978 606 751 581 7 Dreptul Uniunii Europene

Augustin Fuerea
DREPTUL UNIUNII
EUROPENE
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Augustin Fuerea
Dreptul Uniunii Europene1
1
La realizarea prezentului suport de curs au fost folosite, ca surse bibliografice, materialele indicate atât in notele de
subsol, cât și în bibliografia atașată.
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-581-7
Obiectivele cursului (modulului)
Raportarea din ce în ce mai amplă la noua tipologie de drept, deja recunoscută de

specialiști, teoreticieni și practicieni ai domeniului, adică Dreptul Uniunii Europene,
cu subramurile sale, este consecința etapei pe care o parcurge țara noastră, în prezent,
ca stat membru al Uniunii Europene, cu drepturi și obligații depline.
În acest fel, cursul urmărește:
- cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii celor patru libertăți de
circulație specifice UE;
- studiul și aprofundarea normelor de drept, a istoricului, a caracteristicilor și a
mecanismelor specifice dreptului concurențial al Uniunii Europene;
- studiul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniuni Europene relevante
domeniului;
- orientarea profesională a studenților pentru ca, la absolvire, să poată contribui
la activitățile destinate procesului de integrare europeană, proces pe care, în
prezent, România îl parcurge, dar și înțelegerea statutului de stat membru al
UE.
Competențe conferite
Conform fișei disciplinei, competențele specifice sunt:

- cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii dreptului afacerilor Uniunii
Europene;
- studiul și aprofundarea celor patru libertăți fundamentale: libera circulație a
persoanelor, mărfurilor, serviciilor, plăților și capitalurilor;
- înțelegerea rolului jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în
dezvoltarea dreptului afacerilor Uniunii Europene;
- înțelegerea naturii și a caracteristicilor dreptului afacerilor al Uniunii
Europene;
- înțelegerea raporturilor juridice stabilite între instituțiile Uniunii, pe de o parte
și între acestea și statele membre, pe de altă parte, precum și a dinamicii
acestor raporturi în cadrul dreptului afacerilor Uniunii Europene;
- explicarea poziției și a rolului participanților în cadrul celor patru libertăți de
circulație;
- înțelegerea și interpretarea jurisprudenței CJUE specifice domeniului.
5
Resurse și mijloace de lucru
Însușirea temeinică a conținutului disciplinei Dreptul Uniunii Europene presupune, pe

lângă activitățile didactice programate, un efort consistent din partea studenților în
ceea ce privește studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii
recomandate în prezenta lucrare.
De asemenea, fiecare student are obligația întocmirii, în fiecare semestru, a unui
referat, care să aibă ca obiect tratarea unei teme din cadrul disciplinei. Referatul nu
poate avea mai puțin de 10 pagini și nici mai mult de 25 de pagini și trebuie să conțină
elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul
tutorial.
Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea
bibliografiei obligatorii.
Structura cursului
Cursul este structurat în mai multe teme, care fac trimitere, cu precădere, la: evoluțiile
de natură istorică și conceptuală înregistrate la nivel Uniunii Europene; cele patru
libertăți de circulație, specifice spațiului Uniunii Europene și dreptul concurențiale al
Uniunii Europene.
Metoda de transmitere a problematicii cursului Dreptul Uniunii Europene se
realizează pe baza cursurilor-prelegere, a comunicării de noi cunoștințe pe baza
instruirii programate, a pregătirii și dezbaterilor referatelor și, nu în ultimul rând, a
analizării unor spețe „clasice” din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Cursul-prelegere are ca obiectiv principal activitatea de predare-învățare, variantele
structural-funcționale ale acestuia fiind impuse de obiectivele instruirii, conținuturile
(cognitive, afectiv-voliționale) prin intermediul cărora se vor atinge obiectivele,
resursele materiale și umane disponibile. Totodată, cursul își propune realizarea mai
multor sarcini didactice, și anume comunicarea de informații noi, sistematizarea și
fixarea acestora.
Pentru înțelegerea și însușirea problematicii prezentate/dezbătute în cadrul cursurilor,
în cadrul tutoratelor, o atenție deosebită este acordată conceperii, elaborării și
susținerii de referate.
6
Cerințe preliminare
Parcurgerea disciplinei Instituțiile Uniunii Europene.
Durata medie de studiu individual
O unitate de învățare poate fi parcursă într-un interval de aproximativ două ore de

studiu individual.
Evaluarea
Aprecierea nivelului de pregătire a studenților se realizează, astfel:
Evaluarea finală, prin examen la sfârșitul semestrului.
Studiul disciplinei Dreptul Uniunii Europene se finalizează cu susținerea unui examen

scris. Precizăm că lucrarea de față reprezintă numai o punere în temă a studenților de
la cursurile ID. Pentru prezentarea la examen, este necesar și studiul literaturii de
specialitate precizată în Fișa disciplinei.
De asemenea, fiecare student are obligația întocmirii, în fiecare semestru, a unui
referat, care să aibă ca obiect tratarea unei teme din cadrul disciplinei. Referatul nu
poate avea mai puțin de 10 pagini și nici mai mult de 25 de pagini și trebuie să aibă
elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul
tutorial.
7
Cuprins
Unitatea de învățare 1. Valorile și obiectivele Uniunii Europene
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unității de învățare
1.3. Delimitări conceptuale
1.4. Valorile Uniunii Europene
1.5. Obiectivele Uniunii Europene
1.6. Rezumat
1.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor
1.8. Bibliografie
Unitatea de învățare 2. Principiile ordinii juridice a UE
2.1. Obiective
2.2. Competențele unității de învățare
2.3. Principiul atribuirii de competențe
2.4. Principiul subsidiarității
2.5. Principiul proporționalității
2.6. Principiul cooperării cu bună credință
2.7. Rezumat
2.9. Tema de control nr. 1
2.10. Bibliografie
Unitatea de învățare 3. Competențele Uniunii Europene
3.1. Introducere
3.3. Competențe exclusive
3.4. Competențe partajate
3.5. Competențe de sprijinire
3.6. Rezumat
3.8. Bibliografie
Unitatea de învățare 4. Procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene
4.1. Introducere
4.3. Procedura ordinară
4.4. Procedurile speciale
4.5. Rezumat
4.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 5. Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene (I)
5.1. Introducere
8
5.3. Controlul de legalitate al actelor juridice ale Uniunii Europene
5.4. Controlul inacțiunii instituțiilor, organelor, agențiilor și oficiilor Uniunii Europene
5.5. Rezumat
5.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 6. Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene (II)
6.1. Introducere
6.3. Contenciosul răspunderii.
Contenciosul funcției publice europene
6.4. Rezumat
6.6. Bibliografie
Unitatea de învățare 7. Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene (III)
7.1. Introducere
7.3. Aspecte generale
7.4. Controlul exercitat de Comisia Europeană cu privire la respectarea dreptului UE de către statele
membre
7.5. Rezumat
7.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 8. Sistemul judiciar european în ansamblul său: judecătorul național –

judecătorul UE
8.1. Introducere
8.3. Aspecte conceptuale
8.4. Hotărârile preliminare
8.5. Rezumat
8.8. Bibliografie
Unitatea de învățare 9. Politica comercială comună
9.1. Introducere
9.3. Clasificarea politicilor Uniunii Europene
9.4. Politica comercială comună
9.5. Rezumat
9.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 10. Libera circulație a mărfurilor – aspecte generale
9
10.1. Introducere
10.3. Aspecte evolutive ale libertății de circulație a mărfurilor
10.4. Noțiunea de marfă în accepțiunea dreptului UE
10.5. Noțiunea de taxă cu efect echivalent taxei vamale
10.6. Rezumat
10.8 Bibliografie
Unitatea de învățare 11. Libera circulație a persoanelor și a serviciilor – aspecte generale
11.1. Introducere
11.3. Istoricul apariției și dezvoltării celor două libertăți de circulație
11.5. Lucrătorii salariați și independenți
11.6. Rezumat
11.8 Bibliografie
Unitatea de învățare 12. Libera circulație a capitalurilor și a plăților – aspecte generale
12.1. Introducere
12.3. Interferențe ale celor două libertăți
12.4. Particularitățile financiare și fiscale privind capitalurile și plățile
12.5. Rezumat
12.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 13. Reguli concurențiale adresate statelor membre ale Uniunii Europene
13.1. Introducere
13.3. Noțiuni
13.4. Rezumat
13.6. Bibliografie
Unitatea de învățare 14. Reguli concurențiale adresate întreprinderilor din statele membre ale
Uniunii Europene
14.1. Introducere
14.3. Concepte
14.4. Rezumat
14.6. Bibliografie
15. Rezolvări ale testelor de autoevaluare
10
16. Bibliografie generală
11
Unitatea de învățare 1. Valorile și obiectivele Uniunii Europene
Cuprins
1.1. Introducere
1.6. Rezumat
1.8. Bibliografie
Durata de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
1.1. Introducere
În această primă unitate de învățare, vom delimita, din perspectivă conceptuală,
noțiuni de bază ale Dreptului Uniunii Europene, cum ar fi: piață comună, piață
internă, piață unică. De asemenea, vom prezenta aspecte referitoare la valorile și
obiectivele Uniunii Europene.

La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 delimiteze, din perspectivă conceptuală, noțiunile de piață comună, piață internă și de
piață unică;
 cunoască particularitățile obiectivelor UE;
 cunoască care sunt valorile UE;
 utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului.

a) Piață comună;
b) Piață internă;
c) Piață unică.

Potrivit art. 2 TUE, Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin
12
pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și
bărbați.

Articolul 3 TUE (ex-articolul 2 TUE)
(1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor
sale.
(2) Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără
frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor,
în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil,
imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.
(3) Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă
a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor,
pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre
ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt
de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta promovează progresul
științific și tehnic.
Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și
protecția sociale, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și
protecția drepturilor copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precum și
solidaritatea între statele membre.
Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la
protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.
(4) Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.
(5) În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și
promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi. Aceasta
contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și
respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și
protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor copilului, precum și la
respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea
principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.
(6) Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de
competențele care îi sunt atribuite prin tratate.
13
Potrivit art. 21 din Tratatul privind UE (TUE), obiectivele Uniunii sunt următoarele:
(a) apărarea valorilor, a intereselor fundamentale, a securității, a independenței și
integrității sale;
(b) consolidarea și sprijinirea democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și
a principiilor dreptului internațional;
(c) menținerea păcii, prevenirea conflictelor și consolidarea securității internaționale,
în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite,
precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la
Paris, inclusiv cele privind frontierele externe;
(d) promovarea dezvoltării durabile pe plan economic, social și de mediu a țărilor în
curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia;
(e) încurajarea integrării tuturor țărilor în economia mondială, inclusiv prin
eliminarea treptată a barierelor în calea comerțului internațional;
(f) participarea la elaborarea unor măsuri internaționale pentru conservarea și
îmbunătățirea calității mediului și gestionarea durabilă a resurselor naturale
mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile;
(g) acordarea de asistență populațiilor, țărilor și regiunilor care se confruntă cu
dezastre naturale sau provocate de om;
(h) promovarea unui sistem internațional bazat pe o cooperare multilaterală mai
puternică și pe o bună guvernare globală.
1.6. Rezumat
Respectarea demnității umane, libertatea, egalitatea, democrația, statul de drept,
respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile aparținând minorităților sunt tot
atâtea valori pe care Uniunea este fondată și pe care statele membre trebuie să le
respecte și să le promoveze.
Obiectivele Uniunii sunt enumerate în art. 3 TUE. Astfel, Uniunea urmărește să
promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale. Totodată, Uniunea oferă
cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în
interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri
adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și
prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.
Instituirea unei piețe interne rămâne unul dintre obiectivele Uniunii, alături de crearea
unei uniunii economice și monetare a cărei monedă este euro.
14
1) Potrivit art. 2 TUE, Uniunea se întemeiază pe valorile:

a) respectării demnității umane, libertății, democrației,
egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților;
b) stabilite în Constituțiile fiecărui stat membru al Uniunii Europene.
2) Precizați care este temeiul juridic al obiectivelor UE:

a) articolul 3 TUE;
b) articolul 49 TUE.
3) Faptul că Uniunea instituie o Uniune economică și monetară a cărei monedă

este Euro reprezintă:
a) un obiectiv al Uniunii Europene;
b) o valoare a Uniunii Europene.
1.8. Bibliografie
Doctrină:
- Augustin Fuerea, „Dreptul Uniunii Europene. Principii, acțiuni, libertăți”, Editura
Universul Juridic, București, 2016 (cota: 341C/F95);
- Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediția a VI-a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2016 (cota: 341C/F95);
- Klaus-Dieter Borchardt, „The ABC of European Union law”, Publ. Office of the
EU, 2010 (341C/B68);
- Mihaela-Augustina Dumitrașcu, Roxana-Mariana Popescu, „Dreptul Uniunii
Europene. Sinteze și aplicații”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2015 (cota: 341C/D90).
Culegeri de acte normative:
Augustin Fuerea, „Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene”, ediția a II-a și a
III-a, Editura C.H.Beck, 2015, 2017 (cota: 341.24L/T81).
Legislație:
Constituția României, republicată (2003);
Tratatul privind Uniunea Europeană;
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
15
2. Unitatea de învățare 2. Principiile ordinii juridice a UE
Cuprins
2.1. Obiective
2.2. Competențele unității de învățare
2.4.. Principiul subsidiarității
2.7. Rezumat
2.10. Bibliografie
Durata de parcurgere a celei de-a 2-a unități de învățare este de 2 ore.
2.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere principiile care guvernează ordinea juridică
a UE. Cele patru principii avute în vedere sunt: principiul atribuirii de competențe,
principiul subsidiarității, principiul proporționalității, principiul cooperării cu bună
credință. Materia este structurată în sensul înțelegerii noțiunii și a relevanței
principiilor asupra ordinii juridice a Uniunii Europene.

 Identifice principiile ordinii juridice ale UE;
 Înțeleagă conținutul principiilor ordinii juridice ale UE.

Potrivit Art.5 TUE (ex-articolul 5 TCE), delimitarea competențelor Uniunii este
guvernată de principiul atribuirii.
Art.5 TUE (2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele
competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită
Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
16
2.4. Principiul subsidiarității
Articolul 5 TUE (ex-articolul 5 TCE) precizează că exercitarea acestor competențe
este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității.
Conform Art.5(3) TUE, în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu
sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care
obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor
și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.
Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale
asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută
în respectivul protocol.

Articolul 5 (4) TUE (ex-articolul 5 TCE) reglementează principiul proporționalității.
Astfel, în temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și
formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Temeiul juridic al principiului cooperării cu bună credință este art. 4 TUE. Potrivit
acestuia, Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum
și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și
constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta
respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect
asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea
securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea
exclusivă a fiecărui stat membru.
În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se
ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor
Uniunii.
17
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de
la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
2.7. Rezumat
Principiile dreptului Uniunii Europene au drept caracteristică pe aceea potrivit căreia
acestea marchează specificitatea dreptului UE în raport cu alte ordini juridice, la nivel
statal sau internațional. Printre acestea se numără principiul atribuirii de competențe,
cu multiple consecințe în cadrul întregului sistem al UE, dar și principiul
subsidiarității, proporționalității ori al cooperării loiale.
1) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează:

a) numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite
de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite
prin aceste tratate;
b) orice competență care este atribuită Uniunii prin tratate aparține și
statelor membre.
2) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența

sa exclusivă, Uniunea intervine:
a) numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot
fi realizate în mod satisfăcător de statele membre;
b) în mod automat.
3) Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității:

a) potrivit constituțiilor naționale ale statelor membre;
b) în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarității și proporționalității.
4) În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă:

a) nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor
tratatelor.
b) este echivalentă acțiunii statelor membre.
5) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre:

a) ajută instituțiile în accesul acestora la informații;
b) se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg
din tratate.
2.9. Tema de control nr.1

Tema de control nr.1 constă într-un referat cu tema la alegere, apreciat cu 15% din
nota finală:
a) Competențele Uniunii Europene (Unitățile de învățare nr.2 și 3) sau
18
b) Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene (Unitatea de
învățare nr.5, 6, 7);
2.10. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);

Legislație:
19
3. Unitatea de învățare 3. Competențele Uniunii Europene
Cuprins
3.1. Introducere
3.6. Rezumat
3.8. Bibliografie
Durata de parcurgere a celei de-a 3-a unități de învățare este de aproximativ 2 ore.
3.1. Introducere
Obiectul de studiu al acestui capitol îl constituie competențele Uniunii Europene. Cele
trei categorii de competențe prezentate, și anume, exclusive, partajate și de sprijin,
sunt analizate din perspectiva noțiunii (a definiției) și a exemplelor specifice fiecărei
categorii.

 Cunoască înțelesul noțiunilor de competențe exclusive, partajate și de sprijin;
 Încadreze și să exemplifice diverse categorii de competențe ale UE.

Înțelesul noțiunii de competențe exclusive își are temeiul juridic în art. 2 TFUE.
Potrivit acestuia, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență exclusivă într-
un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică
obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt
abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.
În conformitate cu art. 3 TFUE, Competența Uniunii este exclusivă în următoarele
domenii:
 uniunea vamală;
 stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
20
 politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
 conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
 politica comercială comună.
De asemenea, potrivit aceluiași temei juridic, competența Uniunii este exclusivă în
ceea ce privește încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere
este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite
Uniunii să își exercite competența internă, sau în măsura în care aceasta ar putea
aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a
acestora.

Potrivit art. 2 (2) TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență
partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea și statele membre
pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu.
Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat
competența. Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care
Uniunea a hotărât să înceteze să și-o mai exercite.
Competența Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi
atribuie o competență care nu se referă la domeniile de competență exclusive și în
cazul când Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare
sau completare a acțiunii statelor membre.
Astfel, competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în
următoarele domenii principale, stabilite prin art.4TFUE:
 piața internă;
 politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
 coeziunea economică, socială și teritorială;
 agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării;
 mediul;
 protecția consumatorului;
 transporturile;
 rețelele transeuropene;
 energia;
 spațiul de libertate, securitate și justiție;
21
 obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru
aspectele definite în prezentul tratat.
Potrivit art. 4 (3) TFUE, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului,
Uniunea dispune de competență pentru a desfășura acțiuni și, în special, pentru
definirea și punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competențe
să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-și exercita propria
competență. De asemenea, în domeniile cooperării pentru dezvoltare și ajutorului
umanitar, Uniunea dispune de competență pentru a întreprinde acțiuni și pentru a
duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect
lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-și exercita propria competență.

Potrivit art6 TFUE, Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de
coordonare sau completare a acțiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană,
aceste acțiuni au următoarele domenii:
 protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
 industria;
 cultura;
 turismul;
 educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
 protecția civilă;
 cooperarea administrativă.
3.6. Rezumat
În stabilirea raportului dintre dreptul UE2 și dreptul intern al statelor membre,
inclusiv, din punctul de vedere al priorității, este important de realizat distincția între
competențele ce revin, pe de o parte, Uniunii și, pe de altă parte, statelor membre. În
acest sens, Tratatul de la Lisabona stabilește, în mod clar, repartizarea competențelor
între Uniunea Europeană și statele membre.
2
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona presupune, între altele, inclusiv, declanșarea demersurilor
privind redenumirea și redefinirea ramurilor de drept incidente (trecerea de la ramurile de drept tradiționale, cum este
cazul dreptului comunitar, al dreptului comunitar european, dreptului instituțional comunitar european sau al dreptului
comunitar al afacerilor, la dreptul Uniunii Europene, dreptul instituțional al Uniunii Europene, respectiv dreptul
afacerilor Uniunii Europene). O astfel de evoluție este subliniată, între altele, și de Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, în Comunicatul de presă nr. 108/09 din 10 decembrie 2009 privind hotărârea în cauza C-345/08 Krzysztof
Peśla c./Justizministerium Mecklenburg-Vorpommern, Comunicat în cadrul căruia, prin mențiunea făcută, face vorbire,
pentru prima dată, despre „interpretarea dreptului Uniunii sau (…) validitatea unui act al Uniunii”.
22
Sediul materiei îl reprezintă art. 4 și 53 din Tratatul privind Uniunea Europeană, pe de o parte, și în
Titlul I – „Categorii și domenii de competențe ale Uniunii”, art. 2 – 6, din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene, pe de altă parte.

1) În cazul competențelor exclusive:
a) numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță
juridică obligatorie;
b) statele membre pot oricând să legifereze în aceste domenii.
2) Competența Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:

a) uniunea vamală;
b) politica agricolă comună.
3) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele

membre într-un domeniu determinat:
a) Uniunea poate acționa numai în urma deciziei în unanimitate a
Consiliului European;
b) Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic în acest domeniu.
4) Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau

completare a acțiunii statelor membre:
a) în cazul politicii comerciale comune.
b) în domeniul protecției și îmbunătățirii sănătății umane.
5) Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele

domenii principale, stabilite prin art.4TFUE:
a) protecția consumatorului;
b) turismul.
3.8. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);
3
Fostul art. 5 TCE.
23

Legislație:
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
24
4. Unitatea de învățare 4. Procedurile de adoptare a actelor
juridice ale Uniunii Europene
Cuprins
4.1. Introducere
4.5. Rezumat
4.7. Bibliografie
4.1. Introducere
Unitatea de învățare are în vedere prezentarea procedurilor legislative ale Uniunii
Europene. Sunt avute în vedere procedura legislativă ordinară și procedura legislativă
specială. În fiecare caz, sunt identificate temeiul legal, etape și particularități. De
asemenea, sunt precizate și exemple de domenii care cad sub incidența acestora.

 prezinte etapele procedurii legislative ordinare și ale procedurii legislative
speciale;
 descrie particularitățile fiecărui tip de procedură;
 cunoască rolul specific al instituțiilor UE în cadrul procedurilor legislative.

În toate cazurile în care tratatele Uniunii Europene4 fac „trimitere la procedura
legislativă ordinară pentru adoptarea unui act”5 se vor aplica prevederile înscrise în
art. 294 TFUE. Astfel, în concordanță cu prevederile alin. (2) al acestui articol, inițiativa
legislativă aparține, în continuare, Comisiei. Astfel, Comisia își păstrează dreptul
exclusiv de inițiativă legislativă, prin prezentarea propunerilor legislative Consiliului și
4
Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
5
Articolul 294 alin. (1) TFUE.
25
Parlamentului European. De la această regulă, excepție fac domeniile în care Tratatul nu
prevede altfel, în special domeniul privind cooperarea judiciară în materie penală și
cooperarea polițienească. Potrivit art. 293 alin. (2) din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene, atât timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre, Comisia își poate
modifica propunerea pe tot parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act al
Uniunii.
Pe parcursul a 15 alineate, art. 294 TFUE detaliază desfășurarea procedurii ordinare.
Astfel, procedura se caracterizează prin 4 momente distincte, și anume:
- prima lectură;
- a doua lectură;
- concilierea;
- a treia lectură.
Domenii:
- serviciile de interes economic general (art. 14 TFUE);
- inițiativele cetățenești (art. 24 TFUE);
- aplicarea regulilor de concurență politicii agricole comune (art. 42 TFUE);
- legislația în materia politicii agricole comune (art. 43 TFUE );
- excluderea unui stat membru din anumite activități din sfera de aplicare a
dispozițiilor cu privire la dreptul de stabilire (art. 51 alin. (2) TFUE);
- extinderea beneficiului dispozițiilor cu privire la prestările de servicii la resortisanții
unui stat terț stabiliți în Uniune (art. 56 alin. (2) TFUE);
- liberalizarea serviciilor în anumite sectoare determinate (art. 59 par. 1 TFUE);
- imigrarea și lupta împotriva traficului de ființe umane v (art. 79 par. 2 TFUE);
- cooperarea judiciară în materie penală (art. 82 par. 1 și 2 TFUE);
- Eurojust (art. 85 par. 1 alin. (2) TFUE);
- Europol (art. 88 par. 2 alin. (1) TFUE);
- măsurile necesare pentru utilizarea monedei Euro (art. 133 TFUE);
- sănătatea publică (art. 168 par. 4 TFUE);
- fondurile structurale (art. 177 alin. (1) TFUE);
- energia (art. 194 par. 2 TFUE);
- statutul funcționarilor și regimul aplicabil altor agenți ai Uniunii (art. 336 TFUE) ș.a.

Tratatul de la Lisabona reduce procedurile legislative la două. Astfel, alături de
procedura legislativă ordinară, este reglementată și procedura legislativă specială,
26
procedură prin care, în cazurile prevăzute de tratate, actele juridice ale Uniunii
Europene pot fi adoptate de către Parlamentul European, cu participarea Consiliului
sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European.
Particularități ale acestei proceduri:
- pentru adoptarea unui act, prin această procedură, este necesară realizarea
unanimității în cadrul Consiliului, precum și obținerea unei aprobări din partea
Parlamentului. In acest fel, statele membre dispun de un veritabil drept de veto, în
timp ce membrii Parlamentului European au un rol mai mic, deoarece nu mai dețin
aceleași atribuții ca în cazul procedurii legislative ordinare;
- rolul Comisiei nu este menționat în mod explicit, însă se poate afirma că executivul
Uniunii Europene își vede atribuțiile sporite, în sensul că, urmare a unui act legislativ6,
Comisia poate interveni în cadrul procedurii, modificând „unele elemente neesențiale”
ale actului propus.
Procedura legislativă specială se aplică, îndeosebi, în următoarele materii:
- justiție și afaceri interne:
 Parchetul european;
 cooperarea polițienească operațională;
 măsurile privind pașapoartele;
 cărțile de identitate;
 permisele de ședere.
- buget:
 resursele proprii;
 cadrul financiar multianual.
- fiscalitatea:
 deplasările de capital către țările terțe;
 armonizarea legislațiilor privind impozitele indirecte.
- unele aspecte prevăzute în cadrul anumitor politici comune (de exemplu:
 măsurile de mediu având natură fiscală;
 programele de cercetare și dezvoltare tehnologică, atunci când
programul-cadru multianual este adoptat potrivit procedurii legislative ordinare;
 securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor.
6
„Actele legislative definesc, în mod expres, obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării de
competențe. Elementele esențiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ și nu pot face, prin urmare,
obiectul delegării de competențe” (Gyula Fábián, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu,
București, 2009,p. 218).
27
4.5. Rezumat
În prezent, procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene sunt
prevăzute în Partea a șasea – „Dispoziții instituționale și financiare”, Titlul I –
„Dispoziții instituționale”, Capitolul 2 – „Actele juridice ale Uniunii, procedurile de
adoptare și alte dispoziții” din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Potrivit art. 289 alin. (1) TFUE, „procedura legislativă ordinară7 constă în adoptarea,
în comun, de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei
directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei”. În continuare, alin. (2)
precizează faptul că, „în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European, cu
participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului
European constituie o procedură legislativă specială8”. Prin urmare, două sunt
procedurile legislative prin care sunt adoptate actele juridice ale Uniunii Europene, și
anume: procedura ordinară și procedurile speciale.

1) În cazul procedurii legislative ordinare, Comisia își păstrează
dreptul exclusiv de inițiativă legislativă, prin prezentarea propunerilor
legislative Consiliului și Parlamentului European:
a) adevărat;
b) fals.
2) Procedura legislativă ordinară se caracterizează prin:

a) 4 momente distincte;
b) 2 momente distincte.
3) Procedura legislativă specială, implică faptul că, în cazurile prevăzute de

tratate, actele juridice ale Uniunii Europene pot fi adoptate:
a) de către Parlamentul European, cu participarea Consiliului;
b) de către Comisie cu participarea Parlamentului European.
4) În procedura ordinară de adoptare a actelor juridice ale UE, sunt implicate trei
instituții, și anume:
a) Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul European;
b) Comisia Europeană Parlamentul European și Consiliul Europei;
c) Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul.
7
Sublinierea noastră.
8
Idem.
28
5) Comitetul de conciliere, care este convocat în cadrul procedurii ordinare, este
format din:
a) reprezentanți ai Comisiei, Consiliului și Parlamentului European;
b) reprezentanți ai Comisiei și Consiliului;
c) reprezentanți ai Consiliului și Parlamentului European.
4.7. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);

29
5. Unitatea de învățare 5. Controlul judiciar al respectării
ordinii juridice a Uniunii Europene (I)
Cuprins
5.1. Introducere
5.4. Controlul inacțiunii instituțiilor, organelor, agențiilor și oficiilor Uniunii Europene
5.5. Rezumat
5.7. Bibliografie
5.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare constituie o introducere în materia controlului judiciar al
actelor UE. Sunt avute în vedere două acțiuni în fața Curții de Justiție a Uniunii
Europene (CJUE), și anume acțiunea în anulare și acțiunea în carență.

 precizeze care este acțiunea în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene
(CJUE); pe calea căreia poate fi realizat controlul de legalitate al actelor
juridice ale UE;
 identifice actele care pot fi supuse controlului de legalitate;
 precizeze calitatea procesuală activă și pasivă în cazul celor două acțiuni.

Temeiul legal al controlului de legalitate al actelor juridice ale UE este constituit de
art. 263 și art. 264 TFUE., care reglementează acțiunea în anulare în fața Curții de
Justiție a Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a
actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât
recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale Consiliului
European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controlează, de
30
asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să
producă efecte juridice față de terți.
În acest scop, Curtea are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile formulate
de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru
motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de
încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de
abuz de putere.
În aceleași condiții, Curtea are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile
formulate de Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană și de Comitetul
Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.
Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și
al doilea paragraf, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o
privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc
direct și care nu presupun măsuri de executare.
Actele de constituire a organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii pot să prevadă
condiții și proceduri speciale privind acțiunile formulate de persoanele fizice sau
juridice împotriva actelor acestor organe, oficii sau agenții care sunt destinate să
producă efecte juridice față de ele.
Acțiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni,
după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în
lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.
Potrivit art. 264 TFUE, în cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene declară actul contestat nul și neavenit.
Cu toate acestea, Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt
efectele actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile.
5.4. Controlul inacțiunii instituțiilor, organelor, agențiilor și oficiilor Uniunii

Europene
Controlul inacțiunii instituțiilor, organelor, agențiilor și oficiilor Uniunii Europene este
realizat pe calea acțiunii în carență. În conformitate cu art. 265 TFUE, în cazul în care,
prin încălcarea prevederilor tratatelor, Parlamentul European, Consiliul European,
Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abțin să hotărască, statele
membre și celelalte instituții ale Uniunii pot sesiza Curtea de Justiție a Uniunii
Europene pentru a constata această încălcare. Prezentul articol se aplică, în aceleași
condiții, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii care se abțin să hotărască.
31
Această acțiune este admisibilă numai în cazul în care instituția, organul, oficiul sau
agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. În cazul în care, la
expirarea unui termen de două luni de la data acestei solicitări, instituția, organul,
oficiul sau agenția nu și-a precizat poziția, acțiunea poate fi formulată într-un nou
termen de două luni.
Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în condițiile stabilite la
paragrafele precedente în legătură cu omisiunea unei instituții, organ, oficiu sau
agenție a Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz.
5.5. Rezumat
Art. 263 și art. 264 TFUE reglementează acțiunea în anulare în fața Curții de Justiție a
Uniunii Europene. Prin intermediul acestei acțiuni, reclamantul solicită anularea unui
act al unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii.
Controlul inacțiunii instituțiilor, organelor, agențiilor și oficiilor Uniunii Europene este
realizat pe calea acțiunii în carență.

1) Pe calea acțiunii în anulare Curtea de Justiție a Uniunii
Europene controlează legalitatea actelor legislative:
a) cu forță juridică obligatorie;
b) indiferent de forța lor juridică.
2) Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în cadrul acțiunii în anulare:
a) o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc
direct și individual;
b) împotriva actelor normative care nu o privesc direct și care nu
presupun măsuri de executare.
3) Controlul inacțiunii instituțiilor, organelor, agențiilor și oficiilor Uniunii

Europene este realizat pe calea:
a) acțiunii în carență;
b) acțiunii în anulare.
5.7. Bibliografie
Doctrină:
32
EU, 2010 (341C/B68);

Legislație:
33
ordinii juridice a Uniunii Europene (II)
Cuprins
6.1. Introducere
6.3. Contenciosul răspunderii.
Contenciosul funcției publice europene
6.4. Rezumat
6.6. Bibliografie
6.1. Introducere
Unitatea de învățare reprezintă o dezvoltare a materia controlului judiciar, cu trimitere
expresă la contenciosul în cadrul Uniunii Europene.

 precizeze competența ratione personae a instanțelor Uniunii Europene;
 identifice categoriile de funcționari publici europeni;
 precizeze calitatea procesuală activă și pasivă în cazul acțiunilor introduse de
funcționarii publici.
6.3. Contenciosul răspunderii. Contenciosul funcției publice europene

Începând cu septembrie 2016, competența în primă instanță în cauzele din domeniul
funcției publice a Uniunii Europene au fost transferate către Tribunal, pe baza unei
solicitări de adoptare a unui act legislativ. În respectiva cerere au fost luate în
considerare modalitățile de transfer al celor șapte posturi de judecători din cadrul
Tribunalului Funcției Publice, inclusiv al personalului și al resurselor.
Tribunalul exercită în primă instanță competența de a se pronunța asupra litigiilor
dintre Uniune și agenții acesteia, în temeiul articolului 270 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene, inclusiv asupra litigiilor dintre orice instituție, organ,
34
oficiu sau agenție, pe de o parte, și agenții acestora, pe de altă parte, pentru care
competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În orice stadiu al procedurii, inclusiv la momentul depunerii cererii introductive,
Tribunalul poate examina posibilitățile unei soluționări pe cale amiabilă a litigiului și
poate încerca să faciliteze o asemenea soluționare.
6.4. Rezumat
Competența de a se pronunța în primă instanță asupra litigiilor dintre orice instituție,
organ, oficiu sau agenție, pe de o parte, și agenții acestora, pe de altă parte, pentru care
competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene, ar trebui să fie
conferită Tribunalului.

1) Începând cu septembrie 2016, competența în primă instanță în
cauzele din domeniul funcției publice a Uniunii Europene au fost transferate
către Tribunal, pe baza unei solicitări de adoptare a unui act legislativ:
a) adevărat;
b) fals.
2) Tribunalul poate examina posibilitățile unei soluționări pe cale amiabilă a

litigiului și poate încerca să faciliteze o asemenea soluționare:
a) în etapa imediat ulterioară depunerii cererii de chemare în judecată;
b) în orice etapă a procedurii.
6.6. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);
35
Legislație:
36
ordinii juridice a Uniunii Europene (III)
Cuprins
7.1. Introducere
7.4. Controlul exercitat de Comisia Europeană cu privire la respectarea dreptului UE de
către statele membre
7.5. Rezumat
7.7. Bibliografie
7.1. Introducere
Unitatea de învățare prezentă are ca obiectiv prezentarea rolului Comisiei Europene în
asigurarea aplicării tratatelor și a actelor legislative adoptate de instituții în temeiul
acestora, de către statele membre ale UE. Este descrisă, astfel, într-o manieră sintetică,
implicarea Comisiei în cadrul acțiunii în constatarea neîndepliniri obligațiilor de către
un stat membru.

 precizeze care este rolul Comisiei în controlul respectării dreptului UE de către
statele membre;
 identifice ce tip de acțiune în fața Curții de Justiție este incident în această
materie;
 să descrie, în linii generale, procedura în fața Curții de Justiție.

Respectarea obligațiilor care revin statelor membre în temeiul dreptului Uniunii poate
face obiectul unei acțiuni în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Sesizarea Curții
de Justiție este precedată de o procedură prealabilă inițiată de Comisie prin care se dă
statului membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa.
Dacă această procedură nu determină statul membru să își îndeplinească obligațiile,
37
poate fi introdusă la Curtea de Justiție, în temeiul art. 258-260 TFUE, o acțiune
privind încălcarea dreptului Uniunii.9
7.4. Controlul exercitat de Comisia Europeană cu privire la respectarea dreptului

UE de către statele membre
În conformitate cu art. 17(1) TFUE, Comisia asigură aplicarea tratatelor, precum și a
măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Astfel, în temeiul tratatului,
Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a
Uniunii Europene.
Potrivit art. 258 TFUE (ex-articolul 226 TCE), în cazul în care Comisia consideră că
un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor,
aceasta poate iniția procedura prin care se poate constata încălcarea obligațiilor de
către un stat membru. Procedura urmează mai multe etape.
Astfel, Comisia emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit
statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile.
În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de
Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Potrivit art. 260 TFUE, în cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene
constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în
temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea
hotărârii Curții.
Comisia este instituția care va aprecia, potrivit art. 260 TFUE, dacă statul membru în
cauză a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții. În cazul în care
Comisia consideră că statul nu respectă hotărârea Curții, poate sesiza din nou Curtea.
Comisia va indică, în acest caz, cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu
cominatoriu pe care statul membru în cauză trebuie să le plătească și pe care îl
consideră adecvat situației.
În conformitate cu art. 260 (3) TFUE, în cazul în care constată neîndeplinirea
obligației, Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare
sau a unei penalități cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie.
Obligația de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa.
7.5. Rezumat
Respectarea obligațiilor care revin statelor membre poate face obiectul unei acțiuni în
9
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/.
38
fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Procedura urmează mai multe etape. În
cazul în care statul în cauză nu se conformează aviz Comisiei, în termenul stabilit de
acesta, poate fi sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Stat este obligat să ia
măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții. Curtea poate impune statului
membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu,
în limita valorii indicate de Comisie.

1) În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat
oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta poate iniția
procedura prin care se poate constata încălcarea obligațiilor de către un stat
membru:
a) oricând consideră oportun;
b) numai după un aviz din partea Consiliului.
2) În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui avizului Comisiei, în

termenul stabilit de aceasta:
a) Comisia poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
b) Comisia este obligată să sesizeze, în aceste condiții, instanța.
3) Instituția care va aprecia, potrivit art. 260 TFUE, dacă statul membru în cauză
a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții este:
a) Comisia;
b) Curtea de Justiție.
7.7. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);
39
Legislație:
40
8. Unitatea de învățare 8. Sistemul judiciar european în
ansamblul său: judecătorul național – judecătorul UE
Cuprins
8.1. Introducere
8.5. Rezumat
8.8. Bibliografie
8.1. Introducere
Cea de-a 8-a unitatea de învățare are în vedere o acțiune în fața Curții de Justiție a
Uniunii Europene, ce stă la temelia colaborării dintre judecătorul național și
judecătorul UE, având ca obiect asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii
Europene.

 precizeze care sunt instanțele naționale ce pot iniția o acțiune cu titlu
preliminar;
 cunoască rolul CJUE în cadrul acțiunii cu titlu preliminar.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene colaborează cu instanțele judecătorești din
statele membre, care sunt instanțele de drept comun în materia dreptului Uniunii10.
Trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii
Europene, care este menit să confere instanțelor statelor membre mijloacele de a
asigura o interpretare și o aplicare uniforme a acestui drept în cadrul Uniunii.11
10
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7031/ro/.
11
CJUE, Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (2012/C
338/01), pct. 1.
41
Rolul Curții în cadrul procedurii preliminare este acela de a oferi o interpretare a
dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a
aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul procedurii principale. Acest rol
revine instanței naționale12.

În conformitate cu art. 267 TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este
competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor și la
validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau
agențiile Uniunii.
În conformitate cu dispozițiile articolului 267 TFUE, orice instanță dispune de
prerogativa de a adresa Curții o cerere de decizie preliminară referitoare la
interpretarea unei norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că o astfel de
decizie îi este necesară pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată13.
Potrivit articolului 267 TFUE, orice instanță a unui stat membru, în măsura în care
trebuie să se pronunțe în cadrul unei proceduri menite să conducă la o decizie cu
caracter jurisdicțional, poate, în principiu, să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie
preliminară14.
Astfel, în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un
stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această
privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe
cu privire la această chestiune.(art. 267 TFUE).
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei
instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul
intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei
instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de
libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.
12
338/01), pct. 7.
13
338/01), pct. 11.
14
338/01), pct. 9.
42
Decizia prin care instanța unui stat membru adresează Curții una sau mai multe
întrebări preliminare poate să îmbrace orice formă admisă de dreptul național în
materia incidentelor procedurale15.
8.5. Rezumat
Trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii
Europene. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu
titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor și la validitatea și interpretarea
actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

1) Trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al
dreptului Uniunii Europene, care este menit să confere instanțelor statelor
membre mijloacele de:
a) a asigura o interpretare și o aplicare uniforme a dreptului Uniunii;
b) a beneficia de o cale extraordinară de recurs.
2) În conformitate cu dispozițiile articolului 267 TFUE, dispune de prerogativa de

a adresa Curții o cerere de decizie preliminară referitoare la interpretarea unei
norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că o astfel de decizie îi
este necesară pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată:
a) orice instanță națională;
b) numai instanțele de ultim grad de jurisdicție.
3) Decizia prin care instanța unui stat membru adresează Curții una sau mai multe
întrebări preliminare:
a) este redactată într-un format stabilit de Regulamentul de procedură
al Curții de Justiție;
b) poate să îmbrace orice formă admisă de dreptul național în materia
incidentelor procedurale.
8.7. Tema de control nr.2

Tema de control nr.2 constă într-un referat cu tema la alegere, apreciat cu 15% din
nota finală:
15
338/01), pct. 20.
43
a) Particularitățile acțiunii în interpretare (Unitatea de învățare nr.8) sau
b) Beneficiarii liberei circulații a persoanelor (Unitatea de învățare nr.11) ori
c) Reguli concurențiale adresate întreprinderilor din cadrul Uniunii Europene
(Unitatea de învățare nr.14).
8.8. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);

Legislație:
44
9. Unitatea de învățare 9. Politica comercială comună
Cuprins
9.1. Introducere
9.5. Rezumat
9.7. Bibliografie
Durata de parcurgere a celei de-a 9-aunități de învățare este de aproximativ 2 ore.
9.1. Introducere
Cea de-a 9-a unitate de învățare are în vedere aspecte legate de politica comercială
comună a Uniunii Europene, politică ce se desfășoară în cadrul principiilor și al
obiectivelor acțiunii externe a Uniunii.

 Cunoască obiectivele politicii comerciale comune (PCC);
 Identifice principiile uniforme pe care se bazează PCC;
 Descrie procedura negocierii acordurilor internaționale în cadrul PCC;
 Cunoască în ce constă regimul PCC.

Agricultură, pescuit și alimentație: PAC, dezvoltare rurală, acvacultură, PCP,
siguranță alimentară.
Întreprinderi: Sectoare industriale, politici privind întreprinderile, IMM-uri, piața
unică, libera circulație, competitivitate, concurență.
Combaterea schimbărilor climatice: Schimbările climatice, Energie pentru o lume în
schimbare.
Politici transversale: Criza economică și financiară, Europa 2020 – o nouă strategie
economică, o mai bună legiferare, dezvoltare durabilă, multilingvism.
45
Cultură, educație și tineret: Mass-media și audio-vizual, cultură, educație și formare,
sport, tineret.
Economie, finanțe și impozite: Servicii financiare, buget, concurență, vamă, economie,
lupta împotriva fraudei, impozitare.
Ocuparea forței de muncă și drepturi sociale: Ocuparea forței de muncă, afaceri
sociale și egalitate de șanse.
Energie și resurse naturale: Energie, rețele transeuropene.
Mediu, consumatori și sănătate: Consumatori, mediu, siguranță alimentară, sănătate,
politica maritimă, dezvoltare durabilă.
Relații internaționale și afaceri externe: Politica externă și de securitate comună,
dezvoltare, extindere, cooperare, politici externe, ajutor umanitar, drepturile omului,
comerț exterior.
Justiție, afaceri interne și drepturile cetățenilor: Libertate, securitate și justiție.
Regiunile și dezvoltarea locală: Politica regională, Fondul de dezvoltare regional.
Știință și tehnologie: Etică, societate informațională, mass-media și audiovizual,
cercetare.
Transport și călătorii: Turism, rețele transeuropene, transport.

Articolul 206 TFUE (ex-articolul 131 TCE): Prin stabilirea unei uniuni vamale, în
conformitate cu articolele 28-3216, Uniunea contribuie, în interesul comun, la
dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, la eliminarea treptată a restricțiilor în
16
Art. 28 TFUE: „(1) Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor
de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu
efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe.
(2) Dispozițiile articolului 30 și cele ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din
statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre”.
Art. 29 TFUE: „Se consideră că se află în liberă circulație într-un stat membru produsele care provin din țări
terțe, pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute în statul membru respectiv
taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor
taxe și impuneri”.
Art. 30 TFUE: „Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect
echivalent. Această interdicție se aplică, de asemenea, taxelor vamale cu caracter fiscal”.
Art. 31 TFUE: „Taxele prevăzute de Tariful Vamal Comun se stabilesc de către Consiliu, la propunerea
Comisiei”.
Art. 32 TFUE: „În executarea misiunilor care îi sunt încredințate în temeiul prezentului capitol, Comisia are în
vedere:
(a) necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre și țările terțe;
(b) evoluția condițiilor de concurență în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluție are ca efect creșterea
competitivității întreprinderilor;
(c) necesitățile Uniunii de aprovizionare cu materii prime și produse semifinite, veghind în același timp ca
între statele membre să nu fie denaturate condițiile de concurență în ceea ce privește produsele finite;
(d) necesitatea de a evita perturbări grave în viața economică a statelor membre și de a asigura o dezvoltare
rațională a producției și o creștere a consumului în cadrul Uniunii.
46
calea schimburilor comerciale internaționale și a investițiilor externe directe și la
reducerea barierelor vamale și de altă natură.
Articolul 207 TFUE (ex-articolul 133 TCE): (1) Politica comercială comună se
întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce privește modificările tarifare,
încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimburile de mărfuri și servicii
și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, investițiile străine directe,
uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum și măsurile de
protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de dumping și de
subvenții. Politica comercială comună se desfășoară în cadrul principiilor și al
obiectivelor acțiunii externe a Uniunii.
(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este
pusă în aplicare politica comercială comună.
(3) În cazul în care trebuie negociate și încheiate acorduri cu una sau mai multe țări
terțe ori organizații internaționale, se aplică articolul 21817, sub rezerva dispozițiilor
speciale ale prezentului articol.
17
Art. 218 TFUE: „(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale articolului 207, acordurile dintre Uniune și
țări terțe sau organizații internaționale sunt negociate și încheiate în conformitate cu procedura de mai jos.
(2) Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea și
încheie acordurile.
(3) Comisia sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, în cazul în care
acordul în cauză privește exclusiv sau în principal politica externă și de securitate comună, prezintă recomandări
Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor și desemnează, în funcție de domeniul acordului
în cauză, negociatorul sau șeful echipei de negociatori a Uniunii.
(4) Consiliul poate adresa directive negociatorului și poate desemna un comitet special, negocierile trebuind să
fie conduse în consultare cu acest comitet.
(5) Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie care autorizează semnarea acordului și, după caz,
de aplicare a sa cu titlu provizoriu înainte de intrarea în vigoare.
(6) Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie privind încheierea acordului. Cu excepția cazului
în care acordul se referă exclusiv la politica externă și de securitate comună, Consiliul adoptă decizia privind încheierea
acordului:
(a) după aprobarea Parlamentului European în următoarele cazuri:
i) acorduri de asociere;
ii) acord privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale;
iii) acorduri de instituire a unui cadru instituțional specific prin organizarea procedurilor de cooperare;
iv) acorduri care au implicații bugetare importante pentru Uniune;
v) acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în
cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European. În caz de urgență, Parlamentul European și Consiliul pot
conveni un termen pentru aprobare;
(b) după consultarea Parlamentului European, în celelalte cazuri. Parlamentul European emite avizul într-un
termen pe care Consiliul îl poate stabili în funcție de urgența problemei. În absența unui aviz emis în acest termen,
Consiliul poate decide.
(7) Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (5), (6) și (9), la încheierea unui acord, Consiliul poate
împuternici negociatorul să aprobe, în numele Uniunii, modificarea acordului, în cazul în care acesta prevede că aceste
modificări trebuie adoptate conform unei proceduri simplificate sau de către un organism creat prin respectivul acord.
Consiliul poate însoți această împuternicire de condiții speciale.
47
Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile
necesare.
Consiliului și Comisiei le revine răspunderea să asigure compatibilitatea acordurilor
negociate cu politicile și normele interne ale Uniunii.
Aceste negocieri sunt desfășurate de Comisie, în consultare cu un comitet special
desemnat de Consiliu pentru a o asista în această misiune și cu respectarea
directivelor pe care Consiliul i le-ar putea adresa. Comisia raportează periodic
comitetului special și Parlamentului European cu privire la stadiul negocierilor.
(4) Pentru negocierea și încheierea acordurilor prevăzute la alineatul (3), Consiliul
hotărăște cu majoritate calificată.
Pentru negocierea și încheierea unui acord în domeniul comerțului cu servicii și al
aspectelor comerciale ale proprietății intelectuale, precum și în cel al investițiilor
străine directe, Consiliul hotărăște în unanimitate în cazul în care acest acord
cuprinde dispoziții pentru care este necesară unanimitatea pentru adoptarea de norme
interne.
Consiliul hotărăște, de asemenea în unanimitate, negocierea și încheierea de
acorduri:
(a) în domeniul comerțului cu servicii culturale și audiovizuale, în cazul în care aceste
acorduri riscă să aducă atingere diversității culturale și lingvistice a Uniunii;
(b) în domeniul comerțului cu servicii sociale, de educație și de sănătate, în situația în
care aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel
național și să aducă atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor
servicii.
(5) Negocierea și încheierea de acorduri internaționale în domeniul transporturilor
sunt reglementate în partea a treia titlul VI și la articolul 218.
(8) Pe parcursul întregii proceduri, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată. Cu toate acestea, Consiliul
hotărăște în unanimitate în cazul în care acordul se referă la un domeniu pentru care este necesară unanimitatea în
vederea adoptării unui act al Uniunii, precum și în cazul acordurilor de asociere și al acordurilor prevăzute la articolul
212 cu statele candidate la aderare. Consiliul hotărăște, de asemenea, în unanimitate în ceea ce privește acordul privind
aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; decizia
privind încheierea acestui acord intră în vigoare după aprobarea sa de către statele membre, în conformitate cu normele
lor constituționale.
(9) Consiliul, la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica
de securitate, adoptă o decizie privind suspendarea aplicării unui acord și de stabilire a pozițiilor care trebuie adoptate în
numele Uniunii în cadrul unui organism creat printr-un acord, în cazul în care acest organism trebuie să adopte acte cu
efecte juridice, cu excepția actelor care modifică sau completează cadrul instituțional al acordului.
(10) Parlamentul European este informat de îndată și pe deplin pe parcursul tuturor etapelor procedurii.
(11) Un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obține avizul Curții de Justiție cu
privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curții, acordul
respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor”.
48
(6) Exercitarea competențelor atribuite prin prezentul articol în domeniul politicii
comerciale comune nu aduce atingere delimitării competențelor între Uniune și
statele membre și nu implică armonizarea dispozițiilor actelor cu putere de lege și ale
normelor administrative ale statelor membre în măsura în care tratatele exclud o
astfel de armonizare.
9.5. Rezumat
Temeiul politicii comerciale comune sunt art. 206-207TFUE. Politica comercială
comună se întemeiază, pe principii uniforme, în special în ceea ce privește,
modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimburile
de mărfuri și servicii și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, investițiile
străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum
și măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de
dumping și de subvenții.

1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme:
a) stabilite prin tratate;
b) negociate anual în cadrul Consiliului European.
2) Politica comercială comună se desfășoară în cadrul principiilor și al

obiectivelor acțiunii externe a Uniunii:
a) adevărat;
b) fals.
9.7. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);

49
Legislație:
50
10. Unitatea de învățare 10.Libera circulație a mărfurilor –
aspecte generale
Cuprins
10.1. Introducere
10.6. Rezumat
10.8. Bibliografie
10.1. Introducere
Temeiul juridic al liberei circulații a mărfurilor este constituit din articolele 26 și 28-
37 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Libera circulație a mărfurilor
provenite din statele membre și a mărfurilor care provin din țări terțe și se află în
liberă circulație în statele membre constituie unul dintre principiile fundamentale ale
tratatului (articolul 28 din TFUE).

 definească noțiunea de marfă în accepțiunea dreptului UE;
 prezinte, în linii generale, regimul general al libertății de circulație a
mărfurilor;
 cunoască noțiunea de taxă cu efect echivalent taxei vamale.

Eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative dintre statele membre a fost
realizată la 1 iulie 1968. În ceea ce privește obiectivele suplimentare, și anume
interzicerea măsurilor care au un efect echivalent și armonizarea legislațiilor naționale
relevante, evoluția a fost graduală.
51
Cu privire la noțiunea de marfă, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nu
cuprinde nici o dispoziție explicită. Este motivul pentru care rolul principal, în această
materie, i-a revenit Curții de Justiție de la Luxemburg, prin intermediul jurisprudenței
sale. Astfel, Curtea, în hotărârea sa din 10 decembrie 1968, a definit marfa ca fiind
„orice bun apreciabil în bani și susceptibil să facă obiectul unei tranzacții comerciale”
. Prin urmare, suntem în prezența unei mărfi, în sensul dreptului Uniunii Europene, ori
de câte ori un bun traversează o frontieră, în scopul unei tranzacții comerciale.
Astfel, sunt considerate mărfuri bunurile destinate consumului, medicamentele,
electricitatea, deșeurile care nu au valoare comercială, generând anumite costuri
pentru întreprinderi, materialele și suporturile de sunet care sunt folosite în domeniul
audiovizualului, piesele din metal prețios, dar numai în momentul în care nu mai au
curs legal în statul respectiv.

Statele membre se abțin să stabilească taxe noi cu efect echivalent dreptului de vamă,
iar drepturile de vamă trebuie să fie suprimate la expirarea perioadei de tranziție.
Tratatul nu definește noțiunea de „taxe cu efect echivalent”. Jurisprudența Curții de
Justiție de la Luxemburg a definit aceste taxe ca fiind toate acele taxe care, oricare ar
fi denumirea sau tehnica lor, se adresează specific și exclusiv produselor importate sau
exportate, influențând prețul lor în mod analog cu dreptul de vamă18.
10.6. Rezumat
Libera circulație a mărfurilor, prima dintre cele patru libertăți fundamentale ale pieței
interne, este garantată prin eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative,
precum și prin interzicerea măsurilor care au un efect echivalent.

1) Definiția noțiunii de marfă în accepțiunea dreptului Uniunii
Europene este :
a) în mod precis stabilită prin tratat;
b) elaborată pe calea jurisprudenței Curții de Justiție.
2) Jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg a definit taxele cu efect

echivalent dreptului de vamă ca fiind toate acele taxe care, oricare ar fi
18
CJCE, hotărârea din 14.12.1962, Comisia Comunității Economice Europene împotriva Marelui Ducat al
Luxemburgului și Regatul Belgiei., 2/62.
52
denumirea sau tehnica lor, se adresează specific și exclusiv produselor
importate sau exportate, influențând prețul lor în mod analog cu dreptul de
vamă:
a) adevărat;
b) fals.
10.8. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);

Legislație:
53
11. Unitatea de învățare 11. Libera circulație a persoanelor și a
serviciilor – aspecte generale
Cuprins
11.1. Introducere
11.6. Rezumat
11.8. Bibliografie
11.1. Introducere
Libera circulație a persoanelor și serviciilor are ca temei legal articolul 3 alineatul (2)
din Tratatul privind Uniunea Europeană, articolul 4 alineatul (2) litera (a),
articolele 20, 26 (piața internă) și 45-48 (lucrătorii), articolele 26, 49-55 (stabilirea) și
56-62 (serviciile) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Sunt
incidente, de asemenea, un număr semnificativ de acte legislative secundare, precum
și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

 Distingă noțiunile de lucrător, stabilire și prestare a serviciilor;
 Cunoască obiectivele celor două libertăți de circulație;
 Identifice conținutul celor două libertăți de circulație.

Libera circulație a persoanelor și a serviciilor reprezintă mai mult decât simplul
obiectiv comercial urmărit prin Tratatul de la Roma. Cele două libertăți sunt
indispensabile în vederea exercitării unei cetățenii europene întemeiate pe principiile
democratice exprimate, în special, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO), la care ordinea juridică a UE subscrie.
54
Libertatea de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru
pentru a exercita acolo anumite activități este, în mod evident, de altă natură decât
aceea de a oferi, în afara frontierelor, servicii clienților rezidenți în alt stat.
Din punct de vedere economic, circulația transfrontalieră a serviciilor este foarte
departe de migrația în scopul stabilirii.

Libera circulație a lucrătorilor se deosebește de libertatea de stabilire și de prestare
a serviciilor, în conținut și forme de manifestare.

Articolul 45 TFUE (ex-articolul 39 TCE):
(1) Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.
(2) Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie
între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea
și celelalte condiții de muncă.
(3) Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și
sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul:
(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
(c) de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în
conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează
încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în
acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică.
Articolul 46 TFUE (ex-articolul 40 TCE): Parlamentul European și Consiliul, hotărând
în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului
Economic și Social, adoptă, prin directive sau regulamente, măsurile necesare în
vederea realizării liberei circulații a lucrătorilor, astfel cum este aceasta definită la
articolul 45, în special:
(a) asigurarea cooperării strânse între serviciile naționale pentru ocuparea forței de
muncă;
(b) eliminarea acelor proceduri și practici administrative, precum și a acelor perioade
de acces la locurile de muncă disponibile care decurg din dreptul intern sau din
55
acordurile încheiate anterior între statele membre și a căror menținere ar constitui un
obstacol în calea liberalizării circulației lucrătorilor;
(c) eliminarea tuturor perioadelor și restricțiilor prevăzute de dreptul intern sau de
acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte
state membre condiții diferite în ceea ce privește libera alegere a unui loc de muncă în
raport cu lucrătorii statului respectiv;
(d) stabilirea unor mecanisme proprii în vederea corelării cererii și ofertei de locuri de
muncă și facilitarea realizării echilibrului între cererea și oferta de locuri de muncă în
condiții care să evite amenințarea gravă a nivelului de trai și de ocupare a forței de
muncă în diferitele regiuni și ramuri industriale.
Articolul 47 TFUE (ex-articolul 41 TCE): Statele membre încurajează schimburile de
lucrători tineri în cadrul unui program comun.
Articolul 48 TFUE (ex-articolul 42 TCE): Parlamentul European și Consiliul, hotărând
în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, în domeniul securității
sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, în special
prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranți salariați sau care
desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate în întreținerea acestora:
(a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislații
interne, în vederea dobândirii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru
calcularea acestora;
(b) plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.
În cazul în care un membru al Consiliului declară că un proiect de act legislativ
menționat la primul paragraf ar aduce atingere unor aspecte importante ale sistemului
său de securitate socială, inclusiv în ceea ce privește domeniul său de aplicare, costul
sau structura financiară, ori ar aduce atingere echilibrului financiar al respectivului
sistem, poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura
legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri și în termen de patru luni de la
această suspendare, Consiliul European:
(a) retrimite proiectul Consiliului, caz în care încetează suspendarea procedurii
legislative ordinare, sau
(b) nu acționează în niciun fel sau solicită Comisiei să prezinte o nouă propunere; în
acest caz se consideră că actul propus inițial nu a fost adoptat.
Articolul 49 TFUE (ex-articolul 43 TCE): În conformitate cu dispozițiile care urmează,
sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind
56
înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru
stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea
acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a
societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru
resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului
privind capitalurile.
(1) În vederea realizării libertății de stabilire cu privire la o activitate determinată,
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, decid prin intermediul
directivelor.
(2) Parlamentul European, Consiliul și Comisia exercită funcțiile care le revin în
temeiul dispozițiilor menționate anterior și, în special:
(a) acordând prioritate, de regulă, activităților în cazul cărora libertatea de stabilire
constituie o contribuție deosebit de utilă la dezvoltarea producției și a schimburilor
comerciale;
(b) asigurând o strânsă cooperare între autoritățile naționale competente pentru a
cunoaște aspectele speciale ale diferitelor activități din cadrul Uniunii;
(c) eliminând acele proceduri și practici administrative care decurg fie din dreptul
intern, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menținere ar
constitui un obstacol în calea libertății de stabilire;
(d) asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajați în muncă pe teritoriul unui alt
stat membru, posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfășura
activități independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le
îndeplinească în cazul în care ar intra pe teritoriul acestui stat la data la care
intenționează să inițieze această activitate;
(e) asigurând resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi și folosi
terenuri și construcții situate pe teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta
nu aduce atingere principiilor stabilite la articolul 39 alineatul (2);
(f) eliminând treptat restricțiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură de
activitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare de
agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă parte,
condițiile de acces al personalului angajat în cadrul sediului principal în funcțiile de
conducere sau de supraveghere ale acestor agenții, sucursale sau filiale;
57
(g) coordonând, în măsura în care este necesar și în vederea echivalării lor, garanțiile
solicitate de statele membre societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf,
pentru a proteja deopotrivă interesele asociaților și ale terților;
(h) asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condițiile
de stabilire.
Articolul 51 TFUE (ex-articolul 45 TCE): Sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor
prezentului capitol, în ceea ce privește statul membru interesat, activitățile care sunt asociate în
acest stat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității publice.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot excepta anumite activități de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol.
(1) Prevederile prezentului capitol și măsurile adoptate în temeiul acestuia nu aduc atingere
aplicării actelor cu putere de lege și actelor administrative care prevăd un regim special pentru
resortisanții străini din motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.
(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă directive privind coordonarea dispozițiilor menționate anterior.
Articolul 53 TFUE (ex-articolul 47 TCE): (1) În vederea facilitării accesului la activitățile
independente și a exercitării acestora, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directivele privind recunoașterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare, precum și privind
coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire
la accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.
(2) În ceea ce privește profesiile medicale, paramedicale și farmaceutice, eliminarea treptată a
restricțiilor este subordonată coordonării condițiilor de exercitare a acestora în diferitele state
membre.
11.6. Rezumat
Libera circulație a lucrătorilor este prevăzută la articolul 45 din TFUE și constituie un
drept fundamental al lucrătorilor. Aceasta presupune eliminarea oricărei discriminări
bazate pe cetățenie a lucrătorilor din statele membre în ceea ce privește încadrarea în
muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă și de angajare. Lucrătorii
independenți și persoanele juridice, în sensul articolului 54 din TFUE, pot desfășura o
activitate economică în mod stabil și continuu într-un alt stat membru (libertatea de
stabilire), sau pot oferi și presta temporar servicii într-un alt stat membru, rămânând
în același timp în țara lor de origine (libertatea de a presta servicii).
58
1) Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe
motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește
încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă:
a) adevărat;
b) fals.
2) Restricțiile de la libera circulație a lucrătorilor pot fi justificate de motive cum

ar fi:
a) respectarea drepturilor omului;
b) siguranță publică și sănătate publică.
3) Libertatea de stabilire presupune:

a) accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și
constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a
societăților;
b) angajarea în administrația publică.
11.8. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);
Legislație:
59
12. Unitatea de învățare 12. Libera circulație a capitalurilor și a
plăților – aspecte generale
Cuprins
12.1. Introducere
12.5. Rezumat
12.7. Bibliografie
12.1. Introducere
Temeiul juridic al liberei circulații a capitalurilor este format din articolele 63-66 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, completate, în ceea ce privește
sancțiunile, cu articolele 75 și 215 din TFUE.

 Descrie evoluția liberalizării circulației capitalurilor între statele membre;
 Identifice particularitățile financiare și fiscale privind capitalurile și plățile.

Tratatul de la Roma s-a inspirat, inițial, din Acordurile de la Bretton Woods care au
dat naștere Fondului Monetar Internațional (FMI), în anul 1994. Astfel, a fost făcută
distincția între “plățile curente” și “mișcările (deplasările) de capital”.
Circulația capitalurilor19 nu a fost liberalizată decât progresiv, ținându-se cont de
faptul că acestea pot aduce atingere suveranității tradiționale a statelor și le poate
bulversa economia.
19 Pentru detalii, a se vedea Cristian Gavalda și Gilbert Parleani, op. cit. 111-117; Augustin Fuerea, op. cit., pag. 153-
158.
60
Liberalizarea definitivă a intervenit odată cu Directiva din 24 iunie 1988, adoptată
anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Regimul său necesită unele
precizări, având în vedere adoptarea unei monede unice.

În hotărârea pronunțată în cauza Luisi și Carbone20, Curtea face distincție între
următoarele două noțiuni: „plăți curente” și „circulația capitalurilor”. Astfel, în
opinia Curții, „plățile curente reprezintă transferuri de valută care constituie o
contraprestație în cadrul unei tranzacții aferente, în timp ce fluxurile de capital sunt
operațiuni financiare care vizează, în principal, plasarea sau investirea sumei în cauză
și nu remunerarea unei prestații”21. Prin urmare, trebuie să se distingă între circulația
capitalurilor, care este o operațiune financiară al cărei obiect esențial este plasarea sau
investirea unei sume de bani și remunerarea unei prestații.
12.5. Rezumat
Tratatele nu prevedeau, inițial, liberalizarea totală a circulației capitalurilor; statele
membre erau obligate numai să elimine restricțiile în măsura în care acest lucru era
necesar pentru funcționarea pieței comune. Liberalizarea definitivă a intervenit odată
cu Directiva din 24 iunie 1988, și consacrată ulterior în Tratatul de la Maastricht.

1) În hotărârea pronunțată în cauza Luisi și Carbone22, Curtea face
distincție între următoarele două noțiuni: „plăți curente” și „circulația
capitalurilor”:
a) adevărat;
b) fals.
2) Liberalizarea definitivă a circulației capitalurilor a intervenit odată cu:
a) Directiva din 24 iunie 1988;
b) Tratatul de la Maastricht.
12.7. Bibliografie
Doctrină:
20
Hotărârea Graziana Luisi și Giuseppe Carbone c./ Ministero del Tesoro, cauzele conexate 286/82 și 26/83,
ECLI:EU:C:1984:35.
21
Ibidem, pct. 21.
22
Hotărârea Graziana Luisi și Giuseppe Carbone c./ Ministero del Tesoro, cauzele conexate 286/82 și 26/83,
ECLI:EU:C:1984:35.
61
EU, 2010 (341C/B68);

Legislație:
62
13. Unitatea de învățare 13. Reguli concurențiale adresate
statelor membre ale Uniunii Europene
Cuprins
13.1. Introducere
13.3. Noțiuni
13.4. Rezumat
13.6. Bibliografie
13.1. Introducere
Temeiul juridic al materiei este stabilit prin articolele 101-109 din TFUE, precum și
Protocolul nr. 27 privind piața internă și concurența. Ajutoarele de stat acordate
anumitor întreprinderi sau produse, care conduc la denaturări ale concurenței, sunt
interzise, însă pot fi, în anumite cazuri, autorizate.

 Caracterizeze dreptul concurențial al UE;
 Definească noțiunea de ajutor de stat;
 Să enumere categorii de ajutor de stat compatibile cu principiile pieței interne.
13.3. Noțiuni
Interzicerea ajutoarelor de stat
TFUE declară incompatibile cu piața internă, “ajutoarele acordate de către state sau
prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau care
amenință să denatureze concurența, favorizând unele întreprinderi sau sectoare de
producție, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele
membre”.
Tratatul prevede o serie de excepții considerate compatibile cu piața internă, după cum
urmează:
63
 ajutorul de stat cu caracter social acordat consumatorilor individuali, cu
condiția nediscriminării legate de originea produselor în cauză;
 ajutorul acordat pentru repararea daunelor cauzate de dezastre naturale sau de
situații excepționale;
 ajutorul acordat zonelor din Germania, după reunificarea acesteia, zone
afectate de divizarea țării.
13.4. Rezumat
TFUE declară incompatibile cu piața internă, ajutoarele acordate de către state sau prin
intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau care amenință să
denatureze concurența, favorizând unele întreprinderi sau sectoare de producție.
Tratatul prevede o serie de excepții considerate compatibile cu piața internă.

1) Ajutoarele de stat acordate anumitor întreprinderi sau produse,
care conduc la denaturări ale concurenței:
a) sunt interzise, însă pot fi, în anumite cazuri, autorizate;
b) sunt, fără excepție, interzise.
13.6. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);
Legislație:
64
14. Unitatea de învățare 14. Reguli concurențiale adresate
întreprinderilor din statele membre ale Uniunii Europene
Cuprins
14.1. Introducere
14.3. Concepte
14.4. Rezumat
14.6. Bibliografie
14.1. Introducere
Alături de normele privind concurența care se adresează statelor membre, TFUE,
prevede și norme care se adresează întreprinderilor. Astfel, este avută în vedere
interzicerea totală a acordurilor care au ca scop restrângerea concurenței (art.101
TFUE), abuzul de poziție dominantă deținută pe piață (art.102 TFUE) și o procedură
de control al concentrărilor economice (Regulamentul (CE) nr.139/2004).

 Înțeleagă noțiunea de întreprindere în sensul dreptului concurențial al UE;
 Identifice elementele acordurilor care au ca scop restrângerea concurenței;
 Înțeleagă abuzul de poziție dominantă deținută pe piață.
14.3. Concepte
Interzicerea înțelegerilor. Potrivit art. 101 alin. (1) TFUE sunt incompatibile cu piața
comună acordurile dintre întreprinderi, deciziile asociațiilor de întreprinderi, practicile
concertate, care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au drept obiect ori
efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.
Orice astfel de înțelegeri sunt nule.
Interzicerea abuzului de poziție dominantă. Potrivit art. 102 TFUE, „este
incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul
65
dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe
întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte
semnificativă a acesteia”.
14.4. Rezumat
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede norme în materie de
concurență pe piața internă. Conform acestora, acordurile între întreprinderi ce au ca
scop restrângerea concurenței sunt interzise. Întreprinderilor cu poziție dominantă pe
piață le este interzis să abuzeze de aceasta. Fuziunile și achizițiile cu impact la nivel
comunitar sunt controlate de Comisia Europeană și, în anumite cazuri, pot fi interzise.

1) Acordurile dintre întreprinderi, deciziile asociațiilor de
întreprinderi, practicile concertate, care pot afecta comerțul dintre statele
membre și care au drept obiect ori efect împiedicarea, restrângerea sau
denaturarea concurenței în cadrul pieței comune:
a) sunt incompatibile cu piața comună;
b) sunt compatibile cu piața comună în situațiile precizate de tratat.
14.6. Bibliografie
Doctrină:
EU, 2010 (341C/B68);

Legislație:
66
67
15. 15. Rezolvări ale testelor de autoevaluare
Capitolul 1. 7.
Întrebare Răspuns corect
1 a
2 a
3 a
Capitolul 2. 8.
1 a
2 a
3 b
4 a
5 b
Capitolul 3.7
1 a
2 a
3 b
4 b
5 a
Capitolul 4.6.
1 a
2 a
3 a
4 c
5 c
Capitolul 5.6.
1 a
2 a
3 a
Capitolul 6.5
1 a
2 b
Capitolul 7.6.
1 a
68
2 a
3 a
Capitolul 8.6.
1 a
2 a
3 b
Capitolul 9.6.
1 a
2 a
Capitolul 10.7.
1 b
2 a
Capitolul 11.7
1 a
2 b
3 a
Capitolul 12.6.
1 a
2 a
Capitolul 13.5
1 a
Capitolul 14.5
1 a
69
16. 16. BLIOGRAFIE GENERALĂ
a) Cursuri, tratate, monografii
1. Anghel, Ion M., „Dreptul tratatelor”, Editura Lumina Lex, București, 1993;
2. Berlin, Dominique, „Controle communautaires des concentration”, Pedone, Paris, 1992;
3. Betti, „Instituzioni di diritto romano”, I, Padoue, 1947;
4. Boulouis J.; Chevallier R.M., „Grands arréts de la Cour de justice des Communautés
européennes”, 5-e édition, Paris, 1992; 3-e édition, Paris, 1983;
5. Charbit, Nicolas, „Secteur public et droit de la concurrence”, Joly, Paris, 1999;
6. Chérot, Jean-Yves, „Les aides d’état dans les Communautés européennes”, Economia, Apris,
1998;
7. Constantinos Lycourgos, „L’association avec union douanière: un mode des relations entre CEE
et des États tiers”, Ed. Pedone, 1994;
8. Craig, Paul; de Búrca, Gráinne, „EC law. Text, cases and materials”, Oxford, Claredon Press,
1999;
9. Dumitrașcu, Augustina-Mihaela, „Specificitatea dreptului Uniunii Europene”, ediția a II-a,
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2015;
10. Dumitrașcu, Augustina-Mihaela; Popescu, Roxana-Mariana, „Dreptul Uniunii Europene.
Sinteze și aplicații”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2015;
11. Favret, Jean-Marc, „Droit communautaire du marché interiéur”, Gualino Éditeur, Paris, 2001;
12. Favret, Jean-Marc, „L’essentiel de l’UE et du droit communautaire”, Gualino Editeur, 2000;
13. Favret, Jean-Marc, „Droit et pratique de l’Union Européenne”, Gaulino Éditeur, 2001;
14. Filipescu, Ion. P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituțional comunitar european”, ediția a V-a,
Editura Actami, București, 2000;
15. Fuerea, Augustin, „Dreptul comunitar al afacerilor”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2006;
16. Fuerea, Augustin (coord.), „Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene”, Editura C.H.Beck,
București, 2015;
17. Augustin Fuerea, „Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene”, ediția a III-a, Editura
C.H.Beck, 2017;
18. Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediția a VI-a, revăzută și Editura Universul
Juridic, București, 2016;
19. Gaillard Emmanuel; Carreau Dominique; Lee William L., „La marché unique européen”, Ed.
Pedone, 1989;
20. Gavalda, Cristian; Parleani, Gilbert, „Droit des affaires de l`Union Européenne”, 3e éditions
Litec, 1999;
21. Grynfogel, Catherine, „Droit communautaire de la cocurrence”, 2e éditions, LGDJ, 2000;
70
22. Ligneul, Nicolas, „L’élaboration d’un droit international de la concurrence entre les
entreprises”, Bruylanr, Bruxelles, 2001;
23. Malinier Joël, „Droit du marché interiéur européen”, Ed. L.G.D.J., 1995;
24. Miga–Beșteliu, Raluca „Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”,
Editura All, București, 1998;
25. Muraru, Ioan; Tănăsescu, Simina „Drept constituțional și instituții politice”, ediția a IX-a,
revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2001;
26. Pensovecchio, Cristina, „La cittadinanza europea. I diritti dei cittadinni dell’Unione europea”,
Palerme, 1994;
27. Poillot-Peruzzetto, Sylvanie; Luby, Monique, „Le droit communautaire appliqué à
l’entreprise”, Dalloz, Paris, 1998;
28. Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura Universul
Juridic, București, 2011;
29. Rideau, Joël, “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes”, 3e édition,
L.G.D.J., Paris, 1999 ;
30. Schappira, J.; Le Tellec, G.; Balisa, J.B., „Droit européen des affaires”, PUF, Paris, 1994;
31. Vogel, Louis et Joseh, „Le droit européen des affaires”, 2e éditions, Dalloz, Paris, 1994;
32. Ținca, Ovidiu, „Drept comunitar material”, Editura Lumina Lex, București, 2003.
Articole
1. Kovar, R; Simon, D., „La citoyenneté européenne”, în Cahieres de droit européen, 1993;
2. Martinez López Muniy, J., „Qué Unión Europea? Una unión de Estados soberanos, pero firme,
estable y eficaz”, în Papeles de la Fundación para el Análisis y los Estudios Sociales, nr. 34,
Madrid, 1996;
Legislație relevantă
Libera circulație a mărfurilor:
1. Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2603/69 din 20 decembrie 1969 privind stabilirea unui
regim comun aplicabil exporturilor;
2. Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară
și statistică și Tariful Vamal Comun;
3. Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 4141/87, care determină condițiile de admitere a produselor
destinate anumitor categorii de aeronave, nave sau platforme de foraj pentru a beneficia de un
regim tarifar favorabil la import în raport cu destinația lor specială;
4. Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului
Vamal Comunitar;
5. Regulamentul Consiliului (CEE) Nr.3911/92 din 9 decembrie 1992 privind exportul bunurilor
culturale; Regulamentul Comisiei (CEE) Nr. 752/93 din 30 martie 1993 privind dispozițiile de
71
aplicare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 3911/92 privind exporturile bunurilor
culturale;
6. Directiva Consiliului 93/7/CEE din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care
au părăsit ilicit teritoriul unui stat membru;
7. Regulamentul nr. 3286/94 al Consiliului, din 22.12.1994, care stabilește procedurile
comunitare în materia politicii comerciale comune, în vederea asigurării exercitării de către
Comunitate a drepturilor care îi sunt conferite prin regulile comerțului internațional, în special
cele instituite sub egida Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), care abrogă
Regulamentul nr. 2641/84, din 17.19.1984;
8. Regulamentul (CE) nr. 384/96 al consiliului din 22 decembrie 1995 privind protecția
împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor nemembre ale
Comunității Europene, modificat prin Regulamentul nr. 2331/96, și Regulamentul nr. 905/98;
9. Directiva Consiliului 85/374/CEE, din 25 iulie 1985, cu privire la armonizarea dispozițiilor
legale, de reglementare și administrative ale statelor membre în domeniul responsabilității
pentru produsele defectuoase;
10. Regulamentul nr.3842/86 al Consiliului, din 01.19.1986, care fixează măsurile în vederea
interzicerii punerii în liberă practică a mărfurilor contrafăcute, înlocuit de Regulamentul nr.
3295/94 al Consiliului, din 22.12.1994, JOCE, L. 341, 30.12.1994;
11. Directiva Consiliului 92/59/CEE, din 29 iunie 1992, privind siguranța generală a produselor;
12. Directiva Consiliului 84/450/CEE, din 10 septembrie 1984, privind armonizarea dispozițiilor
legale, de reglementare și administrative din statele membre referitoare la publicitatea
înșelătoare;
13. Directiva Consiliului 76/768/CEE din 27 iulie 1976 privind apropierea legislațiilor statelor
membre cu privire la produsele cosmetice ;
14. Directiva Comisiei 70/50/CEE, din 22 decembrie 1969, în temeiul art. 33 alin. (7) privind
eliminarea măsurilor cu efect echivalent cu cel al restricțiilor cantitative la import care nu sunt
acoperite de alte dispoziții adoptate în temeiul Tratatul CEE;
15. Directiva Consiliului 89/662/CEE, din 11 decembrie 1989, privind controlul veterinar în
cadrul schimburilor intracomunitare în vederea realizării pieței interne;
16. Directiva Consiliului 89/662/CEE, din 26 iunie 1990, privind controalele veterinare și
zootehnice care se aplică în comerțul intracomunitar pentru anumite animale și produse în
scopul realizării pieței interne;
17. Prima Directivă a Consiliului 89/104/CEE, din 21 decembrie 1988, de apropiere a legislațiilor
statelor membre privind mărcile;
18. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 40/94, din 20 decembrie 1993, privind marca comunitară;
Libera circulație a persoanelor și a serviciilor:
72
1. Prima Directivă a Consiliului 68/151/CEE din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării, a
garanțiilor impuse societăților în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat,
pentru protejarea intereselor asociaților sau terților Directiva nr.68/151, din 5 martie 1968 ;
2. A doua Directivă a Consiliului 77/91/CEE din 13 decembrie 1976 de coordonare, în vederea
echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din
Tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, în ceea ce privește constituirea
societăților anonime și menținerea și modificarea capitalului acestora (77/91/CEE);
3. A treia Directivă a Consiliului 78/855/CEE din 9 octombrie 1978, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g)
din Tratat, privind fuziunile societăților anonime;
4. Directiva Consiliului 92/101/CEE din 23 noiembrie 1992 de modificare a Directivei 77/91/CEE în
ceea ce privește constituirea societăților anonime și menținerea sau modificarea capitalului acestora;
5. A patra Directivă a Consiliului 78/660/CEE din 25 iulie 1978, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din
Tratat, privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăți;
6. A șasea Directivă a Consiliului din 17 decembrie 1982, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din Tratat,
privind divizarea societăților anonime;
7. A șaptea Directivă 83/349/CEE din 13 iunie 1983, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din Tratat,
privind conturile consolidate;
8. A opta Directivă a Consiliului 84/253/CEE din 10 aprilie 1984, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din
Tratatul CEE, privind autorizarea persoanelor responsabile de controlul legal al documentelor
contabile;
9. A unsprezecea Directivă a Consiliului 89/666/CEE din 21 decembrie 1989 privind publicitatea
sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite tipuri de societăți care intră sub incidența
dreptului unui alt stat;
10. A douăsprezecea Directivă a Consiliului 89/667/CEE din 21 decembrie 1989, în materie de drept al
societăților comerciale, privind societățile cu răspundere limitată cu asociat unic;
11. Directiva Consiliului 69/335/CEE din 17 iulie 1969 privind taxele indirecte aplicate majorării
capitalului ;
12. Directiva Consiliului 90/435/CEE din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică
societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre;
13. Directiva Consiliului 90/434/CEE din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică
fuziunilor, scindărilor, cesionării de active și schimburilor de acțiuni între societățile din diferite
state membre;
14. Prima Directivă a Consiliului 79/267/CEE din 5 martie 1979 de coordonare a dispozițiilor legale, de
reglementare și administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare directă de viață ;
15. Directiva Consiliului 80/390/CEE din 17 martie 1980 de coordonare a condițiilor de întocmire,
control și difuzare a prospectului care trebuie publicat pentru admiterea valorilor mobiliare la cota
oficială a unei burse de valori ;
73
16. Directiva Consiliului 87/345/CEE din 22 iunie 1987 care modifică Directiva 80/390/CEE de
coordonare a condițiilor de întocmire, control și difuzare a prospectului care trebuie publicat pentru
admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de valori;
17. Directiva Consiliului 82/121/CEE din 15 februarie 1982 privind informațiile care trebuie publicate
periodic de către societățile pe acțiuni care au fost admise la cota oficială a bursei;
18. Directiva Consiliului 88/627/CEE din 12 decembrie 1988 privind informațiile care trebuie publicate
atunci când se achiziționează sau se vinde pachetul majoritar al unei companii listate la bursă;
19. Directiva definește într-o manieră largă inițiații (cei care dețin informațiile prin intermediul
profesiunii sau activității lor și cei care dețin informațiile care emană de la primii) și informațiile
privilegiate (care nu sunt publice, sunt precise și susceptibile de a influența cursul valorilor
mobiliare);
20. Directiva Consiliului 85/611/CEE din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege
și actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare
(OPCVM);
21. Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2137/85 din 25 iulie 1985 privind Gruparea Europeană de
Interes Economic (GEIE) ;
22. Directiva Consiliului 64/221/CEE din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale
referitoare la deplasarea și rezidența cetățenilor străini, măsuri justificate din rațiuni de ordine
publică, de siguranță publică și de sănătate publică;
23. Directiva Consiliului 73/148/CEE din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și
rezidență în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre referitor la instituirea și
furnizarea de servicii;
25. Directiva Consiliului 90/364/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere;
26. Directiva Consiliului 90/365/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere a persoanelor salariate
și nesalariate care și-au încetat activitatea profesională și Directiva Consiliului 90/366/CEE din 28
iunie 1990 dreptul de ședere a persoanele aflate la studii, înlocuită prin Directiva Consiliului
93/96/CEE din 29 octombrie 1993 privind dreptul de ședere a persoanele aflate la studii;
27. Directiva Consiliului 93/96/CEE din 29 octombrie 1993 privind dreptul de ședere a persoanele aflate
la studii;
29. Directiva Consiliului 64/221/CEE din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale
referitoare la deplasarea și rezidența cetățenilor străini, măsuri justificate din rațiuni de ordine
publică, de siguranță publică și de sănătate publică;
74
30. Directiva Consiliului 89/48/CEE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaștere a
diplomelor de învățământ superior acordate pentru formare profesională cu durata minimă de trei
ani;
31. Directiva Consiliului 92/51/CEE din 18 iunie 1992 privind un al doilea sistem general de
recunoaștere a formării profesionale, de completare a Directivei 89/48/CEE ;
32. A doua Directivă a Consiliului 90/619/CEE din 8 noiembrie 1990 de coordonare a dispozițiilor
legale, de reglementare și administrative privind asigurarea directă de viață, de stabilire a
dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare
a Directivei 79/267/CEE ;
33. Directiva Consiliului 89/48/CEE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaștere a
diplomelor de învățământ superior acordate pentru formare profesională cu durata minimă de trei
ani;
34. Directiva Consiliului 92/51/CEE din 18 iunie 1992 privind un al doilea sistem general de
recunoaștere a formării profesionale, de completare a Directivei 89/48/CEE ;
Libera circulație a capitalurilor:
1. Directiva Consiliului 88/361/CEE din 24 iunie 1988 pentru aplicarea art. 67;
2. A doua Directivă a Consiliului 89/646/CEE din 15 decembrie 1989 privind coordonarea dispozițiilor
legale, de reglementare și administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității instituțiilor
de credit și de modificare a Directivei 77/780/CEE;
3. A doua Directivă a Consiliului 88/357/CEE din 22 iunie 1988 de coordonare a dispozițiilor legale,
de reglementare și administrative privind asigurarea directă alta decât asigurarea de viață, de stabilire
a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de
modificare a Directivei 73/239/CEE ;
4. A doua Directivă a Consiliului 90/619/CEE din 8 noiembrie 1990 de coordonare a dispozițiilor
legale, de reglementare și administrative privind asigurarea directă de viață, de stabilire a
dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare
a Directivei 79/267/CE
5. Directiva Consiliului 86/566/CEE din 17 noiembrie 1986 care modifică prima Directivă din 11 mai
1960 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din Tratat ;
6. Directiva Consiliului 73/183/CEE din 28 iunie 1973 privind eliminarea restricțiilor la libertatea de
stabilire și la libera prestare de servicii în domeniul activității independente din bănci și alte instituții
financiare ;
7. Prima Directivă 77/780/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1977 privind coordonarea legilor,
reglementărilor și dispozițiilor administrative privind inițierea activității instituțiilor de credit și
exercitarea acesteia;
75
8. A doua Directivă 89/646/CEE a Consiliului din 15 decembrie 1989 care vizează coordonarea
dispozițiilor legislative și administrative care vizează accesul la activitatea întreprinderilor de credit
și exercitarea sa și care modifică Directiva 77/780/CEE;
9. Directiva Consiliului 83/350/CEE din 13 iunie 1983 privind supravegherea instituțiilor de credit pe
bază consolidată;
10. Directiva Consiliului 86/635/CEE din 8 decembrie 1986 privind conturile anuale și conturile
consolidate ale băncilor și ale altor instituții financiare;
11. A doua Directivă 89/646/CEE a Consiliului din 15 decembrie 1989 care vizează coordonarea
dispozițiilor legislative și administrative care vizează accesul la activitatea întreprinderilor de credit
și exercitarea sa și care modifică Directiva 77/780/CEE;
12. Directiva Parlamentului european și a Consiliului 95/26/CE din 29 iunie 1995 de modificare a
Directivelor 77/780/CEE și 89/646/CEE în domeniul instituțiilor de credit, a Directivelor
73/239/CEE și 92/49/CEE în domeniul asigurării generale, a Directivelor 79/267/CEE și 92/96/CEE
în domeniul asigurării de viață, a Directivei 93/22/CEE în domeniul societăților de investiții și a
Directivei 85/611/CEE în domeniul organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare
(OPCVM), în vederea consolidării supravegherii prudențiale;
13. Directiva Consiliului 92/121/CEE din 21 decembrie 1992 cu privire la supravegherea și controlul
marilor riscuri ale instituțiilor de credit ;
14. Directiva Parlamentului european și a Consiliului 94/19/CE din 30 mai 1994 cu privire la sistemele
de garantare a depozitelor;
15. Prima Directivă a Consiliului 79/267/CEE din 5 martie 1979 cu privire la armonizarea dispozițiilor
legislative și administrative care vizează accesul la activitatea de asigurare directă pe viață și
exercitarea sa;
16. Prima Directivă a Consiliului 79/267/CEE din 5 martie 1979 de coordonare a dispozițiilor legale, de
reglementare și administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare directă de viață;
17. A doua Directivă a Consiliului 90/619/CEE din 8 noiembrie 1990 cu privire la armonizarea
dispozițiilor legislative referitoare la asigurarea directă de viață, care fixează dispozițiile destinate să
faciliteze libera prestare a serviciilor și care modifică Directiva 79/267/CEE;
18. Directiva Consiliului 92/49/CEE din 18 iunie 1992 de coordonare a dispozițiilor legale, de
reglementare și administrative cu privire la asigurarea directă alta decât asigurarea de viață și care
modifică Directivele 73/239/CEE și 88/357/CEE (a treia Directivă “asigurare care nu este pe viață);
19. Directiva Consiliului 92/96/CEE din 10 noiembrie 1992 de coordonare a dispozițiilor legale, de
reglementare și administrative privind asigurarea directă de viață și de modificare a Directivelor
79/267/CEE și 90/619/CEE (a treia directivă privind asigurarea de viață);
20. A doua Directivă a Consiliului 89/646/CEE din 15 decembrie 1989 privind coordonarea dispozițiilor
legale, de reglementare și administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității instituțiilor
de credit și de modificare a Directivei 77/780/CEE;
76
21. Directiva Consiliului 92/96/CEE din 10 noiembrie 1992 de coordonare a dispozițiilor legale, de
reglementare și administrative privind asigurarea directă de viață și de modificare a Directivelor
79/267/CEE și 90/619/CEE (a treia directivă privind asigurarea de viață);
22. Directiva Parlamentului european și a Consiliului 95/26/CE din 29 iunie 1995 de modificare a
Directivelor 77/780/CEE și 89/646/CEE în domeniul instituțiilor de credit, a Directivelor
73/239/CEE și 92/49/CEE în domeniul asigurării generale, a Directivelor 79/267/CEE și 92/96/CEE
în domeniul asigurării de viață, a Directivei 93/22/CEE în domeniul societăților de investiții și a
Directivei 85/611/CEE în domeniul organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare
(OPCVM), în vederea consolidării supravegherii prudențiale
Dreptul concurențial în spațiul UE
1. Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989 cu privire la controlul
operațiunilor de concentrare între întreprinderi (textul cu rectificări și republicat se găsește în JO L
257/90 P 13 ;
2. Regulamentul nr. 17: Primul regulament de punere în aplicare a articolelor 85 și 86 din Tratat,
abrogat prin Regulamentul nr. 1/2003;
3. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 din 16 decembrie 2002 de punere în aplicare a regulilor de
concurență prevăzute în art. 81 și 82 din Tratat (Text cu relevanță pentru SEE) intrat în vigoare la 1
mai 2004;
4. Regulamentul Consiliului nr. 19/65/CEE 2 martie 1965 cu privire la aplicarea articolului 85 par. 3
din Tratat categoriilor de acorduri și practici concertate.
5. Regulamentul Comisiei nr. 1983/83 din 22 iunie 1983 cu privire la aplicarea articolului 85 par. 3 din
Tratat categoriilor de acorduri de distribuție exclusivă ;
6. Regulamentul Comisiei nr. 1984/83 din 2 iunie 1983 cu privire la aplicarea articolului 85 par. 3 din
Tratat categoriilor de acorduri de cumpărare exclusivă ;
7. Regulamentul Comisiei nr. 1475/95 din 28 iunie 1995 cu privire la aplicarea art. 85 par. 3
categoriilor de acorduri de distribuție și de service după vânzarea autovehiculelor;
8. Regulamentul Comisiei nr. 4087/88 din 30 noiembrie 1988 cu privire la aplicarea articolului 85 par.
3 din Tratat categoriilor de acorduri de franciză ;
9. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1215/1999 din 10 iunie 1999 de modificare a Regulamentului nr.
19/65/CEE privind aplicarea art. 81, par. 3 din Tratat unor categorii de înțelegeri și de practici
concertate ;
10. Regulamentul Comisiei nr. 2349/84 din 23 iulie 1984 cu privire la aplicarea articolului 85 par. 3 din
Tratat categoriilor de acorduri de licență de brevet ;
11. Regulamentul Comisiei nr. 556/89 din 30 noiembrie 1988 cu privire la aplicarea articolului 85 par. 3
din Tratat categoriilor de acorduri de know-how;
77
12. Regulamentul Consiliului nr. 2821/71 din 20 decembrie 1971 cu privire la aplicarea articolului 85
par. 3 din Tratat unor categorii, de acorduri, decizii și practici concertate;
13. Regulamentul (CEE) nr. 417/85 din 19 decembrie 1984 de aplicarea a art. 85 par. 3 din Tratat
categoriilor de înțelegeri de specializare;
14. Regulamentul Comisiei nr. 418/85 din 19 decembrie 1984 cu privire la aplicarea articolului 85. par.
3 din Tratat unor categorii de acorduri de cercetare și dezvoltare ;
15. Regulamentul Comisiei nr. 151/93 din 23 decembrie 1992 care modifică Regulamentele (CEE) nr.
417/85, (CEE) nr. 418/85, (CEE) nr. 2349/84 și (CEE) nr. 556/89 cu privire la aplicarea articolului
85 par. 3 din Tratat unor categorii de acorduri de specializare, cercetare și dezvoltare, licență de
brevet și de licență de know-haw ;
16. Regulamentul Comisiei nr. 3932/92 din 21 decembrie 1992 cu privire la aplicarea articolului 85 par.
3 din Tratat unor categorii de acorduri, decizii și practici concertare în domeniul asigurărilor ;
17. Regulamentul Consiliului nr. 1534/91 din 31 mai 1991, privind aplicarea articolului 85 par. 3 din
Tratat unor categorii de acorduri, decizii și practici concertate în domeniul asigurărilor;
18. Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 4056/86 din 22 decembrie 1986 de stabilire a regulilor detaliate
de aplicare a dispozițiilor art. 85 și 86 din Tratat transportului maritim;
19. Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 479/92 din 25 februarie 1992 de aplicare a art. 85 par. 3 din
Tratat anumitor categorii de înțelegeri, decizii și practici concertate stabilite între companiile
maritime de linie (consorții);
20. Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 3975/87 din 14 decembrie 1987 de stabilire a procedurii de
aplicare a regulilor concurenței întreprinderilor din sectorul transportului aerian;
21. Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 3976/87 din 14 decembrie 1987 de aplicare a art. 85 par. 3 din
Tratat anumitor categorii de înțelegeri și practici concertate în sectorul transporturilor aeriene;
22. Regulamentul nr. 26/62 din 4 aprilie 1964 de aplicare a unor reguli de concurență în domeniul
producției și comerțului cu produse agricole ;
23. Regulamentul Consiliului nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989, cu privire la controlul operațiunilor de
concertare între întreprinderi, modificat și republicat integral în JO L 257/90 P 13;
24. Regulamentul Consiliului nr. 1310/97 din 30 iunie 1997 care modifică regulamentul nr. 4064/89
privind controlul operațiunilor de concertare între întreprinderi ;
*
* *
- Tratatul de la Paris de instituire a CECA, intrat în vigoare în anul 1952, ieșit din vigoare în anul 2002;
- Tratatele de la Roma de instituire a CEE și Euratom, intrate în vigoare în anul 1957;
- Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în anul 1993;
- Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în anul 1999;
- Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în anul 2003;
- Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în anul 2009;
- Tratatul de aderare a Bulgariei și României la UE ;
78
- Legea nr. 590/2003 privind tratatele;
- Legea nr. 157/2005 privind ratificarea Tratatului de aderare a României la UE;
Jurisprudență relevantă
1. CJCE, hotărârea din 12.12.1972, International Fruit Company e.a. / Produktschap voor Groenten en
Fruit, C-21/72;
2. CJCE, hotărârea din 05.02.1963, NV Algemene Transport- en Expeditie Onderneming van Gend &
Loos contre Administration fiscale néerlandaise, C-26/62;
3. CJCE, hotărârea din 10.03.1993, Commission / Luxembourg, C-111/91;
4. CJCE, din 20.02.1979, Rewe / Bundesmonopolverwaltung für Branntwein,(Cassis de Dijon), C-
120/78;
5. CJCE, hotărârea din 18.06.1991, ERT / DEP, C.206/89;
6. CJCE, hotărârea din 26.01.1977, Gesellschaft fur Uberseehandel / Handelskammer Hamburg, C-
49/76;
7. CJCE, hotărârea din 31.03.1971, Comisia / Consiliu, C-22/70;
8. CJCE, hotărârea din 15.12.1976, Donckerwolke e.a. / Procureur de la République e.a., C-41/76;
9. CJCE, hotărârea din 14.12.1962, Commission CEE / Luxembourg et Belgique, C-2/62;
10. CJCE, hotărârea din 11.07.1974, Dassonville, C-8/74;
11. CJCE, hotărârea din 09.05.1985, Commission / France, C-21/84;
12. CJCE, hotărârea din 02.03.1982, BV Diensten Groep / Beele, C-6/81;
13. CJCE, hotărârea din 22.01.1981, Dansk Supermarked, C-58/80;
14. CJCE, hotărârea din 11.07.1985, Cinéthèbeque SA / Fédération des Cinémas Française, C-61/84;
15. CJCE, hotărârea din 27.06.1996, Procédure pénale contre Brandsma, C-293/94;
16. CJCE, hotărârea din 23.11.1989, Torfaen Borough Council / B & Q PLC, C-145/88;
17. CJCE, hotărârea din 26.06.1997, Vereinigte Familiapress Zeitungsverlags- und vertriebs GmbH /
Bauer Verlag, C-368/95;
18. CJCE, hotărârea din 11.05.1989, Procédure pénale contre Wurmser e.a., C-25/88;
19. CJCE, hotărârea din 24.01.1978, Van Tiggele C-82/77;
20. CJCE, hotărârea din 16.05.1989, Buet e.a. / Ministère public, C-382/87;
21. CJCE, hotărârea din 23.11.1989, Torfaen Borough Council / B & Q PLC, C-145/88;
22. CJCE, hotărârea din 21.03.1991, Procédure pénale contre Delattre, C-369/88;
23. CJCE, hotărârea din 25.07.1991, Säger / Dennemeyer, C-76/90;
24. CJCE, hotărârea din 29.11.1993, Procédures pénales contre Keck et Mithouard, C-267/91;
25. CJCE, hotărârea din 04.11.1997, Parfums Christian Dior / Evora, C-337/95;
26. CJCE, hotărârea din 30.05.1991, Karella e.a. / Ypourgio viomichanias, energeias & technologias
e.a., C-19/90;
27. CJCE, hotărârea din 11.01.1990, Procédure pénale contre Blanguernon, C-38/89;
28. CJCE, hotărârea din 04.12.1974, Yvonne vanDuyn c/ Home Office, C-41/74;
79
29. CJCE, hotărârea din 26.02.1975, Carmelo Angelo Bonsignore c/ Oberstadtdirektor der Stadt Köln,
C- 67/74;
30. CJCE, hotărârea din 21.06.1974, Reyners / État belge, C-2/74 ;
31. CJCE, hotărârea din 03.12.1974, Van Binsbergen / Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid, C-
33/74;
32. CJCE, hotărârea din 10.05.1995, Alpine Investments / Minister van Financiën, C-384/93;
33. CJCE, hotărârea din 04.10.1991, Society for the Protection of Unborn Children Ireland / Grogan e.a.,
C-159/90;
34. CJCE, hotărârea din 18.03.1980, Coditel / Ciné Vog Film;
35. CJCE, C-62/79 și CJCE, hotărârea din 05.10.1982, Coditel / Ciné-Vog Films, C-262/81;
36. CJCE, hotărârea din 31.01.1984, Luisi et Carbone / Ministero dello Tesoro, C-286/82 ;
37. CJCE, hotărârea din 28.01.1992, Bachmann / État belge, C-204/90;
38. CJCE, hotărârea din 12.12.1967, Brasserie De Haecht / Wilkin Janssen, C-23/67 ;
39. CJCE, hotărârea din 09.03.1978, Amministrazione delle finanze dello Stato / Simmenthal, C-106/77;
40. CJCE, hotărârea din 13.02.1969, Walt Wilhelm e.a. / Bundeskartellamt, C-14/68;
41. CJCE, hotărârea din 13.07.1961, Mannesmann AG / Haute Autorité, C-19/61;
42. CJCE, hotărârea din 12.07.1984, Hydrotherm, C-170/83;
43. CJCE, hotărârea din 16.12.1975, Suiker Unie e.a. / Commission, C-40/73;
44. CJCE, hotărârea din 30.06.1966, Société Technique Minière / Maschinenbau Ulm, C-56/65 ;
45. CJCE, hotărârea din 13.01.1994, Metro / Cartier, C-376/92;
46. CJCE, hotărârea din 13.02.1979, Hoffmann-La Roche / Commission, C-85/76;
Alte suse
1. www.europa.eu – Site-ul oficial al UE ;
2. www.ier.ro – Site-ul Institutului european din România;
3. www.mae.ro – Site-ul Ministerului afacerilor externe;
4. www.auswaertiges-amt.de - Site-ul Ministerului Federal German al Afacerilor Externe;
5. www.europarl.eu – Site-ul Parlamentului european(Ferri, Enrico, „La citoyenneté européenne –
projet politique pour une Union fédérale” )
6. www.ladocumentationfrancaise.fr
7. www.euractiv.ro
80
Cuprins
DREPTUL UNIUNII EUROPENE ................................................................................................. 4

Cuprins ...................................................................................................................................................................... 8
Unitatea de învățare 1. Valorile și obiectivele Uniunii Europene ............................................... 12

1.1. Introducere.......................................................................................................................... 12
1.2. Obiectivele unității de învățare ............................................................................................ 12
1.3. Delimitări conceptuale ......................................................................................................... 12
1.4. Valorile Uniunii Europene .................................................................................................... 12
1.5. Obiectivele Uniunii Europene ............................................................................................... 13
1.6. Rezumat .............................................................................................................................. 14
1.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................... 15
1.8. Bibliografie .......................................................................................................................... 15
2. Unitatea de învățare 2. Principiile ordinii juridice a UE ..................................................... 16
2.1. Introducere.......................................................................................................................... 16
2.3. Principiul atribuirii de competențe ....................................................................................... 16
2.4. Principiul subsidiarității ........................................................................................................ 17
2.5. Principiul proporționalității .................................................................................................. 17
2.6. Principiul cooperării cu bună credință ................................................................................... 17
2.7. Rezumat .............................................................................................................................. 18
2.9. Tema de control nr.1 ............................................................................................................ 18
2.10. Bibliografie .......................................................................................................................... 19
3. Unitatea de învățare 3. Competențele Uniunii Europene ................................................... 20
3.1. Introducere.......................................................................................................................... 20
3.3. Competențe exclusive .......................................................................................................... 20
3.4. Competențe partajate .......................................................................................................... 21
3.5. Competențe de sprijinire ...................................................................................................... 22
3.6. Rezumat .............................................................................................................................. 22
3.8. Bibliografie .......................................................................................................................... 23
4. Unitatea de învățare 4. Procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene .... 25
4.1. Introducere.......................................................................................................................... 25
4.3. Procedura ordinară .............................................................................................................. 25
81
4.4. Procedurile speciale ............................................................................................................. 26
4.5. Rezumat .............................................................................................................................. 28
4.7. Bibliografie .......................................................................................................................... 29
5. Unitatea de învățare 5. Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene (I)
30
5.1. Introducere.......................................................................................................................... 30
5.3. Controlul de legalitate al actelor juridice ale Uniunii Europene .............................................. 30
5.4. Controlul inacțiunii instituțiilor, organelor, agențiilor și oficiilor Uniunii Europene ................. 31
5.5. Rezumat .............................................................................................................................. 32
5.7. Bibliografie .......................................................................................................................... 32
6. Unitatea de învățare 6. Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene
(II) 34
6.1. Introducere.......................................................................................................................... 34
6.3. Contenciosul răspunderii. Contenciosul funcției publice europene ........................................ 34
6.4. Rezumat .............................................................................................................................. 35
6.6. Bibliografie .......................................................................................................................... 35
7. Unitatea de învățare 7. Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene
(III) 37
7.1. Introducere.......................................................................................................................... 37
7.3. Aspecte generale ................................................................................................................. 37
7.4. Controlul exercitat de Comisia Europeană cu privire la respectarea dreptului UE de către
statele membre ............................................................................................................................... 38
7.5. Rezumat .............................................................................................................................. 38
7.7. Bibliografie .......................................................................................................................... 39
8. Unitatea de învățare 8. Sistemul judiciar european în ansamblul său: judecătorul național –
judecătorul UE ......................................................................................................................... 41
8.1. Introducere.......................................................................................................................... 41
8.3. Aspecte conceptuale ............................................................................................................ 41
8.4. Hotărârile preliminare.......................................................................................................... 42
8.5. Rezumat .............................................................................................................................. 43
82
8.7. Tema de control nr.2 ............................................................................................................ 43
8.8. Bibliografie .......................................................................................................................... 44
9. Unitatea de învățare 9. Politica comercială comună ......................................................... 45
9.1. Introducere.......................................................................................................................... 45
9.3. Clasificarea politicilor Uniunii Europene................................................................................ 45
9.4. Politica comercială comună .................................................................................................. 46
9.5. Rezumat .............................................................................................................................. 49
9.7. Bibliografie .......................................................................................................................... 49
10. Unitatea de învățare 10.Libera circulație a mărfurilor – aspecte generale ...................... 51
10.1. Introducere.......................................................................................................................... 51
10.3. Aspecte evolutive ale libertății de circulație a mărfurilor ....................................................... 51
10.4. Noțiunea de marfă în accepțiunea dreptului UE .................................................................... 52
10.5. Noțiunea de taxă cu efect echivalent taxei vamale ................................................................ 52
10.6. Rezumat .............................................................................................................................. 52
10.8. Bibliografie .......................................................................................................................... 53
11. Unitatea de învățare 11. Libera circulație a persoanelor și a serviciilor – aspecte generale
54
11.1. Introducere.......................................................................................................................... 54
11.3. Istoricul apariției și dezvoltării celor două libertăți de circulație ............................................ 54
11.4. Delimitări conceptuale ......................................................................................................... 55
11.5. Lucrătorii salariați și independenți ........................................................................................ 55
11.6. Rezumat .............................................................................................................................. 58
11.8. Bibliografie .......................................................................................................................... 59
12. Unitatea de învățare 12. Libera circulație a capitalurilor și a plăților – aspecte generale 60
12.1. Introducere.......................................................................................................................... 60
12.3. Interferențe ale celor două libertăți ...................................................................................... 60
12.4. Particularitățile financiare și fiscale privind capitalurile și plățile ........................................... 61
12.5. Rezumat .............................................................................................................................. 61
83
12.7. Bibliografie .......................................................................................................................... 61
13. Unitatea de învățare 13. Reguli concurențiale adresate statelor membre ale Uniunii
Europene ................................................................................................................................. 63
13.1. Introducere.......................................................................................................................... 63
13.3. Noțiuni ................................................................................................................................ 63
13.4. Rezumat .............................................................................................................................. 64
13.6. Bibliografie .......................................................................................................................... 64
14. Unitatea de învățare 14. Reguli concurențiale adresate întreprinderilor din statele
membre ale Uniunii Europene .................................................................................................. 65
14.1. Introducere.......................................................................................................................... 65
14.3. Concepte ............................................................................................................................. 65
14.4. Rezumat .............................................................................................................................. 66
14.6. Bibliografie .......................................................................................................................... 66
15. Rezolvări ale testelor de autoevaluare .......................................................................... 68
16. BLIOGRAFIE GENERALĂ ................................................................................................. 70
Cuprins .................................................................................................................................................................... 81
84

978 606 751 581 7 Dreptul Uniunii Europene

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978 606 751 581 7 Dreptul Uniunii Europene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Augustin Fuerea

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Dreptul Uniunii Europene1

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Raportarea din ce în ce mai amplă la noua tipologie de drept, deja recunoscută de

Conform fișei disciplinei, competențele specifice sunt:

Însușirea temeinică a conținutului disciplinei Dreptul Uniunii Europene presupune, pe

Parcurgerea disciplinei Instituțiile Uniunii Europene.

Durata medie de studiu individual

O unitate de învățare poate fi parcursă într-un interval de aproximativ două ore de

Aprecierea nivelului de pregătire a studenților se realizează, astfel:

Evaluarea finală, prin examen la sfârșitul semestrului.

Studiul disciplinei Dreptul Uniunii Europene se finalizează cu susținerea unui examen

Unitatea de învățare 1. Valorile și obiectivele Uniunii Europene

Unitatea de învățare 2. Principiile ordinii juridice a UE

Unitatea de învățare 3. Competențele Uniunii Europene

Unitatea de învățare 4. Procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene

Unitatea de învățare 8. Sistemul judiciar european în ansamblul său: judecătorul național –

Unitatea de învățare 9. Politica comercială comună

Unitatea de învățare 10. Libera circulație a mărfurilor – aspecte generale

Unitatea de învățare 11. Libera circulație a persoanelor și a serviciilor – aspecte generale

Unitatea de învățare 12. Libera circulație a capitalurilor și a plăților – aspecte generale

15. Rezolvări ale testelor de autoevaluare

Durata de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.

1.2. Obiectivele unității de învățare

1.3. Delimitări conceptuale

1.4. Valorile Uniunii Europene

1.5. Obiectivele Uniunii Europene

1) Potrivit art. 2 TUE, Uniunea se întemeiază pe valorile:

2) Precizați care este temeiul juridic al obiectivelor UE:

3) Faptul că Uniunea instituie o Uniune economică și monetară a cărei monedă

Durata de parcurgere a celei de-a 2-a unități de învățare este de 2 ore.

2.2. Obiectivele unității de învățare

2.3. Principiul atribuirii de competențe

2.5. Principiul proporționalității

2.6. Principiul cooperării cu bună credință

2.8. Test de autoevaluare a cunoștințelor

1) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează:

2) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența

3) Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității:

4) În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă:

5) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre:

2.9. Tema de control nr.1

Culegeri de acte normative:

3.2. Obiectivele unității de învățare

3.3. Competențe exclusive

3.4. Competențe partajate

3.5. Competențe de sprijinire

3.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor

2) Competența Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:

3) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele

4) Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau

5) Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele

Culegeri de acte normative:

Durata de parcurgere a celei de-a 4-a unități de învățare este de 2 ore.

4.2. Obiectivele unității de învățare

4.3. Procedura ordinară

4.4. Procedurile speciale

4.6. Test de autoevaluare a cunoștințelor

2) Procedura legislativă ordinară se caracterizează prin:

3) Procedura legislativă specială, implică faptul că, în cazurile prevăzute de

Culegeri de acte normative:

5.2. Obiectivele unității de învățare