ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

1. Aspecte generale privind caracterul specific al ordinii juridice europene

Uniunea Europeană a creat o ordine juridică nouă, diferită față de ordinea juridică
națională sau față de ordinea juridică de drept internațional public.
Curtea de justiţie a constatat natura specifică a Comunității/Uniunii ca entitate creată
pentru o durată nelimitată, înzestrată cu atribuţii proprii, cu personalitate şi capacitate juridică
proprie, cu capacitate de reprezentare internaţională şi, mai ales, cu puteri reale izvorâte dintr-
o limitare a competenţei statelor membre sau dintr-un transfer al atribuţiilor statelor către
Uniune.
Din această natură specifică, originală, care deosebeşte Uniunea de orice altă entitate
clasică de drept internaţional, Curtea de Justiţie deduce că statele membre au ales să limiteze,
în anumite domenii determinate, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de norme
aplicabile atât resortisanţilor acestora, cat şi lor.
Dreptul Uniunii Europene, ca sistem autonom de drept, pentru a fi aplicabil, trebuie să
se integreze în sistemul de drept intern al statelor membre.
Această integrare presupune ca el să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat
comunitar, deci să se aplice în mod direct.
Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene se impune deci ca un principiu de
bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor două sisteme, care constă
în prioritatea (supremaţia)1 dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern.
2. Principiul aplicabilităţii directe
2.1. Fundamentarea principiului
Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte confirmarea în dispoz. art. 288 alin.2 TFUE,
dar numai în ceea ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că sunt de aplicabilitate
directă în toate statele membre.
Pentru restul actelor normative ale Uniunii Europene şi pentru cele adoptate în temeiul
CECO, i-a revenit rolul Curţii de Justiţie de a statua acest principiu, cu ocazia soluţionării
unor cauze.
 Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos (05.02.1963, 26/62.1), Curtea a constatat că
Tratatul CE are ca obiect instituirea unei “pieţe comune”, care în mod implicit cuprinde pe
toţi justiţiabilii Comunităţii, cărora lise aplică tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru
reglementarea raporturilor dintre statele membre. S-a arătat, de asemenea, că tratatele
constituie o ordine juridică nouă, de drept internaţional, căreia statele i-au transferat
competenţa lor, iar subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai statele, ci şi resortisanţii
acestora, cărora jurisdicţiile naţionale trebuie să le garanteze exercitarea drepturilor şi să
asigure îndeplinirea obligaţiilor acestora.
 Ulterior, prin hotărârea COSTA / E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64) Curtea a revenit
asupra formulărilor din hotărârea menţionată mai sus, înlocuind formularea “ordine juridică
de drept internaţional” cu “ordine juridică proprie” iar “indepen denţa” dreptului comunitar
a fost înlocuită cu “integrarea” sa în sistemul juridic al statelor membre.
Curtea a statuat că principiile dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în
contradicţie cu ordinea juridică comunitară.

2.2. Consecinţele aplicării principiului efectului direct

1
P.Manin,. op. cit. pag. 237

1
 Principiul aplicabilităţii directe a dreptului Uniunii Europene are implicaţii atât asupra
statelor membre, cât şi asupra persoanelor particulare şi a judecătorilor naţionali.
- Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile care le sunt
adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state (evident ţinând seama
de categoria normelor juridice respective, aşa cum au fost ele analizate mai sus).
- Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică internă
dreptul Uniunii Europene, în condiţiile statuate de reglementările respective.
- Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul Uniunii, însă atunci când
judecătorii sunt în faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor
aplica dreptul fiecărui stat. În cazul în care judecătorul naţional solicită un recurs prejudicial,
Curtea poate indica acestuia elementele de drept pe baza căruia să rezolve cazul.
Se recunoaşte o aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor dreptului
Uniunii Europene faţă de stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane
private).
3. Supremația/Primordialitatea dreptului Uniunii Europene
3.1. Instituirea principiului
Tratatele de instituire a Comunităţilor nu au conţinut prevederi privind supremația
dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre.
Problema primordialităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern al statelor
membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul
internaţional public şi dreptul intern2. Conform teoriei şi practicii în acest domeniu, în dreptul
internaţional există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă
şi doctrina dualistă.
Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în cazul ordinii
juridice al Uniunii Europene statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea
dreptului Uniunii asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii îl constituie acordul
statelor de a fi membre ale Uniunii şi de a accepta jurisdicţia specială creată în conformitate
cu tratatele constitutive, care au fost negociate şi faţă de care s-a exprimat consimţământul
fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin
referendum în ultimă instanţă.
Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o precauţie
de natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar menaja sentimentele
anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional
al construcţiei comunitare3.
S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuit
să le dea o soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor naţionale). A
revenit, deci, Curţii de Justiţie rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar/Uniunii
Europene asupra dreptului intern.

3.2. Fundamentarea principiului

Fundamentarea acestui principiu s-a stabilit de către Curtea de Justiţie, prin
interpretarea globală a normelor juridice comunitare.
* Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea Van Gend & Loos (menţionată anterior
cu ocazia examinării principiului efectului direct), dar a fost statuată, în mod expres, în
2
Penelope Kent, European Community Law, MAE Handbook 1992, pag. 37
3
J.Boulouis, op. cit., pag. 247; P. Manin, op. cit., pag. 258

2
Hotărârea COSTA/E.N.E.L.(15.07.1964, 6/64), în care Curtea a expus, în mod sintetic,
caracteristicile originare ale Comunităţilor europene: instituţii cu o ordine juridică proprie,
integrată sistemului juridic naţional al statelor membre, cu personalitate şi capacitate
juridică proprie, cu reprezentare pe planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri proprii
conferite prin transferul competenţei consimţite de către statele membre, precum şi existenţa
unui cadru normativ comunitar aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora.
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialităţii dreptului
comunitar, izvorât din tratatele constitutive şi din celelalte surse, care trebuie integrat în
ordinea juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept corolar imposibilitatea pentru
toate statele de a face să prevaleze normele juridice unilaterale contra ordinii juridice comune,
acceptate pe bază de exprimare a consimţământului.
* Doctrina supremaţiei dreptului UE astfel cum reiese aceasta din hotărârea Costa
c./ENEL şi reconfirmată de jurisprudenţa ulterioară este definită de patru elemente
principale4:
a. supremaţia este o condiţie existenţială a dreptului UE. Realizarea unor obiective
comune impune aplicarea uniformă a dreptului UE, fără de care conceptul de integrare ar fi
lipsit de sens. Sursa supremaţiei rezidă în însuşi caracterul normelor ordinii juridic3e a UE de
a fi comune.
b. Supremaţia izvorăşte din natura specifică, proprie, originală a dreptului UE şi nu
este tributară în nici un fel dreptului constituţional al statelor membre. Astfel, ea nu poate să
depindă de regulile divergente aplicabile într-un stat sau altul.
c. Ordinea juridică a UE este superioară, în ansamblul său, ordinilor juridice naţionale.
De supremaţie se bucură aşadar toate normele de drept al UE, primare sau derivate, înzestrate
sau nu cu efect direct. Pe de altă parte, supremaţia se impune tuturor normelor ce alcătuiesc
ordinea juridică naţională: administrative, legislative, jurisdicţionale, fie ele şi de natură
constituţională. Astfel, Curtea de Justiţie afirmă că dispoziţiile constituţionale interne nu pot fi
utilizate pentru a împiedica aplicarea dreptului UE, o astfel de acţiune fiind „contrară ordinii
publice comunitare3 ”. Supremaţia se impune aşadar în raport cu drepturile fundamentale
astfel cum sunt formulate de constituţia naţională cât şi în raport cu principiile unei structuri
constituţionale naţionale4 .
d. În sfârşit, principiul supremaţiei dreptului UE nu este aplicabil numai în ordinea
juridică a Uniunii, în relaţiile dintre state şi instituţiile acesteia ci şi în sistemele de drept
naţionale („supremaţie internă”) şi în raport cu jurisdicţiile naţionale.
* Nici tratatul de la Lisabona nu introduce dispoziţii noi relative la supremaţie în
textul tratatului, însă în anexe cuprinde o „Declaraţie cu privire la supremaţie” (nr.17)
conform căreia, „Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza
tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de
jurisprudenţa menţionată anterior.
În plus, Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum
figurează în documentul 11197/07(JUR260), să fie anexat prezentului act final:„Avizul
Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007. Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese
că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar.
Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene. La
data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea din 15 iulie
1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL(... ), supremaţia nu era menţionată în tratat. Situaţia nu s-a
schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va
4
http://www.constcourt.md/public/files/file/conferinta_20ani/programul_conferintei/Razvan_Horatiu_Radu.pdf

3
schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.”
«Reiese (…) că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea,
dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text
intern, indiferent de natura acestuia, fără a-.i pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în
discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi.»”

3.3. Domeniul de aplicare

Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului Uniunii
Europene, acestea având o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria
cărora le aparţin.
Dreptul intern al tuturor statelor membre trebuie să fie în deplină concordanţă cu
dreptul Uniunii Europene, indiferent de ierarhia internă a normelor respective.
Statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru a nu se aplica o
normă comunitară5.
În practica jurisdicţională pot apărea situaţii contradictorii, în care judecătorii naţionali
să fie tentaţi să aplice dispoziţii interne – iar judecătorii Curţii de Justiţie să nu dispună de
texte legale pentru anularea acestor hotărâri contrare dreptului Uniunii Europene. Poate fi
utilizată, în acest sens, acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre. S-
a statuat astfel, că fapta unui stat de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrată
dreptului comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare. Acţiunea pentru
neîndeplinirea obligaţiilor nu duce însă la invalidarea normelor juridice interne neconforme,
ci doar la obligarea statului de a lua măsurile care sunt necesare pentru încetarea situaţiei
respective6.
În alte hotărâri ale Curţii de Justiţie7, s-a statuat că un judecător naţional are obligaţia
să respecte dreptul comunitar şi să înlăture aplicarea oricărei dispoziţii contrare din legea
internă.
În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor, în special a celor penale, acestea sunt lipsite
de bază legală dacă sunt contrare dreptului comunitar, impunându-se să se pronunţe anularea
acestora de către instanţele superioare8.

4. Rolul statelor membre în aplicarea

dreptului Uniunii Europene

Conform dispoz.art.4 alin 3 TUE, (în urma modificărilor intervenite prin Tratatul de la
Lisabona)9, în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi
se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la
orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
5
CJCE - Hot. din 15.07.1964, Cauza COSTA/E.N.E.L, C 6/64, 1141.
6
CJCE – Hot din 14.12.1982, Cauza Waterkeyn, 314 la 316/81 şi 83/82, 4337.
7
CJCE – Hot. din 09.03.1978, Cauza Simmenthal 106/77, RTDE 1978, 381.
8
P.Manin, op. cit., pag. 262
9
Art.4 alin.3 TUE conţine pe fond, reglementările cuprinse în art.10 TCE, abrogat prin Tratatul de la Lisabona. În
formularea iniţială, Tratatul CE dispunea în art.10 că statele membre iau toate măsurile generale sau particulare
corespunzătoare pentru a asigura executarea obligaţiilor decurgând din tratatsau rezultând din actele instituţiilor Comunităţii.
Îi facilitează acesteia îndeplinirea misiunii sale. Statele membre se abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol
realizarea scopurilor tratatului.

4
 Conform dispoz.art.7 alin.3 TUE, obligaţiile care îi revin statului membru în cauză în
temeiul tratatelor rămân obligatorii în orice situaţie pentru statul membru respectiv.
Măsurile generale sau particulare ce revin statelor în virtutea dispoziţiilor tratatului,
antrenează implicarea autorităţilor pe trei domenii: legislativ, administrativ şi judecătoresc.10
a) Pe plan legislativ, implicarea statelor este diferită, în funcţie de natura actului
Uniunii Europene ce urmează a fi aplicat.
În măsura în care se aplică un instrument juridic adoptat într-un domeniu de
competenţă exclusivă a Uniunii, acesta beneficiază de aplicabilitate directă în legislaţia
statelor membre.
Punerea în aplicare a surselor dreptului derivat depinde de tipul actului juridic,
respectiv, dacă este vorba de regulament, decizie sau directivă.
- Regulamentele se aplică, în principiu, în mod direct, fără să fie necesară intervenţia
legislativă a statelor membre. În unele situaţii, statele pot adopta măsuri legislative în
completarea dispoziţiilor regulamentelor, vizând măsuri practice de aplicabilitate a acestora.
- Directivele implică măsuri legislative la nivel naţional, având în vedere că, prin
dispoziţiile lor stabilesc doar rezultatele ce trebuie obţinute, mijloacele de realizare practică a
acestora fiind lăsată la aprecierea autorităţilor statelor membre.
- Deciziile pot implica, de asemenea, luarea unor măsuri legislative de către statele
membre, atunci când sunt adresate acestora.
b) Pe plan judecătoresc, instanţele naţionale sunt considerate ca instanţe de drept
comun, fiind competente să aplice dreptul Uniunii Europene în acţiunile aflate pe rol.
c) Pe plan administrativ, aplicarea normelor Dreptului Uniunii Europene implică
intervenţia autorităţilor naţionale, în funcţie de domeniul de competenţă în cadrul căruia s-a
elaborat actul respectiv. Măsurile administrative de punere în executare a actelor juridice ale
Uniunii sunt adoptate potrivit procedurilor proprii existente în statele membre.
Conform art.197 TFUE, introdus prin Tratatul de la Lisabona, care se referă la
„cooperarea administrativă”, punerea în aplicare efectivă a dreptului Uniunii de către statele
membre, care este esenţială pentru buna funcţionare a Uniunii, constituie o chestiune de
interes comun.
Uniunea poate sprijini eforturile statelor membre pentru îmbunătăţirea capacităţii lor
administrative de punere în aplicare a dreptului Uniunii. Această acţiune poate consta, în
special, în facilitarea schimburilor de informaţii şi de funcţionari publici, precum şi în
sprijinirea programelor de formare. Niciun stat membru nu este obligat să recurgă la acest
sprijin. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare în acest scop, cu excepţia oricărei
armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
Aceste dispoziţii nu aduc atingere obligaţiei statelor membre de a pune în aplicare
dreptul Uniunii, nici atribuţiilor şi îndatoririlor Comisiei. De asemenea, acesta nu aduce
atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor, care prevăd o cooperare administrativă între statele
membre, precum şi între acestea şi Uniune.

5. Ierarhia normelor juridice ale Uniunii Europene

Izvoarele dreptului Uniunii Europene reprezintă modalităţile specifice prin care

regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin
acordul de voinţă al statelor membre11.
10
Ovidiu Ţinca, Drept comunitar general, Editura didactică şi pedagogică, p262.
11
D.Mazilu – op.cit.,pag. 69

5
 Voinţa statelor de a configura anumite norme juridice este determinată de realităţile
dezvoltării economice şi social europene ajunse la un anumit nivel, care presupune
sancţionarea din punct de vedere juridic a regulilor de conduită şi transformarea lor în norme
de drept.
Normele juridice ce formează conţinutul dreptului Uniunii Europene se exprimă
printr-o varietate de mijloace juridice ce reprezintă izvoarele specifice ale dreptului Uniunii.
Izvoarele dreptului Uniunii Europene pot fi clasificate în următoarele categorii:
- izvoarele principale sau originare, care formează dreptul primar al Uniunii
Europene (incluzând normele juridice cuprinse în tratatele iniţiale şi tratatele modificatoare
ale Comunităţilor europene şi Uniunii Europene);
- izvoarele secundare, care formează dreptul derivat al Uniunii Europene (incluzând
normele juridice cuprinse în actele juridice adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea
atribuţiilor ce le-au fost stabilite prin tratate);
- izvoarele complementare (incluzând principiile generale de drept şi normele juridice
cuprinse în acordurile internaţionale încheiate de Comunităţi/Uniune sau de statele membre cu
alte state sau organizaţii internaţionale).

5.1 . Izvoarele principale

(Dreptul primar al Uniunii Europene)

Izvoarele principale (sau originare) ale dreptului Uniunii Europene sunt constituite din
instrumentele care au creat norme cu caracter constituţional pentru comunităţi12, toate celelalte
norme fiindu-le subordonate.
Izvoarele principale cu fost create pe baza acordului de voinţă al statelor membre şi
sunt exprimate în:
- tratatele de constituire a Comunităţilor Europene;
- convenţiile şi protocoalele anexate;
- acordurile de aderare a altor state;
- tratatele de modificare ulterioară a tratatelor iniţiale;
- convenţiile între statele membre încheiate în contextul tratatelor iniţiale;
- convenţii încheiate între statele membre şi terţe state.
 Tratatele constitutive reprezintă categoria surselor de cea mai mare importanţă în
ordinea juridică a Uniunii Europene, întrucât toate celelalte surse trebuie să se
subordoneze acestora.
Ele cuprind cele trei tratate de bază, prin care s-au constituit Comunităţile, respectiv:
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (CECO) şi Tratatele de la Roma din 25 martie
1957(CEE. şi CEEA).
* Tratatele modificatoare reprezintă a doua categorie ca importanţă din cadrul
izvoarelor principale. Ele reflectă procesul de perfecţionare a cadrului juridic comunitar în
funcţie de necesităţile impuse de evoluţia comunităţilor. Din rândul lor fac parte, printre
altele:
- Tratatul de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965)13;
- Decizia şi Tratatul de la Luxemburg (21 şi 22 aprilie 1970) privind modificarea unor
dispoziţii financiare şi bugetare14;

12
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire, Bruxelles, 1990, pag. 71
13
Jurnalul Oficial 152 din 13 iulie 1967.
14
Jurnalul Oficial L 2 din 2 ianuarie 1971

6
 - Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare(1975)15
- Actul Unic European (17 şi 28 februarie 1986)16;
- Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992 – Tratatul de instituire al Uniunii
Europene)17;
- Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997)18 ;
- Tratatul de la Nisa (25 februarie 2001)19 ;
- Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007)20
* Acordurile de aderare a altor state la Comunităţi/Uniunea Europeană, respectiv:
- Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie
1972)21,
- Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979)22;
- Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984);
- Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985)23;
- Tratatul de aderare al Austriei, Suediei şi Finlandei 24;
- Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta şi Cipru (16 aprilie 2003)25;
- Tratatul de aderare privind România şi Bulgaria (25 aprilie 2005)26.
 Actele comunitare supuse aprobării statelor membre sunt incluse, de asemenea, în
cadrul surselor principale. Cu privire la calificarea juridică a acestor acte, în
literatura de specialitate s-a apreciat că, din moment ce ele au fost aprobate de
către statele membre, au o forţă juridică similară tratatelor constitutive ale
Comunităţilor27.
5.2. Izvoarele secundare
(Dreptul derivat al Uniunii Europene)
Din categoria surselor derivate ale dreptului Uniunii Europene fac parte actele
normative elaborate de instituţiile comunitare în baza exercitării atribuţiilor stabilite prin
tratatele constitutive. Din punct de vedere numeric, acestea sunt cele mai numeroase,
constituind o sursă foarte importantă a dreptului Uniunii Europene.
 Regimul juridic al regulamentelor
Regulamentele sunt acte juridice adoptate, după caz de către Consiliu, Comisie şi
Parlament, Comisie şi Banca Centrală Europeană (conform Tratatului de la Maastricht).
 Din punctul de vedere al naturii juridice a dispoziţiilor lor, regulamentele pot fi “de
bază” sau “de execuţie”28. Cele de bază sunt de competenţa exclusivă a Consiliului, iar cele de
execuţie pot fi emanaţia şi a celorlalte organe abilitate29.
15
Jurnalul Oficial L 359 din 31 decembrie 1977.
16
Jurnalul Oficial L 169 din 29 iunie 1987.
17
Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992.
18
Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997.
19
Jurnalul Oficial C80 din 10 mqrtie 2001.
20
Jurnalul Oficial C 306 din 17 decembrie 2007.
21
Jurnalul Oficial L 73 din 27 martie1972 ; Jurnalul Oficial L 2 din 1 ianuarie 1973
22
Jurnalul Oficial L 291 din 19 noiembrie 1979
23
Jurnalul Oficial L 302 din 15 noiembrie 1985
24
Jurnalul Oficial L 1 din 1 ianuarie 1995
25
Jurnalul Oficial L 236 din 23 septembrie 2003.
26
Jurnalul Oficial L 157 din 21 iunie 2005
27
P.Manin, op. cit. pag. 222
28
J.Boulouis, op. cit., pag. 190
29
Ibidem, pag. 190

7
 Conform art.288TFUE par.2, regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este
obligatoriu ăn toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru.
 Elementele esenţiale ale regulamentelor, care rezultă din dispoziţiile tratatului, sunt
următoarele:
- au o aplicabilitate generală, adresându-se tuturor subiectelor de drept din spaţiul
comunitar;
- sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor;
- au o aplicabilitate directă în toate statele membre30.
- intrarea în vigoare este condiţionată de publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene31, ele intrând în vigoare la data prevăzută în textul lor, sau după douăzeci de zile de
la publicare.
 În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al regulamentelor, acesta este foarte vast,
începând cu armonizarea legislaţiilor interne în scopul creării pieţei interioare, până la
stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea comună a pieţei agricole şi a
dispoziţiilor privind regulile de concurenţă.
 Regimul juridic al directivelor
Directivele sunt definite ca acte obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în
atingerea scopului pentru care sunt adoptate, dar care lasă la latitudinea autorităţilor naţionale
cărora le sunt adresate alegerea formei şi mijloacelor necesare pentru atingerea respectivelor
scopuri.
Directivele au fost prevăzute în toate cele trei tratate iniţiale, fiind constituite atât din
recomandări (art. 14 CECO) cât şi din directive (art. 249 CE şi art. 161 CEEA).
Autorii directivelor sunt Consiliul, Comisia şi Parlamentul European.
Deosebirea dintre recomandări şi directive ar consta în faptul că recomandările CECO
sunt adresate unor anumiţi destinatari – aceştia putând fi atât statele, cât şi alţi agenţi
comunitari – în timp ce directivele CE şi CEEA pot fi adresate doar statelor membre,
neputând impune obligaţii persoanelor. O persoană care este implicată într-un proces judiciar
poate însă să invoce o directivă împotriva unui stat, indiferent dacă statul se află în calitate de
patron sau de autoritate publică.
Conform art.288 TFUEpar.3, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar cu privire la rezultattul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa
în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
Caracteristicile directivei din punctul de vedere al regimului juridic sunt următoarele:
- directivele nu au forţă generală, nefiind obligatorii decât în ceea ce priveşte
rezultatul care trebuie atins;
- nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatorilor avuţi în vedere chiar dacă
au acelaşi conţinut general. Ele trebuie deci comunicate fiecărui destinatar, făcând
parte din categoria actelor care – chiar dacă sunt publicate în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene – nu înseamnă că publicarea este o condiţie de aplicabilitate, ea
având doar valoare documentară32.
Directivele prezintă o mai mare flexibilitate faţă de recomandări, adaptându-se
specificului şi particularităţilor naţionale ale statelor membre.
Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pe plan intern pentru a
aplica în mod concret toate prevederile directivelor fără a avea posibilitatea să facă aprecieri

30
Jonel Boudant, Max Gounelle, Les grandes dates de l’Europe Communitaire, Paris 1989, pag. 214
31
Conform dispoz.art. 297TFUE(ex.art.254TCE) pct.1.
32
J.Boulouis, op. cit. pag. 192

8
asupra fundamentării sau oportunităţii directivei în cauză, controlul Comisiei şi al Curţii
asupra acestei situaţii fiind foarte riguros.
Termenul de transpunere a unei directive în legislaţia naţională este prevăzut în
cuprinsul directivei. Întârzierea transpunerii atrage posibilitatea de sancţionare a statului
membru în cauză, inclusiv aplicarea unor penalităţi.
O directivă netranspusă în legislaţia naţională sau transpusă în mod nesatisfăcător,
poate fi invocată în mod direct de către cetăţeni împotriva statului, producând efect direct pe
linie verticală, în situaţia în care dispoziţiile directivei sunt în favoarea cetăţeanului33.
Deşi nu se prevede în tratate, Uniunea impune statelor să prezinte lista tuturor
măsurilor luate pentru aplicarea directivelor. Absenţa notificării sau prezentarea incompletă a
acesteia constituie o neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar. Se apreciază
că directivele au mai ales un rol de armonizare a legislaţiilor statelor membre.
 Regimul juridic al deciziilor
Deciziile sunt reglementate prin dispoz.art.288TFUE.
Conform acestor reglementări, decizia este obligatorie în toate elementele sale. În
cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.
Deciziile pot fi adoptate de Consiliul European, Consiliu, Comisie, Parlamentul
European şi Banca Centrală Europeană.
Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii comune de către Parlament
şi Consiliu, care intră în vigoare la data fixată sau în cea de-a douăzecea zi de la publicare, în
afara cazurilor când este necesară modificarea.
Tratatul de la Maastricht acordă şi Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta
decizii, ea putând hotărî publicarea lor34 .
Deciziile pot fi adresate unui stat, tuturor statelor, unei persoane fizice sau juridice,
sau se adresează unor destinatari neprecizaţi.
Deciziile cu destinatari neprecizaţi au fost introduse prin Tratatul de la Lisabona.
Astfel, art. 288 alin 4 teza 2 dispune că în cazul în care se indică destinatarii, decizia este
obligatorie numai pentru aceştia. Aceste decizii au caracter normativ, general.
Deciziile se caracterizează prin următoarele trăsături:
- deciziile nu sunt de aplicabilitate generală, ele adresându-se unor destinatari precişi,
desemnaţi sau identificaţi, de regulă, conform articolului final al acestora 35. Se deosebeşte
deci în acest fel de regulament, acesta fiind un act impersonal. Decizia poate să se adreseze
unor subiecte de drept diferite de state, în special în cazurile privind concurenţa, când se
adresează îndeosebi agenţilor economici. Prin aceste decizii se pot impune subiecţilor cărora
le sunt adresate unele obligaţii, sau aplicarea unor sancţiuni. Nu se impune completarea lor cu
măsuri de aplicare luate la nivelul statului.
- pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fie notificate destinatarului, lipsa
acestuia atrăgând neintrarea lor în vigoare. Faptul că acestea nu sunt notificate nu duce la
nevaliditatea lor, ci doar la situaţia de a fi inopozabile, chiar dacă au fost publicate în JOUE.
- deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent, iar cele care se bazează pe o
practică constantă, pot fi motivate şi sumar.
- deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii acestora.
 Regimul juridic al avizelor şi recomandărilor

33
34
Dispoziţia este menţinută şi prin Tratatul de la Lisabona în art.132TFUE(ex.art.110TCE)
35
P.Manin, op.cit., pag. 228.

9
 Avizele prevăzute în Tratatul CECO şi recomandările din Tratatele CE şi CEEA se
caracterizează prin faptul că nu au forţă juridică obligatorie, ele neimpunând obligaţii pentru
statele membre şi nefiind supuse controlului jurisdicţional.
Există însă şi alte acte denumite avize care au un alt statut juridic şi care au deci o
anumită forţă juridică. Este situaţia avizelor date de Comisie în cazul procedurii pentru
neîndeplinirea obligaţiilor rezultând din tratate şi al avizelor CECO în domeniul programelor
de investiţii al întreprinderilor siderurgice şi miniere, precum şi în cazul unor avize ale
Consiliului şi Parlamentului, situaţii în care jurisdicţia trebuie să procedeze la clarificarea
acestora şi să facă distincţie între cele care reprezintă simple opinii şi cele care impun o
conduită obligatorie statelor membre36.

 Procedurile legislative conform Tratatului de la Lisabona

Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive,

decizii, recomandări şi avize. În cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care trebuie
adoptat, instituţiile îl aleg de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile şi a principiului
proporţionalităţii.
Actele juridice se motivează şi fac trimitere la propunerile, iniţiativele, recomandările,
cererile sau avizele prevăzute în tratate.
În cazul în care examinează un proiect de act legislativ, Parlamentul European şi Consiliul
se abţin de la adoptarea de acte care nu au fost prevăzute de procedura legislativă aplicabilă
domeniului respectiv.

a) Procedura legislativă ordinară

Prin dispoz.art. 289 TFUE, Tratatul face referire la două tipuri de proceduri legislative:
- procedura legislativă ordinară;
- procedurile legislative speciale.
Procedura legislativă ordinară (reglementată prin dispoz. art.294) constă în adoptarea în
comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei
decizii, la propunerea Comisiei. Actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie
acte legislative.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a
unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu
participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la iniţiativa unui
grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene
sau la solicitarea Curţii de Justiţie sau a Băncii Europene de Investiţii.
În art 294 TFUE este reglementată procedura legislativă ordinară, care înlocuieşte
procedura codeciziei. Actele juridice comunitar pot fi adoptate fie prin procedura legislativă
ordinară, fie prin proceduri legislative speciale.
Procedura legislativă ordinară reprezintă modalitatea de adoptare a actelor legislative ale
Uniunii Europene, de către Consiliu, în comun cu Parlamentul European.
Procedura legislativă ordinară are mai multe faze, respectiv:
- prima lectură,
- a doua lectură,
- concilierea și
- a treia lectură.
36
J.Boulouis, op. cit. pag. 198

10
 - Prima lectură constă în adoptarea poziţiei Parlamentului European, pe care o trimite
Consiliului. Actul juridic poate fi adoptat în formularea care corespunde poziţiei Parlamentului
European, în cazul în care Consiliul aprobă această poziţie.
În cazul în care Consiliul nu este de acord cu poziţia Parlamentului European, va adopta
poziţia sa în prima lectură şi o va trimite Parlamentului European. Consiliul va informa
Parlamentul cu privire la motivele pe baza cărora a adoptat altă poziţie la prima lectură.
- A doua lectură constă în două termene consecutive de câte trei luni în care cele două
instituţii pot conveni asupra adoptării actului respectiv.
Astfel, după trimiterea poziţiei Consiliului către Parlamentul European, în termen de trei
luni, acesta poate să adopte una dintre următoarele poziţii:
a) să adopte poziţia Consiliului din prima lectură, actul juridic fiind considerat adoptat în
formularea corespunzătoare poziţiei Consiliului. Aceeaşi soluţie se va aplica şi în cazul în care în
termenul de trei luni Parlamentul nu se va pronunţa.
b) să respingă poziţia Consiliului, cu votul majorităţii membrilor care îl compun, actul
juridic fiind considerat neadoptat.
c) să propună modificări la poziţia Consiliului, cu majoritatea membrilor care îl compun,
textul modificat fiind apoi transmis Comisiei şi Consiliului, care vor emite un aviz cu privire la
aceste modificări.
În termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul poate
să adopte una dintre următoarele poziţii:
a) să aprobe modificările propuse, actul fiind considerat adoptat;
b) să respingă modificările propuse, caz în care, preşedintele Consiliului, în consens cu
preşedintele Parlamentului, va convoca comitetul de conciliere, într-un termen de şase
săptămâni;
În cazul unui aviz negativ din partea Comisiei cu privire la unele modificări, Consiliul se
va pronunţa în unanimitate.
- Concilierea constă în reunirea Comitetului de conciliere, constituit din membrii
Consiliului sau reprezentanţii lor şi un număr egal de reprezentanţi ai Parlamentului European,
care trebuie să ajungă la un acord asupra unui proiect comun, în termen de şase săptămâni de la
data convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului European şi Consiliului din a doua lectură.
Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi adoptă orice iniţiativă necesară
promovării unei apropieri între poziţiile Parlamentului European şi Consiliului.
În cazul în care comitetul de conciliere nu reuşeşte să aprobe nici un proiect comun, în
termen de şase săptămâni de la convocare, actul respectiv este considerat neadoptat.
- A treia lectură constă în adoptarea proiectului comun aprobat de comitetul de conciliere.
Parlamentul European, hotărând cu majoritatea voturilor exprimate şi Consiliul, hotărând cu
majoritate calificată, dispun de un termen de şase săptămâni de la data aprobării proiectului
comun, pentru a adopta actul respectiv. În caz contrar, actul este considerat neadoptat.
Termenele de trei luni şi de şase săptămâni pe care le au la dispoziţie Parlamentul
European, Consiliu şi comitetul de conciliere, pot fi prelungite cu cel puţin o lună şi, respectiv,
două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului European sau a Consiliului.
Actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se semnează
de preşedintele Parlamentului European şi de preşedintele Consiliului.

b) Procedurile legislative speciale

Procedurile legislative speciale sunt excepţii de la procedura legislativă ordinară.

11
 Acestea înlocuiesc procedurile anterioare de consultare, de cooperare şi de aviz conform.
Obiectivul aplicării procedurilor speciale constă în simplificarea procesului de luare a deciziilor
al UE. În cadrul procedurilor legislative speciale, Consiliul UE este singurul legiuitor. Rolul
Parlamentului European se limitează doar la consultare sau la aprobare, după caz.
* Aprobarea Parlamentului se impune ca procedură nelegislativă privind:
- adoptarea de către Consiliu a unor acorduri internaționale;
- încălcarea gravă a drepturilor fundamentale (art. 7 TUE);
- aderarea noilor membri ai UE;
- procedurile de retragere din UE.
* Consultarea Parlamentului (prin aviz) se aplică privind:
- derogările de pe piața internă;
- dreptul concurenței.
Tratatul privind funcţionarea UE nu descrie în mod precis procedurile legislative speciale.
Modalităţile de punere în practică a acestora sunt definite de la caz la caz, prin articolele din
Tratatul privind UE şi din Tratatul privind funcţionarea UE care prevăd aplicarea lor.
*Actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se
semnează de preşedintele instituţiei care le-a adoptat. Actele legislative se publică în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în
absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.
*Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente, directive şi decizii, în
cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de preşedintele instituţiei care
le-a adoptat. Regulamentele şi directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum şi
deciziile, în cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a
douăzecea zi de la data publicării. Celelalte directive, precum şi deciziile care se adresează unui
destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin această notificare.

5.3. Izvoarele complementare

Din categoria izvoarelor complementare fac parte principiile generale de drept şi
acordurile internaţionale.
* Principiile generale de drept
Principiile generale de drept au un conţinut mai complex, fiind diferenţiate în funcţie
de apartenenţa lor la sistemele juridice clasice, la sistemele de drept comune statelor membre,
sau la principiile proprii Uniunii europene.
Principiile generale de drept sunt acele elemente fundamentale, idei cu un grad ridicat
de generalitate, ce pot fi regăsite în orice sistem de drept şi care călăuzesc, pe o durată de timp
relativ îndelungată, atât elaborarea, evoluţia şi interpretarea, cât şi aplicarea normelor de
drept37.
Cât priveşte clasificarea principiilor s-au conturat mai multe opinii. Astfel s-a
considerat38 că principiile pot fi clasificate în:
- principii rezultate din natura Comunităţilor/Uniunii Europene,
- principii de drept internaţional;
- principii deduse din dreptul statelor membre.
În altă opinie39, principiile se clasifică în:

37
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.163; Nicolae Popa, Teoria generală a
dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 112, 119; Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 100.
38
P.Manin., op.cit. p.223.
39
J.Boulouis, op.cit. p-208.

12
 - principii referitoare la repartiţia competenţelor, la echilibru instituţional, la alegerea
bazei legale,
- principii generale ale dreptului din care fac parte principiile inerente ale oricarui
sistem juridic organizat,
- principii generale comune sistemelor naţionale de drept ale statelor membre (acestea
reprezentând categoria cea mai substanţială de principii generale care se sprijină pe dreptul
statelor membre),
- principiile deduse din natura Comunităţilor/Uniunii Europene.
* Principiile clasice ale dreptului
Aceste principii au fost recunoscute de către Curtea de Justiţie, îndeosebi în ceea ce
priveşte dreptul de apărare40, corecta administrare a justiţiei, neretroactivarea actelor
administrative, principiul bunei credinţe, principiul echităţii41 sau principiul recunoaşterii
drepturilor dobândite 42.
 Principiile generale comune dreptului statelor membre
Principiile generale comune dreptului statelor membre sunt respectate sunt prevăzute
şi în tratatele de la Roma în ceea ce priveşte responsabilitatea extracontractuală, însă sunt
recunoscute şi pe cale cutumiară de către statele membre. În general, aceste principii sunt
aplicate doar în cazurile în care reglementările comunitare sunt deficitare, sau când se impun
pentru mai buna argumentare a interpretărilor Curţii 43. Trebuie remarcat faptul că nu se
impune ca aceste principii să fie comune tuturor legislaţiilor statelor membre, fapt care este de
altfel imposibil, ci este necesar ca ele să fie respectate doar în unele state membre. O altă
condiţie este ca aceste principii să fie în concordanţă cu ordinea juridică comunitară.
Curtea a statuat că sunt aplicabile în ordinea juridică comunitară principiile privind:
egalitatea faţă de reglementările economice, îmbogăţirea fără just temei, responsabilitatea
extracontractuală pentru daunele cauzate de actele normative, confidenţialitatea
corespondenţei între avocat şi client, dreptul la apărare, secretul afacerilor întreprinderilor etc.
 Principiile privind natura Comunităţilor/Uniunii Europene
În ceea ce priveşte principiile privind natura Comunităţilor/Uniunii Europene,
practica jurisdicţională a Curţii a statuat, în aplicarea dispoziţiilor tratatelor, cum ar fi:
- principiul solidarităţii statelor în ceea ce priveşte informarea cu privire la
comportamentul lor, atât în relaţiile comunitare, cât şi în cele cu statele terţe;
- principiul nediscriminării sau al egalităţii de tratament;
- principiul general al proporţionalităţii;
- principiul preferinţei comunitare.
Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor/Uniunii Europene s-au conturat mai multe
categorii de principii specifice Uniunii, cum ar fi:
a) - principiile ce stau la baza repartizării atribuţiilor între instituţiile Uniunii
Europene, acestea fiind:
- principiul atribuirii de competenţe;
- principiul echilibrului instituţional;
- principiul autonomiei instituţionale relative:

40
CJCE, Cauza 85/76, Hot. Hoffmann la Roche c. Comisie.
41
CJCE, Cauza 43/75, Hot.Defrenne c.Societe Sabena.
42
J.Boulouis, op. cit., pag. 208-209
43
CJCE, Cauza 4/73, Hot. Kohlen c. Comisie.

13
 b) - principiile ce stau la baza raportului dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul
naţional al statelor membre, acestea fiind:
- principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene;
- principiul aplicării directe a dreptului Uniunii Europene.
c) - principiile care stau la baza repartizării competenţelor între Uniunea Europeană
şi statele membre, acestea fiind:
- principiul atribuirii de competențe;
- principiul proporţionalităţii;
- principiul subsidiarităţii.
* Principiile respectării drepturilor democratice şi a drepturilor fundamentale ale
omului
Respectarea drepturilor democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului au
reprezentat obiective majore ale Comunităţilor europene, încă de la constituirea acestora.
Tratatele comunitare constitutive nu au conţinut iniţial o enumerare a drepturilor
fundamentale ale omului, ele completându-se în acest scop cu prevederile adoptate în cadrul
Consiliului Europei. Din acest punct de vedere, la nivel comunitar au apărut unele probleme
legate de determinarea conţinutului acestor drepturi şi a justificării lor ca suport al hotărârilor
Curţii. Din aceste considerente, Curtea a statuat că drepturile fundamentale ale omului fac
parte integrantă din principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
Prin dispoziţiile art. F(6) par 1 - Tratatul de la Maastricht, se menţionează că Uniunea
se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale ca şi a statului de drept, principii comune statelor membre.
De asemenea, conform art F(6) par 3, Uniunea respectă identitatea naţională a statelor
membre.
Tratatul de la Lisabona cuprinde reglementări deosebit de importante privind protecţia
drepturilor fundamentale ale omului.
 În primul rând, tratatul conferă forţă juridică Cartei Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene44. În acest sens, în art.6 par.1 TUE (versiunea consolidată) se menţionează
că Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007 la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
 În al doilea rând, tratatul stabileşte poziţia Uniunii Europene faţă de Convenţia
Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. În acest sens, art.6
par.2 TUE se menţionează că Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar în par.3 al aceluiaşi articol se precizează că
drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţie şi astfel cum rezultă din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului
Uniunii.
Problema reglementării drepturilor fundamentale ale omului prin instrumente juridice
specifice Uniunii Europene a fost rezolvată prin adoptarea, în 2000, a Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului în Uniunea Europeană reafirmă drepturile
ce rezultă în special din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune
ale statelor membre.
Conţinutul Cartei este extins faţă de Convenţia Europeană de apărare a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. Dacă această convenţie se limitează numai la drepturile
civile şi politice, Carta, acoperă şi drepturile economice şi sociale enunţate de Carta

44
Marea Britanie, Polonia şi Cehia au obţinut derogări de la aplicarea acestui document.

14
Comunitară a drepturilor sociale ale lucrătorilor, adoptată în 1989, precum şi drepturile
culturale.
Rezultă că, din perspectiva reglementărilor existente, Carta Drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene asigură o protecţie suplimentară faţă de Convenţia Europeană a drepturilor
omului. Chiar dacă la nivelul Consiliului Europei sunt adoptate reglementări distincte relative
la drepturile economice, sociale şi culturale, acestea nu conţin mecanisme de garantare cu
caracter jurisdicţional, similare mecanismului reglementat prin Convenţia Europeană.
Din perspectivă instituţională trebuie făcute mai multe distincţii:
- între Consiliul Europei, pe de o parte şi Consiliul European şi Consiliul Uniunii
Europene, pe de altă parte;
- între Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene.
Consiliul Europei - ca organizaţie interguvernamentală cu caracter regional, acţionează
în favoarea unităţii europene prin: ocrotirea şi întărirea democraţiei pluraliste şi a drepturilor
omului; definirea de soluţii comune pentru problemele societăţii; înţelegerea şi punerea în
valoare a identităţii culturale europene – în timp ce Consiliul European şi Consiliul Uniunii
Europene, sunt instituţii ale Uniunii Europene.

 Acordurile internaţionale
Acordurile internaţionale au un regim diferit, după cum sunt încheiate de Uniune cu
alte state sau organizaţii internaţionale - sau de către statele membre cu alte state sau
organizaţii internaţionale. De asemenea, forţa juridică a unui acord internaţional este diferită
în funcţie de momentul încheierii lui, în raport cu adoptarea tratatelor de instituire a
Comunităţilor europene.
 Regimul juridic al acordurilor internaţionaleîncheiate de către statele membre
Aceste acorduri pot fi la rândul lor acorduri între statele membre sau acorduri ale
acestora cu terţe state.
a) Acordurile încheiate de către statele membre între ele pot fi anterioare intrării în
vigoare a tratatelor constitutive sau posterioare acestora.
Conform dispoz. iniţiale cuprinse în art.306 şi 20 CEEA, acordurile privind ţările
Benelux anterioare tratatelor constitutive, rămân în vigoare dacă sunt compatibile cu
tratatele45.
În cazul acordurilor posterioare, tratatele iniţiale au prevăzut (art.86 CECO, art. 10CE
şi art. 192 CEEA) angajamentul statelor membre de a se abţine de la orice acţiune care este de
natură să împiedice realizarea acordurilor urmărite prin tratate.
b) Acordurile încheiate între statele membre cu terţe state sunt, de asemenea, supuse
unor regimuri diferite în funcţie de momentul încheierii acordului. Cele anterioare tratatelor
rămân în vigoare, dar statele trebuie să înlăture eventualele incompatibilităţi dintre acestea
prin orice mijloace posibile.
Acordurile posterioare sunt însă, în principiu, de competenţa comunitară, dar pot să
apară situaţii dificil de rezolvat în ceea ce priveşte competenţa externă, doar Tratatul CEEA
prevăzând iniţial, în art.103, unele garanţii pentru eliminarea unor eventuale incompatibilităţi.

 Regimul juridic al acordurilor internaţionale încheiate de Uniunea Europeană cu

state terţe sau organizaţii internaţionale

45
Conform acestor dispoziţii, tratatul nu se opune existenţei şi întăririi uniunilor regionele dintre Belgia şi
Luxemburg, ca şi dintre Belgia, Luxemburg şi Ţările de Jos, în măsura în care obiectivele acestor regiuni unionale nu
sunt atinse în aplicarea tratatului.

15
 Acordurile internaţionale ale Uniunii Europene reprezintă instrumentele juridice prin
care se materializează conţinutul juridic al relaţiilor Uniunii Europene cu state terţe şi
organizaţii internaţionale.
Temeiul juridic al acordurilor încheiate de Uniunea Europeană cu statele terţe sau
organizaţii internaţionale este reprezentat de dispoz. art.216-219 TFUE.
 Acorduri încheiate cu ţări terţe sau organizaţii internaţionale46
Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii
internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui
acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre
obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii,
fie poate influenţa normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora.
Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru
statele membre.
 Acordurile de asociere47
Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii
internaţionale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi şi obligaţii reciproce, de
acţiuni comune şi proceduri speciale.
Acordurile de asociere încheiate de Uniunea Europeană cu statele europene candidate la
Uniunea (Acordurile Europa) diferă, sub aspectul naturii juridice, de acordurile de asociere
încheiate de Comunităţi/Uniunea cu ţările în curs de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor
şi Pacific (ACP).
Dacă prima categorie de acorduri de asociere se află sub incidenţa relativă a normelor
juridice ale Uniunii Europene, a doua categorie de acorduri de asociere se află sub incidenţa
normelor juridice de drept internaţional public.
Acordurile Europa reprezintă o categorie specifică de acorduri care pun în evidenţă
relaţiile dintre viitoarele state membre şi Uniune, în perspectiva aderării acestora la Uniune,
relaţii materializate prin stabilirea unui dialog politic, derularea unor forme de cooperare
economică, socială şi culturală.

46
Conform art.216 TFUE.
47
Conform art.217TFUE (ex-art.310TCE).

16