Teoria Constructiei UE - Mihaela Aghenitei

Universitatea ”Dunărea de Jos”
Centrul pentru Învațământ la Distanță

și cu Frecvență Redusă
TEORIA CONSTRUCȚIEI
UNIUNII EUROPENE
Mihaela Agheniței
Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Specializarea: Drept
Anul I
TEORIA CONSTRUCȚIEI
UNIUNII EUROPENE
Lect. Univ. dr. Mihaela Aghenitei
IFR
2020
Cuprins
CUPRINS
CUPRINS ............................................................................................................................ 3
Capitolul 1 .......................................................................................................................... 5
ISTORICUL CONSTRUCȚIEI EUROPENE ȘI EVOLUȚIA ACESTEIA .............................. 5
CONŢINUT....................................................................................................................... 5
OBIECTIVE ...................................................................................................................... 5
1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase .......................................... 6
1.2. Extinderea şi transformarea Comunităţii Europene (1972-2013) ........................ 8
1.3. Constituţia europeană .......................................................................................... 17
TEME DE AUTOEVALUARE......................................................................................... 26
Capitolul 2 ........................................................................................................................ 27
TRATATUL DE LA LISABONA ȘI CELELALTE TRATATE RELEVANTE ALE
COMUNITAȚILOR EUROPENE/UNIUNII EUROPENE .................................................... 27
CONŢINUT..................................................................................................................... 27
OBIECTIVE .................................................................................................................... 27
2.1. Tratatele institutive ............................................................................................... 27
2.2. Structura tratatelor ................................................................................................ 31
2.3. Autoritatea tratatelor ............................................................................................. 32
Capitolul 3 ........................................................................................................................ 35
INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE ................................................................................ 35
CONȚINUT..................................................................................................................... 35
OBIECTIVE .................................................................................................................... 35
3.1. Introducere în studiul instituțiilor ........................................................................ 35
3.2. Instituții .................................................................................................................. 36
3.3. Garanțiile jurisdicționale ...................................................................................... 39
Capitolul 4 ........................................................................................................................ 41
ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE ................................................................. 41
CONȚINUT..................................................................................................................... 41
OBIECTIVE .................................................................................................................... 41
4.1. UE în calitate de creație a dreptului și Uniune bazată pe drept......................... 41
4.2. Tratatele fondatoare ale UE, izvorul primar al dreptului Uniunii ....................... 42
Denumire curs. Partea I 3

Cuprins
4.3. Instrumentele juridice ale UE, izvorul secundar al dreptului Uniunii ............... 42
4.4. Acordurile internaționale ale UE ......................................................................... 43
4.5. Alte izvoare de drept ............................................................................................ 45
TEME DE AUTOEVALUARE ........................................................................................ 46
Capitolul 5........................................................................................................................ 47
COMPETENȚELE UNIUNII EUROPENE ȘI REPARTIZAREA ACESTORA ................... 47
CONȚINUT .................................................................................................................... 47
OBIECTIVE ................................................................................................................... 47
5.1. Procedura de adoptare a actelor legislative ....................................................... 47
5.2. Procedura legislativă specială............................................................................. 49
5.3. Procedura de adoptare a actelor fără caracter legislativ .................................. 51
5.4. Procedura de adoptare a actelor legislative delegate și a actelor de punere în
aplicare ......................................................................................................................... 51
5.5. Sistemul de protecție juridică al UE .................................................................... 53
5.6. Răspunderea statelor membre în urma încălcării dreptului Uniunii ................ 59
Capitolul 6........................................................................................................................ 61
CETĂȚENIA UNIUNII EUROPENE .................................................................................. 61
CONȚINUT .................................................................................................................... 61
OBIECTIVE ................................................................................................................... 61
6.1. Evoluţia conceptului de cetăţenie a Uniunii Europene ..................................... 61
6.2. Cetăţenia Uniunii potrivit Tratatului de la Lisabona .......................................... 64
6.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.......................................... 70
TEME DE AUTOEVALUARE ........................................................................................ 73
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 75
4 Teoria construcția Uniunii Europene

Istoricul construcției europene și evoluția acesteia
Capitolul 1
ISTORICUL CONSTRUCȚIEI EUROPENE ȘI EVOLUȚIA
ACESTEIA
CONŢINUT
1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase
1.2. Extinderea şi transformarea Comunităţii Europene (1972–2013)
1.3. Constituţia europeană
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va clarifica ce este şi care e rolul Uniunii Europene, modul în
care aceasta a apărut și și-a dezvoltat structura internă pentru a veni în sprijinul Statelor
Membre, pentru o integrare perfectă și o dezvoltare economică și socială de excepție.
Totodată se vor clarifica noțiunile care stau la baza acestor integrări.
Teoria construcția Uniunii Europene 5

1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman, marca un moment
istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de interese paşnice, idee care a fost
acceptată de către guvernele Franţei şi Germaniei.
Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de unificare a
Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe atunci responsabil, în
Guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi anume: participarea celor două
state (Franţa şi Germania), cu poziţii egale, în cadrul unei noi entităţi care să
coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar să şi pună
bazele unei viitoare federaţii europene.
Declaraţia afirma o serie de principii:
 Europa nu se va construi dintr-o dată sau conform unui plan unic.
 Animozitatea de lungă durată dintre Franţa şi Germania trebuie eliminată;
 Producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuie pusă imediat sub
controlul unei Înalte Autorităţi comune.
 Fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea nivelului de trai şi la
constituirea unei comunităţi europene.
 Deciziile Înaltei Autorităţi vor fi obligatorii pentru ţările membre.
A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 19511, Planul Schuman a fost
acceptat de toate ţările participante la negocieri (Franţa, Germania, Italia şi cele trei ţări ale
Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO). Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani 2.
Pentru a duce la îndeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacră patru
instituţii:
 Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenţă supranaţională. Ea era
alcătuită din nouă membri desemnaţi pentru şase ani, de comun acord, de către
guvernele statelor membre. Instituţia avea independenţă financiară şi politică în
raport cu statele membre. Principala sa misiune, în conformitate cu declaraţia
Schuman, era „de a asigura în cel mai scurt timp:
- modernizarea producţiei şi ameliorarea calităţii sale;
- furnizarea, în condiţii identice, a cărbunelui şi oţelului atât pe piaţa franceză şi
germană, cât şi pe cele ale celorlalte ţări aderente;
- dezvoltarea exportului comun către alte ţări;
- egalizarea condiţiilor de viaţă a muncitorilor din aceste industrii“.
 Consiliul Miniştrilor dispunea de o putere limitată şi emitea avize de conformitate
la anumite decizii ale Înaltei Autorităţi. El era format din şase miniştri ai afacerilor
externe.
 Curtea de Justiţie care trebuia să vegheze la o bună funcţionare în ansamblu a
CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor.
1
Tratatul CECO intră în vigoare la 25 iulie 1952.
2
În anul 1997, s-a decis ca după 23 iulie 2002 (data la care tratatul expiră), CECO să fie folosită ca un instrument de
finanţare a cercetării şi dezvoltării în industria minieră.

CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri
supranaţionale. Meritul său este dublu:
 pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea şi cooperarea franco-germană şi a
deschis calea către o Europă comunitară;
 pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin liberalizarea
producţiei şi a schimburilor de materii prime (cărbune şi oţel) fundamentale pentru
industrie.
B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice
La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei, Belgiei, Franţei,
Italiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat Tratatele3 prin care se instituiau
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM).
 Tratatul CEE şi-a fixat obiective politice ambiţioase, care au fost enumerate în
preambulul său. Astfel, statele membre se declarau:
- determinate să pună bazele unei uniuni, fără îndoială, mult mai strânse între
popoarele europene;
- decise să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al
popoarelor lor, eliminând barierele care divizau Europa;
- hotărâte să-şi unească eforturile pentru îndeplinirea scopului lor esenţial:
ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de ocupare a popoarelor lor;
- preocupate să-şi întărească unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea
armonioasă prin reducerea disparităţilor dintre regiuni şi a întârzierilor zonelor mai
puţin favorizate;
- hotărâte să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse, apărarea
păcii şi libertăţii, apelând, totodată, şi la alte popoare ale Europei care
împărtăşesc idealul lor şi care doresc să se asocieze eforturilor lor.
Aceste obiective s-au concretizat prin punerea în practică a unor politici concrete:
- politica agricolă comună;
- politica comercială comună;
- politica de concurenţă;
- unitatea vamală industrială.
Tratatul CEE a cunoscut un succes puternic şi rapid. El a reprezentat fundamentul
economic care a făcut din Europa una dintre cele mai mari puteri comerciale ale
lumii.
 Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal „realizarea condiţiilor necesare
dezvoltării unei puternice industrii nucleare“.
Tratatele de la Roma au instituit două comunităţi, una economică (CEE) şi una
a energiei atomice (EURATOM), care urmau să funcţioneze pe durată nelimitată şi care
au fost fondate pe un sistem instituţional similar cu cel al CECO. Astfel, principalele
instituţii ale CEE şi EURATOM erau: Consiliul de Miniştri, Comisia, Parlamentul
European şi Curtea de Justiţie.
3
Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

C. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

În replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca, Norvegia şi
Portugalia au semnat la Stockholm, în data de 4 ianuarie 1960, un tratat prin care se
constituia Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS). La această organizaţie au
aderat Islanda (1970), Finlanda (1986) şi Liechtenstein (1991)4.
AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitate la produsele
industriale şi la cele agricole transformate (excluzând astfel produsele pescuitului şi
produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal extern comun şi fără
politici comune.
D. Comunitatea Europeană a Celor Şase

La 8 aprilie 1965, „Cei Şase“ au semnat un tratat de fuziune a executivelor, care
a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această dată, cele trei comunităţi (CECO,
CEE, EURATOM) vor dispune de un ansamblu instituţional unic (un Parlament, un
Consiliu, o Comisie, o Curte), dar ele vor aplica distinct cele trei tratate. Astfel, apare
Comunitatea Europeană a „Celor Şase“.
1.2. Extinderea şi transformarea Comunităţii

Europene (1972-2013)
A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-1986)
Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor Şase“ către nordul
continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se semnează Tratatele de aderare5 între
„Cei Şase“ şi alte patru state europene6: Danemarca, Irlanda, Regatul Unit şi Norvegia7.
În următorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin aderarea celor trei ţări
mediteraneene8 – Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986) – care, la sfârşitul anilor ’60,
au ieşit dintr-o lungă perioadă de regim autoritar.
B. Actul Unic European (1986)
Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg şi Haga, Actul Unic
European (AUE)9 care modifică tratatele de bază ale Comunităţii (Tratatele de la Paris
şi de la Roma). El relansează construcţia europeană care avea nevoie de un nou
imbold:
 atât economic (desăvârşirea pieţei unice, punerea în practică a unei politici de
cercetare şi tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European etc.),
 cât şi instituţional (extinderea votului majorităţii calificate, creşterea rolului
Parlamentului European etc.).
4
În prezent, AELS numără Liechtenstein şi Norvegia patru membri: Islanda, Elveţia,.
5
Aceste tratate intră în vigoare la 1 ianuarie 1973.
6
Aceste state îşi depuseseră cererile oficiale de aderare la Comunităţile Europene încă din 1961 (Irlanda - 31 iulie, Regatul
Unit – 9 august, Danemarca – 10 august) şi 1962 (Norvegia – 30 aprilie). Cererile au fost reînnoite în 1967.
7
Norvegia respinge prin referendum aderarea la Comunităţile Europene (53% dintre norvegieni au spus „NU“ aderării).
8
Grecia şi-a depus oficial cererea de aderare la Comunităţile Europene la 12 iunie 1975, Spania la 9 februarie 1962 (şi a
reînnoit-o la 28 iulie 1977), iar Portugalia la 28 martie 1977.
9
AUE intră în vigoare la 1 iulie 1987.

C. Constituirea Uniunii Europene (1992)
Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 199210, este tratatul de
constituirea Uniunii Europene11. După AUE, el reprezintă cea de-a doua revizuire
fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic unic celor trei comunităţi – CECO,
EURATOM şi CEE.
Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Economice Europene
(CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o entitate doar
economică, într-o uniune ce dispunea de competenţe politice.
Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un templu sprijinit de
trei piloni şi dominat de un fronton:
 Frontonul indică obiectivele UE: cetăţenie europeană, piaţă unică, integrare
economică, politică externă comună.
 Pilonul central este format din cele trei comunităţi europene iniţiale (CECO,
EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară, politicile economice comune (socială,
regională, agricolă, a mediului, educaţională şi de sănătate), precum şi Uniunea Monetară.
 Pilonii laterali au în vedere politica externă şi de securitate comună, respectiv
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile trebuie
adoptate de către autorităţile publice cele mai apropiate de cetăţeni. Acest principiu
încearcă să evite adoptarea unor decizii centralizate şi lipsite de realitate.
Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea Europeană îşi

propune următoarele obiective:
 dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai strânse a popoarelor europene;
 promovarea progresului economic şi a echilibrului social.
 afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în practică a unei
politici externe şi de securitate comună, inclusiv a unei politici comune de apărare;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o
completează, conferind un număr de drepturi politice şi civile cetăţenilor europeni);
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană.

Astfel, el:
- a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, euro, punctul final al logicii
procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere;
10
Tratatul de la Maastricht intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
11
Uniunea Europeană se identifică şi prin următoarele simboluri:
 Un drapel: doisprezece steluţe galbene pe fond albastru.
 Un imn: „Oda bucuriei“ a lui Ludwing van Beethoven.
 O zi: 9 mai este ziua Europei, în amintirea Declaraţiei Schuman din 1950.
 O monedă unică: la 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda europeană unică. Bancnotele şi monedele euro au
intrat în circulaţie la 1 ianuarie 2002.
 O deviză pentru Europa: „Unitate în diversitate“ (4 mai 2000).

- a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre,

prin instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi
europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european;
- a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu
Consiliul de Miniştri;
- a introdus doi noi „piloni“ de natură interguvernamentală;
- a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi domenii;
- a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.
D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE

 Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit că
aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii Europene va avea loc
de îndată ce aceasta va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea
condiţiilor economice şi politice pe care le implică aderarea.
În cadrul acestui Summit au fost definite criteriile pentru aderarea la Uniunea
Europeană:
a) criteriul geografic12 (apartenenţa geografică, economică sau culturală la bătrânul
continent);
b) criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supremaţia legii,
apărarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor, abolirea pedepsei
cu moartea);
c) criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă viabile, capacitatea de a
face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în interiorul Uniunii);
d) adoptarea acquis-ului comunitar.
Acquis-ul comunitar13 cuprinde:
a) dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE şi
EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma şi ale Tratatului de instituire a CE,
semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum şi ale tuturor acordurilor care le-au
modificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;
b) regulamentele, directivele şi deciziile emise de către instituţiile Uniunii
Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum şi celelalte acte adoptate de către
instituţiile Uniunii Europene, cum ar fi declaraţii, rezoluţii, strategii comune, acţiuni comune,
poziţii comune, concluzii, decizii-cadru şi altele de acest fel;
c) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale UE, precum şi cele
deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre ale Uniunii Europene şi,
după caz, Comunitatea Europeană sunt părţi, desemnate ca atare de către acestea din
urmă ca făcând parte din acquis;
d) jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
12
Criteriu neformal.
13
Pentru un stat candidat la aderare, importanţa acquis-ului comunitar decurge din faptul că acesta trebuie să preia şi să
aplice legislaţia comunitară în ritmul în care doreşte să se apropie de momentul admiterii ca membru al UE. Sentimentul
general este că aderarea ar trebui să se producă cât mai repede. Fireşte însă că, în condiţiile existenţei a câtorva mii de
acte normative comunitare care trebuie preluate în legislaţia statului candidat şi aplicate, acest lucru nu este cu putinţă
imediat. Preluarea şi aplicarea legislaţiei comunitare implică cunoaşterea şi înţelegerea acesteia, pentru a stabili
succesiunea transpunerii, modalităţile cele mai potrivite, corespunzătoare realităţilor proprii, influenţa pe care o exercită
costurile aplicării, legătura de cauzalitate care există adesea între diferite acte normative comunitare (impunând deci o
anumită secvenţialitate), posibilităţile tehnice de transpunere etc.

 În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în contextul

strategiei de preaderare, să fie create condiţii pentru integrarea gradată şi armonioasă a
ţărilor candidate prin dezvoltarea unei economii de piaţă, adaptarea structurilor
administrative şi constituirea unui mediu economic şi monetar stabil.
De asemenea şefii de state şi de guvern au hotărât să adauge celor patru criterii de
la Copenhaga încă unul:
e) criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului comunitar.
E. Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)

Ţările Asociaţiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii parteneri oficiali ai
UE, erau nemulţumite de faptul că sunt îndepărtate de marea piaţă interioară care se
constituia în cadrul Europei „Celor Doisprezece“. Deşi au negociat crearea între cele două
ansambluri a unui „spaţiu economic european“ 14, ele au cerut şi au obţinut adeziunea
lor deplină la UE15. Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia
şi Finlanda16 şi au fost supuse referendumului, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1995.
Referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat negativ (52% fiind împotrivă). Norvegia
nu a intrat în UE.
F. Tratatul de la Amsterdam (1997)

La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra unui acord politic
privind un nou tratat pentru Europa – Tratatul de la Amsterdam17 – care a fixat patru mari
obiective, ce aveau menirea de a consolida cei „trei piloni“ pe care se baza Uniunea. Aceste
obiective se refereau la:
 plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor în „inima“
Uniunii.
 suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea securităţii.
 crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine auzită vocea
în lume.
 creşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a Uniunii în vederea viitoarelor
lărgiri.
G. Agenda 2000
La 16 iulie 1997 este adoptată Agenda 2000, document fundamental, în care
Comisia Europeană a propus liniile majore de reformă a politicilor Uniunii Europene
ca răspuns la problemele ridicate de perspectiva extinderii acesteia.
Agenda 2000 este formată din trei volume:
14
Spaţiul Economic European ia fiinţă prin semnarea Tratatului de la Porto la 2 mai 1992, tratat care intră în
vigoare la 1 ianuarie 1994. Spaţiul Economic European reprezintă o piaţă de aproape 400 milioane de consumatori,
incluzând cele 15 state membre ale UE şi trei din ţările membre ale AELS (Islanda, Liechtenstein, Norvegia). Prin
intermediul SEE au fost extinse la cele trei state membre ale AELS (fără Elveţia) cele patru libertăţi care stau la
baza pieţei unice a UE (libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi a capitalului). Însă SEE nu acoperă
toate domenii de activitate ale UE: politica agricolă comună, moneda Euro, politica externă şi de securitate comună,
cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
15
Excepţie face Elveţia, care a respins prin referendum Tratatul SEE.
16
Cererile oficiale de aderare la UE au fost depuse astfel: Austria – 17 iulie 1989, Suedia –
1 iulie 1991, Norvegia – 25 noiembrie 1992, Finlanda – 18 martie 1992.
17
Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

1. Volumul I – Pentru o Uniune Europeană mai puternică şi mai extinsă prezintă

trei provocări supuse dezbaterii Uniunii Europene.
2. Volumul II – Caracterizarea extinderii – se referă la întărirea strategiei de
preaderare şi descrie obiectivele, metoda, mijloacele financiare şi instrumentele
juridice ale acesteia din urmă.
3. Volumul III – Avizul Comisiei pentru cererile de aderare – conţine rezumatele
şi concluziile a zece avize elaborate de către Comisia Europeană asupra cererilor
de aderare la Uniune, prezentate de către ţările candidate.
H. Strategia de la Lisabona
 În cadrul Summitului de la Lisabona din 23-24 martie 2000, şefii de state şi de
guverne s-au pus de acord asupra unui scop ambiţios: să facă din UE „economia cea
mai competitivă şi mai dinamică din lume până în 2010, o economie bazată pe
cunoaştere, capabilă de creştere sustenabilă cu mai multe locuri de muncă şi o mari
mare coeziune socială“. Pentru atingerea acestui scop, ei s-au concentrat asupra
câtorva obiective: educaţia şi formarea, mai multe locuri de muncă (şi mai bune),
dezvoltarea unei strategii active de ocupare a forţei de muncă, modernizarea protecţiei
sociale.
Strategia de la Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona) reprezintă un set
de obiective, domenii prioritare de acţiune, ţinte şi măsuri care trebuiau:
- să pregătească tranziţia spre o economie şi o societate bazate pe cunoştinţe prin
politici mai bune pentru societatea informaţională şi pentru cercetare-dezvoltare;
- să accelereze reformele structurale pentru competitivitate şi inovare şi pentru
întregirea pieţei interne;
- să modernizeze modelul social european, investind în oameni şi luptând împotriva
excluderii sociale;
- să susţină o viziune economică sănătoasă şi să încurajeze perspectivele de
creştere favorabile prin aplicarea unei politici macroeconomice adecvate.
La jumătate de drum, în 2005, rezultatele au dezamăgit. În aceste condiţii, Strategia

a fost reînnoită de către Consiliul European de la Bruxelles din 22-23 martie 2005,
scopul rămânând îmbunătăţirea creşterii economice şi a locurilor de muncă; o atenţie
sporită a fost însă acordată protecţiei mediului înconjurător.
Cu ocazia întâlnirii informale de la Hampton Court din octombrie 2005, şefii de stat şi
de guvern ai UE au dat un nou elan politic acestei strategii revizuite, insistând îndeosebi
asupra modului în care valorile europene pot sprijini modernizarea economiilor şi a
societăţilor în era mondializării.
La 25 ianuarie 2006, Comisia a prezentat Consiliului European raportul său anual
pentru 2006, destinat strategiei de la Lisabona revizuite, sub forma unei comunicări
intitulate „Necesitatea de a accelera ritmul – Noul parteneriat pentru creştere şi ocuparea
forţei de muncă” (30/2006). În acest raport, Comisia a stabilit patru domenii de acţiune
prioritare, însoţite de propuneri specifice, care au primit acordul Consiliului European cu
ocazia reuniunii din 23 şi 24 martie 2006:
 investiţii sporite în cunoaştere şi inovaţie
 deblocarea potenţialului întreprinderilor

 răspunsuri aduse problemelor legate de mondializare şi de îmbătrânirea populaţiei,
 evoluţia către o politică energetică europeană eficientă
Anul 2010 a fost ultimul an de aplicare al Strategiei Lisabona pentru creştere

economică şi ocupare a forţei de muncă, lansată în 2000. Această strategie a fost
înlocuită cu strategia Europa 2020, care își propune să creeze mai multe locuri de muncă
și să asigure condiții de viață mai bune. Strategia ne arată că Europa este în măsură să
asigure o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, să găsească mijloace
pentru a crea noi locuri de muncă și să imprime o direcție clară societăților noastre.
Pentru 2020, Comisia propune Uniunii Europene cinci obiective măsurabile care vor
ghida acest proces și vor fi transpuse în obiective naționale: ocuparea forței de muncă,
cercetarea și inovarea, schimbările climatice și energia, educația și combaterea sărăciei.
Aceste obiective sunt interconectate și sunt cru ciale pentru reușita noastră generală.
Pentru a garanta că fiecare stat membru adaptează strategia Europa 2020 la situația sa
specifică, Comisia propune ca aceste obiective ale UE să fie transpuse în obiective și
traiectorii naționale. Obiectivele sunt rep rezentative pentru cele trei priorități - o creștere
inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii - dar nu sunt exhaustive: pentru a sprijini
realizarea acestora, va fi necesară întreprinderea unei game largi de acțiuni la nivelul
național, al UE și internațional.
I. Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ - A patra extindere (2004)
 În decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi de guvern din
ţările membre ale UE au luat decizia iniţierii unei noi extinderi a Uniunii 18 şi au pus bazele
unei aşa-numite strategii întărite de preaderare, care prevedea:
 intensificarea asistenţei nerambursabile din partea Uniunii.
 focalizarea eforturilor pe priorităţi prin intermediul parteneriatelor pentru aderare.
Parteneriatele pentru aderare constituie documente strategice evolutive, fiind modificate
anual, în funcţie de îndeplinirea obiectivelor cuprinse în versiunile precedente şi reflectă de
fiecare dată evaluările cuprinse în rapoartele pe care Comisia le întocmeşte privind
progresele fiecărui candidat în parte;
 aprofundarea dialogului tehnic cu administraţiile statelor candidate prin
examinarea analitică a modului în care acestea au preluat şi aplicat acquis-ul comunitar;
 aprofundarea dialogului politic pe anumite domenii prin convocarea la nivel de
şefi de stat şi de guvern ai statelor membre şi ai celor candidate a Conferinţei Europene,
practic, Consilii Europene lărgite, dar care se întrunesc numai în anumite condiţii, în
funcţie de intenţia diferitelor preşedinţii ale Uniunii de a da un impuls politic mai puternic
procesului de extindere.
Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă, Ungaria,

Slovenia, Estonia şi Cipru. Ele încep negocierile19 la 31 martie 1998 în cadrul
Conferinţei de la Londra.
18
Cronologic, cererile oficiale de aderare la Uniunea Europeană pentru cele 13 state candidate de la acea dată erau:
14 aprilie 1987 – Turcia; 3 iulie 1990 – Cipru; 16 iulie 1990 – Malta; 31 martie 1994 – Ungaria; 5 aprilie 1994 –
Polonia; 22 iunie 1995 – România; 27 iunie 1995 – Slovacia; 27 octombrie 1995 – Letonia; 24 noiembrie 1995 –
Estonia; 8 decembrie 1995 – Lituania; 14 decembrie 1995 – Bulgaria; 17 ianuarie 1996 – Republica Cehă; 10 iunie
1996 – Slovenia.
19
Negocierile de aderare sunt prezentate în Anexa 2.

 Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) a reafirmat faptul că

toţi candidaţii vor fi judecaţi pe baza aceloraşi criterii şi potrivit performanţelor proprii, însă
– pentru a face ca procesul să fie cuprinzător – a marcat o nuanţare în raport cu Consiliul
European de la Luxemburg, desfăşurat cu doi ani mai devreme: numai îndeplinirea
criteriului politic este necesar pentru începerea negocierilor, celelalte criterii
rămânând necesare (numai) pentru aderare.
Astfel, li se permite începerea negocierilor şi celorlalte state care doreau aderarea.
Cele „Şase de la Helsinki“: Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Letonia şi Malta
încep negocierile pe data de 15 februarie 2000 în cadrul Conferinţei de la Bruxelles.
 La Summitul de la Nisa20, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un acord de

compromis care permitea o reformă instituţională a Uniunii şi trecerea la o extindere
treptată începând cu 2004.
Statele membre au adoptate o poziţie comună referitoare la alocarea locurilor în
Parlamentul European, la ponderea voturilor în Consiliul UE şi la structura Comisiei, a
Comitetului Economic şi Social, precum şi a Comitetului Regiunilor într-o Uniune cu 27 de
membri.
 În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie 2002) are

loc încheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau aderarea la UE.
Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Lituania,
Letonia şi Malta vor deveni membre ale UE din 2004. De asemenea, în cadrul acestui
summit:
- s-a stabilit o dată-ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei la UE. Negocierile
s-a stabilit a se încheia până la sfârşitul anului 2004, iar data-ţintă pentru aderare este 1
ianuarie 2007;
- s-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mari pentru România şi
Bulgaria. Pentru a recupera decalajul faţă de cele zece state ce vor intra în UE, România
va primi de la UE 2,8 miliarde de euro până în 2006. Pentru aceste fonduri, UE a trasat
ţării noastre priorităţi de alocare: justiţia, afacerile interne, agricultura, dezvoltarea rurală,
infrastructura de transport şi de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale;
- României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator în
Parlamentul European ales în 2004.
 La 16 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la UE a Poloniei,

Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei, Lituaniei, Letoniei şi Maltei.
 La 1 mai 2004, cele zece state din Europa Centrală şi de Est devin membre cu
drepturi depline ale Uniunii Europene. Însă rămâne de rezolvat o problemă care constă
în trei cifre: „Trecând de la 15 la 25 de state, suprafaţa UE a crescut cu 34%, populaţia cu
29%, dar bogăţia doar cu 8%.“
20
Tratatul de la Nisa este semnat la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie 2003.

J. Europa „Celor Douăzeci şi Şapte” – A cincea extindere (2007)
 Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la Bruxelles (17-
18 iunie 2004) a fost reprezentat de procesul de extindere a Uniunii Europene, luându-
se în acest sens decizii referitoare la fiecare dintre ţările candidate. Şefii de state şi de
guverne au reiterat obiectivul comun de aderare a Bulgariei şi României la UE în ianuarie
2007, prin încheierea negocierilor până la sfârşitul anului 2004 şi semnarea Tratatului
comun de Aderare în 2005.
 În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16-17 decembrie 2004 are
loc încheierea negocierilor de aderare ale României21 şi Bulgariei la UE.
 La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de aderare ale

României şi Bulgariei la UE.
 La 1 ianuarie 2007 are loc cea de a cincia extindere: România şi Bulgaria intră
în marea familie a Uniunii Europene. De acum putem vorbi de Europa celor Douăzeci
şi Şapte.
K. Europa „Celor Douăzeci şi Opt” – A șasea extindere (2013)

La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnată şi o nouă ţară candidată: Croaţia22,
hotărându-se organizarea unei Conferinţe Interguvernamentale pentru deschiderea
negocierilor la începutul anului 2005.
De asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu:

 Croaţia – 17 martie 2005. Această dată a fost amânată deoarece guvernul de la
Zagreb nu a reuşit să-l predea Tribunalului Penal Internaţional pe generalul Ante Gotovina,
inculpat pentru crime de război în timpul conflictului cu fost Iogoslavie.
 Turcia23 – 3 octombrie 2005.
 La 4 octombrie 2005, în cadrul Consiliului European de la Luxemburg, Turcia

şi Croaţia încep oficial negocierile de aderare la UE.
Negocierile de aderare cu Croaţia au fost încheiate în iunie 2011. În conformitate cu
articolul 49 din TUE, Comisia a acordat avizul său favorabil privind capacitatea Croației de
a adera la Uniunea Europeană. Pe data de 9 decembrie 2011 Croația a semnat Tratatul
de aderare la UE. La 23 ianuarie, peste 67% dintre croați au spus, în cadrul unui
referendum, "DA" aderarii statului lor la UE, Croatia urmând să devina al 28-lea stat
membru al Uniunii Europene. Parlamentul croat a ratificat în martie 2012, in unanimitate,
Tratatul de aderare a tarii la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare în iulie 2013,
dupa ratificarea documentului de către toate statele UE.
 După ce procesul de ratificare de către statele membre s-a finalizat, Croația a
devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 iulie 2013.
21
8 decembrie 2004 este momentul propriu-zis al încheierii negocierilor de aderare.
22
Croaţia şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data de 21 februarie 2003.
23
Ankara a obţinut statutul oficial de ţară candidată la Comunitatea Europeană după 18 ani de aşteptare.

L. Viitorul Uniunii Europene

În ceea ce priveşte Turcia, se estimează că negocierile cu această ţară vor dura între
10 şi 15 ani (aderarea nu va avea loc înainte de 2015).
În ciuda dezvoltării economice accelerate, în principal în jurul marilor sale metropole,
Turcia rămâne o ţară intermediară între lumea în curs de dezvoltare şi cea industrializată.
Ea este un partener important pentru UE, însă dificil a fi integrat ca membru cu drepturi
depline într-un viitor foarte apropiat.
De la acordarea statutului de ţară candidată, Turcia a implementat reforme
permanente în privinţa drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea 24, a oferit drepturi
culturale minorităţii kurde şi a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuşi, datorită
diferenţelor religioase şi culturale în relaţie cu Europa, Turcia se loveşte de o opoziţie
puternică din partea guvernelor conservatoare şi religioase ale statelor membre, în special
Franţa, Germania, Austria, Grecia, Cipru şi Slovenia.
 Consiliul European de la Bruxelles din 15-16 decembrie 2005 a acordat Fostei

Republici Iugoslave a Macedoniei25 statutul de ţară candidată, dar Comisia nu a
recomandat încă deschiderea negocierilor de aderare.
La 17 iulie 2009, Islanda şi-a înaintat cererea de aderare la UE, după ce

parlamentul său a susţinut planul guvernului de a începe negocierile de aderare, o
perspectivă considerată imposibilă înainte de izbucnirea crizei financiare globale care a
ruinat economia insulei nordice în 2008.
Muntenegru a depus cererea de aderare la UE în decembrie 2008, iar în decembrie
2010 Muntenegru a primit statutul de ţară candidată la aderarea la Uniunea Europeană.
Serbia a depus oficial cererea de aderare la UE la 22 decembrie 2009, iar la 1 martie
2012 statele UE au decis în unanimitate sa acorde Serbiei "statutul de candidat" la
aderarea la Uniunea Europeana, dupa ce Romania blocase in prealabil luarea unei
hotarari in acest sens. Serbia a obtinut, astfel, mult ravnitul statut de tara candidata la
Uniunea Europeana, dupa ce liderii europeni au decis sa recompenseze Belgradul pentru
eforturile sale de pace cu provincia independenta Kosovo si in urma arestarii lui Ratko
Mladic
Statutul fostei provincii sârbe Kosovo și proclamarea independenței acesteia a creat
numeroase probleme. Nici măcar în interiorul spaţiului comunitar nu există o poziţie
comună: în timp ce 22 de ţări au recunoscut independenţa statului Kosovo, România,
Spania, Grecia, Ciprul şi Slovacia susţin poziţia Serbiei de a nu recunoaşte noul stat. În
special Spania şi Ciprul se tem că independenţa fostei provincii sârbe ar putea deveni un
precedent pentru mişcările separatiste din propriile ţări.
Începând din 19 decembrie 2009, guvernele din UE au decis să ridice vizele pentru
cetăţenii Serbiei, Macedoniei şi Muntenegrului. "Ridicarea vizelor oferă cetăţenilor noştri
un drept de care se bucură deja ceilalţi cetăţeni ai UE. Acesta garantează libertatea de
mişcare ţi afilierea la familia europeană", au afirmat ministerele de externe ale celor trei
ţări într-o declaraţie comună.
24
În ianuarie 2004 Turcia a semnat protocolul 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu privire la abolirea
pedepsei cu moartea inclusiv pe timp de război.
25
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data de 22 martie 2004.

M. Potenţialii candidaţi
Oficialii de la Bruxelles iau în calcul şi alte ţări, potenţiale candidate la UE: Albania,
Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Kosovo şi Comunitatea cipriotă turcă.
Albania a depus cererea de aderare la UE în aprilie 2009.
Bosnia şi Herţegovina este, alături de Kosovo, una dintre ţările din Balcanii de Vest
care nu a făcut progrese în procesul de apropiere de NATO şi Uniunea Europeană. Ea nu
a depus cererea de aderare la UE. Întârzierea înregistrată de Sarajevo este provocată de
incapacitatea politicienilor locali de a adopta reformele necesare pentru o mai bună
funcţionare a instituţiilor ţării, adesea blocate din cauza divergenţelor etnice.
În Kosovo, stabilitatea a fost menţinută, însă este în continuare fragilă. Kosovo se
confruntă cu provocări majore, printre care asigurarea statului de drept, lupta împotriva
corupţiei şi criminalităţii organizate, consolidarea capacităţii administrative şi protejarea
sârbilor şi a celorlalte minorităţi.
1.3. Constituţia europeană

A. Prima Constituţie
 În cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-15 decembrie
2001, şefii de stat şi de guvern au arătat că Uniunea trebuie să rezolve trei probleme
majore:
 aducerea cetăţenilor, în primul rând a tinerilor, mai aproape de modelul şi de
instituţiile europene;
 organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o Uniune lărgită
(Consiliul a subliniat hotărârea UE de a finaliza în 2002 negocierile de aderare cu ţările
candidate care sunt pregătite, astfel încât aceste ţări să poată lua parte, ca membri, la
alegerile din 2004 pentru Parlamentul European);
 transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi într-un model de urmat,
dată fiind noua arhitectură multicoloră a lumii.
În urma reuniunii, şefii de state şi de guverne au hotărât convocarea unei Convenţii
privind viitorul Europei.
 Convenţia pentru Viitorul Europei a prezentat în cadrul Consiliului European
de la Salonic, reunit între 19-20 iunie 2003, Proiectul de Tratat privind instituirea unei
Constituţii pentru Europa.
 Consiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în perioada 17-18 iunie 2004, a

marcat o etapă istorică în procesul de integrare şi cooperare în Europa: reprezentanţii
„Celor Douăzeci şi Cinci“ au anunţat ajungerea la un acord în ceea ce priveşte
proiectul de tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
 „Cei Douăzeci şi Cinci“ semnează la Roma, în data de 29 octombrie 2004,

Constituţia Uniunii Europene. Trebuie spus că această Constituţie nu înlocuia
constituţiile naţionale ale statelor membre, ci doar principalele tratate ale Uniunii
Europene cu un singur text, unitar. Constituţia Europeană avea ca scop îmbunătăţirea
gradului de transparenţă şi eficienţă al deciziilor şi acţiunilor Uniunii Europene şi trebuia să
ofere flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.

Constituţia era împărţită în patru secţiuni:

(I) prima secţiune definea Uniunea Europeană, valorile sale, obiectivele,
prerogativele ei, modul de adoptare a deciziilor, instituţiile sale, precum şi modul
în care un stat membru poate să părăsească Uniunea Europeană, dacă doreşte
aceasta;
(II) a doua parte cuprindea „Carta Drepturilor Fundamentale“;
(III) a treia descria politicile şi modul de funcţionare a Uniunii Europene;
(IV) a patra secţiune cuprindea prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare şi
revizuire a Constituţiei.
Noutăţile aduse prin această Constituţie aveau în vedere:

1. Garanţia respectării anumitor valori şi a unui model de societate:
 respectarea libertăţilor, a democraţiei, a egalităţii, a statului de drept, a demnităţii
umane şi a drepturilor omului;
 societatea bazată pe pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.
2. Libertăţile fundamentale:
 libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor;
 nediscriminarea în ceea ce priveşte naţionalitatea.
3. Cetăţenia europeană. „Toate persoanele care au naţionalitatea unui stat membru
posedă cetăţenia Uniunii“.
Această cetăţenie se adaugă cetăţeniei naţionale şi conferă drepturi suplimentare:
dreptul de a circula şi de a locui în mod liber pe întreg teritoriul Uniunii, dreptul de a vota,
dreptul de eligibilitate la alegerile în Parlamentul European, precum şi la alegerile
municipale, protecţia consulară şi diplomatică în ţările terţe, dreptul de a adresa petiţii
Parlamentului European, dreptul de a recurge la Mediatorul European, dreptul de a se
adresa instituţiilor şi organelor consultative europene în limba sa şi de a primi un răspuns
în aceeaşi limbă.
4. O cartă a drepturilor fundamentale. Respectarea demnităţii umane, dreptul la viaţă,
interdicţia torturii şi a durerilor sau a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la
libertate şi la siguranţă, respectarea vieţii private şi familiale, libertatea de gândire, a conştiinţei
şi a religiei, libertatea de expresie şi de informare, dreptul la educaţie, dreptul la proprietate,
egalitatea în drepturi, respectarea diversităţii culturale, religioase şi lingvistice, egalitatea între
bărbaţi şi femei, integrarea persoanelor handicapate, dreptul la recurs în justiţie şi la un
tribunal imparţial, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare.
5. Solidaritatea. Dacă un stat membru este ţinta unui atac terorist sau este lovit de o
catastrofă naturală sau de origine umană, Uniunea Europeană şi statele sale membre
acţionează de o manieră solidară – dacă este cazul şi prin mijloace militare – pentru a veni
în ajutorul acelui stat.
6. O îmbunătăţire a vieţii democratice a Uniunii. Instituţiilor europene le sunt
impuse noi dispoziţii în materie de consultare a societăţii civile, de transparenţă sau de
acces la documente. Este instituit, de asemenea, şi un drept de iniţiativă populară (dacă
cel puţin un milion de europeni o cer într-un anumit număr de state, Comisia poate depune
o propunere în sensul dorit de aceştia).
7. Obiective comune:
 promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstării;
 spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere;
 o piaţă internă în care concurenţa este liberă;
 dezvoltare durabilă;
 progres ştiinţific şi tehnic;
 combaterea excluziunii sociale şi a discriminărilor şi promovarea justiţiei, protecţiei
sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor
copilului;
 coeziune economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritate între statele
membre;
 respectarea diversităţii culturale şi lingvistice şi protejarea şi dezvoltarea
patrimoniului cultural european.
8. Constituţia europeană garantează europenilor un spaţiu unic de „libertate,
securitate şi justiţie“26. Iată ce înseamnă acest lucru:
 absenţa controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene. Un european poate
circula în mod liber, fără a fi controlat sau fără a fi necesar să-şi arate paşaportul, în interiorul
frontierelor celor 25 de state membre (de la Helsinki la Lisabona sau de la Dublin la Tallin);
 întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE vizează frontierele cu ţările terţe
(de exemplu, între Spania şi Maroc sau între Polonia şi Ucraina), dar şi porturile şi
aeroporturile internaţionale din toate statele membre (de exemplu, de la sosirea vapoarelor
din America de Sud în portul Rotterdam sau a avioanelor din Asia pe aeroportul din
Budapesta). Aceasta se concretizează în special printr-o politică comună de vize şi prin alte
titluri de sejur de scurtă durată, dispoziţii relative la controalele persoanelor care trec
frontierele exterioare şi introducerea progresivă a unui sistem integrat de gestiune a
frontierelor exterioare;
 o politică comună în materie de azil, care se referă la un statut uniform de azil valabil
în toate ţările Uniunii Europene, la proceduri comune de acordare şi de retractare ale acestui
statut şi la un parteneriat cu ţările terţe pentru a administra fluxul de cereri de azil. Această
politică trebuie să fie conformă cu Convenţia de la Geneva asupra refugiaţilor;
 o politică comună în materie de imigrare, care urmăreşte să gestioneze mai bine
fluxurile migratoare, asigurând, în acelaşi timp, un tratament echitabil străinilor care vin în mod
regulat în spaţiul Uniunii. De asemenea, Uniunea Europeană poate încheia acorduri cu ţările
terţe privind facilitarea întoarcerii în aceste ţări a străinilor aflaţi în sejururi neregulate. Prin
această politică se are în vedere şi lupta împotriva migraţiei clandestine, precum şi a traficului
de fiinţe umane (în particular, femeile şi copiii);
 consolidarea cooperării judiciare în materie civilă are în vedere recunoaşterea
mutuală a deciziilor din justiţie, precum şi executarea lor, cooperarea în materie de obţinere a
probelor şi un mai bun acces la justiţie;
 consolidarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală vizează în
special o luptă puternică împotriva terorismului, a exploatării sexuale a femeilor şi a copiilor, a
traficului de droguri, spălării banilor, a corupţiei sau a crimei organizate;
 crearea unui Parchet european care va permite combaterea într-o măsură mai mare
a criminalităţii internaţionale;
 consolidarea şi controlul mai bun din partea Europolului. Poliţiile europene
cooperează în cadrul Europolului. Domeniul de acţiune al acestuia poate fi întins, de exemplu,
26
Capitolul IV – Partea a III-a.

asupra anchetelor sau asupra acţiunilor de intervenţie comună. Europolul este, de asemenea,
supus controlului Parlamentului European, parlamentelor naţionale şi Curţii de Justiţie.
După semnarea Constituţiei, statele membre au avut la dispoziţie doi ani pentru a
ratifica acest document fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum. Condiţia
obligatorie pentru ca acest act să intre în vigoare era ratificarea lui de către toate statele
membre.
La 29 mai şi la 1 iunie 2005, prin referendum, Franţa şi, respectiv, Olanda, două ţări
fondatoare ale UE, considerate a fi susţinătoarele principale ale extinderii comunitare şi
ale integrării politice a continentului, au respins Tratatul Constituţional al Uniunii cu 55% şi,
respectiv, 62% din voturi.
Respingerea Constituţiei de către francezi şi olandezi a avut un efect devastant
asupra euro-entuziaştilor. În decursul a trei zile memorabile, aspiraţiile celor care erau
convinşi că integrarea politică în cadrul marii Europe este o inevitabilitate istorică au fost
spulberate.
În Franţa, respingerea Constituţiei a fost rezultatul unei alianţe nenaturale între
extrema stângă comunist-socialistă, ultranaţionaliştii lui Le Pen, tineretul nihilist şi
protestatarii împotriva propriului guvern, a globalizării şi a “invaziei străinilor”.
Refuzul franco-olandez a creat un climat incert, confuz şi derutant în cercurile politice
din ţările europene. Inevitabil, procesul integrării europene s-a împotmolit.
Motivele refuzului27 au avut în vedere:

1. Ritmul ameţitor al extinderii UE a creat tensiuni intolerabile şi resentimente
puternice. Populaţiile din Europa Occidentală nu au fost suficient de pregătite să renunţe
la identitatea naţională, la cultura tradiţională şi la “modelul social” clădit cu migală în
perioada postbelică. Populaţia din statele originale, fiind obligată să suporte cheltuielile
extinderii, a devenit din ce în ce mai contrariată, reticentă şi frustrată că nu poate participa
la deciziile comunitare, că nu este consultată cu privire la limitele expansiunii şi că este
presată să accepte deciziile liderilor fără dezbateri prealabile. Pentru unii europeni,
perspectiva făuririi unei Europe unitare, care ar putea deveni un centru global de putere
economică, politică şi militară, nu a fost suficient de tentantă ca să accepte fără ezitări
marşul spre integrarea politică a continentului. Incertitudinea consecinţelor, aversiunea
faţă de schimbări şi faţă de birocraţia de la Bruxelles au contribuit substanţial la refuzul
plebiscitar al Constituţiei în Franţa şi Olanda.
2. Eşecul liderilor. O mare parte a eşecului constituţional se datorează prăpastiei
dintre aspiraţiile grandioase ale liderilor politici şi temerile cetăţenilor preocupaţi de
realităţile economice şi sociale din ţările respective. Arhitectul ideii de integrare europeană,
Jean Monnet, a recomandat liderilor viitoarei Comunităţi “să evite birocratizarea, să
călăuzească fără să impună şi, mai ales, să evite regulamente omogenizante”. Contrar
recomandărilor, UE a creat la Bruxelles o birocraţie densă, necontrolabilă şi detaşată faţă
de public. În loc să inspire încredere, respect şi mândrie comunitară, instituţiile europene
şi-au creat o imagine negativă. În virtutea “convergenţei” comunitare, eurocraţii de la
Bruxelles au încercat să înregimenteze populaţiile UE prin emiterea unor directive,
regulamente şi legi detaliate, iritante. Previzibil, o parte din electoratul francez şi olandez a
27
Filipescu, N. - Degringolada europeană, Revista 22, anul XIV (800) (5 iulie - 11 iulie 2005)

profitat de referendumul constituţional ca să-şi exprime dezaprobarea faţă de “aroganţa”
autorităţilor comunitare.
3. Perspectivele economice. Falimentar economic, socialismul dirijist s-a prăbuşit în
fosta Uniune Sovietică şi în sateliţii ei. O variantă mai civilizată a socialismului a triumfat
însă în Europa Occidentală. Progresul economic impresionant din Europa Occidentală în
anii ‘50, ‘60 şi ‘70 a fost stăvilit prin îngrădirea progresivă a economiei “libere” în anii ‘80 şi
‘90. Obsedaţi de “justiţie socială”, “redistribuire” şi “egalitarism”, liderii socialişti din Franţa
şi Germania au creat un model socio-economic etatist, pe care l-au denumit “Piaţa
Socială” sau modelul economiei sociale de piaţă. Acest stat al bunăstării (wellfare state) a
adus beneficii sociale generoase, dar a impus o fiscalitate excesivă care a încorsetat
activitatea economică prin elaborarea unor regulamente paralizante. Consecinţele au fost
previzibile: „scleroza” economică, şomajul ridicat, tineret nihilist şi populaţie comodă,
asistată, care s-a obişnuit să aibă mari aşteptări din partea statului. Procesul invers, de
liberalizare economică, a fost început în Regatul Unit, de către guvernul Margaret
Thatcher, care a introdus reforme drastice şi a demolat sistemul etatist impus de vechiul
Partid Laburist, care dusese Regatul Unit la marginea prăpastiei. Reforme de liberalizare
urmate de progres economic au avut loc şi în Irlanda şi Ţările Scandinave. Ignorând
experienţa istorică, guvernele din Franţa şi Germania au încorsetat activitatea economică
prin cotizaţii sociale excesive, au reglementat excesiv relaţiile de muncă distrugând, astfel,
dinamismul şi flexibilitatea necesare pentru menţinerea progresului economic. Vest-
europenii s-au obişnuit cu vacanţe lungi, săptămâna de lucru redusă, ajutoare de şomaj
comparabile cu salariile şi pensii generoase. Nefiind dispuşi să renunţe la beneficii,
francezii şi olandezii, votând împotriva Constituţiei, au vrut să-şi exprime aversiunea faţă
de “neoliberalismul” de tip anglo-american şi dezaprobarea faţă de guvernele naţionale,
care au fost incapabile să asigure o creştere economică respectabilă şi să reducă şomajul.
Din nefericire pentru ei, “sistemul” lor, având contradicţii evidente, nu poate fi susţinut.
În era globalizării, modelul economic franco-german a devenit anacronic şi
retrograd. Fără liberalizare economică, ţările închistate în socialism şi etatism nu vor putea
face faţă presiunilor externe. Încercările de “autoizolare” şi adoptarea unor măsuri
“protecţioniste” nu duc decât la dezastru.
4. „Invazia străinilor”. Vest-europenii sunt timoraţi de perspectiva unei “invazii” a
străinilor din Estul Europei, dispuşi să lucreze pe salarii mult mai mici decât localnicii.
Speriaţi că ar putea pierde locuri de muncă, rezidenţii au votat împotriva Constituţiei ca să
împiedice libera circulaţie a forţei de muncă în cadrul UE. Majoritatea publicului european
nu este de acord cu admiterea Turciei în Uniune, spectrul unui influx masiv de turci şi al
unei influenţe politice din partea unui stat cu 70 de milioane de musulmani înspăimântând
electoratul occidental. Liderii guvernului de la Ankara au încercat să deconecteze voturile
negative franco-olandeze de perspectivele Turciei de a intra în UE, dar în realitate,
legătura dintre turcofobie şi respingerea Constituţiei este incontestabilă.
Întrunirea şefilor de stat ai celor 25 de state UE de la Bruxelles din iunie 2005 în loc
să aplaneze criza comunitară, a agravat conflictele interne. Neînţelegerile aparente au fost
legate de contribuţiile bugetare şi de utilizarea fondurilor comunitare. Încercând să
găsească un compromis acceptabil, membrii din Europa Centrală şi de Est s-au oferit să
renunţe la o parte din fondurile UE destinate ajutorării noilor membri. Insistând să
contribuie cât mai puţin şi să beneficieze cât mai mult, Regatul Unit, Franţa, Olanda,

Finlanda, Suedia şi Spania au stopat adoptarea bugetului comunitar 28 pentru perioada

2007-2013. Neînţelegerile dintre vest-europeni au contribuit la agravarea crizei politice din
UE.
B. Declaraţia de la Berlin şi Tratatul de la Lisabona

 La 25 martie 2007, liderii UE adoptă Declaraţia de la Berlin ce marchează 50 de
ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Aceasta a fost semnată de „cei trei preşedinţi“
ai Uniunii: din partea Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering, din partea Comisiei
Europene, José Manuel Barroso, iar din partea Consiliului, cancelarul german Angela
Merkel.
Varianta finală a Declaraţiei este una de compromis între poziţii uneori divergente 29.
În pofida opoziţiei unor membri, Declaraţia a fixat anul 2009 ca termen pentru încheierea
reformei instituţionale a Uniunii şi, implicit, pentru intrarea în vigoare a Tratatului
Constituţional European.
Textul reafirmă principiile şi idealurile care stau la baza construcţiei europene:
"Pentru noi, fiinţa umană este centrală, demnitatea sa este inviolabilă, drepturile sale sunt
inalienabile, iar bărbaţii şi femeile sunt egali în drepturi. Noi aspirăm la pace şi libertate, la
democraţie şi la statul de drept, la respect reciproc şi la responsabilitate, la prosperitate şi
securitate, la toleranţă, dreptate şi la solidaritate".
 În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007, s-a stabilit
forma finală a tratatului de reformă a Uniunii. Acesta va înlocui vechiul tratat constituţional.
 La 13 decembrie 2007, şefii de state şi de guverne au semnat Tratatul de la

Lisabona care va avea rol de „Constituţie europeană” şi care aduce o serie de modificări
28
Franţa a acuzat Regatul Unit că refuză să ia în considerare reducerea rabatului anual de 6 miliarde de dolari oferit de
UE din perioada când avea dificultăţi economice, în 1984. În schimb, Regatul Unit a blamat Franţa că nu acceptă
diminuarea subvenţiilor agricole pe care le primeşte de la UE, în valoare de 13 miliarde de dolari anual.
29
Regatul Unit, Polonia, Republica Cehă concep Uniunea Europeană drept o organizaţie mai mult economică, bazată pe
democraţie, statul de drept şi piaţa europeană unică, care asigură stabilitate, progres şi pace în interiorul şi vecinatatea
sa. Aceste state doresc să construiască raporturile inter-statele în cadrul UE pe baza acestor principii. Euro-atlatismul
caracteristic acestor ţări, exclude ideea creării unui stat european unic, cu organe şi privelegii supranaţionale în stare să
pericliteze suveranitatea sau independenţa lor politică. Cu excepţia Regatului Unit, acest lucru denotă persistenţa unei
fobii în rândul fostelor state socialiste, care consideră mai degrabă SUA garantul independenţei lor politice, decât UE.
Această gândire influenţează atât poziţia lor în ceea ce priveşte raţionalitatea Constituţiei europene, cât şi
comportamentul lor pe plan extern.
Spre deosebire de acestea, succesorii euro-continentalismului (Germania, Luxemburg, Italia, Olanda, Belgia şi, într-o
oarecare măsură, Franţa), numite şi ţări ale “Europei Vechi”, sunt de părere că UE trebuie să devină mai mult decât o
simplă organizaţie economică sau politică. Aceste state insistă asupra unei integrări europene mai strânse şi acordării
unor privilegii supranaţionale mai mari Uniunii Europene. De aceea, nucleul “Europei Vechi” se confruntă cu anumite
probleme legate de noii membri ai UE. Unii dintre aceştia duc politici unilaterale cu SUA, în defavoarea intereseleor
UE, în ceea ce priveşte sistemul antirachetă american sau dezacordul cu privire la Războiul din Iraq. Tendinţe de
unilateralism se observă şi în domeniul securităţii energetice europene. Din cauza importanţei acestui sector, unele din
noile state membre plasează propriile lor interese mai presus decât cele paneuropene. În acest fel, sunt subminate
proiectele energetice europene, lucru favorabil Rusiei (cum ar fi gazoductul “Nabucco”).
Ţinând cont de aceste aspecte, unele state din “Noua Europă” se împotrivesc adoptării Constituţiei Europene în
versiunea ei iniţială pentru că nu doresc constituirea unui Minister Unic al Afacerilor Externe, numirea unui Preşedinte,
înfiinţarea unei Academii Unice a Diplomaţiei Europene şi ale altor organe caracteristice unui stat tipic.
Aceste diferenţe de atitudini printre europeni se datorează nu atât colapsului “Vechii Europe” şi nici dezvoltării
dinamice a „Noii Europe”, ci, mai degrabă, lacunelor de comunicare între guvernele şi popoarele europene. Aceasta
duce la înţelegerea confuză a semnificaţiei Constituţiei Europene pentru viitorul UE.

actualei organizări a UE. El modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE,
în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi
instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a
răspunde aşteptărilor cetăţenilor. El îşi propune să creeze30:
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă. La baza funcţionării UE stau

trei principii democratice: egalitatea democratică, democraţia reprezentativă şi democraţia
participativă.
Tratatul de la Lisabona:
- confirmă principiul egalităţii democratice, afirmând că cetăţenii trebuie să se bucure
de atenţie egală din partea instituţiilor europene,
- consolidează democraţia reprezentativă prin acordarea unui rol mai important
Parlamentului European şi printr-o mai mare implicare a parlamentelor naţionale şi
- dezvoltă democraţia participativă prin noi mecanisme de interacţiune între cetăţeni
şi instituţii, printre care se numără, de exemplu, iniţiativa cetăţenilor.
- În plus, Tratatul de la Lisabona clarifică natura relaţiilor dintre statele membre şi
Uniunea Europeană.
Se are în vedere:
 Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales
direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul
european şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de
codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o
poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte
adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
 O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor
participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui
nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se
pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii).
 O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de
cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri
politice.
 Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni mai
clară odată cu clasificarea competenţelor.
 Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima
dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu

instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să
acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
Tratatul de la Lisabona31, semnat de către statele membre în decembrie 2007, nu

schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii 32, care se va baza, în
continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.
30
http://europa.eu/lisbon_treaty
31
http://europa.eu/lisbon_treaty

De acum înainte vor exista șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul

European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Ce schimbări aduce Tratatul de la
Lisabona?
Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze
eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde
mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni:
 Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins
la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai
eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei
majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii.
Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este adoptată prin votul a 55% din
statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
 Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona :
-creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de
doi ani şi jumătate,
-introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele
alegerilor europene,
-prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European
şi la reducerea numărului de comisari şi
- include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
 O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează
capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi
şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului
sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte
domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile
de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor
umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care

promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar
european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a
cetăţenilor europeni.
 Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi
obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct
de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa
partenerilor săi din întreaga lume.
 Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona
menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi
principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă
juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
 Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi
consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a
cetăţenilor europeni.
32
În Anexa 8 am prezentat legăturile formale care există în procesul de adoptare al deciziilor la nivelul UE şi al statelor
membre.

 Solidaritate
între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că
Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în
care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau
provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
 Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de
acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în
ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile
prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de
asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Europei de a răspunde la ameninţările la
adresa securităţii cetăţenilor europeni.
4. Europa ca actor pe scena internaţională. Europa ca actor pe scena

internaţională:
- instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în
ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici.
- Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi
din întreaga lume.
- De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic,
umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan
mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul
afacerilor externe.
 Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi
vizibilitatea acţiunii externe a UE.
 Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant
sprijinul necesar.
33
 Uniunea are o personalitate juridică unică , ceea ce îi întăreşte puterea de
negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil
pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
 Evoluţia politicii europene de securitate şi apărare se va realiza păstrând unele
modalităţi decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul
unui grup mai mic de state membre.
33
Are capacitate de reprezentare pentru toţi cei 27 de membri ai săi.

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi Europa Celor cincisprezece.
2. Ce este CEE și cum a apărut și s-a dezvoltat?
3. Care sunt elementele straegiei de la Lisabona?
4. Care este rolul Constituției Europene?
5. Definiți Carta Fundamentală a Drepturilor Omului .

Tratatul de la Lisabona și celelalte tratate relevante ale
Comunităților Europene/Uniunii Europene
Capitolul 2
TRATATUL DE LA LISABONA ȘI CELELALTE TRATATE
RELEVANTE ALE COMUNITAȚILOR EUROPENE/UNIUNII
EUROPENE
CONŢINUT
2.1. Tratatele institutive

2.2. Structura tratatelor
2.3. Autoritatea tratatelor
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va ajuta la înţelegerea necesității tratatelor institutive,

autoritatea acestora în dezvoltarea Uniunii Europene.
2.1. Tratatele institutive
Obiective operaţionale:
- cunoaşterea tratatelor fundamentale ale comunităţilor europene şi ale Uniunii
europene
- înţelegerea rolului dreptului primar în sistemul de drept european
Tratatele constitutive formează dreptul primar al Uniunii Europene, care este
comparabil la nivel naţional cu dreptul constituţional. Aşadar tratatele definesc elementele
fundamentale ale Uniunii şi precizează competenţa instituţiilor din sistemul comunitar care
participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum şi puterile şi
prerogativele care sunt recunoscute acestor instituţii.
Mai mult decât atât, tratatele formează obiectul negocierilor directe între guvernele
statelor membre care trebuie să fie ratificate după procedura prevăzută la nivel naţional
pentru fiecare stat în parte (în principiu, prin aprobare de către parlamentul naţional sau
prin referendum).
Pe lângă cele două tratate considerate fundamentale, Tratatul instituind o comunitate
europeană şi Tratatul asupra Uniunii Europene, sunt avute în vedere şi Tratatul
EURATOM, tratatele de aderare ale altor state decât cele fondatoare, alte tratate şi
protocoale.

Respingerea acestui tratat în urma referendumului din Franţa şi Olanda a determinat
discuţii aprinse asupra viitorului Uniunii Europene. Unii chiar s-au grăbit să califice drept
incertă sorta Uniuii însăşi, în lipsa unui tratat constituţional.
Trebuie însă observant că Uniunea a depăşit numeroase momente de criză şi are
capacitatea de a depăşi situaţiile delicate, în principal datorită dorinţei membrilor săi de a
dezvolta o colaborare tot mai strânsă. În acelaşi timp, există numeroase argumente
pertinente care arată că respingerea tratatului cu privire la o constituţie pentru Europa nu
are nici pe departe efectele vehiculate de unii eurosceptici.
Astfel, teoriile juriştilor experimentaţi în sfera dreptului constituţional califică drept
constituţie acel ansamblu de norme cu valoare fundamentală pentru evoluţia unui stat,
norme care însă nu trebuie în mod obligatoriu să se regăsească într-un singur documente
sau să îmbrace forma scrisă. Practica constituţională a unor state cu profunde valenţe
democratice (Regatul Unit al Marii B ritanii şi Irlandei de Nord) ne arată că o viaţă
constituţională disciplinată a statului se poate derula şi în prezenţa unei constituţii
cutumiare, apărută din practici repetate şi în lipsa unui text scris care să se intituleze
constituţie.
Situaţia Uniunii Europene este chiar mai simplu de argumentat decât atât. Normele
fundamentale pe care se întemeiază activitatea Uniunii euroepene sunt cuprinse în acte
normative scrise, şi sunt consolidate printr-o respectare stricta lor, şi benevolă, de mai
bine de jumătate de secol. Prin urmare, apreciem drept nefondată afirmaţia că Uniunea
europeană nu are o constituţie. Această afirmaţie poate fi adevărată doar dacă ne referim
la sensul propriu al termenilor, acela de document cu această denumire care grupează
regulile fundamentale de organizare şi funcţionare a unui stat. Ori Uniunea dispune de
acest set de norme, prin baza normativă primară data în principal de tratatele institutive,
precum și modificărilor aduse tratatului care a instituit Comunitatea Economică Europeană
(Tratatul CEE semnat la Roma în 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958). Acesta a
fost modificat în numeroase rânduri, în special prin Actul Unic European, intrat în vigoare
în 1987, prin Tratatul de la Maastricht (Tratatul asupra Uniunii Europene) intrat în vigoare
în 1993, prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare in 1999, şi prin Tratatul de la Nice,
intrat in vigoare in februarie 2003.
În urma acestor modificări, părţi importante din Tratatul CE au fost reformulate pentru
a putea fi corect înţelese astăzi. Tratatul cuprinde actualmente aproape toate aspectele
economice de interes pentru comunitate, dar şi aspecte politice cum ar fi dreptul de azil şi
dreptul de a emigra (vezi în acest sens Tratatul de la Amsterdam).
Pe site-ul oficial legislativ al Uniunii este disponibilă o variantă consolidată a tratatului
CE.
Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul UE)
Tratatul asupra UE (Maastricht. 1992) urmăreşte două obiective principale:
- realizarea unei uniuni monetare prin stabilirea principiilor şi regulilor pentru
punerea în circulaţie a monedei unice EURO
- şi crearea unei uniuni economice şi politice.
Pornind de la acest tratat se vorbeşte despre construcţia pe trei piloni a Uniunii
Europene, din care primul pilon îl formează din Comunitatea europeană iar ceilalţi doi sunt
formaţi din politica externă şi de securitate comună şi din cooperarea judiciară şi în
materie penală. Există totuşi o mare diferenţă între primul pilon şi celelalte două, care nu

au fost încă însoţite de un transfer de suveranitate în favoarea instituţiilor şi organismelor
comunitarecum a fost cazul Comunităţii europene.
Statele membre şi-au dorit conservarea în aceste domenii a puterilor lor autonome
de decizie şi s-au limitat la o colaborare de tip interguvernamental. Instrumentele juridice
cele mai importante utilizate în aceste domenii sunt acţiunile comune, poziţiile comune şi
deciziile-cadru care sunt aproape întotdeauna adoptate în unanimitate şi sunt dominate de
o forţa de constrângere limitată. În varianta sa originală, tratatul UE a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993 şi a fost modificat succesiv prin tratatul de la Amsterdam, 1999, tratatul de
la Nice, 2003. O versiune consolidată a tratatului de la Maastricht este, de asemenea,
disponibilă.
Trebuie subliniat că tratatul asupra UE a schimbat denumirea Comunităţii Economice
Europene în Comunitate europeană, numele CECA şi CEEA fiind cuprinse aici.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Tratatul Euratom) a
fost semnat la Roma în data de 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 în
acelaşi timp cu Tratatul CEE. Obiectivul Tratatului Euratom a fost acela de a realiza o
coordonare a programelor de cercetare deja lansate de către statele membre sau
programele care sunt în curs de lansare cu respectarea principiilor utilizării paşnice a
nenrgiei nucleare.
Acest tratat a fost în mare măsură absorbit de tratatul CE.
Tratatele de aderare
Ţările fondatoare ale Uniunii Europene, Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg,
Olanda (1951, 1957) au acceptat lărgirea colaborării între ele prin cooptarea de noi
membrii, încă de la începuturile formării mecanismelor instituţionale. Uniunea Europeană
s-a extins în şase etape:
- Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1973);
- Grecia (1981);
- Spania, Portugalia (1986);
- Austria, Finlanda, Suedia (1995);
- Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia
şi Slovenia (2004)
- România şi Bulgaria (2007)
Cooptarea unor noi state în colaborarea europeană s0a concretizat prin negocierea
şi semnarea unor tratate de aderare. Tratatele de aderare conţin condiţii fixe pentru
aderarea noilor ţări la Uniunea Europeană precum şi adaptările necesare pe care trebuie
să le suporte tratatele institutive ale comunităţii.
Obiectivul său a fost să se constituie o piaţa comună pentru cărbune şi oţel, formulă
susceptibilă a fi extinsă şi în alte domenii economice. Industria cărbunelui şi a oţelului sunt
astăzi supuse regimului dreptului comun din Tratatul CE.
Actul Unic European
Actul Unic European a fost semnat în 28 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie
1987. Obiectivul urmărit prin adoptarea acestui tratat a fost atingerea cel mai târziu la 31
decembrie 1992 a pieţei comune interne europene, adică un spaţiu unde să circule liber

persoanele, capitalurile, bunurile şi serviciile. O serie de proceduri ad-hoc sunt introduse
prin tratatul CE pentru atingerea acestui obiectiv.
Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1
mai 1999. Două modificări pot fi semnalete:
- aplicarea procedurii codeciziei la noile materii cum ar fi creşterea cazurilor în
care Consiliul Uniunii Europene poate decide cu majoritatea calificată şi nu
în unanimitate;
- transferul anumitor competenţe care făceau anterior parte din atribuţiile
Tratatului UE (politica de vize, acordarea dreptului de azil, şi în general
toate problemele legate de libera circulaţie ) din tratatul CE; în urma acestui
transfer, denumirea titlului VI din tratatul UE (al treilea pilon) a fost
schimbată în "Cooperarea poliţiei şi judiciară în materie penală"
Tratatul de la Nice
Tratatul de la Nice a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1
februarie 2003. Obiectivul principal al acestui tratat a fost să adapteze funcţionarea
Uniunii Europene în vederea extinderii. Printre modificările intervenite, putem menţiona:
- modificarea procesului decizional;
- reducerea drastică a situaţiilor în care Consiliul trebuie să ia decizii pe baza
unanimităţii absolute; Consiliul poate în prezent să decidă cu majoritatea
calificată în numeroase domenii: libera circulaţie a cetăţenilor, cooperarea
judiciară in materie civilă, politicile industriale, etc.;
- modificarea ponderii voturilor în structura instituţiilor;
- o nouă repartizare a locurilor în Parlamentul European;
- renunţarea la al doilea post de comisar pentru Franţa, Germania, Regatul
Unit şi Italia;
- întărirea puterilor preşedintelui Comisiei Europene;
Tratatul de la Lisabona
Cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat
destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. 34 Numele oficial este Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire
a Comunităţii Europene.
Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19
octombrie 2007, iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanţii celor 27
de state membre ale UE. Intrarea în vigoare a Tratatului este programată pentru 1
ianuarie 2009, după ratificarea de către toate statele membre.
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:
- Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comisia
Europeană avea afirmată în mod expres capacitatea juridică);
- funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată întruna permanentă
de „Preşedinte al Uniunii", cu un mandat de 2 ani şi jumătate;
- va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate;
34
www.wikipedia.org

- numărul de comisari va fi redus cu o treime;
- se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul
de la Nice rămân însă în vigoare până în 2014
Alte tratate şi protocoale
- Tratatul asupra Groenlandei (1984), coceput pentru a permite acesteia să iasă din
CEE în 1985 şi să-i atribuie statutul de ţară sau teritoriu de peste mări
- Tratatul de fuziune (1965), care a instituit o Comisie şi un Consiliu unic pentru cele
trei comunităţi; articolul 9 din Tratatul de la Amsterdam a abrogat tratatul de fuziune
şi a integrat elementele sale esenţiale în Tratatul CE;
- Tratatul pentru modificarea anumitor dispoziţii financiare (1975), care a modificat
articole din Tratatele CECA, CEE şi EURATOM; aceste modificări au fost, în marea
lor majoritate, schimbate prin prevederile ulterioare ale tratatelor;
- Protocolul asupra Antilelor olandeze (1962), care aduce lămuriri asupra regimului
de schimb aplicabil pentru importurile efectuate de Uniunea Europeană cu privire la
produsele petroliere rafinate în Antilele olandeze
- etc.
2.2. Structura tratatelor
Cele trei Tratate comunitare au o structură identică care se ordonează în jurul a 4

categorii de clauze.
1. Preambulul şi dispoziţiile preliminare
Obiectivele finale, statale şi politice, care i-au animat pe şefii statelor fondatoare,
apar în termeni similari la începutul şi la finalul preambulurilor. Obiectivele socio-
economice, proprii fiecăreia dintre cele trei Comunităţi, sunt enumerate într-unul din
pasajele preambulurilor şi reluate, apoi, în mod concis, în articolele preliminarii ale
Tratatelor35, care enumeră diferitele acţiuni care trebuie să fie întreprinse de către
instituţiile comunitare pentru realizarea lor. Toate aceste dispoziţii conţin obiective şi
principii cu caracter general.
Caracterul general şi obligaţia de a fi respectate obiectivele tratatelor rezultă din
poziţionarea prioritară, chiar în prin primele rânduri ale Tratatelor, a definiţiilor acestor
obiective. Trebuie remarcat faptul că tratatele nu stabilesc o ierarhizare a obiectivelor
fundamentale, ci doar faptul că au un caracter imperativ.
2. Clauzele instituţionale
Clauzele instituţionale sunt cele care asigură buna funcţionare a instituţiilor
europene. În general, se consideră că prevederile din tratate cu privire la cadrul
instituţional au valoare constituţională.
3. Clauze materiale
Ca pondere de ordin cantitativ, clauzele materiale reprezintă cea mai mare parte a
tratatelor. Acestea sunt dispoziţii care definesc regimul economic şi social (economic şi
tehnic pentru Euratom) instituite de către tratate. În mod firesc, aceste clauze sunt
substanţial diferite, de la un Tratat la altul, în funcţie de domeniul pe care-l reglementează,
de exemplu există clause diferite pentru diverse sectoare şi activităţi economice.
35
Articolele 2 şi 3 din Tratatele instituind C.E.C.O. şi C.E. şi articolele 1 şi 2 din Tratatul instituind C.E.

Existenţa o serie de diferenţe între modul de reglementare a clauzelor de ordin
material în cele două tratate specializate (tratate-legi C.E.C.O. şi C.E.E.A.) şi
reglementarea acestora în tratatul instituind C.E., considerat tratat-cadru.
Astfel, tratatul instituind C.E.C.O. conţine o codificare completă şi detaliată a
regimului aplicabil atât statelor membre, cât şi particularilor în sectorul cărbunelui şi
oţelului, adică o veritabilă legislaţie. Redactorii tratatului instituind C.E., urmărind
realizarea unei integrări economice de ansamblu şi ţinând cont de amploarea problemelor
au evitat această abordare. Clauzele materiale din Tratatul instituind C.E. se limitează, cel
mai des, numai la formularea obiectivelor de atins şi a principiilor ce trebuie aplicate de
către instituţii. În acest mod se lasă o putere de apreciere considerabilă pentru instituţiile
comunitare, cele care elaborează "legislaţia" C.E., în special, în domeniul "politicilor
comune" (politica agricolă comună; politica transporturilor; politica comercială comună),
dar şi în materia liberei circulaţii a muncitorilor şi a dreptului de stabilire.
În ceea ce priveşte clauzele materiale din Tratatul instituind C.E.E.A., acestea
corespund atât tehnicii tratatului-lege, cât şi celei specifice tratatului-cadru, cu anumite
particularităţi în ceea ce priveşte competenţele conferite instituţiilor, care, uneori, sunt mai
mult operaţionale decât normative.
Cu referire la natura şi efectele dispoziţiilor materiale ale tratatelor, trebuie să se facă
o diferenţă importantă între dispoziţiile direct aplicabile, care, prin ele însele, dau naştere
la drepturi pe care particularii le pot invoca şi dispoziţiile care trebuie să facă obiectul unei
prealabile măsuri de aplicare care emană fie de la instituţii, fie de la statele membre.
4. Clauze finale
Ca orice tratat internaţional, clauzele finale vizează modalităţile de angajare a
părţilor, precum şi intrarea în vigoare şi revizuirea lor.
În calitatea lor de tratate solemne, tratatele comunitare pot fi supuse ratificării de
către fiecare stat contractant, conform regulilor lor constituţionale şi nu pot intra în vigoare
decât după depunerea instrumentului de ratificare de către toate statele semnatare.
Tratatul de la Paris a fost redactat într-o singură limbă, cea franceză, iar depozitarul
acestuia este Guvernul francez; în schimb, Tratatele de la Roma, al căror depozitar este
Guvernul italian, au fost redactate în patru limbi (germană, franceză, italiană şi olandeză),
toate cele patru texte având aceeaşi forţă juridică.
În virtutea actelor de aderare, textele stabilite în toate limbile oficiale ale statelor
member ale Uniunii Europene au aceeaşi forţă obligatorie ca şi textele originale.
2.3. Autoritatea tratatelor
Autoritatea Tratatelor reiese din rangul lor, în caz de conflict cu alte norme, ca şi din
condiţiile revizuirii lor.36
1. Prioritatea Tratatelor
Regulile din tratatele institutive se găsesc în vârful ierarhiei izvoarelor de drept
european. Ele se situează deasupra celorlalte izvoare a dreptului comunitar, fără nici o
excepţie. Faţă de dreptul derivat (actele unilaterale ale instituţiilor comunitare) şi de
dreptul apărut din relaţiile externe ale Uniunii europene (tratatele şi acordurile încheiate de
36
Augustin Fuerea - „Drept comunitar european. Partea generală", Editura Allbeck, Bucureşti, 2004, p. 56 şi urm.

către instituţiile europene), tratatele institutive stabilesc, în acelaşi timp, baza normativă,
cadrul decizional şi limitele de luare a acestor decizii 37.
Această prioritate este garantată prin numeroase metode de dreptul jurisdicţional
care permite sancţionarea nerespectării prevederilor din tratate.
În ceea ce priveşte acordurile internaţionale încheiate de către instituţiile europene,
articolul 300 din Tratatul instituind C.E. prevede controlul preventiv care permite
Consiliului, Comisiei, ca şi oricărui stat membru să ceară Curţii de justiţie un aviz negativ
care nu poate fi încălcat decât în urma unei revizii formale a Tratatului.
Tratatele institutive sunt superioare celorlalte tratate încheiate de către statele
membre, în special cele care au fost încheiate înaintea intrării lor în vigoare; acestea nu
sunt valabile decât în măsura în care ele sunt compatibile cu obiectivele comunitare.
Tratatele încheiate la nivel european sunt superioare şi tratatelor încheiate de către
statele membre cu state terţe, după intrarea lor în vigoare. În această privinţă, Tratatul
instituind Euratom prevede un control preventiv: este necesară informarea Comisiei cu
privire la toate proiectele de acorduri sau de convenţii cu un stat terţ sau cu o organizaţie
internaţională, în măsura în care ele interesează sfera de aplicare a Tratatului.
Conform regulilor dreptului internaţional, Tratatele comunitare au forţă juridică
superioară tratatelor încheiate de către statele membre cu state terţe anterior intrării lor în
vigoare38. Cu alte cuvinte, statele membre nu pot să invoce dispoziţiile comunitare pentru
a se dispensa de executarea obligaţiilor pe care şi le-au asumat anterior; în schimb, ele
nu pot invoca împotriva Comunităţilor drepturi pe care le-au dobândit anterior din aceste
convenţii39.
1. În ce an a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht?
a. 1990.
b. 1993
c. 1995
R: b
2. În ce an a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam?
a. 1991
b. 1993
c. 1999
R: c.
3. În ce an a intrat în vigoare Tratatul de la Nice?
37
Articolul 7 din Tratatul instituind C.E.
38
Art. 103 (vechea numerotare: art. 234) din Tratatul instituind C.E. şi 105 din Tratatul instituind C.E.E.A.
39
C.J.C.E. 27 februarie 1962, Commission c/Italie, cauza 10/61, Rec.22.

a. 2003
b. 2001
c. 2005
R: a.
4. Ce cuprinde art. 300 din Tratatul de instituire a CE?
a. Verificarea periodică
b. Controlul preventiv
c. Stabilirea modalității de verificare
R: b.
5. Ce tratat prevede extinderea Uniunii Europene?
a. Maastricht
b. Nice
c. Amsterdam
R: a,b,c.
6. În ce limbă a fost editat Tratatul de la Paris?
a. Germană
b. Engleză
c. Franceză
R: c.
Bibliografie selectivă
Augustin Fuerea - „Drept comunitar european. Partea generală", Editura Allbeck,

Bucureşti, 2004, p. 56 şi urm.
C.J.C.E. 27 februarie 1962, Commission c/Italie, cauza 10/61, Rec.22.

Instituțiile Uniunii Europene
Capitolul 3
INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE
CONȚINUT
3.1. Introducere în studiul instituțiilor

3.2. Instituții
3.3. Garanții le jurisdicționale
OBIECTIVE
Cunoașterea instituțiilor europene sunt un pas important în cunoașterea posibilităților
Statelor Membre în luarea deciziilor care îi privesc. Pătrunderea în funcționarea UE crează
premisele unei bune integrări asumate.
3.1. Introducere în studiul instituțiilor

Unicitatea construcţiei europene se reflectă în primul rând în arhitectura
instituţională. Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor instituţii
comune create prin tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al căror scop
este să asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.
În momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia
Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea
de Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat CJCE) şi Curtea de Conturi. Tratatul
constituţional consacră formal funcţionarea Consiliului European ca instituţie de sine
stătătoare.
Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate:
- Mediatorul European şi instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană şi Banca
Europeană de Investiţii;
- Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social;
- Organisme interinstituţionale: Oficiul de Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene
şi Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene;
- Agenţii descentralizate:
 16 agenţii comunitare specializate care funcţionează în cadrul domeniul
comunitar (primul pilon al Tratatului CE);

 ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) şi Centrul European pentru
Observaţii din Satelit, ambele funcţionale în cadrul Politicii Externe şi de Securitate
Comună (al doilea pilon);
 Europol şi Eurojust în cadrul Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în Materie
Penală (al treilea pilon).
3.2. Instituții
- Parlamentul European
- Consiliul Uniunii Europene
 Preşedinţia
- Comisia Europeană
 Delegaţia Comisiei Europene în România
 Oficiul European de Luptă Contra Fraudei (OLAF)
 EuropeAid Oficiul de Cooperare
- Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
- Tribunalul de Primă Instanţă
- Curtea Europeană de Conturi
- Mediatorul European
- Controlorul European pentru Protecţia Datelor
ORGANISME FINANCIARE
- Banca Centrală Europeană
- Banca Europeană de Investiţii (BEI)
 Fondul European de Investiţii
ORGANISME CONSULTATIVE
- Comitetul Economic şi Social
- Comitetul Regiunilor
ORGANISME INTER-INSTITUŢIONALE
- Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene (EUR-OP)
- Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO)
ORGANISME DESCENTRALIZATE ALE UNIUNII EUROPENE (AGENŢII)
- Agenţii ale Comunităţii Europene
Agenţia Europeană pentru Siguranţa Aeriană (AESA) Agenţia Europeană
pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA) Agenţia Europeană a Mediului
(EEA) Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională (ETF) Agenţia
Europeană pentru Reconstrucţie (EAR) Agenţia Europeană pentru Securitate şi
Sănătate în Muncă (OSHA) Autoritatea Europeană pentru Securitate
Alimentară (EFSA) Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă (EMSA)
Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri
(EMCDDA)
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (EUMC)
Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP)
Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi Muncă (E.
FOUND)
Oficiul Comunitar pentru Varietăţi Vegetale (CPVO)
Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă (OHIM)
Centrul de Traduceri pentru Instituţiile Uniunii Europene

Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi a Informaţiei (ENISA)
- Politica externă şi de securitate comună
Centrul European pentru Observaţii din Satelit (EUSC) Institutul European pentru
Studii de Securitate (ISS)
- Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală Europol
Organismul European pentru Îmbunătăţirea Cooperării Judiciare (Eurojust)
Parlamentul European
Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957,
"popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene".
Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc în iunie 1979.
Numărul de mandate este repartizat pe ţări, în funcţie de mărimea acestora.
Începând cu 2004, 338 milioane de alegători din cele 25 de state membre ale Uniunii
Europene îşi aleg cei 732 de reprezentanţi în Parlamentul European (această cifră a fost
stabilită prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003).
- Legitimat prin vot universal direct şi ales pentru un mandat de 5 ani, Parlamentul
European şi-a sporit continuu influenţa şi puterea prin intermediul unei serii de tratate.
Acestea, în mod special Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din
1997, au condus la transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur
consultativ într-un parlament cu puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele
naţionale.
- Prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003, s-a stabilit un număr
maxim de 732 de membri ai Parlamentului.
Cum funcţionează Parlamentul European
Parlamentul European este singura instituţie comunitară ale cărei şedinţe şi
deliberări sunt publice. Dezbaterile, avizele şi rezoluţiile acestuia sunt publicate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene.
Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile
internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului precum şi întâlnirile Biroului
şi ale Conferinţei Preşedinţilor.
Jose Borell este în prezent Preşedintele Parlamentului European.
Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii intră bugetul Parlamentului şi
problemele administrative, organizatorice şi de personal.
Conferinţa Preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupărilor
politice şi este organul politic al Parlamentului. Conferinţa Preşedinţilor stabileşte ordinea
de zi a şedinţelor plenare, fixează calendarul activităţilor desfăşurate de organismele
parlamentare şi stabileşte competenţele comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, precum şi
numărul membrilor acestora.
Parlamentul are trei funcţii esenţiale:
- alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative, adică adoptă legislaţia
Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la
garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate;
- împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare
poate modifica cheltuielile bugetare. În ultimă instanţă, adoptă bugetul în întregime;
- exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor
Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic
asupra ansamblului instituţiilor.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde se ţin şedinţele o
săptămână în fiecare lună. Unele şedinţe se ţin la Bruxelles, iar Secretariatul General se
află în Luxemburg.
Consiliul Uniunii Europene
În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are următoarele
responsabilităţi:
- este organismul legislativ al Comunităţii; în rezolvarea unei game largi de probleme
comunitare îşi exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul European;
- coordonează politica economică generală a Statelor Membre;
- încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul sau
mai multe state sau organizaţii internaţionale;
- împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă
bugetul Comunităţii.
În baza Tratatului privind Uniunea Europeană,
- adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii externe şi
de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European;
- coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la
cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre Statele Membre,
pe durata unui mandat de şase luni.
Consiliul este asistat de către un Secretariat General, care pregăteşte şi asigură
buna funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile. Dl. Javier Solana este Secretarul
General al Consiliului Uniunii Europene / Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de
Securitate Comună (PESC).
Comisia Europeană
În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are următoarele
responsabilităţi: Comisia îndeplineşte trei funcţii de bază:
1. Dreptul de iniţiativă: rolul său de iniţiator al politicilor comunitare este unic. În plus,
Comisia funcţionează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind la
respectarea Tratatelor încheiate. Ea reprezintă interesul comun şi, în mare
măsură, semnifică personalitatea Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de
a apăra interesele cetăţenilor Europei.
Membrii Comisiei sunt aleşi din ţările UE, însă fiecare dintre ei depune un jurământ
de independenţă.
2. O altă funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE,
astfel încât legislaţia UE să fie corect aplicată de către Statele Membre, iar toţi
cetăţenii şi participanţii la Piaţa Unică să poată beneficia de condiţiile unitare
asigurate.
3. Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având
responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor. Una dintre atribuţiile sale
executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a Fondurilor
Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre
zonele mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii.

3.3. Garanțiile jurisdicționale

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al Comunităţii presupune existenţa unor garanţii
jurisdicţionale ce trebuie să intre în funcţiune în situaţia contestării sau punerii în aplicare a
legislaţiei Comunitare.
Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a Comunităţii, reprezintă coloana vertebrală a
acestui sistem de garanţii. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării şi
aplicării dreptului comunitar în fiecare Stat Membru, menţinerea sa ca sistem comunitar şi
aplicarea sa în mod identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările.
Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie are competenţa de soluţionare a litigiilor
în care se constituie ca părţi state membre, instituţii comunitare, întreprinderi sau
persoane fizice. Mai mult de 8600 de cauze au fost aduse curţii din anul 1952, de când a
fost înfiinţată. În anul 1978 se soluţionau deja 200 de cazuri noi pe an, iar în 1985 au fost
pe rol peste 400 de cauze.
Curtea de Justiţie joacă un rol esenţial în cadrul sistemului instituţional stabilit prin Tratate.
În mod deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele instituţiilor
comunitare pe de o parte şi între prerogativele conferite Comunităţii şi cele păstrate de
statele membre pe de altă parte. În exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea este
deseori chemată să hotărască în probleme de natură constituţională sau de importanţă
economică majoră.
Membrii Curţii de Justiţie
Curtea de Justiţie numără 15 judecători şi 8 avocaţi generali.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de guvernele statelor membre de comun
acord, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul
juriştilor de o incontestabilă independenţă şi competenţă profesională.
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe Preşedintele Curţii pentru un mandat de trei ani
ce poate fi reînnoit.
Preşedintele conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile. Avocaţii
generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe
deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la speţele
deduse curţii. Atribuţiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui
asemenea alte oficialităţi - fiind vorba în acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra
intereselor Comunităţii.
Tribunalul de Primă Instantă
Tribunalul de Prima Instanţă a fost înfiinţat în 1989 cu scopul de a consolida
garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al
autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justiţie să se concentreze asupra atribuţiei
sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei Comunitare.
TPI nu este o nouă instituţie, ci mai degrabă o componentă a Curţii de Justiţie. Cu
toate acestea, este un organism autonom, separat de Curtea de Justiţie din punct de
vedere organizatoric. TPI are propriul grefier şi propriile reguli de procedură.
Membrii Tribunalului de Primă Instanţă:
Tribunalul de Primă Instanţă este compus din 15 judecători, numiţi prin acord comun
de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de

reînnoire. Membrii Tribunalului de Primă Instanţă aleg din rândul lor un Preşedinte.
Tribunalul de Primă Instanţă nu are în componenţa sa avocaţi generali. Atribuţiile acestora
sunt îndeplinite, într-un număr limitat de cazuri, de către unul dintre judecători.
Curtea Europeană de Conturi
Potrivit Tratatului instituind Comunitatea Europeană, Curtea Europeană de Conturi
are ca principală atribuţie verificarea conturilor şi a execuţiei bugetului Uniunii Europene,
cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi informarea cetăţenilor
Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de
gestiune.
Atribuţii:
Curtea Europeană de Conturi este formată din 25 membri provenind din cele 25
State Membre şi numiţi pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curţii de Conturi sunt
independenţi şi au experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi
aleg Preşedintele pentru un mandat de 3 ani.
La Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea 550 de profesionişti de înaltă clasă
din cele 25 ţări ale Uniunii Europene, dintre care circa 250 sunt auditori.
Independenţa activităţii:
Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii Comunitare şi cu
Statele Membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit. Curtea de Conturi are
deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de audit şi
publicarea rapoartelor.
"Conştiinţa financiară" a Uniunii, Curtea de Conturi verifică dacă încasările şi
cheltuielile UE s-au efectuat legal şi corect. Se pune un accent deosebit pe corectitudinea
gestionarii financiare, verificându-se dacă - şi în ce măsură - au fost atinse obiectivele
propuse în materie de gestiune, precum şi costurile aferente. Curtea Europeană de
Conturi garantează astfel cetăţenilor europeni că bugetul UE a fost gestionat şi executat
corect şi în modul cel mai eficient posibil.
Sancţiuni:
Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii
descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate
neîntârziat spre a lua măsurile necesare.
1. Care sunt instituțiile de bază ale Uniunii Europene ?
2. Dați exemple de instituții descentralizate .
3. Ce sunt garanțiile jurisdicționale?

Ordinea juridică a Uniunii Europene
Capitolul 4
ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
CONȚINUT
4.1 UE în calitate de creație a dreptului și Uniune bazată pe drept
4.2 Tratatele fondatoare ale UE, izvorul primar al dreptului Uniunii
4.3 Instrumentele juridice ale UE, izvorul secundar al dreptului
Uniunii
4.4 Acorduri internaționale ale UE
4.5 Alte izvoare de drept
OBIECTIVE
Cunoașterea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, temelia legiferării, crează

premisele posibilității abordării cu responsabilitate a prevederilor obligatorii pentru Statele
Membre, în vederea implementării legislative.
„Constituția” Uniunii Europene descrisă anterior și, în special, valorile fundamentale

ale acesteia rămân pentru început extrem de abstracte și necesită o concretizare
suplimentară prin dreptul Uniunii. Astfel, UE devine o realitate juridică, din două puncte de
vedere: este o creație a dreptului și este o uniune bazată pe drept.
4.1. UE în calitate de creație a dreptului și Uniune bazată pe drept

Caracteristica pe deplin nouă a UE, în comparație cu tentativele anterioare de
unificare a Europei, este reprezentată de faptul că nu se apelează la forță sau la subjugare
ca instrument, ci la forța dreptului. Doar o unitate bazată pe decizii libere are, într-adevăr,
șanse să dureze – unitatea fondată pe valori fundamentale precum libertatea și egalitatea,
și protejată și transpusă în realitate prin lege. Aceste principii stau la baza tratatelor care
au creat Uniunea Europeană.
Totuși, UE nu este o simplă creație a dreptului, ci își urmărește obiectivele exclusiv
prin intermediul dreptului. Este o uniune bazată pe drept. Viața e conomică și socială
a populațiilor statelor membre nu este guvernată de forță, ci de dreptul Uniunii. Aceasta

este baza sistemului instituțional. Dreptul UE stipulează procedurile decizionale ale
instituțiilor europene și reglementează raporturile dintre a cestea. De asemenea, oferă
instituțiilor puterea de a adopta instrumente juridice sub formă de regulamente, directive și
decizii, obligatorii pentru statele membre și cetățenii lor. Astfel, persoanele devin
o preocupare principală a Uniunii. Din ce în ce mai mult, ordinea juridică a acesteia le
afectează direct viața de zi cu zi. Aceasta le acordă drepturi și le impune obligații, astfel
încât cetățenii atât ai statelor membre, cât și ai Uniunii Europene sunt guvernați de
o ierarhie de ordini juridice – un fenomen familiar într-un regim federal constituțional.
Asemenea oricărei ordini juridice, ordinea juridică a Uniunii reprezintă un sistem coerent
de protecție juridică, în scopul recurgerii la dreptul Uniunii sau punerii în aplicare
a acestuia. Dreptul Uniunii determină și raporturile dintre UE și statele membre. Statele
membre trebuie să ia toate măsurile adecvate pentru a satisface obligațiile care decurg din
tratate sau din măsurile adoptate de instituțiile Uniunii. Acestea trebuie să ajute Uniunea
să își îndeplinească sarcinile și să nu ia nicio măsură care ar putea pune în pericol
realizarea obiectivelor tratatelor. Statele membre răspund în fața cetățenilor UE pentru
orice prejudicii cauzate prin încălcarea dreptului Uniunii.
Izvoarele dreptului Uniunii
Noțiunea de „izvor de drept” are două sensuri: sensul original al termenului se referă
la motivul apariției unei dispoziții juridice, și anume motivarea care stă la baza creării unui
model juridic. Conform acestei definiții, „izvorul de drept” al dreptul ui Uniunii este voința de
a menține pacea și de a crea o Europă mai bună prin relații economice mai strânse, două
pietre unghiulare cărora UE le datorează existența. În termeni juridici, pe de altă parte,
„izvorul de drept” se referă la originea și la implementarea dreptului.
4.2. Tratatele fondatoare ale UE, izvorul primar al dreptului Uniunii
În acest sens, primul izvor al dreptului Uniunii este reprezentat de tratatele

fondatoare ale UE, inclusiv anexele, apendicele și protocoalele asociate, precum și
completările și modificările ulterioare. Aceste tratate fondatoare, precum și instrumentele
de modificare și de completare a acestora (în principal tratatele de la Maastricht,
Amsterdam, Nisa și Lisabona) și diferitele tratate de aderare cuprind atât dispozițiile de
bază privind obiectivele, organizarea și funcționarea UE, cât și anumite elemente de drept
economic. Această prevedere este valabilă și în cazul Cartei drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene care, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, prezintă
același rang juridic cu tratatele [articolul 6 alineatul (1) din TUE]. Acestea formează, astfel,
cadrul constituțional al UE, care este apoi conturat, în interesul Uniunii, prin măsurile
legislative și administrative ale instituțiilor Uniunii. În calitate de instrumente juridice create
direct de statele membre, tratatele sunt recunoscute, în mediul juridic, ca drept primar al
Uniunii.
4.3. Instrumentele juridice ale UE, izvorul

secundar al dreptului Uniunii
Legile adoptate de instituțiile Uniunii prin exercitarea competențelor care le sunt

conferite alcătuiesc legislația secundară, cel de al doilea izvor de drept al UE, ca
importanță.

Aceasta cuprinde actele juridice cu caracter legislativ („acte legislative”), actele
juridice fără caracter legislativ (acte simple, acte delegate, acte de punere în aplicare),
acte fără caracter obligatoriu (avize, recomandări), precum și alte demersuri care nu
constituie acte juridice (de exemplu, acorduri interinstituționale, rezoluții, comunicări,
programe de acțiune). „Actele legislative” sunt acte juridice adoptate printr-o procedură
legislativă ordinară sau specială (articolul 289 din TFUE). „Actele delegate” (articolul 290
din TFUE) sunt acte fără caracter legislativ cu aplicare generală și obligatorie, prin care se
pot completa sau modifica anumite dispoziții neesențiale ale unui act legislativ. Acestea
sunt adoptate de Comisie, care trebuie să fie delegată în mod explicit în acest sens printr-
un act legislativ. În cazul în care sunt necesare condiții uniforme de punere în aplicare
a actelor UE obligatorii din punct de vedere juridic, aceasta se realizează prin acte de
punere în aplicare corespunzătoare, adoptate în general de Comisie și, în anumite cazuri
excepționale, de Consiliu ( articolul 291 din TFUE). Instituțiile Uniunii pot formula
recomandări și avize sub formă de acte juridice fără caracter obligatoriu. În sfârșit, există
o întreagă serie de „măsuri care nu sunt sub forma actelor juridice” pe care instituțiile
Uniunii le pot utiliza pentru a emite măsuri și d eclarații fără caracter obligatoriu sau care
reglementează funcționarea internă a UE sau a instituțiilor sale, precum acorduri și
convenții între instituții sau regulamente interne de procedură.
4.4. Acordurile internaționale ale UE
Un al treilea izvor de drept este legat de rolul UE la nivel internațional. Fiind unul
dintre punctele focale ale lumii, Europa nu se poate limita la gestionarea propriilor afaceri
interne. Aceasta trebuie, de asemenea, să depună eforturi pentru a dezvolta relațiile sale
economice, sociale și politice cu alte țări din exterior. În acest scop, UE încheie cu „țările
nemembre” ale UE (așa -numitele țări terțe) și cu alte organizații internaționale acorduri de
drept internațional, categorie din care următoarele acorduri necesită o menționare
distinctă:
Acorduri de asociere
Asocierea depășește cu mult simpla reglementare a politicii comerciale și implică
o cooperare economică strânsă și o asistență financiară importantă din partea UE în
favoarea țării în cauză (articolul 217 din TFUE). Există trei tipuri de acorduri de asociere:
Acordurile care mențin legături speciale între anumite state membre ale UE și
țări terțe
Acordul de asociere a fost creat, în special, pentru țările și teritoriile din afara Europei
care, datorită statutului de colonii din trecut, întrețineau relații economice strânse cu
Belgia, Danemarca, Franța, Italia, Țările de Jos sau Regatul Unit. Întrucât introducerea
unui tarif vamal extern comun în UE ar fi perturbat considerabil schimburile comerciale cu
aceste țări și teritorii, au fost, prin urmare, necesare acorduri speciale. Obiectivele asocierii
constau, așadar, în promovarea dezvoltării economice și sociale a acestor țări și teritorii și
în stabilirea de relații economice strânse între acestea și Uniune în ansamblu ( articolul 198
din TFUE). Drept rezultat, există numeroase acorduri preferențiale care autorizează
importurile de bunuri din aceste țări și teritorii la un tarif vamal redus sau fără astfel de
tarife. Ajutorul financiar și tehnic al UE este acordat prin Fondul european de dezvoltare.
De departe cel mai important acord în practică este acordul de parteneriat UE-ACP,
încheiat între UE și 70 de state din Africa, Zona Caraibilor și Pacific. Acest acord s -a

transformat recent într-o serie de acorduri de parteneriat economic care au oferit,
progresiv, statelor ACP acces liber la piața internă europeană.
Acordurile care vizează pregătirea unei posibile aderări la UE și instituirea unei
uniuni vamale
Acordurile de asociere au drept obiect și pregătirea unei eventuale aderări a unei țări
la UE. Acordul servește drept etapă preliminară a aderării, în timpul căreia țara candidată
poate depune eforturi pentru apropierea condițiilor sale economice de cele ale UE.
Această strategie este pusă în prezent în practică pentru statele din Balcanii de Vest
(Albania, Bosnia și Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo). În aceste state, procesul
de aderare trebuie să fie pregătit prin intermediul procesului de stabilizare și de asociere
(PSA) care trebuie să asigure, așadar, cadrul global al înaintării țărilor din Balcanii de Vest
pe drumul lor spre aderare. PSA urmărește trei obiective: 1. stabilizarea și trecerea rapidă
la o economie de piață funcțională; 2. promovarea cooperării regionale; și 3. perspectiva
aderării la UE. PSA are la bază un parteneriat avansat în cadrul căruia UE oferă concesii
comerciale, asistență economică și financiară, precum și un acord contractual sub formă
de acorduri de stabilizare și asociere. Fiecare stat trebuie să înregistreze progrese
concrete în cadrul PSA pentru a respecta cerințele unei eventuale calități de membru. În
cadrul rapoartelor anuale este evaluat progresul statelor din Balcanii de Vest în sensul
unei potențiale dobândiri a calității de membru al UE.
Acordul privind Spațiul Economic European (SEE)
Acordul privind SEE alătură pieței interne celelalte țări din Asociația Europeană
a Liberului Schimb (AELS) – Islanda, Liechtenstein și Norvegia – și, deoarece le solicită
acestora să transpună aproape două treimi din legislația UE, stabilește baze solide pentru
o viitoare aderare. Obiectivul constă în libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor
și capitalurilor în cadrul SEE, pe baza acquis-ului comunitar (legislația primară și
secundară a Uniunii), crearea unui regim uniform de concurență și subvenții și
consolidarea cooperării în cadrul politicilor orizontale și complementare (mediu, cercetare
și dezvoltare, educație).
Acorduri de cooperare
Acordurile de cooperare nu au o anvergură la fel de mare ca acordurile de asociere,
în măsura în care vizează exclusiv cooperarea economică intensivă. UE a încheiat astfel
de acorduri cu țările din Maghreb (Algeria, Maroc și Tunisia), țările din Mashrek (Egipt,
Iordania, Liban și Siria) și Israel, de exemplu.
Acorduri comerciale
Uniunea a încheiat, de asemenea, un număr considerabil de acorduri comerciale cu
țări terțe individuale, cu grupuri de astfel de țări sau în cadrul organizațiilor comerciale
internaționale în materie de politică vamală și comercială. Cele mai importante acorduri
comerciale internaționale sunt: „Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului”
(Acordul OMC) și acordurile comerciale multilaterale încheiate în acest cadru, în special:
„Acordul general pentru tarife și comerț” (GATT 1994), „Acordul privind măsurile
antidumping și antisubvenții”, „Acordul general privind comerțul cu servicii” (GATS),
„Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală” (TRIPS) și
„Înțelegerea privind normele și procedurile pentru soluționarea litigiilor”. În mod
suplimentar, în toate situațiile se constată că acordurile bilaterale de liber schimb au
dobândit o importanță mai ridicată în comparație cu acordurile multilaterale. Ca urmare

a dificultăților enorme, de exemplu în cadrul OMC, de încheiere a acordurilor multilaterale
de liberalizare, toate marile puteri comerciale, între care și UE, au optat pentru
încheierea acordurilor bilaterale de liber schimb. Cele mai recente exemple sunt
reprezentate de finalizarea cu succes a negocierilor cu Canada (CETA – Comprehensive
Economic and Trade Agreement = Acordul economic și comercial cuprinzător) și
Singapore, precum și de negocierile curente cu SUA (TTIP – Transatlantic Trade and
Investment Partnership = Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții) și Japonia.
4.5. Alte izvoare de drept

Izvoare de drept nescris
Izvoarele de drept al Uniunii prezentate mai sus au în comun faptul că toate produc
drept scris. Totuși, asemenea tuturor sistemelor juridice, ordinea juridică a UE nu se poate
limita la norme scrise, deoarece vor exista întotdeauna lacune care trebuie să fie depășite
prin dreptul nescris.
Principii generale de drept
Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii sunt, în primul rând, principiile generale de
drept. Acestea sunt reguli care reflectă conceptele fundamentale de drept și de justiție,
care trebuie să fie respectate de orice sistem juridic. Dreptul scris al Uniunii vizează, în
cea mai mare parte, doar chestiuni economice și sociale, și poate stipula doar în mică
măsură reguli de acest gen, astfel încât principiile generale de drept reprezintă una dintre
principalele surse ale dreptului Uniunii. Acestea permit remedierea lacunelor și
soluționarea chestiunilor de interpretare a legilor existente în cel mai corect mod posibil.
Aceste principii produc efecte prin intermediul jurisprudenței Curții de Justiție care, în
cadrul sarcinilor care îi sunt încredințate, „asigură respectarea legii în interpretarea și
aplicarea tratatului”. Principalele puncte de referință pentru stabilirea principiilor gen erale
de drept sunt principiile comune ale ordinilor juridice ale statelor membre. Acestea
reprezintă contextul în care pot fi elaborate normele UE necesare pentru soluționarea
problemelor.
Pe lângă principiul autonomiei, aplicabilității directe și supremației dreptului Uniunii,
alte principii juridice includ garantarea drepturilor fundamentale (cel puțin pentru Polonia și
Regatul Unit care, ca urmare a unui „opt-out”, nu sunt supuse Cartei drepturilor
fundamentale), principiul proporționalității [care a beneficiat între timp însă de
o reglementare juridică pozitivă în articolul 5 alineatul (4) din TUE], protecția așteptărilor
legitime, dreptul la o audiere adecvată și principiul răspunderii statelor membre în cazul
încălcării dreptului Uniunii.
Dreptul cutumiar
Dreptul nescris al Uniunii cuprinde și dreptul cutumiar. Prin drept cutumiar se înțelege
o practică urmată și acceptată care devine, astfel, stabilită d in punct de vedere juridic și
care completează sau modifică legislația primară sau secundară. Posibilitatea stabilirii
dreptului cutumiar în dreptul Uniunii este recunoscută în principiu. Totuși, în contextul
dreptului Uniunii, există obstacole considerabile în acest sens. Un prim obstacol îl
reprezintă existența unei proceduri speciale pentru revizuirea tratatelor ( articolul 54 din
TUE). Această dispoziție nu exclude eventuala apariție a unui drept cutumiar, însă
sporește dificultatea îndeplinirii criteriilor conform cărora o practică este considerată
urmată și acceptată în urma unei perioade considerabile de timp. Un alt obstacol al

stabilirii dreptului cutumiar de către instituțiile Uniunii constă în faptul că valabilitatea
oricărei acțiuni a unei instituții derivă exclusiv din tratate, și nu din comportamentul real
sau din intenția instituției de a crea relații juridice. În consecință, dreptul cutumiar nu po ate
fi consacrat în niciun caz la nivelul tratatelor de către instituțiile Uniunii, ci, eventual, de
către statele membre și doar sub rezerva condițiilor riguroase menționate mai sus.
Procedurile și practicile urmate și acceptate ca elemente de drept de către instituțiile
Uniunii pot fi totuși invocate în cursul interpretării normelor juridice stipulate de acestea,
ceea ce ar putea modifica implicațiile juridice și sfera de aplicare a actului juridic în cauză.
Totuși, trebuie avute în vedere în acest caz și condițiile și limitările care reies din dreptul
primar al Uniunii.
Acordurile încheiate între statele membre
Ultimul izvor de drept al Uniunii este reprezentat de acordurile între statele membre.
Aceste acorduri pot fi încheiate în vederea soluționării unor probleme care sunt strâns
legate de activitățile UE, însă nu au fost transferate competențe instituțiilor Uniunii
(exemplu: Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii
economice și monetare, „Pactul fiscal 2012”, încheiat fără Regatul Unit și Republica
Cehă). De asemenea, există acorduri internaționale ample (tratate și convenții) încheiate
între statele membre care vizează, în special, depășirea inconvenientelor reprezentate de
acordurile limitate din punct de vedere teritorial și care creează un drept aplicabil uniform
pe întregul teritoriu al UE. Acestea sunt importante în primul rând în domeniul dreptului
internațional privat [exemplu: Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale
(1980)].
1. Enumerați izvoarele secundare ale dreptului Uniunii Europene.
2. Care sunt izvoarele primare ale dreptului Uniunii Europene?
3. Dați exemple de alte izvoare ale dreptului Uniunii Europene.
4. Ce sunt acordurile internaționale ?

Competențele Uniunii Europene și repartizarea acestora
Capitolul 5
COMPETENȚELE UNIUNII EUROPENE ȘI
REPARTIZAREA ACESTORA
CONȚINUT
5.1. Procedura de elaborare a actelor legislative

5.2. Procedura legislativă specială
5.3. Procedura de adoptare a actelor fără caracter legislativ
5.4. Procedura de adoptare a actelor legislative delegate și a actelor
de punere în aplicare
5.6. Sistemul de protecție juridică al UE
5.7. Răspunderea statelor membre în urma încălcării dreptului
Uniunii
OBIECTIVE
Însușirea procedurilor de adoptare a actelor legislative și a actelor în general, permite
studentului să verifice în orice situație ce a stat la baza respective legiferării, și care sunt
aspectele din Statele Membre care au condus la astfel de măsuri.
5.1. Procedura de adoptare a actelor legislative

Desfășurarea procedurii
Etapa de elaborare a unei propuneri
Sistemul este pus în mișcare, în principiu, de Comisie, care elaborează o propunere
de adoptare a unei măsuri a Uniunii (aspect cunoscut ca „drept de inițiativă”). Propunerea
este pregătită de serviciul Comisiei responsabil pentru respectivul domeniu; departamentul
în cauză consultă frecvent și experți naționali în cursul acestei etape. Coordonarea cu
experții naționali se realizează în acest sens în parte în cadrul comitetelor constituite
special în acest scop sau sub forma unei consultări a experților efectuate ad-hoc de către
reprezentanțele Comisiei, însă Comisia nu are obligația de a ține cont de concluziile
consultărilor experților naționali la formularea propunerilor sale. Proiectul elaborat de
Comisie, care prezintă în cel mai mare detaliu conținutul și forma măsurii, este dezbătut de

membrii Comisiei, putând fi adoptat cu o majoritate simplă. După această adoptare,
proiectul devine „propunere a Comisiei” și se transmite concomitent Consiliului și
Parlamentului European, precum și, după caz, Comitetului Economic și Social European și
Comitetului Regiunilor, împreună cu note explicative detaliate.
Prima lectură în cadrul Parlamentului European și al Consiliului
Președintele Parlamentului European transmite propunerea unei comisii
parlamentare de coordonare pentru o analiză aprofundată. Rezultatul deliberărilor comisiei
este discutat în cadrul unei sesiuni plenare a Parlamentului și este prezentat într -un aviz
de acceptare, respingere sau modificare a propunerii. Parlamentul European trimite apoi
poziția sa Consiliului.
Consiliul poate proceda în prezent, în cadrul primei lecturi, după cum urmează.
 În cazul în care Consiliul aprobă poziția Parlamentului, actul în cauză este adoptat
în forma care corespunde poziției Parlamentului European și aceasta marchează
încheierea procesului legislativ. În practică, a devenit între timp o regulă faptul că
procedura legislativă este practic finalizată deja la prima lectură. În acest scop, a fost
adoptat „trialogul informal”, în cadrul căruia reprezentanții Parlamentului European, ai
Consiliului și ai Comisiei stau împreună la o masă și depun eforturi pentru a ajunge de
comun acord la un compromis încă din această fază incipientă a procedurii legislative.
 În cazul în care poziția Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu,
acesta adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Parlamentului European.
Consiliul informează Parlamentul cu privire la toate motivele care au condus la
adoptarea poziției respective. Comisia informează în amănunt Pa rlamentul European cu
privire la poziția sa.
A doua lectură în cadrul Parlamentului European și al Consiliului
Parlamentul European are la dispoziție o perioadă de trei luni de la comunicarea
poziției Consiliului pentru a acționa în unul dintre următoarele moduri:
1. aprobă poziția Consiliului sau nu se pronunță; actul în cauză este atunci
considerat ca fiind adoptat în formularea care corespunde poziției Consiliului;
2. respinge, cu votul majorității membrilor care îl compun, poziția Consiliului; actul
propus este atunci considerat ca nefiind adoptat, iar procesul legislativ se încheie;
3. propune, cu votul majorității membrilor săi, modificări ale poziției Consiliului; textul
este astfel modificat și transmis apoi Consiliului și Comisiei, care emite un aviz
privind aceste modificări.
Consiliul deliberează cu privire la poziția modificată și, în termen de trei luni de la
primirea modificărilor Parlamentului European, are două posibilități:
1. poate aproba toate modificările Parlamentului European; actul în cauză este atunci
considerat adoptat. O majoritate calificată este suficientă în cazul în care Comisia
este, de asemenea, de acord cu modificările Parlamentului European; în caz
contrar, Consiliul poate aproba modificările Parlamentului European doar în
unanimitate;
2. poate alege să nu aprobe toate modificările Parlamentului European sau nu se
întrunește majoritatea necesară; în acest caz intervine procedura de conciliere.
Procedura de conciliere
Procedura de conciliere este inițiată de președintele Consiliului, în acord cu
președintele Parlamentului European. În centrul procedurii de conciliere se află un comitet

de conciliere, care este în prezent format din 28 de reprezentanți ai Consiliului și 28 de
reprezentanți ai Parlamentului European. Comitetul de conciliere are s arcina de a ajunge
la un acord al majorității calificate cu privire la un text comun, în termen de șase săptămâni
de la convocare, pe baza poziției Parlamentului European și a Consiliului la a doua
lectură. În acest context, este vizată o soluție de compromis, care urmează a fi identificată
ca urmare a unei „verificări a tuturor aspectelor aferente dezacordului”. În acest sens, se
urmărește în toate situațiile numai găsirea unui compromis între cele două poziții
divergente ale Parlamentului European și Consiliului. Astfel, pot fi valorificate și elemente
noi, care facilitează ajungerea la un compromis, în măsura în care pot fi integrate în
rezultatul de ansamblu al celei de a doua lecturi. Pe de altă parte, nu este posibilă
revenirea la modificări care nu au obținut majoritățile necesare în cea de a doua lectură.
Comisia participă la procedurile comitetului de conciliere și ia orice inițiativă necesară
concilierii poziției Parlamentului European cu cea a Consiliului.
Dacă, în termen de șase săptămâni de la co nvocare, comitetul de conciliere nu aprobă
textul comun, actul propus este considerat ca nefiind adoptat.
A treia lectură în cadrul Parlamentului European și al Consiliului
În cazul în care, în termenul de șase săptămâni, comitetul de conciliere aprobă un
text comun, Parlamentul European, hotărând cu majoritatea voturilor exprimate, și
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, au la dispoziție fiecare o perioadă de șase
săptămâni de la această aprobare pentru a adopta actul în cauză în conformitate cu textul
comun. În caz contrar, actul propus este considerat ca nefiind adoptat, iar procesul
legislativ se încheie.
Publicarea
Textul final (în cele 24 de limbi oficiale actuale ale Uniunii: bulgară, cehă, croată,
daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană,
letonă, lituaniană, maghiară, malteză, neerlandeză, polonă, portugheză, română, slovacă,
slovenă, spaniolă și suedeză) este semnat de președintele Parlamentului European și de
președintele Consiliului și este apoi p ublicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau,
dacă este destinat unui grup specific, este notificat destinatarilor.
Procedura de codecizie reprezintă atât o provocare, cât și o oportunitate pentru
Parlament. Pentru ca procedura de codecizie să funcționeze cu succes, trebuie să se
ajungă la un acord în cadrul comitetului de conciliere. Totuși, procedura modifică în mod
fundamental raporturile dintre Parlament și Consiliu. Cele două instituții se află în prezent
pe picior de egalitate în procesul legislativ, Parlamentul și Consiliul trebuind să își
demonstreze capacitatea de a ajunge la un compromis și de a-și direcționa eforturile spre
obținerea unui acord.
5.2. Procedura legislativă specială

De regulă, procedura legislativă specială este caracterizată prin faptul că, la
propunerea Comisiei, după audierea Parlamentului European, Consiliul adoptă decizii prin
acord unanim (exemplu: articolul 308 din TFUE: statutul Băncii Europene de Investiții) sau
prin faptul că Parlamentul European adoptă în baza acordului Consiliului un act juridic
[exemple: articolul 226 al treilea alineat din TFUE: exercitarea dreptului de anchetă de
către comisia parlamentară de anchetă; articolul 228 alineatul (4) din TFUE: condițiile
pentru exercitarea atribuțiilor Ombudsmanului].

Sunt disponibile și alte forme, care nu corespund acestor situații curente, dar care
pot fi încadrate în categoria de procedură legislativă specială:
 adoptarea hotărârilor cu privire la planul de buget (articolul 314 din TFUE):
procedura este reglementată detaliat și corespunde în mare parte procedurii
legislative ordinare;
 Consiliul decide, la propunerea Comisiei, după audierea Parlamentului European
(dacă este cazul, și a altor organe ale UE și a structurilor cu rol consultativ) cu
majoritate; aceasta este procedura inițială de audiere, care a constituit inițial
procedura curentă de legiferare la nivelul UE, fiind aplicabilă însă în prezent doar
punctual, ca procedură legislativă specială [exemple: articolul 140 alineatul (2) din
TFUE: reglementări derogatorii în cadrul Uniunii economice și
monetare; articolul 128 alineatul (2) din TFUE: emiterea de monede];
 Consiliul decide fără participarea Parlamentului European. Această situație
reprezintă însă o excepție izolată și este întâlnită foarte rar, cu excepția sectorului
afacerilor externe comune și a politicii de securitate, când Parlamentul European
este informat însă cu privire la deciziile Consiliului (articolul 36 din TUE)
[exemple: articolul 31 din TFUE: adoptarea Tarifului vamal comun; articolul 301 al
doilea alineat din TFUE: componența Comitetului Economic și Social European].
Domeniile politice pentru care este prevăzută o procedură legislativă specială pot fi
implementate prin intermediul așa-numitelor „clauze pasarelă” în procedura legislativă
curentă sau unanimitatea în Consiliu poate fi înlocuită cu o majoritate calificată. Este
necesară diferențierea a două tipuri de clauze pasarelă: clauza pasarelă generală,
aplicabilă pentru toate domeniile politice; aplicarea acestei clauze trebuie efectuată în
baza unei hotărâri unanime a Consiliului European, precum și clauzele pasarelă speciale,
aplicabile pentru anumite domenii politice (de exemplu, cadru financiar multianual –
articolul 312 din TFUE; cooperarea judiciară în materie de dreptul familiei – articolul 81
din TFUE; cooperarea consolidată – articolul 333 din TFUE; domeniul social – articolul 153
din TFUE; și domeniul ecologic – articolul 192 din TFUE). Aceste clauze diferă de clauzele
pasarelă generale prin faptul că parlamentele naționale nu dispun de regulă de un drept
de veto, iar hotărârea poate fi adoptată și de către Consiliu, nu în mod obligatoriu de către
Consiliul European.
Procedura de consimțământ
O formă de asemenea puternică de implicare a Parlamentului European în procesul
de legiferare în cadrul UE este reprezentată de procedura de consim țământ. În sensul
acesteia, un act juridic poate fi adoptat numai în situația în care a fost obținut în prealabil
acordul Parlamentului European. Totuși, această procedură n u permite Parlamentului
European să influențeze în mod direct natura dispozițiilor juridice. De exemplu, acesta nu
poate propune sau impune nicio modificare în cadrul procedurii de aprobare, rolul său
constând doar în aprobarea sau respingerea instrumentului juridic propus. De exemplu,
această procedură este prevăzută pentru încheierea de acorduri internaționale [articolul
218 alineatul (6) litera (a) din TFUE], cooperarea consolidată [articolul 329 alineatul (1) din
TFUE] sau pentru exercitarea competenței de completare a tratatelor [articolul 352
alineatul (1) din TFUE]. Procedura de consimțământ poate constitui atât parte integrantă
a unei proceduri legislative speciale pentru adoptarea actelor legislative, cât și
o componentă a procedurii simple de legiferare destinată adoptării actelor legislative cu
efect obligatoriu, fără caracter legislativ.

5.3. Procedura de adoptare a actelor fără caracter legislativ
Actele fără caracter legislativ sunt adoptate în cadrul unei proceduri simple, în care
o instituție a UE sau o altă entitate adoptă un act juridic în temeiul competenței proprii.
Dreptul necesar în acest sens rezultă în sensul temeiului respectiv de competență din
tratatele UE.
Această procedură se aplică în primul rând pentru actele juridice obligatorii (simple),
adoptate de către o instituție a UE în cadrul competenței proprii [exemplu: Decizia
Comisiei în cazul ajutorului de stat, articolul 108 alineatul (2) din TFUE].
Procedura simplificată este utilizată și pentru adoptarea instrumentelor fără caracter
obligatoriu, în special a recomandărilor și avizelor emise de instituțiile UE și organismele
consultative.
5.4. Procedura de adoptare a actelor legislative

delegate și a actelor de punere în aplicare
De mulți ani, pentru Consiliu și Parlamentul European, transferul de competențe de

legiferare și de punere în aplicare către Comisie constituie o practică obișnuită.
Exercitarea competențelor încredințate s -a efectuat până în prezent cu implicarea
comitetelor de comitologie, în cadrul cărora influența Comisiei, a Consiliului și a statelor
membre, precum și a Parlamentului European a fost structurată în mod diferit. Cu toate
acestea, a lipsit până în prezent o distincție clară între delegarea competențelor de
legiferare (puterea legislativă) și atribuirea competențelor de punere în aplicare (puterea
executivă). Prin Tratatul de la Lisabona a fost adoptată această mult așteptată distincție cu
privire la exercitarea atribuțiilor legislative și executive în dreptul primar
(articolul 290 și articolul 291 din TFUE).
Adoptarea actelor juridice delegate se realizează de către Comisie ca urmare
a unei mandatări speciale în temeiul unui act legislativ adoptat de către Consiliu și de către
Parlamentul European (articolul 290 din TFUE). Obiectul transferului de competențe poate
consta numai în modificarea anumitor prevederi fără caracter esențial ale unui act
legislativ; aspectele esențiale ale unui document nu pot face obiectul unui transfer de
competențe. În acest sens, este exprimată cerința ca reglementările fundamentale să fie
adoptate direct de către puterea legislativă, nefiind delegate către cea executivă.
Principiile democrației și cele corespunzătoare separării puterilor în stat țin cont de
această cerință. Parlamentul European și Consiliul trebuie să își exercite în mod direct
responsabilitatea primară de legiferare în toate situațiile în care este vorba despre decizii
semnificative din punct de vedere politic, cu implicații considerabile. Această prevedere se
aplică în special pentru obiectivele politice ale demersurilor legislative, pentru selectarea
instrumentelor destinate atingerii obiectivelor, precum și pentru limitele posibile ale
reglementărilor pentru persoanele fizice și juridice. În mod suplimentar, actele juridice
delegate pot doar modifica sau completa un act legislativ, fără a exista astfel posibilitatea
de a afecta obiectivul acestuia. În plus, este necesară definirea clară în actul legislativ
a prevederilor pentru care este posibilă modificarea sau completarea. Din acest motiv,
pentru actele juridice delegate sunt avute în vedere ajustările legislative în funcție de
dezvoltările viitoare, precum evoluțiile stadiului tehnologiei, adaptările la modificările
previzibile ale altor prevederi legale sau garantarea aplicării prevederilor actului legislativ

și la apariția de împrejurări speciale sau a unor informații de dată mai rec entă. Transferul
de competențe poate fi efectuat pe perioadă determinată sau, în măsura în care se
realizează pe termen nelimitat, cu posibilitatea de revocare. Pe lângă posibilitatea de
revocare a transferului de competențe, Consiliul și Parlamentul Europ ean pot reglementa
și o posibilitate de formulare a unei căi de atac împotriva intrării în vigoare a actelor
juridice delegate ale Comisiei. În situația în care Consiliul și Parlamentul European au
delegat competența de legiferare Comisiei, aceasta poate adopta actele juridice
corespunzătoare. Nu este prevăzută o implicare a altor instituții prin normele de drept
primar. Cu toate acestea, Comisia este autorizată să consulte mai ales experți naționali,
ceea ce constituie în practică o regulă.
Adoptarea actelor de punere în aplicare de către Comisie (articolul 291 din TFUE)
este concepută ca excepție de la principiul competenței statelor membre pentru efectuarea
măsurilor de aplicare administrativă asociate dreptului Uniunii Europene [articolul 289
alineatul (1) din TFUE] și, din acest motiv, se află sub controlul st atelor membre. Această
situație constituie o derogare semnificativă de la situația juridică de până în acest moment,
în temeiul căreia Consiliul și Parlamentul European au dispus în procedura de comitologie
de drepturi de participare la adoptarea de măsuri de punere în aplicare. Această
modificare se explică prin împrejurarea conform căreia, prin separarea clară între actele
legislative delegate și actele de punere în aplicare, s-a impus și o nouă repartizare
corespunzătoare a drepturilor de control și de participare: în timp ce Consiliul și
Parlamentul European, în calitate de legiuitori ai UE, dispun de acces la actele juridice
delegate, în ceea ce privește actele de punere în aplicare, statele membre sunt cele care,
conform competenței lor originare, sunt responsabile pentru executarea administrativă
a dreptului Uniunii Europene. Legiuitorul UE (adică Consiliul și Parlamentul European)
a adoptat, conform mandatului său de legiferare, reguli și principii generale pentru
exercitarea controlului punerii în aplicare în Regulamentul (UE) nr. 182/2011 (așa -numitul
„regulament de comitologie”). Regulamentul de comitologie reduce numărul procedurilor
de comitologie la două: procedura de consultare și procedura de verificare, fiind formulate
cerințe concrete pentru selectarea procedurilor.
În procedura de consultare, o comisie cu rol consultativ adoptă, cu majoritate
simplă, avize întocmite sub formă de proces-verbal. În funcție de posibilități, Comisia
poate ține cont de acestea, fără a avea însă o obligație în acest sens.
În procedura de verificare, în comitetul de comitologie alcătuit din reprezentanții
statelor membre se votează cu majoritate calificată la proiectul Comisiei privind măsurile
de punere în aplicare. În cazul unui acord, Comisia trebuie să adopte măsurile în forma
prezentată. În măsura în care nu este adoptată nicio hotărâre ca urmare a faptului că nu
este atins cvorumul, Comisia poate adopta proiectul în principiu. În cazul unui aviz de
respingere din partea comitetului sau în lipsa acordului, Comisia poate prezenta un nou
proiect în cadrul comitetului de examinare sau se poate ocupa de proiectul inițial în cadrul
unui comitet de apel.
Acest comitet de apel reprezintă cea de a doua instanță în procedura de verificare.
Implicarea comitetului de apel este destinată identificării unui compromis între Comisie și
reprezentanții statelor membre, în cazul în care nu se poate ajunge la un rezultat în
comitetul de examinare. În măsura în care comitetul de apel emite un aviz pozitiv, Comisia
adoptă actul de punere în aplicare. Aceasta poate proceda în acest mod și în cazul în care
comitetul de apel nu emite un aviz.

5.5. Sistemul de protecție juridică al UE
O Uniune care aspiră la statutul de comunitate de drept trebuie să pună la dispoziția

cetățenilor săi un sistem complet și eficient de protecție juridică. Sistemul de protecție
juridică al Uniunii Europene îndeplinește această cerință. Acesta recunoaște dreptul
persoanei la protecție judiciară eficace a drepturilor conferite de legislația UE. Această
protecție reglementată prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale reprezintă unul
dintre principiile fundamentale de drept care rezultă din tradițiile constituționale comune
ale statelor membre și din Convenția europeană a drepturilor omului (articolul 6 și articolul
13 din CEDO). Aceasta este garantată de sistemul juridic al UE (prin intermediul Curții de
Justiție și al Tribunalului) [ articolul 19 alineatul (1) din TUE]. Diferitele proceduri disponibile
în acest scop sunt prezentate succint în cele ce urmează.
Proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor (articolul 258 din TFUE)
Prin această procedură se stabilește dacă un stat membru nu a îndeplinit o obligație
care îi revine în temeiul dreptului Uniunii. Procedura este condusă exclusiv de Curtea de
Justiție a UE. Având în vedere gravitatea acuzației, sesizarea Curții de Justiție trebuie să
fie precedată de o procedură preliminară în cadrul căreia statul membru are posibilitatea
să își prezinte poziția în raport cu acuzațiile. Dacă litigiul nu este soluționat în această
etapă, Comisia (articolul 258 din TFUE) sau un alt stat membru (articolul 259 din TFUE)
poate iniția o acțiune în fața Curții. În practică, inițiativa aparține, în general, Comisiei.
Curtea de Justiție investighează plângerea și hotărăște dacă a fost sau nu a fost încălcat
un tratat. În caz afirmativ, statului membru în cauză i se solicită să ia măsurile necesare în
vederea eliminării neîntârziate a încălcării constatate. În cazul în care un stat membru nu
respectă o hotărâre pronunțată împotriva sa, Comisia are posibilitatea unei a doua hotărâri
judecătorești care să oblige statul respectiv la plata unei amenzi forfetare sau a unei
penalități (articolul 260 din TFUE). Prin urmare, există implicații financiare severe pentru
un stat membru care continuă să nu ia în considerare o hotărâre pronunța tă de Curte
împotriva sa din motive de încălcare a tratatelor.
Acțiune în anulare (articolul 263 din TFUE)
Acțiunile în anulare permit un control judiciar ob iectiv al acțiunilor instituțiilor și
organelor Uniunii (control judiciar abstract) și oferă cetățeanului accesul la justiția UE, deși
cu anumite restricții (garantarea protecției juridice individuale).
Aceste acțiuni în anulare pot fi înaintate împotriva tuturor măsurilor instituțiilor și
organelor Uniunii care produc efecte juridice obligatorii care ar putea limita interesele
solicitantului afectându-i grav situația juridică. Pe lângă statele membre, pot înainta acțiuni
în anulare și Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea de Conturi
Europeană, Banca Centrală Europeană și Comitetul Regiunilor, în măsura în care invocă
încălcarea drepturilor care le sunt conferite.
În schimb, cetățenii și întreprinderile pot introduce acțiuni în anulare doar împotriva
deciziilor care îi vizează personal sau care, deși au și alți destinatari, au un efect individual
direct asupra lor. Curtea de Justiție consideră că acest criteriu este îndeplinit dacă
o persoană este afectată într-un asemenea mod încât există o distincție între aceasta și
alte persoane fizice sau întreprinderi. Acest criteriu al „caracterului imediat” urmărește să
asigure că sunt înaintate Curții de Justiție sau Tribunalului doar cazurile în care efectele
negative asupra situației juridice a reclamantului, precum și natura acestor efecte, sunt

clar stabilite. Criteriul „interesului individual” vizează prevenirea acțiunilor în numele altor
persoane.
Prin Tratatul de la Lisabona a fost adoptată și o categorie suplimentară de acțiuni,
împotriva cărora poate fi formulată o acțiune în anulare în mod direct și de către persoane
fizice și juridice. În acest sens, există o calitate procesuală activă pentru persoanele fizice
și juridice și cu privire la „actele juridice cu caracter normativ”, în măsura în care aceste
acte juridice „îl vizează în mod direct pe reclamant și nu conduc la măsuri de punere în
aplicare”. Prin intermediul acestei noi categorii, este eliminată o „lacună de protecție
juridică” evidențiată deja de către instanță în cauza Jégo-Quéré, deoarece, până în acest
moment, nu se acorda protecție juridică în cazurile în care un operator economic era vizat
în mod direct de o acțiune în sensul dreptului Uniunii Europene, a cărei legalitate nu putea
fi însă verificată prin intermediul căii de atac puse la dispoziție în acest scop: contestarea
în cadrul acțiunii în anulare ( articolul 263 din TFUE) a eșuat până în acest moment ca
urmare a lipsei interesului individual; nu a fost posibilă aplicarea procedurii preliminare
(articolul 267 din TFUE) ca urmare a lipsei unei măsuri naționale de aplicare (exceptând
cazul unei eventuale proceduri de sancționare ca urmare a nerespectării de către
operatorul economic a obligațiilor stipulate prin dreptul Uniunii, situație care nu trebuie
luată în considerare, deoarece nu se poate cere operatorului economic inițierea verificării
legalității printr-o conduită ilegală); acțiunea pentru despăgubiri nu putea conduce în cele
din urmă și la o soluție de natură să satisfacă interesele cetățeanului Uniunii, deoarece,
printr-un astfel de demers, nu este posibilă eliminarea unui act juridic ilegal din ordinea de
drept a Uniunii.
Prin faptul că prin articolul 263 al patrulea alineat din TFUE se renunță, pentru
posibilitatea de contestare a actelor juridice cu caracter normativ, la „interesul individual” și
se solicită în acest scop doar existența unui interes direct și lipsa măsurilor naționale de
punere în aplicare, a fost eliminată o parte din această lacună.
Este problematic însă ceea ce s-ar putea înțelege prin „acte juridice cu caracter
normativ”. Pe de o parte, sunt avute în vedere, în cadrul interpretării restrictive, numai
acele acte juridice cu aplicabilitate generală care nu reprezintă acte legislative, iar, pe de
altă parte, sunt vizate, în contextul unei interpretări extensive, toate actele juridice cu
aplicabilitate generală, printre care și actele legislative. În hotărârea sa din cauza Inuit
Tapiriit Kanatami, instanța a tratat în detaliu aceste două abordări și, ca urmare a unei
interpretări gramaticale, istorice și teleologice, a ajuns la concluzia că pot fi recunoscute ca
„acte juridice cu caracter normativ” numai acele acte juridice cu aplicabilitate generală care
nu constituie acte legislative. Din această categorie fac parte, pe lângă actele legislative
delegate (a se vedea articolul 290 din TFUE), și actele de punere în aplicare (a se
vedea articolul 291 din TFUE) și directivele, în măsura în care sunt aplicabile în mod direct
în sensul jurisprudenței, precum și deciziile abstracte -generale, în măsura în care nu au
fost adoptate în procedura legislativă. Astfel, instanța pornește în mod evident de la
o interpretare restrictivă a caracterului normativ. Prin intermediul hotărârii sale pronunțate
în recurs în anul 2013, Curtea de Justiție a confirmat această concluzie. Cu raportare la
cerința de garantare a protecției juridice eficiente, acest aspect este regretabil, deoarece
lacuna de protecție juridică identificată poate fi eliminată numai pa rțial prin intermediul
abordării restrictive.
Demersurile instituțiilor și ale altor structuri ale UE, în special ale agențiilor implicate
în număr mare, pot fi, de asemenea, examinate în prezent în raport cu legalitatea acestora

[articolul 263 al cincilea alineat din TFUE]. Astfel, este eliminată prin jurisprudență lacuna
de protecție juridică remediată anterior doar printr -un expedient și se ține cont și în dreptul
primar de împrejurarea că aceste instituții dispun în parte de competențe care le permit să
întreprindă demersuri care generează efecte juridice în raport cu ter ții, astfel încât trebuie
să existe posibilitatea de a formula căi de atac și împotriva acestor acțiuni, în interesul
unui sistem fără lacune în domeniul protecției juridice.
Dacă acțiunea este justificată, Curtea de Justiție sau Tribunalul poate anula
instrumentul în cauză cu efect retroactiv. În anumite cazuri, Curtea de Justiție sau
Tribunalul poate limita efectul nulității la perioada ulterioară pronunțării hotărârii. Totuși,
pentru a garanta drepturile și interesele reclamanților, declarația de nulitate poate fi scutită
de orice astfel de restricție.
Plângeri împotriva omisiunii de a acț iona (articolul 265 din TFUE)
Această formă de acțiune completează protecția juridică disponibilă împotriva
Parlamentului European, a Consiliului European, a Consiliului UE, a Comisiei Europene și
a Băncii Centrale Europene prin acordarea posibilității de a întreprinde demersuri și
împotriva unei măsuri luate pentru o acțiune necorespunzătoare referitoare la un act
legislativ al Uniunii. Există o procedură preliminară, în cadrul căreia reclamantul trebuie să
sesizeze instituția pentru ca aceasta să își îndeplinească sarcinile. Obiectul unei acțiuni
introduse de instituții este obținerea unei declarații potrivit căreia organismul în cauză
a încălcat tratatul prin omisiunea de a adopta o decizie care îi era solicitată. În cazul
cetățenilor și al întreprinderilor, obiectul acțiunii este obținerea unei declarații potrivit căreia
instituția a încălcat tratatul prin faptul că a omis să adreseze o decizie individuală
reclamanților. Hotărârea se limitează la constatarea ilegalității omisiunii. Curtea de Justiție
și Tribunalul nu sunt competente să impună adoptarea unei decizii: partea împotriva căreia
este pronunțată o hotărâre trebuie doar să adopte măsuri pentru a respecta hotărârea
(articolul 266 din TFUE).
Acțiune în despăgubiri (articolul 268 și articolul 340 al doilea alineat din TFUE)
Cetățenii și întreprinderile – precum și statele membre – care suferă prejudicii din
cauza unei erori comise de funcționarii Uniunii Europene au posibilitatea să înainteze
acțiuni în despăgubire la Curtea de Justiție. Temeiul răspunderii UE nu este stabilit integral
în tratate și este reglementat, în rest, de principiile generale comune legislaț iilor statelor
membre. Aceste principii au fost detaliate de Curtea de Justiție, care a susținut că obligația
de despăgubire intervine în următoarele condiții: 1. trebuie să existe o acțiune ilegală
a unei instituții a Uniunii sau a unui membru al personalului acesteia, în exercitarea
funcțiilor sale. O acțiune ilegală apare în cazul încălcării grave a unui act juridic al Uniunii
care conferă drepturi unui cetățean, unei întreprinderi sau unui stat membru sau care
a fost promulgat pentru protecția acestora. Legile recunoscute ca având caracter protector
privesc, în special, drepturile fundamentale și libertățile pieței interne sau principiul
fundamental al proporționalității și al așteptărilor legitime, însă și orice altă normă juridică
aplicabilă în mod direct, care conferă drepturi subiective cetățeanului Uniunii. Încălcarea
este suficient de gravă dacă instituția în cauză și -a depășit în mod considerabil puterea
discreționară. Curtea de Justiție tinde să își orienteze constatările în funcție de cât de
limitată este categoria persoanelor afectate și de dimensiunea prejudiciului suferit, care
trebuie să depășească riscul comercial preconizat în mod rezonabil în sectorul economic
în cauză; 2. trebuie să existe un prejudiciu efectiv; 3. trebuie să existe o legătură de

cauzalitate între acțiunea instituției Uniunii și prejudiciul suferit; 4. nu este necesară
demonstrarea intenției sau neglijenței.
Acțiuni introduse de personalul Uniunii ( articolul 270 din TFUE)
Litigiile care apar între UE și funcționarii săi sau membrii supraviețuitori ai familiei
acestora care decurg din relațiile de muncă pot fi, de asemenea, înaintate Curții de
Justiție. Competența cu privire la aceste acțiuni aparține Tribunalului.
Procedura de recurs (articolul 256 din TF) UE
Relațiile dintre Curtea de Justiție și Tribunal sunt concepute în așa fel încât hotărârile
Tribunalului fac obiectul unui drept de recurs în fața Curții de Justiție, limitat la aspectele
de drept. Recursul se poate întemeia pe motive privind lipsa de competență a Tribunalului,
nereguli de procedură care aduc atingere intereselor reclamantului, precum și încălcarea
dreptului Uniunii de către Tribunal. În cazul în care recursul este justificat și admisibil din
punct de vedere procedural, hotărârea Tribunalului este revocată de Curtea de Justiție. În
cazul în care cauza poate fi judecată pe fond de către Curtea de Justiție, aceasta poate
pronunța propria sa hotărâre. În caz contrar, aceasta trebuie să trimită cauza înapoi la
Tribunal, care trebuie să respecte evaluarea juridică a Curții de Justiție.
Protecția juridică provizorie ( articolul 278 și articolul 279 din TFUE)
Acțiunile intentate Curții de Justiție sau Tribunalului sau apelurile introduse împotriva
hotărârilor acestora nu au efect suspensiv. Totuși, este posibil să se solicite Curții de
Justiție sau Tribunalului un ordin de suspendare a aplicării instrumentului în cauză
(articolul 278 din TFUE) sau emiterea unei hotărâri judecătorești provizorii ( articolul 279
din TFUE).
Temeinicia motivelor oricărei cereri privind măsuri intermediare este evaluată de
instanțe pe baza următoarelor trei criterii: 1. perspectiva reușitei cu privire la aspectul de
fond (fumus boni iuris): instanța evaluează aceste șanse în cadrul unei analize prealabile
sumare a argumentelor reclamantului; 2. urgența ordinului: aceasta depinde de
necesitatea ordinului solicitat de reclamant pentru a evita un prejudiciu grav și ireparabil;
criteriile aplicate sunt natura și gravitatea încălcării, precum și prejudiciul concret și
definitiv asupra proprietății reclamantului sau a altor bunuri care beneficiază de protecție
juridică; pentru ca o pierdere financiară să fie considerată gravă și ireparabilă, aceasta
trebuie în mod obligatoriu să nu poată fi recuperată, chiar dacă reclamantul obține câștig
de cauză în acțiunea principală; 3. echilibrarea intereselor: efectele adverse pe care le
poate suferi reclamantul în cazul în care îi este refuzată cererea privind un ordin provizoriu
sunt comparate cu interesul UE în punerea în aplicare imediată a ordinului și cu efectele
negative asupra părților terțe în cazul emiterii ordinului intermediar.
Hotărârile preliminare (articolul 267 din TFUE)
Aceasta este procedura prin care instanțele naționale pot solicita Curții de Justiție
orientări cu privire la dreptul Uniunii. În cazul în care o instanță națională trebuie să aplice
dispoziții ale dre ptului Uniunii într-o cauză adusă înaintea sa, aceasta poate suspenda
procedura și solicita Curții de Justiție clarificări cu privire la validitatea instrumentului
Uniunii și/sau interpretarea instrumentelor și a tratatelor. Curtea de Justiție răspunde
printr-o hotărâre și nu, de exemplu, printr-un aviz consultativ; aceasta subliniază caracterul
obligatoriu al hotărârii sale. Procedura hotărârii preliminare, spre deosebire de alte

proceduri prezentate, nu este o procedură contencioasă, ci reprezintă doar o etapă dintr-o
procedură inițiată și încheiată în fața unei instanțe naționale.
Obiectivul acestei proceduri este garantarea interpretării uniforme a dreptului Uniunii
și, prin urmare, a unității ordinii juridice a UE. Pe lângă această ultimă funcție, proce dura
este importantă și în ceea ce privește protecția drepturilor individuale. Pentru ca instanțele
naționale să poată asigura conformitatea legislației naționale cu cea a UE și, în cazul unei
incompatibilități, să poată aplica legislația Uniunii – care primează și este direct
aplicabilă –, conținutul și sfera de aplicare a dispozițiilor Uniunii sunt clar definite. În
general, doar o hotărâre preliminară a Curții de Justiție poate garanta această claritate,
ceea ce înseamnă că procedura pentru o asemenea hotărâre oferă cetățenilor Uniunii
posibilitatea de a contesta acțiunile propriului stat membru atunci când acestea sunt
contrare legislației Uniunii și de a obține aplicarea acestei legislații în fața instanțelor
naționale. Această dublă funcție a procedurii preliminare compensează, într-o anumită
măsură, posibilitățile restrânse pe care le are o persoană în sensul inițierii unei acțiuni în
fața Curții de Justiție și este, astfel, vitală pentru protecția juridică a persoanelor. Totuși,
succesul acestei proceduri depinde în cele din urmă de cât de „dispuși” sunt judecătorii și
instanțele naționale să înainteze cauza unei autorități superioare.
Obiectul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare: Curtea de Justiție se
pronunță cu privire la interpretarea instrumentelor de drept ale Uniunii și examinează
validitatea acțiunilor cu implicații juridice ale instituțiilor Uniunii. Dispozițiile de drept
național nu fac obiectul unei hotărâri preliminare. În cadrul acestei proceduri, Curtea de
Justiție nu are competența de a interpreta dreptul național, nici de a se pronunța cu privire
la conformitatea acestuia cu dreptul Uniunii. Acest aspect este adeseori neglijat în
solicitările adresate Curții de Justiție, la care se face deseori apel pentru a se pronunța
asupra compatibilității dintre dispozițiile naționale și dreptul Uniunii sau asupra
aplicabilității unei dispoziții specifice a dreptului Uniunii în cadrul unei proceduri înaintea
unei instanțe naționale. Deși aceste solicitări sunt inadmisibile din punct de v edere
procedural, Curtea de Justiție nu le retrimite pur și simplu instanței naționale, ci
reinterpretează chestiunea care îi este înaintată ca cerere formulată de instanța națională
privind criteriile fundamentale sau esențiale pentru interpretarea dispozițiilor juridice în
cauză ale Uniunii, permițând, astfel, instanței naționale să efectueze o evaluare proprie
a conformității legislației naționale cu legislația Uniunii. Procedura adoptată de Curtea de
Justiție constă în extragerea din documentația furnizată – în special din motivarea
înaintării către Curtea de Justiție – a acelor elemente de drept al Uniunii care trebuie să fie
interpretate în cadrul litigiului subiacent.
Capacitatea de desfășurare a procedurii: Procedura este disponibilă tuturor
„instanț elor din statele membre”. Această expresie trebuie înțeleasă în sensul dreptului
Uniunii, iar accentul nu cade pe denumire, ci pe funcția și poziția ocupată de un organ
judiciar în cadrul sistemelor de protecție juridică din statele membre. Pe această bază , prin
„instanțe” trebuie să se înțeleagă toate instituțiile independente (respectiv, care nu sunt
subordonate) având competențe de soluționare a litigiilor într-un stat constituțional, cu
toate garanțiile prevăzute de lege. Conform acestei definiții, curțile constituționale din
statele membre, precum și autoritățile de soluționare a litigiilor care nu țin de sistemul
judiciar de stat – cu excepția instanțelor de arbitraj private – sunt, de asemenea, autorizate
să înainteze cauze. Decizia instanței naționale de deferire a unei cauze va depinde de
relevanța aspectului de drept al Uniunii pentru soluționarea litigiului, relevanță pe care

o evaluează instanța națională. Părțile pot doar solicita; ele nu pot impune deferirea unei
cauze. Curtea de Justiție examin ează relevanța aspectului în cauză pentru decizia finală
doar pentru a se asigura de admisibilitatea acestuia (și anume, dacă privește interpretarea
tratatelor Uniunii sau validitatea juridică a unei acțiuni a instituției Uniunii) sau de existența
unui veritabil litigiu juridic (și anume, dacă punctele asupra cărora trebuie să se pronunțe
Curtea de Justiție într-o procedură preliminară sunt doar ipotetice sau țin de un aspect de
drept care a fost deja stabilit). Curtea de Justiție refuză doar în mod excepțional să
examineze o cerere din aceste motive, întrucât, dată fiind importanța deosebită
a cooperării dintre autoritățile judiciare, Curtea de Justiție dă dovadă de moderație în
aplicarea acestor criterii. Totuși, jurisprudența recentă a Curții arată că aceasta a devenit
mai strictă cu privire la eligibilitatea acestui tip de cerere, aplicând extrem de fidel cerința,
deja menționată, conform căreia cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie
să conțină o explicație suficient de clară și detaliată a situației de fapt și a cadrului juridic al
procedurii inițiale. Dacă aceste informații lipsesc, Curtea se declară incapabilă de a da
o interpretare adecvată legislației Uniunii și respinge cererea de pronunțare a unei hotărâri
preliminare, declarând-o inadmisibilă.
Obligația de a solicita pronunțarea unei hotărâri preliminare: O instanță națională sau
un tribunal a cărui hotărâre nu poate fi contestată în dreptul intern este obligat să solicite
pronunțarea unei hotărâri preliminare. Conceptul de drept la o cale de atac cuprinde toate
formele de reparație juridică prin care hotărârea unei instanțe poate fi examinată în fapt și
în drept (contestare) sau doar în drept (recurs cu privire la motivele de drept). Totuși,
conceptul nu include căile de atac ordinare, care au efecte limitate și specifice (de
exemplu, proceduri noi, plângere constituțională). O instanță căreia i se solicită să
introducă o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu se poate sustrage acestei
obligații decât dacă cererea nu este importantă pentru soluționarea litigiului sau dacă
a făcut deja obiectul unei hotărâri a Curții de Justiție sau dacă nu poate exista nicio
îndoială justificată cu privire la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii. În schimb,
atunci când validitatea unui instrument al Uniunii este pusă la îndoială, obligația este
necondiționată. Curtea de Justiție a stabilit în mod clar că este singura competentă să
respingă dispozițiile ilegale ale dreptului Uniunii. În consecință, instanțele naționale trebui e
să aplice și să respecte dispozițiile Uniunii până în momentul în care Curtea de Justiție
declară invaliditatea acestora. Există o prevedere specială, care se aplică instanțelor în
cadrul procedurilor de acordare a protecției juridice provizorii. Conform jurisprudenței
recente a Curții de Justiție, aceste instanțe pot, în anumite condiții, suspenda punerea în
aplicare a unui act administrativ național care decurge dintr -un regulament al Uniunii, sau
pot emite hotărâri provizorii cu privire la raporturile juridice, fără a ține seama de
o dispoziție existentă de drept al Uniunii.
Orice încălcare a obligației de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare constituie o încălcare a tratatelor Uniunii, care poate atrage inițierea unei
proceduri privind încălcarea dreptului Uniunii. Consecințele unei asemenea acțiuni rămân
totuși extrem de limitate în practică, întrucât guvernul statului membru în cauză nu poate
aplica un eventual ordin al Curții de Justiție, deoarece independența justiției și principiul
separării puterilor înseamnă că instanțele naționale nu i se subordonează. În prezent,
odată cu recunoașterea principiului răspunderii statelor membre în temeiul dreptului
Uniunii în cazul încălcării acestuia (a se vedea punctul următor), posibilitatea ca
persoanele să introducă o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile pe care le-ar fi

suportat în urma nerespectării de către statul membru a obligației acestuia de a introduce
o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare oferă șanse mai ma ri de reușită.
Efectul hotărârii preliminare: Hotărârea preliminară, care ia forma unei hotărâri
a instanței, este direct obligatorie pentru instanța care înaintează cererea și pentru
celelalte instanțe înaintea cărora este adus litigiul. În plus, în practică, aceasta are valoare
de precedent pentru proceduri similare.
5.6. Răspunderea statelor membre în urma încălcării

dreptului Uniunii
Răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile suferite de persoane ca urmare

a încălcării dreptului Uniunii care poate fi atribuită statului respectiv a fost recunoscută de
Curtea de Justiție în hotărârea acesteia din 5 martie 1996 în cauzele conexate C-46/93,
Brasserie du pêcheur, și C-48/93, Factortame. Această hotărâre a creat un precedent în
egală măsură cu hotărârile anterioare ale Curții de Justiție privind supremația dreptului
Uniunii, aplicabilitatea directă a dispozițiilor dreptului Uniunii și recunoașterea drepturilor
fundamentale proprii ale Uniunii. Chiar Curtea de Justiție face referire la această hotărâre
ca fiind „corolarul necesar al efectului direct al dispozițiilor Uniunii, a căror încălcare este la
originea prejudiciului cauzat” și sporește considerabil posibilitatea unei persoane de
a obliga autoritățile naționale (legislative, executive și judiciare) să respecte și să pună în
aplicare dreptul Uniunii. Curtea de Justiție a dezvoltat astfel hotărârea deja pronunțată
în cauzele Francovich și Bonifaci . În timp ce hotărârile anterioare limitau răspunderea
statelor membre la cazurile în care persoanele sufereau prejudicii din cauza transpunerii
tardive a unei directive care le conferea drepturi personale, însă care nu îi viza în mod
direct, hotărârea cea mai recentă a stabilit principiul răspunderii generale, care include
toate încălcările dreptului Uniunii imputabile statului membru.
Răspunderea statelor membre pentru încălcările dreptului Uniunii este definită prin
trei criterii care sunt, în mare măsură, similare celor care se aplică Uniunii într-o situație
similară.
1. Obiectivul dispoziției Uniunii care a fost încălcată trebuie să fie de a acorda
drepturi persoanelor.
2. Încălcarea trebuie să fie suficient de gravă, adică un stat membru trebuie să fi
depășit în mod considerabil limitele competențelor sale discreționare. Asupra
acestui aspect trebuie să decidă instanțele naționale, singurele care au
responsabilitatea de a stabili faptele și de a evalua gravitatea cazurilor de
încălcare a dreptului Uniunii. Hotărârea Curții de Justiție oferă totuși instanțelor
naționale o serie de orientări fundamentale. Astfel:
Factorii pe care instanța competentă îi poate lua în considerare includ claritatea și
exactitatea normei încălcate, marja de apreciere de care autoritățile naționale sau
autoritățile [Uniunii] dispun în temeiul normei încălcate, caracterul intenționat sau
involuntar al încălcării și al prejudiciului cauzat, caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei
eventuale erori de drept, posibilitatea ca poziția adoptată de către o instituție [a Uniunii] să
fi contribuit la omisiune, adoptarea sau menținerea unor măsuri sau practici naționale
contrare dreptului [Uniunii]. În orice caz, o încălcare a dreptului [Uniunii] este în mod clar
suficient de gravă dacă a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri prin care se constată
că încălcarea respectivă a fost comisă sau a unei hotărâri preliminare sau a jurisprudenței

consacrate a Curții în materia respectivă din care reiese că acțiunea în cauză constituie
o încălcare”.
Trebuie să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației statului
membru și prejudiciul suferit de partea vătămată. Nu este n ecesar să se demonstreze
o eroare (intenție sau neglijență) pe lângă stabilirea existenței unei încălcări suficient de
grave a dreptului Uniunii.
Curtea de Justiție precizează clar că principiile de stabilire a răspunderii se aplică și
ultimei dintre cele trei puteri centrale, puterea judiciară. În prezent, hotărârile acesteia nu
fac obiectul reexaminării exclusiv în etapele succesive ale recursului; dacă au fost
pronunțate fără a se ține seama de dreptul Uniunii sau în încălcarea acestuia, hotărârile
pot face obiectul unei acțiuni în despăgubire introduse în fața instanțelor competente ale
statelor membre. În cursul stabilirii faptelor în cazul în care o hotărâre încalcă dreptul
Uniunii, trebuie să se reexamineze și aspectele de fond legate de dreptul Uniunii, fără ca
instanța competentă să poată invoca efectele obligatorii ale hotărârii pronunțate de
instanța specializată căreia îi este deferită cauza. Încă o dată, instanța la care instanțele
naționale competente trebuie să recurgă pentru orice aspecte de i nterpretare și/sau de
validitate a dispozițiilor dreptului Uniunii sau de compatibilitate între reglementările
naționale în materie de răspundere și dreptul Uniunii este Curtea de Justiție, care poate fi
sesizată în cadrul unei proceduri preliminare (articolul 267 din TFUE). Cu toate acestea,
răspunderea pentru încălcarea dreptului Uniunii printr-o hotărâre va rămâne o excepție.
Având în vedere condițiile stricte, răspunderea poate fi avută în vedere doar dacă
o instanță încalcă în mod deliberat dreptul Uniunii în vigoare sau, precum în cauza Köbler,
o curte care judecă în ultimă instanță conferă, în încălcarea dreptului Uniunii, forță juridică
unei hotărâri defavorabile unei persoane fără a fi solicitat în prealabil Curții de Justiție să
clarifice situația cu privire la dreptul Uniunii în mod relevant pent ru hotărâre. În acest ultim
caz, este esențial pentru protecția drepturilor cetățenilor europeni care invocă dreptul
Uniunii ca prejudiciul cauzat acestora printr-o hotărâre pronunțată de o curte în ultimă
instanță să fie reparat.

Capitolul 6
CETĂȚENIA U NIUNII EUROPENE
CONȚINUT
6.1 Evoluţia conceptului de cetăţenie a Uniunii Europene

6.2. Cetăţenia Uniunii potrivit Tratatului de la Lisabona
6.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
OBIECTIVE
Însușirea și aplicarea practică a noțiunii de cetățenie europeană, cu toate atributele

ce decurg din aceasta. Cunoașterea evoluției acestui concept în contextual consolidării
acestei noțiuni.
6.1. Evoluţia conceptului de cetăţenie a Uniunii Europene
Tratatul de la Maastricht (TUE)

Prima reglementare cu privire la cetăţenia40 Uniunii a fost introdusă de TUE (Tratatul
de la Maastricht) în cadrul TCE (Partea a doua, în art. 17-22, TUE) care prevede expres
că „se instituie o cetăţenie a Uniunii" şi continuând cu precizarea ,,este cetăţean al Uniunii
Europene orice persoană care are cetăţenia unui stat membru".
Cetăţenia Uniunii Europene completează cetăţenia naţională, fără a se substitui
acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe
teritoriul statului membru în care îşi are rezidenţa (şi nu numai în ţara din care provine,
cum se prevedea anterior TUE). Prin urmare:
1. este necesar şi suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a
beneficia de cetăţenia Uniunii;
2. cetăţenia Uniunii va completa şi se va adăuga la cetăţenia statală.
O declaraţie anexată la Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) precizează că
,,cetăţenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislaţia naţională a
40
Convenţia europeană privind cetăţenia (adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la data de 06.11.1997, intrată în
vigoare la 01.03.2000), ratificată de România (prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. partea a I, nr.
490/9.07.2002), nu defineşte cetăţenia, dar o explică, arătând că cetăţenia înseamnă legătura juridică dintre o
persoană şi un stat, şi nu indică originea etnică a persoanei.

statului membru respectiv". Prin urmare, revine fiecărui stat membru să indice care
persoane sunt cetăţenii săi. Prin acest tratat Uniunea Europeană respectă drepturile
fundamentale, aşa cum acestea sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor
omului şi rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca principii
generale ale dreptului comunitar (art. 6 alin. 2).
Prin TUE se instituie următoarele categorii de drepturi pentru cetăţenii Uniunii,
complementare cetăţeniei naţionale, prin care se consolidează şi protecţia intereselor
acestora:
1. orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber pe
teritoriul statelor membre41 (art. 18 TCE);
2. orice cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru şi care nu este cetăţean al
acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru
în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 19
TCE);
3. orice cetăţean al Uniunii beneficiază de protecţie din partea autorităţilor
diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru pe teritoriul unui stat terţ, în care
statul membru căruia îi aparţine ca cetăţean nu este reprezentat, în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 20 TCE)42;
4. orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European
(art. 21 TCE);
5. orice cetăţean al Uniunii se poate adresa Ombudsman-ului european pentru
examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi
organismelor comunitare/uniunii (art. 21 TCE);
6. orice cetăţean al Uniunii poate să scrie oricărei instituţii sau organism comunitar/al
uniunii în una din limbile menţionate în Tratat43, şi să i se răspundă în aceeaşi
limbă.
Consiliul are dreptul, statuând în unanimitate, ca, după consultarea Parlamentului, să
adopte dispoziţii noi, care au drept scop completarea drepturilor menţionate anterior.
Dispoziţiile recomandate spre adoptare de către statele membre urmează să se adopte
potrivit normelor constituţionale proprii.
Tratatul de la Amsterdam (TA)
Prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999), ca o
garanţie a recunoaşterii cetăţeniei Uniunii, se reafirmă faptul că Uniunea Europeană este
întemeiată pe principiile libertăţii, ale respectului drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
precum şi ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul
drepturilor omului fiind o condiţie a apartenenţei unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste
principii formează, în acelaşi timp, şi patrimoniul comun de valori enunţat de statutul
Consiliului Europei şi de Convenţia europeană a drepturilor omului44.
41
Legislaţia Uniunii prevede însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3
luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni
de securitate şi sănătate publică, iar interzicerea trebuie justificată (art. 18 TCE, fost 8A).
42
Statele membre stabilesc între ele normele necesare şi vor iniţia negocierile internaţionale necesare pentru
asigurarea acestei protecţii (art. 20 TCE fost. 8C).
43
Se face referire la art. 314 TCE care prevede că, în virtutea tratatelor de aderare, sunt egal autentice versiunile
prezentului tratat în limbile: daneză, engleză, finlandeză, greacă, irlandeză, portugheză, spaniolă şi suedeză.
44
Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia europeană, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2010, p. 106.

De asemenea, TA prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale
garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât şi
cele rezultate din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ca principii generale
ale dreptului comunitar.
Ca o completare a drepturilor cetăţenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaşte
acestora, prin TA, dreptul la informaţie. Astfel că orice cetăţean european şi orice
persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul la accesul
documentelor Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita raţiunilor
de interes public sau privat (art. 21 alin 3 TCE).
În acest context de preocupări, între anul de semnare şi intrare în vigoare a TA,
respectiv, în anul 1998, Comisia Europeană înfiinţează un serviciu de informare „Europe
Direct" pentru a informa cetăţenii cu privire la posibilităţile şi drepturile ce le sunt conferite
prin cetăţenia europeană45.
Prin TA se instituie o garanţie politică cu privire la respectarea de către statele
membre a drepturilor fundamentale46, instituind sancţiuni pentru nerespectarea acestor
drepturi, astfel că, în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene încalcă în mod
grav şi persistent principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul poate decide
suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat
prin TA) pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al
reprezentantului guvernului acelui stat membru (art. 7 TUE).
În Preambulul TUE, modificat de TA, se confirmă ataşamentul statelor membre faţă
de drepturile fundamentale sociale aşa cum sunt ele definite în Carta Socială Europeană
din 1961, revizuită în 199647, în Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale
lucrătorilor din 198948. Această Cartă este privită ca un instrument politic, al cărui scop
este acela de a garanta anumite drepturi sociale, precum cele legate de piaţa muncii,
formare profesională, oportunităţi egale.
În statele membre ale Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale şi
valorile democratice aşa cum sunt prevăzute atât în reglementările fundamentale interne
(constituţii), cât şi în reglementările de drept internaţional, respectiv, în convenţiile la care
acestea sunt parte, spre exemplu49: 1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(1950)50; 2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului51 (1948); 3. Carta Socială
45
Reţeaua Europe Direct reprezintă unul din principalele instrumente folosite de Comisia Europeană pentru
informarea cetăţenilor şi comunicarea cu aceştia la nivel local. Reţeaua cuprinde, la nivelul UE, 480 Centre de
Informarea Europe Direct, 400 Centre de Documentare Europeană şi 700 de membri Team Europe. În România, cele
30 de Centre de Informare Europe Direct, 14 Centre de Documentare Europeană şi peste 20 de experţi în politici
europene Team Europe reprezintă interfaţa Comisiei cu cetăţenii la nivel local şi au misiunea de a promova o
cetăţenie europeană informată şi activă. Aceste reţele oferă informaţii generale şi specializate privind UE şi fac
trimitere la surse de informare specializate, conştientizează publicul şi promovează dezbaterea pe teme europene.
46
Eduard Dragomir, Dan Niţă, op. cit., p. 107.
47
Carta Socială Europeană a fost semnată în cadrul Consiliului European în Italia, la Torino, la data de 18.10.1961; a
intrat în vigoare la 26.02.1965; a fost revizuită, la Strasboutg, la data de 03.05.1996. A fost ratificată de România prin
Legea nr. 74 din 03.05.1999 (M. O. 193 din 04.05.1999).
48
A fost adoptată de Consiliul European din 9 decembrie 1989.
49
Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, p. 16.
50
A fost semnată în cadrul Consiliului Europei la Roma la data de 04. 11. 1950, a intrat în vigoare la data de
03.09.1953, a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M. O. 135 din 31.05.1994)
51
A fost aprobată şi proclamată de către Adunarea Generală a ONU, la data de 10. 12. 1948.

Europeană (1961, revizuită în 1996); 4. Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor (1996).
Tratatul de la Nisa
Angajamentul Uniunii faţă de drepturile fundamentale şi valorile democratice
consacrate în convenţiile menţionate anterior a fost reafirmat, în mod oficial, la 7
decembrie 2000, când a fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene52 de către Parlamentul European, Consiliu şi Comisia cu ocazia Conferinţei
Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa.
Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi
semnat Tratatul de la Lisabona).
Toate dispoziţiile menţionate anterior, de la intrarea lor în vigoare, au fost urmate de
directive, în marea lor majoritate deja transpuse în sistemele juridice ale statelor membre,
care au influenţat semnificativ domenii importante ale vieţii politice şi juridice europene 53.
6.2. Cetăţenia Uniunii potrivit Tratatului de la Lisabona
În prezent, potrivit Tratatului de la Lisabona, cetăţenia Uniunii este reglementată de

următoarele dispoziţii:
1. Titlul II TUE, nou-intitulat „Dispoziţii privind principiile democratice" (art. 9 - 11 TUE
- nou);
2. Partea a doua, intitulată „Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii" (art. 20 - 22 TfUE)
şi de art. 15 par. 3 TfUE;
3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel
cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, deoarece potrivit art. 6
TUE - nou alin. 1, „Carta are aceeaşi valoare juridică cu tratatele", dobândind prin
aceasta forţa juridică de legislaţie primară a dreptului Uniunii.
4. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, deoarece, potrivit art. 6 alin. 2 TUE nou, Uniunea aderă la
Convenţie.
Cetăţenia Uniunii Europene potrivit Tratatului asupra Uniunii
Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona
În Titlul II TUE nou-intitulat „Dispoziţii privind principiile democratice" sunt enunţate
principiile pe care Uniunea le respectă şi pe care se întemeiază, şi care vizează direct
cetăţenii Uniunii, după cum urmează:
a) principiul egalităţii cetăţenilor Uniunii, potrivit căruia cetăţenii beneficiază de o

atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Este
cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia
52
2007/C 2003/01.
53
Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii
Uniunii Europene şi membrii familiilor, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a
Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,
90/365/CEE şi 93/96/CEE; Directiva 93/109/EC (6 decembrie 1993) privind detalii legate de exercitarea dreptului de
vot şi a dreptului de a candida în alegerile Parlamentului european pentru cetăţenii Uniunii Europene ce au rezidenţa
în alt stat decât cel a cărui naţionalitate o au.

Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta (art. 9 TUE
nou);
b) principiul democraţiei reprezentative, potrivit căruia cetăţenii sunt reprezentaţi
direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt
reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu,
de guvernele lor, care, la rândul lor, răspund democratic fie în faţa parlamentelor
naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor (art. 10 TUE nou).
Potrivit principiului democraţiei reprezentative, cetăţenii Uniunii au următoarele
prerogative:
- orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile se
iau cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţeni (art. 10 alin. 3);
- se urmăreşte formarea conştiinţei politice europene şi exprimarea voinţei cetăţenilor
Uniunii prin contribuţia partidelor politice la nivel european (art. 10 alin. 4);
- cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative le este acordată posibilitatea de către
instituţii de a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în mod public, în toate
domeniile de acţiune ale Uniunii (art. 11 alin. 1);
- la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr
semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor
sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este
necesar un act juridic al Uniuni, în vederea aplicării tratatelor (art. 11 alin. 4) 54.
Cetăţenii Uniunii sunt implicaţi direct în viaţa Uniunii prin reprezentarea lor în
parlamentele naţionale care participă activ la „viaţa Uniunii".
Prin urmare, principiul democraţiei reprezentative este pus în valoare şi prin
contribuţia activă a parlamentelor naţionale la buna funcţionare a Uniunii, după cum
urmează:
a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de notificări
privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul
privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene;
b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile prevăzute
în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la
mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu 55;
d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor (în conformitate cu art. 48
TUE nou);
e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune (în
conformitate cu art. 49 TUE nou);
f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi
cu Parlamentul European (în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor
naţionale în cadrul UE).
54
Procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei astfel de iniţiative sunt stabilite în conformitatea cu art. 24
primul paragraf din TfUE.
55
În conformitate cu art. 70 din TFUE şi prin implicarea în controlul politic al Europol şi în evaluarea activităţilor
Eurojust, în conformitate cu articolele 88 şi 85 din respectivul tratat.

„Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii", potrivit Tratatului de
funcţionare a Uniunii Europene
Tratatul de la Lisabona adaugă în Titlul II al TFUE (fost Titlul II, TCE, intitulat
„Cetăţenia") şi termenul de „nediscriminare" care vizează direct cetăţenia Uniunii.
În domeniul de aplicare a tratatelor, la nivelul Uniunii:
a) se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate

(art. 18 alin. 1 TFUE);
b) se pot adopta de către Parlamentul European şi Consiliu, orice norme în vederea
interzicerii acestor discriminări, în conformitate cu procedura legislativă ordinară
(art. 18 alin. 2 TFUE);
c) se pot lua măsuri necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe
sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau
orientare sexuală, de către Consiliu, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului European (art. 19
TFUE).
Drepturile cetăţenilor Uniunii, instituite prin TUE (introduse în TCE), şi ulterior prin
TA, sunt reluate cu anumite dezvoltări în Tratatul de la Lisabona.
Precizăm că dreptul Uniunii/comunitar nu prevede un sistem propriu de atribuire a
cetăţeniei Uniunii, aceasta decurge automat din cetăţenia unui stat membru56. Cetăţenia
Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă la aceasta (art. 20 alin. 1 TFUE).
Mai mult, drepturile cetăţenilor Uniunii au caracter evolutiv 57 deoarece Consiliul poate
adopta dispoziţii care urmăresc completarea drepturilor (hotărând în unanimitate în
conformitatea cu o procedură legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului
European). Dispoziţiile de completare a drepturilor intră în vigoare numai după ce au fost
aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale (art. 25 TFUE).
Pe lângă obligaţiile prevăzute în tratate, cetăţenii Uniunii, se bucură printre altele de:
a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre. Acest drept
se exercită sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile
adoptate în vederea aplicării acestora (art. 20 alin. 2 lit. a TFUE). Dacă o acţiune a
Uniunii se dovedeşte necesară pentru atingerea acestui obiectiv şi în care tratatele
nu a prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în unanimitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta dispoziţii
menite să faciliteze exercitarea drepturilor menţionate.
În scopul exercitării dreptului de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre şi în cazul în care tratatele nu au prevăzut puteri de acţiune în acest sens,
Consiliul (hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială) poate adopta
măsuri în domeniul securităţii sociale şi al protecţiei sociale (art. 21 TFUE).
b) dreptul de a alege şi a fi ales vizează orice cetăţean al Uniunii care îşi are
reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia. Acest drept
comportă două aspecte: alegerile locale şi alegerile pentru Parlamentul European:
56
Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.
277.
57
Ibidem.

- dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale (municipale) în statul membru
unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat, (art. 20 alin. 2 lit.
b TFUE). Acest drept se va exercita în condiţiile adoptate de Consiliu (hotărând în
unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea
Parlamentului European); aceste norme de aplicare (spre exemplu, directive adoptate de
Consiliu) pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care problemele specifice ale unui
stat membru justifică acest lucru.
- dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European 58 în statul
membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat.
Acest drept se exercită:
59
- fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 223 alin. 1 TFUE şi dispoziţiilor adoptate
pentru aplicarea acestuia;
- în condiţiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European; aceste
norme de aplicare (spre exemplu, directive adoptate de Consiliu) pot prevedea
dispoziţii derogatorii în cazul în care dispoziţii specifice ale unui stat membru
justifică acest lucru.
Dintre normele de aplicare cu caracter derogator, exemplificăm:
60
- Directiva 93/109/C a Consiliului, din 06. 12. 1993 , stabileşte ca principii pentru
exercitarea dreptului de a participa la alegerile pentru Parlamentul European libertatea de
a alege între statul de reşedinţă şi statul al cărui cetăţean este şi egalitatea de tratament
cu cetăţenii naţionali; se prevede o derogare în cazul în care proporţia cetăţenilor Uniunii
care au drept de vot reprezintă peste 20% din cetăţenii naţionali cu drept de vot; în acest
caz, statul în cauză poate impune drept condiţie pentru nenaţionali un termen de şedere
de 5 ani pentru a vota şi de 10 ani pentru a fi eligibili; această derogare nu se aplică decât
pentru Luxemburg61;
62
- Directiva 94/80/CE a Consiliului din 19.12.1994 prevede aceleaşi principii şi
derogări posibile pentru participarea la alegerile municipale; totodată, ea permite statelor
membre să rezerve naţionalilor unele funcţii în executivele municipale şi să interzică
naţionalilor participarea la alegerea electorilor sau la alegerea uneia din adunările
parlamentare (în cazul parlamentelor bicamerale)63.
c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări în care statul membru ai cărui
resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat.
58
Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, din 16.01.2007 (M.
O., Partea I, nr. 28 din 16. 01. 2007).
59
Aceste dispoziţii prevăd posibilitatea pentru Parlamentul European de a elabora un proiect pentru a stabili
dispoziţiile necesare, care să permită alegerile membrilor săi prin vot universal direct, în conformitate cu o procedură
uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor membre (art. 223 alin. 1
TfUE).
60
Directiva 93/109/C a Consiliului stabileşte normele de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales pentru
Parlamentul European pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru în care nu sunt resortisanţi.
61
Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.
278.
62
Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales
la alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin.
63
Andrei Popescu, Ion Diaconu, op. cit, p. 278.

Statele membre adoptă dispoziţiile necesare şi angajează negocierile internaţionale
necesare în vederea asigurării acestei protecţii.
Consiliul, hotărând în unanimitate cu o procedură legislativă specială şi după
consultarea Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile
de coordonare şi cooperare necesare pentru a facilita această protecţie (art. 20 alin. 1 lit. c
şi 23 TFUE).
În acest sens, a fost adoptată de către Consiliu Decizia 95/533/ CE din 1995 64 cu
privire la protecţia cetăţenilor Uniunii Europene prin reprezentanţele diplomatice şi
consulare. Protecţia diplomatică şi consulară se acordă în caz de deces, accident sau boli
grave, arest sau detenţie, asistenţă pentru victimele unor acte de violenţă, sprijinirea şi
repatrierea cetăţenilor UE aflaţi în dificultate, cu acordul statului cetăţeanului respectiv şi
cu restituirea de către acesta a cheltuielilor ocazionate. Acordarea asistenţei diplomatice
sau consulare de către o ambasadă sau un oficiu consular al altui stat presupune acordul
statului de reşedinţă, potrivit normelor de drept internaţional. Această problemă se poate
rezolva pe bază de negocieri, prin acorduri ale Uniunii, pe de o parte, şi statele membre pe
de altă parte65, cu state terţe, problemă care până în prezent n-a fost abordată66.
d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa
Ombudsmanului European (potrivit art. 288 TFUE) şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi
organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor 67şi de a primi răspuns
în aceeaşi limbă68 (art. 20 alin. 1 lit. d şi 24 TFUE).
Orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică sau juridică având
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, are dreptul de a adresa PE, cu titlu
individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, o petiţie privind un subiect
care ţine de domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl priveşte în mod direct (art. 227
TFUE).
e) dreptul de a prezenta o iniţiativă cetăţenească în înţelesul art. 11 TUE, inclusiv
numărul minim de state membre din care trebuie să provină cetăţenii care prezintă o astfel
de iniţiativă (art. 24 TFUE). Iniţiativa cetăţenească este „o iniţiativă legislativă" pe care,
potrivit art. 11 TUE, o propun cetăţenii Uniunii în materii în care aceştia consideră că este
necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
Articolul 11 din TUE are în vedere atât numărul de cetăţeni, cât şi numărul de state,
respectiv „cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr de acte de
violență, sprijinirea şi repatrierea cetăţenilor UE aflaţi în dificultate cu acordul statului
cetăţeanului respectiv şi cu restituirea de către acesta a cheltuielilor ocazionate.
Consiliul, hotărând în unanimitate cu o procedură legislativă specială şi după
consultarea Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile
64
Decizia a fost adoptată de Reprezentanţii Guvernelor Statelor Membre, reuniţi în cadrul Consiliului din 19
decembrie 1995, privind protecţia cetăţenilor Uniunii Europene privind reprezentanţele diplomatice şi consulare. A se
vedea în acest sens şi HG. 868/2008 privind protecţia cetăţenilor UE prin misiunile diplomatice şi consulare.
65
Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 23 TfUE.
66
Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp.
278-279.
67
„Limbile tratatelor" sunt prevăzute la articolul 55 alin. 1 TUE.
68
Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite prin tratate şi prin măsurile adoptate pentru punerea în
aplicare a acestora (art. 20 alin. ultim. TfUE).

de coordonare şi cooperare necesare pentru a facilita această protecţie (art. 20 alin. 1 lit. c
şi 23 TFUE).
În acest sens, a fost adoptată de către Consiliu Decizia 95/533/ CE din 199569 cu
privire la protecţia cetăţenilor Uniunii Europene prin reprezentanţele diplomatice şi
consulare. Protecţia diplomatică şi consulară se acordă în caz de deces, accident sau boli
grave, arest sau detenţie, asistenţă pentru victimele unor acte de violenţă, sprijinirea şi
repatrierea cetăţenilor UE aflaţi în dificultate, cu acordul statului cetăţeanului respectiv şi
cu restituirea de către acesta a cheltuielilor ocazionate. Acordarea asistenţei diplomatice
sau consulare de către o ambasadă sau un oficiu consular al altui stat presupune acordul
statului de reşedinţă, potrivit normelor de drept internaţional. Această problemă se poate
rezolva pe bază de negocieri, prin acorduri ale Uniunii, pe de o parte, şi statele membre pe
de altă parte70, cu state terţe, problemă care până în prezent n-a fost abordată71.
organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor72şi de a primi răspuns
TFUE).
de iniţiativă (art. 24 TFUE). Iniţiativa cetăţenească este „o iniţiativă legislativă" pe care,
respectiv „cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr de acte de
violență, sprijinirea şi repatrierea cetăţenilor UE aflaţi în dificultate cu acordul statului
cetăţeanului respectiv şi cu restituirea de către acesta a cheltuielilor ocazionate.
Acordarea asistenţei diplomatice sau consulare de către o ambasadă sau un oficiu
consular al altui stat presupune acordul statului de reşedinţă, potrivit normelor de drept
internaţional. Această problemă se poate rezolva pe bază de negocieri, prin acorduri ale
Uniunii, pe de o parte, şi statele membre pe de altă parte 74, cu state terţe, problemă care
până în prezent n-a fost abordată75.
69
Decizia a fost adoptată de Reprezentanţii Guvernelor Statelor Membre, reuniţi în cadrul Consiliului din 19
decembrie 1995, privind protecţia cetăţenilor Uniunii Europene privind reprezentanţele diplomatice şi consulare. A se
vedea în acest sens şi HG. 868/2008 privind protecţia cetăţenilor UE prin misiunile diplomatice şi consulare.
70
71
278-279.
72
73
74
75
278-279.

organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor 76şi de a primi răspuns
TfUE).
de iniţiativă (art. 24 TfUE). Iniţiativa cetăţenească este „o iniţiativă legislativă" pe care,
respectiv „cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ
de state". Pentru implementarea unei astfel de iniţiative se impune necesitatea adoptării
unui act legislativ european, care să detalieze modalităţile de aplicare ale prevederii78
Dispoziţiile referitoare la procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei
astfel de iniţiative sunt adoptate de Parlamentul European şi Consiliul, care hotărăsc prin
regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 24 TfUE).
f) dreptul de acces la documentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii,
indiferent de suportul în care se află aceste documente, sub rezerva principiilor şi
condiţiilor stabilite de art. 15 alin. 1TfUE. Dreptul de acces priveşte orice cetăţean al
Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică care are reşedinţa sau sediul statutar într-un
stat membru.
În privinţa principiilor generale şi a limitelor (condiţiile) stabilite de art. 15 TfUE, care,
din motive de interes public sau privat, reglementează exercitarea dreptului de acces la
documente, acestea se stabilesc prin regulamente de către Consiliu, care hotărăşte în
conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 15 TfUE).
Fiecare instituţie, organ, oficiu sau agenţie asigură transparenţa lucrărilor lor şi
elaborează, în regulamentul său de procedură, dispoziţii speciale privind accesul la
propriile documente, potrivit regulamentelor stabilite de Consiliu.
Publicarea documentelor privind procedurile legislative este asigurată de Parlamentul
European şi Consiliu, în condiţiile prevăzute de regulamentele adoptate de Consiliu.
6.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată în mod solemn la

7 decembrie 2000 (la Conferinţa Interguvernamentală) la Nisa, a fost apoi adaptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg, pentru ca, ulterior, prin Tratatul de la Lisabona (intrat în
76
77
78
Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2009, p. 52-53.

vigoare la 1 decembrie 2009), să se prevadă expres că „Uniunea recunoaşte drepturile,
libertăţile şi principiile prevăzute în Cartă" şi că „aceasta are aceeaşi valoare juridică cu
tratatele"79 (obligatorie n. a.), potrivit art. 6 alin. 1 TUE, fără a include însă în acest tratat
textul Cartei.
Carta cuprinde, într-un singur text, ansamblul drepturilor sociale, economice, civile şi
politice de care pot beneficia toţi cetăţenii europeni. Aceste drepturi sunt grupate în şase
capitole principale:
> Capitolul I, Demnitatea (cuprinde articole referitoare la: demnitatea umană, dreptul
la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a tratamentelor sau a
pedepselor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate);
> Capitolul II, Libertăţile (cuprinde articole referitoare la: dreptul la libertate şi
securitate, respectul vieţii private şi de familie, protecţia datelor personale, dreptul la
căsătorie şi dreptul de întemeiere a familiei, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei,
libertatea expresiei şi informării, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi
ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea alegerii ocupaţiei şi dreptul de angajare în muncă,
libertatea de a conduce afaceri, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia faţă de
eventualitatea strămutării, expulzării sau extrădării);
> Capitolul III, Egalitatea (cuprinde articole referitoare la: egalitatea în faţa legii,
nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi
femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor vârstnice, integritatea persoanelor cu
handicap);
> Capitolul IV, Solidaritatea (cuprinde articole referitoare la: dreptul lucrătorilor la
informare şi consultare în cadrul întreprinderilor, dreptul de negociere şi acţiune colectivă,
dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia împotriva concedierii nejustificate,
condiţii de muncă egale şi juste, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de
muncă, viaţa de familie şi profesională, securitatea socială şi asistenţa socială, asistenţa
sanitară, accesul la serviciile de interes economic general, protecţia consumatorului);
> Capitolul V, Drepturile cetăţeneşti (cuprinde articole referitoare la: dreptul de vot şi
de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de a vota şi de a candida
la alegerile municipale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente,
avocatul poporului, libertatea de circulaţie şi de reşedinţă, protecţia diplomatică şi
consulară);
> Capitolul VI, Justiţia (cuprinde articole referitoare la: dreptul la căi de atac efective
şi la o judecată corectă, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii
şi proporţionalităţii faptelor penale şi a sancţiunilor, dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de
două ori în procedurile penale pentru aceeaşi faptă);
> Capitolul VII, Dispoziţii generale (cuprinde articole referitoare la: domeniul de
aplicabilitate, domeniul de aplicabilitate a drepturilor garantate, nivelul de protecţie,
interzicerea abuzului de drepturi).
Carta drepturilor fundamentale îşi are originea în Convenţia europeană a drepturilor
omului. Se prezintă ca un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii
Uniunii80, cuprinzând atât drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute în general, în
Convenţia europeană, dar şi drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană
79
Cu referire la Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi Tratatul asupra Uniunii Europene.
80
Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 59.

adoptată sub egida Consiliului Europei, precum şi „drepturi noi", care ţin de evoluţia
societăţilor europene în diverse domenii, precum bioetica, mediul înconjurător sau
drepturile copilului81.
În acest sens, Carta reafirmă, în preambulul său, cu respectarea competenţelor şi
sarcinilor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă, în principal:
- din tradiţiile constituţionale;
- din obligaţiile internaţionale comune statelor membre;
- din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale;
- din Cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei;
- din jurisprudenţa Curţii de justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale82 este cunoscută sub denumirea Convenţia europeană a drepturilor omului.
Convenţia este un catalog al drepturilor fundamentale, elaborat de Consiliul Europei la
4.11.1950, la Roma. Soluţionarea încălcărilor drepturilor garantate prin Convenţie şi
protocoalele anexate acesteia, cu excluderea oricărui alt drept, provenite din statele
membre ale Consiliului Europei, sunt de competenţa Curţii europene a drepturilor omului -
CEDO.
Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aderarea la Convenţie nu modifică competenţele Uniunii astfel
cum sunt definite prin tratate (art. 6 alin. 2 TUE). Drepturile fundamentale, aşa cum sunt
garantate prin Convenţie, şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor
membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii (art. 6 alin 3 TUE).
Conferind forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată
la 7 decembrie 2000 la Nisa, adaptată de Consiliul European la 12 decembrie 2007 la
Strasbourg, se întăreşte încrederea cetăţenilor statelor membre - prin recunoaşterea
drepturilor, libertăţilor şi principiilor - în prerogativele pe care cetăţenia Uniunii Europene
le-a dezvoltat începând cu Tratatul de la Maastricht, din anul 1993. În sprijinul acestei
preocupări, în vederea consolidării drepturilor cetăţenilor Uniunii, Uniunea aderă, prin
Tratatul de la Lisabona, la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, document de mare importanţă juridică, care face din aceste
drepturi, fundamentul cetăţeniei Uniunii Europene.
81
Corneliu Bârsan, citat de Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia europeană, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, p. 115.
82
Convenţia a fost încheiată la Roma la 4.11.1950 (a intrat în vigoare la 3.09.1953), a fost amendată prin protocoalele
nr. 3 din 6.05.1963, nr. 5 din 20.01.1966 şi nr. 8 din 19.03.1985 şi completată cu Protocolul nr. 2 din 6.05.1963, care
fac parte din aceasta. Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (...) şi a protocoalelor adiţionale la această
Convenţie (publicată în M. O. nr. 135 din 31.05. 1994).

1. Unde a apărut prima reglementare a cetățeniei UE?
2. Care sunt categoriile de drepturi cetățenești din TUE ?
3. Când a fost luat Angajamentul UE față de drepturile fundamentale ale omului?
4. Ce cuprinde Carta fundamentală a drepturilor omului?


Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. Dumitrașcu Mihaela Augustina, Roxana Mariana Popescu, Augustin Fuerea,

Drept Comunitar European. Caiet de seminar, Ed. Universul Juridic, București,
2009
2. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, Ed. All Beck,

Bucureș ti, 2000.
3. A. Fuerea, Manualul uniunii europene. Editia a V-a, revăzută și adaugită după

Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, București, 2011
4. Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2010
5. Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia europeană, Editura Nomina Lex,

Bucureşti, 2010.
6. Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007.
7. Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex,

Bucureşti, 2009.
8. Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2009
9. Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2010.
10. Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru

Parlamentul European, din 16.01.2007 (M. O., Partea I, nr. 28 din 16.01.2007).
11. Directiva 93/109/C a Consiliului European (6 decembrie 1993), cu privire la

normele de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales pentru Parlamentul
European pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru în care
nu sunt resortisanţi.
12. Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercitare a

dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii care
au reşedinţa într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin.

Bibliografie
13. Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul
statelor membre pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor, de
modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor
64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE;
14. Hotărârea de Guvern 868/2008 privind protecţia cetăţenilor UE prin misiunile

diplomatice şi consulare.
15. Convenţia de la Roma, semnată la 4.11.1950 (a intrat în vigoare la 3.09.1953) a

fost amendată prin protocoalele nr. 3 din 6.05.1963, nr. 5 din 20.01.1966 şi nr. 8
din 19.03.1985 şi completată cu Protocolul nr. 2 din 6.05.1963, care fac parte din
aceasta. Convenţia a fost ratificată de România prin Legea 30/1994 privind
ratificarea Convenţiei pentru apărarea (...) şi a protocoalelor adiţionale la această
Convenţie (publicată în M. O. nr. 135 din 31.05.1994).

Teoria Constructiei UE - Mihaela Aghenitei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Constructiei UE - Mihaela Aghenitei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Dunărea de Jos”

Centrul pentru Învațământ la Distanță

Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Denumire curs. Partea I 3

4 Teoria construcția Uniunii Europene

1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

1.2. Extinderea şi transformarea Comunităţii Europene (1972–2013)

1.3. Constituţia europeană

Teoria construcția Uniunii Europene 5

1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

6 Teoria construcția Uniunii Europene

B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei

Teoria construcția Uniunii Europene 7

C. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

D. Comunitatea Europeană a Celor Şase

1.2. Extinderea şi transformarea Comunităţii

8 Teoria construcția Uniunii Europene

Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea Europeană îşi

Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană.

Teoria construcția Uniunii Europene 9

- a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre,

D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE

10 Teoria construcția Uniunii Europene

 În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în contextul

E. Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)

F. Tratatul de la Amsterdam (1997)

Teoria construcția Uniunii Europene 11

1. Volumul I – Pentru o Uniune Europeană mai puternică şi mai extinsă prezintă

La jumătate de drum, în 2005, rezultatele au dezamăgit. În aceste condiţii, Strategia

12 Teoria construcția Uniunii Europene

Anul 2010 a fost ultimul an de aplicare al Strategiei Lisabona pentru creştere

Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă, Ungaria,

Teoria construcția Uniunii Europene 13

 Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) a reafirmat faptul că

 La Summitul de la Nisa20, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un acord de

 În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie 2002) are

 La 16 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la UE a Poloniei,

14 Teoria construcția Uniunii Europene

 La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de aderare ale

K. Europa „Celor Douăzeci şi Opt” – A șasea extindere (2013)

De asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu:

 La 4 octombrie 2005, în cadrul Consiliului European de la Luxemburg, Turcia

Teoria construcția Uniunii Europene 15

L. Viitorul Uniunii Europene

 Consiliul European de la Bruxelles din 15-16 decembrie 2005 a acordat Fostei

La 17 iulie 2009, Islanda şi-a înaintat cererea de aderare la UE, după ce

16 Teoria construcția Uniunii Europene

1.3. Constituţia europeană

 Consiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în perioada 17-18 iunie 2004, a

 „Cei Douăzeci şi Cinci“ semnează la Roma, în data de 29 octombrie 2004,

Teoria construcția Uniunii Europene 17

Constituţia era împărţită în patru secţiuni:

Noutăţile aduse prin această Constituţie aveau în vedere:

Teoria construcția Uniunii Europene 19

Motivele refuzului27 au avut în vedere:

20 Teoria construcția Uniunii Europene

Teoria construcția Uniunii Europene 21

Finlanda, Suedia şi Spania au stopat adoptarea bugetului comunitar 28 pentru perioada

B. Declaraţia de la Berlin şi Tratatul de la Lisabona

 La 13 decembrie 2007, şefii de state şi de guverne au semnat Tratatul de la

22 Teoria construcția Uniunii Europene

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă. La baza funcţionării UE stau

2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu