Universitatea Petre Andrei, Iaşi

Facultatea de Drept
Specializarea: Dreptul Afacerilor
Disciplina: Cadre juridice ale Integrării Europene

PARLAMENTUL EUROPEAN

Masterand:
Boroianu Gabriela
 Iaşi, 2011
CAPITOLUL I
ÎNFIINŢAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI A
INSTITUŢIILOR ACESTORA

Faptul că cele două războaie mondiale nu au făcut altceva

decât să distrugă economia europeană, dar şi multe aşezări, lăsând
milioane de oameni fără un loc de muncă şi fără un adăpost, i-a
determinat pe europeni să se gândească, într-un mod cât se poate de
serios, la necesitatea realizării unei uniuni pe cale paşnică. Ca
urmare, guvernele democratice din Occident, pentru a nu mai repeta
greşelile din trecut , au ales pentru rezolvarea problemelor apărute
după terminarea celui de-al doilea război mondial, soluţia integrării
lor în plan economic şi politic.
Ca urmare , un prim pas spre Uniunea Europeană s-a realizat
având la baza cooperarea europeană, fără a se neglija însa
instituţionalizarea tuturor ideilor de unitate exprimate până atunci.
Astfel, Michael Dupré, a propus în decembrie 1949, un nou
proiect de Pact pentru Uniunea Statelor Europene, având la bază un
sistem prezidenţial şi federalist care să cuprindă:
- un Senat format din miniştrii statelor membre;
- o Adunare Europeană cuprinzând delegaţi naţionali, aleşi
proporţional cu numărul de locuitori;
- comisari stabiliţi de un arbitru;
- o Curte de Justiţie 1
Nu trebuie uitată, însă, nici Uniunea occidentală creată prin
Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, tratat ce a fost încheiat ,
1
Michel DUPRĖ - Project du Pacte pour une Union ď Etats europėenns, Paris, Negel,
1950, pag. 61

2
pe de o parte, între Marea Britanie şi Franţa şi pe de altă parte, între
Belgia, Olanda şi Luxemburg. De fapt , Marea Britanie şi Franţa
semnaseră deja, la 4 martie 1947, Tratatul de la Dunkerque, în
vederea constituirii unei alianţe şi asigurării de asistenţă reciprocă pe
plan politic, dar şi pe plan economic. Deci Tratatul de la Bruxelles
reprezenta, pentru cele două state amintite, o continuare a sprijinului
pe care hotărâseră să şi-l acorde prin tratatul anterior.
Totuşi, din punct de vedere politic dar mai ales militar, această
uniune europeană, cuprinzând cele cinci state amintite anterior, nu
putea să facă faţă marilor probleme existente la această dată (finele
celui de-al doilea război mondial) pe continent, dar şi în lume.
Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii erau singurele care
puteau, prin forţa pe care o deţineau, să ofere garanţii efective
angajamentelor de ajutor pe care unele dintre statele Europei
încercau să şi le acorde reciproc. Ca urmare, la 4 aprilie 1949, se
încheie la Washington, între SUA şi Franţa, Marea Britanie, Belgia,
Olanda, Luxemburg dar şi alte state europene ca Danemarca, Islanda,
Italia; Norvegia, Portugalia un tratat prin care se creeaza
Organizatia Atlanticului de Nord sau NATO. Printre membrii
2
fondatori ce au semnat la acesta data Tratatul se afla şi Canada.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, mai exact în anul 1947, SUA
va lansa şi un plan de ajutorare, din punct de vedere economic, a
statelor europene aflate în evidente dificultăţi economice şi sociale,
3
determinate de războiul abia încheiat.
Planul intitulat Marchall , după numele generalului ce l-a
iniţiat, a impus totuşi ţărilor europene unele condiţii, printre care cea

2
Munteanu Roxana, Drept european. Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică, Ed. Oscar
Print, Bucureşti, 1996, pag. 20
3
Diaconu Dumitru, Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, pag. 69

3
mai importanta a fost aceea a aplicării, de către statele acceptante, a
4
unor programe de restructurare.
Acestei propuneri, lansată de SUA, au răspuns 16 ţări
europene, ţări care au semnat, la 16 aprilie 1948, la Paris, un Tratat
prin care s-a instituit Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică (OECE) ce a avut meritul de a fi instrumentul unei
cooperări interguvernamentale care a permis, ulterior, realizarea unei
liberalizări a schimburilor între membrii săi, extrem de benefică. La
această organizaţie, la care au mai aderat, ulterior şi Germania
(1949) şi Spania ( 1959 ), SUA şi Canada au avut calitatea de
asociaţi. De menţionat este faptul ca din 1961 OECE a fost înlocuită
prin Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OCDE), la care au mai aderat şi alte state ale lumii ca Japonia
5
(1964), Finlanda (1969), Australia (1971), Noua Zeelanda (1973).
Revenind la Michel Dupré trebuie remarcat că propunerile sale
de unificare a Europei au fost susţinute şi de alţi oameni politici ai
vremii, ca Robert Schuman, ministru de externe al Frantei, sau Jean
Monnet, şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa.
Astfel, Schuman declară, în 1950, că o comuniune a Franţei şi
Germaniei în domeniul cărbunelui şi oţelului, pentru început , ar
putea pune bazele unei dezvoltări economice federaliste europene,
determinând schimbarea situaţiei economice a acestor ţări, iar Jean
Monnet propunea că producţia de cărbune şi oţel a celor două ţări să
fie administrată de un organism supranaţional.
Planul pentru constituirea Comunităţii Europene a cărbunelui
şi oţelului sau Planul Schuman, cum a mai fost numit, a primit
sprijin imediat şi fără rezerve din partea Italiei şi ţărilor Beneluxului;

4
Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 5
5
Munteanu Roxana, op. cit., pag. 20

4
astfel ca la 18 aprilie 1951 s-a semnat, la Paris, între Franţa,
Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda, un tratat ce a rămas
deschis aderării şi a altor state.
Ca finalizare a acestei idei de uniune, la 10 august 1952, i-a
naştere CECA (Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi Oţelului ) şi
Adunarea sa parlamentară, Jean Monnet devenind primul preşedinte
al acestei Comunităţi. Mai concret, prin Tratatul de la Paris, CECA
se va dota cu o structură extrem de originala şi anume:
Înalta Autoritate - organism supranaţional chemat să vegheze
şi să pună în valoare interesele propriei sale organizaţii;
Consiliul de Miniştrii - organism interguvernamental având ca
scop apărarea intereselor ţărilor membre;
Adunarea Comună - ca reprezentant al intereselor popoarelor
statelor membre, pe de o parte, dar şi organism de control
democratic al Înaltei Autorităţi şi Consiliului de Miniştrii;
Curtea de Justiţie - organism juridicţional menit să asigure
6
respectarea normelor juridice ale Comunităţii însăşi.
Intrarea în vigoare a Tratatului a avut loc la 25 iulie 1952 şi a
reprezentat un prim pas spre materializarea ideii de construire a
unităţii politice a Europei pornind tocmai de la constituirea unei
uniuni economice.

6
Filipescu Ion, Dr. Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000, pag. 13-17

5
 CAPITOLUL II
DELIMITAREA CONCEPTUALĂ A INSTITUŢIILOR
SISTEMULUI COMUNITAR EUROPEAN

Începând din anul 1950, construcţia europeană se angajează pe

o cale cu totul nouă. Meritul î i revine lui Robert Schuman care, în
numele Franţei, în Declaraţia de la Paris din 9 mai 1950, propunea să
se angajeze un proces original ce trebuia să depăşească acel cadru
tradiţional al cooperării interguvenamentale prin acceptarea trecerii
anumitor atribute ale suveranităţii în favoarea unor instituţii comune.
Schuman a propus această nouă modalitate de cooperare după
ce se constatase ca nici o organizaţie europeana a Cooperării
Economice şi nici Consiliul Europei nu reuşiseră să pună bazele unei
adevărate integrări europene. 7
În concepţia sa, Schuman considera că primele ţări între care
trebuia să se realizeze o reunire erau Franţa şi Germania,
eliminându-se cu această ocazie şi veşnica opoziţie dintre cele două
state. Convins aşadar că este necesară o Europa unită, Schuman
propunea în „Declaraţia" sa ca, pentru început, să se plaseze
ansamblul producţiei franco - germane a cărbunelui şi oţelului sub o
Înalta Autoritate comună într-o organizaţie deschisă participării altor
state ale Europei.

Alegerea cărbunelui şi oţelului a fost determinată de faptul că

cele două industrii ocupau un loc primordial în economie, dar şi de
necesitatea unor garanţii legate de suprimarea controlului interaliat
al zonei Ruhr-ului, astfel încât „orice război între Franţa şi Germania
7
Manolache Octavian, Cele patru libertăţi fundamentale, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000, pag. 115

6
să devină nu numai de negândit dar şi din punct de vedere material,
imposibil".

Proiectul lui Schuman, de creare a pieţei comune a cărbunelui

şi oţelului, avea să experimenteze o formulă nouă de integrare
sectorială ce trebuia, în mod progresiv, să se extindă şi în alte
domenii, inclusiv politic. Astfel prin Declaraţia din 9 mai 1950,
concepţia „constituţionalistă"- potrivit căreia ar fi fost necesar să se
construiască, fără întârziere, o organizaţie politică de tip federal a
Europei, - a fost înlocuită cu alta - a construcţiei „funcţionale'' a
Europei, în baza căreia legăturile economice, creând o solidaritate,
pregăteau pe cele politice.

Prima care a dat un răspuns favorabil propunerii lui Schuman a

fost Germania, urmând Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia. Ca
urmare, la 10 iunie 1950, la Paris, s-au deschis negocierile asupra
propunerii amintite, iar la 20 iunie, acelaşi an şi tot la Paris, a avut
loc şi o conferinţă consacrată elaborării Tratatului instituind
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului-CECA, conform
principiilor conţinute în Declaraţia Schuman.
Parafat la 19 martie 1951 şi semnat la Paris, la 18 aprilie 1951
acest tratat a dotat CECA cu o structură instituţională cuprinzând:
-Înalta Autoritate - ca organism internaţional însărcinat să
favorizeze interesele preponderent comunitare;
-Consiliul Special de Miniştrii - ca organ cu caracter
interguvernamental;
-Adunarea Comună - prevăzută a fi aleasă, prin vot universal,
direct de statele membre şi având ca sarcina controlul democratic al
instituţiilor CECA;

7
 -Curtea de Justiţie - organ jurisdicţional cu scopul de a
asigura respectarea normelor juridice instituite în cadrul Comunităţii.
Prin crearea CECA, integrarea europeană a căpătat o noua
imagine, în sensul că, prin aceasta unite, statele suverane membre
au fost puse sub autoritatea unor organe supranaţionale cu
"competenţa limitată la anumite domenii însă dotate, în aceste
domenii, cu puterea de a lua şi de a le impune statelor membre".
Odată instituită, CECA a fost considerate ca primul pas pe calea
integrării europene şi, în acelaşi timp, un model de integrare
juridică. Totodată, instituţiile CECA au pregătit crearea instituţiilor
8
celorlalte comunităţi ce se vor constitui peste câţiva ani.
Din 1955 până în 1957 a urmat o perioadă de pregătire pentru
o nouă integrare sectorială dorită de Franţa dar şi pentru o integrare
generală preconizată de ţări ca Germania, Italia sau Beneluxul. În
acest context, a urmat, la 25 martie 1957, semnarea, la Roma, de
către statele membre ale CECA, a doua not tratate şi anume:
-Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană-CEE
-Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice-CEEA sau Euratom
Aceste două noi comunităţi s-au bazat pe o structură
instituţională similară celei a CECA, respectiv, pe cele 4 organe ce
aveau aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau şi unele diferenţe
mai ales în privinţa denumirii lor şi a conţinutului competentelor.
Astfel, în cazul CEE şi Euratom atribuţiile Înaltei Autorităţi din
cadrul CECA erau deplasate spre Consiliul de Miniştrii.

8
Ştefănescu Brânduşa, Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979, pag. 145

8
 După intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1958, a Tratatelor de la
Roma, cele două sisteme de organisme europene-CECA pe de o
9
parte şi CEE şi Euratom, pe de altă parte au existat în paralel.
Totuşi, ţările membre ale celor 3 Comunităţi au ajuns la
concluzia că o reunire a organismelor comunitare ar determina un
mecanism european şi international mult mai funcţional şi mai
puternic în toate domeniile sale de activitate. Acest deziderat s-a
finalizat în 1965 prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, ocazie cu
care:
- Înalta Autoritate a devenit "Comisia" Comunităţilor
Europene.

- Consiliul Special de Miniştrii rămâne Consiliul de Miniştrii

pentru toate cele 3 Comunităţi
- Adunarea Comună s-a transformat în Parlamentul
European.
- Curtea de Justiţie rămâne, cu unele completări, Curtea de
Justiţie.
Se poate spune în concluzie, ca prin fuzionarea instituţiilor
Comunităţilor s-a pregătit terenul creării viitoarei Uniuni Europene
prin Tratatul de la Maastricht.

CAPITOLUL III
9
Marcu Viorel, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, 2002, pag. 198

9
 PARLAMENTUL EUROPEAN

După cum arătam în capitolul introductiv, Comunităţile

Europene sunt prevăzute, prin tratatele constitutive, cu o structură
instituţională având un fundament politic şi sociologic distinct,
structură ce exprimă o legitimitate proprie şi permite realizarea, într-
un mod cât mai eficient, a obiectivelor şi sarcinilor Comunităţilor.
Această structură cuprinde:
• Consiliul - instituţie cu atribuţii decizionale
• Comisia - organ executiv

• Parlamentul - instituţie cu atribuţii de control

• Curtea de Justiţie - instituţie jurisdicţională

•Curtea de Conturi - înfiinţată prin Tratatul de la

Maastricht, cu scopul de a realiza controlul financiar.

A. ORGANIZARE

Numărul total al membrilor Parlamentului European, la 1

ianuarie 1995 s-a ridicat la 626, număr ce s-a menţinut şi după
alegerile din iunie 1999, la fel ca şi repartizarea locurilor pentru
fiecare ţară în parte, Germania (99 locuri) fiind în continuare liderul,
ca reprezentare, al ţărilor membre ale Comunităţilor Europene.
Perioada pentru care sunt aleşi membrii Parlamentului
European, este de 5 ani.

10
 Parlamentarii europeni, respectând compromisul din decembrie
1992 privind sediul instituţiilor Uniunii Europene dispun de săli de
şedinţe, de birouri permanente în Bruxelles, dar se reunesc o
săptămână pe lună în sedinţa plenara de la Strassburg.
Ca structura organizatorică Parlamentul European cuprinde un
Secretariat General având sediul la Luxemburg şi organele directoare
reprezentate de birou şi biroul lărgit. Primul - biroul - este alcătuit
dintr-un preşedinte şi mai mulţi vice-preşedinţi aleşi pentru 2 ani şi
jumătate, alături de care mai există chestorii, membri ai biroului cu
drept de vot consultativ. Biroul lărgit cuprinde biroul propriu-zis şi
10
preşedinţii grupărilor politice din Parlament.
De asemenea, Parlamentul mai cuprinde diverse formaţiuni
cum ar fi grupările politice, comisiile şi delegaţiile. Grupările
politice - reunesc deputaţii de aceeaşi orientare politică, indiferent de
statul care i-a ales. Trebuie remarcat însă faptul că, la fel ca în orice
Parlament naţional şi în cel european există deputaţi care nu sunt
înscrişi într-o anume grupare politică, deci pot fi consideraţi ca
independenţi.
Actualul Parlament European (format după alegerile din iunie
1999) cuprinde 7 grupuri politice, dintre care cel mai important este
grupul Partidului Popular European (P.P E ).
Urmează Partidul Socialist European cu 180 locuri, Partidul
European al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor (E.L.D.R.) cu
50 deputaţi, apoi V-A.L.E. cu 47 deputaţi, G.U.E.-N.L.G. cu 42
deputaţi, apoi U.E.N.(uniunea pentru o Europa a tuturor naţiunilor)
cu 21 deputaţi, E.D.D. cu 16 deputaţi şi N.I.(cei neînscrişi) cu 36
deputaţi.

10
Voican Mădălina, Burdescu Ruxandra, Mocuţa Gheorghe, Curţi internaţionale de
justiţie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 210

11
 Se constata, aşadar, din noua componenta a Parlamentului
European ca, pentru prima, dată după 20 ani de alegeri directe
parlamentare, P.P.E. (partidul creştin - democraţilor) reuşeşte să
obţină o "victorie istorică" depăşind astfel grupul socialiştilor
(P.S.E.) şi devenind cea mai mare forţă politică a Europei graţie, în
primul rând, aportului substanţial adus de electoratul german şi
britanic. 11
În afară de grupările politice, Parlamentul European mai
include în componenţă (după cum am arătat anterior):
1. comisiile care pot fi:
- permanente;
- temporare;
- de anchetă şi
2. delegaţiile , având o componenţă hotărâtă de grupările
politice care alcătuiesc Parlamentul şi o competenţă stabilită de
aceasta instituţie, în întregul său.

B.FUNCŢIONARE

a. Procedura de alegere

Iniţial Parlamentul European, numit şi Adunarea Comună sau

simplu Adunarea, a cuprins delegaţi desemnaţi de fiecare parlament
naţional după o procedură proprie.
S-a considerat însă că, în acest mod nu se putea conferi o prea
mare reprezentativitate acestei instituţii şi, ca stare, era necesară

11
Sursa Internet, Stiri Ag. France Presse

12
alegerea membrilor săi în conformitate cu o procedură unitară pentru
12
toate statele, adică vot universal şi direct.
Perioada pentru care sunt aleşi reprezentanţii Statelor membre
în Parlamentul European este de 5 ani şi parlamentarii pot cumula
mandatul european cu cel parlamentar naţional. În schimb, alesului
din Parlamentul European îi este interzis sa fie, în acelaşi timp,
membru al Comisiei, al Curţii de Justiţie sau funcţionar ori
reprezentant al respectivelor instituţii, de asemeni, apartenenţa la
guvernul unuia dintre statele membre nu trebuie să prejudicieze
libertatea pe care o are fiecare stat de a fixa, la nivel naţional, unele
13
incompatibilităţi pe care le considera fireşti.

b.Desfăşurarea dezbaterilor şi luarea deciziilor

În baza noului regulament interior pe care Parlamentul l-a

adoptat singur, acesta are posibilitatea să-şi organizeze funcţionarea
interna în aşa fel încât să exercite, în cele mai bune şi optime
condiţii puterile sale, dar şi relaţiile cu celelalte instituţii din cadrul
sau din afara Comunităţilor.
Preşedintele, Vice-preşedintii şi chestorii aleşi pe 2 ani şi
jumătate formează biroul Parlamentului, iar alături de acesta există
biroul lărgit ce cuprinde, în plus, preşedinţii grupurilor politice. Este,
de asemenea cunoscut că, în cadrul lucrărilor Adunării ca şi în
domeniul relaţiilor externe rolul deteminant este deţinut de
Preşedintele Parlamentului.

12
Jinga Ion, Uniunea Europeană – Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, 2001,
Consiliul Legislativ, pag. 169
13
Filipescu Ion, Dr. Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000, pag. 117-119

13
 Lucrările Parlamentului se desfaşoară pe comisii care sunt
permanente şi temporare sau speciale, comisii ce au rolul de a urmări
toate problemele în detaliu, pregătind avizele cerute de Consiliu şi
totodată rezoluţiile de iniţiative ale Parlamentului. Ca modalitate de
lucru, unele comisii, odată alese, pot să ţină anumite şedinţe în mod
public. Parlamentul, în întregul său, "se reuneşte însă, într-o sesiune
anuală în fiecare a doua zi de marţi din luna martie ceea ce constituie
sesiunea ordinară. De fapt, sesiunea anuală nu se închide niciodată,
perioadele de lucru pentru Parlament existând în fiecare lună, câte o
săptămână, cu excepţia lunii august. 14
Nu sunt excluse nici întâlnirile în sesiuni suplimentare, mai
scurte, numite extraordinare şi care au ca principale teme de discuţie
problemele referitoare la buget.
Între perioadele de sesiune există doua săptămâni rezervate
lucrului în cadrul comisiilor: acestea sunt alcătuite din parlamentari
care pot fi, într-o comisie, membri cu drepturi depline şi în altele -
supleanţi. 15
Şedinţele Parlamentului sunt publice, deschise presei şi
publicului iar ordinea de zi pentru sesiunile acestuia se stabileşte de
către Biroul lărgit împreună cu Consiliul şi Comisia. Problemele
înscrise pe ordinea de zi sunt supuse la vot şi, pentru o mai bună
evidenţă, voturile date se grupează către sfârşitul fiecărei perioade a
sesiunii. Rapoartele periodice asupra activităţii Parlamentului sunt în
mare majoritate disponibile, informaţiile comunicându-se celor ce
doresc să cunoască ce probleme se dezbat şi care sunt reglementările
deciziilor adoptate în cadrul sesiunilor acestei instituţii europene,
prin direcţia generală de informaţii şi relaţii publice a Parlamentului

14
Marcu Viorel, op.cit., pag. 203
15
Munteanu Roxana, op. cit., pag. 113

14
European; aceasta la rândul sau le transmite către birourile din
capitalelor statelor membre, dar şi către alte euro-info-centre.

C. COMPOZIŢIA, STATUTUL ŞI REGIMUL JURIDIC AL

MEMBRILOR

Votat la 13 iunie 1999 noul legislativ european are în

compunere, după cum am mai arătat, 7 grupuri politice în care
domină cele de dreapta - democrat-creştinii şi liberalii. Acest
Parlament ales într-un an al schimbărilor pe plan continental, dar şi
al reformelor instituţionale beneficiază de un nou sediu având 750 de
locuri (faţă de 626 câte avea precedentul) în perspective extinderii.
Edificiul care ocupa 4 ha şi are 185.000 m2 se află în apropierea
Palatului Europei şi a Curţii Europene pentru Drepturile omului.
Referitor la statutul eurodepuaţilor, dispoziţiile înscrise în
"Act" sunt destul de sumare şi fac trimitere mai ales la tratatele
originale sau la măsurile prevăzute; în acest sens, de legislaţiile
naţionale, legislaţii care stipulează ca se fac aplicabile, şi deputaţilor
16
europeni, dispoziţiile primare ale parlamentelor naţionale.
Aşa cum rezultă din art.3 al "Actului" sus amintit, mandatul
deputaţilor Parlamentului European are un caracter reprezentativ,
adică este acceptat cumulul mandatului european cu cel naţional, pe
de o parte, dar pe de altă parte, parlamentarii europeni acţionează în
mod individual neputând primi instrucţiuni de la statele care iau
desemnat.

16
Marcu Viorel, op.cit., pag. 215

15
 În materie de imunitate, se menţin în vigoare dispoziţiile art.9
şi 10 din Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţiior Comunităţii
din 8 aprilie 1965. Pe aceasta baza alesul beneficiază de:
- libera circulaţie, fără a avea nici o restricţie administrative
sau de alta natura, în ceea ce priveşte deplasarea sa la şi de la locul
reuniunilor parlamentare;
- imunitate ce funcţionează privind urmărirea, cercetarea sau
reţinerea pe motive de opinie sau de vot exprimat în exercitarea
atribuţiilor sale;
- inviolabilitatea recunoscută şi membrilor parlamentului din
ţara sa, şi aici există însă diferente de la un stat la altul, motiv pentru
care se susţine, încă o dată în plus, necesitatea adoptării unei
legislaţii comunitare prin care să se institute, şi în acest sens,
egalitatea pentru toţi eurodeputaţii.

D. ATRIBUŢII, ROL, COMPETENŢĂ

Dacă prin Tratatele de instituire a Comunităţilor Europene

Parlamentului European i se conferise doar funcţia de control şi
deliberare, în prezent, prin modificarea respectivelor tratate cât şi
prin acordurile interinstituţionale, această instituţie a reuşit să obţină
un rol important în materie legislative, bugetară, dar şi în domeniul
relaţiilor externe. Mai mult chiar, în baza competentelor sporite
acordate prin Tratatul de la Amsterdam, Parlamentul European are
posibilitatea să participe în mod activ la viaţa comunitară şi să fie, de
asemenea, un instrument direct între cetăţean şi instituţiile
comunitare. 17
17
Marcu Viorel, op.cit., pag. 222

16
 Astfel în materie legislativă - conform prevederilor din tratate,
Parlamentul participă la procesul ce conduce la adoptarea actelor
comunitare doar în calitate de asociat, dând avize conforme sau
consultative. Deci în cadrul acţiunii legislative comunitare prezenţa
acestei instituţii se manifestă sub forma codeciziei, cooperării,
consultării şi avizului conform.
1. Codecizia este procedura conform căreia Parlamentul
împreună cu Consiliul "adoptă regulamente şi directive", "iau
decizii", formulează "recomandări şi avize".
2. Cooperarea este o procedura ce comportă două lecturi de
către Parlament şi Consiliu, a textului care se supune aprobării şi are
următoarele caracteristici:

- Parlamentul European are dreptul să respingă, cu majoritate de

voturi, poziţia adoptată în unanimitate de către Consiliu într-o
prima lectură;

- Comisia are, de aceasta dată, rol de arbitru, deci poate tria

amendamentele votate de Parlament într-a doua lectură.
Rezultatul audierii este obligaţia Consiliului de a se pronunţa,
în unanimitate, atunci când acesta nu doreşte să ia în
consideraţie propunerea modificată;

- Consiliul are "ultimul cuvânt", dar această putere trebuie să se

exercite într-un termen dat.
3. Procedura de consultare 18 este prevăzută de însăşi
Tratele constitutive ale instituţiilor europene care au atribuit
Parlamentului European dreptul de a fi consultat de către Consiliu, în
mod obligatoriu, în cazuri anume stabilite. În situaţiile în care

18
Munteanu Roxana, op. cit., pag. 229-234

17
consultarea Parlamentului nu se prevede Consiliul o poate cere însă
cu titlu facultativ.
Intervenţia Parlamentului European a fost considerate de
Curtea de Justiţie că "mijlocul ce permite Parlamentului să participe
efectiv la procesul legislativ al Comunităţii. Această competenţă
prezintă un element esenţial al echilibrului instituţional dorit de
tratate. Ea este reflectarea, chiar limitată, la nivelul Comunităţii, a
unui principiu democratic fundamental, potrivit căruia popoarele
participa la exercitarea influenţei prin intermediul unei puteri
reprezentative. Consultarea Parlamentului în cazurile prevăzute în
tratate constituie o formalitate substanţială a cărei nerespectare
antrenează nulitatea actului respectiv".
Respectarea acestei exigente implică faptul ca Parlamentul
trebuie sa-si exprime real opinia sa deci, nu este suficientă doar o
simplă avizare cerută de către Consiliu în problema dezbătută.
Ca atare, prin Tratatul de la Maastricht consultarea
Parlamentului a devenit o procedura obligatorie, iar prin Tratatul de
la Amsterdam ea a fost extinsă, acordurile internaţionale fiind printre
domeniile în care Consiliul nu poate lua nici o decizie fără avizul
Parlamentului. 19
4. Avizul conform 20 se acordă şi în alte situaţii, cum ar fi
cererile de aderare a noi state europene, acordurile de asociere cu
terţe state, acordurile având implicaţii bugetare semnificative pentru
Comunitate, apoi cele implicând o modificare a unui act adoptat în
baza procedurii de codecizie. De asemenea, în domenii şi activităţi
cu importanţă pentru dezvoltarea comunitară, cum ar fi: dispoziţiile
prin care se facilitează exercitarea dreptului de şedere şi de circulaţie

19
Marcu Viorel, op.cit., pag. 226
20
Munteanu Roxana, op. cit., pag. 229-234

18
al cetăţenilor Uniunii Europene, organizarea şi definitivarea
fondurilor cu finalitate structurală, statutul Sistemului european al
băncilor central europene, este obligatoriu avizul conform al
Parlamentului, la fel cum este şi în ceea ce priveşte elaborarea unei
proceduri electorate uniforme pentru alegerea Parlamentului
European.
Un domeniu important în care Parlamentul a deţinut, chiar de
la instituirea sa, un rol primordial a fost cel al controlului politic.
Aceasta posibilitate pe care o deţine Parlamentul European se
materializează, în primul rând, în dezbaterile organizate. Cu aceasta
ocazie sunt chemate diferite organe de acţiune pentru a-şi susţine
atât activităţile cât şi orientarea în plan politic, dezbaterile prilejuite
de examinare şi discutarea diverselor documente sau poziţii
finalizându-se cu adoptarea de rezoluţii care permit, astfel,
cunoaşterea opiniilor participanţilor în respectivele probleme şi
situaţii.
Dintre toate documentele, raportul general asupra activităţii
desfăşurate de cele trei Comunităţi este cel mai important. În acest
sens Comisia îşi întocmeşte chiar un program de lucru anual ce se ia
în consideraţie la elaborarea discursului-program al Presedintelui
Comisiei prezentat în cadrul sesiunii anuale ce are loc, de obicei, în
luna februarie. Dezbaterea generală ce urmează discursului are în
vedere politica trecută şi viitoare a Comisiei şi se încheie cu o
rezoluţie a politicii generate a Comunităţilor.
Este supus, de asemenea, controlului politic şi programul
prezentat de conducerea Consiliului de Miniştri prin Ministrul
Afecerilor Externe ce urmează la preşedinţie, iar conform art. D din
dispoziţiile comune însuşi Consiliul European trebuie să raporteze
activitatea sa Adunării Parlamentare tocmai pentru că este instituţia

19
ce reprezintă popoarele statelor membre. Chiar şi Preşedintele Băncii
Central Europene trebuie să prezinte un raport Parlamentului,
Consiliului şi Comisiei Europene asupra activităţilor sistemului
european al băncilor centrale. 21
Informarea Parlamentului European asupra acordurilor
internaţionale se face din timp şi cu titlu oficial ceea ce-i permite să
procedeze la o prima dezbatere de orientare în şedinţa plenară înainte
chiar de începerea negocierilor. Totodată comisiile parlamentare
expun în Parlament care sunt rezultatele negocierilor înainte de a se
încheia acordul. 22
În acordurile comerciale, Parlamentul este informat, după
semnarea acestora, despre esenţialul lor, dar înainte de concluzie; în
cazul acordurilor economice este consultat doar formal însă în
acordurile de asociere deţine o competenţă decizională, în sensul că,
abia după "părerea conformă" a Parlamentului, Consiliul poate lua
decizia finală.
Ca o concluzie a celor exprimate până acum se poate spune ca
cei doi piloni de baza ai Comunităţilor sunt Consiliul şi Parlamentul,
iar modul cum decurg relaţiile dintre cele două organisme poate
determina dezvoltarea sau decadenţa Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

21
Filipescu Ion, Dr. Augustin Fuerea, op. cit., pag. 120
22
Marcu Viorel, op.cit., pag. 229

20
 1. Diaconu Dumitru, Curtea penală internaţională. Istorie şi

realitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;

2. Filipescu Ion, Dr. Augustin Fuerea, Drept instituţional

comunitar european , Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;

3. Gilles Ferrol, Dicţionarul Uniunii Europene , Ed. Polirom,

2001;

4. Jinga Ion, Uniunea Europeană – Realităţi şi perspective , Ed.

Lumina Lex, 2001, Consiliul Legislativ;

5. Manolache Octavian, Cele patru libertăţi fundamentale , Ed.

All Beck, Bucureşti, 2000;

6. Manolache Octavian, Drept comunitar , Ed. All Beck,

Bucureşti, 2001;

7. Marcu Viorel, Drept comunitar general , Ed. Lumina Lex,

2002;

8. Munteanu Roxana , Drept european. Evoluţie. Instituţii. Ordine

juridică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996;

9. Ştefănescu Brânduşa, Curtea de justiţie a Comunităţilor

Europene, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979;

10. Voican Mădălina, Burdescu Ruxandra, Mocuţa Gheorghe,

Curţi internaţionale de justiţie , Ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

21
CUPRINS

22