Rolul şi funcţiile Comisiei Europene

I. Consideraţii generale

Astăzi, Uniunea Europeană, se prezintă în esenţă ca o organizaţie internaţională

de integrare supranaţională cu un sistem de instituţii proprii bine structurat, în care

se regăsesc de fapt ideile şi concepţiile care au generat apariţia acestui nou tip de

organizaţie internaţională. În cadrul Uniunii Europene există în primul rând un

organ larg reprezentativ al cetăţenilor, Parlamentul European, un organ

reprezentativ al autorităţilor guvernamentale, Consiliul, precum şi un organ

supranaţional, ai cărui membri sunt independenţi de statele care i-au desemnat –

Comisia1.

Comisia poate fi considerată organul executiv comunitar, având un caracter

supranaţional, care a evoluat odată cu progresul construcţiei europene. Comisia a

fost prevăzută ca organ comunitar în fiecare din cele trei tratate constitutive ale

Comunităţilor europene, exprimând interesul comun, independent de compoziţia

statală a acestor organe2.

II. Scurt istoric

1
Ileana Pascal, Monica Vlad, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Participarea la instituţiile UE, Centrul de
Resurse Juridice, Bucureşti, 2004, p. 32-33.
2
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene - partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007,
p. 138.
 Comisia Comunităţilor Europene (cunoscută în special sub numele de

Comisia Europeană) a apărut în 1967, când executivele celor trei Comunităţi –

CECO, CEE şi Euratom, au fuzionat. Ea era astfel succesoarea Înaltei Autorităţi a

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a Comisiei Comunităţii Economice

Europene şi a Comisiei Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Dintre acestea,

Înalta Autoritate a CECO, creată în 1952, avusese cele mai multe atribuţii, fiind şi

instituţia cu cea mai mare competenţă supranaţională. Primul său preşedinte, Jean

Monnet, a fost cel care a contribuit la crearea sa, insistând asupra importanţei

existenţei unui organism care să gestioneze industria de oţel şi cărbune,

independent de guvernele statelor participante. Rezultatul final al negocierilor

dintre statele fondatoare a dus însă la apariţia unui for cu mult mai puţine puteri şi

mult mai mare influenţă din partea statelor decât ar fi vrut Monnet, motiv pentru

care acesta a şi demisionat din funcţie3.

Fuzionarea din 1967, realizată în primul rând pentru a eficientiza activitatea

celor trei Comunităţi, nu a adus cu sine multe schimbări, Comisiei Europene

revenindu-i, ca şi înainte responsabilitatea de a coordona şi supraveghea

implementarea politicilor comunitare, de a reprezenta Comunitatea Economică

Europeană în negocierile comerciale cu terţe părţi şi de a propune noi politici4.

3
Luciana – Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005, p. 77.
4
Ibidem, p. 78.
 În urma Tratatului de fuziune de la Bruxelles din 1965 cele trei Comisii se

unifică într-o singură “Comisie a Comunităţilor Europene” (art. 9). Acest tratat

stipulează independenţa Comisiei faţă de guvernele statelor membre, dar stabileşte

răspunderea politică a acesteia faţă de Parlamentul European, care poate adopta o

moţiune împotriva ei.

Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, conferă Comisiei

dreptul exclusiv de iniţiativă pentru toate problemele comune care necesită

legiferare şi îi atribuie competenţe executive lărgite.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht denumirea cel mai

frecvent folosită este aceea de “Comisia Europeană”. Prin acest tratat Comisia

Europeană îşi păstrează monopolul propunerilor pentru treburile comunitare, dar

dreptul său de iniţiativă este limitat în alte domenii; mandatul va fi prelungit de la

patru la cinci ani pentru a coincide cu mandatul Parlamentului. Comisia va

beneficia de o “dublă investitură democratică”, aceea a guvernelor responsabile

înaintea parlamentelor lor naţionale şi aceea a Parlamentului European ales5.

III. Atribuţiile Comisiei Europene

Conform reglementărilor comunitare, Comisia Europeană este organul

executiv al Uniunii Europene, care are importante şi numeroase atribuţiuni şi care

5
Ioan Alexandru, Drept administrativ european, Ediţia a II-a, Bucureşti, Universul Juridic, 2010, p. 284-
285.
acţionează în conlucrare cu Consiliul şi Parlamentul European pentru elaborarea şi

promovarea deciziilor comunitare6.

Tratatele comunitare atribuie Comisiei ca rol principal pe acela de a exprima

interesul comunitar şi de a asigura realizarea acestui interes. Atribuţiile Comisiei

Europene au fost definite în art. 155 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană

(art. 211 din Tratatul de la Amsterdam), care precizează că această instituţie

comunitară: veghează la respectarea prevederilor tratatelor comunitare, precum şi a

dispoziţiilor adoptate de instituţiile comunitare în temeiul acestora, în baza funcţiei

de supraveghere; formulează recomandări sau avize în baza funcţiei de iniţiativă

legislativă; dispune de putere proprie de decizie şi participă la adoptarea actelor de

către Consiliu şi Parlament în baza funcţiei de decizie; exercită competenţele

conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta, în baza funcţiei

de execuţie. De asemenea, Comisia Europeană are atribuţii de reprezentare internă

şi externă a Uniunii Europene, îndeplinind astfel funcţii de reprezentare. Aceste

atribuţii ale Comisiei Europene stipulate în Tratatul de la Roma au fost reluate în

aceeaşi formă de către Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam,

precum şi de Tratatul de la Lisabona7.

6
Dan Vătăman, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 274.
7
Ibidem, p. 282-283.
III. 1. Funcţia de iniţiativă

În prezent, Comisia este în primul rând instituţia responsabilă pentru

formularea propunerilor legislative. Acestea trebuie să aibă baza legală în tratate

sau în amendamente ale tratatelor şi sunt trimise Consiliului Uniunii Europene şi

Parlamentului European spre adoptare. Dreptul de iniţiativă îi aparţine aproape

exclusiv Comisiei, deşi atât Consiliul cât şi Parlamentul îi pot solicita acesteia

elaborarea de propuneri în anumite domenii. Anterior Tratatului de la Maastricht,

Consiliul nu se putea opune propunerilor Comisiei decât prin unanimitate de

voturi, însă această dispoziţie a fost modificată, ceea ce a dus la diminuarea

monopolului legislativ al Comisiei. Rolul de iniţiator al propunerilor legislative a

fost redus printr-un proces susţinut iniţial de către Comisie şi anume principiul

subsidiarităţii. Conform acestuia, deciziile trebuie luate la nivelul cel mai apropiat

de cei pe care punerea lor în aplicare îi afectează cel mai mult. Deoarece guvernele

au acces la nivel local, regional şi naţional într-o mai mare măsură decât Comisia,

statele invocă acest principiu ori de cate ori nu doresc sa implementeze propunerile

legislative ale Comisiei8.

Comisia dispune de un adevărat monopol al iniţiativei în cadrul UE, dat

fiind că instituţia de decizie – Consiliul, nu poate adopta acte juridice decât pe baza

propunerilor Comisiei. Aceasta se bucură de ceea ce se numeşte “puterea de

8
Luciana – Alexandra Ghica, op. cit., p. 78.
iniţiativă”: nici Consiliul şi nici Parlamentul nu au oficial competenţa de a propune

măsuri legislative sau la nivel comunitar, inclusiv Directive, Regulamente,

Recomandări şi bugetul anual9.

III. 2 Funcţia de execuţie

Comisia este organul executiv al Uniunii Europene, având înalta

responsabilitate a implementării şi coordonării politicilor. Ea gestionează bugetul

anual al Uniunii Europene şi bugetul fondurilor structurale, având ca scop

eliminarea decalajului economic dintre zonele mai bogate şi cele mai sărace ale

Uniunii. În anumite domenii vitale, cum ar fi de pildă concurenţa, agricultura sau

comerţul, deciziile Comisiei nu mai urmează să fie supuse Consiliului Miniştrilor,

în conformitate cu prevederile tratatelor10.

În cadrul funcţiei executive, Comisia are două tipuri de competenţe:

competenţe de decizie proprie şi competenţe delegate de Consiliu. Primul caz se

referă la măsurile necesare pentru punerea în aplicare a unor dispoziţii din tratate,

precum: măsurile aprobate de Comisie în domeniile agriculturii, transporturilor,

concurenţei, întreprinderilor publice şi întreprinderilor cu “drepturi speciale”. De

asemenea, Comisia decide modificarea sau suprimarea ajutoarelor de stat,

acţionează în domeniul monopolurilor în vederea eliminării discriminărilor cu

9
Steven P. McGiffen, Uniunea Europeană – Ghid critic, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007, p. 21.
10
Ileana Pascal, Monica Vlad, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, op. cit., p. 44-45.
caracter comercial şi are libertatea, ca în limitele şi destinaţiilor creditelor, să

execute bugetul11.

În al doilea rând, Actul Unic (art. 202 din Tratatul CE) prevedea că, fără

excepţie, Consiliul va conferi Comisiei competenţele de execuţie a regulamentelor

pe care le stabileşte, modalităţile de aplicare fiind fixate printr-o decizie numită

“Comitologie”, emisă la 13 iulie 1987 (o simplificare a procedurilor de consultare,

de gestionare sau de reglementare a intervenit 12 ani mai târziu, la 28 iunie

1999)12.

III. 3 Funcţia de supraveghere

Misiunea de supraveghere a tratatelor comunitare este cea dintâi formulată

în art. 211-1 CE (fostul art. 155). Comisia este principalul organism responsabil

pentru supravegherea implementării legislaţiei existente şi a bugetului şi aducerea

la ordine a statelor care încalcă sau nu îşi armonizează legislaţia. Un aspect

important în această privinţă este aplicarea regulilor concurenţei şi asigurarea că

subvenţiile de stat se plătesc numai în acele domenii exceptate în care acestea

sunt încă permise13.

11
Ioan Alexandru, op. cit., p. 312.
12
Gilles Ferréol, Yves Jean Beloeil-Benoist, Marc Blanquet, Dominique Breillat, Noël Flangeul,
Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 41.
13
Steven P. McGiffen, op. cit., p. 21-22.
 Comisia Europeană este denumită de mulţi autori ca “guvernul Uniunii

Europene”. În primul rând, ea veghează asupra aplicării dispoziţiilor tratatelor

comunitare şi a deciziilor care sunt luate în aplicarea acestora. De aceea, Comisia

este denumită şi gardianul tratatelor. În situaţia în care Comisia ar ajunge la

concluzia că un stat membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile fundamentale care

decurg din tratate, ea poate emite un aviz motivat, iar daca statul respectiv nu

îndreaptă situaţia, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene14.

III. 4. Funcţia de reprezentare

Comisia Europeană are atribuţii de reglementare internă şi externă a

Uniunii Europene, îndeplinind astfel funcţii de reprezentare. Reprezentarea

internă este asigurată prin faptul că ambasadorii pe lângă UE ai diferitelor ţări îşi

prezintă scrisorile de acreditare şi preşedintelui Comisiei. Reprezentarea externă

se realizează prin intermediul Delegaţiilor cu rang de ambasadă în statele terţe,

precum şi prin Birouri în statele membre ale UE15.

În final, ţine de responsabilitatea Comisiei să se ocupe de aspecte legate de

relaţiile externe care cad sub incidenţa competenţelor comunitare, mai ales de cele

comerciale. În aceste cazuri, Comisia este cea care negociază acorduri şi trebuie

14
Ileana Pascal, Monica Vlad, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, op. cit., p. 44.
15
Ioan Alexandru, op. cit., p. 314.
apoi să se asigure că ele sunt respectate, deşi Consiliul trebuie să le ratifice de

asemenea. Puterea Parlamentului European de a refuza Comisia şi chiar de a o

concedia în orice moment după numire, pare să reprezinte o adevărată contribuţie

democratică la procesul prin care este numit executivul UE. Cu toate acestea,

faptul că nu poate respinge un candidat individual, ci numai Colegiul desemnat în

bloc, înseamnă că această putere este mai puţin utilă decât pare, subminată fiind de

propria finalitate16.

IV. Concluzii

Comisia Europeană reprezintă instituţia care apără interesul general al

Uniunii. Ea este gardianul Tratatelor (veghează la punerea în aplicare a Tratatelor

fondatoare, a celor de revizuire, precum şi la respectul dreptului comunitar în

statele membre), are iniţiativă legislativă directă (poate face propuneri de acte

constrângătoare – regulamente, directive, decizii, de acte privind activitatea

celorlalte instituţii, de acte neconstrângătoare – avize, recomandări), poate fi

mediator între guvernele statelor membre în cadrul Consiliului European,

gestionează fondurile structurale şi bugetul, precum şi clauzele de salvgardare

(clauze care pot fi invocate de un stat membru pentru a refuza aplicarea unui act

comunitar sau a unei cooperări economice cu state partenere; astfel de clauze pot fi

invocate pentru apărarea sănătăţii publice, securitate şi siguranţă publică).

16
Steven P. McGiffen, op. cit., p. 22.
 În domeniile extracomunitare, Comisia este asociată în Politica Externă şi de

Securitate Comună şi are competenţe limitate referitor la cooperarea în domeniul

Justiţiei şi Afacerilor Interne17.

Comisia Comunităţilor Europene reprezintă instituţia cea mai originală a

sistemului comunitar îndeplinind atribuţiile unui adevărat executiv, prefigurând

viitorul guvern european supranaţional. Moroiana zlatescu p.55

Comisia joacă un rol important în sistemul organelor Uniunii Europene.

Prezenţa în sistemul instituţional european a unui organ independent de state şi

înzestrat cu puteri importante a constituit, de la început, un element specific

construcţiei comunitare, practic fără precedent în istoria organizaţiilor

internaţionale.

Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Fundaţiei “România de
17

Mâine”, Bucureşti, 2004, p. 62-63.