Curs Dreptul-Uniunii-Europene

Dreptul Uniunii Europene
1
Cuprins
Capitolul I Noțiuni introductive privind dreptul Uniunii Europene..................... 5
1.1. Conceptul de drept al Uniunii Europene................................................. 5
1.2. Obiectul și subiectele dreptului Uniunii Europene ................................. 6
Capitolul II Constituirea și evoluția Comunităților Europene și a Uniunii
Europene ............................................................................................................ 8
2.1. Constituirea Comunităților Europene ....................................................... 8
2.1.1. Planul Marshall .................................................................................. 8
2.1.2. Planul Schuman................................................................................ 10
2.1.3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) ............... 12
2.1.4. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană
a Energiei Atomice (CEEA) ....................................................................... 13
2.2. Evoluția și caracteristicile Comunităților Europene ................................ 14
2.2.1. Actul Unic European (AUE) ............................................................ 17
2.3. Instituirea Uniunii Europene și Tratatul de la Maastricht........................ 18
2.4. Evoluția Uniunii Europene ..................................................................... 20
2.4.1. Procedura de aderare a statelor la Uniunea Europeană...................... 21
2.4.2. Aderarea României la Uniunea Europeană ....................................... 23
2.4.3. Tratatul de la Amsterdam ................................................................. 25
2.4.4. Tratatul de la Nisa ............................................................................ 26
2.4.5. Constituția Europeană și Tratatul de la Lisabona .............................. 26
2.4.6. Obiectivele Uniunii Europene .......................................................... 31
2.5. Caracteristicile juridice ale Uniunii Europene ........................................ 32
2.5.1. Caracteristici generale ...................................................................... 32
2.5.2. Obligațiile Uniunii Uniunii Europene față de statele membre ...........
39
2.5.3. Supremația dreptului comunitar asupra dreptului național ................ 40
Capitolul III Izvoarele dreptului Uniunii Europene .......................................... 41
3.1. Izvoarele principale ale dreptului Uniunii Europene............................... 42
3.2. Izvoarele secundare (derivate) ale dreptului Uniunii Europene............... 43
3.3. Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene ...................... 44
2
3.4. Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene.................................. 51
3.5. Aplicarea dreptului Uniunii Europene.................................................. 51
3.6. Suprematia dreptului Uniunii Europene în raport cu dreptul national ..... 56
Capitolul IV Sistemul instituțional al Uniunii Europene și repartizarea puterilor
......................................................................................................................... 57
4.1.Parlamentul European ............................................................................. 59
4.1.1. Atribuții, competențe și responsabilități ale Parlamentului European 63
4.2. Consiliul European................................................................................. 65
4.3. Consiliul................................................................................................. 69
4.3.1. Consiliul, Consiliul European și Consiliul Europei – diferențieri
după criteriile de apariție, componență și
atribuții............................................... 72
4.4. Comisia Europeană ................................................................................ 72
4.5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene..................................................... 75
4.5.1. Componența Curţii de Justiţie .......................................................... 77
4.5.2. Competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ............................ 78
4.5.3. Tribunalul......................................................................................... 79
4.5.4. Competenţa Tribunalului.................................................................. 80
4.5.5. Tribunalul Funcţiei Publice .............................................................. 81
4.5.6. Competența Tribunalului Funcției Publice ....................................... 82
4.6. Banca Centrală Europeană ..................................................................... 83
4.7. Curtea Europeană de Conturi ................................................................. 85
4.8. Organele consultative ale Uniunii Europene........................................... 87
4.8.1. Comitetul Economic Social .............................................................. 87
4.8.2. Comitetul Regiunilor ........................................................................ 88
4.8.3 Banca Europeană de Investiții ........................................................... 89
Capitolul I Noțiuni introductive privind dreptul Uniunii
Europene
1.1. Conceptul de drept al Uniunii
Europene
Specificitatea normelor aplicabile la nivel european este dată de
structurile, instituțiile europene, rolul și raportul acestora cu structurile și
instituțiile naționale în conformitate cu principiile cooperării internaționale.
În literatura de specialitate1 se face distincție între noțiunile de drept european,
drept comunitar, drept comunitar european și dreptul Uniunii
Europene.
”Dreptul european reprezintă ansamblul normelor juridice existente în
Europa,
de drept național și
2
internațional” .
”Dreptul comunitar reprezintă ordinea juridică cu caracter autonom, unitar și
original, integrată în sistemul juridic al statelor membre, care grupează
totalitatea normelor cuprinse în tratate și în celelalte acte normative care fac
obiectul legislației secundare, emise după o procedură specifică, de instituții
proprii, cu ajutorul cărora se realizează procesul de integrare”3.
O definiție mai clară a dreptului comunitar este oferită de F. Gyula4 ca
fiind
”totalitatea normelor juridice care formează o ramură de drept autonomă și
supranațională, care au o valabilitate unitară în și între toate statele membre
ale Uniunii Europene, care se disting de normele dreptului național, față
de care au prioritate și care în marea lor majoritate sunt de aplicabilitate
directă”. De asemenea dreptul comunitar „desemnează normele juridice care se
aplică în ordinea juridică a U.E., cuprinse în tratatele institutive ale
comunităţilor europene - Paris şi Roma, în tratatele care au adus modificări
tratatelor institutive – Tratatul de fuziune, Actul Unic European,
Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa,
precum şi în actele comunitare adoptate de instituţiile comunitare – decizii,
directive, regulamente, etc.”5
Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană a
experimentat un statut simbolic 6 aparte, însă Tratatul de la Lisabona7 a conferit
uniunii personalitate juridică de sine statătoare. Astfel, o clarificare a termenilor
a intervenit prin Tratatul de la Lisabona în care conceptul de drept comunitar a
fost înlocuit cu cel de drept al Uniunii Europene8 înlăturând confuziile care se
nășteau din cauza caracterului general al termenului comunitar.
În acest sens, suntem de acord cu opinia exprimată de N. Diaconu 9 asupra
noțiunilor de drept comunitar european și drept al Uniunii Europene care sunt
1 N. Popa, O. Manolache, Ion Anghel, Dumitru Mazilu

2 Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 61
3 Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Klowers, București, 2009, p. 413
4 Gyula Fabian, op. cit., p. 63
5 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană – Instituţii – Mecanisme, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007, pag. 94-95.
6 Concepută ca o uniune politică
7 intrat în vigoare la 1 decembrie 2009
8 Art 2 din Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009
9 Diaconu Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ediția a II-a revizuită, Ed. Lumina Lex, București, 2011,p. 16
sinonime, iar cea din urmă noțiune reprezintă defapt o formă particulară a
dreptului comunitar,adaptată specificității uniunii Europene
În ceea ce privește dreptul comunitar european acesta se referă la dreptul
creat de Comunitățile Europene și reprezintă ”categoria juridică care
desemnează ansamblul de reguli juridice instituite prin tratatele inițiale
ale Comunităților Europene, constituite într-o nouă ramură juridică, desprinsă
de dreptul internațional public, ale cărei trăsături distinctive justifică
structurarea ca ramură de drept de sine stătătoare”1.
Dreptul Uniunii Europene poate fi definit ca fiind ”ansamblul
normelor juridice cuprinse în tratatele inițiale și ulterioare ale Comunităților
Europene și Uniunii Europene privind instituirea, organizarea și funcționarea
acestora precum și a normelor cuprinse în actele normative adoptate de
instituțiile comunitare competente, în exercitarea atribuțiilor acestora, așa cum
le-au fost conferite prin tratate, norme juridice ce beneficiază de aplicabilitate
directă și imediată în ordinea juridică a statelor membre”2.
Astfel, dreptul Uniunii Europene se prezintă ca o componentă a dreptului
comunitar (supremația dreptului comunitar3) cu un conținut, obiect, subiecte și
modalități de aplicare specifice.
1.2. Obiectul și subiectele dreptului Uniunii Europene
”Obiectul dreptului Uniunii Europene este format din ansamblul
raporturilor juridice, reglementate de normele dreptului comunitar, încheiate
între subiectele dreptului comunitar, privind înființarea și evoluția
organizatorică și funcțională a Uniuni Europene, stabilirea structurii
instituționale, a competențelor instituțiilor Uniunii Europene și a raporturilor
dintre acestea și privind aplicarea dreptului comunitar în ordinea juridică
națională a statelor membre”4. Obiectul dreptului Uniunii Europene identificat
în această definiție, fiind reperat ca totalitatea raporturilor juridice, trebuie
asociat obiectivelor comunitare și realizării acestora. Dreptul comunitar
reglementează raporturile juridice din cadrul Comunităţilor Europene,
”precum şi dintre aceste comunităţi şi statele membre; precizează
statutul instituţiilor europene definind atribuţiile acestora şi statuează
competenţele Uniunii Europene şi ale mecanismelor sale componente”. Pentru
a identifica obiectul dreptului Uniunii Europene trebuie să cunoaștem în primul
rând subiectele raporturilor juridice de drept comunitar. În funcție de categoria
participanților la aceste raporturi juridice N. Diaconu5 distinge mai multe
categorii de raporturi juridice, precum:
- Raporturi juridice încheiate între statele membre ale Uniunii Europene;
- Raporturi juridice încheiate între statele membre și Uniunea Europeană;
1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 11
2
Ibidem, p.16
3
Principiul întâietății dreptului comunitar, Cotea Felician (Cotea, 2009, p. 422)
4
5
Ibidem
- Raporturi juridice încheiate între statele membre și instituțiile Uniunii
Europene;
- Raporturi juridice încheiate între Uniunea Europeană și instituțiile
acesteia;
- Raporturi juridice încheiate între persoane fizice sau juridice și Uniunea
Europeană;
După cum putem desprinde din clasificarea de mai sus, subiectele dreptului
Uniunii Europene pot fi considerate ca fiind: statele membre ale Uniunii
Europene, instituțiile Uniunii Europene, persoanele fizice și juridice, ca titulari
de drepturi și obligații. De asemenea pentru a fi titulari de drepturi și obligații
juridice, subiectele invocate trebuie să respecte condiția capacității juridice,
adică aptitudinea subiecților de a participa ca titulari de drepturi și obligații în
raporturile juridice de drept comunitar fără vreo interdicție impusă de dreptul
comunitar european.
Capitolul II Constituirea și evoluția Comunităților Europene și
a
Uniunii
Europene
2.1. Constituirea Comunităților

Europene
Preocupările pentru extinderea cooperării internaționale s-au remarcat
după cel de-al doilea război mondial ca fiind axate în primul rând în domeniile
economic, politic și militar. Astfel, este important să amintim în acest context,
organizațiile care au luat ființă în această perioadă, precum:
- Uniunea Europei Occidentale1 și Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord
(NATO) 2 ca organizații militare;
- Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE)3 ca organizație
economică;
- Consiliul Europei4 ca organizație politică.
Crearea și dezvoltarea comunităților europene a fost împărțită din punct
de vedere cronologic de către F. Gyula5 în următoarele subperioade:
- 1945-1949 – pregătirea înființării
- 1950-1960 – înființarea
- 1961-1969 – criză și consolidare
- 1970-1989 – avânt al procesului de integrare
- 1990-2003 – adâncire și pregătire pentru extindere spre est
- 2004-2008 - extindere a UE spre est
2.1.1. Planul Marshall

Planul Marshall (1947) este cunoscut ca fiind ”strategia” prin care Statele
Unite ale Americii au oferit un ajutor economic statelor europene. Inițiatorul
acestui plan este George Marshall 6, deținătorul unui Premiu Nobel pentru Pace
(1953) care a gândit această strategie de ajutorare ca un sprijin pentru refacerea
economiilor statelor europene distruse de cel de-al doilea război mondial, pe
baza conceptului de ”ajutor economic reciproc”7. George Marshall a prezentat
acest proiect într-un discurs ținut la Universitatea Harvard la 5 iunie 1947 iar
1
Creată prin Tratatul de la Bruxelles, în 17 martie 1948, între Franțași Anglia alături de Belgia Olanda
și
Luxemburg
2
Creată în 1949 prin Tratatul de la Washington
3
Creată prin Tratatul de la Paris, în 16 aprilie 1948, devenită ulterior Organizația de Cooperare și
Dezvoltare
Economică (OCDE)
4
Creat la 5 mai 1949 prin Congresul de la Haga de la 1948
5
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera
Juridică,
6
S-a remarcat ca membru al comisiei de supraveghere a studiilor asupra bombei atomice, a făcut carieră
militară până în 1945 când intră în serviciul diplomatic, deține mai multe funcții importante în
administrația de la Washington precum secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării (1950-1951)
după cum precizează
7
valoarea ajutorului financiar oferit de SUAa fost de aproximativ 15 miliarde de
dolari1.
Condiția acordării sprijinului financiar era ca ”națiunile europene să realizeze
împreună un plan rațional de folosire a fondurilor (...) acționând ca o unitate
economică unită”2 cu scopul de a ajuta Europa să se redreseze economic și să
prevină extinderea mondială a comunismului3
În urma acceptării ajutorului economic, statele europene au pus bazele
Organizației Europeane de Cooperare Economică (OECE), în 1948, formată
din 17 state: Belgia, Danemarca, Anglia, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda,
Austria, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția,
Turcia, Germania4. OECE ”impunea un anumit grad de cooperare și coordonare
instituționalizate între statele europene beneficiare ale asistenței și s-a dovedit a
fi o experiență utilă pentru formele mai dezvoltate de cooperare și integrare ce
urmau să apară”5.
În perioada următoare, organizații importante precum NATO (1949) și
Consiliul Europei (1949) și-au început activitatea. Pentru că Uniunea Sovietică
(Stalin) nu a primit cu brațele deschise acest ajutor economic, deoarece a
considerat că este ”un amestec în treburile interne ale altor state”6, aceasta a
participat în 1949 la înființarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc
(COMECON) alături de: Polonia, Ungaria, România, Cehoslovacia, Bulgaria,
Albania, Republica Democrată Germană 7.
Tratatul de creare a Organizației Atlanticului de Nord (NATO) a fost
semnat la Washington la 4 aprilie 1949 de către zece state vest-europene
(Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda, Norvegia, Portugalia împreună cu Statele Unite ale Americii, Irlanda de
Nord și Canada), fiind primite apoi în 1952 Turcia și Grecia, în 1955 Germania,
în 1982
Spania, în 1999 Cehia, Polonia și Ungaria și în 2004 Bulgaria, Estonia, Letonia,
Lituania, România, Slovacia și Slovenia8.
Referitor la Consiliul Europei, acesta nu trebuie confundat cu Uniunea
Europeană și nici cu instituțiile acesteia precum Consiliul European sau
Consiliul Uniunii Europene. Consiliul Europei s-a implicat în multe activități
culturale, economice, științifice și colaborează cu multe organizații
internaționale, mai ales cu Uniunea Europeană. De asemenea, în anul 1950
Consiliul Europei adoptă Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO),
1
Suma de bani oferită de SUA a fost de 20 miliarde de dolari (Diaconu, 2011), sau de 13,6 miliarde de dolari
(Gyula, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, 2008)
2
3
Ibidem
4
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
5
Craig Paul & Burca de Grainne, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină,
Ediția a IV-a 2009, traducere de Georgiana Marcovschi, Ed. Hamangiu, București, p. 5
6
7
Gyula Fabian, op. cit., p. 27
8
Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Klowers, București, 2009, p. 23
care alături de o Curte a Drepturilor Omului reprezintă un reper important în
acest domeniu.
2.1.2. Planul Schuman

Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a relansat ideea unificării
care s-a concretizat pe diferite planuri, pe de o parte prin divizarea Europei între
est și vest pe criterii doctrinare, politice, ideologice și declanșarea
războiului rece (1947-1989). Pe de altă parte prin dorința de relansare
economică, concretizată prin înmulțirea formelor de cooperare între statele
occidentale iar de aici până la demararea procesului de integrare europeană nu
mai era decâ un pas, care a fost făcut în anul 1950 prin intermediul
inițiativei cunoscută drept
”Declarația Schuman”1.
Planul Schuman (1950) este cel care a stat la baza creării Comunităților
Europene și a unor comunități bazate pe ”integrare” și transfer de competențe în
domeniul exploatării și valorificării cărbunelui și oțelului. Ministrul afacerilor
externe francez Robert Schuman este cel care a propus acest plan, la 9 mai
1950, data în care anual sărbătorim Ziua Europei2.
Înființarea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului este o idee pe care
ministrul francez a preluat-o de la consilierul său, economistul Jean Monnet3
cu
”scopul de a împiedica izbucnirea unui nou război între Franța și
Germania, prin crearea de autorități care să controleze producția de
cărbune și oțel din cele două state”4. Jean Monnet susținea că unificarea
europeană nu trebuie să se realizeze de la început prin crearea unui organism
supranațional care să coordoneze toate sectoarele de activitate deoarece anumite
state care nu vor dori
să renunțe la prerogativele privind suveranitatea lor, se vor opune5. Din acest
motiv el a propus pentru început doar domeniul producției de oțel și cărbune
francez și german sub controlul unei autorități comune, într-o Comunitate care
urma să fie deschisă și altor state europene, urmând ca integrarea să se extindă și
în alte domenii și sectoare 6.
Planul nu urmărea doar beneficii economice ci și o încercare de a stabiliza
relațiile de după război dintre Franța și Germania ”reducând temerile Franței
față de posibilele amenințări militare din partea Germaniei și legându-le
printr- un cadru limitat de cooperare pașnică, cu scopul de a preveni rivalitatea
asupra producției de cărbune”7. La 18 aprilie 1951, Germania, Franța,
Olanda, Italia,
1
2
În România se aniversează Ziua Europei începând cu anul 1995 (Cotea, 2009, p. 25)
3
A fost secretarul Societății Națiunilor (1919-1923), directorul Institutului de Planificare din Franța
(1950),
”cetățean de onoare” al Franței (1976) (Gyula, 2008, p. 27); Planul lui Jean Monnet propunea o nouă formă de
cooperare economică numită ”integrare” prin care statele transferă unele competențe proprii în domenii bine
delimitate către o nouă entitate supranațională, creată prin voința lor suverană (Diaconu, 2011, p. 25)
4
Juridică,
5
Cotea Felician, op. cit., p. 24
6
Ibidem
7
Ediția a IV-a 2009, traducere de Georgiana Marcovschi, Ed. Hamangiu, București, p.
6
Belgia și Luxembourg au semnat la Paris Tratatul de înființare a Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a intrat în vigoare la
23 iulie 19521, comunitatea mai fiind denumită și ”Europa celor șase” 2.
Guvernul Marii Britanii a refuzat să participe la constituirea unei astfel de
Comunități, fiind speriat de posibilitatea de a-i fi diminuate atributele de
suveranitate3.
Planul Schuman a urmărit defapt ”evitarea unei noi conflagrații
mondiale prin punerea industriei de armament sub control internațional, pe
baza dispozițiilor unui tratat inviolabil”4. Însă, acest document propunea un set
de principii generale – solidaritatea de producție, fuzionarea intereselor și
a piețelor, nediscriminarea în desfacerea producției – care urmau să guverneze
viitoarea cooperare între Franța și Germania 5.
Jean Monnet și Robert Schuman rămân în istorie ca cei care au așezat
pietrele de temelie ale edificiului european. Declarația Schuman (9mai
1950)
”cristalizează numeroase eforturi care converg, chiar dacă dezorganizat,
către
același obiectiv: crearea unei federații europene”6. O astfel de finalitate
federalistă reiese din însăși conținutul declarației Schuman:”Punerea în
comun a producției de cărbune și de oțel va asigura imediat stabilirea
unor baze comune pentru dezvoltarea economică, pria etapă a federației
europene, și va schimba destinul acestor regiuni, multă vreme condamnate
la fabricarea armelor de război, ale cărui victime au fost în mod constant (...)
Prin punerea în comun a producției de bază și prin instituirea unei Înalte
Autorități, ale cărei decizii vor angaja Franța, Germania și țările care vor
adera la ea, propunerea va pune primele baze concrete ale federației
europene, indispensabilă menținerii păcii”7. Reprezentativă este și alocuțiunea
lui George Bidault, președintele Consiliului special de Miniștri, în Adunarea ad-
hoc (9 mai 1953), care exprima la vremea respectivă perspectivele Europei:
”Am avut inițiativa de a crea o Europă. Am vrut să fie la frontierele
geografice. Aici, la Strasbourg, am acceptat-o la frontierele libertății. La ora
actuală, fără a lua în calcul faptul că aceste limite pot fi durabile, începem
crearea sa la frontierele voinței”. Chiar dacă Franța nu a adoptat tratatul
(proiectul de Comunitate politică europeană), deși fusese ratificat de ceilalți
parteneri, s-a produs ”o triplă evoluție în acest interval: cosolidarea progresivă
a oponenților CEA din Parlament și din rândul opiniei publice; politica de
destindere internațională care acționează împotriva reînarmării germane;
importanța crescândă a oponenților CEA din cadrul majorității
guvernamentale”8. Totuși, ulterior s-au făcut progrese graduale și constante ale
integrării economice.
1
La 26 august 1952 Adunarea generală a Consiliului Europei a aprobat Planul Schuman (Cotea, 2009, p. 25).
2
3
4
5
Cotea Felician, op. cit., p. 25
6
Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, 2010, pag. 47
7
Robert Schuman, Pour l”Europe, Edition Nagel, Paris, 1963, pag. 203
8
Dusan Sidjanski, op.cit., pag. 50
2.1.3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
(CECO)
După înființare, CECO și-a propus ca misiune să contribuie la economia
generală a statelor membre (Germania, Franța, Olanda, Italia, Belgia și
Luxembourg), la expansiunea economică și la creșterea nivelului de trai în
statele membre1. Tratatul CECO se încadrează în categoria tratelor determinate
în timp, fiind semnat pentru o perioadă limitată de 50 de ani2 și fiind deschis
aderării altor state membre care doreau să se alăture comunității.
Comunitatea CECO avea următoarele organe de conducere3:
- Înalta Autoritate, instituție independentă, supranațională ce repezeta
ineresele Comnităților Europene a fost numită ulterior Comisie prin AUE
din 1965;
- Consiliul Special de Miniștri (Consiliul Ministerial), instituție
interguvernamentală care apăra interesele statelor membre – format din
reprezentanți ai guvernelor naționale cu rol consultativ cu atribuții
decizionale și sarcina de a armoniza activitățile statelor membre;
- Adunarea Comună Parlamentară, reprezenta interesele popoarelor
statelor membre (formată din delegați ai parlamentelor naționale cu
atribuții de supraveghere și avizare);
- Curtea de Justiție, instituție jurisdicțională care contribuie la aplicarea
nformă a normelor juridice ale Comuntății (formată din 9 judecători).
Primul președinte al Înaltei Autorități a fost Jean Monnet, președinte al
Consiliului Ministerial Special a fost Konrad Adenauer, Adunarea Comună
a fost condusă de belgianul Paul Henri Spaak iar Curtea de Justiție de
către Massimo Pilotti4.
Acest tratat a reprezentat primul pas semnificativ spre integrarea
europeană”depășind interguvernamentalismul și înființând o autoritate
supranațională ale cărei instituții independente dețineau un instrument de
constrângere a statelor membre fondatoare”5.
Scopul tratatului a fost, potrivit articolului 12, acela de a contribui6,
prin
piața comună a cărbunelui și oțelului, la creșterea economică și la dezvoltarea
nivelului de trai în statele memebre. În acest sens, Comunitatea se obligă să
vegheze la aprovizionarea cu regularitate a pieței comune, să asigure un acces
egal la sursele de materii prime, să vegheze la stabilirea prețurilor de bază la
produsele specifice, îmbunătățirea condițiilor de muncă pentru lucrătorii din
1
Art 2 din Tratat CECO
2
Art. 97 din Tratatul CECO. Tratatul a ieșit din vigoare în anul 2002
3
4
5
Craig Paul & Burca de Grainne, op. cit., p. 6
6
12
aceste domenii1. Tratatul susținea libera circulație a produselor, fără plata
taxelor de vamă, fără discriminare și practici restrictive. Acest tratat a fost
încheiat pentru o perioadă de 50 de ani și a încetat să mai producă efecte la data
de 23 iulie 2002. ”Potrivit Deciziei Reprezentanților guvernelor statelor
membre reuniți în cadrul Consiliului, la 27 februarie 2002, toate elementele
patrimonului activ și pasiv al CECO, așa cum există la 23 iulie 2002, sunt
adminstrate de Comisia Europeană în numele statelor membre, începând cu 24
iulie 2002.”2
2.1.4. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (CEEA)
Cele șase state care au format ”Europe celor șase” (Germania, Franța,
Olanda, Italia, Belgia și Luxembourg) s-au reunit în data de 25 martie 1957 la
Roma unde au semnat două tratate importante din istoria comunităților
europene, respectiv tratatul de constituire a Comunității Economice Europene
(CEE) și tratatul de constituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(CEEA sau EURATOM).
Cele două tratate au fost destul de repede ratificate de statele fondatoare,
intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de tratatul CECO, un tratat
semnat pe o perioadă de 50 de ani, tratatele CEE și CEEA au fost încheiate pe o
perioadă nelimitată în timp3.
Referitor la organele de conducere, cele două comunități europene au
preluat Curtea de Justiție și Adunarea Parlamentară ca organe comune
comunității CECO, înființându-și separat un Consiliu de Miniștri și o Comisie.
Comisia nu a fost investită cu același grad de autonomie legislativă prevăzut de
tratatul CECO în schimb avea funcția importantă de a iniția toate actele
legislative și de a negocia alte acorduri internaționale. Consiliului i-a fost
conferită puterea de a aproba majoritatea propunerilor legislative ale Comisiei
însă procedura de votare era diferită în funcție de natura problemei 4.
Problema sistemului de vot în Consiliu este destul de controversată pentru
dezvoltarea comunităților deoarece ”influențează înclinarea balanței fie spre
interguvernamentalism, unde primează interesele statelor membre, fie spre
supranaționalism, unde primează interesul general al Comunității”5.
Crearea Comunității Economice Europene (CEE) a avut ca scop principal
dezvoltarea și îmbunătățirea relațiilor economice între statele comunității, cu
accent pe schimbul de bunuri și servicii. Tratatul CEE, văzut de mulți autori ca
fiind ”adevăratul trunchi al construcției comunitare”6 reprezintă
”temeiul
1
2
Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, 2011, pag.15
3
Art . 240 din CEE și art. 208 din CEEA (Diaconu, 2011, p. 27)
4
Procedura de vot cerea obținerea majorității simple (jumătate +1 din cei prezenți), a majorității calificate
(2/3 sau de 3/4 din numarul total al membrilor) sau unanimitatea (toate voturile sunt in favoarea deciziei)
5
6
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 28
juridic de bază privind crearea unei piețe comune în cadrul căreia urmau să fie
eliminate barierele comerciale existente între statele membre în vederea
realizării unei libere circulații a mărfurilor, serviciilor, forței de muncă
și capitalurilor”1.
Astfel, după cum reiese din cele de mai sus, CEE avea trei obiective
principale. Primul obiectiv era de a crea o piață comună statelor membre în
care să se asigure cele patru libertăți economice fundamentale, libertatea
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Conceptul de piață
comună se referă la demersurile pe care statele membre le fac pentru
transformarea schimburilor economice dintre acestea într-o piață unică, cu
procedee, legislație și politici asemănătoare celor care se aplică în schimburile
economice interne ale fiecărui stat. Conceptul de piață comună este înlocuit în
1986 prin semnarea Actului Unic European cu termenul de piață internă.
Cel de-al doilea obiectiv care reiese este acela al creării unei uniuni
vamale pe teritoriul statelor membre2 în care politicile economice să fie
armonizate. N. Diaconu3 ne explică ce înseamnă armonizarea politicilor
economice:
- eliminarea piedicilor vamale;
- organizarea unei bune funcționări a concurenței;
- crearea unui tarif vamal comun;
- armonizarea legislațiilor naționale;
- instituirea de fonduri speciale și a unei bănci de
investiții;
- asocierea cu alte țări la obiectivele Comunității;
- abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor.
Un al treilea obiectiv al comunității CEE viza uniunea politică a statelor
membre prin cooperarea acestora în domeniul politic. Primul președinte al CEE,
germanul Walter Hallstein a declarat 4 faptul că ”Noi nu integrăm economie ci
politică. Nu vom împărți numai mobila ci vom construi împreună o casă nouă
și mai spațioasă”.
În ceea ce privește crearea Comunității Europene a Energiei Atomice
(CEEA sau EURATOM), principalul scop al celor șase state a fost acela de a
controla industria nucleară și de a coopera în acest domeniu. După cum
precizează Niță și Dragomir 5 EUROATOM a apărut pe fondul amplelor
dezbateri ale vremii în legătură cu utilizarea tehnologiei atomice, un subiect
delicat mai ales după folosirea celor două bombe atomice în Japonia.
2.2. Evoluția și caracteristicile Comunităților
Europene
Cele trei tratate de înființare a comunităților europene detaliate mai sus
au
constituit faza de inițiere a construcției comunitare. Normele juridice cuprinse
în
1
2
3
4
Gyula Fabian, op.cit., p. 29
5
cele trei tratate reprezintă ”primele izvoare care au condus la crearea unei noi
ordini juridice, diferită atât de ordinea juridică internațională, cât și de
ordinea juridică statală”1
La nivel european, evoluția comunităților europene s-a desfășurat, după
cum N. Diaconu2 afirma, atât la nivel cantitativ prin creșterea numărului de state
membre, cât și calitativ prin perfecționarea instituțională și aprofundarea
domeniilor de competență. Tot N.Diaconu3 ne prezintă câteva evenimente
importante din evoluția comunităților europene care au avut loc până la
instituirea Uniunii Europene. Aceste evenimente importante se traduc în eșecuri,
crize dar și realizări precum:
- eșecul constituirii unei Uniuni Politice Europene (1961 și 1962) prin care să
se
elaboreze în comun politicile externe, de apărare și culturale ale statelor, proiect
propus de ministrul francez de externe Christian Fouchet - Planul Fouchet I și
II4;
- politica ”scaunului gol” adoptată de Franța în 1965 prin care aceasta și-a retras
reprezentanții din grupurile decizionale ale comunității din cauza conflictului cu
privire la procedurile de luare a deciziilor în domeniul Politicii Agricole
Comune. Franța a susținut faptul că orice decizie luată trebuia să fie consecința
unanimității de voință a membrilor comunității iar acest lucru, chiar dacă era
prevăzut de tratate, nu a fost respectat. ”Criza scaunului gol” a durat șase luni și
s-a încheiat prin Compromisul de la Luxemburg (ianuarie 1966) care prevedea
posibilitatea renunțării la sistemul votului majoritar în cazul în care prin
decizia ce se lua erau afectate interesele unui stat membru.
- CECO și CEEA au fost marginalizate iar prin Tratatul de la Bruxelles (1965)
CEE a rămas componenta de bază5, celelalte două rămânând organizații de
strictă specializare;
- Tratatul de la Bruxelles (adoptat la 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la 1
iulie 1967) denumit și Tratatul de fuziune care a permis unificarea organelor
de conducere6 a celor trei comunități, noile organe fiind:
Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial și Curtea
de Justiție, fiecare organ cu atribuții și obligații specifice fiecăreia dintre
cele trei comunități7;
- Creșterea atribuțiilor Parlamentului European în privința adoptării bugetului și
alegerea acestuia prin vot universal direct; Crearea Curții de Conturi;
instituționalizarea Consiliului European;
- extinderea domeniilor de competență comunitară prin Actul Unic
European.
1
2
Ibidem, p. 30
3
Ibidem
4
5
Ibidem
6
S-au unit cele trei Consilii înființate prin Tratatele CECO, CEE și CEEA, cele două Comisii înființate
prin tratatele CEE și CEEA și Înalta Autoritate înființată prin tratatul CECO (Cotea, 2009, p. 38)
7
Din punct de vedere al procedurii de aderare, statul care-și dorea
calitatea de membru CECO, CEE sau CEEA trebuia să depună un instrument de
aderare și să îndeplinească acele condiții stabilite, în cazul CECO de către
Consiliu cu unanimitate, iar în cazul CEE prin încheierea unui acord între
statul candidat și statele membre.
Cele trei Comunități Europene prezintă o serie de caracteristici date de
calitatea lor de organizații internaționale specifice. În primul rând trebuie să
menționăm faptul că nașterea celor trei organizații s-a realizat în conformitate cu
normele internaționale și naționale ale statelor fondatoare și membre ale
comunității concretizate în tratate specifice. Din perspectiva valabilității acestor
tratate, după cum am menționat, în afară de tratatul CECO care a fost încheiat pe
o perioadă limitată de 50 de ani, tratatele CEE și CEEA sunt nelimitate ca
durată.
Este important să subliniem personalitate juridică1 a acestor organizații
internaționale, caracteristică pe care Uniunea Europeană nu a dobândit-o încă de
la înfăptuire prin actul constitutiv. N. Diaconu 2 precizează că personalitatea
juridică se referă în acest context la posibilitatea acestor organizații de a
”încheia tratate internaționale, precum să și beneficieze de imunitățile
acordate
organizațiilor internaționale
guvernamentale”.
Consiliul European a fost înființat în 1974 cu scopul de a regulariza
practica întâlnirilor la nivel înalt care au reușit de-alungul timpului să imprime
comunității o direcție necesară3. Consiliul European era alcătuit din sefii
guvernelor statelor membre și era condus de un președinte 4 iar la
întâlniri
participa și președintele Comisiei. Consiliul European nu se înscria în tiparul
creat de tratate și abia odată cu adoptarea Actului Unic European a fost
recunoscut oficial5.
Consiliul European a devenit rapid organul care stabileşte obiectivele
Uniunii şi linia de urmat în vederea realizării acestora, în toate domeniile de
activitate ale UE. A dobândit un statut formal prin Tratatul de la Maastricht
din
1992, conform căruia "Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii
şi defineşte orientările politice generale ale acesteia." Începând cu 1
decembrie
2009, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a
devenit
una dintre cele şapte instituţii ale Uniunii.6
1
În conformitate cu art. 6 din CECO, art. 210 din CEE, art. 184 din CEEA (Diaconu, 2011, p. 62).
2
3
4
Herman Van Rompuy este președintele Consiliului Europei ( martie 2014)
5
Craig Paul & Burca de Grainne, op.cit., p. 11
6
http://www.european-council.europa.eu/the-institution?lang=ro consultat la data de 14 mai 2014
2.2.1. Actul Unic European (AUE)
AUE este actul prin care prevederile tratatelor comunitare s-au extins
asupra unor noi domenii de activitate precum, politica externă, cercetarea și
protecția mediului. Actul a fost semnat la 17 februarie 1986 de către nouă state
membre1, la 28 februarie 1986 de către alte trei state (Italia, Danemarca și
Grecia) și a intrat în vigoare la 1 iulie 19872.
Actul Unic European se înscrie în orientarea generală a proiectului de
Tratat al Parlamentului European care a adoptat la 14 februarie 1984, Proiectul
de Tratat al Uniunii Europene. Astfel se prevedea o ”refacere a Tratatelor de la
Paris și de la Roma de instituire a Comunităților Europene, care vizează o
consolidare a instituțiilor comunitare și o extindere a domeniilor lor de
activitate”3.
Prin acest act s-a urmărit crearea unei ”Uniuni Europene”cu
competențe extinse față de cele ale Comunităților, de asemenea drepturile
Parlamentului European sunt extinse în procedura legislativ-decizională iar în
cadrul Consiliului se introduce din nou principiul votului majoritar 4. Obiectivul
AUE a fost de a finaliza piața internă în care se asigura libera circulație a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor într-o zonă fără frontiere
interne5.
Unicitatea AUE constă, după cum N. Diaconu6 ne spune, în valoarea lui
simbolică respectiv în ”continuarea operei începute prin semnarea tratatelor
inițiale și transformarea ansamblului relațiilor dintre ele într-o Uniune
Europeană (...)”. Ceea ce trebuie să reținem este faptul că AUE a avut marele
rol de a pregăti terenul înființării Uniunii Europene prin insuflarea ideilor de
aderare, uniune și progres statelor membre ale comunităților europene7.
1
Alături de Germania, Franța, Olanda, Italia, Belgia și Luxembourg, au apărut prin acordul de aderare
semnat
la Bruxelles la 22 ianuarie 1972, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie. Apoi Grecia, aderă prin tratatul de
la
28 mai 1979 iar Spania și Portugalia prin tratatul de la 12 iunie 1985.
2
3
Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, 2010, pag.
125
4
Juridică,
5
6
7
În iunie 1985, Consiliul Miniștrilor de Cultură a decis ca în fiecare an, câte un oraș european să fie
declarat
”capitală culturală europeană”, primul oraș care a primit titlul a fost Atena. În mai 1986 steagul reprezentând 12
stele aurii sub formă de cerc pe un drapel de culoare albastru închis a devenit drapelul oficial al comunităților
europene și al Uniunii Europene (Gyula, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită,
2008, p. 35). De asemenea a fost declarată ziua de 9 mai ziua oficială, ”Oda bucuriei” simfonia lui Ludwig van
Beethoven imnul oficial, ”Unitate în diversitate” sloganul oficial, moneda euro.
2.3. Instituirea Uniunii Europene și Tratatul de la
Maastricht
Uniunea Europeană este rezultatul adoptării și semnării Tratatului de la
Maastricht, la 7 februarie 19921 de către miniștrii celor douăsprezece state
membre2, un tratat care se sprijină pe cele trei comunități europene cu
personalitate juridică, respectiv CECO, CEE și CEEA pe care le-a completat cu
noi politici de cooperare și dezvoltare. După cum N. Diaconu3 afirmă, Uniunea
Europeană ”nu se substituie celor trei comunități ci le înglobează la un nivel
superior”, prin acest tratat fiind abrogate celelalte tratate.
Spre deosebire de comunitățile europene care și-au păstrat fiecare
personalitatea juridică, Uniunea Europeană era, la acel moment al constituirii, o
uniune fără personalitate juridică având competențe doar în plan politic.
Referitor la valorile pe care statele membre ale uniunii se angajau să le
respecte, tratatul prevede în art. 2 următoarele valori:
”Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin
minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și
egalitate între femei și bărbați.”
Obiectivele Uniunii Europene, așa cum au fost prevăzute în tratat, sunt
prezentate după cum urmează 4:
- Progresul economic prin crearea unui spațiu lipsit de frontiere naționale și
a unei uniuni economice și monetare bazate pe o monedă unică;
- Politică externă, de securitate și apărare comună;
- Protecția drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin
instituirea unei cetățenii europene;
- Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne.
Alături de aceste obiective propuse spre realizare și dezvoltare, este necesar să
cunoaștem faptul că prin acest tratat, numit și Tratatul privind înființarea
Uniunii Europene, sistemul intituțional al Uniunii Europene este reprezentat de
Consiliul European ca organ european care ”dă uniunii impulsurile necesare
dezvoltării sale și îi definește orientările politice generale”5. Consiliul European
împreună cu celelalte instituții comunitare formează cadrul instituțional unic
ce
1
A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.
2
Preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană: ”MAIESTATEA SA REGELE BELGIENILOR,
MAIESTATEA SA REGINA DANEMARCEI, PREȘEDINTELE REPUBLICII FEDERALE GERMANIA,
PREȘEDINTELE REPUBLICII ELENE, MAIESTATEA SA REGELE SPANIEI, PREȘEDINTELE REPUBLICII
FRANCEZE, PREȘEDINTELE IRLANDEI, PREȘEDINTELE REPUBLICII ITALIENE, ALTEȚA SA REGALĂ
MARELE DUCE DE LUXEMBURG, MAIESTATEA SA REGINA ȚĂRILOR DE JOS, PREȘEDINTELE
REPUBLICII PORTUGHEZE, MAIESTATEA SA REGINA REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ȘI
IRLANDEI DE NORD, DECIȘI să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană inițiat prin
constituirea Comunităților Europene (...)”
3
4
Ibidem, p. 50
5
Ibidem, p. 51
veghează la respectarea principiilor uniunii, respectiv apărarea drepturilor
și libertăților omului și identitatea națională a statelor membre.
Tratatul de Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE)1
imprimă noii Uniuni Europene o arhitectură pe trei piloni, pe care îi vom
detalia 2 după cum urmează:
 Primul pilon este reprezentat de comunitățile europene, respectiv
reglementări privind:
- Uniunea vamală și piața internă;
- Politica agricolă;
- Politica structurală;
- Politica comercială;
Detaliind prevederile primului pilon, acestea se referă la:
- Principiul subsidiarității în exercitarea competențelor comunității;
- Cetățenia Uniunii Europene (introducerea conceptului de cetățenie
europeană);
- Competențe noi privind domenii precum: cultură, sănătate publică,
protecția consumatorilor, educație, formare profesională și tineret;
- Completarea unor competențe anterioare referitoare la mediu, cercetare și
politică socială;
- Realizarea Uniunii Economice și Monetare.
 Al doilea pilon se referă la politica externă și de securitate comună (PESC)
conținând dispoziții privind:
- Politica externă;
- Politica de securitate.
Detaliind prevederile celui de-al doilea pilon, acestea se referă la:
- Obiectivele PESC și metodele sale;
- Domeniile acțiunilor comune;
- Reprezentarea externă a Uniunii Europene, procedurile și competențele
reprezentării;
- Cooperare, poziții și acțiuni comune, menținerea păcii, drepturile omului,
democrație, ajutorul statelor terțe;
- Securitatea UE, dezarmare, aspectele financiare ale apărării, cadrul european
de securitate.
 Al treilea pilon se referă la cooperarea în domeniul justiției și afacerilor
interne (JAI) conținând dispoziții privind:
- Procedurile de cooperare interguvernamentală, regulile și mijloacele
cooperării;
- Vizele resortisanților din țările terțe;
- Cooperarea judiciară în materie civilă și penală, polițienească;
- Combaterea rasismului și a xenofobiei;
1
Art. 1 din TUE: ”Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat și pe Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele”). Aceste două tratate au aceeași valoare juridică.
Uniunea se substituie Comunității Europene și îi succedă acesteia.”
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., pag. 49-50
- Combaterea traficului de droguri, arme;
- Combaterea criminalității organizate și a terorismului;
- Combaterea infracțiunilor împotriva minorilor și a traficului de persoane.
2.4. Evoluția Uniunii Europene

Pentru că terminologia specifică devine din ce în ce mai diversificată
și din dorința de a evita confuziile în exprimare, vom explica faptul că expresia
de
”Comunitate Europeană” sau ”Comunități” se referă la cele trei
comunități:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO),
Comunitatea
Economică (CEE) și Comunitatea Energiei Atomice
(CEEA).
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (TUE)1,
Comunitatea Economică (CEE) a fost denumită ”Comunitatea
Europeană”,
CECO și CEEA rămânând la aceeași titulatură.Cu toate acestea expresia de
”Comunitate Europeană ” va fi întâlnită și pentru desemnarea celor trei
comunități2. TUE aduce modificări și în ceea ce privește redenumirea
instituțiilor uniunii, respectiv Consiliul Ministerial devine Consiliul
Uniunii Europene iar Comisia devine Comisia Europeană.
Din punct de vedere al extinderii Uniunii Europene statele care-și doreau
calitatea de membru urmau o singură procedură de aderare stabilită prin
dispozițiile art. 49 din TUE3:
” Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 4 și care
se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al
Uniunii.
Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la
această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care
se
pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după
aprobarea
Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din
care
este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se
iau în considerare.
Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care
se
întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre și statul
solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele
contractante, în conformitate cu normele lor constituționale.”
1
Data de 1 noiembrie 1993
2
3
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0013:0046:ro:PDF consultat la data de
14 mai 2014
4
Valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
2.4.1. Procedura de aderare a statelor la Uniunea
Europeană
Este important să ne oprim și asupra procedurii de aderare a statelor la
Uniunii Europene deoarece aceasta este importantă sub aspectul extinderii
uniunii și sub aspectul înțelegerii criteriilor de îndeplinit necesare. N. Diaconu1
încadrează aceste criterii în trei categorii determinante, precum condiții cu
caracter politico-democratic, economic și jurisdicțional. Vom aminti însă, fără a
le încadra într-o tipologie, care sunt aceste condiții de bază în funcție de care un
stat poate sau nu deveni stat membru al UE:
- statul solicitant trebuie să aibă din punctul de vedere al normelor juridice de
drept internațional calitatea de ”stat” (să poată fi subiect de drept potrivit
dreptului internațional public iar această calitate să fie recunoscută de toate
statele membre). De asemenea statul trebuie să aibă asigurată separația
puterilor în stat iar cei aleși trebuie să beneficieze de o procedură de vot egal,
direc, secret și periodic2.
- statul solicitant să aibă calitatea de ”stat european” (referitoare la așezarea
geografică în regiunea continentală a Europei). Acest ultim criteriu a stârnit
suficiente discuții în legătură cu apartenența Turciei la Europa 3, care face
parte mai mult din Asia.
- statul solicitant să respecte art. 2 al TUE privitor la valorile uniunii cu accent
pe principiile democrației, a respectării drepturilor omului și a
minorităților dar trebuie să aibă în vedere și principiul priorității legislației
comunitare în fața legislației naționale a statului solicitant;
- statul solicitant trebuie să corespundă din punct de vedere economic unui
standard impus de statele membre (economie de piață funcțională). Pentru
îndeplinirea acestei condiții Uniunea Europeană a creat instrumente
financiare preaderare precum PHARE 4, SAPARD5 ȘI ISPA6 pentru a sprijini
statele candidate7.
Aderarea se referă, potrivit concepției lui F.Gyula8, la faptul că statul în
cauză devine membru în cele trei comunități europene cu personalitate juridică,
respectiv va avea o participare interguvernamentală la politica externă și de
securitate comună și cooperarea judiciară și polițienească în materie penală.
1
2
3
Ibidem
4
Finanțări nerambursabile în domeniile acquis-ului comunitar, în special pentru susținerea economică a țărilor
în tranziție. Acronimul se referă la Polonia și Ungaria: Asistență pentru reconstrucție economică.
5
Programul Special de Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală
6
Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare este un program ce oferă ajutor financiar în două
domenii principale, respectiv mediu și transporturi cu accent pe sincronizarea legislativă a statelor solicitante
7
8
Gyula Fabian, op. cit., p. 42
Concret, în art. 49 din TUE, se prezintă o procedură generică de aderare,
după cum urmează: ”Orice stat european care respectă valorile prevăzute la
articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină
membru al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt
informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa
Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după
aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea
membrilor din care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de
Consiliul European se iau în considerare.
Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre și statul
solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele
contractante, în conformitate cu normele lor constituționale.”
Încercând să ordonăm logic pașii pe care un stat, care dorește să devină
membru al Uniunii Europene , trebuie să-i urmeze, iată care ar fi
aceștia1:
1. Decizia internă de aderare.
2. Formularea cererii de aderare.
3. Comunicarea cererii de aderare Consiliului UE.
4. Trimiterea cererii de la Consiliul UE la Comisie pentru ”luările de
poziții”.
5. Elaborarea ”luărilor de poziții” de către Comisie după analizarea situației
politice, economice, juridice a statului solicitant.
6. Adoptarea hotărârii de acceptare a ”Luărilor de poziții” în cadrul
Comisiei.
7. Hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziție a Comisiei și privind
începerea negocierilor de aderare.
8. Deschiderea conferinței de aderare cu țara solicitantă devenită candidată.
9. Purtarea negocierilor de aderare.
10.Semnarea protocolului de închidere a negocierilor de aderare.
11.Trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul European.
12.Aprobarea Parlamentului European.
13.Ratificarea tratatului de aderare de către statul candidat.
14.Ratificarea tratatului de aderare de către statele membre.
15.Intrarea în vigoare a tratatului de aderare.
1
După semnarea TUE de către cele douăsprezece state membre, au urmat
încă două valuri ale extinderii Uniunii Europene prin acceptarea în anul 1994 a
Austriei, Finlandei și Suediei și în 2004 a Ungariei, Poloniei, Estoniei, Cehiei,
Letoniei, Lituaniei, Sloveciei, Sloveniei, Maltei și Ciprului.
Deși România și Bulgaria au depus aderarea în același val de extindere cu
cel al ultimelor zece țări enumerate, abia la 1 ianuarie 2007 acestea au fost
primite în Uniunea Europeană. UE însumează în prezent 28 de țări după
aderarea Croației în iulie 2013.
2.4.2. Aderarea României la Uniunea Europeană

Premergător aderării, documentele care au stat la baza acestui tratat au fost
după cum urmează:
- Avizul comisiei din 22 februarie 2005 privind cererile de aderare la Uniunea
Europeană prezentate de Republica Bulgaria şi România
- Rezoluţia legislativă a Parlamentului European privind cererea de aderare la
Uniunea Europeană a României (AA1/2/2005-C6-0086/2005-
2005/0902(AVC)) (Procedura avizului conform)
- Decizia Cconsiliului Uniunii Europene din 25 aprilie 2005 privind admiterea
în Uniunea Europeană a Republicii Bulgaria şi a României
- Notă privind intrarea în vigoare a tratatului de aderare
- Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea
Republicii Bulgaria şi a României în Uniunea Europeană
Etapele procesului de aderare a Românie la Uniunea Europeană 1 au fost
următoarele:
- 2007, România devine Stat Membru al Uniunii Europene;
- 2005, 13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi
Bulgariei la Uniunea Europeană; la 25 aprilie, în cadrul unei ceremonii
oficiale, desfăşurate la Abaţia de Neumunster din Luxemburg, se semnează
Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană;
- 2004, 17 decembrie la Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte
confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea
Europeană;
- 2003, 26 martie, Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a
Parteneriatului de Aderare cu România;
- 2002, 13 noiembrie, Comisia adoptă o "Foaie de parcurs" pentru România şi
Bulgaria; 20 noiembrie, Parlamentul European ia în considerare data de 1
ianuarie 2007 ca dată ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;
12-13 decembrie, Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării
a 10 noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria;
1
http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:L:2005:157:SOM:RO:HTML consultat în iunie 2014
- 2000, februarie, în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale,
dedicată lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea
oficială a negocierilor de aderare a României;
- 1999, iunie, România adoptă Planul Național de Aderare la Uniunea
Europeană iar în decembrie, la Helsinki, Consiliul European decide
începerea negocierilor cu şase ţări candidate, printre care şi România;
- 1998, noiembrie, Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind
procesul de aderare a României la Uniunea Europeană;
- 1997, iulie, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include opinia
asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană;
- 1995, 1 februarie, intră în vigoare Acordul European iar în iunie România
depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;
- 1993, 1 februarie, România semnează Acordul European (Acordul european
instituie o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi
Statele Membre ale acestora, pe de altă parte).
Tratatul de aderare1 reprezintă actul care consfințeste sub aspect juridic
aderarea României la Uniunea Europeană. Intrarea în vigoare a Tratatului a
fost la 1 ianuarie 2007, când s-a produs aderarea efectivă. Este un
Tratat comun pentru valul format din România și Bulgaria. România a lucrat la
Tratat din mai 2004, având colaborarea experților din UE și a celor din
structurile instituționale românești implicate2. Tratatul de aderare3 cuprinde o
parte generală, alcatuită din Tratatul de aderare și Actul de aderare, respectiv
Protocolul de aderare.
1
Prima parte a Tratatului conține definiții și prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România și
Bulgaria al tratatelor fundamentale și al actelor adoptate de instituțiile comunitare și de Banca Centrală
Europeană anterior aderării acestora la UE. Partea a doua conține prevederile instituționale, respectiv
participarea României și Bulgariei la instituțiile Uniunii Europene. Partea a treia (prevederile permanente)
cuprinde obligația adaptării actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene în diferite domenii, precum și
referirea la mecanismul și condițiile în care se va realiza această adaptare. Partea a patra (Prevederile
temporare) se referă la măsurile tranzitorii (conținute în anexă), prevederile instituționale și prevederile
financiare, precum și la clauzele de salvgardare. Partea a cincea (Prevederi referitoare la adaptările
instituționale) cuprinde dispoziții privind adaptările instituționale care sunt necesare în urma aderării
României și Bulgariei, modalitățile de aplicare a actelor instituțiilor comunitare față de Bulgaria si Romania si
prevederile finale.
2
http://www.euractiv.ro/content/section|readStory/stID_4/pT_sumare/pID_1637/Nou-Tratatul-de-
Aderare- integral-in-limba-romana.html consultat la data de 6 iunie 2014
3
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, anul 48, 21 iunie 2005, Tratatul între Regatul Belgiei, Republica
Cehă,
Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei,
Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania,
Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica
Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda,
Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi
Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană
24
2.4.3. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a fost încheiat cu scopul de a îmbunătăți
integrarea europeană, măsurile și tehnicile acesteia. Tratatul s-a semnat la
Amsterdam în octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999 1. Conținutul
acestui tratat urmărește modificarea și chiar abrogarea unor dispoziții din tratatul
TUE și Tratatul de instituire a Comunității Europene, după cum este prevăzut în
art. 12 alin 1:”Articolele, titlurile şi secţiunile Tratatului privind Uniunea
Europeană şi ale Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, aşa cum
au fost modificate prin dispoziţiile prezentului tratat, se renumerotează conform
tabelelor de echivalenţe prevăzute în anexa la prezentul tratat, care face parte
integrantă din acesta.”
Prin acest tratat s-a ajuns la o simplificare și codificare a tratatelor, o
politică mai coerentă și mai eficientă în domeniul extern, în plus se face
trimitere la raporturile Uniunii Europene cu cetățenii proprii, la libertatea,
securitatea și justiția la nivelul Uniunii Europene2. Cele mai importante
modificări sunt precizate de N.Diaconu3 în cartea sa, după cum urmează:
- flexibilitatea procesului de integrare a noilor state în funcție de nivelul de
dezvoltare;
- posibilitatea suspendării unor drepturi ale statului care a încălcat grav
drepturile omului, dispusă de organele competente;
- creșterea competențelor uniunii în domenii precum protecția mediului,
politica socială și forța de muncă dar și în alte domenii ținând cont de
principiul flexibilității în exercitarea competențelor comunitare;
- stabilirea cetățeniei uniunii care o completează pe cea națională;
- stabilirea componenței unor instituții comunitare ținând cont de extinderea
uniunii;
- stabilirea procedurii de vot cu majoritatea calificată;
- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulație a persoanelor,
regimul vamal (transferând pilonul III în pilonul I). Cooperarea judiciară în
materie civilă și cooperarea administrativă au trecut în pilonul I, iar
pilonul III a rămas doar cooperării polițienești și cooperării judiciare în
domeniul penal;
- era completat cu protocoale anexate.
Chiar dacă acest tratat nu s-a ridicat așteptărilor statelor membre, a
reprezentat un punct de plecare în procesul de perfecționare și îmbunătățire a
dispozițiilor care ghidează integrarea europeană.
1
Javier Solana de Madariaga este primul Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună,
începând cu 4 iunie 1999 (Gyula, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, 2008, p. 39)
2
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 35 apud.
Ovidiu Ținca
3
2.4.4. Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003 și a fost încheiat
cu scopul de a aduce modificări, completări, adăugiri și înlocuiri în dispozițiile
tratatelor TUE și CE. Din punct de vedere structural tratatul cuprinde două părți
urmate de o serie de declarații. După cum afirmă F. Gyula 1 acest tratat este
primul care se referă la cele 27 de state membre, ținând cont doar de cererile de
aderare ale statelor din estul Europei.
Modificările și completările intervenite prin acest tratat au avut în vedere2:
- componența Comisiei Europene și a Parlamentului European;
- distribuirea voturilor în Consiliu și reorganizarea Curții de
Conturi;
- principiul cooperării consolidate prin introducerea de noi articole
explicative ale acestui principiu (art 27A-27E)
- noi prevederi privind acordarea vizelor și libera circulație a persoanelor și
a
bunurilor.
Modificările aduse prin acest tratat au privit în principal extinderea
principiului majorității calificate, nimirea și rolul Președintelui Comisiei,
precum și repartizarea competențelor între Curte și Tribunalul de Primă
Instanță3.
2.4.5. Constituția Europeană și Tratatul de la

Lisabona
Ca urmare a unor cerințe impuse în evoluția europeană dar și globală
(”apropierea Europei de cetățenii săi; edificarea unui spațiu politic într-o Uniune
extinsă; transformarea Uniunii înr-un actor international relevant”4) s-a născut
ideea de a elabora o Costituție, o opțiune pentru un model federal explicit al
Uniunii Europene. Convenția Europeană (un fel de Adunare extraparlametară) a
reușit ”adoptarea prin consens a unui text unic ce era, nici mai mult, nici mai
puțin decât un tratat prin formă și o constituție prin conținut” 5. Constituția
europeană exprima opțiunea pentru o integrare politică expresă, în comparație
cu metodele internaționale și economice din etapele anterioare.
Tratatul privind instituirea Constituției Europene a fost semnat la 29
octombrie 2004 la Roma și urma să intre în vigoare la 2 ani de la ratificarea
acestuia de către statele membre. Acest document juridic comunitar fundamental
a apărut cu scopul de a simplifica legislația existentă și de a împinge
uniunea către o integrare mai accentuată6.
Situația acestui tratat nu a fost una lejeră deoarece Franța și Olanda, în
urma referendumului național, au respins acest tratat iar Marea Britanie,
Irlanda,
1
2
3
4
Fancisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona,
Editura, Polirom, 2011, p. 26
5
Ibidem, p. 27
6
Danemarca, Polonia, Cehia, Portugalia și Suedia nu au mai făcut efortul de a
organiza referendumul pentru ratificare. Pe lângă aceste state menționate,
celelalte 18 (Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Estonia, Finlanda, Germania,
Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, România,
Slovenia, Slovacia, Spania) au ratificat tratatul fără probleme.
Chiar dacă Uniunea Europeană (1992) avea o dimensiune politică, natura
sa politică era evidențiată mai degrabă implicit. Criza constituțională a fost
generată de recomandarea ca organizarea referendumurilor naționale să aibă loc
aproximativ în același interval de timp, numai că statele membre nu s-au
coordonat între ele, iar francezii și olandezii au respins prin referendumuri
successive Tratatul Constituțional. Ulterior, în anul 2007, s-a ajuns la un acord
referitor la mandatul de revizuire a Constituției. În realitate a apărut o nouă
oportunitate, numai că de data aceasta sub aparența unui nou Tratat de reformă.
Cele mai importante modificări legislative propuse de noua Constituție
erau referitoare la investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică, crearea
funcțiilor de ministru de externe al uniunii și de președinte al Consiliului
European și reglementarea ”retragerii voluntare”1 pentru statele care nu
mai doreau să facă parte din uniune. Astfel, potrivit Articolului I-60:
”1. Orice stat membru poate hotărî, conform dispoziţiilor sale
constituţionale, să se retragă din Uniune.
2. Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului.
În lumina orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie
cu acest stat un acord de stabilire a modalităţilor de retragere, ţinând seama
de
cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se negociază conform
articolului III-325 alineatul (3). Acesta se încheie în numele Uniunii de către
Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea
Parlamentului European.
3. Constituţia îşi încetează aplicabilitatea pentru statul în cauză de la
data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de
acord, după doi ani de la notificarea prevăzută în alineatul (2), cu condiţia să
nu intervină o prorogare a acestui termen stabilit de Consiliul European în
unanimitate cu statul membru în cauză. (...)”
1
Oricând după retragerea voluntară un stat putea reveni cu cererea de aderare, însă acesta trebuia să
respecte
prevederile articolului I-58, respectiv criteriile de eligibilitate şi procedura de aderare la
Uniune:
”1. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile prevăzute în articolul I-2 şi care se
angajează să le promoveze în comun.
2. Orice stat european care doreşte să devină membru al Uniunii adresează o cerere Consiliului. Parlamentul
European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere. Consiliul hotărăşte în
unanimitate, după consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu
majoritatea membrilor care îl compun. Condiţiile şi modalităţile de admitere fac obiectul unui acord
între statele membre şi statul candidat. Acest acord este supus ratificării de către toate statele contractante,
conform dispoziţiilor lor constituţionale.”
Cu toate acestea, chiar dacă Tratatul privind instituirea Constituției
Europene se dorea a fi legea fundamentală a Uniunii Europene, succesul
ratificării acestuia nu a fost unanim între statele membre iar soluția propusă de
acestea a fost respingerea Constituției și crearea unui nou tratat, respectiv
Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1
decembrie 2009. În literatura de specialitate1, neacceptarea Tratatul privind
instituirea Constituției Europene de către un stat membru s-a interpretat
ca fiind echivalentă cu ieșirea din uniune, însă noi nu împărtășim această opinie.
Practic, noul tratat este clădit pe conținutul Constituției Europene din
cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate și schimbarea
titlului de ”Constituție” care la nivel simbolic speria populația europeană2.
Tratatul de la Lisabona a inclus câștigurile Constituției, prin reforma
adusă. În fond, pentru aprofundarea democrației, se realiza recunoașterea
valabilității juridice a Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE, dar și un rol
crescând al Parlamentului European în procesul legislativ sau încorporarea
parlamentelor naționale în controlul subsidiarității,dreptul la inițiativă
legislativă cetățenească, urmare a strângerii unui milion de semnături. În
vederea creșterii eficacității, multe decizii au trecut de la unanimitate la
majoritate calificată și s-au creat noi baze juridice cu privire la politica
energetică comună, lupta împotriva schimbărilor climatice, politica spațială
europeană, noi instrumente în materie de migrație. În scopul unei prezențe mai
active, s-au dezvoltat noi instrumente (Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe și Politică de Securitate – fostul ministru European de Externe
din Tratatul constituțional, Serviciul European de Acțiune Externă, atribuirea de
personalitate juridică Uniunii Europene (ce devine, astel, subiect de drept
internațional). La nivelul solidarității, aceasta este întărită prin instrumente
care se referă la obligația statelor membre de a fi solidare în domeniul
energetic, apariția clauzei de solidaritate în cazul în care un stat membru
suferă un atac terorist sau o catastrofă naturală/umană.
Tratatul de la Lisabona aduce modificări și completări dispozițiilor
Tratatului TUE și Tratatului privind Comunitatea Europeană având 36 de
protocoale și 65 de declarații anexate.
În realitate Tratatul de la Lisabona reprezintă o revizuire a tratatelor
fondatoare de la crearea Comuntăților Europene, se definește ca un tratat clasic
de reformă, cu caracter internațional și prin care dreptul primar al Uniunii
Europene operează cu două texte (Tratatul privind Uniunea Europeană și
Tratatul privind funcționarea Uniunii). Schimbările fundamentale introduse prin
Tratatul de la Lisabona vizează: personalitatea juridică a Uniunii Europene;
obligativitatea juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale; stabilirea pachetului
de valori și obiective ale Uniunii; stabilirea dispozițiilor privind funcționarea
democratică a Uniunii; comunitarizarea celui de-al treilea pilon privind justiția
și
1
2
afacerile interne; delimitarea comptențelor; stabilirea unei proceduri de control a
pricipiului subsidiarității; realizara unei ambițioase reforme instituționale;
realizarea unor inovații majore în domeniul politicii externe, apărării și
securității; apariția unor noi baze legale ale uniunii. De asemenea, prin Tratatul
de la Lisabona sunt delimitate competențele uniunii, prin trei categorii:
- exclusive (articolul 3 din TFUE - numai UE poate să legifereze şi să adopte
acte obligatorii în aceste domenii. Rolul statelor membre este aşadar limitat la
aplicarea acestor acte, exceptând cazurile în care UE le autorizează să adopte ele
însele anumite acte);
- comune/partajate ( articolul 4 din TFUE - UE şi statele membre sunt abilitate
să adopte acte obligatorii în aceste domenii. Cu toate acestea, statele membre pot
să-şi exercite competenţa numai în măsura în care UE nu şi-a exercitat-o sau a
decis să nu-şi exercite competenţa proprie;
- de sprijin, coordonare sau complementare (articolul 6 din TFUE - UE nu
poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau completa acţiunea
statelor membre. Prin urmare, ea nu dispune de putere legislativă în aceste
domenii şi nu poate să se implice în exercitarea competenţelor care le revin
statelor membre).
În același timp, este stabilită și lista domeniilor corespunzătoare fiecărei
categorii: exclusivele (articolul 3 – uniunea vamală; politica de concurență,
când este vorba despre piața unică; politica mnetară; conservarea
resurselor maritime, ca parte a politicii de pescuit comune; politica comercială
comună; încheierea de acorduri internaționale în sectoarele respective);
mixtele/partajate (articolul 4 – piața internă; politica socială; coeziunea
economică, socială și teritorială; agricultura ș pescuitul; mediul; protecția
consumatorilor; transporturile; rețelele transeuropene; energia; spațiul de
libertate, securitate și justiție; partea de securitate a politicii vizând sănătatea
publică; cercetarea și dezvoltarea; cooperarea pentru dezvoltare și ajutorul
umanitar); acțiunile de sprijin, coordonare și complementare (articolul 6 – în
raport cu protecția și îmbunătățirea sănătății oamenilor, industria, cultura și
turismul, educația, tineretul, sportul și formarea profesională, protecția civilă și
cooperarea administrativă).
Din punct de vedere instituțional, tratatul asigură statele membre de
existența unui cadru instituținal care va funcționa în acord cu valorile și
obiectivele uniunii, cu ”susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale
statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii
politicilor şi a acţiunilor sale”.
Cadrul instituțional al Uniunii Europene este format, după cum se prevede
în dispozițiile articolului 9 al tratatului, după cum
urmează:
”(...) Instituţiile Uniunii
sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul;
— Comisia Europeană (denumită în continuare
«Comisia»);
— Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene;
— Banca Centrală
Europeană;
— Curtea de Conturi.
(2) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite
prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute
de acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană şi la Curtea de
Conturi, precum şi dispoziţiile detaliate referitoare la celelalte instituţii
figurează în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet
Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii
consultative.”
De asemenea, menționăm și alte modificări intervenite prin acest tratat
precum1:
- Crearea funcției de Președinte al UE care va fi și Președintele Consiliului,
o
persoană cu reputație notabilă, aleasă în unanimitate de prim-miniștri și șefii
statelor membre pe o perioadă de 2 ani și 6 luni;
- Micșorarea numărului de comisari din Comisia Europeană;
- Extinderea atribuțiilor Parlamentului European în domeniul
adoptării
bugetului și aprobării acordurilor internaționale. Numărul maxim de
deputați
europeni va fi de 750;
- Înființarea funcției de Inalt Reprezentant2 al Uniunii europene pentru
Afaceri
Externe și Politica de Securitate;
- Redistribuirea numărului de locuri în Consiliu;Tratatul prevede în art. 9 C
alin. 3 și 4, următoarele: ” Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu
excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Începând cu 1
noiembrie
2014, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55 % din
membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia
şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65 % din
populaţia Uniunii.”
- După cum erau prevăzute și în Constituția Europei la care s-a renunțat, în
acest tratat s-a menținut investirea Uniunii Europene cu personalitate
juridică3 și introducerea clauzei de retragere voluntară.
- Este recunoscut dreptul de inițiativă legislativă cetățenilor europeni prin
art.
11 din tratat, după cum urmează în alin. 1 și 4: ”(1) Instituțiile
acordă cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace
corespunzătoare,
1
2
Articolul 15 alin (2) din TUE: Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri
externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
3
Articolul 47 din TUE: Uniunea are personalitate juridică.
posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în
mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii. (4) La inițiativa a cel
puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semni
ficativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în
limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care
acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea
aplicării tratatelor.”
- Impunerea respectării drepturilor fundamentale ale omului după cum se
prevede în art. 9 din tratat: ”În toate activitățile sale, Uniunea
respectă principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție
egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. Este
cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru.
Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.”
2.4.6. Obiectivele Uniunii Europene

Obiectivele Uniunii Europene sunt formulate în Tratatul de la Lisabona
sub forma unor finalități cu evidente conotații politice ale unei organizații
politice:
- promovarea păcii, valorilor sale și bunăstării popoarelor
sale;
- oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere
interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în
corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de
azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui
fenomen.
- instituirea unei piețe interne;
- acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere
economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață
cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de
muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de
îmbunătățire a calității mediului;
- promovarea progresului științific și tehnic.
- combaterea excluziunii sociale și a discriminărilor;
- promovarea justiției și protecției sociale, egalității între femei și
bărbați,
solidarității între generații și protecției drepturilor copilului;
- promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, precum și solidarității
între statele membre;
- respectarea bogăției diversității sale culturale și lingvistice și veghează la
protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european;
- instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este
euro;
- în relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă
și
promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi.
Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei,
solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil,
eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor
copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional,
inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite;
- urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de
competențele care îi sunt atribuite prin tratate. Se poate deduce din analiza
acestor obiective că Tratatul de la Lisabona definește modelul european de
societate și astfel toate aceste elemente ”trebuie respectate în toate și în fiecare
dintre acțiunile europene, în cazul nerespectării acestor principii, respectivele
acțiuni devin susceptibile a fi atacate în fața Curții de Justiție”1.
2.5. Caracteristicile juridice ale Uniunii Europene
2.5.1. Caracteristici generale

Ca organizație internațională, Uniunea Europeană are marea
responsabilitatea de a continua și promova obiectivele celor trei
comunități inițiale pe o durată nelimitată în timp2. În acest sens, rolul său de
uniune este investit cu o serie de caracteristici specifice conturate de statutul
său internațional.
Crearea acestei uniuni a respectat principiile internaționale oferite de
dreptul internațional public și dreptul național iar calitatea de membru al acestei
uniuni a fost condiționată de conformitatea normelor constituționale ale
statului solicitant cu cele prevăzute de Tratatul de constituire al Uniunii
Europene.
Trebuie să menționăm că începând cu anul 1992 când a intrat în vigoare
Tratatul de la Maastricht iar uniunea a luat ființă și până astăzi, Uniunea
Europeană a trecut printr-un proces de perfecționare ocazionat de tratatele
intervenite în această perioadă (Amsterdam, Nisa, Lisabona). Una dintre cele
mai importante noutăți aduse prin Tratatul de la Lisabona a fost dobândirea
personalității juridice de către Uniunea Europeană, adică o legitimitate juridică
în sensul obținerii competențelor necesare unei organizații internaționale.
Capacitatea juridică obținută îi permite acum exercițiul drepturilor și asumarea
obligațiilor ce reies din tratatele pe care le poate încheia cu alte organizații
internaționale sau alte state3. Domeniile de interes pentru astfel de acorduri,
cooperări sau tratate sunt politica externă și politica de securitate comună.
Această personalitate juridică a Uniunii Europene se remarcă, după cum
scrie N. Diaconu4, atât în cadrul ordinii interne a statelor membre, prin
atribuțiile de implementare a aquis-ului comunitar cât și în ordinea juridică
proprie, prin capacitatea de a-și exercita competențele.
1
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Editura
Polirom, p. 106
2
Potrivit art. 53 din TUE: ”Prezentul tratat se încheie pe durată nelimitată.”
3
Articolul 37 (ex-articolul 24 TUE): ”Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state
sau organizații internaționale în domeniile care fac obiectul prezentului capitol.” - CAPITOLUL 2
DISPOZIȚII
SPECIALE PRIVIND POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ
4
Din perspectiva organelor de reprezentare internațională a Uniunii
Europene în Tratatul de la Lisabona sunt specificate o serie de prevederi care
scot în evidență rolul de reprezentare pe care unele funcții le au, precum
Președintele Comisiei Europene, Președintele Consiliului European, Înaltul
Reprezentant, și Președintele Parlamentului. Detaliind câteva competențe putem
spune că Președintele Comisiei Europene1 reprezenta Uniunea Europeană la
reuniunile internaționale, Președintele Parlamentului este cel care, ales dintre
membrii săi, reprezintă Parlamentul în relațiile externe cu celelalte instituții
comunitare iar Președintele Consiliului European (2,5 ani) reprezenta extern
Uniunea Europeană în problemele referitoare la politica externă și de securitate
comună așa cum se prevede în articolul 15 aliniatul 6 din TUE:
”(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului
European;
(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri
Generale;
(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul
Consiliului
European;
(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune
a
Consiliului European.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și
de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.Președintele
Consiliului European nu poate exercita un mandat național.”
Putem specifica în continuare legătura care există între cele două funcții
detaliate mai sus și cea de Înalt Reprezentant, după cum urmează în articolul
18
din TUE:
”(1) Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu
acordul
președintelui Comisiei, numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate. Consiliul European poate pune capăt
mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură.
(2) Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună
a
Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și
o
aduce la îndeplinire în calitate de împu• ternicit al Consiliului.
Acesta
1
În art.17 alin 6 din TUE se prevede că: Președintele Comisiei:
(a) definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea;
(b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunilor
acesteia;
(c) numește vicepreședinții, alții decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate, dintre membrii Comisiei.
acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de securitate și
apărare comună.
(3) Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri
Externe.
(4) Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei.
Acesta
asigură coerența acțiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul
Comisiei, cu responsabilitățile care îi revin acesteia din urmă în domeniul
relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe a
Uniunii. În exercitarea acestor responsabilități în cadrul Comisiei, și numai cu
privire la aceste responsabilități, Înaltul Reprezentant se supune procedurilor
care reglementează funcționarea Comisiei, în măsura în care acest lucru este
compatibil cu alineatele (2) și (3).”
Pe lângă funcțiile prezentate, Uniunea Europeană este reprezentată în
statele membre de anumite ”misiuni de reprezentare” cu un statut diplomatic
asemănător ambasadelor iar în statele terțe prin ”delegații” numite de Comisie
pentru a căror înființare este necesar acordul statului gazdă. Aceste prevederi
sunt specificate în finalul articolul 32 (fraza a 5-a)1 din tratatul TUE:
”Misiunile diplomatice ale statelor membre și delegațiile Uniunii în țările
terțe și în cadrul organizațiilor internaționale cooperează între ele și contribuie
la formularea și la punerea în aplicare a abordării comune.
Observăm faptul că se prevede obligativitatea statelor de a asigura
”coordonarea între misiunile diplomatice și delegațiile uniunii în state terțe și pe
lângă organizațiile internaționale, în vederea consolidării cooperării și
contribuirii la formularea unei abordări comune”2. Cooperarea dintre misiunile
diplomatice și consulare ale statelor membre în statele terțe este prevăzută în
articolul 353 din tratatul TUE, după cum urmează:
Misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre și delegațiile Uniunii în
țările terțe și la conferințele internaționale, precum și reprezentanții acestora
pe lângă organizațiile internaționale, cooperează pentru a asigura respectarea
și punerea în aplicare a deciziilor care definesc pozițiile și acțiunile Uniunii
adoptate în temeiul prezentului capitol. Acestea își aprofundează
cooperarea prin schimbul de informații și prin evaluări comune. Acestea
contribuie la punerea în aplicare a dreptului la protecție al cetățenilor Uniunii
pe teritoriul țărilor terțe, prevăzut la articolul 20 alineatul (2) litera (c) din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și a măsurilor
adoptate pentru punerea în aplicare a articolului 23 din tratatul menționat.”
De aici înțelegem faptul că se pune accent pe scopul final al acestei
cooperări aprofundate, respectiv punerea în aplicare a deciziilor privind acțiunile
și pozițiile uniunii dar și pe protecția diplomatică a cetățenilor
europeni.
O altă caracteristică importantă a Uniunii Europene se referă la
procedura recunoașterii internaționale, ca instrument al relațiilor
internaționale. Recunoașterea reprezintă acel act unilateral și declarativ prin care
1
ex-articolul 16 TUE
2
Gâlea Ion, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 87
3
ex-articolul 20 TUE
un stat constată existența unui alt stat, organizație sau guvern. În cazul Uniunii
Europene, aceasta poate fi recunoscută de state terțe ca organizație internațională
iar uniunea recunoaște la rândul ei statele nou devenite membre.
Un exemplu recent de recunoaștere este acela realizat de uniunea
Europeană în 2008 prin care a recunoscut statul Kosovo ca subiect de drept
internațional1. Statele pot refuza recunoașterea unei entități statale
autoproclamate, după cum Constantiv Valentin2 prevede în lucrarea sa, de
exemplu când Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a refuzat să
recunoască în 1983 Republica Turcă din Ciprul de Nord.
Specificitatea Uniunii Europene ca organizație internațională este dată de
o serie de caractere pe care N. Diaconu3 le menționează în lucrarea sa ca fiind:
natura juridică, modalitățile de exercitare a competențelor și de
cooperare economică, procedura de modificare a tratatelor și sistemul
instituțional unic al Uniunii Europene.
În privința naturii juridice a Uniunii Europene putem spune că suntem de
acord cu majoritatea doctrinarilor care situează uniunea undeva între o ordine
juridică internațională și una federală. Însă la baza cooperării și intracțiunii
dintre statele membre stau normele specifice de drept ale Uniunii Europene și
nu normele de drept internațional public. De asemenea, spre deosebire de alte
organizații internaționale, Uniunea Europeană are ca obiectiv principal
integrarea prin însușirea unor atribute de suveranitate exercitate în comun cu
statele membre.
În privința modalității de exercitare a competențelor între Uniunea
Europeană și statele membre, prin Tratatul de la Lisabona s-au stabilit câteva
aspecte referitoare la delimitarea competențelor acestora. Astfel, în articolul 3b
se menționează faptul că această delimitare a competențelor se realizează
potrivit principiilor atribuirii, subsidiarității și proporționalității, după
cum urmează:
”(1) Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul
atribuirii.
Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru
realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care
nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
(3) În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt
de
competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în
care
1
2
Constantin Valentin, Drept Internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 233
3
obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită
dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii.(...)
(4) În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi
formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor
tratatelor.(...)”
Explicarea acestor principii este completată de protocoale specifice
atașate Tratatului de la Lisabona 1, în care se explică și conceptul de
”competențe partajate”, adică ” în cazul în care Uniunea desfăşoară o
acţiune într-un anumit domeniu, domeniul de aplicare al exercitării
competenţelor sale include doar acele elemente care sunt reglementate de
respectivul act al Uniunii şi, prin urmare, nu include întregul domeniu.”2
După cum precizează F. Gyula3, principiul subsidiarității exprimă voința
individului de a depinde de stat și de autorități numai în măsura în care acesta
are nevoie de ajutor și este un principiu care reduce conflictul dintre centralizare
și regionalizare. Principiul permite extinderea acțiunii uniunii în limitele
competențelor sale, atunci când circumstanțele o cer și limitarea sau încetarea
acțiunii ei atunci când nu mai este justificată4.De asemenea, în mod concret,
orice proiect de lege de la nivel comunitar trebuie să primească avizul motivat al
conformității sau a nonconformității cu principiul subsidiarității.
În completare, principiul proporționalității explică faptul că acțiunile
comunității vor respecta măsura potrivită și necesară atingerii scopurilor propuse
atât în privința încărcării statelor membre cu obligații cât și în privința adaptării
mijloacelor folosite.
Referitor la cooperarea economică, după cum am specificat în paginile de
până acum, conceptul de piață comună este înlocuit în 1986 prin semnarea
Actului Unic European cu termenul de piață internă. Dacă defineam piața
comună ca locul în care fiecare participant putea să investească, să producă, să
lucreze, să cumpere, să vândă, să furnizeze și să cumpere servicii în condiții
economice favorabile, piața internă aduce ca noutate specificitatea inexistenței
frontierelor interne în care circulația mărfurilor, serviciilor, persoanelor și
capitalurilor funcționează după principiile unei piețe interne la nivel național.
”(2) Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care
libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este
asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.”5
Pentru menținerea și buna funcționare a acestei piețe interne, Consiliul și
Comisia ca organe ale Uniunii Europene și-au propus o serie de obiective în
1
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
2
Protocolul privind exercitarea competenţelor partajate
3
4
Ibidem, p. 71
5
Articolul 26 alin. 2 din TFUE (ex-articolul 14 TCE)
vederea adoptării măsurilor necesare instituirii pieței interne, în conformitate cu
dispozițiile tratatelor și definirii condițiilor necesare asigurării unui progres
echilibrat în toate sectoarele vizate ale pieței interne. Așa cum este prevăzut în
articolul 27 1: ”Comisia ține seama de amploarea efortului pe care anumite
economii care prezintă decalaje ale nivelului de dezvoltare va trebui să îl
susțină pentru instituirea pieței interne și poate propune dispoziții
corespunzătoare. În cazul în care aceste dispoziții iau forma unor derogări,
acestea trebuie să aibă caracter temporar și să perturbe cât mai puțin
funcționarea pieței interne.”
Cu toate acestea, piața internă evoluează în timp odată cu schimbările
sociale și tinde să se redenumească din nou, așa cum N. Diaconu2 a preconizat
ca fiind ”piața europeană autohtonă” caracterizată de: moneda unică, sistemul
armonizat de taxe, existența unei infrastructuri integrate și realizarea
completă a celor patru libertăți.
Uniunea Europeană se distinge de alte organizații internaționale și prin
procedurile specifice de modificare și revizuire a tratatelor, respectiv
ordinară și simplificată, după cum sunt detaliate în articolul 48 din tratatul TUE:
” (1) Tratatele pot fi modificate în conformitate cu o procedură de
revizuire
ordinară. De asemenea, acestea pot fi modificate în conformitate cu
unele
proceduri de revizuire simplificate.
Procedura de revizuire ordinară
(2) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia
poate
prezenta Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot viza,
printre altele, fie extinderea, fie reducerea competențelor atribuite Uniunii în
cadrul tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către
Consiliu și se notifică parlamentelor naționale.
(3) În cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului
European și a Comisiei, adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă
examinării modificărilor propuse, președintele Consiliului European
convoacă o Convenție compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale,
ai șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului
European și ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea,
consultată în cazul modificărilor instituționale în domeniul monetar.
Convenția analizează proiectele de revizuire și adoptă prin consens o
recomandare adresată Conferinței reprezentanților guvernelor statelor membre
prevăzute la alineatul (4).
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea
Parlamentului European, să nu convoace Convenția în cazul în care amploarea
modificărilor nu o justifică. În acest ultim caz, Consiliul European stabilește
mandatul pentru Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre.
1
Din TFUE, ex-articolul 15 TCE.
2
(4) În vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse
tratatelor, președintele Consiliului convoacă o conferință a
reprezentanților guvernelor statelor membre.
Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate statele
membre
în conformitate cu normele lor
constituționale.
(5) În cazul în care, la expirarea unui termen de doi ani de la semnarea unui
tratat de modificare a tratatelor, patru cincimi din statele membre au ratificat
tratatul menționat, iar unul sau mai multe state membre au întâmpinat
dificultăți în ratificarea respectivă, Consiliul European se autosesizează cu
privire la chestiune.
Proceduri de revizuire simplificate
(6) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate
prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parțială, a
dispozițiilor părții a treia din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
privind politicile și acțiunile interne ale Uniunii.
Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau
parțială, a dispozițiilor părții a treia din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. Consiliul European hotărăște în unanimitate, după consultarea
Parlamentului European și a Comisiei, precum și a Băncii Centrale
Europene, în cazul unor modificări instituționale în domeniul monetar.
Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către statele
membre, în conformitate cu normele lor constituționale.
Decizia prevăzută la al doilea paragraf nu poate extinde competențele
atribuite
Uniunii prin tratate.
(7) În cazul în care dispozițiile Tratatului privind funcționarea
Uniunii
Europene sau cele ale titlului V din prezentul tratat prevăd că, într-un anumit
domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul hotărăște în unanimitate, Consiliul
European poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului de a hotărî cu
majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv. Prezentul paragraf
nu se aplică deciziilor care au implicații militare sau în domeniul apărării.
În cazul în care dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene
prevăd că actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o
procedură legislativă specială, Consiliul European poate adopta o decizie de
autorizare a adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu
procedura legislativă ordinară.
Orice inițiativă luată de Consiliul European pe baza primului sau a celui de-
al
doilea paragraf se transmite parlamentelor naționale. În cazul opoziției unui
parlament național, notificate în termen de șase luni de la această transmitere,
decizia menționată la primul sau la al doilea paragraf nu se adoptă. În absența
oricărei opoziții, Consiliul European poate adopta respectiva decizie.
Pentru adoptarea deciziilor prevăzute la primul sau la al doilea paragraf,
Consiliul European hotărăște în unanimitate, după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor care îl
compun.”
Dacă la nivel național statul se caracterizează printr-o împărțire strictă a
puterilor în stat, la nivelul Uniunii Europene există un sistem bazat pe
competențe specifice și pe echilibrul dintre acestea. Principiul echilibrului
instituțional, relatat de F. Gyula1 se referă la controlul reciproc (Consiliu-
Comisie, Consiliu- Parlament) și la echilibrul de putere de care dispun organele
și instituțiile comunitare în baza competențelor asigurate de tratate.
Din punct de vedere al sistemului instituțional, Uniunea Europeană a
trecut prin mai multe etape de perfecționare până la stadiul actual. Importantă a
fost fuziunea celor trei comunități europene din 1967 de la Bruxelles prin care
s-au creat organe comune acestora precum Curtea de Conturi, Comisia și
Consiliul. Apoi structura pe piloni (CE, PESC și JAI) reglementată prin Tratatul
de la Maastricht și perfecționarea acestuia prin Tratatul de la Lisabona.
2.5.2. Obligațiile Uniunii Uniunii Europene față de statele

membre
În conformitate cu prevederile art. 5 din TUE, Uniunea Europeană are
obligația de a garanta egalitatea tuturor statelor membre și acționează astfel
numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin
tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice
competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
De asemenea, în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu
sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în
care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de
statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii2.
Potrivit art.4, obligațiile politice ale Uniunii Europene constau în clauza
introdusă conform căreia Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport
cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor
fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia
locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special,
pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii
publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne
responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se
respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
1
2
Art. 5 din TUE
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/juri/cm/1009/1009386/1009386ro.pdf
consultat la data 16.06.2014
O altă obligație a Uniunii Europene față de statele membre se referă la
respectarea identității naționale. Uniunea Europeană respectă egalitatea
statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională,
inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea
ce privește autonomia locală și regională. Cea de a treia obligație se referă la
respectarea funcțiilor esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect
asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea
securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea
exclusivă a fiecărui stat membru.
2.5.3. Supremația dreptului comunitar asupra dreptului național

Acest principiu fundamental este formulat și afirmat de către
jurisprudența comunitară sub forma unei declarații1 anexă la Tratatul de la
Lisabona, potrivit căreia, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza
tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile
prevăzute de jurisprudența menționată anterior2.
1
Declarația nr. 17 cu privire la supremație
2
Conferința Interguvernamentală a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează
în documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat prezentului act final: „Avizul Serviciului juridic al Consiliului
din 22 iunie 2007: Din jurisprudența Curții de Justiție reiese că supremația dreptului comunitar este
un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curții, acest principiu este inerent naturii specifice
a Comunității Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe consacrate (hotărârea din
15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL ( 1 )), supremația nu era menționată în tratat. Situația nu s-a
schimbat
nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel
existența principiului și jurisprudența în vigoare a Curții de Justiție.
Capitolul III Izvoarele dreptului Uniunii Europene
Izvoarele dreptului Uniunii Europene reprezintă acele norme de drept

specifice în funcție de care statele membre și comunitățile europene își pun în
aplicare scopul, își urmăresc obiectivele și își coordonează activitatea. Astfel,
prin izvoarele dreptului Uniunii Europene mai putem înțelege acele”modalități
specifice prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile
europene devin norme de drept prin acordul de voință al statelor membre” 1.
De asemenea, se consideră din perspectiva doctrinei juridice că „știința
juridică definește izvoarele dreptului ca formele concrete de exprimare a
normelor juridice care acționează în cadrul unui sistem de drept în
diferite etape ale evoluției sale și în diferite țări (...) Izvorul de drept reprezintă
modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror
comportament îl reglează”2. Reținem în acest context că acordul de voință al
statelor sau al celorlalte subiecte de drept international, pentru a se angaja juridic
în fața societății internaționale,”devine relevant prin instrumentele juridice în
care norma legală se concretizează: tratatul, cutuma și celelalte izvoare
de drept internațional”3 .
Izvoarele dreptului Uniunii Europene pot fi clasificate în câteva criterii pe
care N.Diaconu4 le consideră potrivite, precum:
1. Izvoare principale: normele cuprinse în tratatele5 inițiale și tratatele
modificatoare ale Comunității Europene și a Uniunii Europene (drept
primar);
2. Izvoare secundare: normele cuprinse în actele juridice adoptate de
instituțiile comunitare în exercitarea atribuțiilor specifice:
regulamente, directive, avize, recomandări, decizii (drept derivat);
3. Izvoare complementare: principiile generale de drept, normele din
acordurile internaționale încheiate cu alte state sau organizații
international;
4. Izvoare nescrise: principiile generale de drept, drepturile fundamentale,
jurisprudența Curții de Justiție și cutuma.
1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 74, apud. D.Mazilu, p.69
2
Costică Voicu, Teoria generalăa dreptului, Editura Sylvi, 2001, p. 174
3
Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană, Editura Universul Juridic, 2012, p. 30
4
5
Tratatul este definit ”ca un act juridic încheiat de state sau alte subiecte de drept internațional, prin care
se creează , se modifică sau se sting raporturi juridice internaționale. Pentru a fi izvor de drept , tratatul trebuie
să fi
intrat în vigoare, să îneplinească cerințele de validitate stabilite de normele dreptului internațional și să nu-și
fi încetat existența” (Nicoleta Diaconu, Tratat de drept internațional, Editura Lumina Lex, 2002, p. 96)
3.1. Izvoarele principale ale dreptului Uniunii
Europene
În categoria izvoarelor principale sunt incluse în primul rând tratatele de
constituire ale comunităților europene dar și tratatele care au intervenit ulterior
în vederea modificării acestora. Aceste tratate ”încheiate de comunitățile
europene și ulterior de Uniunea Europeană sunt izvoare ale dreptului comunitar
și fac, astfel, parte din categoria izvoarelor primare” 1.
Dreptul primar se referă la dreptul european al tratatelor, adică la Tratatul
privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) şi Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (Tratatul FUE), care conţine ordinea de drept comună şi are
aplicare nemijlocită în statele membre, având caracter obligatoriu şi pentru
instanţe. O importanţă deosebită o au libertăţile fundamentale, aplicabile în
raporturile transfrontaliere, în special în ceea ce priveşte libera circulaţie a
persoanelor, libertatea de stabilire a reşedinţei şi libera circulaţie a serviciilor.
Tratatele de instituire a Comunităților/Uniunii Europene și tratatele
modificatoare se află în vârful piramidei normelor juridice, ele reprezentând
acordul de voință al statelor membre pentru crearea comunităților și a Uniunii
Europene2. Aceste tratate au aceeași importanță cu cea a unei legi
fundamentale la nivel național. Toate celelalte reglementări ale Uniunii
Europene trebuie să fie în concordanță cu aceste tratate, în caz contrar ele
fiind susceptibile de a fi anulate sau declarate invalide3.
Astfel, tratatele institutive pe care le avem în vedere sunt:
- Tratatul de înființare a Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului
(CECO) semnat la Paris la 18 aprilie 1951 de către Germania, Franța,
Olanda, Italia, Belgia și Luxembourg și care a intrat în vigoare la 23 iulie
1952 (”Europa celor șase”);
- Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene (CEE) și
Tratatul de constituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA
sau EURATOM) semnate la Roma în data de 25 martie 1957 de către
Germania, Franța, Olanda, Italia, Belgia și Luxembourg și care au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tot în această categorie a izvoarelor principale vom încadra și tratatele
modificatoare ale tratatelor institutive:
- Tratatul de la Bruxelles (adoptat la 8 aprilie 1965 și intrat în vigoare la 1
iulie 1967) denumit și Tratatul de fuziune care a permis unificarea organelor
de conducere a celor trei comunități (noile organe fiind: Parlamentul
European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial și Curtea de Justiție);
- Actul Unic European (AUE, semnat la 17 februarie 1986 respectiv 28
februarie 1986 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987) prin care prevederile
tratatelor comunitare s-au extins asupra unor noi domenii de activitate;
1
Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană, Editura Universul Juridic, 2012, p. 32
2
3
Ibidem
- Tratatul de la Maastricht (semnat la 7 februarie 1992) un tratat care se
sprijină pe cele trei comunități europene pe care le-a completat cu noi politici
de cooperare și dezvoltare;
- Tratatul de la Amsterdam (semnat în octombrie 1997 și intrat în vigoare la
1 mai 1999), încheiat cu scopul de a îmbunătăți integrarea
europeană, măsurile și tehnicile acesteia;
- Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003) încheiat cu scopul
de a aduce modificări, completări, adăugiri și înlocuiri în dispozițiile
tratatelor TUE și CE;
- Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la
1 decembrie 2009) aduce modificări și completări dispozițiilor Tratatului
TUE și Tratatului privind Comunitatea Europeană având 36 de protocoale și
65 de declarații anexate.
De asemenea acordurile de aderare1, tratatele de aderare, protocoalele și
declarațiile anexate tratatelor menționate mai sus, au aceeași valoare și
forță juridică cu cea a tratatelor inițiale.
3.2. Izvoarele secundare (derivate) ale dreptului Uniunii
Europene
Potrivit dispozițiilor din tratatul TFUE, organele Uniunii pot adopta o
serie de acte juridice care au la bază tratatul iar adoptarea lor se fundamentează
pe dreptul primar și în această categorie se regăsesc regulamentele, directivele,
deciziile, recomandările și avizele. Astfel, în articolul 288 din TFUE 2 se prevede
că:”pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente,
directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate
generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în
fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților
naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Decizia este
obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică
destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Recomandările și
avizele nu sunt obligatorii.”
Astfel, dreptul secundar este format din actele normative formale,
emise de organele UE, în special sub formă de regulamente, directive, decizii,
precum şi decizii cadru. Potrivit art. 289 alin. 3 din TFUE ”actele juridice
adoptate prin
1
Tratate de aderare: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (22 ianuarie 1972), Grecia (28 mai 1979), Spania și
Portugalia (12 iunie 1985), Austria, Suedia, Finlanda (1995), Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia,
Slovacia, Estonia, Lituania, Letonia, Malta și Cipru (16 aprilie 2003), România și Bulgaria (25 aprilie 2005).
2
Ex articolul 249
procedură legislativă constituie acte legislative” 1 iar potrivit art. 290, alin (1)
TFUE ” un act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta
acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care
completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ”.
Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conținutul, domeniul de
aplicare și durata delegării de competențe. Elementele esențiale ale unui anumit
domeniu sunt rezervate actului legislativ și nu pot face, prin urmare, obiectul
delegării de competențe. Față de aceste considerente, izvoarele secundare au
următoarele caracteristici 2:
- sunt emise de către instituțiile comunitare în virtutea competențelor pe are
acestea le au;
- misiunea lor constă în punerea în aplicare a tratatelor și în acest fel a
obiectivelor pe are acestea le prevăd;
- poziția lor ierarhică este de subordonare în fața tratatelor pe are le aplică.
Regulamentul este actul normativ cu aplicabilitate generală ce poate fi
asimilat unei legi interne. Este obligatoriu în toate părţile sale şi se aplică
nemijlocit în fiecare stat membru. Se poate spune că ”aplicabilitatea directă
înseamnă că regulamentul intră în vigoare și se aplică în favoarea sau în dauna
subiectelor de drept fără să fie necesare măsuri de preluare în dreptul național.
Statele membre semnatare ale tratatelor de înființare a UE au obligația de a
respecta efectul direct al regulamentului” 3. Dacă regulamentele se aplică
nemijlocit în fiecare stat membru al uniunii, directivele sunt obligatorii doar în
privința obiectivelor (scopului final) ce trebuie realizate prin legislaţia internă a
fiecărui stat membru și bineînțeles în termenul stabilit în directive.
Decizia este actul normativ din dreptul european cu caracter obligatoriu
care serveşte reglementării unor cazuri individuale. Spre deosebire de directive,
decizia este obligatorie în toate elementele sale mai ales pentru cei pe care îi
invocă, persone individuale sau state membre.
În ceea ce privește avizele și recomandările, acestea ”nu sunt obligatorii”
potrivit articolului 288 din TFUE. Astfel, forța juridică obligatorie nu este o
caracteristică a acestor acte, care au de obicei un caracter facultativ ce nu atrage
controlul jurisdicțional.
3.3. Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii

Europene
În această categorie a izvoarelor complementare vom avea în vedere în
primul rând principiile de drept aplicabile în domeniu, o categorie destul de
vastă a izvoarelor dreptului Uniunii Europene. Astfel, vom considera ca fiind
izvoare complementare principiile generale de drept comune statelor membre și
principiile generale de drept în legătură cu drepturile democratice și drepturile
fundamentale ale omului.
1
art. 289, alin.(3), TFUE
2
Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluver, 2009, p. 439
3
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, p. 123
Înainte de a detalia câteva dintre cele mai importante principii de drept
european, N.Diaconu1 consideră că la fel de importante sunt și principiile clasice
ale dreptului impuse de Curtea de Justiție, precum: dreptul de apărare, corecta
administrare a justiției, neretroactivarea actelor administrative, recunoașterea
drepturilor dobândite, principiul bunei credinte sau principiul echității.
În concordanță cu ordinea juridică comunitară, statele membre trebuie să
respecte următoarele principii: egalitatea față de reglementările economice,
principiul general al certitudinii juridice, îmbogățirea fără just temei,
responsabilitatea extracontractuală pentru daunele cauzate de actele
normative, confidențialitatea corespondenței între avocat și client, dreptul la
apărare, secretul afacerilor întreprinderilor etc2.
Relațiile dintre statele membre și Uniunea Europeană se fundamentează și ele pe
o serie de principii precum:
- Principiul nediscriminării sau al egalității de tratament 3;
- Principiul general al proporționalității (detaliat mai sus);
- Principiul subsidiarității (detaliat mai sus4);
- Principiul atribuirii de competențe (Articolul 7 din TFUE5);
- Principiul echilibrului instituțional6;
- Principiul recunoașterii reciproce - Articolul 67 alin 47, Articolul 708,
Articolul 81 alin 19, Articolul 82 alin 110
1
2
Ibidem
3
Articolul 157 (ex-articolul 141 TCE): (1) Fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalității
de
remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, pentru aceeași muncă sau pentru o muncă de
aceeași valoare.Parlamentul European și Consiliul hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsuri necesare pentru a asigura
punerea în aplicare a principiului egalității șanselor și al egalității de tratament între bărbați și femei în ceea
ce privește munca și locul de muncă, inclusiv a principiului egalității de remunerare pentru aceeași muncă sau
pentru o muncă echivalentă.
4
Articolul 69: Parlamentele naționale asigură, cu privire la propunerile și inițiativele legislative prezentate în
cadrul capitolelor 4 și 5, respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
5
”Uniunea asigură coerența între diferitele sale politici și acțiuni, ținând seama de ansamblul
obiectivelor
Uniunii și respectând principiul de atribuire a
competențelor.”
6
Articolul 80: Politicile Uniunii menționate la prezentul capitol și punerea în aplicare a acestora sunt
reglementate de principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre, inclusiv
pe
plan financiar. Ori de câte ori este necesar, actele Uniunii adoptate în temeiul prezentului capitol
cuprind
măsuri adecvate pentru aplicarea acestui principiu.
7
(4) Uniunea facilitează accesul la justiție, în special pe baza principiului recunoașterii reciproce a deciziilor
judiciare și extrajudiciare în materie civilă.
8
Fără a aduce atingere articolelor 258, 259 și 260, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile
de
stabilire a condițiilor în care statele membre, în colaborare cu Comisia, realizează o evaluare obiectivă și
imparțială a punerii în aplicare, de către autoritățile statelor membre, a politicilor Uniunii prevăzute în
prezentul titlu, în special în scopul de a favoriza aplicarea deplină a principiului recunoașterii reciproce.
Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la conținutul și rezultatele evaluării.
9
(1) Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe
principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. Această cooperare poate
include
adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale
statelor
membre.
10
(1) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul recunoașterii
reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor cu putere de lege și
a
normelor administrative ale statelor membre în domeniile prevăzute la alineatul (2) și la articolul
83.
- Principiul autonomiei instituționale relative:
- Principiul priorității dreptului Uniunii Europene;
- Principiul aplicării directe a dreptului Uniunii Europene.
- Principiul transparenței (Articolul 151 alin 1)
- Principiul economiei de piață deschise2
- Principiul precauției și acțiunii preventive 3
Un obiectiv major al comunităților europene este protecția drepturilor
omului și a drepturilor democratice ale acestuia. Din acest punct de vedere, la
nivelul Uniunii Europene s-a ținut cont odată cu intrarea în vigoare a Tratatului
de la Maastricht și continuând cu Tratatul de la Lisabona de aceste principii a
căror încălcare poate atrage sancțiuni. Varianta consolidată a Tratatului privind
Uniunea Europeană prevede în articolul 6 că uniunea recunoaște drepturile,
libertățile și principiile prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene4 care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. În
același timp, alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol prevăd că:
”(2) Uniunea aderă la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt
definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.(3) Drepturile
fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și
astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre,
constituie principii generale ale dreptului Uniunii.”
Anexată Tratatului de la Lisabona, Declaraţia cu privire la Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene5 prevede că aceasta are forţă juridică
obligatorie și confirmă drepturile fundamentale garantate prin Convenția
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților
1
(ex-articolul 255 TCE(1) În scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile,
instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul
transparenței.
2
Articolul 119 (ex-articolul 4 TCE): (1) În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 3 din
Tratatul
privind UniuneaEuropeană, acțiunea statelor membre și a Uniunii presupune, în condițiile prevăzute de
tratate,instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor
membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune și conduse în conformitate cu principiul unei
economii de piață deschise, în care concurența este liberă.
Articolul 310 (ex-articolul 268 TCE) (5) Bugetul Uniunii se execută în conformitate cu principiul bunei
gestiuni financiare. Statele membre și Uniunea cooperează pentru a face posibilă utilizarea alocărilor înscrise
în buget, în conformitate cu acest principiu.
3
Articolul 191 (ex-articolul 174 TCE): (2)Politica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de
protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează
pe principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor
provocate mediului și pe principiul „poluatorul plătește”.
4
din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la
Strasbourg
5
Prima declarație anexată Tratatului de la Lisabona cu privire la dispozițiile
tratatului
Fundamentale şi astfel cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale
comune statelor membre. De asemenea carta nu extinde domeniul de aplicare a
dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii, nici nu creează vreo
competenţă sau sarcină nouă pentru Uniune şi nu modifică competenţele
şi sarcinile stabilite de tratate.
Este necesar aici să delimităm câteva noțiuni specifice pentru a evita
confuziile care se pot crea. Astfel, din perspectiva documentelor existente, avem
pe de o parte Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale sau pe scurt Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, adoptată de Consiliul Europei în 1950 la Roma, acesta fiind și scopul
principal al acestei organizații internaționale. Pe de cealaltă parte avem Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene un document diferit, prevăzut
de Tratatul de la Lisabona și care se referă la respectarea drepturilor omului în
cadrul Uniunii Europene. După cum scrie N. Diaconu1 carta este mai extinsă în
prevederi decât convenția care se limitează doar la drepturile civile și politice.
În același timp Consiliul Europei 2, ca organizație europeană de sine

stătătoare nu trebuie confundat cu cele două consilii, Consiliul European și
Consiliul Uniunii Europene care sunt instituții ale Uniunii Europene.
Mai există însă și cele două curți de justiție, respectiv Curtea Europeană a
Drepturilor Omului de la Strasbourg (CEDO) și Curtea de Justiție a Uniunii
Europene3 (CJUE) de la Luxemburg a căror competențe nu intră în conflict.
Astfel, CEDO este considerată o instanță de recurs având competențe exclusive
în domeniul protecției drepturilor omului în timp ce CJUE este o instanță ce are
competențe mai ample conferite de tratate4 și nu acționează în calitate de
instanță de control privind drepturile omului decât dacă este sesizată de o
persoană fizică sau juridică printr-o acțiune al cărei obiect este anularea unui act
al instituțiilor Uniunii Europene care o privește în mod direct.
1
2
acționează în favoarea unității europene prin: ocrotirea și întărirea democrației pluraliste si drepturilor omului;
definirea de soluții comune pentru problemele societății; înțelegerea și punerea în valoare a identității culturale
europene (Diaconu, 2011, p. 95).
3
Cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul, tribunalele
specializate.
4
Prin aderarea Uniunii Europene la Conventia Europeană pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale (prin articolul 6 alin 2 din TUE)
cetățenii europeni vor putea să se adreseze direct Curții Europene a Drepturilor
Omului (CEDO) pentru rezolvarea problemelor existente fapt care va conduce
la cresterea nivelului de garantare a respectării drepturilor omului la nivel
European1.
La fel de importante sunt și ”principiile democratice” prevăzute într-un
capitol special al TUE ce cuprinde:
- Principiul egalității cetățenilor săi: Este cetățean al Uniunii orice
persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu
înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.2
- Principiul democrației reprezentative:(2) Cetățenii sunt reprezentați
direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt
reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în
Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie
în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor. (3) Orice cetățean
are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în
mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean. (4)
Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței
politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.3
- Principiul transparenței:(1)Instituțiile acordă cetățenilor și
asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de
a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public,
în toate domeniile de acțiune ale Uniunii. (2) Instituțiile Uniunii mențin un
dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile representative și cu
societatea civilă. (3) În vederea asigurării coerenței și a transparenței
acțiunilor Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample consultări ale
părților interesate.4
- Principiul participării active a parlamentelor naționale: Parlamentele
naționale contribuie în mod activ la buna funcționare a Uniunii: (a) prin
faptul că sunt informate de către instituțiile Uniunii și prin primirea
de notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate
cu Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană;
(b) prin respectarea principiului subsidiarității în conformitate cu
procedurile prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarității și proporționalității; (c) prin participarea, în cadrul spațiului
de libertate, securitate și justiție, la mecanismele de evaluare a punerii în
aplicare a politicilor Uniunii în acest spațiu, în conformitate cu
articolul 70 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și prin
implicarea în controlul politic al Europol și în evaluarea activităților
Eurojust, în
1
Ibidem
2
Art. 9 din TUE
3
Art. 10 din TUE
4
Art. 11 din TUE
conformitate cu articolele 88 și 85 din respectivul tratat; (d)
prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor, în conformitate cu
articolul 48 din prezentul tratat; (e) prin faptul că sunt informate cu
privire la cererile de aderare la Uniune, în conformitate cu articolul
49 din prezentul tratat; (f) prin participarea la cooperarea
interparlamentară dintre parlamentele naționale și cu Parlamentul
European, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor
naționale în Uniunea Europeană. 1
Trebuie să menționăm faptul că în afară de principiile generale de drept și
cele referitoare la respectarea drepturilor fundamentale ale omului care sunt de
aceeași importanță cu tratatele constitutive, celelalte principii sunt într-o relație
de subordonare față de acestea. Celelalte principii sunt apreciate2 ca având o
valoare inferioară, întrucât Curtea le aplică doar în cazul în care acestea nu
contravin tratatelor constitutive sau drepturilor fundarnentale. Ele sunt
considerate însă cu valoare juridică superioară dreptului derivat.
Tot în categoria izvoarelor complementare vom încadra și acordurile
internationale ale Uniunii Europene definite de N. Diaconu3 ca fiind
instrumentele juridice prin care se materializează conținutul juridic al relațiilor
Uniunii Europene cu state terțe și organizații internaționale.
De asememnea aceste acorduri internaționale pot fi încheiate și la nivelul
statelor membre între ele sau între state membre și state terțe iar în funcție de
momentul încheierii acestora statele trebuie să se asigure că nu există
inadvertențe sau incompatibilități cu tratatele în vigoare.
Reglementarea acordurilor internaționale încheiate de Uniunea Europeană este
prevăzută în articolele 216-217 din TFUE, iar în articolele 218-219 sunt
precizate detaliile procedurii de încheiere și negociere a acestor acorduri.
Potrivit art. 216, alin (1), Uniunea Europeană poate încheia acorduri cu
una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, în cazul în care se
prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este
necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre
obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic
obligatoriu al Uniunii, fie poate influența normele comune ori poate modifica
domeniul de aplicare a acestora. De asemenea, acordurile încheiate de Uniune
sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre.
Prin raportare la art. 217 din TFUE, ”Uniunea Europeană poate încheia
acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru
a crea o asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni
comune și proceduri speciale”. Extinzând clasificarea izvoarelor
complementare, aceasta poate cuprinde:
- actele interne ale instituțiilor și organismelor comunitare, regulamentele
de
procedură, regulamentele interne, instrucțiunile și statutele diferitelor
instituții, propuneri legislative, acte pregătitoare emise de Comisie, avize
1
Art. 12 din TUE
2
3
Ibidem, p. 98
eliberate de diferite comitete, programe generale, al căror specific constă în
faptul că produc ”efecte juridice doar în interiorul emitentului sau în relațiile
acestuia cu alte instituții sau organisme din cadrul sistemului comunitar,
iar nu și în raport cu statele membre, cu instituțiile acestora sau cu persoane
de drept privat”1;
- acordurile încheiate cu terțe state sau cu organizații
internaționale.
Astfel, în această categorie a izvoarelor complementare intră și
”convenţiile internaţionale încheiate de statele membre ale comunităţilor
respectiv de comunităţi cu state terţe. Întrebarea este dacă dreptul internaţional
public poate fi aplicat sau nu în relaţiile dintre statele membre şi CE respectiv
între statele membre?” 2 Bineînțeles că dreptul international public se poate
aplica însă doar în situațiile care se găsesc în afara competenței comunităților
europene, el fiind subordonat reglementărilor specifice de drept European.
În ceea ce privește situația acordurilor internaționale încheiate de către
statele membre și de către Uniunea Europeană se recunoaște ca principiu general
superioritatea acestora față de dreptul derivat, dar nu și față de tratatele
constitutive și principiile generale, cărora le sunt subordinate3. Realizând o
ierarhie a principiilor enumerate și detaliate până acum putem spune că tratatele
constitutive alături de cele modificatoare și principiile generale de drept reușesc
să se afle pe o poziție superioară celorlalte izvoare precum acordurile
internaționale. În ceea ce privește jurisprudența, misiunile CEJ presupun o
interpretare uniformă a dreptului european din considerente ce țin de formulări
cu un grad ridicat de generalitate sau incomplete în conținutul tratatelor.
Practica CEJ se consacră ca un important izvor de drept datorită faptului că
”hotărârile date de Curtea de Justiție pentru interpretarea și aplicarea unitară a
normelor de drept comnitar sunt obligatorii pentru toate instituțiile din sistemul
Uniunii și Comuntăților Europene, pentru statele membre și autoritățile lor
naționale și evident pentru instanțele naționale care aplică legislația comuntară
în activitatea de judecată”.4
1
Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluver, 2009, p. 449
2
Lector univ.dr.Eduard Călinoiu, Drept comunitar european, (Suport de curs), 2011, p. 55
3
4
Felician Cotea, op.cit., p. 470
3.4. Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii
Europene
Printre izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene menționăm
cutuma, jurisprudența și principiile generale de drept. În ceea ce
privește cutuma, ”dreptul cutumiar comunitar se bazează pe un obicei (o
acţiune sau o inacţiune) constant şi general al subiecţilor de drept
(consuetudo1) care acţionează în acest fel din convingerea că la acest
comportament sunt obligaţi pe baza unei norme juridice (opinio juris sive
necesitatis2)”3.
Principiile generale de drept se referă la acele principii care sunt compatibile
tuturor statelor membre și corespund structurii
comunitare.
Pornind de la prioritatea dreptului Uniunii Europene în fața dreptului intern,
instanțele naționale trebuie să interpreteze reglementările aplicabile în
conformitate cu jurisprudența CJUE
Cauza Da Costa4 a reprezentat un reper printre hotărârile CJUE fapt care a
sporit autoritatea CJUE în fața instanțelor naționale. Totodată, această hotărâre
”a inițiat ceea ce constituie în fapt un sistem al precedentului”5, iar ”în măsura în
care hotărârile CEJ au valoare de precedent, acest lucru plasează Curtea într-o
poziție superioară față de instanțele naționale.” Se apreciază că ”sistemul
precedentului judiciar duce la un sistem mai eficient de drept comunitar, însă un
sistem bazat pe precedent presupune și un preț al erorii: posibilitatea comiterii
de greșeli de către instanțele naționale. Cu toate acestea, precedentul are și
beneficii, instanțele naționale devin ele însele organe de punere în aplicare a
dreptului comunitar.”
3.5. Aplicarea dreptului Uniunii Europene

Pentru a fi aplicabil la nivel intern, dreptul Uniunii Europene trebuie să
facă parte din legislația internă a fiecărui stat membru, deoarece potrivit
principiului aplicabilității directe prioritatea este acordată la nevoie legislației
comunitare în fața celei naționale. Tot acest principiu permite să înțelegem că
dreptul comunitar se integrează direct în dreptul statelor membre fără să
permită
1
Elementul material al cutumei se numeşte consuetudo. Este unul din parametrii constitutivi ai cutumei,
celălalt
fiind elementul psihologic sau subiectiv (opinio juris sive
necessitatis).
2
Elementul psihologic al cutumei se numeşte opinio juris sive necessitatis. Este unul din parametrii
constitutivi
ai cutumei, celălalt fiind elementul material sau obiectiv (consuetudo). Rolul lui opinio juris este acela de a
plasa sarcina probei cutumei statului-parte care afirmă existenţa unei anumite reguli cutumiare. Este aproape
imposibil de dovedit atunci când nu poate fi dedusă din factori obiectivi.
3
Lector.univ.dr. Eduard Călinoiu, Drept Comunitar European. Suport de curs pentru învăţământ la
distanţă,
2011,http://www.id- hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/Drept%20comunitar%20european_an
%20%203%20sem%201.pdf consultat la data 16.06.2014
4
Hotărârea Curții din 27 martie 1963,Transferul de la statele membre din sistemul de drept intern către sistemul
comunitar al drepturilor şi obligaţiilor aduce o limitare permanentă a drepturilor suverane, un act
ulterior, unilateral din partea statului membru, incompatibil cu dreptul comunitar neputând prevala în raport cu
un act comunitar.
5
Sorin Popescu, Luiza Manea, Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene între sistemul de
drept
anglo-saxon şi cel romano-germanic.Valoare juridică ,Buletin de informare legislativă, nr. 2 / 2012, p.
6
statelor sa aleagă între teoriile dualiste1 sau moniste2, nemaifiind nevoie
de măsuri luate pe plan intern pentru aplicarea dreptului comunitar 3. În acest
sens orice persoană particulară poate invoca în apărarea sa la nivel intern
dreptul Uniunii Europene în fața instanțelor interne.
După cum prevede articolul 288 din TFUE doar regulamentul este
instrumentul juridic care are acest privilegiu de a putea fi aplicat direct, fără
intervenția legislativă a statelor membre: ”Regulamentul are aplicabilitate
generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în
fiecare stat membru”. Statele membre pot însă interveni în situația în care
regulamentele Uniunii Europene au nevoie de măsuri practice de aplicabilitate
sau completări. În raport cu regulamentul principiile generale de drept au
aceeași aplicabilitate directă indiferent de caz și în mod necondiționat. În ceea ce
privește directivele și deciziile, acestea au nevoie de intervenția statelor membre
în privința stabilirii mijloacele de realizare practică a acestora. În același timp,
regulamentele deciziile, directivele și recomandările se vor aplica la nivel
intern în măsura în care nu sunt în contradicție cu ordinea juridică comunitară4.
În ceea ce privește tratatele constitutive Curtea de Justiție a considerat că
dreptul comunitar nu are o aplicabilitate directă autonomă decât în legătură cu
dispozitiile care conferă drepturi și instituie obligații exprese pentru persoane
particulare, precum și cele care impun obligații bine stabilite în sarcina
statelor membre sau a instituțiilor comunitare5. În cazul acordurilor
internaționale Curtea de decis că prevederile acestora pot fi invocate în mod
direct dacă acestea conțin clauze care conferă drepturi nu numai pentru state, ci
și pentru persoane private, sau dacă aplicarea acestor tratate în ordinea juridică
internă are la bază dispozițiile clare, care nu necesită alte acte normative
interne6.
În orice caz, fiecare stat membru va depune întregul efort de care dispune
pentru a duce la îndeplinire directivele ce îi sunt adresate iar judecătorii
instanțelor interne vor avea în vedere aplicarea normelor de drept european cu
prioritate și înlăturarea dispozițiilor contrare reglementărilor naționale.
1
teoria dualistă, susţine distincţia clară între cele două sisteme de drept, intern şi internaţional şi spune că este
necesar să se emită un act normativ prin care transferul în ordinea internă, a tratatului de ordinea internaţională,
a dobândit puterea de a fi pus în aplicare
2
teoria monistă se bazează pe ideea că există doar o singură ordine juridică pentru componenta ce reiese
din dreptul naţional şi dreptul internaţional şi unul din aceste elemente prevalează asupra celuilalt şi include
două
alternative: primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern; întâietatea legislaţiei naţionale faţă de
dreptul internaţional
3
4
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 101 apud. O. Manolache
5
6
Ibidem
Instanțele naționale sunt considerate instanțe de drept comun, fiind
competente să aplice dreptul Uniunii Europene în acțiunile aflate pe rol 1.
De aici rezultă un al doilea principiu important, respectiv principiul
priorității dreptului Uniunii Europene/dreptului comunitar asupra dreptului
national al statelor membre. Statele membre și Comunitățile recunosc
rangul
prioritar în aplicare al dreptului comunitar 2. Acest principiu este susținut
la nivelul ordinii juridice a Uniunii Europene pe de o parte de doctrinele de
drept international public (teoria monistă și dualistă) și pe de altă parte de
acordul pe care fiecare stat l-a semnat pentru a fi membru al uniunii. Adepții
teoriei autonomiste sau dualiste (potrivit căreia dreptul comunitare este un
sistem juridic autonom, de sine stătător) au arătat că fundamentul
primordialității dreptului comunitar sunt chiar normele dreptului comunitar din
cadrul tratatelor, deoarece odată înființate comunitățile, pe baza acordului de
voință al statelor membre, au căpătat o existență independentă, autonomă 3.
Calitatea de stat membru vine odată cu acceptarea jurisdicției speciale
oferită de Uniunea Europeană, care trebuie introdusă în dreptul intern al fiecărui
stat. Pentru că tratatele existente la nivelul Uniunii Europene nu prevedeau cu
claritate acest principiu, prin Tratatul de la Lisabona s-a îndeplinit această
cerință. Astfel, printre cele 65 de declarații anexă, în cele cu privire la
dispozițiile tratatelor regăsim Declarația nr.17 cu privire la supremație:
”Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune
pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în
condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior.”
În aceeași declarație cu privire la supremație, pentru a susține principiul,
s-a anexat Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 20074, detaliat
după cum urmează:
„Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar
este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest
principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene.
La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea
din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL5), supremaţia nu era
menţionată în tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul
supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel
existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.”
Acceptarea acestui principiu s-a realizat diferit de la un stat membru la
altul. În timp ce unele state precum țările Benelux sau Irlanda au implementat
cu
1
2
Gyula Fabian, Drept Instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Sfera Juridică, București, 2012, p. 75
3
4
11197/07 (JUR 260)
5
Reiese (...) că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa
specifică originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi
pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi.
ușurință acest principiu, țări precum Italia, Germania, Franța au trecut printr-
un proces de acceptare mai anevoios1.
Putem concluziona asupra acestui al doilea principiu, al priorității
legislației comunitare, subliniind importanța alinierii reglementărilor interne în
vigoare ale fiecărui stat membru cu cele de la nivelul uniunii Europene 2. Această
concordanță este necesară pentru statele membre, în sensul evitării riscului de a
fi suspectate de neîndeplinirea obligațiilor3 ce le revin din această calitate.
Este important să cunoaștem faptul că nici măcar prevederile constituționale ale
unui stat membru nu pot fi invocate în cazul nerespectării normelor comunitare,
de aceea unii doctrinari consideră că statutul de stat membru al Uniunii
Europene aduce deopotrivă atât beneficii cât și o slăbire a suveranității
fiecărui stat. Suntem de acord în această problemă cu autorul F. Gyula4 care
consideră că statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun
anumite atribuții care, în mod tradițional, țin de domeniul suveranității
naționale iar această acțiune poate fi încadrată la transferul de competențe
sub forma delegării.
În privința României, ca stat membru al Uniunii Europene, măsurile luate
cu privire la acest principiu al priorității dreptului comunitar în fața dreptului
național român se regăsesc în articolul 148 alin 2, după cum urmează: ”Ca
urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu,
au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare.”
1
Detalii în Gyula, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită,
2008
2
De exemplu în aplicarea pedepselor de drept penal la nivel național, acestea trebuie să fie în concordanță
cu cele ale dreptului comunitar, sub sancțiunea anulării acestora de către instanțele superioare (Diaconu,
2011, p.
107)
3
Articolul 7 din TUE prevede în alineatele 1, 2 și 3 că: (1) La propunerea motivată a unei treimi din
statele
membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European,
Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existența unui risc
clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la
această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și îi poate adresa recomandări, hotărând după
aceeași procedură. Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această
constatare rămân valabile. (2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din
statele membre sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate existența
unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce a
invitat acel stat membru să-și prezinte observațiile. (3) În cazul în care a fost făcută constatarea
menționată la alineatul (2), Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide să suspende anumite
drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu
al reprezentantului guvernului acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama de eventualele
consecințe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice (Gyula
Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008,
p. 82)
4
Juridică,
În continuare, N. Diaconu1 precizează care sunt variantele care stau la
baza uniformizării legislațiilor existente la nivel national cu cele de la nivel
comunitar, respectiv:
- ”Substituirea - competențele sunt transferate în totalitate către
Uniune,
aceasta exercitând competențe exclusive în domeniile respective.
- Armonizarea - dreptul național a continuat să existe, însă trebuia să se
modifice în funcție de exigențele definite de dreptul comunitar european,
astfel încât diferitele sisteme naționale să prezinte un anumit grad de
omogenitate și de coerență decurgând din finalitățile comune.
- Coordonarea - acest termen a fost utilizat ca sinonim al armonizării, însă în
timp ce armonizarea, implică adaptarea sistemelor de drept naționale în
funcție de obiectivele impuse de dreptul comunitar, coordonarea corespunde
ipotezei în care sistemele de drept naționale îsi păstrează calitatea proprie,
dreptul comunitar intervenind doar pe planul efectelor lor, pentru a le
coordona.
- Coexistența - aceasta rezultă din faptul că cele două ordini juridice (ordinea
juridică a Uniunii Europene și ordinea juridică natională) reglementează
același obiect însă cu funcții diferite.”
În completarea acestor variante de uniformizare legislativă descrise mai
sus vom reda prevederile articolului 4 alin. 2 și 3 din TUE după cum
urmează:
(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele,
precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale
politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și
regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele
care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii
publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională
rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre
se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din
tratate.Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru
asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din
actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către
Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în
pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Observăm faptul că obiectivele Uniunii Europene sunt foarte importante
iar statele membre sunt obligate de ducerea la îndeplinire a acestora așa cum
este prevăzut și în articolul 7, alin 3 ultimul paragraf din TUE: ”Obligațiile
care îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân obligatorii în
orice situație pentru statul membru respectiv.” De asemenea, ducerea la
îndeplinire a obiectivelor Uniunii Europene este un proces care necesită acțiune
nu numai în plan legislativ și judecătoresc ci și în plan administrativ2, social și
cultural.
1
2
Articolul 197 din TFUE, TITLUL XXIV se referă la ”cooperarea administrativă și la punerea în
aplicare efectivă a dreptului Uniunii de catre statele membre:” (1) Punerea în aplicare efectivă a dreptului
Uniunii de
3.6. Suprematia dreptului Uniunii Europene în raport cu dreptul national
Ca o imagine de ansamblu asupra izvoarelor dreptului Uniunii Europene
putem remarca supremația tratatelor UE asupra tuturor actelor normative de
tipul regulamentelor, directivelor și deciziilor. Toate acestea din urmă trebuie
interpretate la nivel intern de către instanțe după regulile impuse de CJUE.
Putem spune că dreptul Uniunii a lansat o nouă ordine juridică la nivel
regional inspirată din valorile și principiile interne ale satelor, având ca principal
scop ”unitatea în diversitate”. În acest fel, ordinea juridică comunitară a căpătat
o specificitate oferită de: reglementările scrise, efectul aplicării
directe, ierarhizarea normelor, elaborarea normelor de către institutiile
comunitare, aplicabilitatea normelor și persoanelor private, rezolvarea
litigiilor fără acordul părților interesate, suprematia normelor de drept
european față de alte norme contrare, punerea în aplicare a dreptului european
de statele membre. Aplicarea directă a normelor este un principiu consacrat de
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea Van Gend en Loos din data
de 5 februarie 19631.
Astfel, raporturile care se stabilesc la nivelul celor două ordini juridice,
interne și europene vor fi guvernate de două principii importante: principiul
includerii dreptului Uniunii în dreptul intern al membrilor și constituirea în
acest fel a unui sistem juridic international independent și principiul
supremației dreptului Uniunii asupra sistemului legal intern. Această ordine
juridică a uniunii va genera atât obligații pentru statele membre cât și drepturi
pentru toate persoanele fizice.
către statele membre, care este esențială pentru buna funcționare a Uniunii, constituie o chestiune de interes
comun. (2) Uniunea poate sprijini eforturile statelor membre pentru îmbunătățirea capacității lor
administrative de punere în aplicare a dreptului Uniunii. Această acțiune poate consta, în special, în
facilitarea schimburilor de informații și de funcționari publici, precum și în sprijinirea programelor de
formare. Niciun stat membru nu este obligat să recurgă la acest sprijin. Parlamentul European și Consiliul,
hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare în
acest scop, cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor
membre. (3) Prezentul articol nu aduce atingere obligației statelor membre de a pune în aplicare dreptul
Uniunii, nici atribuțiilor și îndatoririlor Comisiei. De asemenea, acesta nu aduce atingere celorlalte dispoziții
ale tratatelor, care prevăd o cooperare administrativă între statele membre, precum și între acestea și Uniune.”
1
Curtea de Justiție, pronunțându-se cu privire la cererea care i-a fost adresată cu titlu preliminar de către Tarief
commissie prin Decizia din 16 august 1962, a hotărât: 1) Articolul 12 din Tratatul de instituire a
Comunității
Economice Europene produce efecte directe și creează pentru justițiabili drepturi individuale pe care instanțele
naționale trebuie să le protejeze. Astfel, Decizia Van Gend & Loos e considerată cea mai importantă dintre
hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie, întrucât CJ recunoaşte principiul efectului direct al dreptului
comunitar, care, în principiu, înseamnă:
a) aptitudinea dreptului comunitar de a crea drepturi sau obligaţii în mod direct în patrimoniul persoanelor
fizice
şi juridice;
b) posibilitatea pe care o au cei interesaţi de a invoca normele comunitare dotate cu efect direct în faţa
jurisdicţiilor naţionale (ECJ December. 5 February 1963, Van Gend en Loos / Admi ration der Belastingen
Case
26/62, Recueil, p.3)
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/l14547_ro.htm consultat la
data 16.06.2014
Capitolul IV Sistemul instituțional al Uniunii Europene
și
repartizarea
puterilor
Instituțiile Uniunii Europene sunt prevăzute în articolele 223-287 din

TFUE și sunt cele care contribuie la îndeplinirea sarcinilor Uniunii. Din analiza
conținutului acestor prevederi reiese că Uniunea Europeană ”nu se conformează
principiului rigid al separației puterilor care a conturat anumite sisteme
politice naționale”1, altfel spus nu suntem în fața unei situații de separație
tradițională a funcțiilor legislativă, executivă, administrativă și judecătorească.
În evoluția Uniunii Europene ”tiparul competențelor (...) nu a rămas static. El
s-a modificat atât ca urmare a revizuirilor ulterioare a tratatelor, cât și ca un
răspuns la schimbarea organică a echilibrului politic între instituții (...)”2.
Funcționarea Uniunii Europene în vederea îndeplinirii obiectivelor
propuse este posibilă doar dacă sistemul instituțional aferent comunității
este bine constituit și eficient. Astfel, instituțiile comunitare au luat ființă
prin acordul statelor membre iar conducerea lor este încredințată unor
reprezentanți ai acestora. Instituțiile comunitare se remarcă prin independența
totală a acestora în raport cu instituțiile naționale ale statelor membre dar și prin
alte caracteristici pe care Augustin Fuerea3 le detaliază:
a. fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizareaUniunii
Europene
răspunzând unor nevoi fundamentale
(...);
b. fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un
fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare
proprie;
c. funcțiile instituțiilor UE nu se suprapun schemei moștenite de la
Montesquieu. În cadrul Uniunii, omologul puterii legislative este Consiliul,
iar Comisia Europeană este executivul; Consiliul cumulează funcțiile
legislativă, executivă, guvernamentală;
d. instituțiile participă direct la adoptarea deciziilor;
e. instituțiile nu au personalitate juridică (cu excepția BCE);
f. instituțiile își exercită atribuțiile, respectiv competențele, în temeiul
Tratatului privind funcționarea UE, la care se adaugă cele prevăzute
în
TUE.
Deosebirile dintre instituțiile comunitare și cele naționale sunt suficiente
pentru a înțelege în timp importanța acestora. Putem spune că pornind de la
structură și funcționare instituțiile comunitare se remarcă prin specificul lor
supranațional fapt care nu afectează cu nimic existența instituțiilor naționale ale
statelor membre care au un rol important în aplicarea la nivel local a actelor
normative și a măsurilor impuse la nivel european. Ca urmare a complexității
problematicii de competență, instituțiile UE se sprijină pe diferite organe
1
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, 2009, p. 48
2
Ibidem
3
Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a, Editura Universul Juridic, 2011, p. 85
tehnice, auxiliare. Acestea nu participă în mod direct la adoptarea deciziei, ele o
pregătesc și asigură continuitatea instituțiilor Uniunii între reuniuni.
Instituțiile comunitare sunt grupate în funcție de competențele principale de
care dispun1 , după cum urmează:
- Instituții cu putere de decizie: Consiliul European, Parlamentul European,
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană.
- Autorități cu rol de control: Curtea de Justiție a Comunităților europene,
Tribunalul de Primă Instanță, Tribunalul Funcției Publice, Curtea de
Conturi.
- Instituții cu funcții financiare: Banca Centrală Europeană, Sistemul
European de Bănci Centrale, Banca Europeană de Investiții și Fondul
European de Investiții.
- Organisme cu rol consultativ: Comitetul Economic și Social,
Comitetul Regiunilor, Ombudsman-ul European, Controlorul European
pentru Protecția Datelor.
- Organisme interinstituționale: Oficiul pentru Publicații Oficiale al
Comunităților Europene, Oficiul European pentru Selecția Personalului,
Școala Europeană de Administrație.
- Agenții comunitare: Agenția Comunitară pentru controlul Pescuitului,
Agenția Europeană pentru Securitatea Rețelelor și Informațiilor, Agenția
Europeană a Drepturilor Fundamentale din uniunea europeană, Agenția
Europeană a Medicamentelor, Agenția Europeană a Produselor chimice,
Agenția Europeană pentru Mediu, Agenția Europeană pentru Securitatea
Aeriană, Agenția Europeană pentru Securitatea și Sănătatea Muncii etc.
- Agenții de politică externă și de securitate comună: Agenția Europeană
pentru Apărare, Centrul Satelitar al Uniunii Europene, Institutul de Studii de
Securitate al Uniunii Europene.
- Agenții de cooperare judiciară și polițienească în materie penală:
Colegiul European de Poliție, Unitatea de Cooperare Judiciară a Uniunii
Europene, Oficiul European de Poliție.
- Agenții executive: Agenția Executivă Educație, Audiovizual și
CulturăAgenția Executivă a consiliului European pentru Cercetare, Agenția
Executivă pentru Competitivitate și Inovații, Agenția Executivă pentru
Sănătate Publică etc.
Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) în articolul 13 ne
este prezentat cadrul instituțional al Uniunii Europene care vizează promovarea
valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale
cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a
eficacității și a continuității politicilor și a acțiunilor sale (alin 1).
Astfel, potrivit modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona, instituțiile
principale ale Uniunii Europene sunt:
- Parlamentul European;
- Consiliul European;
1
Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 246
- Consiliul (Consiliul Uniunii Europene);
- Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
- Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
- Banca Centrală Europeană;
- Curtea de Conturi.
Toate aceste instituții enumerate trebuie să acționeze în acele limite a
atribuțiilor conferite prin tratate și bineînțeles ”în conformitate cu procedurile,
condițiile și scopurile prevăzute de acestea” (art.13 alin 2). Principiul cooperării
se aplică și la nivelul instituțiilor comunitare care trebuie să dea dovadă de
loialitate în cooperare atât în relațiile supranaționale cât și naționale.
4.1.Parlamentul European
Parlamentul European are rolul de a reprezenta instituțional cetățenii
Uniunii Europene, de a fi colegiuitor alături de Consiliul UE și rol de autoritate
bugetară. Rolul acestuia este unul fundamental în funcționarea instituțională, ca
reprezentant al legitimității cetățenești. Parlamentul European a fost fondat în
1952 sub denumirea de Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui
și Oțelului (CECO) în primă fază, a fost redenumită Adunare Parlamentară
Europeană în 1958 și abia 10 ani mai târziu instituția a devenit Parlament
European în 1962. Primele alegeri directe în Parlamentul European au avut loc
în 1979.
Din punct de vedere a componenței, Parlamentul European este alcătuit
din reprezentanții statelor membre aleși prin vot direct începând cu anul 1979
când a încetat mandatul dublu1, iar ultima alegere a parlamentarilor
europeni fiind în luna mai 2014 pentru un mandat de 5 ani. Alegerile
parlamentarilor europeni se realizează la nivelul fiecărui stat membru în
conformitate cu legile electorale interne, în România aplicându-se Legea
nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul
European2.
Numărul parlamentarilor europeni reprezentanți ai unui stat membru
diferă în funcție de numărul de cetățeni ai respectivului stat. Astfel, potrivit
Tratatului de aderare al României, acesteia i-au fost alocate 35 de locuri însă
după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona s-a revenit3, la 33 de
mandate. La nivel central, Parlamentul European trebuie să aibă 736 de
eurodeputați.
1
Inițial parlamentarii erau aleși dintre parlamentarii naționali având un dublă funcție de parlamentari ce trebuia
exercitată simultan. Începând cu anul 1976, prin JOCE L 278 din 8 octombrie 1976 acest sistem a fost înlocuit
cu cel al alegerilor generale prin vot direct
2
Lege republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 31 august 2012 și modificată
prin
Legea nr. 187/2012, Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 4/2013, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
4/2014
3
În România numărul europarlamentarilor este de 33, fiind cea de-a 7-a țară ca număr de reprezentanți în
PE, după Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Polonia, http://www.hellvig.ro/pagina/despre-
parlamentul-european, consultat la data 16 iunie 2014
Aplicație
Pentru a putea candida pe această funcție cetățenii români trebuie să
îndeplinească simultan următoarele
condiții:
- să aibă peste 23 de ani;
- să aibă domiciliul sau reședința în România;
- să nu fie judecători ai Curții constituționale, magistrați, membri activi
ai armatei sau poliției române, funcționari publici cu statut special, membri
ai guvernului.
Potrivit Codului de conduită a deputaților în Parlamentul European 1
”deputații acționează doar în interes public și își desfășoară activitatea în mod
dezinteresat, cu integritate, transparență, conștiinciozitate, cinste și
responsabilitate, respectând totodată reputația Parlamentului European”.
După ce sunt aleși prin vot direct, liber, egal și secret, eurodeputații se
grupează în grupuri politice în funcție de ideologiile politice caracteristice, după
cum în art. 10 alin. 4 din TUE se prevede că: ”Partidele politice la
nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la
exprimarea voinței cetățenilor Uniunii”.
Din punct de vedere al structurii Parlamentului European, acesta
este format din:
1. Președintele care este ales pentru un mandat de 2 ani și jumătate de către
Parlament. Prezentăm în continuare atribuțiile2 președintelui:
- reprezintă Parlamentul în relațiile externe;
- se pronunță cu privire la toate problemele majore existente la
nivel
internațional și face recomandări;
- coordonează toate lucrările Parlamentului și ale organelor sale constitutive
(Biroul și Conferința președinților), precum și dezbaterile din ședințele
plenare;
- se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului și
garantează buna desfășurare a tuturor activităților acestei instituții și ale
organelor sale constitutive;
- prezintă, în deschiderea fiecarei reuniuni a Consiliului European, punctul
de
vedere și preocupările acestei instituții referitoare la subiecte specifice și la
punctele înscrise pe ordinea de zi;
- semnează, în urma adoptării de către Parlament, bugetul Uniunii Europene
1
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012 disponibil la
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0081ddfaa4/Deputa%C5%A3i-europeni.html, consultat
la data 16 iunie 2014
2
- semnează, alături de Presedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate
prin procedura de codecizie.
2. Prezidiul sau Biroul este alcătuit din Președintele Parlamentului
European, cei 14 vicepresedinti și cei 6 chestori, cu statut de observatori.
Prezidiul dispune în problemele financiare, organizatorice și administrative
ale Parlamentului
European.
3. Conferința Președinților este alcătuită din președintele PE și liderii
fracțiunilor parlamentare, respectiv doi reprezentanți ai deputaților neafiliați,
care însă nu au drept de vot. Conferința președinților vizează realizarea
consensului prin vot ponderat, în funcție de numărul deputaților din fiecare grup
politic, în ceea ce privește chestiunile asupra cărora este sesizată. Conferința
președinților este organul politic al Parlamentului European responsabil de:
organizarea lucrărilor Parlamentului și programarea legislative; stabilirea
competențelor și a componenței comisiilor și delegațiilor; relațiile cu celelalte
instituții ale UE, cu parlamentele naționale și cu țările terțe; pregătirea
calendarului Parlamentului și a ordinii de zi a ședințelor plenare etc.
4. Secretariatul General care asistă Parlamentul European, cu sediul la
Luxembourg și la Bruxelles. Secretariatul General își desfășoară activitatea sub
autoritatea unui Secretar General. Biroul stabilește organigrama Secretariatului
General și reglementările privind situația administrativ-financiară a
funcționarilor și a altor agenți. Numărul funcționarilor îl depășește pe cel al
eurodeputaților într-un raport de șapte la unu.
5. Comisiile parlamentare sunt responsabile de pregătirea lucrărilor din
ședințele plenare ale Parlamentului. Fiecare comisie alege un președinte și trei-
patru vicepreședinți pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Aceștia formează
Biroul comisiei și sunt funcționarii ei. Comisiile au în mod normal între doi
și opt administratori, în subordinea unui șef de birou, cu sediul la Bruxelles.
6. Alte organe în legătură cu Parlamentul European: Ombudsmanul european
ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani și care se ocupă de cercetarea
plângerilor venite din partea cetățenilor europeni cu privire la abuzurile
instituțiilor și organelor unionale; Controlorul European pentru Protecția
Datelor Personale; Mediator al Parlamentului European pentru răpirile
internaționale de copii de către unul din părinți
Printre cele mai importante roluri ale acestuia sunt funcția legislativă și
cea bugetară pe care le exercită împreună cu Consiliul, după cum se prevede în
art. 14 din TUE:
”(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile
legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative,
în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European
alege președintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii.
Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele.
Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător,
cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui
stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului
European și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței
Parlamentului European, cu respectarea principiilor menționate la primul
paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber
și
secret, pentru un mandat de cinci
ani.
(4) Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii
săi.”
Extragem din articolul expus mai sus următoarele atribuții ale
Parlamentului European:
- exercită funcțiile legislativă și bugetară, alături de
Consiliu;
- exercită funcțiile de control politic și consultative, în conformitate
cu
condițiile prevăzute în tratate;
- alegerea președintelui Comisiei.
Din analiza celor de mai sus rezultă că Parlamentul European nu are
dreptul exclusiv de inițiativă legislativă. Astfel, potrivit Tratatului de la
Lisabona ”a fost extinsă sfera de aplicare a procedurii legislative ordinare
(fosta
co-decizie)”1. Parlamentul are în mod tradițional, un rol consultativ în
elaborarea actelor juridice neavând putere legislativă deplină. Prin generalizarea
procedurii de codecizie, Parlamentul European a obținut aceeași putere de
decizie ca și Consiliul2. Competențele Parlamentului European s-au extins în
domeniul bugetar (aprobarea perspectivei financiare multianuale) și în domeniul
politicii constituționale (revizuirea tratatelor). Astfel, în conformitate cu art. 48
al TUE, Parlamentul European are dreptul la inițiativă în revizuirea Tratatelor
și dreptul de participare la reformele UE. Potrivit art. 232 TFUE ”Parlamentul
European își adoptă regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor
membrilor săi” 3.
De asemenea, prin Tratatul de la Lisabona, se recunoaște puterea de
decizie ”prin implicarea sa în domenii altă dată în competența exclusivă a
Consiliului sau în care era prevăzută doar consultarea parlamentară. Este vorba
de decizii precum cea de instaurare a cooperării consolidate, de utilizare a
clauzei de flexibilitate, privind cooperarea polițienească și judiciară în materie
1
Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, 2012, p.
42
2
Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1992), extinsă și eficientizată
prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin Tratatul de la Lisabona (2009), procedura legislativă ordinară a
devenit principala procedură legislativă, a devenit astfel mai simplificată și a fost extinsă la un număr mare
de decizii. De asemenea, s-a extins și numărul cazurilor în care este obligatorie aprobarea Parlamentului
European, în cazul
procedurilor speciale sau în cele legate de încheierea acordurilor
internaționale.
3
art.232 TFUE
penală sau unele decizii ce permit extinderea domeniului de aplicare a
Tratatului pentru cazul viitoarei Procuraturi Europene”1.
4.1.1. Atribuții, competențe și responsabilități ale Parlamentului
European a) atribuții de numire
Aici vom avea în vedere în primul rând procedura de numire a Comisiei
Europene care trebuie să se desfășoare după un anumit algoritm. În funcție de
rezultatele alegerilor europene, șefii de stat sau de guvern din statele membre
propun un candidat pentru funcția de presedinte al Comisiei, care își va prezenta
proiectul în fața Parlamentului. Candidatul va trebui să primească votul de
încredere al majorității absolute a deputaților. Președintele ales împreună cu
guvernele naționale ale statelor membre convin asupra unei liste de candidați
pentru celelalte portofolii ale Comisiei iar aceștia vor fi supuși unor audieri de
confirmare în Parlament. Președintele și comisarii, ca organism unitar, se supun
unui vot unic de aprobare de către Parlament, pentru care este nevoie de o
majoritate simplă (majoritatea voturilor exprimate) iar dacă este aprobată de
Parlament, noua Comisie este numită oficial de șefii de stat sau de guvern ai UE.
În afară de rolul-cheie pe care îl joacă în alegerea Comisiei, Parlamentul
numește Ombudsmanul, organul însărcinat cu protecția datelor personale,
organizează audierile președintelui și ale membrilor Comitetului Director al
Bancii Centrale Europene, precum și ale membrilor desemnați pentru Curtea de
Conturi a Uniunii Europene.
b) competențe normative
Procedura legislativă ordinară este cunoscută și sub numele de
„codecizie” și reprezintă principala procedură legislativă a Uniunii,
utilizată
pentru a elabora și adopta aproape toată legislația UE. Această procedură
conferă Parlamentului competența de a accepta, respinge și modifica legislația
privind piața unică, mediul, protecția consumatorilor, libertățile cetățenesti,
agricultura, transporturile, cercetarea etc.
În ceea ce privește anumite tipuri de legislație (din domeniul fiscalității,
al concurenței sau al noilor membri ai zonei euro), Parlamentul își dă doar
avizul consultativ. Lipsa îndeplinirii acestei formalități atrage după sine
nulitatea actului normativ2. Cu toate acestea, numărul domeniilor de politică
incluse în această procedură s-a redus considerabil, majoritatea legislației
fiind cuprinsă acum în procedura de codecizie. Procedura codeciziei
rezervă
1
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Editura
Polirom, 2011, p. 161 (Articolul 86, alin. (1), TUE: Pentru combaterea infracțiunilor care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură
legislativă specială, poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăște în
unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.)
2
Gyula Fabian, Drept Instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Sfera Juridică, București, 2012, p.
183
Parlamentului atribuții legislative veritabile, votul său negativ ducând
la
neadoptarea actului normativ respectiv1.
De asemenea, Parlamentul European acordă aviz conform pentru
aprobarea, aderarea sau asocierea unor state terțe ori pentru incheierea unor
tratate internaționale cu state terțe. Dacă Uniunea Europeană dorește să
primească noi state membre sau să încheie acorduri cu țări terțe, este nevoie de
aprobarea Parlamentului, cu toate că Parlamentul nu poate modifica detalii din
aceste acorduri.
Dreptul la initiativă al Parlamentului se manifestă prin faptul că acesta
poate solicita Comisiei să propună noi acte legislative sau proiecte de acte
normative și adesea face acest lucru după ce examinează programul anual
de lucru al Comisiei.
c) competențe bugetare
Bugetul de cheltuieli al Uniunii Europene pe termen lung trebuie să fie
aprobat de guvernele naționale și de deputați în Parlamentul European. Ulterior,
în fiecare an, cele două părți decid în comun modul în care va fi cheltuit bugetul
anual. Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene adoptă împreună
bugetul însă exclusivitatea Parlamentului intervine în privința cheltuielilor
neobligatorii 2. De asemenea, Parlamentului îi revine responsabilitatea de a
verifica dacă banii contribuabililor au fost cheltuiți în scopurile stabilite și de a
valida conturile dacă rezultatele verificării sunt satisfăcătoare.
d) competențe de supraveghere și control
democratic
Funcția de control sau supraveghere a celorlalte ramuri ale puterii, în
scopul asigurării de către Parlamentul European a responsabilității democratice
se realizează prin: competențele normative, de numire, controlul parlamentar și
bugetar de care dispune. Parlamentul are posibilitatea exercitării moțiunii de
cenzură împotriva Comisiei care, după ce a fost motivată, poate fi depusă de o
zecime dintre membrii care compun Parlamentul.
Pentru a garanta responsabilitatea politicii monetare europene,
președintele Băncii Centrale Europene (BCE) răspunde, o dată la trei luni, în
fața Comisiei pentru afaceri economice și monetare din cadrul Parlamentului și
de asemenea, prezintă raportul anual al BCE în fața Parlamentului. În noua sa
funcție de supraveghetor al sistemului bancar din UE, BCE va fi supusă unui
control strict din partea deputaților în Parlamentul European, care vor avea și
competențe de aprobare a funcțiilor de rang înalt din cadrul acestui organism de
supraveghere.
Parlamentul are competența de a constitui comisii temporare de anchetă,
fie pentru a ancheta un subiect de interes public (crima organizată, corupție și
spălare de bani), fie pentru a cerceta presupuse cazuri de încălcare a legislației
europene sau de gestiune defectuoasă.
1
2
Ibidem
Deputații din Parlamentul European pot adresa întrebări Consiliului,
Comisiei și BCE cu solicitare de răspuns scris sau oral, cu scopul de a trage la
răspundere celelalte instituții ale Uniunii. Astfel, Comisia și Consiliul sunt
obligate să răspundă la întrebări, sa furnizeze informatii detaliate sau să ia parte
la dezbateri în Parlament cu privire la chestiuni politici specifice.
e) soluționarea petițiilor
Toti cetățenii unionali au dreptul de a înainta o petiție deputaților din
Parlamentul European cu privire la probleme de mediu, conflicte cu autoritățile
vamale, transferul drepturilor de pensie și alte chestiuni, cu condiția ca acestea
să se numere printre competențele Uniunii Europene. Populatia poate, de
asemenea, să se adreseze Ombudsmanului European care are competența de a
investiga acuzațiile de administrare defectuoasă sau abuzul de putere al unei
instituții a Uniunii Europene.
f) oferă consultații și aprobări
Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună
(PESC) a Uniunii Europene poate răspunde în fața Parlamentului, iar acesta are
dreptul de a fi informat și consultat cu privire la politicile din acest domeniu
și, de asemenea, isi poate folosi competentele bugetare pentru a determina
amploarea si domeniul lor de aplicare. Este nevoie de aprobarea Parlamentului
pentru extinderea UE și pentru încheierea de acorduri comerciale și alte acorduri
internaționale cu state din afara Uniunii Europene.
De asemenea Parlamentul dezbate rapoarte și dări de seamă ale unor
instituții unionale precum raportul anual al Comisiei privind funcționarea UE,
raportul BCE privind politica monetară, raportul Curții de Conturi, raportul
Ombudsmanului, raportul Consiliului UE privind situația drepturilor omului și
politica externă etc.
Parlamentul are atribuții și în legătură cu activitatea Consiliului European,
reuniunile acestuia începând și finalizând cu declarația președintelui PE. Astfel,
președintele Consiliului European prezintă anual PE un raport privind rezultatele
și inițiază dezbateri cu deputații europeni.
4.2. Consiliul European

Consiliul European este instituția Uniunii Europene cu un înalt rang
unional constituită din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
președintele său și președintele Comisiei. Consiliul European nu exercită funcții
legislative, rolul său fiind acela de a oferi ”impulsurile necesare dezvoltării
acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale”(art.15 alin 1,
TUE). Această structură instituțională a fost calificată inițial ca o conferință
interguvernamentală de drept internațional public (Gyula, 2012, p. 150), a
fost prevăzută pentru prima dată în Actul Unic European 1 (1987) și a devenit
oficial instituție a Uniunii Europene prin Tratatul de la Lisabona.
1
Articolul 2 din AUE: Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre şi pe
Preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene. Aceştia sunt asistaţi de către miniştrii afacerilor externe şi de
către un membru al Comisiei.Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an.
Potrivit articolului 68 din TFUE:”Consiliul European definește orientările
strategice ale planificării legislative și operaționale în cadrul spațiului de
libertate, securitate și justiție.”
Componența Consiliului European vizează ”șefii de stat sau de guvern
ai statelor membre, precum și președintele său și președintele Comisiei”
(art.15 alin 2, TUE). De asemenea Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate poate participa la lucrările Consiliului
European. În acord cu principiile democrației statele membre sunt reprezentate
în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de
guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața
parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor (art 10 alin 2, TUE).
Consiliul European se reunește bianual, adică ”de două ori pe semestru
la convocarea președintelui său” (art.15 alin 3, TUE) însă are și posibilitatea de
a se întruni în ședințe extraordinare tot la propunerea președintelui1. Cele două
întâlniri au loc la Bruxelles unde au sediul mai multe instituții comunitare, cu
ușile închise, iar concluziile ședințelor sunt popularizate prin intermediul
conferințelor de presă.
Reuniunile Consiliului European se desfășoară sub conducerea unui
președinte care este ales cu ”majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și
jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată” (art.15 alin 5,
TUE) 2. Șefii de stat sau de guvern ai statelor membre și președintele Comisiei
Europene trebuie asistați la întâlniri de miniștrii de externe și de un membru al
Comisiei. Uneori, când sunt decise chestiuni legate de Uniunea Economică și
Monetară (UEM), participă și miniștrii de Finanțe, aceștia putând chiar înlocui
miniștrii de externe.
Președintele Consiliului European nu poate exercita simultan un
mandat național și are următoarele atribuții, potrivit art.15 alin 6, TUE:
a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri
Generale;
c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului
European;
d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
e) asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în
probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce
1
(art.15 alin 3, TUE): Atunci când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să
fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al
Comisiei. Atunci când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului
European.
2
În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul președintelui
în
conformitate cu aceeași procedură.
atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
și politica de securitate.
Potrivit art. 15 al TUE, funcția Consiliului European este de a da uniunii
impulsurile necesare dezvoltării și să definească orientările și prioritățile politice
generale. Se precizează faptul că nu va avea funcție legislativă, funcție
ce
corespunde în continuare, Consiliului.
Atribuțiile Consiliului European sunt următoarele:
a. nu are atribuții legislative.
b. se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel
(articolul 15, alin 4, TUE).
c. conduce procedurile de revizuire ordinară și simplificată în conformitate
cu articolul 48 din TUE privind tratatele de înființare și funcționare ale
Uniunii Europene.
d. numește, cu majoritatea calificată, Înaltul Reprezentant al Uniunii
Europene pentru afaceri externe și politica de securitate.(art. 18 alin 1
TUE).
e. propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al
Comisiei iar pe baza aprobării date de Parlament, Comisia este numită de
Consiliul European, cu majoritate calificată.(art.17 alin 7 TUE).
f. adoptă cu majoritatea calificată 1: ”(a) o decizie de stabilire a listei
formațiunilor Consiliului, altele decât cea Afaceri Generale și cea
Afaceri Externe, în conformitate cu articolul 16 alineatul (6) din Tratatul
privind Uniunea Europeană; (b) o decizie referitoare la președinția
formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, în
conformitate cu articolul
16 alineatul (9) din Tratatul privind Uniunea Europeană.” (articolul 236
TFUE).
g. definește și stabilește orientările strategice ale planificării legislative și
operaționale în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție (art. 22
alin 1 din TUE2 și articolul 68 din TFUE).
1
Art. 238 alin 3 din TFUE explică noțiunea de majoritate calificată: (3) Începând cu 1 noiembrie 2014 și sub
rezerva dispozițiilor tranzitorii stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care,
în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se definește după
cum urmează: (a) Majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii
Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația acestor state.
Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă
mai mult de 35
% din populația statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată
se consideră a fi întrunită. (b) Prin derogare de la litera (a), în cazul în care Consiliul nu hotărăște la
propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate,
majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului reprezentând
statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația respectivelor state.
2
Articolul 22 din TUE: (1) Pe baza principiilor și a obiectivelor enumerate la articolul 21, Consiliul
European identifică interesele și obiectivele strategice ale Uniunii. Deciziile Consiliului European privind
interesele și
obiectivele strategice ale Uniunii privesc politica externă și de securitate comună, precum și celelalte
domenii ale acțiunii externe a Uniunii. Deciziile pot să privească relațiile Uniunii cu o țară sau o regiune sau
pot aborda o anumită tematică. Acestea precizează durata lor și mijloacele care urmează a fi puse la
dispoziție de Uniune și statele membre. Consiliul European hotărăște în unanimitate, la recomandarea
Consiliului, adoptată de
acesta în conformitate cu normele prevăzute pentru fiecare domeniu în parte. Deciziile Consiliului
European sunt puse în aplicare în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate.
h. poate să constate existența unei încălcări grave și persistente a valorilor
prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce a invitat acel
stat membru să-și prezinte observațiile (hotărând în unanimitate la
propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei Europene și cu
aprobarea Parlamentului European, articolul 7 din TUE).
i. adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului
European (art. 14, alin 2, TUE).
Consiliul European poate adopta următoarele tipuri de documente 1:

- decizii, doar în cazuri foarte importante și prin care se constituie
rezolvarea
unor problematici intens dezbatute, nu sunt numeroase;
- decizii de procedură prin care se realizează declinarea de competență altor
instituții comunitare;
- oriențări și directive prin care șefii de state sau guverne fizează și orientează
acțiunea Uniunii Europene prin stabilirea priorităților urmărite;
- declarații, făcute cu privire la un eveniment major la nivel unional sau
internațional.
În privința activității decizionale Consiliul European se supune
prevederilor articolului 235 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene
(TFUE) pe care îl redăm după cum urmează:
(1) În caz de vot, fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare
din partea unui singur alt membru.În cazul în care hotărăște cu
majoritate calificată, Consiliului European i se aplică articolul 16
alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană și articolul 238
alineatul (2) din prezentul tratat. În cazul în care Consiliul European se
pronunță prin vot, președintele acestuia și președintele Comisiei nu participă la
vot.Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea
deliberărilor Consiliului European pentru care este necesară unanimitatea.
(2) Președintele Parlamentului European poate fi invitat de Consiliul
European pentru a fi audiat.
(3) Consiliul European hotărăște cu majoritate simplă în chestiuni
de
procedură, precum și pentru adoptarea regulamentului de
procedură.
(4) Consiliul European este asistat de Secretariatul General al
Consiliului.
1
4.3. Consiliul 1
Consiliul își are originile în Tratatul de la Paris (1952) care a instituit
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). La acea vreme, se
reuneau în cadrul Consiliului doar șase țări (Germania, Franța, Italia, Belgia,
Țările de Jos și Luxemburg). Consiliul este o instituție interguvernamentală care
asigură reprezentarea tuturor statelor membre, prin câte un ” reprezentant la
nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajaze guvernul
statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot”. Prin această
reprezentare se asigură legitimitatea statală a Uniunii Europene. Consiliul este
compus din reprezentanții fiecărui stat membru de la nivel ministerial, de obicei
prin intermediul miniștilor afacerilor externe ai acestora.
Conform art. 13, par.1 din TUE, art.237 – 243 TFUE, Consiliul este un
pol de decizie esențial al Uniunii Europene prin care s-a îmbunătățit
eficacitatea în condițiile creșterii permanente a numărului membrilor. Consiliul
a evoluat de la ”statutul de simplă legătură între Înalta Autoritate și guverne la
locul de decident principal în Comunitatea Economică”. 2 Acesta se bazează,
în mare parte, pe rolul de coordonare al președinției sale, precum și pe
activitatea COREPER (Comitetul Reprezentanților Permanenți ai statelor
membre la Bruxelles) și a multiplelor sale grupuri de lucru.
COREPER este format din reprezentanții permanenți 3 ai statelor membre
pe lângă UE și a apărut din necesitatea existenței unui organism care să asigure
continuitatea și permanența activității la nivelul Consiliului deoarece acesta se
reunea doar câteva zile pe lună.
Ca principal legislator al Uniunii Europene, Consiliul negociază și
adoptă acte legislative în majoritatea cazurilor împreună cu Parlamentul
European prin procedura legislativă ordinară, cunoscută și sub numele de
codecizie. Codecizia se utilizează pentru domenii de politică în care UE are
competență exclusivă sau competență partajată cu statele membre. În aceste
cazuri, Consiliul legiferează în temeiul propunerilor care îi sunt transmise de
Comisia Europeană. Consiliul are atribuții executive în raport cu normele pe
care le adoptă în sensul în care are capacitatea de a adopta acte administrative
concrete prin care să se aplice o normă.
Împreună cu Parlamentul European exercită funcția legislativă și funcția
bugetară (art 16 TUE) și funcții de definire a politicilor și de coordonare, în
1
După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965), cunoscut în doctrină sub denumirea
de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică, acesta s-a numit Consiliul de Miniștri. După intrarea
în vigoare a Tratatului de la Maastricht, instituția își schimbă denumirea în Consiliul Uniunii Europene,
denumire pe care o poartă până la 1 decembrie 2009, când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, dată de la
care se numește Consiliu.
2
Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, 2010, p.
96
3
Numărul membrilor COREPER diferă de la un stat la
altul
condițiile prevăzute de tratate. Ca instituție a Uniunii Europene, Consiliul se
prezintă în sistemul instituțional ca legiuitor și deținător al puterii de decizie.
Consiliul este responsabil de coordonarea politicilor statelor membre în
domenii specifice, cum ar fi:
- politicile economice și bugetare (Consiliul coordonează politicile
economice și bugetare ale statelor membre în vederea consolidării
guvernanței economice în UE. Consiliul monitorizează politicile bugetare ale
acestora și consolidează cadrul bugetar al UE. De asemenea, se ocupă de
aspectele juridice și practice ale monedei euro, de piețele financiare și de
fluxurile de capital). Consiliul adoptă bugetul UE împreună cu Parlamentul
European. Perioada bugetară acoperă un an calendaristic. De obicei, este
adoptată în decembrie și începe la 1 ianuarie anul următor.
- politica de ocupare a forței de muncă (Consiliul elaborează anual, pe baza
concluziilor Consiliului European, orientări și recomandări pentru statele
membre privind situația ocupării forței de muncă în UE).
Consiliul definește și pune în aplicare politica externă și de securitate
a UE pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European. Această politică
include totodată ajutorul umanitar și pentru dezvoltare al UE, apărarea și
comerțul. Consiliul, împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate, asigură unitatea, coerența și eficacitatea acțiunii
externe a UE. Domeniul afacerilor externe cuprinde de asemenea și
activitățile de semnare de acorduri cu state terțe, grupări de state sau organizații
internaționale. Un rol important în politica de securitate îl are Agenția
Europeană de Apărare care este sub autoritatea Consiliului.
Consiliul acordă Comisiei mandatul de negociere, în numele UE,
a acordurilor dintre UE și țările care nu sunt membre ale UE și
organizațiile internaționale. La sfârșitul negocierilor, Consiliul decide cu
privire la semnarea și încheierea acordului, pe baza unei propuneri din
partea Comisiei. De asemenea, Consiliul adoptă decizia finală de încheiere
a acordului, după ce Parlamentul European și-a dat aprobarea (solicitată în
domenii care fac obiectul codeciziei) și după ce acordul a fost ratificat de toate
statele membre ale UE. Aceste acorduri pot acoperi domenii largi, precum
comerțul, cooperarea și dezvoltarea, sau se pot referi la subiecte specifice,
cum ar fi textilele, pescuitul, vămile, transporturile, știința și tehnologia etc.
Consiliul este asistat în activitățile sale de către Secretariatul General cu
atribuții complexe în gestionarea activităților instituției. În conformitate cu
Regulamentul de procedură al Consiliului, art.23, alin (3), Secretariatul General
are ca atribuții:
- transmite membrilor Consiliului și Comisiei cererile de includere a
punctelor pe ordinea de zi și documentele pentru care termenele menționate
anterior nu au fost respectate;
- eliberează permise pentru accesul la reuniunile Consiliului;
- asigură informarea prealabilă a publicului cu privire la datele și orele
aproximative la care au loc transmisiile audiovizuale;
- elaborează lunar o sinteză a actelor adoptate prin procedură scrisă; constată
finalizarea procedurilor scrise;
- elaborează proiectele de procese-verbale în termen de cincisprezece zile și le
înaintează Consiliului sau Coreper în vederea aprobării;
- actualizează și publică lista grupurilor de pregătire.
Președinția Consiliului se exercită pe rând de către fiecare stat membru,
pentru o perioadă de șase luni în virtutea egalității între acestea. În perioada
2014-2020 președinția acestuia va fi exercitată după următorul
calendar1:
- Grecia (ianuarie-iunie 2014)
- Italia (iulie-decembrie 2014)
- Letonia (ianuarie-iunie 2015)
- Luxemburg (iulie-decembrie 2015)
- Ţările de Jos (ianuarie-iunie 2016)
- Slovacia (iulie-decembrie 2016)
- Malta (ianuarie-iunie 2017)
- Regatul Unit (iulie-decembrie 2017)
- Estonia (ianuarie-iunie 2018)
- Bulgaria (iulie-decembrie 2018)
- Austria (ianuarie-iunie 2019)
- România (iulie-decembrie 2019)
- Finlanda (ianuarie-iunie 2020)
Președinția este responsabilă pentru aplicarea Regulamentului de
procedură și asistată de reprezentantul statului membru care va deține
președinția următoare, asigură buna derulare a dezbaterilor. De asemenea
președinția reprezintă Consiliul în fața Parlamentului European și organizează
reuniunile diferitelor comitete și grupuri de lucru astfel încât rapoartele
acestora să fie disponibile înainte de reuniunile COREPER2.
Modalitatea de luare a deciziilor în Consiliu este prin vot iar majoritatea
calificată este cea mai frecvent utilizată metodă care a pus în umbră metoda
unanimității, utilizată acum doar în cazuri expres prevăzute de tratate.
Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care majoritatea celor 28 de
1
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-eu/index_ro.htm consultat la data 4.08.2014
2
ţări membre (uneori chiar şi două treimi) votează în favoarea deciziei și
se întrunesc cel puţin 260 din cele 352 de voturi totale. Numărul voturilor1 nu
este strict proporţional cu populaţia, ci ponderat în favoarea ţărilor cu mai puţini
locuitori, după cum urmează:
Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit: 29 de voturi
Spania şi Polonia: 27
România: 14
Ţările de Jos: 13
Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria: 12
Austria, Bulgaria şi Suedia: 10
Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia:
7
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia: 4
Malta: 3
În viitorul apropiat se va lua în calcul însă și modalitatea de vot cu dublă
majoritate, mai ales în domenii importante de interes prin care trebuie să se
îndeplinească două condiții, aceea de majoritate a țărilor votante (cel puţin 15) şi
de majoritate a populaţiei UE adică ţările care se exprimă în favoarea propunerii
trebuie să reprezinte cel puţin 65% din populaţia UE.
4.3.1. Consiliul, Consiliul European și Consiliul Europei – diferențieri

după
criteriile de apariție, componență și atribuții
Referitor la criteriul apariției Consiliul European a apărut pe cale
neconvențională, prin întâlnirile repetate ale șefilor de stat și de guvern care
aveau loc la nivel înalt. Pe de altă parte Consiliul a luat naștere pe cale
convențională, fiind creat în urma Tratatelor de instituire a Comunităților
Europene. Pe de altă parte, Consiliul Europei, organizație internațională distinctă
de Uniunea Europeană și de instituțiile comunitare, a luat ființă în 1949 ca un
organism internațional cu caracter politic compus din statele europene în
vederea protecției drepturilor omului, favorizarea progresului economic și
social.
În privința componenței, Consiliul European are în componență șefii de
stat și/sau de guvern ai statelor membre UE iar Consiliul are în componență în
principal miniștrii afacerilor externe. Din perspectiva atribuțiilor, Consiliul
European este o instituție a Uniunii Europene cu caracter politic în timp ce
Consiliul este o instituție cu atribuții legislative. Consiliul Europei este o
organizație internațională, regională, de sine stătătoare.
4.4. Comisia Europeană
Compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv
președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica
de securitate (vicepreședintele Comisiei), Comisia Europeană este organismul
executiv al UE care reprezintă şi susţine interesele Europei în ansamblul său (şi
nu pe cele ale vreunui stat membru) și a cărei funcționare ”este dominată
de
1
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-eu/index_ro.htm consultat la data 4.08.2014
principiul colegialității”1. Membrii Comisiei Europene, denumiți și
comisari, sunt numiți în funcție pentru un mandat de 5 ani iar președintele
pentru același număr de ani. Președintele Comisiei are următoarele atribuții:
- definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită
misiunea;
- decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerența, eficacitatea
și colegialitatea acțiunilor acesteia;
- numește vicepreședinții, alții decât Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru
afaceri externe și politica de securitate, dintre membrii comisiei;
- poate solicita demiterea membrilor Comisiei şi a Înaltului Reprezentant
al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Prin intermediul funcției de inițiativă legislativă, Comisia transpune
principiile tratatelor UE în politici și legislație și de asemenea formulează
recomandări și opinii inspirate de textele tratatelor fondatoare.
Comisia Europeană are astfel, o funcție politică și una
administrativă. Ca organ executiv, Comisiei îi revine ”responsabilitatea de a
gestiona politicile și programele comunitare și de a aloca fondurile necesare în
acest sens” 3.
De asemenea, Comisia, deși nu este titulară a puterii normative, ”are un
rol esențial în procesul adoptării actelor legislative ale Uniunii Europene,
fiind
titulară a inițiativei legislative” 4.
Potrivit art. 17 TUE, ”Comisia promovează interesul general al Uniunii și
ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea
tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora.
Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții
de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și
gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare
și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate”5.
Totuși, se limitează dreptul exclusiv al Comisiei cu privire la inițiativa
legislativă, în sensul că la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii
Europene, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia
poate face, în limitele atribuțiilor sale, o propunere de act juridic al Uniunii, în
vederea aplicării tratatelor. În conformitate cu pevederile art. 290, TFUE, un act
legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter
legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică
anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Responsabilitățile executive
1
Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, op.cit. pag. 121
2
3
Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, 2009, pag.337
4
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, tratat, ediția a II-a, Editura lumina Lex, 2011, p. 243
5
Art. 17 TUE
dar și cele decizionale ale Comisiei se referă la elaborarea de directive,
regulamente, decizii, recomandări și opinii în domeniul execuției bugetare,
implementarea politicilor UE și libera concurență, aici unde beneficiază de un
înalt grad de autonomie.
Potrivit art. 1, alin. (1) din TUE, ”cu excepția politicii externe și de
securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură
reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare
anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri
interinstituționale”. Dimensiunea democratică și eficacitatea funcțională au
crescut prin ”alegerea sa de către PE și compoziție. Referitor la prima, va crește
influența PE în alegerea Comisiei, deoarece Tratatul de la Lisabona stabilește că
Consiliul European propune candidatul său pentru funcția de președinte al
Comisiei în acord cu rezultatele alegerilor pentru PE”1. Este evident faptul că
membrii Comisiei reflectă, ”prin culoarea și apartenența lor politică marile
tendințe politice ale Comunității și, mai precis, trăsăturile dominante ale
guvernelor și ale majorității”.2
Consiliul European nominalizează un candidat pentru postul de
preşedinte al Comisiei. Acesta trebuie să obţină votul majorităţii membrilor
Parlamentului European. Dacă deputaţii europeni resping propunerea, Consiliul
trebuie să nominalizeze un alt candidat în termen de o lună. Preşedintele ales îşi
formează echipa de comisari, analizând propunerile ţărilor UE şi stabilind
portofoliul fiecărui membru. Cu un mandat de cinci ani, Preşedintele joacă un
rol major: defineşte orientările politice, atribuie un portofoliu fiecărui comisar
(piaţă internă, politică regională, transport, mediu, agricultură, comerţ etc.) şi
poate în orice moment să modifice atribuţiile acestora. Colegiul fixează
obiectivele strategice şi programul anual de lucru.
Lista comisarilor este trimisă spre aprobare (cu majoritate calificată)
Consiliului de Miniştri şi Parlamentului. La finalul procedurii, Consiliul
desemnează oficial noua Comisie. Comisarii nu au nicio putere de decizie
proprie, decât în cazul în care sunt abilitaţi de Comisie să ia măsuri în numele
său, în domeniile lor de competenţă. În acest caz, îşi asumă responsabilitatea
politică şi juridică a Comisiei. Comisarii înaintează propuneri colegiului, care
deliberează, în general, prin consens. La cererea unui comisar, colegiul poate
iniţia o procedură de vot. În acest caz, deciziile se iau cu majoritate simplă.
1
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., p. 165
2
Dusan Sidjanski, op.cit., p. 92
3
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2010, p. 320, p.
În cadrul Comisiei, fiecare membru este responsabil de un anumit
portofoliu sau domeniu politic. Comisia funcţionează potrivit principiului
colegialităţii iar deciziile sunt luate în comun de colegiul comisarilor, care
răspunde în mod colectiv în faţa Parlamentului European. Principiul
colegialităţii garantează: calitatea deciziilor, întrucât pentru fiecare propunere
trebuie să fie consultaţi toţi comisarii; independenţa instituţiei, pentru că
deciziile sunt adoptate fără presiuni partizane; asumarea responsabilităţii
politice de către toţi comisarii, chiar şi atunci când deciziile sunt adoptate cu
majoritate de voturi.
Comisarii nu au nicio putere de decizie proprie, decât în cazul în care sunt
abilitaţi de Comisie să ia măsuri în numele său, în domeniile lor de
competenţă. În acest caz, îşi asumă responsabilitatea politică şi juridică a
Comisiei. Comisarii înaintează propuneri colegiului, care deliberează, în
general, prin consens. La cererea unui comisar, colegiul poate iniţia o procedură
de vot. În acest caz, deciziile se iau cu majoritate simplă.
Pe lângă activitatea Secretariatului General, un serviciu special cu rang de
direcție generală, administrația comunitară a Comisiei a fost organizată în
direcții generale, acestea fiind alcătuite la rândul lor din alte unități
administrative.
Hotărârile Comisiei Europene sunt adoptate cu majoritatea numărului
membrilor săi2 indiferent de sensul și natura deciziei, în ședință convocată de
președinte și conform procedurilor stipulate. Reuniunile au loc cel puțin o dată
pe săptămână și de câte ori este nevoie, nu sunt publice iar dezbaterile sunt
confidențiale. Deciziile sunt luate de către grupurile de comisari numite colegii,
din care fac parte, după caz, comisari în funcție de materia în care urmează a se
adopta decizia respectivă.
4.5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

De la înființarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în 1952, misiunea
sa a fost de a se asigura de "respectarea legii" în interpretarea și aplicarea
tratatelor, funcția esențială fiind aceea de control și interpretare a legislației
comunitare.
Curtea de Justiție are și o mare contribuție în ”dezvoltarea dreptului
comunitar atât printr-o interpretare extinsă a normelor fundamentale din tratat,
cât și prin crearea unui sistem juridic nou”. Competențele Curții de Justiție sunt
de natură contecioase, preliminare sau consultative și se bazează pe normele
1
http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm consultat la data 4.08.2014
2
Art. 250 din TFUE
de drept, pe care le explicitează și le consolidează. În raport cu tratatele, Curtea
de Justiție acționează asemenea unui ”legislator complementar”. Curtea
constituie, prin urmare, autoritatea judiciară a Uniunii Europene și, în cooperare
cu instanțele din statele membre, se asigură aplicarea și interpretarea uniformă a
dreptului Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care își are sediul în Luxemburg,
este formată din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul (creat în 1988) și
Tribunale specializate (Tribunalul Funcției Publice - creat în 2004).
Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura
că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează
litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene.
Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un
caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate
drepturile de către o instituție europeană.
Articolul 258 din TFUE prevede că: ”În cazul în care Comisia
consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin
în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect,
după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile.
În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în
termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii
Europene.”
De asemenea articolul 259 din TFUE aduce lămuri cu privire la modul de
sesizare al Curții: ”Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de
Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a
încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor. Înainte
ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acțiune
întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligațiilor care îi revin în temeiul
tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia. Comisia emite un aviz motivat,
după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să își prezinte în contradictoriu
observațiile scrise și orale. În cazul în care Comisia nu a emis avizul în
termen de trei luni de la introducerea cererii, absența avizului nu împiedică
sesizarea Curții.”
Adoptarea hotărârilor Curţii se realizează în conformitate cu următoarele
principii1 de bază:
- principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului unional în toate statele
membre UE;
- principiul aplicării dreptului unional cu cea mai mare eficacitate, pentru
a
obţine cea mai mare eficienţă din actele normative unionale;
- principiul adaptării dinamice a dreptului unional la scopurile şi obiectivele de
integrare;
- principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul
original;
1
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, p.
240
76
- principiul respectării dreptului comparat;
- principiul publicităţii dezbaterilor.
1
240
77
4.5.1. Componența Curţii de Justiţie
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător
aparținând fiecărui stat membru UE, numiţi prin acordul reciproc al guvernelor
statelor membre. Judecătorii sunt numiţi din rândul personalităţilor care oferă
garanţia unei independenţe şi obiectivităţi în luarea deciziilor. S-a constatat
faptul că nu este necesar ca persoana aleasă să fi fost judecător în ţara de
provenienţă dacă în ţara de origine aceste persoane pot ocupa funcţia de
judecător la instanţa supremă, aşa cum este cazul judecătorilor italieni şi spanioli
care provin dintre profesorii universitari şi a celor germani care sunt profesori
universitari, funcţionari superiori sau politicieni1.
Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi
independenţă iar pe durata exercitării mandatului aceştia beneficiază de
imunitate de jurisdicţie penală şi civilă şi de inamovibilitate. Preşedintele Curţii
este ales de către judecători, din rândul lor şi pe o perioadă de 3 ani.
Completele de judecată sunt formate din câte 3 sau 5 judecători iar
preşedintele nu face parte din aceste complete. Curtea judecă reunit în Camere şi
în Marea Cameră formată din 13 judecători (cvorumul minim este de 11
judecători). Dacă cererea de chemare în judecată a fost formulată de un stat
membru sau de o instituţie unională atunci cauza se va judeca în Marea Cameră.
Dacă o anumită cauză reclamă dificultate sau complexitate atunci Curtea poate
dispune judecarea ei în plen (cvorumul minim este de 13 judecători).
Curtea de Justiţie este alcătuită din judecători şi din 8 avocați generali cu
un mandat de 6 ani, o parte dintre ei fiind numiţi de Germania, Franţa, Anglia,
Spania şi Italia iar ceilalţi fiind numiţi prin rotaţie de celelalte state. Avocații
generali au au sarcina de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile
aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și susținute public,
după cum este specificat în art. 252 din TFUE: ”Curtea de Justiție este
asistată de opt avocați generali. La cererea Curții de Justiție, Consiliul,
hotărând în unanimitate, poate mări numărul de avocați generali. Avocatul
general are rolul de a prezenta în mod public, cu deplină
imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la
cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene,
necesită intervenția sa.”
Avocatul participă la fiecare şedinţă de judecată unde va depune
“concluzii finale” similare unui aviz juridic pe probleme de drept alături de
articole doctrinare de specialitate, jurisprudenţă şi o propunere de soluţie
adresată completului de judecată. Alături de judecători şi avocaţii generali îşi
desfăşoară activitatea şi grefierii asistenţi şi grefierul şef.
1
247
77
4.5.2. Competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene
Organizarea jurisdicțională a UE presupune repartizarea competențelor
jurisdicționale între Curtea de Justiție și jurisdicțiile naționale. Dubla
reprezentare a competențelor presupune:
- ”în plan material, aplicarea dreptului Uniunii Europene este împărțită între
jurisdicțiile naționale și Curtea de Justiție;
- în plan funcțional, interpretarea dreptului Uniunii Europene revine Curții
de
Justiție prin mecanismul judiciar instituit” .
Curții îi sunt atribuite următoarele competențe materiale jurisdicționale:
1. Acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele
naţionale îi cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ European.
Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru
aplicarea corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există
riscul ca instanțele din diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri
diferite. Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură pentru
pronunțarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanță națională are îndoieli cu
privire la interpretarea sau validitatea unui act legislativ european, aceasta poate
și, în anumite cazuri, este obligată, să solicite avizul Curții de Justiție. Acest aviz
poarte numele de „hotărâre preliminară”.
2. Acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate
guvernelor
statelor membre care nu aplică legislaţia europeană. Comisia este cea care poate
iniția, cel mai frecvent, o acțiune în justiție în cazul în care consideră că un stat
membru nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană.
Procesul poate fi intentat și de un alt stat membru. În ambele cazuri, Curtea
investighează acuzațiile și pronunță sentința. Dacă se constată că acuzațiile
aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligația de a remedia situația
imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunțate
de Curtea de Justiție, aceasta poate impune plata unei amenzi.
3. Acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE
încalcă tratatele europene sau drepturile fundamentale. Dacă un stat membru,
Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră că un anumit
act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea
actului respectiv. Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele
fizice care doresc să îi solicite Curții anularea unui anumit act legislativ care le
afectează în mod direct și negativ. În cazul în care constată că actul respectiv a
fost adoptat incorect sau nu are temei în baza dispozițiilor din Tratate, Curtea îl
poate declara nul și neavenit.
4. Acţiuni în constatarea abţinerii nejustificate de a acţiona – când
instituţiile UE nu acţionează pentru a lua deciziile pe care au obligaţia de a le
lua. Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația
de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această
78
obligație, celelalte instituții ale UE și (în anumite împrejurări) persoanele
fizice
79
sau întreprinderile pot adresa o plângere Curții pentru ca această abținere de a
acționa să fie consemnată oficial.
5. Alte competențe: acțiunea de arbitraj, competențe de control în procedura
de sancționare a statelor care încalcă valorile fundamentale ale UE 1, competența
de a investi cu titlu executoriu hotărârile judecătorești adoptate de
instanțele
naționale prin care pot fi urmărite silit bunurile aparținând UE, competențe
jurisdicționale de natura dreptului international public în domeniul spațiului
SEE.
Competențele jurisdicționale funcționale ale CJUE au în vedere:
- Admiterea recursurilor admisibile și fondate formulate împotriva hotărârilor
și ordonanțelor Tribunalului și anularea deciziei Tribunalului;
- Reexaminarea deciziilor Tribunalului asupra acțiunilor introduce împotriva
hotărârilor tribunalului Funcției publice;
- Căile extraordinare de atac precum contestația terților și revizuirea dar și
plângerea și opoziția.
Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează un judecător și un avocat
general. Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal. În
procedura scrisă, mai întâi toate părțile implicate îi prezintă declarații scrise
judecătorului care răspunde de cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care
cuprinde rezumatul declarațiilor și temeiul legal al cazului.
Ce de-a doua etapă este audierea publică care, în funcție de complexitatea
cazului, poate avea loc în fața unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau
în fața întregii Curți. La audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața
judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa întrebări. Ulterior,
avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii
deliberează și pronunță sentința. Avocații generali nu trebuie să își prezinte
punctul de vedere decât în cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză
se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat să aibă un punct
de vedere similar cu cel al avocatului general. Sentințele Curții se adoptă cu
majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice.
4.5.3. Tribunalul
Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care
îi sunt înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună
protecție juridică, s-a înființat Tribunalul 2, care se ocupă de acțiunile intentate
de persoane fizice, întreprinderi și anumite organizații, precum și de cauzele
care țin de dreptul concurenței.
Tribunalul are competența să judece în primă instanță toate acțiunile
directe, cu excepția celor atribuite unui tribunal specializat sau celor rezervate
prin statut Curții de Justiție. Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul şi
1
Art. 7 TUE și art. 269 TFUE
2
Sau Tribunalul de Primă Instanță cum mai era denumit
Tribunalul Funcţiei Publice nu dispun de avocaţi generali. În mod excepţional,
această funcţie poate fi îndeplinită prin rotaţie de către un judecător.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din
cinci sau din trei judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De
asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau
în şedinţă plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanţa
cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este
sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători.
Preşedinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt aleşi dintre
judecători pentru o perioadă de trei ani.Tribunalul dispune de o grefă proprie,
însă recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru alte nevoi administrative şi
lingvistice.
Împotriva deciziilor Tribunalului se poate formula recurs în fața Curții de
Justiție, limitat însă la chestiuni de drept. De asemenea, Tribunalul funcționează
și ca instanță de recurs împotriva decizilor luate de camerele jurisdicționale.
4.5.4. Competenţa Tribunalului

Tribunalul dispune de propriul său regulament de procedură și cuprinde o
fază scrisă şi o fază orală. O cerere introductivă scrisă de un avocat sau de un
agent adresată grefei declanşează procedura. Aspectele principale ale acţiunii
sunt publicate într-o comunicare, în toate limbile oficiale, în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii
adverse, care dispune de un termen pentru a depune un memoriu în apărare.
Reclamantul are posibilitatea de a prezenta o replică într-un termen determinat
la care pârâtul poate răspunde printr-o duplică.
Orice persoană, precum şi orice organism, oficiu sau agenţie a Uniunii
Europene care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul
Tribunalului, precum şi statele membre şi instituţiile Comunităţii pot interveni
în procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte
susţinerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot
ulterior să răspundă. În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte
observaţiile şi în cadrul fazei orale.
În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia,
judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor. Judecătorul raportor
rezumă într-un raport de şedinţă starea de fapt expusă, argumentele fiecărei părţi
şi, dacă este cazul, argumentele intervenienţilor. Acest document este pus la
dispoziţia publicului în limba de procedură. Ulterior, judecătorii deliberează pe
baza proiectului de hotărâre redactat de către judecătorul raportor, iar hotărârea
se pronunţă în şedinţă publică.
Procedura la Tribunal este scutită de taxa însă onorariul avocatului, care
are dreptul să îşi exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru şi care
trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului. Cu toate acestea, o
persoană fizică poate solicita să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul
în care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de judecată.
Tribunalul are competenţa de a judeca:
- acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor
instituţiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene (ale căror
destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și
împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun
măsuri de executare) sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a
acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o
acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin
care i se aplică o amendă;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva
Comisiei;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la
actele
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială
(„dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de executare;
- acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora;
- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se
atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare;
- acţiuni în materia mărcilor comunitare;
- recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii
Europene, limitate la chestiuni de drept.
Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni cu
recurs, limitat la chestiuni de drept, la Curtea de Justiţie. Procedura accelerată
permite Tribunalului să se pronunţe cu celeritate asupra fondului unui litigiu în
cauze considerate ca prezentând o urgenţă deosebită. Procedura accelerată poate
fi solicitată de reclamant sau de pârât.
4.5.5. Tribunalul Funcţiei Publice

Tribunalul Funcţiei Publice1 a Uniunii Europene este compus din şapte
judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi
reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea avizului unui
comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii
de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti a căror competenţă este notorie.
Tribunalul Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea
Europeană şi funcţionarii săi. Este o nouă jurisdicție specializată și are
competența de a statua cu privire la recursurile legate de contenciosul funcției
publice. În primă instață, exercită competențele pentru a decide cu privire la
litigile între Comunități și agenții săi (litigiile între orice organ sau organism și
personalul său). Procedura este similară în cazul Tribunalului, cu singura
diferenţă că avocatul general nu îşi susţine punctul de vedere.
Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri
echilibrate a Tribunalului Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare
geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilor statelor membre şi
a
1
Art. 1-13 din anexa la TFUE
sistemelor juridice naţionale. Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice
desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă de trei ani ce poate fi
reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei
judecători. Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor
de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în
situaţiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcţiei
Publice poate soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în
complet format dintr-un judecător unic.
4.5.6. Competența Tribunalului Funcției Publice

În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este
instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii
Europene. Această competenţă a fost exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi,
de la crearea sa în 1989, de Tribunal.
Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea
Europeană şi agenţii săi, conform articolului 270 TFUE: ”Curtea de Justiție a
Uniunii Europene este competentă să se pronunțe asupra oricărui litigiu dintre
Uniune și agenții acesteia, în limitele și condițiile stabilite prin Statutul
funcționarilor Uniunii și regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii”.
Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de
muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri
disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate,
accidente de muncă, alocaţii familiale etc.). Tribunalul soluţionează de
asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții și personalul lor, pentru care
competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene 1. Tribunalul
nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii
lor. Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul
unui recurs limitat la probleme de drept ce poate fi introdus în termen de două
luni în faţa Tribunalului.
Procedura în faţa Tribunalului Funcției Publice se desfăşoară
conform dispoziţiilor din Statul Curţii de Justiție a Uniunii Europene, în special
a celor cuprinse în anexa I la acesta, precum și din propriul său
regulament de procedură,
În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi o fază orală și se
declanșează printr-o cerere introductivă scrisă de un avocat și adresată grefei.
Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse, care dispune
de un termen pentru a depune un memoriu în apărare. Orice persoană care
justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului
Funcției Publice, precum şi statele membre şi instituţiile Uniunii Europene pot
interveni în procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte
susţinerea
1
de exemplu, litigii între Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) sau Banca
Europeană de Investiții și agenții acestora
sau respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să
răspundă. În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte observaţiile şi
în cadrul fazei orale. În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică unde
judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor şi, dacă este cazul, chiar
părţilor. Judecătorul raportor întocmește un raport pregătitor de ședință, care
conţine elementele esenţiale ale cauzei şi indică aspectele pe care părţile trebuie
să se concentreze în pledoarii. Acest document este pus la dispoziţia publicului
în limba de procedură. Procedura la Tribunalul Funcției Publice este scutită de
taxe.
4.6. Banca Centrală Europeană
Banca Central Europeană este o instituție a UE cu personalitate juridică
și este singura instituție arbitrară să autorizeze emisiunea de monedă euro.
Banca Centrală Europeană este independentă în exercitarea competențelor și în
administrarea finanțelor sale şi împreună cu băncile centrale naționale constituie
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
Cu sediul la Frankfurt, BCE a început încă din 1998 activitatea ca bancă
de emisie pentru moneda unică euro. Alături de statele care au pus în circulaţie
moneda euro (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania), România a preconizat
introducerea monedei unice euro abia în anul 2017.
Potrivit art. 284 (TFUE), Banca Centrală Europeană prezintă
Parlamentului European, Consiliului, Comisiei și Consiliului European un
raport anual privind activitatea SEBC și politica monetară, obligație ce decurge
din prevederile art. 282 (TFUE), cu privire la atribuțiile de a conduce politica
monetară a Uniunii, alături de băncile centrale naționale.
În raport cu atribuțiile sale, BCE este consultată asupra oricărui proiect de
act al Uniunii Europene, asupra oricărui proiect de reglementare la nivel național
și de asemenea poate să emită avize.
Potrivit art. 127 (TFUE), atribuţiile fundamentale ale BCE care se
îndeplinesc prin intermediul SEBC, sunt următoarele2:
- definirea, conducerea şi aplicarea politicii monetare a UE;
- desfășurarea operațiunilor de schimb valutar, în conformitate cu art. 219 (fără
a aduce atingere deținerii și administrării, de către guvernele statelor
membre, a unor fonduri de rulment în valută);
- deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor;
- promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți şi decontare;
1
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, pp. 203-204
2
Art. 127 din TFUE
- asigurarea stabilităţii preţurilor;
- procurarea datelor statistice necesare funcţionării băncii;
- monitorizarea progreselor din sistemul bancar.
Banca Cntrală Europeană îndeplinește și două funcții consultative1 cu
privire la orice act al Uniunii Europene propus în domeniile care sunt de
competența sa și este consultată de autoritățile naționale în proiectele de
reglementare specifice domeniilor care sunt de competența sa. În raport cu
competențele sale, BCE poate prezenta avize instituțiilor, organelor, oficiilor și
agențiilor UE sau autorităților naționale.
Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul guvernatorilor și Comitetul
executiv. Comitetul executiv gestionează activitatea cotidiană. Este format din 6
membri desemnaţi de liderii zonei euro pentru un mandat de 8 ani. Consiliul
guvernatorilor defineşte politica monetară a zonei euro şi fixează ratele
dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine bani de la Banca Centrală. Este
alcătuit din cei 6 membri ai Comitetului executiv şi din guvernatorii
băncilor centrale din zona euro. Consiliul general contribuie la acţiunile
de consultare şi coordonare ale BCE şi oferă sprijin ţărilor care se
pregătesc să adere la zona euro. Este format din preşedintele şi
vicepreşedintele BCE şi guvernatorii băncilor centrale din toate cele 28 de state
membre. Fiecare membru al BCE are un singur vot, se votează cu majoritatea
simplă și pot adopta regulamente, decizii, recomandări și avize. De asemenea
BCE funcționează în baza unui regulament, a unui statut și pe baza a unei
hotărâri adoptate de Consiliu.
Autoritatea Bancară Europeană (ABE) instituit prin Regulamentul
(UE) nr. 1093/2010 are ca obiectiv protecția interesului public prin contribuția la
stabilirea și eficacitatea sistemului financiar pentru economia, cetățenii și
întreprinderile uniunii. De asemenea ABE are următoarele misiuni 2:
- rolul ABE este de a îmbunătăţi funcţionarea pieţei interne prin asigurarea
supravegherii şi reglementării europene adecvate, eficiente şi armonizate;
- să contribuie, prin adoptarea ghidurilor şi standardelor tehnice obligatorii,
la
crearea cadrului de reglementare unic european în sectorul bancar;
- are un rol important în promovarea convergenţei practicilor de
supraveghere
pentru a asigura aplicarea armonizată a normelor prudenţiale.
- are mandatul de a evalua riscul şi vulnerabilităţile sectorului bancar al UE, în
special prin rapoarte periodice privind evaluarea riscurilor şi simulări de
criză la nivel paneuropean;
- investigarea aplicării insuficiente a legislaţiei UE de către autorităţile
naţionale, luarea deciziilor în situaţii de urgenţă, medierea dezacordurilor
între autorităţile competente în situaţii transfrontaliere şi funcţionarea ca
1
Art. 127 din TFUE alin. 4
2
https://www.eba.europa.eu/languages/home_ro http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm consultat la data 4.08.2014
84
organism consultativ independent pentru Parlamentul European, Consiliu sau
Comisia Europeană.
1
Art. 127 din TFUE alin. 4
2
https://www.eba.europa.eu/languages/home_ro http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm consultat la data 4.08.2014
85
4.7. Curtea Europeană de Conturi
Curtea Europeană de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie
1975 și ulterior a fost inclusă între instituțiile Uniunii Europene prin tratatul de
la Maastricht (1992). Rolul său este acela de a îmbunătăţi gestiunea financiară
a UE şi de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici.
Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Uniunii Europene și se
înscrie în contextul aplicării consolidării finanțării Comunităților din resurse
proprii și în cel al atribuirii Parlamentului European a responsabilității de a
descărca Comisia pentru execuția bugetului.
Curtea Europeană de Conturi are sediul la Luxembourg și este formată din
câte un reprezentant al statelor membre, persoane care au făcut parte din
instituțiile de control financiar extern din țările lor sau care au o calificare
specială pentru această funcție și prezintă toate garanțiile de independență1.
Acești reprezentanți sunt numiți pentru o perioadă de 6 ani de Consiliu
după consultarea Parlamentului European iar după numire acești reprezentanți
își aleg dintre ei Președintele pentru o perioadă de 3 ani.
Membrii Curții de Conturi au obligații asemănătoare cu cele ale
comisarilor europeni iar potrivit art. 286 din TFUE alin 3 și 4 în îndeplinirea
îndatoririlor lor, membrii Curții de Conturi nu solicită și nici nu acceptă
instrucțiuni de la nici un guvern și de la nici un alt organism și se abțin de la
orice act incompatibil cu funcțiile lor. Pe durata mandatului lor, membrii
Curții de Conturi nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată
sau nu. La instalarea în funcție, aceștia se angajează solemn să respecte, pe
durata mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat
și, în special, obligația de onestitate și prudență în a accepta, după încheierea
mandatului, anumite funcții sau avantaje.
Curtea Europeană de Conturi are următoarele atribuții:
- verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii Europene,
ale oricărui organ, oficiu sau agenție;
- examinează legalitatea și corectitudinea veniturilor și cheltuielilor;
- asigură buna gestiune financiară;
- execută controlul conturilor;
- adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize;
- sprijină Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcției lor de
control al execuției bugetare;
1
Art. 285 și Art. 286 alin 1 din TFUE
85
- verifică (auditează) orice persoană sau organizaţie care gestionează fonduri
europene. Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă
fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul European de Luptă
Antifraudă (OLAF).
De asemenea, în art. 287 din TFUE este detaliată activitatea Curții de Conturi
după cum urmează:
” (1) Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și
cheltuieli
ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și
cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în
măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. Curtea de Conturi
prezintă Parlamentului European și Consiliului o declarație de asigurare
referitoare la veridicitatea conturilor, precum și la legalitatea operațiunilor și
înregistrarea acestora în conturi, declarație care se publică în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene. Declarația poate fi completată cu aprecieri specifice
pentru fiecare domeniu major de activitate a Uniunii.
(2) Curtea de Conturi examinează legalitatea și corectitudinea veniturilor și
cheltuielilor și asigură buna gestiune financiară. În acest context, Curtea de
Conturi semnalează îndeosebi orice neregulă. Controlul veniturilor se
efectuează pe baza veniturilor de realizat și a celor realizate efectiv de Uniune.
Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor, precum și a
plăților. Aceste controale pot fi efectuate înainte de încheierea conturilor
exercițiului bugetar avut în vedere.
(3) Controlul se efectuează asupra actelor justificative și, dacă este cazul,
la fața locului, la celelalte instituții ale Uniunii, în sediile oricărui organ,
oficiu sau agenție care administrează venituri sau cheltuieli făcute în numele
Uniunii și în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei persoane fizice sau
juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. În statele
membre, controlul se efectuează în colaborare cu instituțiile naționale de
control sau, în cazul în care
acestea nu dispun de competențele necesare, cu serviciile naționale competente.
Curtea de Conturi și instituțiile naționale de control ale statelor membre
practică o cooperare bazată pe încredere și pe respectarea independenței
acestora. Aceste instituții sau servicii informează Curtea de Conturi în cazul în
care intenționează să participe la control. Orice document sau informație
necesară îndeplinirii misiunii sale se comunică Curții de Conturi, la cererea
sa, de către celelalte instituții ale Uniunii, de către orice organ, oficiu sau
agenție care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Uniunii, de către
persoanele fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte de la buget și de
către instituțiile naționale de control sau, în cazul în care acestea nu
dispun de competențele necesare, de către serviciile naționale competente.
În ceea ce privește activitatea de gestionare a veniturilor și cheltuielilor
Uniunii exercitată de Banca Europeană de Investiții, dreptul de acces al Curții
la informațiile deținute de Bancă este reglementat printr-un acord încheiat
între Curte, Bancă și Comisie. În lipsa acestui acord, Curtea are, cu
toate acestea, acces la
informațiile necesare pentru a efectua controlul veniturilor și
cheltuielilor
Uniunii administrate de
Bancă.
(4) Curtea de Conturi întocmește un raport anual după încheierea
fiecărui exercițiu financiar. Acest raport se transmite celorlalte instituții ale
Uniunii și se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene împreună cu
răspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții de Conturi. În
plus, Curtea de Conturi își poate prezenta în orice moment observațiile, în
special sub forma unor rapoarte speciale cu privire la chestiuni specifice și
poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituții ale Uniunii. Curtea
de Conturi adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize cu majoritatea
membrilor care o compun. Cu toate acestea, în vederea adoptării unor
categorii de rapoarte sau de avize, aceasta își poate înființa camere interne, în
condițiile prevăzute de regulamentul său de procedură. Aceasta sprijină
Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcției lor de control al
execuției bugetare. Curtea de Conturi își stabilește regulamentul de
procedură. Acest regulament se aprobă de către Consiliu.”
4.8. Organele consultative ale Uniunii
Europene
4.8.1. Comitetul Economic Social

În scopul asigurării unui cadru organizat ”prin intermediul căruia să se
asigure legătura dintre Comunități și diferitele categorii socio-profesionale ale
vieții economico-sociale, în vederea implicării acestora la actul de decizie
comunitară sub forma consultării”1 s-a constituit Comitetul Economic și Social
(ECOSOC). Acest organ consultativ, cu sediul la Bruxelles este reglementat
în art. 13, alin. (4) TUE și art. 300 TFUE, potrivit căruia ”Parlamentul
European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social
și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative”. Comitetul
Economic și Social este format din reprezentanți ai organizațiilor patronale,
salariale și ai altor reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile
socio-economic, civic, profesional și cultural.
În fond competențele Comitetului Economic și Social European sunt în
legătură cu funcția de consultare de Parlamentul European, de Consiliu sau de
Comisie în cazurile prevăzute de tratate și în toate cazurile în care acestea
consideră că este oportun. Acest organism poate emite un aviz și din proprie
inițiativă, în toate cazurile în care consideră oportun. De asemenea, mai exercită
competențe de informare și competențe decizionale.
ECOSOC este compus din reprezentanți ai diferitelor categorii ale vieții
economice și sociale (reprezentanți ai producătorilor, agricultorilor,
transportatorilor, muncitorilor, comercianților, meșteșugarilor, profesiilor
liberale) propuși de statele membre și numiți de Consiliu pentru o perioadă de 5
ani. Comitetul își desemnează, dintre membrii săi, președintele și biroul pentru
un mandat de doi ani și jumătate. Comitetul își adoptă regulamentul de
1
Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer. 2009, p. 398
procedură. Comitetul este convocat de președinte, la cererea Parlamentului
European, a Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate întruni și din proprie
inițiativă1.
Comitetul este consultat de Parlamentul European, de Consiliu sau de
Comisie în cazurile prevăzute de tratate. Comitetul poate fi consultat de aceste
instituții în toate cazurile în care acestea consideră oportun. Acesta poate emite
un aviz și din proprie inițiativă, în toate cazurile în care consideră oportun. În
cazul în care consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia
acordă Comitetului un termen pentru ca acesta să își prezinte avizul, termen care
nu poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este adresată
președintelui în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu
împiedică desfășurarea procedurilor2.
4.8.2. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor este format din reprezentanți ai colectivităților
regionale și locale care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei
autorități regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în fața
unei adunări alese. Comitetul Regiunilor este consultat de către Parlamentul
European, Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute de tratate și în toate
celelalte cazuri și, în special, în care acestea privesc cooperarea transfrontalieră
sau în cazul în care una dintre instituții consideră oportun acest lucru.
Competențele Comitetului Regiunilor sunt în legătură cu funcția de consultare,
care poate să fie obligatorie sau facultativă, competențe de informare și
competențe de decizie.
În cazul în care Comitetul Economic și Social este consultat în
conformitate cu articolul 304 TFUE, Comitetul Regiunilor este informat de
Parlamentul European, Consiliu sau de Comisie cu privire la cererea de aviz. În
cazul în care consideră că sunt în joc interese regionale specifice, Comitetul
Regiunilor poate emite un aviz în acest sens.
Comitetul Regiunilor poate emite un aviz din proprie inițiativă, în cazurile
în care consideră util acest lucru. Avizul Comitetului, precum și procesul
verbal al dezbaterilor sale se transmit Parlamentului European, Consiliului și
Comisiei.
1
2
Art.303 din TFUE
Art. 304 din TFUE
88
Potrivit art. 305 din TFUE, numărul de membri ai Comitetului Regiunilor nu
poate depăși trei sute cincizeci. Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea
Comisiei, adoptă o decizie care stabilește componența Comitetului. Membrii
Comitetului, precum și un număr egal de supleanți se numesc pentru o perioadă
de cinci ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit. Consiliul adoptă lista
membrilor și a supleanților stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat
membru. La încheierea mandatului menționat la articolul 300 alineatul (3), în
temeiul căruia au fost propuși, mandatul membrilor Comitetului încetează din
oficiu și aceștia sunt înlocuiți pentru restul mandatului respectiv în conformitate
cu aceeași procedură. Aceștia nu pot fi în același timp și membri ai
Parlamentului European.
Comitetul Regiunilor este consultat de către Parlamentul European, Consiliu sau
Comisie în cazurile prevăzute de tratate și în toate celelalte cazuri și, în special,
în care acestea privesc cooperarea transfrontalieră sau în cazul în care una dintre
instituții consideră oportun acest lucru1.
4.8.3 Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții este o instituție a uniunii cu personalitate
juridică proprie cu misiunea de a contribui, recurgând la piețele de capital și la
resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată și neîntreruptă a pieței interne în
interesul Uniunii. În acest scop, potrivit art. 309 din TFUE, Banca facilitează,
prin acordarea de împrumuturi și garanții și fără a urmări un scop
lucrativ, finanțarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei:
(a) proiecte care urmăresc punerea în valoare a regiunilor mai puțin dezvoltate;
(b) proiecte care urmăresc modernizarea sau conversia întreprinderilor ori
crearea de noi activități care sunt rezultatul realizării sau funcționării pieței
interne și care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi finanțate în întregime
prin diferitele mijloace de finanțare existente în fiecare dintre statele membre;
(c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin
amploarea sau natura lor, nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace
de finanțare existente în fiecare dintre statele membre.
89
BIBLIOGRAFIE
Bobaru, Ana Daniela (2011). Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în

procesul de interpretare și aplicare uniformă a dreptului Uniunii Europene.
București: Editura Universitară.
Călinoiu, Eduard (2011). Drept comunitar european, (Suport de curs).
Constantin, Valentin (2010). Drept International. Bucuresti: Universul
Juridic.
Cotea, Felician (2009). Drept Comunitar European. București: Wolters

Kluwer.
Craig, Paul & Burca, de Grainne (2009). Dreptul Uniunii Europene.

Comentarii, jurisprudență și doctrină. Ediția a IV-a. traducere de Georgiana
Marcovschi . București: Hamangiu.
Dacian, Cosmin Dragoş (2007). Uniunea Europeană – Instituţii –

Mecanisme.
Bucureşti: C.H. Beck.
Diaconu, Nicoleta (2011). Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ediția a II-

a
revizuită. București: Lumina Lex.
Fuerea, Augustin (2011). Manualul Uniunii Europene, București:

Universul
Juridic.
Gâlea, Ion (2012). Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și

explicații.
Bucuresti: C.H. Beck.
Gyula, Fabian (2008). Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută

și adăugită. Cluj-Napoca: Sfera Juridică.
Gyula, Fabian (2012). Drept Instituțional al Uniunii Europene. Bucuresti:

Hamangiu, Sfera.
Ispas, Gabriel Liviu (2012). Uniunea Europeană. București: Universul
Juridic.
Luzarraga, Fancisco Aldecoa & Llorente, Mercedes Guinea (2011). Europa

viitorului. Tratatul de la Lisabona. Iași: Polirom.
Manolache, Octavian (2006). Tratat de drept comunitar. Ediția a V-a. București:
C.H. Beck.
McCormick, John (2006). Să înțelegem Uniunea Europeană: o

introducere concisă. Bucuresti: CODECS.
Niță, Dan, & Dragomir, Eduard (2009). Instituțiile Uniunii Europene.

Bucuresti: Nomina Lex.
Popescu Sorin, Manea Luiza (2012). Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene între sistemul de drept anglo-saxon şi cel romano-germanic.Valoare
juridică, Buletin de informare legislativă, nr. 2 / 2012, p. 6
Sidjanski, Dusan (2010). Viitorul federalist al Europei. Iași: Polirom.
Schuman, Robert (1963) Pour l”Europe. Paris: Edition Nagel.
Voicu, Costică (2001). Teoria generală dreptului. București: Sylvi.
Webgrafie – surse online
http://www.european-council.europa.eu/the-institution?lang=ro http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?
uri=OJ:C:2010:083:0013:0046:ro:PD F
http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:L:2005:157:SOM:RO:HTML
http://www.euractiv.ro/content/section|readStory/stID_4/pT_sumare/pID_1637/
Nou-Tratatul-de-Aderare-integral-in-limba-romana.html
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/juri/cm/1009/
1
009386/1009386ro.pdf
http://www.id- hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/Drept%20comunitar
%20european_an%20
%203%20sem%201.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_pr
o cess/l14547_ro.htm
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0081ddfaa4/Deputa%C5%A
3i-europeni.html
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-
eu/index_ro.htm http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm consultat la data
4.08.2014 https://www.eba.europa.eu/languages/home_ro
http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/institutionel_affairs/treaties/lisbon_treat
y www.europarl.europa.eu
http://www.europarl.europa.eu/code/default_en.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treat
y
/ai0016_ro.htm
http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs
Anexa nr. 1
Anexa nr. 2
Lista temeiurilor juridice pentru procedura legislativă ordinară în temeiul Tratatului

de
1
la Lisabona
(Reprodusă din Raportul A6-0013/2008 privind Tratatul de la Lisabona
2007/2286 (INI)
Această anexă conţine temeiurile juridice cărora li se aplică „procedura legislativă ordinară”
în
temeiul Tratatului de la Lisabona.Domeniile subliniate sunt cele în cazul cărora temeiul
juridic este complet nou sau a avut loc o modificare a procedurii, astfel încât măsurile
relevante fac acum obiectul procedurii legislative ordinare/de codecizie.Numerele
articolelor din TUE şi TFUE sunt cele care figurează în Tratatul de la Lisabona; numerele
între paranteze drepte [...] sunt acele articole care vor figura într-o viitoare versiune
consolidată a tratatelor (în conformitate cu tabelul anexat Tratatului de la Lisabona).
Articolele corespunzătoare din vechiul Tratat (TCE) sunt indicate cu litere cursive, iar
în
cazurile în care Tratatul de la Lisabona modifică procedura, se indică, de asemenea,
procedura aplicată anterior.
1.Servicii de interes economic general (articolul 16 [14] TFUE) (articolul 16
TCE)
2. Procedurile privind dreptul de acces la documente (articolul 16 A [15], alineatul (3),
TFUE) (articolul 255, alineatul (2))
3. Protecţia datelor (articolul 16 B [16], alineatul (2), TFUE) (articolul 286, alineatul
(2))
4. Măsuri pentru combaterea discriminării exercitate pe motive de naţionalitate (articolul 16
D
[18] TFUE) (articolul 12 TCE)
5. Principiile fundamentale privind măsurile de combatere a discriminării (articolul 16 E
[19],
alineatul (2), TFUE) (articolul 13.2
TCE)
6. Măsuri de facilitare a exercitării dreptului fiecărui cetăţean al Uniunii de a circula şi de a
se stabili pe teritoriul statelor membre (articolul 18 [21], alineatul (2), TFUE) (articolul
18, alineatul (2), TCE)
7. Iniţiativa cetăţenească (articolul 21 [24]
TFUE)
8. Cooperarea vamală (articolul 27a [33] TFUE) (articolul 135
TCE)
9. Aplicarea normelor privind concurenţa în domeniul politicii agricole comune (Art. 36
[42], cu referire la articolul 43, alineatul (2), TFUE (articolul 36 TCE: majoritate
calificată în Consiliu şi consultare simplă a PE)
10. Legislaţia în domeniul politicii agricole comune (articolul 37 [43], alineatul (2), TFUE)
(articolul 37, alineatul (2): majoritate calificată în Consiliu şi consultare simplă a PE)
11. Libera circulaţie a lucrătorilor (articolul 40 [46] TFUE) (articolul 40
TCE)
12. Piaţa internă – măsurile în domeniul securității sociale pentru lucrătorii
comunitari
migranţi(articolul 42 [48] TFUE) (articolul 42 TCE: codecizie – Consiliul hotărăşte
în
unanimitate)
13. Dreptul de stabilire (articolul 44 [50], alineatul (1), TFUE) (articolul 44
TCE)
14. Scutirea unui stat membru de la aplicarea dispoziţiilor privind dreptul de stabilire în
cazul anumitor activităţi (articolul 45 [51], alineatul (2), TFEU)(articolul 45, alineatul
(2), TCE: majoritate calificată în Consiliu fără participarea PE)
15. Coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative ale statelor membre care
prevăd un regim special pentru resortisanţii străini în ceea ce priveşte dreptul de
stabilire
(articolul 46 [52], alineatul (2), TFUE) (articolul 46, alineatul (2),
TCE)
16. Coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu
privire la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora şi recunoaşterea
reciprocă a calificărilor (articolul 47 [53], alineatul (1), TFUE) (articolul 47 TCE: codecizie
– Consiliul hotărăşte în unanimitate atunci când este acest lucru implică modificarea
legislaţiei statului membru în cauză)
1
http://www.europarl.europa.eu/code/information/legal_bases_ro
17. Extinderea dispoziţiilor privind libertatea de a presta servicii la prestatorii de servicii
care sunt resortisanţi ai unui stat terţ și sunt stabiliţi în cadrul Comunității. (articolul
49 [56],alineatul (2), TFUE) (articolul 49, alineatul (2), TCE: majoritate calificată în
Consiliu fără participarea PE)
18. Liberalizarea serviciilor în anumite sectoare (articolul 52 [59], alineatul (1),
TFUE)
(articolul 52, alineatul 1, TCE: majoritate calificată în Consiliu şi consultare simplă a
PE)
19. Serviciile (articolul 55 [62] TFUE) (articolul 55
TCE)
20. Adoptarea altor măsuri privind circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe
sau
provenind din ţări terţe (articolul 57 [64], alineatul (2), TFUE)(articolul 57, alineatul 2,
prima teză, TCE: majoritate calificată în Consiliu fără participarea PE)
21. Măsuri administrative privind circulaţia capitalurilor în vederea prevenirii şi combaterii
infracţionalităţii şi terorismului (articolul 61 H [75] TFUE) (articolul 60 TCE)
22. Vize, controale la frontieră, libera circulaţie a resortisanţilor ţărilor terţe,
gestionarea frontierelor externe, eliminarea controalelor la trecerea frontierelor interne
(articolul 62 [77], alineatul (2), TFUE) (articolul 62 TCE: procedură prevăzută la articolul
67 TCE: unanimitate
în cadrul Consiliului şi simpla consultare a PE, cu posibilitatea de a trece la procedura
de
codecizie în urma unei decizii unanime a Consiliului, după consultarea
PE)
23. Azil, protecţia temporară sau protecţia subsidiară acordată resortisanţilor ţărilor terţe
(articolul 63 [78], alineatul (2), TFUE) (articolul 63, alineatele (1) şi (2), articolul 64,
alineatul (2), TCE: procedură prevăzută la articolul 67 TCE: unanimitate în cadrul
Consiliului şi simpla
consultare a PE, cu posibilitatea de a trece la procedura de codecizie în urma unei
decizii
unanime a Consiliului, după consultarea
PE)
24. Imigraţia şi combaterea traficului de persoane (articolul 63a [79], alineatul (2),
TFUE)
(articolul 63, alineatele (3) şi (4), TCE: procedură prevăzută la articolul 67
TCE: unanimitateîn cadrul Consiliului şi simpla consultare a PE, cu posibilitatea de a
trece la procedura de codecizie în urma unei decizii unanime a Consiliului, după consultarea
PE)
25. Măsuri de stimulare a integrării resortisanţilor ţărilor terţe (articolul 63a [79], alineatul
(4),
TFUE)
26. Cooperarea judiciară în materie civilă (cu excepţia dreptului familiei)2(articolul 65 [81],
alineatul (2), TFUE) (articolul 65 TCE: procedură prevăzută la articolul 67 TCE:
unanimitate în cadrul Consiliului şi simpla consultare a PE, cu posibilitatea de a trece la
procedura de
codecizie în urma unei decizii unanime a Consiliului, după consultarea
PE)
27. Cooperarea judiciară în materie penală – proceduri, cooperare, formare, soluţionarea
litigiilor, norme minime privind recunoaşterea hotărârilor(articolul 69 A [82], alineatele (1)
şi
(2), TFUE)3 (articolul 31 TUE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a
PE)
28. Norme minime privind definirea infracțiunilor penale şi a pedepselor în
cazul infracţiunilor extrem de grave cu dimensiune transfrontalieră(articolul 69 B [83],
alineatele (1) şi, posibil, (2), TFUE)1 (articolul 31 TUE: procedură prevăzută la articolul 34
alineatul (2) şi
articolul 39 alineatul (1), TUE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a
PE)2
alineatul (1), TFUE) (articolul 71 TCE)
127
29. Măsuri menite să sprijine prevenirea criminalității (articolul 69 C [84]
TFUE)
30. Eurojust (articolul 69 D [85], alineatul (1), al doilea paragraf, TFUE)(articolul 31
TUE:
procedură prevăzută la articolul 34 alineatul (2) şi articolul 39 alineatul (1), TUE:
unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a PE)
31. Măsuri privind implicarea Parlamentului European şi a parlamentelor naţionale în
evaluarea activităţilor desfăşurate de Eurojust (articolul 69 D [85], alineatul (1), al
treilea
paragraf, TFUE)
32. Cooperarea poliţienească (anumite aspecte) (articolul 69 F [87], alineatul (2) TFUEU)
(articolul 30 TUE: procedură prevăzută la articolul 34 alineatul (2) şi articolul 39 alineatul
(1), TUE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a PE)
33. Europol (articolul 69 G [88], alineatul (2), primul paragraf, TFUE)(articolul 30
TUE:
procedură prevăzută la articolul 34 alineatul (2) şi articolul 39 alineatul (1), TUE:
unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a PE)
34. Proceduri pentru monitorizarea activităţii Europol de către PE şi parlamentele
naţionale
(articolul 69 G [88] alineatul (2), al doilea paragraf,
TFUE)
35. Punerea în aplicare a politicii comune în domeniul transporturilor (articolul 71
[91],
127
36. Transportul maritim şi aerian (articolul 80 [100], alineatul (2), TFUE) (articolul
37. Măsuri privind apropierea legislaţiilor naţionale care au ca obiect instituirea
şi
funcţionarea pieţei interne în vederea realizării obiectivelor enunțate la articolul 22a
[26]
TCE)
38. Măsuri pentru eliminarea denaturărilor de pe piaţa internă (articolul 96 [116]
TFUE) (articolul 96 TCE: majoritate calificată în Consiliu fără participarea PE)
39. Proprietatea intelectuală cu excepţia condiţiilor lingvistice aplicabile drepturilor
europene
de proprietate intelectuală (articolul 97a [118],alineatul (1),
TFUE)4
40. Supravegherea multilaterală (articolul 99 [121], alineatul (6), TFUE)(articolul
99,
alineatul (5), TCE: procedura de
cooperare)
41. Modificări ale Protocolului privind Statutele SEBC şi BCE (articolul 107 [129]
alineatul (3), TFUE) (articolul 107, alineatul (5), TCE: unanimitate în Consiliu sau,
după caz, majoritate calificată după avizul conform al PE)
42. Măsuri necesare utilizării euro (articolul 111a [133], TFUE) (articolul 123, alineatul
(4),
TCE)
43. Măsuri de stimulare a ocupării forţei de muncă (articolul 129 [149] TFUE) (articolul
129
TCE)
44. Politica socială (articolul 137 [153], alineatul (1), cu excepţia literelor (c), (d), (f) şi (g),
şi alineatul (2)5, primul, al doilea şi ultimul paragraf, TFUE) (articolul 137, alineatele (1)
şi(2) TCE)
45. Politica socială (egalitatea şanselor, egalitate de tratament şi egalitate de
remunerare)
TCE)
46. Fondul Social European (articolul 148 [164] TFUE) (articolul 148
TCE)
47. Educaţie (cu excepţia recomandărilor) (articolul 149 [165], alineatul (4), litera (a),
TFUE)
(articolul 149, alineatul (4), TCE)
48. Sport (articolul 149 [165], alineatul 2, litera (g), şi alineatul (4),
TFUE)
49. Formare profesională (articolul 150 [166], alineatul (4), TFUE) (articolul 150,
alineatul
(4), TCE)
50. Cultură (cu excepţia recomandărilor) (articolul 151 [167], alineatul (5), prima
liniuţă,
TFUE) (articolul 151 TCE: codecizie – Consiliul hotărăşte în
unanimitate)
51. Sănătate publică – măsuri care vin în întâmpinarea preocupărilor comune legate
de siguranţa în domeniul sănătăţii6 (articolul 152 [168], alineatul (4), TFUE) (articolul
52. Sănătate publică – măsuri de stimulare a protecţiei sănătăţii umane şi, în special,
de combatere a epidemiilor transfrontaliere majore, precum şi măsuri pentru prevenirea
abuzului de tutun şi alcool (articolul 152 [168], alineatul (5), TFUE7)
53. Protecţia consumatorilor (articolul 153 [169], alineatul (3), TFUE) (articolul 153,
alineatul
(4), TCE)
128
54. Reţele transeuropene (articolul 156 [172] TFUE) (articolul 156
TCE)
55. Industrie (articolul 157 [173], alineatul (3), TFUE) (articolul 157, alineatul (3),
TCE)
56. Măsuri în domeniul coeziunii economice şi sociale (articolul 159 [175], alineatul
(3),
TFUE) (articolul 159 TCE)
57. Fondurile structurale (articolul 161 [177], alineatul (1), TFUE) (articolul 161 TCE:
în prezent: unanimitate în Consiliu şi avizul conform al PE).
58. Fondul de coeziune (articolul 161 [177], alineatul (2) TFUE) (articolul 161 TCE:
în prezent: unanimitate în Consiliu şi avizul conform al PE; începând cu 2007:
majoritate calificată în Consiliu şi avizul conform al PE).
59. Fondul European de Dezvoltare Regională (articolul 162 [178] TFUE) (articolul 162
TCE)
60. Programul-cadru pentru cercetare (articolul 166 [182], alineatul (1), TFUE) (articolul
166, alineatul (1), TCE).
61. Punerea în aplicare a spaţiului european de cercetare (articolul 166 [182], alineatul (5),
TFUE)
62. Punerea în aplicare a programului-cadru pentru cercetare: normele de participare
a
întreprinderilor şi difuzarea rezultatelor cercetării (articolul 167 [183] şi articolul 172
[188],
128
63. Programe complementare de cercetare pentru anumite state membre (articolul 168 [184]
şi
articolul 172 [188], alineatul (2), TFUE) (articolul 168
TCE)
64. Participarea la programele de cercetare derulate de mai multe state membre (articolul
169
[185] şi articolul 172 [188], alineatul (2), TFUE) (articolul 169
TCE)
65. Politica spaţială (articolul 172a [189]
TFUE)
66. Mediu (acțiuni comunitare în vederea realizării obiectivelor de mediu, cu excepţia
măsurilor de natură fiscală) (articolul 175 [192], alineatul (1), TFUE) (articolul 175, alineatul
(1), TCE).
67. Programe de acţiune în domeniul mediului (articolul 175 [192], alineatul (3),
TFUE)
(articolul 175, alineatul (3), TCE)
68. Energie, cu excepţia măsurilor de natură fiscală (articolul 176 A [194], alineatul
(2), TFUE)8
69. Turism – măsuri de completare a acţiunii statelor membre în sectorul turismului
(articolul
176 B [195], alineatul (2), TFUE)
70. Protecţia civilă în cazul catastrofelor naturale sau provocate de om1(articolul 176 C
[196], alineatul (2), TFUE)
71. Cooperarea administrativă pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar de către
statele
membre (articolul 176 D [197], alineatul (2),
TFUE)
72. Politica comercială - măsuri de punere în aplicare (articolul 188 C [207], alineatul
(2),
TFUE) (articolul 133 TCE: majoritate calificată în Consiliu fără consultarea
PE)
73. Cooperarea pentru dezvoltare (articolul 188 E [209], alineatul (1), TFUE) (articolul
179
TCE)
74. Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţări terţe (articolul 188 H [212],
alineatul
(2), TFUE) (articolul 181 A TCE: majoritate calificată în Consiliu şi consultare simplă a
PE)
75. Cadrul general privind asistenţa umanitară (articolul 188 J [214], alineatul (3),
TFUE)
76. Corpul voluntar european de ajutor umanitar (articolul 188 J [214], alineatul (5),
TFUE)
77. Reguli privind partidele politice şi finanţarea acestora (articolul 191 [224]
TFUE)
(articolul 191 TCE)
78. Crearea tribunalelor specializate (articolul 225 A [257] TFUE) (articolul 225A
TCE:
unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a
PE).
79. Modificarea Statutului Curţii de Justiţie, cu excepţia Titlului I şi a articolului 64
(articolul
245 [281] TFUE) (articolul 245 TCE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a
PE).
80. Proceduri de monitorizare a exercitării competenţelor de executare(articolul 249 C
[291], alineatul (3), TFUE) (articolul 202 TCE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a
PE).
81. Administraţia europeană (articolul 254a [298], alineatul (2),
TFUE)
129
82. Adoptarea normelor financiare (articolul 279 [322], alineatul (1), TFUE)(articolul 279,
alineatul (1), TCE: unanimitate în Consiliu după consultarea PE; începând cu 2007,
majoritate calificată în Consiliu)
83. Combaterea fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (articolul
280 [325], alineatul (4), TFUE) (articolul 280, alineatul (4), TCE)
84. Statutul funcţionarilor şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii(articolul 283
[336]
TFUE) (articolul 283 TCE: majoritate calificată în Consiliu şi consultare simplă a
PE)
85. Statistici (articolul 285 [338], alineatul (1), TFUE) (articolul 285, alineatul (1),
TCE
129
Anexa nr. 3
130
131
Anexa nr. 4
Anexa nr. 5
Anexa nr. 6
Procedura legislativă ordinară1
1
http://www.europarl.europa.eu/external/appendix/legislativeprocedure/europarl_ordinarylegislativeprocedure_
h owitworks_ro.pdf

Curs Dreptul-Uniunii-Europene

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Dreptul-Uniunii-Europene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Uniunii Europene

1 N. Popa, O. Manolache, Ion Anghel, Dumitru Mazilu

2.1. Constituirea Comunităților

2.1.1. Planul Marshall

2.1.2. Planul Schuman

2.1.4. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea

2.4. Evoluția Uniunii Europene

2.4.2. Aderarea României la Uniunea Europeană

2.4.5. Constituția Europeană și Tratatul de la

2.4.6. Obiectivele Uniunii Europene

2.5. Caracteristicile juridice ale Uniunii Europene

2.5.1. Caracteristici generale

2.5.2. Obligațiile Uniunii Uniunii Europene față de statele

2.5.3. Supremația dreptului comunitar asupra dreptului național

Izvoarele dreptului Uniunii Europene reprezintă acele norme de drept

3.3. Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii

În același timp Consiliul Europei 2, ca organizație europeană de sine

3.5. Aplicarea dreptului Uniunii Europene

Instituțiile Uniunii Europene sunt prevăzute în articolele 223-287 din

4.2. Consiliul European

Consiliul European poate adopta următoarele tipuri de documente 1:

4.3.1. Consiliul, Consiliul European și Consiliul Europei – diferențieri

4.5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

4.5.4. Competenţa Tribunalului

4.5.5. Tribunalul Funcţiei Publice

4.5.6. Competența Tribunalului Funcției Publice

4.8.1. Comitetul Economic Social

4.8.2. Comitetul Regiunilor

4.8.3 Banca Europeană de Investiții

Bobaru, Ana Daniela (2011). Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în

Călinoiu, Eduard (2011). Drept comunitar european, (Suport de curs).

Constantin, Valentin (2010). Drept International. Bucuresti: Universul

Cotea, Felician (2009). Drept Comunitar European. București: Wolters

Craig, Paul & Burca, de Grainne (2009). Dreptul Uniunii Europene.

Dacian, Cosmin Dragoş (2007). Uniunea Europeană – Instituţii –

Diaconu, Nicoleta (2011). Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ediția a II-

Fuerea, Augustin (2011). Manualul Uniunii Europene, București:

Gâlea, Ion (2012). Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și

Gyula, Fabian (2008). Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută

Gyula, Fabian (2012). Drept Instituțional al Uniunii Europene. Bucuresti:

Luzarraga, Fancisco Aldecoa & Llorente, Mercedes Guinea (2011). Europa

McCormick, John (2006). Să înțelegem Uniunea Europeană: o

Niță, Dan, & Dragomir, Eduard (2009). Instituțiile Uniunii Europene.

Popescu Sorin, Manea Luiza (2012). Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii

Sidjanski, Dusan (2010). Viitorul federalist al Europei. Iași: Polirom.

Schuman, Robert (1963) Pour l”Europe. Paris: Edition Nagel.

Voicu, Costică (2001). Teoria generală dreptului. București: Sylvi.

Webgrafie – surse online

Lista temeiurilor juridice pentru procedura legislativă ordinară în temeiul Tratatului

alineatul (2), TFUE) (articolul 71 TCE)

alineatul (3), TFUE) (articolul 167 TCE)

Procedura legislativă ordinară1

S-ar putea să vă placă și