schimb al monedei euro în raport cu monedele statelor terţe (art. 219 alin. 1 TFUE).
Prin încheierea acestor acorduri Consiliul îndeplineşte o funcţie de reprezentare în
cadrul Uniunii, această funcţie rezultă din art. 217 TFUE, care prevede: „Uniunea poate
încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale (…)”
referindu-se în continuare la acordurile de asociere, care sunt încheiate de Consiliu prin
reprezentare în numele Uniunii.
9. Are calitatea de depozitar al acordurilor încheiate, prin secretarul său general.
În strânsă legătură cu atribuţia anterioară, în cazul în care secretarul general este
desemnat ca depozitar al unui acord încheiat între Uniune sau TEuratom şi unul sau mai
multe state membre sau organizaţii, actele de ratificare, acceptare sau aprobare a acordurilor
se depun la adresa Consiliului.
10. Are rol decisiv în procesul de modificare a tratatelor(art. 48 alin. 1, par. 2 alin. 2
din TUE) în decizia de primire de noi membri în Uniune (art. 49 alin. 1 din TUE),
precum şi în procedura de retragere a unui stat membru din Uniune (art. 50 TUE).
11. Are competența să adopte, să revoce, să modifice clauzele de salvgardare.
12. Are competenţe în ceea ce priveşte organizarea sa internă, şi în privinţa
îndemnizaţiilor ce se cuvin unora dintre preşedinţii şi membrii din alte instituţii ale
Uniunii
13. Consiliul adoptă decizia prin care autorizează o formă de cooperare
consolidată, atunci când această instituţie stabileşte că obiectivele urmărite prin această
cooperare nu pot fi atinse într-un termen rezonabil de către Uniune, în ansamblul său, şi în
condiţiile în care cel puţin nouă state membre participă la această cooperare (art. 20 alin. 2
TUE).
14. Consiliul are competenţe în domeniul PESC, în special decizionale, fără
caracter legislativ.
 De asemenea, competenţele decizionale ale Consiliului sunt exercitate şi în
cadrul Politicii de securitate şi apărare comună PSAC, aceasta făcând parte integrantă
din PESC (art. 42 alin. 4 şi 43 alin. 2 TUE).
15. Obiectivul Uniunii este să ofere cetăţenilor acesteia un „Spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie” care cuprinde în principal, capitolele referitoare la „Cooperarea
judiciară în materie civilă” şi „Cooperarea judiciară în materie penală” în cadrul cărora
Consiliul împreună cu PE adoptă majoritatea măsurilor, care au caracter legislativ.
Activitatea de coordonare şi cooperare dintre autorităţile naţionale de cercetare şi
urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care afectează două sau mai
multe state membre intră în misiunea Eurojust a cărei structură, funcţionare, domnii de
acţiune şi atribuţii sunt hotărâte de Consiliu şi PE (art. 81 alin. 1 TFUE).
De asemenea, „Cooperarea poliţienească” care presupune acţiunea autorităţilor
poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii statelor membre, precum şi cooperarea
acestora pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii grave care afectează două sau mai
multe state membre, se desfăşoară sub autoritatea „Europol” (art. 88 alin. 1 TFUE).
SUBUNITATEA V. 6. COMISIA EUROPEANĂ
Denumită şi „gardian al tratatelor” Comisia prin membrii săi, care îşi exercită
funcţiile în totală independenţă, este instituţia care promovează interesul general al
Uniunii (art. 17 par. TUE). În această calitate, şi mai ales din perspectiva exercitării
competenţei de propunere legislativă, Comisia, prin solicitările opiniilor specialiştilor şi
experţilor din statele membre armonizează interesul Uniunii cu cel naţional.
În ceea ce priveşte caracterul supranaţional al Comisiei, evidenţiat în numeroase
rânduri de la înfiinţare, se explică prin faptul că membrii acesteia - comisari – deşi numiţi
de comun acord de guvernele statelor membre, dintre cetăţenii acestora, acţionează în totală
independenţă, nefiind supuşi niciunei influenţe din partea statelor care i-au propus.
 Componenţa şi organizarea Comisiei Europene
În prezent, Comisia se compune din 28 de membri - denumiţi comisari - aleşi pe
baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre
personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă (art. 17 alin. 3 TUE).
Între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, 13.02.2009 şi 31.10.2014,
Comisia este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, inclusiv
preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de
securitate, care este unul dintre vicepreşedinţii acesteia (art. 17 alin. 4 TUE).
 Începând cu 1.11.2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri,
incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politică de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre,
atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în
unanimitate (art. 17 alin. 5 TUE).
 Durata mandatului comisarilor. Mandatul Comisiei este de cinci ani. Numirea are
loc în termen de şase luni de la alegerile Parlamentului European. Astfel se explică
modificarea mandatului comisarilor de la 4 la 5 ani, în sensul asigurării unei concordanţe
între durata mandatului membrilor Parlamentului European şi a membrilor Comisiei.
Membrii Comisiei sunt aleşi pe baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor
faţă de ideea europeană dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă.
 Alegerea comisarilor.
 Prin Tratatul de la Lisabona, potrivit art. 17 alin. 5 TUE, începând cu 1.11.2014,
membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre în conformitate cu un
sistem rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi
geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul
European, care hotărăşte în unanimitate (în conformitate cu art. 244 TFUE).
Sistemul de rotaţie stabilit, potrivit art. 244 TUE, prin care sunt aleşi membrii Comisiei
se întemeiază pe următoarele principii:
a) statele membre sunt tratate în mod absolut egal în ceea ce priveşte stabilirea ordinii
de rotaţie şi a duratei prezenţei reprezentanţilor lor în cadrul Comisiei; în consecinţă,
diferenţa dintre numărul total de mandate deţinute de resortisanţii a două state membre date
nu poate fi niciodată mai mare de unu;
b) fiecare dintre Comisiile succesive, ţinând seama de dispoziţiile de mai sus, este
constituită astfel încât să reflecte în mod satisfăcător diversitate demografică şi geografică a
statelor membre.
Pe durata funcţiei lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate
profesională, fie ea remunerată sau neremunerată (art. 245 TFUE).
 Funcţia membrilor Comisiei încetează:
1. prin înlocuire ordinară, la încetarea mandatului de cinci ani a întregii Comisii;
2. în mod individual, prin demisie voluntară (în condiţiile art. 246 TFUE), prin
destituire sau prin deces;
 În cazurile de demisie, de destituire, sau de deces, preşedintele este înlocuit
pentru durata de timp care a mai rămas din mandat. Pentru înlocuirea acestuia este
aplicabilă aceeaşi procedură ca şi în cazul numirii (respectiv, art. 17 alin. 7 TUE).
 În cazurile de demisie, de destituire, sau de deces, Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate este înlocuit, până la încheierea
mandatului (art. 246 TFUE). Consiliul European este competent, hotărând cu majoritate
calificată şi cu acordul preşedintelui Comisiei, să poată pune capăt, să poată înlocui, şi deci
numi Înaltului Reprezentant al Uniunii (art. 18 alin. 1 TUE – nou).
 În cazul demisiei tuturor membrilor Comisiei, aceştia rămân în funcţie şi
continuă, în perioada rămasă până la încheierea mandatului, până la înlocuirea lor, să
gestioneze afacerile curente (în conformitate cu art. 17 TUE).
3. prin destituire, de către Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a
Comisiei. În cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale
sau în care a comis o abatere gravă, orice membru al Comisiei poate fi destituit de Curtea
de Justiţie, la plângerea Consiliului hotărând cu majoritate simplă sau a Comisiei (art. 247
TFUE);
4. prin moţiunea de cenzură adoptată de PE împotriva Comisiei, deoarece,
Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa PE (art. 17 alin. 8 TUE). PE se poate
pronunţa asupra acestei moţiuni numai după cel puţin trei zile de la depunerea acesteia şi
numai prin vot deschis. În cazul în care moţiunea de cenzură se adoptă cu majoritate de
două treimi din voturile exprimate şi de către majoritatea membrilor care compun PE,
membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate trebuie să
demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.
 Funcţionarea Comisiei. Pentru a asigura funcţionarea sa şi a serviciilor sale,
Comisia îşi stabileşte regulamentul de procedură şi se asigură de publicarea acestuia
(art. 249 alin. 1 TFUE).
Comisia funcţionează ca organ colegial, potrivit dispoziţiilor Regulamentului de
procedură, îndeplinindu-şi misiunea cu respectarea orientărilor politice stabilite de
preşedintele său (art. 17 alin. 8 TFUE, coroborat cu art. 1 din Regulamentul său).
Comisia, ca organ colegial, îşi fixează priorităţile şi adoptă anual programul său de
activitate. De asemenea, în această calitate, toate actele pe care tratatele sau regulamentele
de aplicare le încredinţează expres – regulamente, decizii, propuneri – trebuie să fie luate de
Comisie, angajând răspunderea acesteia ca instituţie.
Potrivit art. 4 din Regulamentul de procedură, deciziile Comisiei sunt adoptate: în
şedinţă - prin procedură orală, prin procedură scrisă, prin procedură de abilitare, prin
procedură de delegare.
Hotărârile Comisiei se iau la propunerea unuia sau mai multora dintre membrii
săi. Hotărârile Comisiei sunt valabil adoptate cu majoritatea membrilor săi, cvorumul
fiind stabilit prin Regulamentul de procedură (art. 250 TFUE).
Comisia votează la cererea unuia dintre membrii săi, aceasta vizând fie propunerea
iniţială fie o propunere modificată de un membru.
Şedinţele Comisiei nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale.
 Regulamentul de procedură cuprinde reglementări şi cu privire la pregătirea şi
executarea deciziilor Comisiei. În acest scop, membrii Comisiei pot constitui grupuri de
membri care contribuie la coordonarea şi pregătirea activităţilor Comisiei şi cabinete
însărcinate să asiste membrii Comisiei în îndeplinirea atribuţiilor lor şi în pregătirea
deciziilor Comisiei.
 Coordonarea generală a structurilor interne ale Comisiei este asigurată de
Secretariatul General, care se ocupă de pregătirea şi ţinerea reuniunilor săptămânale ale
Comisiei. Secretariatul general este condus de Secretarul general, care răspunde direct în
faţa preşedintelui.
 În sensul Regulamentului, prin acte se înţeleg actele care îmbracă una din formele
prevăzute la art. 288 TFUE şi la art. 161 TEuratom, şi anume: regulamente, directive,
decizii, avize, recomandări.
Pentru actele cu aplicabilitate generală, limbile autentice sunt toate limbile oficiale ale
Uniunii, iar pentru celelalte acte, care nu au aplicabilitate generală, este autentică limba sau
limbile destinatarilor.
Serviciile Comisiei. Pentru pregătirea şi punerea în aplicare a acţiunilor sale şi pentru
realizarea priorităţilor şi orientărilor politice definite de către preşedinte, Comisia
înfiinţează o serie de direcţii generale şi servicii asimilate care formează un singur
serviciu administrativ.
 Funcţiile Comisiei Europene
Funcţiile Comisiei Europene sunt prevăzute în art. 17 alin. 1 TUE, care prevede:
1. ia iniţiativele corespunzătoare în scopul promovării interesului general al
Uniunii.
2. propune spre adoptare actele legislative ale Uniunii, cu excepţia cazului în
care tratatele prevăd altfel. Propune spre adoptare şi celelalte acte, în cazul în care
tratatele prevăd acest lucru;
3. dispune de putere de decizie proprie.
1. Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele cores-
punzătoare în acest scop, potrivit art. 17 alin. 1 TUE. Aşa cum am arătat fiecare
instituţie a Uniunii reprezintă un interes în cadrul acesteia, prin urmare Comisia reprezintă
interesul Uniunii, iniţial al Comunităţilor, prin aceasta explicându-se şi caracterul pronunţat
supranaţional al acestei instituţii, de la înfiinţare.
Reprezentarea interesului general al Uniunii se exprimă prin faptul că aceasta:
1.a. asigură aplicarea tratatelor şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul
acestora (funcţie de execuţie);
1.b. supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene (în calitatea ei de gardian al tratatelor);
1.c. execută bugetul şi gestionează programele;
1.d. exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în
conformitate cu condiţiile prevăzute de tratate;
1.e. asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepţia PESC;
1.f. adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea
încheierii unor acorduri interinstituţionale.
2. Propune spre adoptare actele legislative ale Uniunii, cu excepţia cazului în care
tratatele prevăd altfel. Propune spre adoptare şi celelalte acte, în cazul în care
tratatele prevăd acest lucru (art. 17 par. 2 TUE).
Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu
excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea
Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.
Garantând interesul Uniunii, Comisia a fost concepută ca „instituţie motrice a integrării
europene”. În acest scop, ea a fost însărcinată cu „misiunea generală... de iniţiativă”, şi în
special, cu atribuţia de a propune proiecte legislative.
 Prin iniţiativa legislativă Comisia contribuie la conceperea, pregătirea şi
conturarea măsurilor luate de Consiliu şi de Parlament, prin care se formulează
politicile Uniunii, prezentându-le ca propuneri.
Ori de câte ori Consiliul acţionează pe baza propunerilor Comisiei, se consideră că
aceasta are un drept de iniţiativă legislativă (în cadrul TFUE şi TEuratom).
Comisia poate să propună proiecte de acte normative numai în cazurile în care tratatele
îi conferă astfel de competenţă, fiind ţinută, în acelaşi timp, să respecte principiul
subsidiarităţii prevăzut în art. 5 alin. 3 TUE, potrivit căruia, Uniunea, prin iniţiativa
Comisiei, „intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate
nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la
nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot
fi mai bine realizate la nivelul Uniunii.”
 În cele mai multe cazuri Comisia acţionează din proprie iniţiativă, respectiv în
cazurile adoptării actelor juridice prin procedură legislativă ordinară. Această
procedură se declanşează numai la propunerea Comisiei (art. 289 alin. 1 TFUE).
Deşi dreptul de iniţiativă legislativă, ca regulă, aparţine Comisiei, tratatele prevăd ca
acest drept să fie exercitat şi de către:
- Parlamentul European, în condiţiile art. 223 TFUE, elaborează în acest sens un
proiect pentru a stabili dispoziţiile necesare care să permită alegerea membrilor săi prin vot
universal direct în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre sau în
conformitate cu principii comune tuturor statelor membre;
- cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ
de state membre, care au dreptul să invite Comisia să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o
propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act
juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
3. Comisia dispune de putere de decizie proprie. Astfel, potrivit art. 288 TFUE,
pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile, deci şi Comisia, adoptă regulamente,
directive, decizii, recomandări şi avize.
Prin urmare Comisia:
- îşi stabileşte regulamentul de procedură pentru a asigura funcţionarea sa şi a
serviciilor sale (art. 249 TFUE).
- adoptă regulamente, în domeniile: liberei circulaţii a lucrătorilor (art. 45 par. 2
TFUE), ale concurenţei (105 par. 3 TFUE), şi ale ajutoarelor de stat (art. 108 par. 4 TFUE);
- adresează directivele şi deciziile necesare, dacă se constată că statele membre
adoptă sau menţin o măsură care contravine prevederilor tratatelor în ceea ce priveşte
întreprinderile publice sau întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive
(potrivit art. 106 TFUE);
- adoptă deciziile necesare în domeniul transporturilor, potrivit art. 95 şi 96 par. 2
TFUE;
Comisia are dreptul să formuleze recomandări sau avize. (Acest drept a fost
prevăzut şi în TCE, fostul art. 211, a doua liniuţă, înlocuit cu art. 17 TUE).
Dispoziţia cu caracter general potrivit căreia se acordă Comisiei competenţa de a
formula recomandări şi avize este art. 288 alin. 1 şi ultimul TFUE.
 Tratatul de la Lisabona extinde competenţa Comisiei de iniţiativă legislativă şi în
ceea ce priveşte cooperarea judiciară în materie penală, prin faptul adoptării de
măsuri, respectiv, norme, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, potrivit
art. 82 alin. 1 şi 2, art. 83 alin. 1, art. 84, 85 alin. 1, toate TFUE.
4. Comisia are competenţa „de a atrage atenţia parlamentelor naţionale asupra
propunerilor menţionate la art. 5 TUE” în cadrul procedurii de control al principiului
subsidiarităţii.
„Propunerile menţionate” privesc domeniile care nu ţin de competenţa exclusivă a
Uniunii, ci de a aceea a statelor membre, domenii în cadrul cărora Uniunea intervine numai
dacă obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele
membre, nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, ci pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii.
5. Competenţele Comisiei în cadrul acţiunii externe a Uniunii (art. 18 TUE).
Astfel, Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Acesta
asigură coerenţa acţiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu
responsabilităţile care revin acesteia din urmă în domeniul relaţiilor externe şi cu
coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii. În exercitarea acestor
responsabilităţi în cadrul Comisiei, şi numai cu privire la aceste responsabilităţi, Înaltul
Reprezentant se supune procedurilor care reglementează funcţionarea Comisiei.
Prin urmare, Înaltul Reprezentant are competenţe pe două paliere:
- conduce PESC şi, totodată, ca vicepreşedinte al Comisiei,
- este însărcinat cu relaţiile externe şi cu coordonarea altor aspecte ale acţiunii externe
a Uniunii.
Pentru activitatea sa în cadrul PESC el răspunde în faţa Consiliului European, iar
pentru cea în cadrul Comisiei, în faţa Parlamentului European.
SUBUNITATEA V. 7. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
Curtea de Justiţie creată prin TCECO, în 1951, a fost învestită cu controlul legalităţii
actelor emise de Înalta Autoritate şi de Consiliul Special de Miniştri, care să asigure un
echilibru între acestea şi statele membre, şi să garanteze neamestecul autorităţilor TCECO
în aşa numitul „domeniu rezervat statelor”. Câţiva ani mai târziu, TCEE şi TEuratom, ca şi
cele două protocoale care le completează prevăd şi ele crearea unei Curţi de Justiţie care să
corespundă aceleiaşi cerinţe ca şi CJCE instituită de TCECO.
„Convenţia referitoare la unele instituţii comune Comunităţilor Europene” semnată
la 25 martie 1957 prevede ca atribuţiile conferite Curţii de Justiţie – de fiecare dintre
tratate să fie exercitată de o Curte de Justiţie unică.
 Redistribuirea unor competenţedeţinute de Curtea de Justiţie a condus la înființarea
Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) cu condiţia de a se proteja controlul suprem al Curţii
în noul context de structură jurisdicţională.
 Înfiinţarea TPI nu a stopat însă volumul mare de cauze cu care cele două jurisdicţii
comunitare se confruntă. Acest motiv a determinat autorii Tratatului de la Nisa ca în anul
2001 să prevadă posibilitatea creării de camere jurisdicţionale pentru a analiza în primă
instanţă a litigiilor speciale (art. 225 bis TCE).
 În conformitate cu dispoziţiile Tratatului de la Nisa, Consiliul a adoptat, în 2004,
decizia prin care se înfiinţează, alături de TPI, luând locul camerelor jurisdicţionale,
Tribunalul Funcţiei Publice. S-a înlăturat astfel din competenţa TPI atât a litigiilor dintre
Comunităţi şi funcţionarii săi (potrivit art. 236 TCE şi 152 TEuratom) care au revenit
Tribunalului Funcţiei Publice, cât şi a litigiilor dintre organisme sau agenţii şi funcţionarii
acestora pentru a căror soluţionare este competentă Curtea de Justiţie a UE.
 Tratatul de la Lisabona reglementează organizarea, competenţa şi funcţionarea
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în art. 19 TUE şi art. 251-281 TFUE. Instanţa de la
Luxemburg cuprinde, potrivit art. 19 par. 1, Curtea de Justiţie, Tribunalul (fostul TPI) şi
tribunalele specializate, dintre care distingem Tribunalul Funcţiei Publice.
 Curtea de Justiţie „are misiunea de a asigura respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor” (art. 19 par. 1 TUE) având un rol proeminent în
sistemul de protecţie jurisdicţională stabilit de TCE/TFUE.
Curtea de Justiţie este o instanţă jurisdicţională complet originală faţă de orice altă
instanţă constituită în cadrul vreunei alte organizaţii interstatale, definindu-se concomitent,
ca o jurisdicţie internaţională interstatală, ca o jurisdicţie constituţională, ca o instanţă
administrativă, ca o instanţă supremă a unei federaţii de state, chiar şi ca o instanţă de
arbitraj.
 Componenţa şi organizarea Curţii de Justiţie . Curtea de justiţie – instanţă

reprezentativă
Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru,
prin urmare din 28 de judecători (art. 10 par. 2 TUE) şi este asistată de 8 avocaţi generali.
La cererea Curţii de Justiţie, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul de
avocaţi generali (art. 252 TFUE).
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor
membre” (art. 253 TFUE). Numirea intervine la fiecare trei ani, fiind înlocuiţi parţial prin
grup de 6 sau 7 judecători, de maniera a nu perturba funcţionarea instituţiei.
Tratatul de la Nisa instituie o practică şi prevede explicit ca fiecare stat membru să
aibă desemnat un resortisant al său ca judecător, care să intre în compunerea Curţii,
ceea ce impune concluzia că un resortisant necomunitar nu poate fi ales judecător.
 După exemplul care este prevăzut pentru Curtea Internaţională de Justiţie -
magistraţii trebuie să fie aleşi dintre persoane cu înalte calităţi morale, care îndeplinesc
condiţiile cerute în ţările lor, pentru a fi numiţi în funcţiile judiciare cele mai înalte sau, sunt
jurişti cu înaltă competenţă recunoscută în dreptul internaţional - şi judecătorii şi avocaţii
generali ai CJUE sunt aleşi dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de
independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a
celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale căror
competenţe sunt recunoscute (art. 253 alin. 1 TFUE), sau „jurisconsulţii posedând
competenţe notorii” pot fi chemaţi să funcţioneze la Luxemburg.
 De asemenea, vederea de ansamblu a organizării Curţii, respectiv, a Tribunalului, nu
ar fi completă fără menţionarea unui element care contribuie la definirea originalităţii
instituţiei - prezenţa avocatului general – funcţie nouă şi necunoscută în numeroasele
sisteme juridice naţionale.
Au rolul „de a prezenta public, cu deplină imparţialitate şi deplină independenţă
concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul CJUE,
necesită intervenţia sa (art. 252 TFUE) instituţia avocatului general constituie o
transpunere evidentă a funcţiei comisarilor guvernului din Consiliul de stat francez.
 Statutul membrilor Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului
Statutul judecătorilor şi ai avocaţilor generali le permite acestora să-şi îndeplinească
misiunea cu continuitate şi deplină independenţă. Durata fixată pentru funcţiile lor este de 6
ani, cu posibilitatea de a fi reînnoită. Practica arată că în medie ei rămân în funcţie la Curte
timp de două mandate.
În scopul asigurării unei anumite permanenţe în compunerea Curţii, reînnoirea se face
pentru jumătate din aceştia la 3 ani.
Atât judecătorii cât şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord de guvernele
statelor membre, pentru o perioadă de şase ani, după consultarea unui comitet”, potrivit
art. 255 TFUE, instituit prin Tratatul de la Lisabona.
Comitetul are sarcina de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a
exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului,
înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările.
 Judecătorii desemnează dintre ei pe preşedintele Curţii de Justiţie pentru o
perioadă de trei ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit. Judecătorii şi avocaţii generali care
îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou (art. 253 TFUE).
Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează şedinţele şi deliberările în camera de
consiliu. Competenţele jurisdicţionale proprii, pe care le exercită pe calea ordonanţelor,
sunt limitate.
Preşedintele este cel care repartizează cauza unei camere şi desemnează în cadrul ca-
merei pe judecătorul raportor; el acordă, în împrejurări speciale, priorităţi pentru anumite
cauze.
Curtea desemnează preşedinţii camerelor pentru o perioadă de un an, iar dacă
preşedintele Curţii este absent, funcţia este îndeplinită de unul din preşedinţii camerelor
potrivit ordinii stabilită de regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie prevăzută de art.
6, regulamentul de procedură.
Curtea îl numeşte dintre avocaţii generali pe prim avocatul general, pe o perioadă de un
an, astfel încât pe durata mandatelor de şase ani aproape toţi avocaţii generali vor putea
îndeplini această funcţie. El va prezida întrunirile acestora şi va încredinţa fiecare cauză
avocaţilor generali, de îndată ce a fost desemnat judecătorul raportor (de către preşedinte).
Înainte de a-şi începe exercitarea atribuţiilor, judecătorii şi avocaţii generali vor depune
un jurământ cu privire la executarea obligaţiilor lor şi la păstrarea secretului deliberărilor
Curţii. Pe timpul exercitării mandatului, judecătorii şi avocaţii generali se bucură de
privilegii şi imunităţi, cu scopul de a asigura independenţa lor, mai ales faţă de statele
membre.
Curtea îşi stabileşte regulamentul de procedură.
 Grefa Curţii de Justiţie - grefierul şi grefierii adjuncţi
Pe lângă Curte funcţionează grefa deservită de un grefier şi de unul sau mai mulţi
grefieri adjuncţi, însărcinaţi să îl asiste pe grefier şi să îl înlocuiască în limitele stabilite de
instrucţiunile pentru grefier.
Instrucţiunile pentru grefier sunt stabilite de Curte la propunerea preşedintelui.
Atât Curtea de Justiţie cât şi Tribunalul, îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul
(art. 253 TFUE).
Grefierul este numit pentru 6 ani de către Curte. Acesta poate fi numit din nou.
 Preşedinţia Curţii şi constituirea camerelor
La origine, Curtea funcţiona în principiu în plen. Datorită numărului mare de cauze şi
pentru celeritate, tratatele au autorizat însă, instituirea în interiorul Curţii de camere.
Curtea de Justiţie se întruneşte în camere sau în Marea Cameră, în conformitate cu
statutul Curţii de Justiţie a UE (art. 251 TFUE).
Curtea de Justiţie se poate întruni şi în şedinţă plenară atunci când Statutul prevede
aceasta (art. 251 TFUE).
Curtea înfiinţează în cadrul ei camere formate din 3 şi din 5 judecători, şi decide la
repartizarea judecătorilor în camere.
Curtea desemnează camera sau camerele de 5 judecători care pentru o perioadă de
un an, au sarcina să judece cauzele care privesc trimiterile preliminare de către
instanţele statelor membre (art. 267 TFUE).
Repartizarea judecătorilor pe camere şi desemnarea camerei sau camerelor care au
sarcina să judece trimiterile preliminare se publică în JOUE.
Imediat după depunerea cererii într-o cauză, preşedintele Curţii desemnează
judecătorul raportor.
După alegerea preşedintelui curţii, judecătorii procedează la alegerea, pentru o
perioadă de trei ani, a preşedinţilor camerelor de cinci judecători, iar pentru o
perioadă de un an preşedinţii camerelor de trei judecători.
Curtea desemnează, în continuare, pentru o perioadă de un an pe prim avocatul
general. Acesta repartizează cauzele avocaţilor generali.
Repartiţia cauzelor între diferitele structuri urmează criteriile fixate de către Curte.
 Camerele sunt în mod normal însărcinate numai cu cercetarea cauzelor, însă tratatele
le-au încredinţat şi judecata unor cauze în afară de cele cu care au fost sesizate de către un
stat membru sau o instituţie, în condiţiile prevăzute prin regulamentul său interior. Curtea a
decis ca, încă de la început, acţiunea funcţionarilor sau agenţilor să fie, de plin drept, de
competenţa unei camere.
Ca urmare a modificării regulamentului său, Curtea va putea pe viitor să trimită
camerelor toate cauzele preliminare, ca şi toate cauzele cu care este sesizată de către
un particular, în măsura în care se consideră că dificultatea sau importanţa cauzei nu
cere să statueze în plen, cu atât mai mult cu cât un stat membru sau o instituţie nu s-a
opus.
Curtea a creat în practică, pe lângă formaţia în plen sau mare plen, micul plen
format de obicei din 7 sau 9 judecători în funcţie de importanţa şi dificultatea cazului. Din
reunirea a două camere de 3 şi 5 judecători, plus preşedintele Curţii, se formează micul
plen.
 Tratatul de la Lisabona propune o nouă organizare adaptată perspectivelor de
lărgire a Uniunii. Principiul este, evident, cel al judecăţii în „cameră sau în Marea
Cameră” (art. 251 TFUE).
Referitor la completele de judecată Curtea de Justiţie se poate întruni astfel:
 şedinţă plenară, compusă din toţi judecătorii. Plenul va judeca cazuri limitate
prevăzute de art. 16 din Statut, respectiv în situaţia în care judecătorii ajung la concluzia că
o anumită cauză are o importanţă deosebită.
 Marea Cameră, compusă din 13 judecători, fiind prezidată de preşedintele Curţii;
Marea Cameră va judeca toate cauzele în care sunt implicate state membre sau instituţiile
Uniunii, la cererea acestora.
 camerele compuse din cinci sau din trei judecători
Camerele se ocupă cu cercetarea prealabilă a tuturor cauzelor aflate pe rolul Curţii şi
decid asupra cererilor privind sprijin pentru asistenţă juridică în cazul când o parte nu are
mijloace necesare spre a face faţă costurilor procedurii, precum şi atunci când apar
divergenţe în legătură cu recuperarea cheltuielilor de judecată stabilite.
 Funcţionarea Curţii de Justiţie
Datele şi orele şedinţelor Marii Camere şi ale şedinţelor plenare sunt stabilite de către
preşedinte
Datele şi orele şedinţelor camerelor de 5 şi de 3 judecători sunt stabilite de către
preşedintele fiecărei camere.
Potrivit Tratatului de la Nisa, cvorumul este de 3 judecători în camere, 9 judecători
în Marea Cameră şi de 11 judecători pentru şedinţa în plen.
Curtea nu poate delibera valabil decât în număr impar (art. 15 din statut), iar
preşedintele nu are vot preferenţial.
Deliberarea Curţii sau camerelor are loc în camera de consiliu. La deliberări iau parte
numai judecătorii care au participat la faza orală a procedurii şi, eventual, raportorul adjunct
însărcinat cu studierea cauzei; avocatul general nu este prezent.
 Funcţiile Curţii de Justiţie
Competenţa Instanţei de la Luxemburg prevăzută de art. 19 alin. 3 TUE este realizată
printr-un număr de acţiuni ce se circumscriu celor patru funcţii ale acesteia: adminis-
trativă, constituţională, internaţională, preliminară.
Prin urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu
tratatele:
a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de
persoane fizice sau juridice;
b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire
la interpretarea dreptului Uniunii sau validitatea actelor adoptate de instituţii;
c) în celelalte cazuri prevăzute de tratate (art. 19 par. 3 TUE).
Curtea de Justiție este prin urmare: instanță administrativă, instanță
constituțională și instanță internațională.
Instanță administrativă. Anterior adoptării Tratatului de la Nisa, s-a considerat că
pot fi incluse în categoria acţiunilor care dau calitatea de curte administrativă Curţii de
Justiţie, acţiunile sau procedurile care privesc:
- legalitatea actelor adoptate de Parlamentul European şi Consiliu împreună, a actelor
Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE (Banca Centrală Europeană), precum şi ale actelor
Parlamentului destinate să producă efecte faţă de terţi, Curtea fiind competentă să se
pronunţe în cauzele de domeniul art. 263 alin. 2 şi 3 TFUE şi art. 146 alin. 2 şi 3 TEuratom
(acţiunea în anulare);
- procedura privind trimiterea preliminară pentru examinarea de validitate şi
interpretarea actelor instituţiilor Uniunii în vederea obţinerea unei hotărâri preliminare,
potrivit art. 267 TFUE, art. 150, TEuratom sau procedura în legătură cu cererile Consiliului,
Comisiei sau ale unui stat membru pentru pronunţarea unei hotărâri asupra unei probleme
de interpretare a Titlului IV TCE - vize, azil, imigraţie şi alte politici privind libera
circulaţie a persoanelor (această dispoziţie fiind abrogată prin TFUE).
- inacţiunea Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau BCE în încălcarea tratatelor în
cazurile şi potrivit procedurilor stabilite la art. 265 TFUE alin. 1, 2 şi 4, şi art. 148 alin 1 şi 2
TEuratom (acţiunea în carenţă).
 Potrivit Tratatului de la Nisa, şi în prezent Tratatului de la Lisabona (art. 225
par. 1 TCE, în prezent 256 TFUE şi art. 140 A par. 1 TEuratom) au fost încredinţate spre
soluţionare în primă instanţă Tribunalului (fostul Tribunal de Primă Instanţă) acţiunile
menţionate la articolele 263 (acţiunea în anulare), 265 (acţiunea în carenţă), 268 (acţiunea
în acordare de despăgubiri), 270 (acţiunea formulată de funcţionarii comunitari), 272
(clauza de arbitraj) TFUE şi acţiunile de domeniul articolelor corespunzătoare din
TEuratom 146, 148, 151, 152 şi 153, cu excepţia celor care sunt atribuite unui tribunal
specializat (instituit potrivit art. 257 TFUE) şi a celor rezervate prin statut Curţii de Justiţie.
Astfel că, prin derogare de la art. 256 par. 1 TFUE (fost 225 par. 1 TCE) şi de la art.
140 A par. 1 TEuratom, statutul Curţii prevede în art. 51 că Instanţa comunitară are
competenţă cu privire la acţiunile introduse de statele membre, de instituţiile
comunitare şi de BCE, de domeniul articolelor menţionate, păstrând competenţa
referitoare la aceste acţiuni în cazurile art. 263 alin. 2 şi 3, art. 265 alin 1, 2 şi 4 TFUE,
art. 146 alin 2 şi 3 şi art. 148 alin 1 şi 2 TEuratom.
 Instanţă constituţională. Dacă Instanţa de la Luxemburg este instanţă
administrativă în privinţa controlului actelor individuale, în special ale Comisiei, ea se
prezintă şi ca o instanţă constituţională, urmând să asigure conformitatea actelor juridice
ale Uniunii cu tratatele.
Curtea de Justiţie are sarcina să controleze conformitatea actelor instituţiilor cu
Tratatul (în prezent tratatele), pe care ea însăşi îl defineşte ca o „Cartă constituţională” a
Comunităţii. Ea se prezintă ca arbitru în conflictele ce pun în discuţie actele instituţiilor,
ca şi în litigiile referitoare la repartiţia de competenţe între Comunitate/Uniune şi statele
membre. Articolul 263 TFUE prevede, în acest context, că o acţiune în anulare poate fi
introdusă împotriva actelor, „altele decât recomandări şi avize”, adică împotriva tuturor
dispoziţiilor care produc un efecte juridice faţă de terţi, adoptate de către instituţiile
europene. Versiunea iniţială a 263 TFUE (fostul art. 230 TCE) nu a prevăzut explicit care
anume acte adoptate de Consiliu sau Comisie au fost avute în vedere.
Curtea poate astfel să anuleze (în temeiul acţiunii în anulare) actele unei instituţii sau
să sancţioneze refuzul sau abstenţiunea Comisiei sau Consiliului de a decide în materii în
care aceste instituţii au prin tratate obligaţia de a lua o anumită măsură, nu numai la
cererea unui stat membru, dar şi la cererea unei instituţii. Acest refuz (sau abstenţiune)
poate fi atacat în faţa Curţii, prin introducerea unei acţiuni numită în dreptul Uniunii
acţiune în carenţă.
Curtea de la Luxemburg poate acţiona ca o curte constituţională şi atunci când
formulează un aviz la cererea Consiliului, a PE, a Comisiei sau a unui stat membru, cu
privire la compatibilitatea unui acord preconizat între Uniune şi ţări terţe sau
organizaţii internaţionale cu dispoziţiile tratatelor (art. 218 par. 11 TFUE). Aceste
instituţii sau state nu sunt obligate să solicite un aviz, deoarece textul TFUE utilizează
formularea, „poate să obţină în prealabil avizul”.
Funcţia constituţională este prezentă şi atunci când Curtea soluţionează conflictele
între Comisie (gardian al tratatelor) şi statul membru acţionat pentru încălcarea
oricăreia dintre obligaţiile care îi revin în temeiul din tratatelor (262 TFUE, 141
TEuratom).
 Instanţă internaţională. Impunând obligaţii statelor membre, tratatele
au îndatorirea de a le furniza mijloacele de a le face să fie respectate. Fiecare stat
dispune de plin drept de o acţiune în faţa Curţii pentru rezolvarea diferendelor
care le opun partenerilor şi în privinţa aplicării sau interpretării dreptului Uniunii
(259 TFUE, 142 TEuratom).
Mai mult, Curtea este, de asemenea, competentă pentru a se pronunţa
asupra oricărui diferend dintre statele membre în legătură cu obiectul
tratatelor, în cazul în care este sesizată cu privire la acest diferend în temeiul
unui compromis (art. 273 TFUE şi 154 TEuratom).
 Funcția de interpretare a curții de Justiție - Trimiterea preliminară
Tratatele completează cele trei funcţii originare ale Curţii de Justiţie cu o
funcţie specială de interpretare, al cărei obiect este acela de a asigura unitatea de
interpretare şi de aplicare a dreptului uniunii pe ansamblul statelor membre.
Pe plan tehnic, această funcţie este realizată prin intermediul trimiterii
preliminare în interpretare şi examinare de validitate (267 TFUE şi 150 TEuratom), care
centralizează în profitul unei jurisdicţii unice – Curtea de Justiţie – misiunea de a oferi
singura interpretare autentică a dreptului Uniunii.
 Curtea, prin trimiterile preliminare, asigură unitatea de interpretare a dreptului
Uniunii - şi în acelaşi timp - şi o cooperare cu instanţele naţionale interne, Tribunalul
având competenţa să judece trimiterile preliminare numai în domenii specifice stabilite de
statut (art. 256 par. 3 şi art. 267 ambele TFUE).
 Competenţa Curţii de Justiţie
Pe plan material, aplicarea dreptului Uniunii este partajată între instanţele naţionale
şi Curtea de Justiţie; pe plan funcţional, interpretarea dreptului Uniunii este, cel puţin în
ultim resort, monopolizată de către Curte.
 Competenţa materială. Curtea de Justiţie are o competenţă de atribuire,
expres prevăzută în tratat. Astfel că, litigiile dintre Uniune şi state sau persoane fizice sau
juridice nu sunt date în competenţa Curţii în mod automat, neexcluzându-se prin urmare
competenţa instanţelor naţionale, acestea din urmă fiind ridicate, în consecinţă, la rangul
de instanţă de drept comun pentru aplicarea dreptului Uniunii.
Prin efectul intrării în vigoare a tratatelor, competenţa instanţelor naţionale ale
statelor membre a fost extinsă la toate litigiile ce pun în discuţie aplicarea dreptului
Uniunii. Aceasta rezultă:
- în primul rând, din art. 274 TFUE „Calitatea de parte a Uniunii nu înlătură
competenţa instanţelor naţionale cu privire la litigiile respective, cu excepţia cazurilor în
care prin tratate competenţa este atribuită Curţii de Justiţie a UE”;
- în al doilea rând, din articolele 267 TFUE şi 150 TEuratom care, reglementând
trimiterea preliminară - prin sesizarea Curţii de Justiţie de către instanţele naţionale - rezultă
în mod necesar competenţa jurisdicţională a acestora din urmă în domeniul comunitar,
astfel, „orice judecător naţional este şi judecător comunitar.
 Competenţa funcţională. Competenţa de principiu recunoscută instanţelor
naţionale implică un risc evident pentru aplicarea uniformă şi coerentă a dreptului
Uniunii.
Aceste neajunsuri au fost depăşite de procedura trimiterii preliminare organizată prin
articolele 267 TFUE şi 150 TEuratom.
Astfel că, realizarea funcţiei jurisdicţionale este în prezent partajată, conform unei
concepţii bine determinate, între nivelul Uniunii şi nivelul naţional.
Competenţa funcţională priveşte două aspecte:
 primul aspect se referă la interpretarea obiectivă care este rezervată instanţei de
la Luxemburg - CJCE, abilitată să interpreteze dreptul Uniunii şi să examineze
validitatea actelor juridice ale Uniunii (potrivit art. 267 TFUE şi 150 TEuratom);
 al doilea aspect presupune aplicarea concretă, aplicare ce intră în sarcina
judecătorului intern. „În cadrul foarte special al cooperării judiciare instituite prin art. 267
TFUE instanţa naţională şi Curtea de Justiţie, în ordinea propriilor lor competenţe, sunt
chemate a contribui direct şi reciproc la elaborarea unei decizii în vederea asigurării
aplicării uniforme a dreptului comunitar în ansamblul statelor membre” precizează Curtea
de Justiţie.
 Acţiunile în faţa Curţii de Justiţie potrivit competenţei acesteia

Competenţa ratione materiae. Curtea de justiţie a fost de la început o instituţie unică
pentru cele trei Comunităţi, exercitându-şi competenţele prevăzute de tratatele institutive.
Astfel, aplicarea dreptului comunitar revine instanţelor naţionale, în timp ce CJUE i
se atribuie numai anumite competenţe, care sunt definite la art. 19 par. 3 TUE.
În sprijinul competenţei de atribuire vin dispoziţiile art. 274 TFUE, care prevăd
următoarele: „calitatea de parte a Uniunii nu înlătură competenţa instanţelor naţionale cu
privire la litigiile respective, cu excepţia cazurilor în care prin tratate competenţa este
atribuită CJUE”.
 Principala competenţă atribuită Curţii este controlul legalităţii al actelor juridice
ale Uniunii, atribuţie realizată îndeosebi pe calea acţiunii în anulare (art. 263 TFUE şi 14
TEuratom), a excepţiei de ilegalitate (277 TFUE şi 156 TEuratom) şi pe calea acţiunii în
carenţă (art. 265 TFUE).
 Curtea este abilitată, la cererea instanţelor naţionale, să interpreteze dreptul
Uniunii (actele juridice ale Uniunii şi dispoziţiile tratatelor) sau să examineze validitatea
actelor juridice ale Uniunii (art. 267 TFUE), art. 150 TEuratom) pe calea trimiterii
prejudiciere.
 Curtea este competentă, de asemenea, să soluţioneze acţiunile cu privire la
repararea prejudiciilor cauzate de instituţiile Uniunii sau agenţii săi în exerciţiul
funcţiilor lor (art. 268 şi 340 TFUE, art. 151 TEuratom).
 Curtea este competentă să se pronunţe asupra oricărui litigiu dintre Uniune şi
agenţii acesteia (art. 270 TFUE ).
 Ea poate deveni instanţă arbitrală (potrivit art. 272 TFUE, art. 153 TEuratom),
fiind competentă să se pronunţe în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un
contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia.
 Ca instanţă de ultim grad, Curtea are competenţa de a reexamina, în mod
excepţional deciziile Tribunalului, în condiţiile şi limitele prevăzute de statut, în cazul în
care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii (art. 225 TFUE par.
2 şi art. 56 din Statutul Curţii.
De asemenea, Curtea are competenţa de a reexamina, în mod excepţional deciziile
pronunţate de Tribunal în trimiterile preliminare adresate acestuia, în baza art. 267
TFUE, în domenii specifice stabilite de statut, în cazul în care există un risc serios pentru
unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii (art. 256 par. 3 alin. 2 TFUE).
 De asemenea, reglementează litigiile dintre Comisie şi statele membre (art. 258
TTFU, art. 141 TEuratom), ori dintre statele membre (art. 259 TFUE şi art. 143 TEuratom).
În aceste ipoteze, Curtea se prezintă ca o instanţă internaţională.
 Curtea de Justiţie are şi o competenţă consultativă, care-i permite să emită un aviz
asupra cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat dintre Uniune şi ţări terţe sau
organizaţii internaţionale cu dispoziţiile tratatelor potrivit art. 218 par. 11. TFUE.
 Curtea de Justiţie acţionează, în principiu, ca instanţă de prim şi ultim grad,
hotărârile ei în materie contencioasă nefiind susceptibile de recurs, În mod excepţional,
Tratatul institutiv al Euratom atribuie Curţii competenţa de a ataca hotărârile date de
Comitetul de arbitraj, în temeiul art. 18 TEuratom, în materie de licenţe. Potrivit art. 18
alin. 2 TEuratom: „Într-un termen de o lună de la notificarea lor, hotărârile Comitetului de
arbitraj pot face obiectul unui recurs suspensiv pentru părţi în faţa Curţii de Justiţie”.
În privinţa competenţei ratione personae, Curtea de Justiţie este abilitată să
soluţioneze litigii între statele membre, între acestea şi instituţiile Uniunii – Comisie,
Consiliu, precum şi dintre instituţiile menţionate. Ea are, de asemenea competenţa să solu-
ţioneze litigii şi între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanţi ai statelor membre
şi aceste state membre, sau între particulari şi instituţiile Uniunii.
Potrivit Tratatului de la Lisabona în temeiul art. 263 alin. 2 TFUE, Comitetul
Regiunilor are dreptul să formuleze acţiune în anulare la CJUE (ca şi Curtea de Conturi şi
BCE) urmărind prin aceasta salvgardarea prerogativelor sale. Potrivit aceluiaşi Tratat,
CJUE controlează legalitatea actelor Consiliului European (în aceeaşi măsură cu aceea a
actelor Consiliului, Comisiei, ale BCE şi ale Parlamentului European), potrivit art. 263 alin.
1 TFUE.
*
Conform principiului competenţelor de atribuire care guvernează instituţiile Uniunii,

tratatele reglementează un număr de acţiuni, cu privire la care doctrina juridică a realizat
cele mai diverse clasificări, reprezentând o încercare utilă, pentru a fi mai bine înţelese.
 Acţiunea în anulare (art. 263, 264 TFUE)

Acţiunea în anulare este o acţiune directă îndreptată împotriva unui act legislativ
adoptat de o instituţie a Uniunii. Pe această cale se contestă validitatea actului şi se
urmăreşte anularea lui.
 Acte atacabile:
Art. 263 alin. 1 TFUE precizează „Curtea de Justiţie a UE controlează legalitatea
actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene,
altele decât recomandările şi avizele, a actelor Parlamentului European şi ale
Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi.
De asemenea, CJUE controlează legalitatea actelor organelor, oficiilor sau
agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi”.
Prin urmare, considerăm că art. 263 alin. 1 TFUE, are în vedere toate actele legislative
şi anumite acte nelegislative care produc efecte juridice.
 Actele legislative sunt actele enumerate la art. 288 TFUE, respectiv, regulamente,
directive, decizii, adoptate atât prin procedură legislativă ordinară (adoptate de către PE şi
Consiliu împreună) cât şi prin procedură legislativă specială (adoptate de către PE cu
participarea Consiliului, sau de către Consiliu cu participarea PE). Sunt avute în vedere
regulamente, directive, decizii, deoarece prin procedură legislativă (ordinară, specială)
aceste acte pot fi adoptate.
 Actele nelegislative (denumite astfel pentru că nu sunt adoptate prin procedura
legislativă) prevăzute de art. 263 TFUE sunt:
- actele Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE, altele decât recomandările şi avizele, care
produc efecte juridice faţă de terţi;
- actele Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte
juridice;
- actele organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, destinate să producă efecte juridice
faţă de terţi.
 De asemenea TFUE, sub aspectul noutăţii, prevede în mod expres în două articole
actele care pot fi controlate în baza art. 263 TFUE (acţiunii în anulare):
- art. 271, CJUE este competentă să judece litigiile prin care controlează legalitatea
următoarelor acte:
a) hotărârile Consiliului guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii;
b) hotărârile Consiliului de administraţie ale Băncii Europene de Investiţii.
- potrivit art. 275 TFUE, CJUE controlează legalitatea deciziilor care prevăd măsuri
restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul
Titlului V capitolul 2 din TUE.
Tratatul de la Lisabona adaugă listei actelor nelegislative care fac obiectul
controlului de legalitate de către CJUE prin acţiunea în anulare, şi actele: Consiliului
European, ale organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, care sunt menite să producă
efecte faţă de terţi.
Ca principiu, din economia TFUE rezultă două criterii care trebuie îndeplinite de actele
juridice pentru a fi susceptibile să le fie controlată legalitatea pe calea acţiunii în anulare: să
provină de la o instituţie sau organism al UE (fie ca acte legislative, fie ca acte
nelegislative) şi să producă efecte juridice faţă de terţi.
Dacă actul este lipsit de efecte juridice, acţiunea în anulare este declarată inadmisibilă.
De asemenea, de menţionat că, din analiza art. 263 TFUE, cu referire la actele a
căror legalitate poate fi controlată, rezultă că nu intră în această categorie actele
Curţii de Conturi.
 Reclamanţii (posesori ai legitimării procesuale active). Există două tipuri de
reclamanţi: instituţionali (privilegiaţi) şi individuali (neprivilegiaţi).
 Reclamanţii instituţionali sunt consideraţi privilegiaţi în măsura în care ei nu
trebuie să justifice vreun interes pentru a acţiona. Pentru aceştia interesul este prezumat.
Potrivit art. 263 alin. 3 TFUE reclamanţii privilegiaţi sunt:
- statele membre, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia, putând formula
acţiune pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de
procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia
ori de abuz de putere;
- Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor, care
urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora. În cadrul TEuratom, BCE nu este
îndreptăţită să formuleze acţiune în anulare;
- fiecare stat membru, Comisia şi Consiliul de administraţie al BEI. Aceştia pot
formula acţiune împotriva hotărârilor Consiliului guvernatorilor BEI (art. 271 lit. b TFUE);
- statele membre sau Comisia, numai pentru nerespectarea procedurilor
prevăzute de art. 19 alin. 2 şi 5-7 din statutul Băncii (BCE).
 Reclamanţii individuali, consideraţi neprivilegiaţi, sunt reprezentaţi de orice
persoană fizice sau juridică. Aceasta poate formula o acţiune împotriva:
- actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi individual. Spre
exemplu, deşi actul îmbracă forma unui regulament (fără să aibă caracteristicile unui
regulament) sau a unei decizii adresate altei persoane, îl priveşte direct şi individual pe
reclamant;
- actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare.
Condiţiile de admisibilitate formulate de art. 263 TFUE sunt stricte şi au fost
interpretate pentru două raţiuni: în primul rând particularii nu sunt gardienii legalităţii (în
principiu ei nu pot ataca un regulament sau o directivă) şi în al doilea rând ei dispun de alte
mijloace pentru a pune în discuţie validitatea unui act comunitar (excepţia de ilegalitate,
trimiterea preliminară în examinarea validităţii).
Prin urmare, au calitatea să acţioneze: persoane destinatare ale unui act
individual sau persoane nedestinatare, care trebuie să probeze că actul le vizează
direct şi individual.
Un caz special de acţiune în anulare este reglementat de Protocolul nr. 2 privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, în art. 8.
Astfel, CJUE este competentă să se pronunţe cu privire la acţiunile referitoare la
încălcarea principiului subsidiarităţii de către un act legislativ, în conformitate cu normele
prevăzute la art. 263 TFUE, de un stat membru sau transmise de acesta în conformitate cu
dreptul său intern în numele parlamentului său naţional sau al unei camere a acesteia.
În conformitate cu normele prevăzute la articolul menţionat, astfel de acţiuni pot fi
formulate şi de Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative în vederea adoptării
cărora TFUE prevede consultarea respectivului comitet.
 Excepţia de ilegalitate (art. 277 TFUE, 156 TEuratom)

Particularii (persoane fizice şi persoane juridice) nu pot ataca actele juridice ale
Uniunii cu caracter normativ– decizii sau regulamente – prin intermediul acţiunii în
anulare. Dar, cu ocazia punerii în discuţie a unei decizii individuale nerespectate, ei pot
invoca ilegalitatea actelor sus menţionate, indirect, prin intermediul excepţiei de
ilegalitate a actului general pe baza căruia a fost emisă decizia individuală.
Astfel, particularii pot solicita nu anularea actului general de bază, ci numai
pronunţarea de către Curte a neaplicării acestuia cu privire la reclamant. Drept urmare,
Curtea nu poate anula actul a cărui legalitate este contestată, ci doar îl declară inaplicabil
cu privire la reclamant.
Excepţia de ilegalitate este prevăzută de articolele 277 TFUE şi 156 TEuratom în
termeni foarte generali: sub rezerva expirării termenului prevăzut pentru acţiunea în
anulare, în cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o instituţie, un
organ, un oficiu sau o agenţie a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele de drept
prevăzute de art. 263 alin. 2 TFUE (necompetenţa, încălcarea unor norme fundamentale de
procedură, încălcarea tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia şi
abuzul de putere) pentru a invoca în faţa Curţii de Justiţie a UE inaplicabilitatea acestui act.
Poate fi invocată şi de statele membre, deşi au la dispoziţie acţiunea în anulare a
actelor juridice ale Uniunii.
De asemenea, poate fi contestat numai regulamentul care are legătură firească cu
cauza în care se pretinde inaplicabilitatea.
Excepţia de ilegalitate nu este decât o procedură incidentă, care se grevează pe o
altă acţiune - în anulare, care va putea fi invocată doar înaintea Curţii de Justiţie, având în
vedere că excepţia nu operează independent faţă de cauza aflată pe rol.
 Acţiunea în carenţă (art. 265 TFUE, 148 TEuratom)

Acţiunea în carenţă permite sancţionarea unei abţineri ilegale a Parlamentului
European, Consiliului European, Consiliului, Comisiei, Băncii Centrale Europene.
Potrivit art. 265 TFUE, în cazul în care, prin încălcarea prevederilor tratatelor,
Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală
Europeană se abţin să hotărască, statele membre şi celelalte instituţii ale Uniunii pot
sesiza Curtea de Justiţie a UE pentru a constata această încălcare. Dispoziţiile
articolului menţionat se aplică, în aceleaşi condiţii, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii
care se abţin să hotărască.
Reclamanţii instituţionali privilegiaţi (posesori ai legitimitării procesuale active)
sunt: statele membre, celelalte instituţii, fără nici o distincţie (Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Conturi, BCE şi CJUE).
Acţiunea este în principiu posibilă nu numai împotriva carenţei formulării actelor de
decizie şi obligatorii, ci şi împotriva carenţei formulării recomandărilor, avizelor (chiar
prezentării unui aviz).
Reclamanţii privilegiaţi, cărora nici o cerinţă de interes nu le este necesară în vederea
sesizării CJUE, pot pune în discuţie lipsa adoptării oricărui tip de act – regulament,
directivă, decizie, recomandare, aviz, propunere, proiect de buget – din moment ce
dreptul Uniunii impune adoptarea sa.
Reclamanţii individuali neprivilegiaţi pot fi orice persoană fizică sau juridică.
Aceştia pot sesiza Curtea, în condiţiile stabilite pentru reclamanţii privilegiaţi, în legătură
cu omisiunea unei instituţii, organ, oficiu sau agenţie a Uniunii de a-i adresa un act,
altul decât o recomandare sau un aviz (art. 265 alin. ultim TFUE).
Aceasta înseamnă că acţiunea este exclusă împotriva omisiunii de adoptare a unui
regulament sau aviz şi, în general, a unui act care nu produce efecte juridice faţă de
reclamant. Acest drept este mai restrâns decât în cazul acţiunii în anulare (art. 263 alin. 4
TCE), deoarece acesta face posibil contestarea unei decizii care nu i-a fost adresată
reclamantului, dar care îl priveşte direct şi individual. Curtea, prin jurisprudenţa sa, a
aliniat admisibilitatea acţiunii în carenţă cu aceea a acţiunii în anulare; este suficient
ca actul a cărui omisiune este reproşată să privească direct şi individual reclamantul, chiar
dacă acesta nu este destinatar.
Legitimarea procesuală pasivă o au Parlamentul European, Consiliul European,
Consiliul, Comisia, Banca Centrală Europeană, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, care
se abţin să hotărască cu privire la a adresa un act, în condiţiile în care erau obligate să facă
acest lucru. Nu pot avea calitatea de pârât, Curtea de Justiţie a UE şi Curtea de
Conturi.
Această acţiune este admisibilă numai în cazul în care instituţia, organul, oficiul sau
agenţia respectivă a fost solicitată în prealabil să acţioneze (art. 265 alin. 2 TFUE). În cazul
în care, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei solicitări, instituţia, organul,
oficiul sau agenţia nu şi-a precizat poziţia, acţiunea poate fi formulată.
Prin urmare, acţiunea poate fi introdusă numai dacă există o obligaţie legală a
instituţiei respective de a acţiona.
Dacă se va constata existenţa legalităţii obligaţiei de a acţiona, Curtea va declara
inacţiunea instituţiilor ca fiind ilegală şi le va impune să acţioneze, adică să adopte actul
comunitar cerut expres de textele legale sau în spiritul acestora. Hotărârea în carenţă are
caracter obligatoriu,instituţia trebuie să ia deci măsurile prevăzute în hotărârea Curţii.
 Acţiunea în constatarea încălcării de către un stat membru a obligaţiilor care îi

revin în temeiul tratatelor (art. 258-260 TFUE, art. 141-143 TEuratom)
Curtea de Justiţie are competenţa exclusivă, de a judeca statele membre pentru
neîndeplinirea obligaţiilor impuse de tratate şi de dreptul Uniunii în general.
Reclamanţii (posesori ai legitimării procesuale active) care pot sesiza CJUE cu
acţiune în constatarea încălcării de către un stat a obligaţiilor care îi revin în temeiul
tratatelor sunt:
 Comisia, potrivit art. 258 TFUE, sau
 statele membre, în baza art. 259 TFUE.
 Comisia are sarcina de a supraveghea comportamentul statelor, astfel încât,
potrivit art. 17 TFUE, ea garantează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul
CJUE.
Supravegherea exercitată de Comisie se materializează prin strângere de informaţii şi
verificări în vederea realizării sarcinilor încredinţate.
În cazul în care Comisia consideră, în urma verificărilor efectuate şi a informaţiilor
culese, că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul
tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului
în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile (art. 258 alin. 1 TFUE).
În cazul în care statul membru în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul
stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza CJUE.
Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiţie a UE în care consideră
că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor
(art. 259 alin. 1 TFUE).
Cu toate acestea înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru
o acţiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor,
acesta trebuie să sesizeze Comisia (art. 259 alin. 2 TFUE).
Şi în acest caz Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în
cauză să îşi prezinte în contradictoriu observaţiile scrise şi orale.
În situaţia în care Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introducerea
cererii, absenţa avizului nu împiedică sesizarea Curţii.
De asemenea, trebuie precizat faptul că, posibilitatea sesizării Curţii de către oricare
stat membru care consideră că un alt stat membru a încălcat obligaţiile ce rezultă din tratate
pune în lumină mai mult competenţa internaţională a Curţii de Justiţie a UE.
Legitimarea procesuală pasivă (pârâtul) o are statul membru care a încălcat o
obligaţie care rezultă din tratate sau dintr-un act al Uniunii (art. 259 alin. 1 TFUE).
Deoarece textele tratatelor, ale statutului Curţii şi ale regulamentului de procedură nu
fixează un termen pentru introducerea acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
unui stat membru la Curtea de Justiţie, acesta este lăsat la aprecierea reclamantului -
Comisie sau stat membru.
După ce Curtea a fost sesizată - fie de Comisie (art. 258 TFUE, fie de statul membru
(259 TFUE) - şi constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care
revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le impune
executarea hotărârii Curţii (art. 260 par. 1 TFUE).
Dacă statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii
Curţii, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului în cauză de a-şi prezenta
observaţiile.
În procedura de constatare a neîndeplinirii de către un stat a obligaţiilor ce îi revin în
temeiul tratatelor rol determinant în aplicarea sancţiunii pecuniare împotriva statului
membru în cauză au, atât Comisia cât şi Curtea de Justiţie, astfel:
 Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu pe
care statul membru în cauză trebuie să le plătească şi pe care îl consideră adecvat situaţiei
(art. 260 par. 2 TFUE);
 Curtea, în urma constatării că statul membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, îi
poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţii cu titlu cominatoriu (art. 260
par. 2 TFUE), fără ca tratatul să prevadă obligaţia Curţii de a ţine seama de indicaţiile
Comisiei.
De asemenea TFUE (art. 260 par. 3) prevede expres un caz de neîndeplinire a
obligaţiilor unui stat membru, spre exemplu, statul respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţia
de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu
procedura legislativă. Dacă, într-un astfel de caz, Comisia sesizează CJUE (în temeiul art.
258 TFUE):
 Comisia poate indica, în cazul în care consideră necesar, cuantumul sumei
forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de statul
respectiv şi pe care îl consideră adecvat situaţiei;
 Curtea, în urma constatării neîndeplinirii obligaţiei, poate impune statului
membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi cu titlu
cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie.
Obligaţia de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa.
 Neîndeplinirile de către state sunt acţiuni sau abstenţiuni contrare dreptului
Uniunii (primar/originar, derivat, principii generale) şi anume:
 actele juridice sau comportamentele contrare dreptului Uniunii sunt
reprezentate prin legi, decrete, decizii administrative; exemplul clasic este:
transpunerea inexactă a unei directive, sau
 abstenţiunile sau inacţiunile sunt determinate de întârzieri sau neglijenţe în
adoptarea măsurilor necesare aplicării dreptului comunitar sau refuzul de a
abroga o măsură internă contrară; exemplul clasic este: netranspunerea sau
transpunerea tardivă a unei directive.
Hotărârea de constatare a neîndeplinirii are caracter declarativ; revine statului să
suporte consecinţele; în caz de neexecutare, o nouă procedură poate conduce la o a doua
hotărâre asupra aceleiaşi neîndepliniri.
Hotărârea se impune instanţelor statelor membre care nu şi-au îndeplinit îndatoririle
prevăzute prin tratate şi implică pentru acestea:
 obligaţia de a nu aplica o regulă recunoscută ca incompatibilă;
 obligaţia de recunoaştere a răspunderii (statului) ca urmare a încălcării dreptului
Uniunii.
 O caz special de acţiune în constatare a neîndeplinirii obligaţiilor de către un
stat membru a obligaţiilor prevăzute de tratate, este prevăzut de art. 114 par. 9 TFUE, în
sens de exercitare abuzivă de către statul în cauză a competenţelor prevăzute de
TFUE în domeniul apropierii legislaţiilor.
Este o situaţie derogatorie de la procedura prevăzută la articolele 258 şi 259 TFUE,
deoarece Comisia şi orice stat membru pot sesiza direct Curtea de Justiţie a UE în
cazul în care consideră că un alt stat membru se face vinovat de exercitarea abuzivă
menţionată mai sus.
Este derogatorie pentru că:
- Comisia sesizează direct Curtea sărind peste procedura prin care emite un aviz
motivat cu privire la încălcarea pretinsă, după ce a oferit statului în cauză
posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile, potrivit art. 258 TFUE;
- Statul membru care consideră că alt stat membru şi-a încălcat obligaţiile prevăzute
de tratate, sesizează direct Curtea, sărind peste procedura care prevede mai întâi
sesizarea Comisiei cu pretinsa încălcare, urmată de avizul motivat al Comisiei, după
ce aceasta a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta în contradictoriu
observaţiile scrise şi orale, potrivit art. 259 TFUE.
Alte cazuri speciale de acţiuni formulate ca urmare constatării neîndeplinirii
obligaţiilor de către statele membre a obligaţiilor ce le revin, cu privire la care Curtea de
Justiţie a UE este competentă, sunt, potrivit art. 271 pct. a şi e:
- litigiile privind îndeplinirea obligaţiilor statelor membre care rezultă din Statutul
Băncii Europene de Investiţii. Consiliul de administraţie al Băncii dispune în această
privinţă de atribuţiile recunoscute Comisiei prin art. 258;
- litigiile privind îndeplinirea de către băncile centrale naţionale a obligaţiilor care
rezultă din tratate şi din Statutul SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale) şi ale
BCE. În această privinţă, Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene dispune, faţă
de băncile centrale naţionale, de competenţe recunoscute Comisiei prin articolul 258 în
raport cu statele membre. În cazul în care Curtea constată că o bancă centrală naţională nu
şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, această bancă este obligată să
adopte măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii.
 Acţiunea împotriva sancţiunilor pecuniare

Comisia, în calitate de „gardian al tratatelor” are autoritatea „de a asigura aplicarea
tratatelor precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia
supraveghează aplicarea dreptului Uniunii, de către statele membre, sub controlul Curţii
de Justiţie a UE (art. 17 TFUE).
Astfel, o consecinţă a constatării neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre este
faptul că instituţia Comisiei în cadrul procedurii de constatare (..) instituită de art. 260
TFUE indică sancţiuni pecuniare pentru statul membru în cauză.
Dreptul de a impune sancţiuni pecuniare este acordat Comisiei de către Consiliu în
baza TCE, anterior Tratatului de la Lisabona, prin regulamentele adoptate în diverse materii
(în special în materie de concurenţă).
Comisia este îndreptăţită să impună sancţiuni pecuniare pentru încălcarea dreptului
Uniunii, adoptând decizii în acest scop, care pot fi contestate la CJUE.
Deciziile luate de Comisie în materie de sancţiuni pecuniare pot fi contestate
potrivit art. 256 TFUE şi dispoziţiilor legislaţiei subsidiare. În practică ea este tratată ca o
acţiune în anularea unei decizii, deşi este o acţiune independentă. Punctul ei de pornire este
decizia Comisiei, şi nu încălcarea pretinsă.
Curtea de Justiţie poate anula, mări sau micşora sancţiunile aplicate; se poate
vorbi de o competenţă nelimitată a acesteia în privinţa acţiunilor referitoare la sancţiunile
aplicate.
 Acţiuni introduse de agenţii Uniunii

Acţiunea este prevăzută în art. 270 TCE şi 152 TEuratom.
Curtea de justiţie a UE este competentă să se pronunţe asupra oricărui litigiu dintre
Uniune şi agenţii acesteia, în limitele şi condiţiile stabilite prin Statutul funcţionarilor
Uniunii şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii (art. 270 TFUE).
Categoria agenţilor Uniunii cuprinde funcţionarii Uniunii şi ceilalţi agenţi.
Primii sunt persoane numite în funcţii stabilite prin decizia scrisă a autorităţii
competente să numească (potrivit Regulamentului de personal în vigoare).
Ceilalţi agenţi sunt încadraţi în categoria personalului temporar, auxiliar, local etc.
Funcţionarii sau agenţii Uniunii pot formula anumite acţiuni în limitele Statutului
funcţionarilor Uniunii, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă. Ei pot face sesizarea
organelor jurisdicţionale competente, cu avizarea autorităţii de numire, prin intermediul
superiorilor, în scopul reglementării amiabile a litigiilor.
Acţiunea formulată de funcţionarul în cauză are caracterul unui contencios alternativ,
care presupune:
 o acţiune în anulare atunci când un funcţionar sau un agent al Uniunii contestă
legalitatea unui act individual, formulând plângere în acest sens. Funcţionarul în cauză
poate acţiona şi împotriva oricărui alt act care, chiar dacă acesta a fost adresat altei
persoane, îl afectează (de exemplu, persoanele care au fost numite sau promovate);
Trebuie ca funcţionarul în cauză să acţioneze pentru propriul interes, concret.
 o acţiune împotriva sancţiunilor pecuniare, atunci când funcţionarul sau agentul
în cauză solicită o compensare pecuniară.
 Acţiunea în responsabilitate
Uniunea Europeană, având în temeiul tratatelor personalitate juridică, poate produce
prin activitatea pe care o desfăşoară, în această calitate, pagube, care trebuie reparate,
antrenându-se astfel răspunderea sa civilă.
Dispoziţiile TFUE reglementează atât răspunderea delictuală (extracontractuală) a
Uniunii, directă sau indirectă, cât şi răspunderea contractuală antrenată ca urmare a
neîndeplinirii obligaţiilor care rezultă dintr-un contract.
În condiţiile prevăzute de TFUE persoanele interesate pot obţine repararea pagubelor
astfel cauzate pe calea acţiunii în răspundere, delictuală sau contractuală, după caz, în
faţa Curţii de Justiţie a UE.
• Acţiunea în responsabilitate extracontractuală a Uniunii Europene. Potrivit
art. 340 TFUE, ca regulă „în materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este
obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice
ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituţiile sale sau de agenţii săi în
exerciţiul funcţiunilor lor”.
În această materie, Uniunea nu reprezintă instituţia Băncii Centrale Europene,
deoarece, prin derogare de la regula enunţată mai sus, BCE trebuie să repare, în
conformitate cu principiile generale comune ale statelor membre, prejudiciile
cauzate de aceasta sau de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.
Soluţionarea litigiilor care au ca obiect repararea acestor prejudicii intră în
competenţa Curţii de Justiţie a UE (art. 268 TFUE).
Cu toate acestea, dacă Uniunea are calitatea de parte într-un litigiu, şi nu este prevăzută
expres în tratat competenţa de soluţionare a acestui litigiu de către Curtea de Justiţie,
competenţa de soluţionare a litigiului în cauză revine instanţei statului membru (art. 274
TFUE).
Ceea ce înseamnă că şi în materia acţiunii în repararea pagubelor Curtea de Justiţie a
UE are o competenţă excepţională, aspect precizat expres de TFUE „calitatea de parte a
Uniunii nu înlătură competenţa instanţelor naţionale cu privire la litigiile respective, cu
excepţia cazurilor în care prin tratate competenţa este atribuită Curţii” (274 TFUE).
Reclamanţii, posesori ai legitimării procesuale active sunt „potrivit principiilor
generale comune ale ordinilor juridice ale statelor membre” în materie de răspundere
delictuală „orice persoană fizică sau juridică, chiar şi un cetăţean necomunitar, precum şi
teoretic, orice stat, chiar şi un stat terţ, care dovedeşte că a suportat un prejudiciu cauzat de
fapta instituţiei sau a agentului Uniunii aflat în exercitarea funcţiilor lui”.
Prin urmare, se poate preciza că, persoanele fizice sau juridice care au suferit un
prejudiciu cauzat prin fapta instituţiilor sau agenţilor Uniunii, în mod excepţional sunt
obligate să se adreseze Curţii „obligate fiind să ocolească, în vederea valorificării
pretenţiilor, instanţele naţionale de la locul producerii faptei cauzatoare de prejudicii -
instanţe competente potrivit principiilor admise de dreptul internaţional privat.
Acţiunea în răspundere trebuie să fie introdusă în termen de 5 ani, începând să curgă de
la producerea actului prejudiciabil, sau de la data apariţiei daunelor, dacă acestea s-au
produs ulterior faptului prejudiciabil.
De asemenea, trebuie făcută distincţia între răspunderea delictuală directă şi cea
indirectă a Uniunii.
În primul caz, având personalitate juridică Uniunea se manifestă în raporturile cu terţii
prin instituţiile sale, şi anume „Uniunea este reprezentată de fiecare instituţie, în temeiul
autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcţionarea lor” (art. 335
TFUE). Ceea ce înseamnă că pagubele cauzate de aceste instituţii, aflate în exercitarea
funcţiilor (competenţelor) lor, sunt cauzate de Uniune şi deci antrenează răspunderea
delictuală directă.
În cel de-al doilea caz, dacă fapta prejudiciabilă este produsă de un agent/funcţionar al
Uniunii aflat în îndeplinirea atribuţiilor sale, va fi antrenată răspunderea delictuală
indirectă a Uniunii în postură de comitent pentru prepusul său - agentul/funcţionar.
Faţă de Uniune agenţii, respectiv, funcţionarii acesteia răspund personal (răspundere
directă). Această răspundere este reglementată de dispoziţiile care stabilesc statutul sau
regimul care li se aplică. În această materie dispoziţiile TEuratom sunt similare, astfel, care
prevăd expres competenţa CJUE în litigiile „dintre Comunitate (Cumnunitatea Euratom) şi
agenţii săi în limitele şi condiţiile determinate de statut” (art. 152 TEuratom). Pe de altă
parte, statutul funcţionarilor CE şi Euratom prevede, de asemenea, competenţa obligatorie a
CJUE, după cum urmează „orice litigiu care opune una din Comunităţi unei persoane vizate
în prezentul statut ... este supus CJCE/CJUE, care are competenţă de jurisdicţie deplină” în
litigiile cu caracter pecuniar intervenite între părţile vizate.
Cu privire la această materie - a răspunderii delictuale directe şi indirecte a Uniunii -
art. 188 TEuratom dispune în mod asemănător cu art. 340 TFUE, şi anume „Comunitatea
(Euratom, n.a.) trebuie să repare, conform principiilor generale comune dreptului statelor
membre, daunele cauzate de instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiilor
(atribuţiilor) lor”.
Curtea, într-una din hotărârile sale, a dat o definiţie restrictivă culpei comise de un
agent al Comunităţii în exerciţiul funcţiilor sale, reducând astfel câmpul de aplicare a
răspunderii Comunităţii.
Jurisprudenţa cu privire la TCE, nu exclude orice răspundere fără culpă, a priori, dar
nu a consacrat-o formal până în astăzi, deşi ea este prezentă în ordinea juridică a mai multor
state membre.
Tribunalul de Primă Instanţă consideră, de asemenea, răspunderea ca fiind fondată pe
culpă.
În ceea ce priveşte condiţiile referitoare la evaluarea prejudiciului (care trebuie să fie
real şi cert), la legătura de cauzalitate între faptă (actul culpabil al Comunităţii) şi
prejudiciu (care trebuie să fie direct), sunt identice în cele două tratate (TCE/TFUE şi
TEuratom).
• Acţiunea în responsabilitate contractuală a Uniunii Europene. Curtea de Justiţie
este competentă cu soluţionarea unui litigiu născut în legătură cu un contract încheiat de
Uniune, dacă în acest contract figurează o clauză compromisorie.
Clauza compromisorie este cea care prevede că, în cazul ivirii unui litigiu Curtea de
Justiţie este competentă să-l soluţioneze. Clauza compromisorie se încheie între părţile
contractante.
În acest sens, art. 272 TFUE alin. 1, prevede „Curtea de Justiţie a UE este competentă
să se pronunţe în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept
public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia.
 Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe asupra oricărui diferend dintre
statele membre în legătură cu obiectul tratatelor, în cazul în care este sesizată cu privire la
acel diferend în temeiul unui compromis (art. 273 alin. 2 TFUE).
Condiţiile în care Curtea este competentă în temeiul unui compromis sunt:
 compromisul intervine întotdeauna între părţile în diferend, respectiv, părţile
aflate în litigiu;
 părţile în diferend sunt statele membre;
 diferendul este în legătură cu obiectul tratatelor Uniunii.
 Recursul Curţii de Justiţie împotriva deciziilor Tribunalului

Curtea de Justiţie este instanţa de recurs potrivit art. 256 par. 1 TFUE.
Deciziile pronunţate de Tribunal în primă instanţă, în cauzele avute în vedere de
articolele 263 (acţiune în anulare), 265 (acţiune în carenţă), 268 şi 340 (acţiune în răspunde
extracontractuală), 270 (litigii între Uniune şi agenţii săi) şi art. 272 (acţiune formulată în
baza unei clauze compromisorii), toate TFUE, precum şi în cazul altor categorii de acţiuni
care sunt prevăzute în statutul Curţii de Justiţie, pot face obiectul unui recurs la Curtea
de Justiţie limitat la chestiuni de drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de statutul
CJUE. Motivul de recurs este limitat la chestiunile de drept, deci Curtea nu se poate
pronunţa asupra problemelor de fapt. În anumite cazuri însă este dificil să se facă distincţie
între chestiunile de drept şi cele de fapt, astfel încât anumite evenimente produse (şi
considerate chestiuni de fapt) nu mai pot fi discutate sau puse la îndoială încă o dată în faţa
Curţii de Justiţie.
 Curtea de Justiţie este instanţa de recurs potrivit art. 58-61 din Statutul CJUE.
Potrivit art. 56 din Statutul CJUE, pot fi atacate cu recurs deciziile Tribunalului:
 prin care se finalizează judecata;
 prin care se soluţionează parţial fondul unui litigiu,
 prin care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepţie de
necompetenţă sau de inadmisibilitate (art. 56 Statutul CJUE). Decizia poate fi
atacată în termen de două luni de la notificarea acesteia.
 Părţile care pot formula recurs la CJUE.
De regulă recursul poate fi introdus de oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse,
în totalitate sau în parte.
De la această regulă statutul prevede două excepţii, şi anume:
 persoanele fizice sau juridice pot introduce recurs numai în cazul în care decizia
Tribunalului le priveşte în mod direct (nu intră sub incidenţa acestei dispoziţii
statele membre şi instituţiile Uniunii);
 cu excepţia litigiilor dintre Uniune şi agenţii săi, recursul poate fi introdus, de
asemenea, de statele membre şi de instituţiile Uniunii care nu a intervenit în
litigiul înaintat Tribunalului. În această situaţie, statele membre şi instituţiile se
află într-o poziţie identică cu cea a statelor membre sau a instituţiilor care
intervin în primă instanţă (art. 56 alin. 2 şi 3 Statutul CJUE).
De asemenea, orice persoană a cărei cerere de intervenţie a fost respinsă de Tribunal
poate formula un recurs în faţa CJUE, în termen de două săptămâni de la comunicarea
cererii de respingere.
Motivele de recurs.
Recursul înaintat Curţii de Justiţie se limitează la chestiuni de drept. Statutul Curţii de
Justiţie - în art. 58 - prevede următoarele motive pe care se poate întemeia recursul:
 lipsa de competenţă a Tribunalului;
 nerespectarea procedurii în faţa tribunalului, care aduce atingere intereselor
reclamantului;
 încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal.
Recursul nu poate privi exclusiv taxele şi cheltuielile de judecată.
 În cazul în care recursul este întemeiat, CJUE anulează decizia Tribunalului. În acest
caz, Curtea poate fie să soluţioneze ea însăşi în mod definitiv litigiul, atunci când acesta
este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului, pentru a se pronunţa asupra
acesteia.
În caz de trimitere spre rejudecare, Tribunalul este legat de chestiunile de drept
soluţionate prin decizia Curţii.
De asemenea, dacă un recurs introdus de un stat membru sau de o instituţie care nu a
intervenit în litigiul aflat în faţa tribunalului este întemeiat, Curtea poate indica, în cazul în
care se consideră necesar, acele efecte ale deciziei anulate a Tribunalului care trebuie
considerate ca definitive pentru părţile în litigiu (art. 61 Statutul CJUE).
 Reexaminarea de către Curtea de Justiţie a unor decizii adoptate de Tribunal în

baza TFUE şi a Statutului Curţii de Justiţie a UE
Curtea de Justiţie a UE este competentă să reexamineze în următoarele decizii:
- deciziile pronunţate de Tribunal ca urmare a judecării acţiunilor formulate
împotriva deciziilor tribunalelor specializate, pot face, în mod excepţional, obiectul unei
reexaminări de către Curtea de Justiţie a UE, în condiţiile şi limitele prevăzute de statut, în
cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii (art. 256
par. 2 TFUE);
- deciziile pronunţate de Tribunal în trimiterile preliminare pot face, în mod
excepţional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie a UE, în condiţiile şi
limitele prevăzute de statut, în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa
dreptului Uniunii (art. 256 par. 3 TFUE).
În cele două situaţii prevăzute de art. 256 par. 2 şi 3 TFUE, primul avocat general
poate, în cazul în care consideră că există un risc grav pentru unitatea sau coerenţa dreptului
Uniunii, să propună Curţii de Justiţie reexaminarea deciziei Tribunalului (art. 62 Statutul
CJUE).
Propunerea trebuie făcută în termen de o lună de la pronunţarea deciziei Tribunalului.
În termen de o lună de la prezentarea propunerii de către primul avocat general, Curtea
decide dacă este cazul sau nu să reexamineze decizia.
 Trimiterea preliminară în faţa Curţii de Justiţie

Originalitatea sistemului juridic al Uniunii Europene este dat de mecanismul trimiterii
preliminare, expresie a cooperării dintre judecătorul naţional şi Curtea de Justiţie a UE.
În acest sens, potrivit art. 19 TUE, „Curtea de Justiţie a UE hotărăşte în
conformitate cu tratatele, cu titlu preliminar”, la solicitarea instanţelor judecătoreşti
naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de
instituţii.
Competenţa CJUE în această materie este subliniată de art. 267 TFUE, astfel, „Curtea
de Justiţie a UE este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar, cu privire la:
a. interpretarea tratatelor;
b. validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii;
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat
membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi
este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la
această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei
instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern,
această instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie”.
Tratatul de la Lisabona introduce o nouă dispoziţie referitoare la competenţa de a
hotărî cu titlu preliminar, şi anume, „în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o
cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei
măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen”.
Are competenţă de a judeca trimiteri preliminare, în baza art. 267 TFUE, şi
Tribunalul, în domenii specifice stabilite de Statut.
În cazul în care consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu
susceptibilă de a aduce atingere unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii, Tribunalul poate
trimite cauza spre soluţionare Curţii de Justiţie. După cum am menţionat deciziile
pronunţate de Tribunal în trimiteri preliminare pot face, în mod excepţional, obiectul unei
reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în limitele prevăzute de statut, în
cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii.
Obiectul trimiterii preliminare este, interpretarea dreptului Uniunii (în principiu
dreptul primar şi dreptul derivat) sau examinarea validităţii actelor adoptate de
instituţii.
 Curtea de Justiţie are competenţa de a interpreta tratatele, respectiv, dreptul
primar (anterior Tratatului de la Lisabona, tratatele institutive ale Comunităţilor, tratatele
de revizuire a acestora, ca şi anexele şi protocoalele adoptate cu acest prilej).
 Curtea are competenţa să interpreteze şi să examineze validitatea „actelor
adoptate de instituţiile Uniunii”, respectiv, dreptul derivat. În acest sens Curtea are în
vedere interpretarea şi examinarea de validitate pentru toate categoriile de acte prevăzute la
art. 288 TFE, inclusiv pentru cele care nu au denumirea prevăzută de articolul menţionat, şi
anume „o rezoluţie” a Consiliului.
 Curtea este competentă să interpreteze „statutele organismelor create printr-un
act al Consiliului” deoarece acestea sunt tot acte ale unei instituţii, al Consiliului (art. 267
TFUE), şi „dacă nu există dispoziţii contrare în acel statut” (art. 150 TEuratom).
 Din jurisprudenţa anterioară Tratatului de la Lisabona rezultă competenţa de
interpretare a Curţii în privinţa:
- acordurilor internaţionale încheiate de Consiliu, în aplicarea art. 218 TFUE (fost
300 TCE) ca şi a acordurilor de asociere încheiate în temeiul art. 217 TFUE (fost 310
TCE);
- hotărârilor adoptate de organele create de astfel de acorduri de asociere, inclusiv
a acordurilor mixte încheiate de Comunitate-Uniune şi statele membre cu terţii.
 În principiu Curtea nu este competentă să interpreteze sau să examineze
valabilitatea convenţiilor încheiate între statele membre, în temeiul art. 267 TFUE
(deoarece nu sunt nici acte ale instituţiilor şi nici nu pot fi incluse în dreptul Uniunii având
obiect de reglementare ce depăşeşte domeniul integrării comunitare), dar statele membre, în
numeroase cazuri, prin dispoziţii exprese inserate în aceste convenţii sau în protocoale
ulterioare anexate acestora au dat în competenţa Curţii de justiţie şi interpretarea acestor
instrumente interstatale. Exemplificăm în acest sens:
- Convenţia de la Bruxelles din 29 februarie 1968 privind recunoaşterea reciprocă a
societăţilor şi a persoanelor juridice, însoţită de un protocol privind interpretarea acesteia;
- Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, a cărei interpretare este dată în
competenţa Curţii, potrivit protocolului de la Luxemburg din 3 iunie 1971;
- Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale, în conformitate cu două protocoale încheiate la 19 decembrie 1988;
Convenţiile menţionate sunt trimise Curţii, spre interpretare, de către instanţele
judecătoreşti ale căror hotărâri sunt obligatorii, nesusceptibile de recurs jurisdicţional de
drept intern, instanţe obligate să sesizeze Curtea de Justiţie, prin derogare de la prevederile
art. 267 TFUE (spre exemplu, art. 2 şi 3 din Protocolul de la Luxemburg din 3 iunie 1971).
 Sunt excluse din competenţa de examinare de validitate a Curţii de Justiţie
tratatele Uniunii.
Numai instanţa naţională - denumită jurisdicţie naţională prin tratatele
anterioare Tratatului de la Lisabona - este autoarea trimiterii preliminare.
Noţiunea de jurisdicţie naţională/instanţă naţională a fost definită de Curtea de
Justiţie după criterii comunitare: originea legală şi permanenţă organului de jurisdicţie,
jurisdicţia sa obligatorie şi caracterul contradictoriu al procedurii pentru litigiile pe care le
are de soluţionat, modul de desemnare a membrilor săi şi misiunea sa de aplicare a regulilor
de drept. De asemenea, jurisdicţia abilitată să sesizeze Curtea de Justiţie a UE trebuie să fie
cea care este chemată să soluţioneze litigiul pe fond. În acest sens jurisdicţie naţională poate
fi administrativă, civilă, penală.
Numai judecătorul naţional are competenţa de a invoca şi de a sesiza Curtea de Justiţie
cu o chestiune preliminară, în măsura în care el apreciază că trimiterea este necesară pentru
a-şi pronunţa hotărârea. Părţile în litigiu (de fond) pot numai să ridice chestiunea
preliminară în faţa Curţii, eventual să o propună judecătorului naţional. Formularea
chestiunii preliminare şi trimiterea acesteia intră în competenţa instanţei naţionale, care
judecă fondul cauzei.
Articolul 267 TFUE face distinge între instanţele care efectuează trimiterea chestiunii
preliminare la Curte, după cum hotărăsc, în primă sau în ultimă instanţă.
Primele, instanţele ale căror hotărâri sunt susceptibile de recurs, au facultatea de a
sesiza Curtea, „dacă apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a
pronunţa o hotărâre” (art. 267 alin. 2 TFUE).
A doua categorie de instanţe sunt cele ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de
atac de drept intern. Acestea sunt obligate să sesizeze Curtea de Justiţie
Caracterul incidental al procedurii de trimitere prejudiciară. Procedura
preliminară este un incident la procedura care se derulează în faţa instanţei naţionale.
Iniţiativa sesizării Curţii aparţine instanţei naţionale. Procedura debutează printr-o
suspendare a procedurii naţionale, urmată de o trimitere a unei chestiuni preliminare la
Curte, ce are ca obiect fie interpretarea (...) fie examinarea de validitate (...).
Procedura de trimitere a chestiunii în cauză se va finaliza – ca urmare a răspunsului
Curţii, dat sub forma unei hotărâri – prin reluarea procedurii naţionale şi prin soluţionarea
litigiului în faţa judecătorului naţional, conform interpretării date de Curtea de Justiţie a UE.
 Tratatul de la Lisabona şi competenţele Curţii de Justiţie în cadrul foştilor
piloni ai Uniunii Europene
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă în ceea ce priveşte
dispoziţiile privind politica externă şi de securitate comună - PESC, nici în ceea ce
priveşte actele adoptate în temeiul acestora.
Cu toate acestea, Curtea este competentă să controleze respectarea dispoziţiilor art.
40 din TUE şi să se pronunţe în ceea ce priveşte acţiunile formulate în condiţiile prevăzute
la articolul 263 par. 4 din TFUE (în cadrul acţiunilor în anulare), privind controlul
legalităţii deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau
juridice adoptate de Consiliu în temeiul Titlului V capitolul 2 din TUE.
În cadrul părţii a III-a, Titlul V, capitolele 4 şi 5, referitoare la spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie, Curtea de Justiţie a UE nu este competentă să verifice legalitatea
sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte servicii de aplicare
a legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităţilor
care le revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării securităţii
interne.
 Tratatul de la Lisabona aduce un plus în privinţa competenţei referitoare la
controlul de legalitate al actelor şi produc efecte pe teritoriul acesteia, astfel „Curtea de
justiţie este competentă să se pronunţe în privinţa legalităţii unui act adoptat de Consiliul
European sau de Consiliu în temeiul articolului 7 din TUE numai la solicitarea unui stat
membru care face obiectul unei constatări a Consiliului European sau a Consiliului şi numai
în privinţa respectării dispoziţiilor de procedură prevăzute de respectivul articol.
Această cerere trebuie prezentată în termen de o lună de la data respectivei constatări.
Curtea hotărăşte în termen de o lună de la data cererii” (art. 269 TFUE).
 Tribunalul
Tribunalului de primă instanţă (TPI) reprezintă primul pas spre diversificarea structurii
jurisdicţiei comunitare/a Uniunii, prin redistribuirea unor competenţe precedent deţinute de
către Curtea de Justiţie în profitul altor jurisdicţii comunitare, cu condiţia, bine înţeles, al
protejării controlului suprem al Curţii.
TPI a fost creat prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 în condiţiile în
care volumul de activitate al Curţii devenise incompatibil cu exigenţele unei bune
administrări a justiţiei. Cu toate acestea, înfiinţarea TPI nu a pus capăt aglomerării de cauze
cu care Curtea era confruntată.
Aglomerarea de cauze, caracteristică nu numai Curţii ci şi Tribunalului, a determinat
autorii Tratatului de la Nisa să prevadă posibilitatea creării de camere jurisdicţionale
pentru analiza în primă instanţă a litigiilor speciale (art. 225 bis TCE).
Prin Tratatul de la Lisabona Tribunalul de primă instanţă va fi denumit în continuare
Tribunal.
 Componenţa, organizarea şi funcţionarea Tribunalului
Tribunalul cuprinde 28 de judecători, cel puţin câte un judecător din fiecare stat
membru (art. 19 par. 2 TUE).
Membrii Tribunalului, judecătorii şi avocaţii generali,sunt aleşi dintre persoanele care
prezintă toate garanţiile de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea
unor înalte funcţii jurisdicţionale (condiţii prevăzute la art. 254 TFUE).
De asemenea, membrii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţile care întrunesc
condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau
care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute (art. 253 par. 2 TFUE).
Ca şi membrii CJUE, membrii Tribunalului sunt numiţi de comun acord de către
guvernele statelor membre, pentru o perioadă de şase ani, după consultarea comitetului
(prevăzut de art. 255 TFUE). La fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială. Membrii care
şi-au încheiat mandatul pot fi numiţi din nou.
Numărul de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statutul CJUE. Statutul poate
să prevadă ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi generali (art. 254 TFUE).
Membrii Tribunalului pot fi chemaţi să exercite funcţia de avocat general.
Avocatul general are rol de a prezenta în şedinţă publică, cu deplină imparţialitate şi în
deplină independenţă, concluziile motivate cu privire la anumite cauze înaintate
Tribunalului, pentru a-l asista în îndeplinirea misiunii sale.
 Judecătorii desemnează dintre ei pe preşedintele Tribunalului, pentru o perioadă de
trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul au reşedinţa la sediul Curţii de Justiţie.
Independenţa sa funcţională - a Tribunalului - este garantată de existenţa unei grefe
distincte, la conducerea căreia Tribunalul numeşte grefierul, căruia îi fixează statutul.
Preşedintele Curţii şi preşedintele Tribunalului fixează de comun acord modalităţile
după care funcţionarii şi alţi agenţi ataşaţi Curţii îşi oferă serviciile lor Tribunalului pentru
a-i asigura funcţionarea (bibliotecă, cercetare, traducere, interpretare).
 Tribunalul se întruneşte în camere compuse din trei sau din cinci judecători.
Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor.
Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe trei ani. Mandatul lor poate fi
reînnoit o dată.
Regulamentul de procedură stabileşte compunerea camerelor şi repartizarea cauzelor
către acestea.
Atunci când regulamentul de procedură stabileşte, Tribunalul se poate întruni în
şedinţă plenară sau cu judecător unic.
Tribunalul se poate întruni şi în Marea Cameră, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
regulament.
Tratatul de la Nisa apropie organizarea Tribunalului de cea a Curţii, îndeosebi prin
noul art. 224 TCE care admite ca statutul să prevadă asistarea TPI de către avocaţi generali
şi prin condiţiile de numire a judecătorilor, numire care face referire la calificarea cerută
pentru exerciţiul înaltelor funcţii jurisdicţionale. Aceste aspecte sunt menţinute şi de
Tratatul de la Lisabona (în art. 19 par. 2 TUE şi 254 TFUE).
Potrivit art. 19 par. 2 TFUE, care prevăd că „Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător
din fiecare stat membru”.
Rezultă că numărul judecătorilor TPI din partea fiecărui stat membru poate fi mai mare
decât acela al judecătorilor Curţii de Justiţie.
Cu excepţia cazului în care Statutul CJUE dispune altfel, dispoziţiile TFUE referitoare
la Curtea de Justiţie sunt aplicabile şi Tribunalului.
 Competenţa Tribunalului
Potrivit Tratatului de la Lisabona se menţin competenţele extinse ale Tribunalului,
aşa cum au fost reglementate prin Tratatul de la Nisa, cu modificările corespunzătoare
intervenite în structura jurisdicţională a Uniunii.
Tribunalul are competenţa să judece în primă instanţă acţiunile în anulare (art. 263
TFUE), în carenţă (art. 265 TFUE), în repararea prejudiciilor (art. 268 şi 340 TFUE)
cele născute în temeiul unei clauze compromisorii (art. 272 TFUE) şi litigiile între
Uniune şi agenţii săi (art. 270 TFUE), cu excepţia celor care sunt atribuite unui tribunal
specializat, instituit în conformitate cu articolul 257 TFUE şi a celor rezervate prin Statutul
Curţii de Justiţie.
 Articolul 1, Anexa 1, din Statutul CJUE, atribuie unui tribunal specializat,
respectiv Tribunalului Funcţiei Publice spre soluţionare în primă instanţă:
- litigiile dintre Uniune şi funcţionarii acesteia (potrivit art. 270 TFUE);
- litigiile dintre orice organe, oficii sau agenţii şi funcţionarii acestora.
 Potrivit art. 51 alin. 1 din Statutul CJUE, sunt rezervate, Curţii de Justiţie a UE
acţiunile în anulare (art. 263 TFUE) şi în carenţă (art. 265 TFUE) atunci când acestea
sunt introduse de un stat membru împotriva:
a) unui act sau a unei abţineri de a hotărî a PE sau a Consiliului, sau a celor două
instituţii împreună, cu excepţia:
- deciziilor adoptate de Consiliu conform art. 108 alin. 2 par. 3 TFUE;
- actelor Consiliului adoptate în temeiul unui regulament al Consiliului privind
măsuri de apărare comercială în sensul art. 207 TFUE;
- actelor Consiliului prin care acesta îşi exercită competenţele de executare în
conformitate cu art. 291 alin. 2 TFUE.
b) unui act sau a unei abţineri de a hotărî a Comisiei în temeiul art. 331 alin. 1
TFUE.
De asemenea, sunt rezervate CJUE, aceleaşi acţiuni menţionate anterior, atunci
când sunt introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unui act sau a unei abţineri de a
hotărî a PE sau a Consiliului, a celor două instituţii împreună sau a Comisiei sau sunt
introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unui act sau a unei abţineri de a hotărî a Băncii
Centrale Europene (art. 51 alin. 2 din Statutul CJUE).
Prin urmare, Tribunalul este competent să judece în primă instanţă, din categoria
acţiunilor în anulare şi în carenţă, acelea introduse de persoanele fizice şi juridice (categoria
reclamanţilor privilegiaţi).
 Tribunalele specializate.
Tribunalele specializate sunt înfiinţate de către Parlamentul European şi
Consiliul, care hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă ordinară.Parlamentul
European şi Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după
consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea
Comisiei. Tribunalele specializate funcţionează pe lângă Tribunal.
 Componenţa şi competenţa tribunalelor specializate
 Normele referitoare la compunerea acestui tribunal şi la întinderea competenţelor
care îi sunt atribuite sunt stabilite de regulamentul de înfiinţare al tribunalului specializat.
Membrii tribunalului specializat sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii
de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor funcţii jurisdicţionale.
Aceştia sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate.
 Tribunalele specializate sunt competente să judece în primă instanţă anumite
categorii de acţiuni în materii speciale (art. 257 TFUE).
Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la
chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind înfiinţarea tribunalului
specializat prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.
 Tribunalele specializate îşi stabilesc regulamentul de procedură în acord cu Curtea
de Justiţie. Acest regulament este aprobat de Consiliu. Dispoziţiile tratatelor referitoare la
Curtea de Justiţie a UE şi dispoziţiile Statutului CJUE se aplică şi tribunalelor specializate,
cu excepţia cazului în care regulamentul de înfiinţare a acestuia dispune altfel.
De asemenea, dispoziţiile tratatelor referitoare Curtea de Justiţie a UE şi la Tribunal, cu
privire la statutul judecătorilor şi avocaţilor generali, inclusiv regimul lingvistic al CJUE, se
aplică în mod corespunzător şi tribunalelor specializate (Titlul I şi art. 66 din Statutul
CJUE).Un tribunal specializat este Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene.
 Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene (TFPUE)
Ca urmare a Declaraţiei - anexă la Tratatul de la Nisa a referitoare la articolul ce avea
în vedere camerele jurisdicţionale (225 A din TCE), a fost adoptată Decizia Consiliului nr.
2004 din 2 nov. 2004 care reglementează instituirea Tribunalului Funcţiei Publice,
renunţându-se la denumirea de cameră jurisdicţională. Acesta a fost conceput a fi organizat
pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă, în prezent pe lângă Tribunal.
 Tribunalul funcţiei publice este reglementat de Anexa la Statutul Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene.
 Compunerea Tribunalului Funcţiei Publice a UE
 Tribunalul este alcătuit din şapte judecători, numărul acestora putând fi mărit de
Consiliu (care hotărăşte cu majoritate calificată) la cererea Curţii de Justiţie. Mandatul
judecătorilor este de şase ani cu posibilitatea de a fi reînnoit.
Membrii TFPUE sunt aleşi dintre persoanele care oferă depline garanţii de
independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor funcţii jurisdicţionale,
după consultarea unui comitet constituit în baza art. 3 par. 3 din Anexa la Statutul CJUE,
potrivit art. 257 par. 4 TFUE.
După ce sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, judecătorii sunt numiţi de către
Consiliu.
La numirea judecătorilor, Consiliul asigură o componenţă cât mai echilibrată a TFPUE
pe criteriul geografic cât mai extins posibil dintre resortisanţii statelor membre şi în ceea ce
priveşte sistemele juridice naţionale reprezentate (art. 3 par. 1 din Statutul CJUE).
Îşi poate prezenta candidatura pentru a fi judecător la TFPUE orice persoană care este
cetăţean al Uniunii Europene care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 257 par. 4 TFUE.
Consiliul, hotărând la recomandarea CJUE determină condiţiile şi modalităţile de depunere
şi de prelucrare a acestor candidaturi (art. 3 par. 2 din Anexa la Statutul CJUE).
Comitetul consultat de Consiliu în vederea numirii judecătorilor TFPUE este alcătuit
din şapte persoane selectate dintre foşti membrii ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi
dintre jurişti recunoscuţi pentru competenţele lor. Desemnarea membrilor comitetului şi
normele de funcţionare sunt determinate de Consiliu, hotărând la recomandarea
preşedintelui CJUE (art. 3 par. 3 din Anexa la Statutul CJUE).
Comitetul îşi dă avizul asupra caracterului corespunzător al candidaţilor de a exercita
funcţia de judecător al TFPUE.
 Judecătorii aleg dintre ei preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice pentru un
mandat de trei ani. Preşedintele poate fi reales.
 Funcţionara TFPUE. TFPUE judecă în camere formate din trei judecători.
Regulamentul său de procedură prevede în anumite situaţii judecarea cauzelor în şedinţă
plenară, în cameră alcătuită din cinci judecători sau de un judecător unic.
Tribunalul Funcţiei Publice este sprijinit de serviciile din cadrul Curţii de Justiţie şi
Tribunalului.
Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul TFPUE au reşedinţa la sediul Curţii de
Justiţie.
 Competenţa TFPUE
 Tribunalul Funcţiei Publice a UE exercită în primă instanţă:
- litigiile dintre Uniune şi funcţionarii acesteia în temeiul art. 270 TFUE şi 152
TEuratom, inclusiv în
- litigiile dintre orice organe, oficii sau agenţii şi funcţionarii acestora, cu privire la
care era competentă Curtea de Justiţie până la înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice.
 Deciziile pronunţate de Tribunalul Funcţiei Publice în exerciţiul competenţelor sale
jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului, acesta fiind limitat la chestiuni
de drept.
Potrivit art. 11 alin. 1 din Statutul CJUE - Anexă, recursul poate fi fondat pe
următoarele motive:
- lipsa de competenţă a Tribunalului Funcţiei Publice;
- încălcarea procedurii în faţa Tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în
cauză;
- încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunalul Funcţiei Publice.
Atunci când recursul este întemeiat, Tribunalul anulează decizia TFPUE şi se pronunţă
el însuşi asupra litigiului. Acesta trimite cauza TFPUE spre rejudecare în cazul în care
litigiul nu este în stare de judecată.
Atunci când cauza este trimisă TFPUE spre rejudecare, acesta este ţinut de dezlegarea
dată chestiunilor de drept prin decizia Tribunalului (art. 13 par. 2 din Anexa la Statutul
CJUE).
SUBUNITATEA V. 8. CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE

Prin tratatul bugetar din 1975, intrat în vigoare în 1977, la propunerea Parlamentului,
se înfiinţează Curtea de Conturi, pentru ca prin TMs, în anul 1993, Curtea de Conturi să
dobândească statutul de instituţie a Comunităţilor Europene. Tratatul CE menţionează
acest lucru în art. 7 par. 1, în prezentarea mecanismului instituţional al Uniunii cu scopul de
a realiza înfăptuirea sarcinilor încredinţate Comunităţii.
Instituţia Curţii de Conturi este reglementată de art. 285-287 TFUE şi regulamentul de
procedură al acesteia.
 Componenţa şi organizarea Curţii de Conturi
Curtea de Conturi este organizată şi funcţionează ca un organ colegial,
cuprinzând: membrii şi preşedintele acesteia. Membrii formează, corespunzător structurii
organizatorice a Curţii, camere şi comitete, iar Curtea numeşte dintre membrii săi, în urma
unei alegeri prin vot secret un secretar general, în conformitate cu procedura stabilită în
normele de aplicare.
 Curtea de Conturi este compusă din câte un resortisant din fiecare stat
membru, al cărui mandat este de şase ani cu posibilitatea de a fi reînnoit.
Potrivit art. 286 TFUE, „membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre persoanele care fac
parte sau au făcut parte din instituţiile de control extern din ţările lor, ori care au o calificare
specială pentru această funcţie. Ei trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă”.
Fiecare stat membru propune o listă de membri, care este adoptată de Consiliu,
după consultarea PE (art. 286 alin. 2 TFUE). Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi pentru
o perioadă de şase ani. Mandatul lor poate fi reînnoit.
 Ca şi comisarii europeni, membrii Curţii de Conturi:
- îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii (art.
285 TFUE);
- nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern sau de la un alt
organism, în realizarea îndatoririlor lor (art. 286 par. 3 TFUE).
Ei se abţin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor.
 Ca şi membrii Curţii de Justiţie, membrii Curţii de Conturi:
- pe durata mandatului lor, nu pot exercita nici o altă activitate profesională, fie ea
remunerată sau nu,
- la instalarea în funcţie, se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi
după încetarea acestuia, obligaţiile care rezultă din mandat, şi în special, obligaţia
de a manifesta onestitate şi prudenţă în acceptarea anumitor funcţii sau avantaje
după încetarea funcţiei lor.
De asemenea, dispoziţiile Protocolului (nr. 7) asupra privilegiilor şi imunităţilor
Uniunii Europene aplicabile judecătorilor de la Curtea de Justiţie sunt aplicabile şi
membrilor Curţii de Conturi.
Modurile de încetare ale funcţiei sunt similare cu cele ale membrilor Comisiei cu
excepţia încetării funcţiei prin votul de neîncredere al Parlamentului specific doar Comisiei.
Cu excepţia destituirii, membrii Curţii de Conturi rămân în funcţie până la înlocuirea
lor.
 Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei preşedintele pe o perioadă de trei
ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
Preşedintele poate delega o parte din atribuţiile sale unuia sau mai multor membri.
 În vederea exercitării competenţei de a adopta anumite categorii de rapoarte şi
avize, în conformitate cu art. 287 alin. 4 par. 4 TFUE, Curtea de Conturi înfiinţează camere
interne.
Camerele adoptă rapoarte şi avize, cu excepţia raportului anual privind bugetul
general al Uniunii şi a raportului anual privind fondurile europene de dezvoltare. Camerele
au responsabilitatea de a executa sarcinile de pregătire aferente documentelor care fac
obiectul adoptării de către Curte, inclusiv proiectele de observaţii şi de avize, propunerile de
programe de activitate şi alte documente din domeniul auditului.
Curtea numeşte un secretar general responsabil de secretariatul Curţii. Secretarul
general este responsabil cu gestionarea personalului şi de administrarea Curţii, precum şi de
orice alte sarcini care îi sunt atribuite de către Curte.
 Funcţionarea Curţii de Conturi a UE
Curtea stabileşte calendarul provizoriu al şedinţelor sale o dată pe an, înainte de
sfârşitul anului precedent.
La iniţiativa preşedintelui sau la cererea a cel puţin un sfert dintre membrii săi, Curtea
poate organiza şedinţe suplimentare.
Preşedintele întocmeşte ordinea de zi a fiecărei şedinţe.
Deciziile Curţii se adoptă în şedinţă şi prin procedura scrisă. Curtea stabileşte, în
funcţie de caz, deciziile care se adoptă prin procedură scrisă.
Şedinţele Curţii sunt prezidate de către preşedinte. Şedinţele Curţii nu sunt publice, ele
au caracter închis, cu excepţia cazurilor în care Curtea prevede altfel.
Curtea îşi adoptă deciziile în colegiu, după examinarea prealabilă a acestora în
cadrul unei camere sau al unui comitet.
Deciziile se adoptă de către Curte astfel:
 cu majoritatea voturilor membrilor care o compun, în cazul adoptării rapoartelor
anuale, a rapoartelor speciale sau avizelor (art. 287 alin. 4 par. 3, TFUE) şi a declaraţiei de
asigurare referitoare la veridicitatea conturilor (art. 287 alin. 1 par. 2 TFUE);
 cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi la şedinţa Curţii, în cazul altor acte.
Camerele adoptă decizii cu majoritatea voturilor membrilor care le compun. În caz
de egalitate a voturilor este decisiv votul decanului sau al membrului care asigură
interimatul acestuia. Deciziile camerelor privesc adoptarea rapoartelor şi avizelor, cu
excepţia raportului anual privind bugetul general al UE şi a raportului anual privind
fondurile europene de dezvoltare.
Rapoartele, avizele, observaţiile, declaraţiile de asigurare şi alte documente care
fac obiectul publicării se elaborează în toate limbile oficiale ale UE. Regulile cu privire la
transmiterea şi publicarea acestora sunt stabilite de normele de aplicare fixate de Curte.
 Atribuţiile Curţii de Conturi a Uniunii Europene
„Curtea de conturi asigură controlul (auditul) conturilor Uniunii (art. 285
TFUE)” este dispoziţia care exprimă în esenţă competenţa instituţiei, pentru ca, în articolele
următoare să detalieze în ce constă controlul pe care-l efectuează.
Potrivit art. 287 TFUE, competenţa de control a Curţii de conturi constă în
următoarele:
1. Curtea verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii, inclusiv,
ale oricărui organ, oficiu sau agenţie înfiinţată de aceasta, în măsura în care actul constitutiv
nu exclude acest control. În acest sens Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi
Consiliului o declaraţie de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum şi
legalitatea operaţiunilor şi înregistrarea acestora în conturi, declaraţie care se publică în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (art. 287 alin. 1 TFUE şi art. 319 alin. 1 TFUE).
2. Curtea examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi
asigură buna gestiune financiară. Legat de acest aspect, Curtea de conturi semnalează
orice neregularitate. Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza veniturilor de realizat
cât şi pe baza celor realizate efectiv de Uniune. Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza
angajamentelor asumate, precum şi pe baza plăţilor efectuate.
În astfel de cazuri controlul se realizează pe baza documentelor şi informaţiilor care îi
sunt puse la dispoziţie, iar atunci când este necesar, se pot efectua controale şi la faţa
locului, prin verificări la sediul oricărei persoane fizice şi juridice beneficiare de vărsăminte
de la buget.
Controlul se efectuează asupra actelor justificative şi, dacă este cazul, la faţa locului, la
celelalte instituţii ale Uniunii, în sediile oricărui organ, oficiu sa agenţie care administrează
venituri sau cheltuieli făcute în numele Uniunii şi în statele membre, inclusiv în imobilele
oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget
(art. 287 alin. 3 par. 1 TFUE).
În statele membre, controlul se realizează în colaborare cu instituţiile naţionale de
control sau în cazul în care acestea nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile
naţionale competente (art. 287 alin. 3 par. 1 TFUE).
Pentru îndeplinirea misiunii sale, Curtea de Conturi şi instituţiile naţionale de
control ale statelor membre practică o cooperare bazată pe încrederea şi pe respectarea
independenţei acestora. În cazul în care aceste instituţii sau servicii intenţionează să
participe la control informează Curtea de Conturi.
 Cu privire la competenţa Curţii de Conturi referitoare la asigurarea unei bune
gestiuni financiare, având în vederea că activitatea de gestionare a veniturilor şi
cheltuielilor Uniunii este exercitată de Banca Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi
are dreptul de acces la informaţiile deţinute de această bancă. Dreptul de acces este
reglementat printr-un acord încheiat între Curte, bancă şi Comisie. Chiar şi în lipsa
acestui acord, Curtea are acces la informaţiile necesare pentru a efectua controlul veniturilor
şi cheltuielilor Uniunii administrate de bancă (art. 287 alin. 3 par. 3 TFUE).
3. Curtea stabileşte normele detaliate privind desfăşurarea auditurilor pe care
trebuie să le efectueze în temeiul dispoziţiilor tratatelor.
Curtea efectuează auditurile în conformitate cu obiectivele stabilite în programul său
de activitate. Pentru fiecare sarcină de audit care trebuie să fie îndeplinită, camera
desemnează un membru raportor. Iar pentru fiecare sarcină care depăşeşte cadrul specific al
unei camere, membrul este desemnat, de la caz la caz, de către Curte.
4. Curtea de Conturi are competenţa de a întocmi un raport anual după încheierea
fiecărui exerciţiu financiar. Acest raport se transmite celorlalte instituţii ale Uniunii şi se
publică în JOUE, împreună cu răspunsurile formulate de aceste instituţii la observaţiile
Curţii (art. 287 par. 4 alin. 1 TFUE).
5. Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales sub
forma rapoartelor speciale, referitoare la chestiuni specifice şi poate emite avize la
cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Uniunii (art. 287 alin. 4 TFUE).
6. Curtea de Conturi adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize cu
majoritatea membrilor care o compun (art. 287 alin. 4 par. 3 TFUE).
 După cum am arătat, în vederea adoptării unor categorii de rapoarte sau avize,
Curtea îşi poate înfiinţa camere interne, în condiţiile regulamentului de procedură1.
7. Curtea de Conturi sprijină Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea
funcţiei lor de control al execuţiei bugetare, emiţând la cererea acestora avize consultative
şi opinii de specialitate, în probleme legate de încasarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor (art. 287 alin. 4 apr. 5 TFUE).
Prin urmare, Curtea are competenţă consultativă potrivit art. 287 alin. 4 par. 3, 322
şi 325 TFUE, în baza cărora i se adresează o cerere de aviz.
8. Prin TA se lărgeşte rolul Curţii de Conturi prin competenţa de a sesiza Curtea de
Justiţie a UE cu o acţiune în anularea actelor adoptate cu încălcarea prerogativelor sale,
potrivit art. 263 alin. 3 TFUE. Această competenţă se menţine şi prin Tratatul de la
Lisabona.
9. Curtea are şi competenţa a-şi stabili regulamentul de procedură, potrivit art. 287
par. 4 alin. 5 TFUE.
 În conformitate cu principiile transparenţei, orice cetăţean al Uniunii şi orice
persoană fizică şi juridică având reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are
drept de acces la documentele Curţii în condiţiile stabilite prin decizia care instituie
normele interne cu privire la tratarea cererilor de acces la documentele pe care le
deţine Curtea de Conturi a UE.
 Exercitarea atribuţiilor Curţii de Conturi a UE
 Cu condiţia respectării principiului răspunderii colective, Curtea poate
împuternici pe unul sau mai mulţi membri:
 cu luarea unor măsuri de gestionare sau de administrare clar definite, în numele
şi sub controlul Curţii;
1
A se vedea, art. 10 din regulamentul de procedură al Curţii de Conturi.
 cu efectuarea activităţilor în vederea elaborării unei decizii ce urmează a fi
adoptată la o dată ulterioară de către colegiul Curţii.
Membrii respectivi raportează colegiului cu privire la măsurile pe care le-au luat.
 În conformitate cu normele interne de execuţie a bugetului, membrii Curţii de
Conturi exercită competenţele de ordonator de credite, iar secretarul general exercită
competenţele cu titlu de ordonator de credite delegat.
SUBUNITATEA V. 9. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Banca Centrală Europeană – denumită prescurtat BCE - a fost înfiinţată la 1 iunie
1998, după modelul Băncii Federale Germane - Deutsche Bundesbank. Are sediul la
Frankfurt (Germania).
BCE a înlocuit Institutul Monetar European creat în anul 1994. Reglementarea juridică
a BCE şi a Sistemului European al Băncilor Centrale – denumit prescurtat SEBC – este
cuprinsă în: art. 13 TUE, art. 127-133 TFUE (în cadrul politicii monetare), art. 282-284
TFUE, Protocolul (nr. 4) privind Statutul SEBC şi al BCE1 anexat la TFUE, Regulamentul
de procedură al BCE, adoptat prin Decizia BCE din 19 februarie 2004 (BCE/2004/2,
decizie modificată prin Decizia BCE/2009/5 din 19.03.2009).
Înfiinţarea Băncii Centrale Europene a fost determinată de crearea unei monede unice
şi de instituirea uniunii economice şi monetare, având rol hotărâtor pentru punerea în
aplicare a politicii monetare europene (art. 127-133 TFUE).
Banca Centrală Europeană nu poate fi analizată decât în contextul legăturilor cu
băncile centrale naţionale ale statelor membre, împreună formând un sistem.
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale constituie Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC).
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror
monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii (art.
282 par. 1 TFUE)
 Obiectivele şi misiunile Sistemului European al Băncilor Centrale - SEBC
Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor (art. 127 alin. 1,
art. 282 alin. 2 TFUE).
În concordanţă cu acest obiectiv SEBC sprijină politicile economice generale din
Uniune cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii.
Misiunile fundamentale ale SEBC sunt prevăzute în art. 127 par. 2 TFUE, după cum
urmează:
 defineşte şi pune în aplicare politica monetară a Uniunii;
 efectuează operaţiuni de schimb valutar (potrivit art. 219 TFUE);
 deţine şi administrează rezervele valutare oficiale ale statelor membre;
 promovează buna funcţionare a sistemelor de plăţi.
De asemenea, SEBC contribuie la buna desfăşurare a politicilor promovate de
autorităţile competente în ceea ce priveşte supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit
şi stabilitatea sistemului financiar.
SEBC este condus de organele de decizie ale BCE. Acestea sunt: Consiliul
guvernatorilor şi Comitetul executiv (art. 129 par. 1 TFUE).
1
JOUEnr. C - 191 din 29 liulie 1992, p. 68.
Preşedintele BCE este invitat să participe la reuniunile Consiliului în cazul în care
acesta deliberează asupra problemelor referitoare la obiectivele şi misiunile SEBC
(art. 284 par. 2 TFUE).
 Componenţa, organizarea şi competenţele Băncii Centrale Europene
BCE are personalitate juridică (art. 282 par. 3 TFUE). În această calitate se bucură
în fiecare din statele membre de capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor
juridice prin legislaţia internă; BCE poate în special să dobândească bunuri mobile şi
imobile şi să stea în justiţie.
BCE se asigură că misiunile conferite SEBC să fie îndeplinite prin propriile sale
activităţi, sau prin intermediul băncilor centrale naţionale.
Organele de decizie ale BCE, care conduc şi SEBC, sunt: Consiliul guvernatorilor şi
Comitetul executiv.
Consiliul guvernatorilor BCE, potrivit art. 283 par. 1 TFUE, este constituit din
membrii Comitetului executiv al BCE şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale
ale statelor membre a căror monedă este euro.
Preşedintele Consiliului şi un membru al Comisiei pot să participe fără drept de vot la
reuniunile Consiliului guvernatorilor BCE. De asemenea, Preşedintele Consiliului poate
propune o moţiune spre deliberare Consiliului guvernatorilor BCE.
Comitetul executiv este constituit din preşedinte, un vicepreşedinte şi alţi patru
membri (art. 283 par. 3 TFUE).
Preşedintele, vicepreşedintele şi cei patru membri ai Comitetului executiv sunt numiţi
de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, la recomandarea Consiliului şi
după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului guvernatorilor BCE, dintre
persoanele a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt
recunoscute (art. 283 par. 2 TFUE).
Mandatul acestora este pe termen de opt ani şi nu poate fi reînnoit. Pot fi membri ai
Comitetului executiv doar cetăţenii statelor membre.
 Competenţele BCE
Banca Centrală Europeană are următoarele atribuţii:
1. Este singura abilitată, prin Consiliul guvernatorilor, să autorizeze emisiunea de
bancnote euro în Uniune. BCE şi băncile centrale naţionale pot emite astfel de bancnote.
Bancnotele emise de BCE şi de băncile centrale naţionale sunt singurele care au statutul de
mijloc legal de plată în cadrul Uniunii (art. 128 par. 1 TFUE şi art. 16 din Statutul SEBC şi
al BCE). BCE respectă, pe cât posibil, practicile existente în ceea ce priveşte emisiunea şi
grafica bancnotelor.
Măsurile necesare pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică sunt stabilite,
fără a aduce atingere atribuţiilor BCE, de către Parlamentul European şi de Consiliu,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 133 TFUE). Aceste măsuri
sunt adoptate după consultarea BCE.
2. Pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate SEBC, în conformitate cu tratatele şi în
condiţiile stabilite de Statutul SEBC şi al BCE, potrivit art. 132 par. 1 TFUE, BCE are
următoarele competenţe decizionale:
 adoptă regulamente, în măsura necesară îndeplinirii misiunilor definite în
Statutul SEBC şi al BCE, la care face trimitere art. 132 TFUE;
 adoptă decizii necesare îndeplinirii misiunilor încredinţate SEBC, în con-
formitate cu tratatele şi cu Statutul SEBC şi al BCE;
 adoptă recomandări şi avize. BCE poate decide publicarea deciziilor, reco-
mandărilor şi avizelor.
3. Pe aceeaşi linie a preocupărilor de realizare a misiunilor SEBC, BCE sprijinită de
băncile centrale naţionale, culege informaţiile statistice necesare, fie de la autorităţile
naţionale competente, fie direct de la agenţii economici (art. 5 din Statutul SEBC şi al
BCE).
4. Îndeplineşte funcţii consultative, care sunt exercitate prin intermediul Consiliului
guvernatorilor, potrivit art. 127 par. 4 TFUE. În acest sens:
a) BCE este consultată:
 cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care sunt de competenţa sa;
 de autorităţile naţionale cu privire la orice proiect de reglementare în domeniile
care sunt de competenţa sa, dar în limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu.
b) BCE poate prezenta avize, în domeniile care sunt de competenţa sa, instituţiilor,
organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii sau autorităţilor naţionale.
5. În domeniul cooperării internaţionale privind misiunile încredinţate SEBC, BCE
decide, prin Consiliul guvernatorilor, cu privire la modul de reprezentare a SEBC
(art. 6 din Statutul SEBC şi al BCE). BCE şi, sub rezerva acordului acesteia, băncile
centrale naţionale pot participa la instituţiile monetare internaţionale.
6. BCE are misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii pru-
denţiale a instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare, cu excepţia între-
prinderilor de asigurări. Aceste misiuni pot fi încredinţate BCE, de către Consiliu, hotărând
în unanimitate prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după
consultarea Parlamentului European şi a BCE (art. 127 par. 6 TFUE).
7. Este abilitată să impună amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu în cazul neîn-
deplinirii obligaţiilor care rezultă din regulamentele şi deciziile sale, în limitele stabilite de
Consiliu (în conformitate cu art. 229 par. 4 TFUE).
Banca Centrală Europeană are obligaţii de raportare.
Astfel, BCE întocmeşte şi publică rapoarte asupra activităţii SEBC cel puţin o dată
pe semestru. În fiecare săptămână se publică o situaţie financiară consolidată a SEBC.
În acest sens, BCE prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei, precum
şi Consiliului European un raport anual privind activitatea SEBC şi politica monetară
din anul precedent şi din anul în curs. Banca Centrală Europeană este independentă
în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile
şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre, respectă această independenţă
(art. 282 par. 3 TFUE).
 Băncile centrale naţionale ale statelor membre
Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislaţiei sale interne, inclusiv a
statutului băncii sale centrale naţionale, cu tratatele şi cu Statutul SEBC şi al BCE.
Statutele băncilor centrale naţionale prevăd durata mandatului guvernatorului băncii
centrale naţionale, care nu poate fi mai mică de 5 ani. Un guvernator poate fi eliberat din
funcţie numai în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării îndato-
ririlor sale sau în care a comis o abatere gravă.
Băncile centrale naţionale, acţionează în conformitate cu orientările şi instrucţiunile
BCE.
Băncile centrale naţionale pot îndeplini şi alte funcţii în afara celor menţionate în
Statutul SEBC şi al BCE, acestea sunt exercitate pe propria răspundere şi pe propriul risc.
*
 Banca Centrală Europeană, băncile centrale naţionale sau membrii organelor lor de
decizie îşi exercită competenţele şi îşi îndeplinesc misiunile, respectiv, îndatoririle care
le-au fost conferite prin tratate şi prin Statutul SEBC, cu deplină independenţă.
Independenţa menţionată presupune că acestea nu pot solicita sau accepta instrucţiuni
de la instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, de la guvernele statelor membre sau
de la orice alt organism.
De asemenea, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele
statelor membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze
membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea
misiunilor acestora (art. 130 TFUE, şi art. 7 din Statutul SEBC şi al BCE). Statele membre
pot emite moneda metalică euro, sub rezerva aprobării de către BCE a volumului
emisiunii. Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European şi
a BCE, poate adopta măsuri de armonizare a valorilor unitare şi a specificaţiilor tehnice ale
tuturor monedelor metalice destinate punerii în circulaţie, în măsura în care acest lucru este
necesar pentru asigurarea bunei lor circulaţii în Uniune (art. 128 par. 2 TFUE).
Referitor la statele membre a căror monedă nu este euro, precum şi la băncile lor
centrale, acestea îşi păstrează competenţele în domeniul monetar, potrivit dispoziţiilor din
TFUE, şi din Statutul SEBC şi al BCE.
REZUMAT
Unitatea V cuprinde instituțiile Uniunii Europene, în evoluția lor, respectiv.

Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene, Curtea de Conturi și Banca Centrală Europeană. Instituțiile sunt
analizate din perspectiva istorică ce a determinat înființarea lor și din perspectiva
organizării, funcționării și competențelor lor atribuite prin tratate. Sunt prevăzute de
asemenea și principiile ce stau la baza funcționării lor și a intereselor pe care
promovează, și anume: interesul cetățenilor europeni, interesul Uniunii, interesul
statelor membre, interesul dreptului. Înțelegem prin interes, segmentul – personal
(persoana fizică) sau de autoritate (națională sau a Uniunii) pe care îl reprezintă, prin
intermediul exercitării competențelor atribuite.
1. Reprezintă interesele cetățenilor Uniunii Europene.

a. Parlaamentul European;
b. Consiliul European;
c. Consiliul;
2. Comisia reprezintă interesul general al Uniunii Europene prin:

a. inițiativele și propunerile legislative;
b. reprezentarea externă în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună;
c. puterea de deciție proprie;
3. Îi revine răspunderea pentru pregătirea lucrărilor Consiliului:

a. COREPER (Comitetul reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre);
b. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene;
c. Formațiunea Consiliul Sfaceri Externe (din cadrul Consiliului);
4. CJUE hotărăște în conformitate cu tratatele, la solicitarea instanțelor

judecătorești naționale:
a. cu titlu preliminar;
b. în baza acțiunii în anulare;
c. în baza acțiunii în carență;
5. CJUE examinează validitatea actelor juridice al UE în baza:

a. acțiunilor în constatarea încălcării de către un stat membru a unei obligații care îi
revine în temeiul tratatelor;
b. acțiunilor în anulare;
c. acţiunilor introduse de agenţii Uniunii;
6. Mediatorul European este numit de către:

a. Consiliu European;
b. Parlamentul european;
c. Comisie;
7. Președintele Comisiei este desemnat de către:

a. Consiliu;
b. Consiliul European;
c. Parlamentul European;
Răspunsurile la testele de autoevaluare: 1. a; 2. a; 3. a; 4. a; 5. b; 6. b, 7. c.
BIBLIOGRAFIE

Editura Universul Juridic, Ediția a II-a, București, 2011
2. Roxana Munteanu, Drept European, Editura Oscar Print, București, 1996
3. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan – Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti,
4. G. Guillermin, Le principe de l’équilibre institutionnel dans la jurisprdence de la
Cour de justice des Comunnautés européennes, în Journal du Droit international n. 2,
1992,
5. O. Manolache, Trtat de drept comunitar, ed. a V-a, Ed. CH Beck, București, 2006
6. V. Constantinesco, L’article 5 CEE, de la bonne foi á la loyauté communautaire, în
Du droit international au droit de l’integration Liber Amicorum Pierre Pescatore, Nomos
Verlag, Baden-Baden, 1987
7. D. Vătăman, Dreptul Uniunii, Ed. Universul Juridic, București, 2010
8. C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică,
București, 2003
9. D. L. Roman, Finanțe publice internaționale, Editura Economică, București, 2006
10. Pierre Mathjisen, Compediu de drept european, Ed. a VII-a, Editura Club Europa,
București, 2002
11. Gyula Fabia, Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, București,
2004
12. Monica Vlad, Ombudsmanul în dreptul comparat, Editura Servo-Sat, Arad, 1999.
13. B. Ştefănescu, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene, Revista de Drept Comunitar nr. 1/2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003
14. I. N. Militaru, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii Europene de Justiţie, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2005
15. A. Popescu, I. Diaconu, Organizaţii europene și euoratlantice, Editura Universul
Juridic, București, 2009
16. G. Isaac, M. Blanquet, Droit communautaire general, 8 éd, Dalloz, Paris, 2001
17. B. Ştefănescu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Editura Științifică și
Ecnciclopedică, București, 1979
18. J. Echkenazi, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, 2008
19. Philippe Lèger, Commentaire article par article des traités UE et CE, Dalloz,
Paris 2000
21. Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan,
Editura All Beck, București, 2000
22. Raluca Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000
23. Maurice Cristian Bergères, Contentieux communautaire, Presse Universitaires de
Frances, 1989
24. A. Barav, Le commsaire de gouvernement devant le Conseil d’etat francais et
l’avocat general pres de la Cour de justice des communautés européennes, RIDC, 1974
26. Jacques Pertek, La pratique du renvoi prejudiciel en droit communautaire, ed
Litec, Paris, 2001.
27. R. Lecourt, L’Europe des juges, Bruylant, Bruxelles, 1976
28. Vandersanden G., La reforme du sisteme juridictionnel communautaire,
Université de Bruxelles, Bruxelles 1994, p. 230.
29. J. Boulouis et R. M. Chevallier, Grands arrets de la Cour de Justice des C. E., T.I.,
2 ed, Paris, 1978
30. L. Plouvier, Les decisions de la CJCE et leurs effets juridiques, Bruxelles, 1975, p.
1975; A se vedea, Marin Voicu, Jurisdicţii şi proceduri judiciare în Uniunea Europeană,
Universul Juridic, Bucureşti, 2010
31. P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, The impact of case-law of the Court of
Justice of the European Communities on the economic world order, in MLR, vol. 82, nr.
5-6, 1984,
32. Marin Voicu, Jurisdicţii şi proceduri judiciare în Uniunea europeană, Editura
universul juridic, București, 2010
33. Jean Claude Gautron, Droit europeen, 10 ed, Dalloz, Paris, 1997
34. Ioana-Nely Militaru, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii Europene de Justiţie,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
35. Camelia Toader, Despre aplicarea dreptului comunitar de către instanţele
naţionale, în Revista de drept comercial, nr.1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
36. Vandersanden G., La procedure prejudicielle: a la recherche d’une identite
perdue, in Melanges en hommage a Michel Waelbroek, Bruylant, 1999
37. D. Simon, L’effet dans le tmps des arrets prejudicielles de la CJCE, in Du droit
de l’integration, Liber amicorum Pierre Pescatore, Ed. Baden-Baden, Nomos Verlag,
1987
38. Barav A., Some aspects of the preliminary rulings procedure in EEC law, Eur. L.
Rev., 1977
39. I. N. Militaru, Tribunalul de Primă Instanţă, Revista de Drept Comunitar nr.
2/2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003
40. R. Munoz, Le système de juge unique pour le reglement d’un probléme multiple,
l’encombrement de la CJCE et du TPI, R.M.C., n. 444, janv. 2001
Proceduri de adoptare a actelor juridice în Uniunea Europeană 110
UNITATEA VI ORGANELE CONSULTATIVE ALE UNIUNII EUROPENE
SUBUNITATEA VI. 1. COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL (SOCIAL (CES) ŞI

COMITETUL ȘTIINȚIFIC ȘI TEHNIC EURATOM
 Comitetul Economic şi Social
Comitetul Economic şi Social (C.E.S.) a fost instituit prin Tratatul de la Roma (TCEE)
din 1957 (art. 193-198 TCEE şi art. 165-170 TEuratom). C.E.S. reprezentând „vocea
societăţii civile organizate” reunind pe lângă reprezentanţii diferitelor segmente ale vieţii
economico-sociale, organizaţii patronale, sindicale, dar şi organizaţii neguvernamentale.
C.E.S. asigură legătura dintre Uniune şi diferitele categorii socio-profesionale ale
vieţii economico-sociale, în vederea implicării acestora în actul de decizie al Uniunii sub
forma consultării, în situaţia în care se urmăreşte adoptarea unor decizii cu implicaţii
economice şi sociale, legate în special de condiţiile de viaţă.
Comitetul Economic şi Social este reglementat de: art. 13 par. 4 TUE - nou, art. 300
par. 1 TFUE, art. 301-304 TFUE (și art. 165-170 TEuratom) și de Regulamentul său de
procedură din 2002, modificat în 2010 şi de Statutul membrilor Comitetului Economic şi
Social adoptat la 11 decembrie 2003. Sediul CES se află la Bruxelles.
C.E.S. este format din organele următoare: Adunarea, Biroul, preşedintele şi secţiunile
specializate.
Adunarea este compusă din toţi membrii Comitetului Economic şi Social.
Biroul este format din: preşedinte şi doi vicepreşedinţi, trei preşedinţi de grup,
preşedinţii de secţiune specializată, un număr variabil de membri, care nu îl depăşeşte pe
cel al statelor membre.
Comitetul constituie secţiuni specializate pe parcursul şedinţei constitutive, după
fiecare reînnoire din cinci în cinci ani, pentru principalele domenii reglementate de TFUE.
În prezent sunt organizate şase secţiuni: Piaţă unică, producţie şi consumatori - INT;
Transport, energie, infrastructură şi societatea informaţională - TEN; Agricultură,
dezvoltare rurală şi protecţia mediului - NAT; Uniune economică şi monetară, coeziune
economică şi socială - ECO; Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie - SOC;
relaţii externe - REX.
Secţiunile specializate au sarcina de a adopta avize sau rapoarte de informare privind
chestiunile cu care sunt sesizate.
Secţiunile specializate pot constitui în cadrul lor un grup de lucru sau de redactare
sau pot desemna un raportor unic.
Biroul stabileşte ordinea de prioritate pentru examinarea avizelor, repartizându-le pe
categorii.
 C.E.S. este un organ instituţional consultativ, format din reprezentanţi ai organi-
zaţiilor patronale, salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, în special din
domeniile socio-economic, civic, profesional şi cultural (art. 300 par. 2 TFUE).
Prin urmare, este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice
şi sociale, mai ales ai producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, lucrătorilor, comer-
cianţilor şi meşteşugarilor, ai profesiunilor liberale şi ai reprezentanţilor interesului general.
 Consiliul are rol determinant în ceea ce priveşte procedura prin care sunt numiţi
membrii CES (art. 301-303 TFUE).
Astfel, componenţa Comitetului se adoptă de către Consiliu, prin decizie, hotărând în
unanimitate la propunerea Comisiei.
Consiliul adoptă lista membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru.
Cu privire la această listă, Consiliul hotărăşte la propunerea Comisiei. Consiliul poate
obţine opinia organizaţiilor europene reprezentative pentru diferitele sectoare economice
şi sociale şi ale societăţii civile, pe care activitatea Uniunii le priveşte.
Consiliul stabileşte şi îndemnizaţiile membrilor Comitetului.
Membrii Comitetului sunt numiţi pentru un mandat de cinci ani (anterior Tratatului de
la Lisabona, mandatul acestora era de 4 ani). Mandatul acestora poate fi reînnoit. Membrii
Comitetului îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, reprezentând interesul Uniunii (ca
şi membrii Comisiei, şi ai Curţii de Conturi).
Membrii CES au titlul de consilier. Membrii CES beneficiază, pe perioada exercitării
funcţiilor lor, de privilegiile, imunităţile sau facilităţile obişnuite.
Comitetul îşi desemnează dintre membrii săi, preşedintele şi biroul, pentru un mandat
de doi ani şi jumătate.
Comitetul îşi adoptă regulamentul de procedură.
Potrivit art. 300 par. 1 TFUE, Comitetul Economic şi Social are caracter consultativ.
Misiunea sa este de a asista Parlamentul European, Consiliul şi Comisia.
1. Comitetul este consultat de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie
în cazurile prevăzute de tratate, sau poate fi consultat de aceste instituţii în toate
cazurile în care acestea consideră oportun (art. 304 TFUE).
Comitetul este consultat de instituţii în numeroase cazuri prevăzute de TFUE,
corespunzătoare următoarelor domenii:
- art. 46, realizare liberei circulaţii a lucrătorilor;
- art. 50, realizarea libertăţii de stabilire;
- art. 59, liberalizarea unui anumit serviciu;
- art. 100, transporturile maritime şi aeriene;
- art. 113, armonizarea legislaţiilor privind impozitul pe cifra de afaceri, accizele şi alte
impozite indirecte;
- art. 114 par. 1 şi art. 115, apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre care au ca obiect funcţionarea pieţei interne;
- art. 148 par. 2, ocuparea forţei de muncă;
- art. 157, domeniul politicii sociale;
- art. 166 par. 4, educaţie, formare profesională, tineret şi sport;
- art. 168 par. 4, sănătate publică;
- art. 173 par. 3, industrie;
- art. 175, aliniat ultim, art. 177 şi 178, coeziune economică, socială şi teritorială;
- art. 182 par. 4 şi art. 188, cercetare, dezvoltare tehnologică şi spaţiu;
- art. 192, mediu;
- art. 194, energie.
2. Comitetul are un drept de iniţiativă în a emite avize în toate cazurile în care con-
sideră oportun. În cazul în care consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau
Comisia acordă Comitetului un termen pentru ca acesta să-şi prezinte avizul, care nu poate
fi mai mic de o lună. Acest termen începe să curgă de la data la care preşedintele primeşte
comunicarea ce îi este adresată în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa
avizului nu împiedică desfăşurarea procedurilor. Avizul Comitetului precum şi
procesul-verbal al dezbaterilor sale se transmit Parlamentului European, Consiliului şi
Comisiei.
Avizele Comitetului se publică în JOUE în conformitate cu procedura stabilită de
către Consiliu şi Comisie după consultarea Biroului Comitetului.
Prin urmare, CES este un intermediar privilegiat între societatea civilă organizată şi
instituţiile Uniunii.
3. CES poate discuta rapoarte de informare pentru examinarea unei probleme ce ţine
de politicile UE şi de evoluţiile posibile ale acesteia, spre exemplu:
- la fiecare trei ani, Comisia, prezintă Parlamentului European, Comitetului Economic
şi Social şi Comitetului Regiunilor un raport privind progresele înregistrate în realizarea
coeziunii economice, sociale şi teritoriale şi modul în care au contribuit la acest progres.
Acest raport este însoţit, dacă este cazul de propuneri corespunzătoare (art. 175 alin. 2
TFUE);
- Comisia elaborează anual un raport cu privire la evoluţia realizării obiectivelor, în
domeniul politicii sociale, inclusiv cu privire la situaţia demografică în Uniune. Aceasta
transmite raportul Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social
(art. 159 TFUE).
De asemenea, şi secţiunile specializate ale CES au sarcina de a adopta avize şi
rapoarte de informare privind chestiunile cu care sunt sesizate în baza art. 32 din
regulamentul de procedură.
4. CES, poate adopta, la propunerea unei secţiuni specializate, a unuia din grupurile
sale sau a unei treimi din membrii săi, rezoluţii cu privire la teme de actualitate pentru
Uniune.
5. Comitetul îşi stabileşte Regulamentul intern, care la rândul lui, stabileşte modul de
compunere şi regulile de competenţă ale secţiilor specializate şi subcomitetelor.
 Tratatul de la Lisabona precizează că dispoziţiile TFUE referitoare la natura
compunerii CES vor fi revizuite periodic de Consiliu, pentru a ţine seama de evoluţia
economică, socială şi demografică a Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă decizii, la
propunerea Comisiei (art. 300 par. 5 TFUE).
Comitetul Ştiinţific şi Tehnic Euratom (art. 134 TEuratom) îşi desfăşoară

activitatea în domeniul specific al energiei atomice. Comitetul Ştiinţific şi Tehnic se
instituie pe lângă Comisie şi are caracter consultativ.
Ca şi CES, Comitetul Ştiinţific şi Tehnic este obligatoriu consultat în cazurile
prevăzute de Tratat (TEuratom). Acesta poate fi consultat în toate cazurile considerate
oportune de către Comisie.
Comitetul este alcătuit din douăzeci de membri, numiţi de Consiliu după consultarea
Comisiei.
Membrii Comitetului sunt numiţi cu titlu personal pentru o perioadă de cinci ani, cu
posibilitatea de a le fi reînnoit mandatul. Aceştia nu pot fi obligaţi la niciun mandat
imperativ.
Comitetul îşi desemnează anual preşedintele şi prezidiul dintre membrii săi.
 Comitetul Ştiinţific şi Tehnic Euratom are următoarele sarcini:
- să promoveze cercetarea şi să asigure propagarea informaţiei tehnice. În acest scop,
Comisia cere statelor membre să-i comunice despre programele ce ţin de cercetarea
nucleară. Comisia publică, la intervale regulate, lista de sectoare nucleare de cercetare ce nu
au fost suficient exploatate;
- să stabilească standarde de siguranţă universale pentru a proteja sănătatea populaţiei -
fiecare stat membru îşi defineşte dispoziţiile adecvate - acte legislative sau administrative.
Legislaţia a fost adoptată şi pentru sectorul medical, cercetare, protejarea sănătăţii în condiţii
de urgenţe radiologice, nivelurile minime de contaminare radioactivă din alimente etc.
- să faciliteze investiţii şi să asigure înfiinţarea instalaţiilor de bază necesare dezvoltării
energiei nucleare în Uniunea Europeană. În acest scop, Comisia publică regulat programe
nucleare ilustrative indicând, mai ales, obiectivele de producere a energiei nucleare şi a
investiţiilor necesare pentru realizarea lor;
- să se asigure că toţi utilizatorii din Uniune primesc o aprovizionare constantă şi
echitabilă cu minereuri şi combustibili nucleari, care să aibă la bază principiul de acces egal
la sursele de aprovizionare comună;
- să se asigure că materialele nucleare civile nu sunt redirecţionate către alte scopuri (în
special militare). TEuratom introduce un sistem extrem de cuprinzător şi strict de garanţii
care asigură că materialele civile nucleare nu sunt deturnate de către statele membre.
Uniunea are competenţe exclusive în acest domeniu, pe care le exercită cu ajutorul unei
echipe de 300 de inspectori, care au impus regulile Euratom în întreaga Uniune Europeană.
În scopurile menţionate mai sus, Comisia a creat, după consultarea Comitetului
Ştiinţific şi Tehnic, un centru Comun de cercetări nucleare. Centrul asigură derularea
programelor de cercetare şi a celorlalte sarcini încredinţate de către Comisie.
SUBUNITATEA VI. 2. COMITETUL REGIUNILOR (CR)
Necesitatea de a ţine legătura cu persoanele fizice ale statelor membre, ca cetăţeni

europeni, prin intermediul reprezentanţilor locali sau regionali, în condiţiile în care
aproximativ trei sferturi din legislaţia Uniunii Europene este pusă în aplicare la nivel local
sau regional, a impus crearea unui Comitet al regiunilor. Reglementarea acestui organism
este asigurată de dispoziţiile art. 305-307 TFUE şi de Regulamentul de procedură al
Comitetului Regiunilor din 6 decembrie 2006, intrat în vigoare din 1 februarie 2007,
modificat în anul 2010.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet al Regiunilor,
care exercită funcţii consultative (art. 300 par. 1 TFUE).
Membrii Comitetului Regiunilor, precum şi membrii supleanţi reprezintă colectivităţile
regionale şi locale. Aceştia sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorităţi
regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. În
exercitarea funcţiei pe care o deţin, ei nu pot fi legaţi prin niciun fel de mandat imperativ 1.
Ca şi membrii CES, membrii Comitetului Regiunilor, îşi exercită funcţiile, ca şi membrii
CES, în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii.
Sediul Comitetului Regiunilor este la Bruxelles.
Organele Comitetului sunt Adunarea Plenară, preşedintele, Biroul şi comisiile.
1
A se vedea, art. 2 din regulamentul de procedură.
Adunarea plenară este compusă din toţi membrii Comitetului, aceasta se întruneşte în
şedinţe trimestriale.
Comitetul regiunilor îşi desemnează dintre membrii săi preşedintele şi Biroul, pentru
o durată de doi ani şi jumătate (anterior Tratatului de la Lisabona mandatul lor era de doi
ani).
Preşedintele, biroul, adunarea plenară şi comisiile, asigură conducerea Comitetului
Regiunilor.
Comitetul este convocat de preşedinte, la cererea Parlamentului European, a
Consiliului sau a Comisiei (art. 306 TFUE). Acesta se poate întruni şi din proprie iniţiativă.
Preşedintele conduce lucrările Comitetului. Comitetul este reprezentat de preşedinte. El
poate delega această atribuţie.
Comisiile Comitetului se constituie la începutul fiecărui mandat de Adunarea Plenară,
care îi stabileşte componenţa şi atribuţiile. Comisiile sunt conduse de un preşedinte, un
vicepreşedinte şi cel mult doi vicepreşedinţi. Comisiile au ca principale atribuţii, analiza
proiectelor de acte normative, elaborarea de proiecte de avize, întocmirea de rapoarte şi
rezoluţii, care sunt supuse în vederea aprobării în sesiunile plenare.
 La nivelul Comitetului funcţionează trei structuri de lucru: delegaţiile naţionale,
grupurile politice şi grupurile interregionale.
Delegaţiile naţionale şi grupurile politice contribuie în mod echilibrat la organizarea
lucrărilor Comitetului.
O delegaţie naţională se constituie din membrii şi membrii supleanţi dintr-un stat
membru. Fiecare delegaţie naţională îşi stabileşte propria organizare internă şi îşi alege un
preşedinte, al cărui nume se comunică în mod oficial preşedintelui Comitetului.
Grupurile politice se pot constitui din membrii şi membrii supleanţi care să reflecte
afinităţile politice ale acestora. Pentru a se constitui, un grup politic trebuie să aibă minim
18 membri sau membri supleanţi.
Grupurile interregionale se constituie din membri sau membri supleanţi, cu condiţia
declarării constituirii grupului interregional la preşedintele Comitetului.
Comitetul Regiunilor este compus dintr-un număr de membri şi tot atâţia supleanţi.
Numărul membrilor Comitetului nu poate depăşi 350 de persoane, în prezent acesta fiind de
344.
Fiecare stat membru are un anumit număr de locuri, repartizarea lor fiind asemănătoare
cu aceea din cadrul CES.
Ca şi în cadrul CES, Consiliul are rol hotărâtor pentru numirea membrilor în Comitetul
Regiunilor (art. 305 TFUE).
Astfel, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie
care stabileşte componenţa Comitetului.
Membrii Comitetului, ca membrii supleanţi, sunt numiţi pe o perioadă cinci de ani.
Mandatul lor poate fi reînnoit.
Consiliul adoptă lista membrilor şi a supleanţilor stabilită în conformitate cu
propunerile fiecărui stat membru.
Mandatul unui membru sau al unui membru supleant începe la data intrării în vigoare a
numirii sale de către Consiliu.
Mandatul unui membru sau al unui membru supleant se încheie prin demisie, la
încetarea mandatului în temeiul căruia a fost numit sau prin deces.
La încheierea mandatului prevăzut la art. 300 par. 3 TFUE, care se referă la mandatul
electoral al membrilor Comitetului Regiunilor în cadrul unei autorităţi regionale sau locale,
în temeiul căruia au fost propuşi, mandatul membrilor Comitetului încetează din oficiu şi
aceştia sunt înlocuiţi pentru restul mandatului respectiv în conformitate cu aceeaşi
procedură de numire (art. 305 TFUE).
Mandatul lor poate fi reînnoit. Cu privire la membrii CR TFUE instituie o interdicţie,
ei nu pot fi în acelaşi timp şi membri ai Parlamentului European.
Membrii şi membrii supleanţi cu mandate corespunzătoare beneficiază de privilegiile
şi imunităţile prevăzute de Protocolul (nr. 7) privind privilegiile şi imunităţile Uniunii
Europene.
1. Potrivit art. 307 TFUE, Comitetul adoptă avize:
a) atunci când este consultat de către Parlamentul European, Consiliu sau
Comisie în cazurile prevăzute de tratate şi în toate celelalte cazuri în care aceste instituţii
consideră consultarea oportună, în special atunci când este vorba despre cooperarea
transfrontalieră.
În cazul în care consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia
acordă Comitetului un termen pentru ca acesta să îşi prezinte avizul, termen care nu poate fi
mai mic de o lună de la data la care comunicarea este adresată preşedintelui în acest scop.
După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică desfăşurarea procedurilor.
b) din proprie iniţiativă, în cazul în care consideră că este util;
c) atunci când, în caz de consultare a CES în conformitate cu art. 304 TFUE,
Comitetul Regiunilor este informat de Parlamentul European, Consiliu sau de Comisie cu
privire la cererea de aviz. În cazul în care consideră că sunt în joc interese regionale
specifice, Comitetul Regiunilor poate emite un aviz în acest sens.
În toate cazurile, avizul Comitetului, precum şi procesul verbal al dezbaterilor sale se
transmit Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei (art. 307 alin. ultim. TFUE).
Comitetul Regiunilor este consultat de instituţii, în vederea adoptării unui aviz, în
numeroase cazuri prevăzute de TFUE, corespunzătoare următoarelor domenii:
- art. 100, transporturile maritime şi aeriene;
- art. 148 par. 2, ocuparea forţei de muncă;
- art. 166 par. 4, educaţie, formare profesională, tineret şi sport;
- art. 167, în domeniul culturii;
- art. 168 par. 4, sănătate publică;
- art. 175, aliniat ultim, art. 177 şi 178, coeziune economică, socială şi teritorială;
- art. 192, mediu;
- art. 194, energie.
2. Comitetul adoptă avize, rapoarte şi rezoluţii care urmează a fi promovate de Birou,
după cum urmează:
a) atunci când Comitetul primeşte solicitări de avize din partea Comisiei sau a
Parlamentului European cu privire la anumite documente, preşedintele le distribuie
comisiilor competente;
b) cererile de elaborare a unor avize sau rapoarte din proprie iniţiativă se pot
înainta Biroului de către trei membri ai acestuia, de către o comisie, prin intermediul
preşedintelui său, sau de către treizeci şi doi de membri ai Comitetului. Biroul este în
măsură să hotărască cu privire la cererile de elaborare a unui aviz sau a unui raport din
proprie iniţiativă;
c) rezoluţiile se înscriu pe ordinea de zi numai atunci când se referă la teme legate de
domeniile de activitate ale Uniunii Europene, la preocupări importante ale comunităţilor
regionale şi locale şi dacă sunt de actualitate.
Propunerile de rezoluţii sau cererile de elaborare a unei rezoluţii se pot înainta
Comitetului de către cel puţin treizeci şi doi de membri sau de către un grup politic.
3. În cadrul competenţelor Comitetului, Biroul poate încheia, la propunerea
secretarului general (care asistă Comitetul) acorduri cu alte instituţii sau organisme.
4. Comitetul îşi stabileşte regulamentul intern (art. 306 TFUE).
SUBUNITATEA VI. 3. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII

Banca europeană de investiţii – denumită prescurtat BEI, a fost constituită la 1 ianuarie
1959 la Luxemburg; este reglementată de art. 308-309 TFUE.
Banca europeană de investiţii este organism financiar care se autofinanţează,
fiind independentă de bugetul Uniunii Europene. Banca este finanţată prin împrumuturi
de pe pieţele de capital, le reorientează apoi, fără scop lucrativ, în direcţia investiţiilor
prioritare ale Uniunii. Finanţările sale sunt în majoritate orientate în regiunile cele mai
sărace (ale Uniunii), BEI acordând, de asemenea, credite şi ţărilor mediteraneene, din
Africa, Caraibe, Pacific şi Statelor din Est. Astfel, în anul 2004 suma totală a împru-
muturilor aprobate de BEI s-a ridicat la peste 45,8 miliarde de euro, destinate mai ales
investiţiilor prioritare în regiunile defavorizate ale Uniunii. Investiţiile sunt plasate în ţările
respective, mai ales în industrie, servicii, educaţie, sănătate, mediu şi infrastructură.
BEI are personalitate juridică, acţionează în limitele ce-i sunt conferite prin TFUE şi
prin statutul prevăzut în Protocolul (nr. 5) anexă la tratate (art. 308 TFUEE).
Membrii Băncii sunt statele membre. Acţionarii băncii – statele membre ale Uniunii
Europene – subscriu colectiv la capitalul băncii, iar contribuţia fiecărei ţări reflectă puterea
economică a acesteia în Uniune.
BEI este organizată după cum urmează:
a. Consiliul guvernatorilor, asigură conducerea BEI; este compus din miniştri de
finanţe ai statelor membre, stabileşte orientările generale în politica de credit, aprobă
bilanţul şi raportul anual, decide mărirea capitalului, şi numeşte membrii Consiliului de
administraţie ai Comitetului de direcţie şi ai Comitetului de verificare;
b. Consiliul de administraţie numără 24 membri propuşi de statele membre şi unul
propus de Comisia Europeană. Membrii sunt numiţi pe cinci ani. Consiliul de administraţie
decide în legătură cu acordarea creditelor, cu privire la garanţii etc., cu majoritatea
voturilor;
c. Comitetul de direcţie este compus din preşedintele şi vicepreşedinţii Băncii numiţi
pe o perioadă de şase ani, pe baza propunerilor Consiliului de administraţie şi de către
Consiliul Guvernatorilor. Comitetul de direcţie are sarcina conducerii afacerilor curente, iar
preşedintele său este preşedintele Consiliului de administraţie;
d. Comitetul de verificare, numit de Consiliul guvernatorilor este însărcinat cu
controlul regularităţii operaţiunilor bancare.
BEI cooperează cu instituţiile UE, reprezentanţii săi participă în comitetele
Parlamentului European, iar Preşedintele BEI participă la reuniunile Consiliului, atunci
când se întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre.
Apelând la pieţele de capital şi la resursele sale proprii, BEI are misiunea să
contribuie la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a pieţei comune în interesul
Comunităţii (art. 309 TFUE). În acest scop, Banca facilitează, prin acordarea de
împrumuturi şi garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ, finanţarea, în toate
sectoarelor de activitate a următoarelor proiecte:
a. proiecte care vizează dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate;
b. proiecte care vizează modernizarea sau conversiunea întreprinderilor sau crearea de
noi activităţi ca urmare a instituirii progresive a pieţei comune, care, prin amploarea sau
prin natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare
dintre statele membre;
c. proiectele de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau
prin natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare
dintre statele membre (art. 309 TFUE).
De asemenea, BEI facilitează finanţarea programelor de investiţii, conjugată cu
asistenţa acordată de fondurile structurale şi de alte instrumente financiare ale
Comunităţii.
REZUMAT
Unitatea IV analizează organele consultative ale Uniunii. Astfel, Comitetul

Economic și Social (CES) și Comitetul Regiunilor (CR) sunt consultate, în principiu,
potrivit competenței lor, de către Parlamentul European, Consiliu și Comisie, ocazie
cu care dă avize. CES sigură legătura dintre diferitele categorii socio-profesionale ale
vieții economice și sociale, iar CR ține legătura cu persoane fizice, ca cetățeni
europeni, prin intermediul reprezentanților locali sau regionali. Comitetul Euratom
instituit pe lângă Comisie este consultat în cazurile specifice prevăzute de Tratatul
Euratom. BEI are misiunea de a contribui la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a
pieţei comune în interesul Uniunii.
1. Asigură legătura dintre Uniunea Europeană și diferitele categorii socio

-profesionale ale vieții economico –sociale:
a. Comitetul Regiunilor;
b. Comitetul Economic și Social;
c. Comitetul Științific și Tehnic Euratom
d. nici un răapuns corect.
2. Finanțează proiecte de investiții astfel încât să contribuie la o dezvoltare echilibrată

a Uniunii:
a. Banca Europeană de Investiții;
b. Banca Centrală Europeană;
c. Fondurile Structurale;
d. miciun răspuns corect.
3. Își desfășoară activitatea în domeniul specific al energiei atomice:

a. Comitetul Economic și Social;
b. Comitetul Regiunilor;
c. Comitetul Științific și Tehnic Euratom;
4. Legătura cu persoanele fizice ale statelor membre, ca cetățeni europeni, prin

intermediul reprezentanților locali sau regionali, se realizează de către:
a. Comitetul Economic și Social;
b. Banca Europeană de Investiții;
c. Comitetul Regiunilor;
5. Finanțarea programelor de investiții orientate pentru o dezvoltare echilibrată a

Uniunii este asistată de către:
a. Banca Europeană de Investiții;
b. Fondurile Structurale;
c. Banca Centrală Europeană;
Răspunsurile la testele de autoevaluare: 1. b; 2. a; 3. c; 4. c; 5. b.
BIBLIOGRAFIE

Editura Universul Juridic, Ediția a III-a, București, 2017
2. A. Popescu, I. Diaconu, Organizaţii europene și euoratlantice, Editura Universul
Juridic, București, 2009
3. Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluver, București
4. J. Rideau, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés Européennes, 3 éd.,
Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1999
5. José Echkenazi, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, 2008
6. Ovidiu Ţinca, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogic, R. A.
București, 1999
Bibliografie 119
Cuprins 120

2019, Dreptul Uniunii Europene, NOU-1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

2019, Dreptul Uniunii Europene, NOU-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Conf. univ. dr.

Ioana Nely MILITARU

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

UNITATEA I CRONOLOGIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE................................13

UNITATEA II. CETĂȚENIA UNIUNII EUROPENE

UNITTAEA III DEFINIŢIA, SPECIFICUL ŞI PRINCIPIILE

UNITATEA V INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE...........................................179

UNITATEA VI ORGANELE CONSULTATIVE ALE UNIUNII

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Cronologie. Izvoare. Principii. Instituţii

UNITATEA I CRONOLOGIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

La 19 septembrie 1946, Winston Churchil în discursul său de la Universitatea din

SUBUNITATEA I. 2. INSTITUIREA COMUNITĂȚII EUROPENE A

Propunerea a fost acceptată iniţial de 5 state, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi

SUBUNITATEA I. 3. INSTITUIREA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE

SUBUNITATEA I. 4. DE LA EUROPA „CELOR 6 STATE” LA O EUROPĂ

La 22 decembrie 1972, la Bruxelles, are loc semnarea Tratatului de aderare a Marii

SUBUNITATEA I. 6. ACTUL UNIC EUROPEAN (AUE)

SUBUNITATEA I. 7. TRATATUL DE LA MASTRICH (TMS) / TRATATUL

SUBUNITATEA I. 8. TRATATUL DE LA AMSTERDAM (TA)

SUBUNITATEA I. 9. TRATATUL DE LA NISA. NOI EXTINDERI ALE UNIUNII

SUBUNITATEA I.10. TRATATUL DE LA LISABONA – TRATAT DE

1. Uniunea Europeană dobândește personalitate juridiă prin:

2. Curtea Europeană de Conturi dobândește statut de instituție a Comunităților

3. A fost înființată în vederea asigurării autorității dreptului în limitele

Răspunsurile la testele de autoevaluare: 1. c; 2. a; 3. a; 4. b; 5. c

UNITATEA II CETĂȚENIA UNIUNII EUROPENE

SUBUNITATEA II. 1. CETĂȚENIA UNIUNII POTRIVIT TRATATULUI DE LA

SUBUNITATEA II. 2. CETĂȚENIA UNIUNII POTRIVIT TRATATULUI DE LA

SUBUNITATEA II. 3. CETĂȚENIA UNIUNII POTRIVIT TRATATULUI DE LA

SUBUNITATEA II. 4. CETĂȚENIA UNIUNII POTRIVIT TRATATULUI DE LA

Unitatea II prezintă noțiunea de cetățenie a Uniunii Europene,

1. Cetățenia Uniunii Europene a fost introdusă de către:

2. Cetățenia Uniunii Europene:

3. Serviciul de informare, înființat de către Comisia Europeană pentru informarea

4. Dreptul cetățenilor Europeni de a prezenta o inițiativă legislativă este prevăzut în:

5. Dreptul de inițiativă legislativă pe care îl au cetățenii europeni se exercită dacă

Răspunsurile la testele de autoevaluare: 1. b; 2. b; 3. c; 4. c; 5. a

UNITATAEA III DEFINIȚIA, SPECIFICUL ȘI PRINCIPIILE

SUBUNITATEA III. 1. DEFINIŢIA DREPTULUI UNIUNII 1

SUBUNITATEA III. 2. PRINCIPIUL PRIORITĂȚII / SUPREMAȚIEI

SUBUNITATEA III. 4 PRINCIPII CE GUVERNEAZĂ SISTEMUL DE

Potrivit art. 5 alin. 1 TUE, principiile ce guvernează sistemul de competenţe în

2. Regulile dreptului Uniunii se aplică de plin drept în același moment și cu efecte

4. Acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășeșete ceea ce este necesar

5. Este un principiu de reglare a exercitării competențelor Uniunii Europene,

Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1. a; 2. a; 3. b; 4. b; 5. b.

1. I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Cronologie. Izvoare. Instituții, Editura

UNITATEA IV. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII

SUBUNITATEA IV.2. DREPTUL DERIVAT

SUBUNITATEA IV. 3. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

Principiile generale ale dreptului sunt denumite în literatura juridică ca reprezentând

SUBUNITATEA IV. 4. ACORDURILE (CONVENŢIILE) ÎNCHEIATE DE

 Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către anumite acorduri

SUBUNITATEA IV. 5. JURISPRUDENŢA CURŢII DE JUSTIŢIE DE LA

Jurisprudenţa (denumită şi practica judecătorească), este alcătuită din totalitatea

2. Tratatele Uniunii Europene au oferit instituțiilor naționale ale statelor membre

3. Nu are, în principiu aplicabilitate directă, dar are efect direct:

4. Este asimilabilă unui act administrativ individual din dreptul intern:

5. Nu sunt obligatorii nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor:

Răspunsurile la testele de autoevaluare: 1. a; 2. a; 3. c; 4. a; 5. c.

1. I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții,

UNITATEA V. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

SUBUNITATEA V. 1. CADRUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

SUBUNITATEA V. 3. PARLAMENTUL EUROPEAN

SUBUNITATEA V. 4. CONSILIUL EUROPEAN

SUBUNITATEA V. 6. COMISIA EUROPEANĂ