DREPTUL COMUNITAR /UNIUNII EUROPENE

V.1. Specificul dreptului comunitar

Pentru a cunoaşte specificul dreptului comunitar, trebuie să ne referim la conţinutul, la

raporturile cu ordinea juridică internă şi la locul pe care acesta îl ocupă în raport cu ordinea
juridică internaţională. Din punctul de vedere al conţinutului, însăşi Curtea de Justiţie în
hotărârea dată în cazul „Costa c. ENEL”1 a statuat că dreptul comunitar, „are un anumit
specific” fiind: „o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre”.
De unde rezultă că dreptul comunitar „reprezintă o ordine juridică, cu rolul de a realiza
cadrul de drept material, procedural şi instituţional necesar finalizării obiectivelor
comunitare”. Din punctul de vedere al raporturilor cu ordinea juridică internă şi
internaţională, dreptul comunitar este „o ordine juridică autonomă şi originală de drept”
( faptul că el s-a născut din tratatele încheiate de statele fondatoare şi din alte acte normative
emise de instituţiile şi organismele comunitare). Tot din punctul de vedere al ordinii juridice
internaţionale, vom vedea că raporturile pe care le generează sunt raporturi de cooperare şi
colaborare. Din punctul de vedere al ordinii juridice interne, dreptul comunitar este tot o
ordine juridică autonomă care implică raporturi de subordonare (deoarece legislaţia
comunitară se aplică la nivelul statelor membre în mod direct) de unde rezultă această poziţie
de subordonare faţă de cele comunitare, „de fapt indispensabilă pentru realizarea procesului
de integrare”2 . După cum am precizat, deşi este autonom în raport cu dreptul intern, dreptul
comunitar „este în acelaşi timp şi o parte integrantă a ordinii juridice interne a statelor
membre”, fapt ce rezultă din următoarele reguli de funcţionare a mecanismul său de aplicare,
conform hotărârii CJCE din 1978 în cauza „Zerbona”:
o „instanţele naţionale sunt obligate să aplice normele dreptului comunitar ori de
câte ori raporturile juridice deduse judecăţii intră sub incidenţa lor şi aceasta
chiar dacă subiecţii aparţin aceluiaşi stat;
o normele dreptului comunitar se aplică direct în ordinea juridică internă, nefiind
necesare măsuri constituţionale, administrative sau procedurale din partea
autorităţilor naţionale;
o aplicarea dreptului comunitar este prioritară şi uniformă, adică nici o normă de
drept intern, sub nici o formă sau justificare, nu poate fi invocată în faţa
instanţelor naţionale în contra ori peste conţinutul unei norme comunitare,
atunci când acestea se găsesc în conflict. Aplicarea cu prioritate a dreptului
comunitar se impune atât în concurs cu normele dreptului naţional în vigoare la
data emiterii legilor comunitare, cât şi cu acelea care vor fi adoptate în viitor, cu
condiţia să reglementeze raporturi juridice concurente”3
1
C-6/64,Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 15 iulie 1964, în „Recueil de jurisprudence”, 1964, p.1-114.
2
Felician Cotea, „Drept comunitar european”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 411-412.
3
C-94/77, Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 31 ianuarie 1978 în cauza „ Zerbona”, în Recueil de
Jurisprudence 1978, p. 000999.

1
 Şi nu în ultimul rând, dreptul comunitar are izvoare proprii, formate dintr-un ansamblu
de acte normative care sunt emise după o procedură specifică, de organismele proprii.

V.2. Noţiunea şi obiectul dreptului comunitar

În cadrul Comunităţilor Europene/Uniunii Europene se aplică dreptul comunitar ca un

drept intern al acestora dar, în cadrul relaţiilor interne ale statelor, el nu se aplică.
La rândul său dreptul comunitar este format din două categorii de norme juridice, şi
anume:
1. norme juridice cuprinse în tratatele constitutive care au valoare constituţională;
2. norme juridice cuprinse în actele juridice emise de instituţiile comunitare care
constituie legislaţia comunitară ordinară.
Suntem în prezenţa unui nou tip de drept - Dreptul comunitar - care este format dintr-un
ansamblu de norme juridice distincte, deosebite, care urmăresc realizarea unor obiective
precise şi care diferă atât de ordinea juridică internă a statelor membre, cât şi de ordinea
juridică internaţională.
Dreptul comunitar este sistemul de drept aplicabil în spaţiul pe care astăzi îl ocupă
Uniunea Europeană (deoarece de la 1 noiembrie 1993, când a intrat în vigoare Tratatul de la
Maastricht, UE este succesoarea Comunităţii Europene care, la rândul ei, este succesoarea
celor trei Comunităţi iniţiale (CECO; CEE; CEEA). El este un sistem autonom faţă de ordinea
juridică internaţională şi are scopuri diferite faţă de acesta, deoarece dreptul comunitar pune
accent pe integrare, iar dreptul internaţional pe cooperare între state, privite ca subiecte
individuale de drept internaţional.
Rezultă că dreptul comunitar este o ramură de drept autonomă, care nu se identifică nici
cu dreptul internaţional şi nici nu face parte din dreptul intern, fiind un drept de sine stătător,
autonomie/independenţă pe care şi-a câştigat-o datorită „evadării” din dreptul clasic naţional
sau internaţional pe baza noii calităţi a cooperării care se numeşte integrare şi a faptului că
se bazează pe ideea supranaţionalităţii.
Acest termen de integrare îl găsim atât în preambulul Tratatelor de la Roma, cât şi a
Tratatului de la Maastricht, alin. 13: „În perspectiva etapelor următoare care vor trebui
întreprinse pentru a progresa în direcţia integrării europene”.
Totodată Comunităţile Europene sunt înzestrate cu competenţe care nu sunt specifice
organizaţiilor internaţionale clasice ceea ce le caracterizează ca fiind supranaţionale.
Ordinea juridică comunitară este o ordine juridică nouă şi complexă, creată de
instituţiile comunitare, nu de cele naţionale, iar normele de drept comunitar fac parte
integrantă din sistemele juridice ale statelor membre, dar au prioritate faţă de ele4.
Din cele de mai sus putem defini Dreptul comunitar ca fiind 5: „ansamblul normelor
juridice cuprinse în tratatele de instituire a comunităţilor sau în actele adoptate de instituţiile
comunitare, care au ca scop instituirea, organizarea şi funcţionarea comunităţilor europene
şi a Uniunii Europene” sau: „ ansamblul normelor juridice prin care se consacră
structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raporturile acestora cu
instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de progres şi dezvoltare ale popoarelor
Continentului”6.
4
Dumitru Ţâncu,”Drept comunitar general”,ed. Lumina Lex,Buc, 2007, p. 8-9.
5
Ion M. Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele CE/UE, Ed. Lumina Lex, Buc., 2006, p. 17;
6
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi Instituţii europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.56.

2
 Obiectul Dreptului comunitar
Articolul 3 al Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, precizează că
Dreptul comunitar reglementează raporturile juridice din cadrul Comunităţilor
Europene şi dintre aceste Comunităţi şi statele membre, precum şi statutul şi atribuţiile
ce le revin instituţiilor europene. Iar din „Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene” din 15 iulie 1964, rezultă tot obiectul Dreptului comunitar: „o Comunitate de
durată nedeterminată dotată cu instituţii proprii, cu personalitate juridică proprie, cu
capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională şi cu puteri reale izvorâte
dintr-o limitare de competenţe sau dintr-un transfer da atribuţii ale statelor membre către
Comunitate”.În toate statele membre ale Uniunii Europene se predau cursuri universitare
europene care au inclus în programele de învăţământ „Dreptul comunitar” (în România
a fost introdus în programul de învăţământ superior doar în anul universitar 1991-1992,
ca disciplină facultativă, iar din anul universitar 1994-1995 ca disciplină obligatorie),
cursuri în care găsim precizat că: „obiectul Dreptului comunitar îl constituie studiul
raporturilor juridice din cadrul Uniunii Europene, a rolului instituţiilor europene şi a
raporturilor juridice dintre aceste instituţii şi organismele statelor membre”.

V.3. Distincţia dintre dreptul comunitar şi dreptul internaţional public

Dreptul comunitar se deosebeşte de dreptul internaţional public prin următoarele:

o are aplicabilitate directă, aplicându-se nu numai statelor sau organizaţiilor
internaţionale, dar şi resortisanţilor statelor membre, adică persoanelor fizice şi juridice
care nu au calitatea de subiect de drept internaţional;
o dispune de un sistem jurisdicţional permanent şi cu competenţă obligatorie în spaţiul
UE, iar în dreptul internaţional public nu există o justiţie internaţională cu competenţă
generală şi obligatorie pentru subiectele dreptului Internaţional public - Curtea
Internaţională de Justiţie are competenţă facultativă stabilită de Statutul său, (există şi
excepţii de la această particularitate a dreptului internaţional – CEDO, sau tendinţa de a
crea instanţe internaţionale cu competenţă generală şi obligatorii, de ex. Statutul Curţii
Penale Internaţionale, adoptat la Roma în 1998, cu competenţă generală de a judeca
cele mai grave infracţiuni internaţionale);
o normele juridice comunitare devin aplicabile în general, fără a fi ratificate;
o dispune de un sistem coercitiv-execuţional mixt internaţional şi naţional;
o normele juridice comunitare sunt în general de drept derivat şi nu convenţionale,
majoritatea lor fiind adoptate de instituţiile comunitare;
o au funcţie de integrare nu numai de cooperare;
o ordinea juridică comunitară este mult mai elaborată de decât cea internaţională.

VIII.4. Distincţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional

Faţă de dreptul naţional, dreptul comunitar se deosebeşte prin următoarele:

o se aplică şi relaţiilor interstatale;

3
 o nu reglementează toate domeniile vieţii sociale.

V.5. Clasificarea dreptului comunitar

Dreptul comunitar poate fi clasificat:

1. după obiectul de reglementare, în:
o Drept comunitar instituţional sau formal: cuprinde ansamblul normelor juridice
care reglementează structura organelor comunitare şi funcţionarea acestora;
o Drept comunitar material: cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc
scopurile concrete, materiale ale Comunităţilor europene şi măsurile care trebuie
luate în vederea realizării lor.
2. după provenienţa normelor juridice, în:
o Drept comunitar originar, ce cuprinde:
o Tratatele de înfiinţare/ institutive/ constitutive ale acestuia;
o Tratatele de modificare ale acestora (create de state).
o Drept comunitar secundar, ce cuprinde :
o normele juridice create de organele comunitare.
o Drept comunitar nescris, ce cuprinde:
o Normele cutumiare;
o Principiile generale;
o Jurisprudenţa.
o Drept comunitar complementar, ce cuprinde:
o Tratatele internaţionale care nu fac parte din dreptul comunitar propriu-zis.

V.6. Principiile dreptului comunitar

Principiul este „o prescripţie normativă cu caracter general, care se caracterizează

printr-un înalt nivel de abstractizare, la care se raportează toate normele dreptului
comunitar în procesul adoptării şi aplicării lor”.
De reţinut că aceste principii nu trebuie confundate cu principiile generale ale
dreptului preluate din dreptul intern şi comune tuturor statelor membre, la care pot apela
instanţele comunitare, la soluţionarea unor litigii7.
Deşi principiile Dreptului comunitar sunt analizate din perspective care definesc Uniunea
Europeană ca „o Comunitate de drept”, ca principii relative la structura instituţională şi ca
principii care privesc relaţiile cu statele membre, noi vom face o grupare a lor din punct de
vedere logico-juridică, astfel:
o principiul democraţiei reprezentative;
o principiul respectării drepturilor omului;
o principiul justiţiei sociale;
o principiul diversităţii culturale;
o principiul reprezentării intereselor potrivit structurii mecanismelor comunitare;
o principiul echilibrului în exercitarea competenţelor instituţiilor europene;
7
Gyula Fabian, ”Drept instituţional comunitar”, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 65

4
 o principiul autonomiei instituţiilor;
o principiul loialităţii;
o principiul cooperării;
o principiul subsidiarităţii.

V.6.1. Principiul democraţiei reprezentative

Jean Jacques Rousseau sublinia faptul că „instituţiile democratice sunt alcătuite din
reprezentanţii aleşi de popor”, iar încălcarea acestui principiu al democraţiei reprezentative
înseamnă „încălcarea democraţiei” cu consecinţe grave politice şi sociale.
Dreptul comunitar stipulează expres principiul democraţiei în funcţionarea Uniunii
Europene punându-l la „temelia structurilor europene”.

V.6.2. Principiul respectării drepturilor omului

Articolul 6 al Tratatului de la Maastricht prevede că Uniunea se întemeiază pe principiile

libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale precum şi al
statului de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre şi respectarea drepturilor
fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale semnată în 4 noiembrie 1950 la Roma, în preambulul
AUE (unde s-a făcut referire numai la promovarea democraţiei pe baza drepturilor
fundamentale recunoscute în constituţia şi legile statelor membre) în Convenţia europeană şi în
Carta socială europeană.
Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia, la Consiliul de la Nisa din 7-11
decembrie 2000, au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.
Respectarea drepturilor omului implică principiul nediscriminării şi principiul liberei
prestări a serviciilor, iar Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 13 iulie
1989 a statuat că: „respectarea drepturilor omului face parte integrantă din principiile
generale de drept, a căror aplicare este obligatorie”.

V.6.3. Principiul justiţiei sociale

La data de 9 decembrie 1989, Comisia Europeană a elaborat o Cartă Comunitară a

Drepturilor Sociale ale lucrătorilor, care a fost adoptată de Consiliul European de la
Strasbourg iar Statele membre cu excepţia Marii Britanii au semnat acest document care
„precizează statutul social” al tuturor lucrătorilor din Uniunea Europeană.
Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1977 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, a
inclus Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Lucrătorilor în textele sale, astfel dispoziţiile
Cartei devenind obligatorii în toate statele membre ale Uniunii Europene (după ratificarea
Cartei şi de Marea Britanie); ea stipulează drepturile fundamentale privind libera circulaţie a

5
persoanelor, egalitatea de tratament, protecţia socială şi garantarea unui nivel de trai
corespunzător pentru toţi resortisanţii Uniunii Europene.
Consiliul Europei a elaborat „Carta Socială Europeană” care a intrat în vigoare în 26
februarie 1965 şi modificată în 1988, 1991 şi 1995, fiind adoptată în forma ei definitivă doar în
3 mai 1996. Carta stipulează „un ansamblu de drepturi fundamentale în privinţa:
a. angajării,
b. relaţiilor sociale,
c. securităţii sociale”.

V.6.4. Principiul diversităţii culturale

Jean Monnet, unul din părinţii fondatori ai Uniunii Europene, afirma la sfârşitul vieţii
sale:
„Dacă trebuie să reîncepem construcţia Europei, trebuie să începem cu cultura”.
Prin articolul 128 din Tratatul de la Maastricht a fost inclusă cultura ca expresie a unei
preocupări fundamentale şi anume: existenţa şi afirmarea unei identităţi culturale europene.
Totodată, se afirmă că întreaga comunitate europeană trebuie să contribuie la „dezvoltarea
culturală a statelor membre, prin respectul diversităţii lor naţionale şi regionale, punând în
evidenţă moştenirea culturală comună”.
Tot textul articolului 128 din Tratat recunoaşte că demersurile Comunităţii nu se
limitează la o unificare strict economică, socială, ci şi la o dimensiune culturală, afirmând două
mari principii ale cooperării şi dialogului intercultural :
1. respectul diversităţii culturale şi
2. subsidiaritatea.
Toate acestea au impus aşa cum prevedea Tratatul de la Maastricht „o colaborare între
statele europene şi organizaţiile internaţionale competente” în domeniul culturii, mai ales cu
Consiliul Europei, care încă din anul 1954, afirma în „Convenţia culturală europeană”
apărarea şi promovarea idealurilor şi principiilor care constituie patrimoniul comun european.
În cadrul Reuniunii la nivel înalt a Uniunii Europene de la Lisabona din 31 martie
2000, Romano Prodi a prezentat un document fundamental privind viitorul Europei până în
anul 2005 în care sistemul multilateral de guvernare globală va include trei elemente cheie, şi
anume:
1. instituţii puternice;
2. cooperare şi integrare regională;
3. putere pentru popor prin susţinerea şi implicarea cetăţenilor în activitatea
instituţiilor europene.
Realizarea acestor obiective au loc prin „unificarea continentului în jurul unor valori
fundamentale, etice, politice şi culturale” prin influenţarea partenerilor mondiali ca să
elaboreze strategii pentru viitoarea dezvoltare a planetei deoarece de acest lucru depinde însăşi
supravieţuirea identităţii europene.
Decizia Parlamentului European şi a Consiliului asupra aplicării Programului „Cultura
2000”, program al Uniunii Europene pentru perioada 2000-2004, elaborat în ianuarie 2000, a
constituit un moment important în abordarea culturii europene.

6
 V.6.5. Principiul reprezentării intereselor potrivit structurii mecanismelor
comunitare

La nivel comunitar s-a adoptat acest principiu care este similar principiului separaţiei
puterilor la nivel naţional în scopul îndeplinirii rolului ce le revin în mod democratic.
Prin Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene fiecare instituţie europeană are
bine definit rolul pe care îl are în reprezentarea intereselor comunitare, în scopul asigurării
funcţionării normale a tuturor verigilor componente ale mecanismului european.
Astfel, conform reglementărilor comunitare:
o Consiliul intervine în cazul în care „interesele naţionale urmează să fie conciliate cu
interesele generale ale statelor membre şi ale Uniunii, în ansamblul ei”;
o Comisia urmăreşte şi promovează interesul general prin mijloace specifice;
o Parlamentul European dă „dreptul cetăţenilor de a participa la gestionarea afacerilor
publice”, prin intermediul reprezentanţilor aleşi de populaţia din statele membre ale Uniunii
Europene;
o Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene exercită puterea judecătorească, iar prin
reglementări riguroase care stipulează rolul şi atribuţiile Curţii de Justiţie, nu se suprapun cu
atribuţiile instanţelor de judecată ale statelor membre.
Dreptul comunitar nu stipulează „o separaţie a puterilor” în sensul clasic al acestui
principiu fundamental al dreptului. Prin normele emise, Dreptul comunitar consacră
„interdependenţa instituţiilor europene” în reprezentarea intereselor în procesul decizional.
La procesul legislativ participă în principal Consiliul, dar rolul Parlamentului European a
crescut continuu. Procesul executiv aparţine în principiu Comisiei, dar rolul Consiliului este
important în efectuarea controlului activităţii executive.
Putem spune că suntem în prezenţa unei separaţii „de facto” a puterilor, numite de
„părinţii fondatori ai UE „reprezentarea intereselor”, datorită specificului acestei organizaţii
continentale, considerându-se că „reprezentarea intereselor” este un principiu de drept care
reflectă/exprimă mai bine realităţile europene, cu particularităţile instituţionale consacrate în
actele constitutive şi confirmate de practica comunitară.

V.6.6. Principiul echilibrului în exercitarea competenţelor instituţiilor europene

Această concepţie a echilibrului instituţional a călăuzit elaborarea Tratatelor constitutive

ale Comunităţilor Europene , a Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului de la Amsterdam, el
fiind considerat un principiu fundamental al „structurilor europene”. Prin acest principiu al
echilibrului instituţional se urmăreşte ca în procesul exercitării competenţelor lor, instituţiile
comunitare, să nu afecteze atribuţiile celorlalte instituţii, adică să nu permită transferul de
atribuţii de la un organism la altul pentru a nu se modifica „echilibrul instituţional”, deoarece
transferul de atribuţii ar modifica echilibrul instituţional, şi ar duce la afectarea gravă a
funcţionării generale a mecanismului comunitar.
Acest principiu a fost „impus de evoluţia mecanismului Continental pe parcursul
anilor.8”

8
Jean Paul Jacquén – The draft treaty establishing the European Union p.38

7
 V.6.7. Principiul autonomiei

Conform principiului autonomiei instituţionale, instituţiile Uniunii Europene pot să se

organizeze în mod liber, fără a aduce atingere „echilibrului instituţional” având dreptul de a-şi
adopta Regulamentul conform articolelor 142, 151, 162 din Tratatul CEE, iar prin articolul
210 din acelaşi tratat, instituţiile comunitare funcţionează în temeiul normelor care consacră
personalitatea juridică a Comunităţilor Europene.
Totodată. principiul autonomiei prevede pentru fiecare instituţie comunitară dreptul de a-
şi elabora norme proprii privind statutul funcţionarilor, pe baza unor „criterii de competenţă
profesională” care sunt conforme cu „exigenţele generale ale statutului funcţionarului
comunitar”.

V.6.8. Principiul loialităţii

Acest principiu denumit şi „principiul solidarităţii” este prevăzut în articolul 5 din

Tratatul CEE şi consacră obligaţia statelor membre de a lua: „toate măsurile necesare pentru
a asigura îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin Tratat sau rezultate din acţiuni ale
instituţiilor comunitare”.
Totodată statele membre: „vor facilita îndeplinirea sarcinilor Comunităţii şi se vor
abţine de la orice acţiune ce ar putea împiedica atingerea obiectivelor Tratatului”.
Acest principiu, considerat ca derivând din natura dreptului comunitar, a fost preluat în
Tratatul de la Maastricht şi apoi în Tratatul de la Amsterdam.
Analizând acest principiu, constatăm că în sarcina statelor membre, sunt dispuse trei
obligaţii: două pozitive şi una negativă
Prima obligaţie pozitivă se referă la faptul că statele membre trebuie să ia toate măsurile
corespunzătoare, generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din
Tratat sau din acţiunea întreprinsă de instituţiile Comunităţii. Astfel, în contextul acestei
obligaţii de cooperare loială, pentru a facilita aplicarea prevederilor Tratatului CE, în relaţiile
dintre aceste instituţii, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia pot să încheie acorduri
interinstituţionale, acorduri care nu pot nici să modifice şi nici să completeze dispoziţiile
Tratatului şi nu pot fi încheiate decât cu consimţământul acestor trei instituţii.
A doua obligaţie pozitivă prevăzută în Tratat se referă la facilitarea îndeplinirii sarcinilor
comunitare prin obligarea statelor membre de a furniza Comisiei informaţiile cerute pentru a
putea verifica dacă măsurile luate sunt conforme dreptului comunitar, „adică legislaţiei
primare sau secundare”.
Obligaţia a treia – negativă – se referă la faptul că, statele membre trebuie să se abţină
de la orice măsură care ar primejdui / împiedica realizarea obiectivelor comunitare
(Tratatului).

VIII.6.9. Principiul cooperării

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 22 septembrie 1988,

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a atras atenţia asupra importanţei pe care o

8
prezintă îndeplinirea acestei obligaţii de către statele membre, în conformitate cu dispoziţiile
articolului 5 din Tratatul CEE.
Acest principiu al cooperării implică reciprocitatea, adică între Uniunea Europeană şi
statele membre trebuie să existe o informare reciprocă în problemele de interes comun pe două
părţi, astfel: statele membre au obligaţia de a pune la dispoziţia instituţiilor Uniunii informaţiile
de care acestea au nevoie, iar instituţiile europene, la rândul lor, au obligaţia să informeze
statele membre cu privire la evoluţiile comunitare, fie pozitive sau negative.
Conform Hotărârii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 31 martie 1971
„cooperarea” se impune atât în „competenţele explicit atribuite prin Tratatele constitutive”
cât şi în „atribuţiile implicite” pentru îndeplinirea mandatului conferit instituţiilor europene.

V.6.10. Principiul subsidiarităţii

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, principiul subsidiarităţii nu a

constituit un principiu general la care să se facă referire în vederea contestării legalităţii actelor
comunitare. Principiul a fost introdus în dreptul comunitar prin AUE, dar numai într-un
domeniu specific, şi anume al protecţiei mediului conform articolului 130 R par.4 CEE,
modificat prin Tratatul de la Maastricht, în măsura în care obiectivele avute în vedere pot fi
mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre.
Preambulul Tratatului de la Maastricht în aliniatul 12 defineşte explicit principiul
subsidiarităţii, iar Tratatul de la Amsterdam în articolul 3 B, preia formula convenită la
Maastricht, considerând-o potrivită pentru a preciza dimensiunile şi finalitatea subsidiarităţii,
precizând că instituţiile comunitare şi Comunitatea, în ansamblu,: „acţionează în limita
competenţelor şi a obiectivelor ce le sunt conferite”.
Potrivit principiului subsidiarităţii, Comunitatea nu intervine decât în măsura în care
obiectivele acţiunii respective nu pot fi realizate de către statele membre într-o manieră
suficientă, fiind mai bine îndeplinite printr-o acţiune la nivel comunitar.
Statele membre hotărăsc: „modalităţile specifice de exprimare a regulilor de conduită
considerate necesare în structurile europene” care pot fi: acordurile, tratatele, regulamentele
şi altele.
În concluzie putem spune că principiul subsidiarităţii presupune două aspecte, şi anume:
1. competenţă exclusivă se referă la competenţa Uniunii sau Comunităţii de a acţiona
în domeniile care le sunt încredinţate în mod expres fiind vorba de o competenţă exclusivă a
Uniunii sau Comunităţii, unde ele vor acţiona cu titlu definitiv, irevocabil, fără alternativă, iar
intervenţia comunitară este obiectivă şi legal-obligatorie,
2. competenţa concurentă se referă la domeniile care nu aparţin competenţelor
exclusive ale Uniunii sau Comunităţilor, cum ar fi domeniile politicii sociale, sănătăţii,
protecţiei consumatorilor sau a mediului, şi statele membre care nu pot să realizeze obiectivele
propuse atunci se pune problema intervenţiei comunitare a Uniunii ( să intervină în măsura în
care aceste obiective pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor
membre individual), iar intervenţia este numai o intervenţie din raţiuni de necesitate, care va
satisface obiectivele comunitare (statele membre au competenţă concurentă, ele nu au

9
competenţă nelimitată), deoarece ele nu pot să încalce regulile privind discriminarea sau să se
abată de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor9.
Controlul respectării principiului subsidiarităţii va fi efectuat conform Acordului
interinstituţional (Consiliu, Parlament, Comisie) de la Luxemburg din 25 octombrie 1993, în
cadrul procedurii comunitare normale, conform regulilor prevăzute în Tratate.

9
P. Constantinho, M. Dony – Le Droit Communautaire, Paris, 1999, p.23,24

10
 ORDINEA JURIDICĂ COMUNITARĂ

VI.1. Noţiunea de „izvoare” şi de „ordine comunitară”

În lucrarea Droit Institutionnel de Communautés Européens, a lui Jean Boulouis întâlnim

noţiunea de Ordine comunitară, iar în lucrarea Droit Communautaire10 a lui Guy Isaac
termenul de Izvoare.
Ordinea juridică comunitară presupune pe de o parte existenţa „normelor juridice
comunitare, care stau la baza raporturilor comunitare şi care sunt stipulate în Tratatele
constitutive ale Comunităţilor Europene , iar pe de altă parte, „respectarea acestor norme atât
de instituţiile europene, cât, şi de statele membre”, conform Hotărârii Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene din 13 iulie 1986.
Ordinea juridică comunitară este „o ordine bazată pe lege”, iar Uniunea Europeană a
fost concepută ca o „Comunitate de drept” care include atât raporturile dintre instituţiile
europene cât şi raporturile dintre instituţiile europene şi statele membre, ceea ce explică faptul
că Uniunea Europeană funcţionează pe baza legalităţii.
În funcţionarea fiecărei Comunităţi (CECO; CEE; CEEA) legalitatea a fost considerată
un principiu fundamental. Astfel, putem defini ordinea juridică comunitară11 ca fiind:
„aplicarea normelor comunitare în raporturile juridice ale instituţiilor europene şi în
raporturile Uniunii Europene cu statele membre, proces garantat de existenţa controlului
juridic, care asigură respectarea acestor norme de către toţi participanţii la raporturile
juridice comunitare”, iar Izvoarele Dreptului comunitar ca: „modalităţi specifice prin care
regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin
acordul de voinţă al statelor membre”12.

VI.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

În literatura de specialitate nu există o clasificare unitară a izvoarelor dreptului comunitar

Astfel, după Jean-Victor Louis13, izvoarele dreptului comunitar pot fi clasificate în
următoarele categorii:
o tratate instituind comunităţile;
o dreptul derivat;
o dreptul internaţional;
o principiile generale de drept şi respectarea drepturilor omului.
După Penelope Kent14, în alte patru categorii:
o tratate instituind comunităţile;
o tratate subsidiare;
10
Guy Isaac „Droit Communautaire”, a 3-a ediţie, Paris,1991, p.16
11
Dumitru Mazilu – op. cit., p.87
12
Dumitru Mazilu – op. cit., p.69
13
Jean-Victor-Luis – L’Ordre Juridique Communitaire, Bruxelles 1990, p.71-104
14
Penelope Kent – European Community Law, 1992, p.23-26

11
 o legislaţie secundară;
o deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de Justiţie.
Alţi autori15 consideră ca regulă generală, că sursele dreptului comunitar sunt:
o izvoare primare;
o izvoare secundare.
În funcţie de originea, baza juridică şi de relaţia dintre ele, ordonarea logică a izvoarelor
este:
o izvoarele originare;
o principiile generale de drept;
o acordurile internaţionale;
o izvoarele derivate;
o izvoarele complementare.
Trebuie să specificăm că, în dreptul comunitar sarcina de a preciza ierarhia actelor
comunitare, se realizează prin intermediul jurisprudenţei CJCE şi nu prin intermediul unui act
cu valoare de Constituţie ca în dreptul intern.
Vom clasifica izvoarele dreptului comunitar în următoarele patru mari categorii:
1. izvoare originare sau primare;
2. izvoare derivate sau secundare;
3. izvoare nescrise;
4. izvoare complementare sau auxiliare.

VI.2.1. Izvoarele primare sau originare / fundamentale ale dreptului comunitar

Dreptul comunitar originar îşi are izvoarele în tratatele constitutive/institutive/comunitare şi

instrumentele juridice şi politice (documentele) care le însoţesc. Astfel în cadrul izvoarelor de
drept originar distingem următoarele 3 categorii:
1. Tratatele constitutive, cum sunt:
o Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 privind CECO/CECA, intrat în vigoare la 25
iulie 1952;
o Tratatele de la Roma instituind CEE şi CEEA din 25 martie 1957, intrate în vigoare la
1 ianuarie 1958;
2. Tratatele şi Acordurile de modificare sau adoptare a tratatelor constitutive, cum
sunt:
o Convenţia privind unele instituţii comune din 25 martie 1957;
o Tratatul de la Bruxelles de fuziune, privind instituirea unui Consiliu şi a unei Comisii
unice din 08 aprilie 1965 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1967;
o Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 17 aprilie
1957, care constituie legea de organizare judecătorească comunitară, şi din 1988 statutul TPI;
o Protocolul privind privilegiile şi imunităţile acordate CE din 8 aprilie 1965;
o Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale Tratatului privind
înfiinţarea CE şi aleTratatului de fuziune din 22 aprilie 1970;
o Actul Unic European din 17 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 (AUE);

15
Dumitru Mazilu, Octavian Manolache – op. cit., p.70, respectiv p.17

12
 o Tratatul de la Maastricht (asupra Uniunii Europene), adoptat în 7 februarie 1992 şi
intrat în vigoare în 1 noiembrie 1993, privind instituirea unei Uniuni Europene, care cuprinde
Comunităţile Europene şi alte forme de cooperare;
o Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai
1999;
o Tratatul de la Nisa, din 11 decembrie 2000, semnat la 26 februarie 2001, intrat în
vigoare la 1 februarie 2003, este definit Tratatul Reformei instituţionale.
3. Actele de aderare a noilor state membre, protocoale, convenţii, documente şi
tabele anexe la diferitele tratate:
o pe care Curtea de Justiţie le-a considerat ca având aceeaşi forţă obligatorie ca şi actele
de bază pe care le însoţesc şi completează.
Aceste trei categorii de acte internaţionale formează un tot unitar ce se prezintă sub
forma unui ansamblu de tratate, încheiate şi ratificate de statele membre după toate regulile
dreptului internaţional.
Deoarece prin intermediul izvoarelor primare sunt stabilite obiectivele şi principiile
fundamentale de integrare europeană, obiectivele şi metodele de integrare sectorială, regulile
de funcţionare ale mecanismelor comunitare de integrare şi de cooperare în cadrul pilonilor
privind politica externă şi de securitate comună şi în domeniile justiţiei şi afacerilor interne şi
organizarea întregului sistem instituţional comunitar, putem spune că aceste izvoare
„reprezintă vârful ierarhiei sistemului juridic comunitar”.

VI.2.2. Izvoarele secundare sau derivate ale dreptului comunitar

Dreptul comunitar derivat este dat de actele unilaterale ale Instituţiilor.

El este tot un drept normativ, dar are un caracter derivat în raport cu prima categorie
prin faptul că este elaborat în aplicarea şi pentru aplicarea prevederilor tratatelor. Dreptul
secundar nu poate contraveni dreptului primar, deoarece are un caracter derivat, în caz contrar
ar fi „lipsit de efecte juridice”; rezultă că între dreptul comunitar primar şi cel secundar nu
poate exista coliziune, deoarece în acest caz dreptul secundar trebuie anulat sau revocat.
Cuprinde Actele juridice adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării
prevederilor Tratatului şi anume:
o regulamente,
o directive,
o decizii,
o recomandări şi avize.
Prin „act comunitar” înţelegem orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de
autorităţile administrative.
În articolul 189 al Tratatului CEE, cât şi în articolele 61 al Tratatului CEEA şi 4 al
Tratatului CECO/CECA, găsim denumirea oficială a izvoarelor secundare: „pentru
îndeplinirea misiunilor şi în condiţiile prevăzute în tratat, Consiliul şi Comisia hotărăsc
regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize”.
Înainte, conform tratatelor iniţiale, doar Consiliul sau Comisia putea adopta aceste acte
juridice, iar după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, conform art.189 B, ele pot fi
adoptate împreună de către Consiliu, Comisie şi Parlament sau de către Banca Centrală
Europeană.

13
 Izvoarele secundare sau derivate ale dreptului comunitar sunt:
o regulamentele CEE şi CEEA în trecut deciziile generale CECO;
o directivele CEE şi CEEA în trecut recomandările CECO;
o deciziile CEE şi CEEA în trecut deciziile fără caracter general CECO;
o recomandările CEE şi CEEA;
o avizele CECO, CEE şi CEEA;
o regulamentele, deciziile, recomandările, avizele emise de Banca Centrală
Europeană.

VI.2.3. Izvoarele complementare sau auxiliare ale dreptului comunitar

Dreptul comunitar complementar este dat de ansamblul actelor convenţionale ce privesc

Comunităţile.
Sunt izvoare care rezultă din convenţiile internaţionale / acordurile încheiate între
statele membre şi sau de comunităţi cu state terţe în domeniile de competenţă naţională.
Deşi au un caracter convenţional nu sunt inferioare normelor de drept comunitar derivat
deoarece sunt date în executarea propriu-zisă a tratatelor.
Astfel, distingem următoarele tipuri de acte:
o Convenţii încheiate de către statele membre în aplicarea tratatelor comunitare
(Convenţia comunitară, seamănă cu dreptul internaţional din punctul de vedere al semnării şi
ratificării, astfel iniţiativa aparţine de comun acord Consiliului şi Comisiei; negocierea este
condusă de experţi guvernamentali; proiectul elaborat de experţi este transmis Consiliului şi
Comisiei, care într-un aviz formal indică obiecţiile pe care le au, în mod public) cum sunt:
o Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, în vigoare din 1973 +
Protocolul adiţional din 1971(între timp a fost adoptat în această materie Regulamentul
Consiliului CEE nr. 44/22.12. 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială);
o Convenţia din 1968 pentru recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi
persoanelor juridice (a se vedea Regulamentul nr. 2157/08 10. 2001 al Consiliului UE
privind statutul societăţilor europene (SE) şi Directiva nr. 86/10. 2001 privind
completarea statutului societăţilor europene cu privire la participarea lucrătorilor;
o Convenţia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a
beneficiilor întreprinderilor asociate;
o Acordul în materie de brevete comunitare din 15.12.1989;
o Convenţia de la Roma asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale din 1980
(1991).
o Acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale
(Comunităţilor Europene având personalitate juridică pot acţiona în acest sens în limitele
competenţelor ce le sunt rezervate prin tratate, având o capacitate de contractare funcţională,
ceea ce înseamnă că sunt îndreptăţite de a încheia tratate doar în vederea realizării scopurilor
prevăzute de tratate);
o Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre
reunite în cadrul Consiliului, astfel, reprezentanţii guvernelor statelor membre se reunesc în

14
cadrul Consiliului, în Conferinţă diplomatică, pentru a lua unele măsuri în anumite domenii;
ele sunt hotărâte cu ocazia unei sesiuni a Consiliului în prezenţa Comisiei; fiind acte
convenţionale interstatale, ele se publică în JOCE şi trimise instituţiilor comunitare pentru a fi
puse în aplicare;
o Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor europene
acestea sunt dispoziţii adoptate în cadrul Consiliului sub forma actelor mixte, deoarece emană
simultan de la Consiliu şi de la reprezentanţii guvernelor statelor membre; ele nu comportă nici
o procedură de angajament juridic;
Aceste izvoare complementare /auxiliare deşi stabilesc reguli comunitare, şi prin urmare,
sunt izvoare de drept comunitar, nu sunt enumerate de art. 249 din Tratatul Comunităţii
Europene, de aceea, acestea mai sunt denumite şi „acte atipice”.

VI.2.4. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar

VI.2.4.1. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este un izvor de drept cu toate că în general jurisprudenţa

nu este considerată ca o veritabilă sursă de drept, soluţiile acesteia fiind date în aplicarea
normelor de drept comunitar scris, conţinute în tratate şi în celelalte acte prezentate mai sus.
Toate hotărârile Curţii de Justiţie, cu excepţia celor date în soluţionarea recursului în
anulare sunt obligatorii şi au autoritate de lucru judecat.
În mod particular, Curtea de Justiţie are importanta misiune de a interpreta dispoziţiile
tratatelor şi de a-l interpreta, preciza, în raport de ansamblul normelor comunitare, principiile
generale şi drepturile fundamentale ce guvernează acest sistem de drept.
În Revue de droit international et de droit comparé din 199316 se specifică că în
sistemul juridic european, hotărârile judecătoreşti au efecte numai inter partes nu au efecte
erga omnes şi nu sunt obligatorii pentru situaţiile care apar în viitor (nici în România
jurisprudenţa nu este izvor de drept conform art. 124 alin.3 din Constituţie, care prevede că
„Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”).
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a fost izvor de drept în cazul lipsei reglementărilor sau
în cazul reglementărilor lacunare cum ar fi în cazul concurenţei, (un exemplu concret îl
constituie art. 3 din Protocolul privind aplicarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii
conform cărora, principiul proporţionalităţii nu pune în discuţie competenţele conferite
Parlamentului European prin Tratat, aşa cum au fost interpretate de CJCE), iar alteori Curtea
de Justiţie a hotărât că „nu este obligată de hotărârile adoptate în situaţii precedente”
(conform circumstanţelor specifice fiecărei cauze).
Într-o conferinţă ţinută în martie 2002 de preşedintele în exerciţiu a CJCE, Rodriguez
Iglesias, spunea că deja a început traducerea celor mai importante hotărâri ale Curţii în limbile
viitoarelor state membre şi că „această jurisprudenţă constituie o parte integrantă din ceea ce
noi numim acquis-ul comunitar, adică un corp de reguli şi principii bine stabilite care

16
Ordonanţa din 13 iulie 1990 în „Revue de Droit International et de Droit Comparé, no.1, 1993”

15
trebuie să fie acceptate integral de către toate statele care devin membre” de unde rezultă că
jurisprudenţa CJCE face parte din acquis-ul comunitar şi deci este izvor de drept.

VI.2.4.2. Principiile generale de drept

Principiile generale de drept internaţional sau naţional, care comunitarizate, devin

principii de drept comunitar, alături de cele consacrate în textele tratatelor comunitare, trebuie
să corespundă naturii Comunităţilor, dar să fie în concordanţă cu principiile recunoscute de
sistemele naţionale de drept ale statelor membre.
Principiile de drept au ocupat şi ocupă un loc necesar în structura Dreptului comunitar,
orientând procesul elaborării şi aplicării normelor Dreptului comunitar.
Putem spune că, CJCE, ţinând cont de ordinea juridică internă a tuturor statelor membre,
extrage numai acele principii care sunt comune tuturor statelor şi care corespund structurii şi
scopurilor comunitare, adică sunt compatibile cu dreptul comunitar; referitor în acest sens este
art. 288 alin. 2 din Tratatul CEE: „În materie de răspundere extracontractuală, Comunitatea
trebuie să repare, conform principiilor generale de drept comune statelor membre, daunele
produse de instituţiile sale sau de agenţii săi aflaţi în exerciţiul funcţiunii lor” şi art. 6 alin. 2
din TUE: „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum au fost garantate de
CEDOLF, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, toate acestea fiind considerate principii
generale ale dreptului comunitar”; acestea sunt:
o principiul respectării drepturilor omului; acest principiu general de drept, impune
Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene, Curţii Europene a Drepturilor Omului şi
Tribunalului de Primă Instanţă, să ia în considerare principii şi norme recunoscute în toate
statele democratice, adică principii specifice cu aplicabilitate generală cum sunt:
o legalitatea de tratament;
o libertatea de informare;
o libertatea de expresie;
o protecţia confidenţialităţii;
o dreptul la acţiune în justiţie;
o dreptul la iniţiativă economică;
o dreptul de proprietate.
o principiile cu caracter fundamental prin care Curtea de Justiţie impune respect
instituţiilor comunitare:
o principiul securităţii juridice;
o principiul dreptului la apărare;
o principiul egalităţii;
o principiul proporţionalităţii;
o principiul autorităţii de lucru judecat;
o principiul certitudinii juridice;
o principiul autonomiei;
o principiul cooperării;
o principiul subsidiarităţii recunoscut de toate statele democratice.
o principii cu caracter tehnic, care au valoare supletivă, cum ar fi:
o principiul responsabilităţii extra contractuale a Comunităţilor;

16
 o principiul retragerii retroactive a actelor ilegale;
o principiul neplăţii zilelor de grevă;
o principiul distincţiei impozitelor, a taxelor şi a redevenţelor.
În cazul în care nici o prevedere contrară nu este cuprinsă în Tratate: „evident, se vor
aplica principiile generale, ca parte a ordinii juridice comunitare”.
Atât principiile generale, cât şi principiile specifice cu aplicabilitate generală sunt
aplicate atât în „cazurile în care reglementările comunitare sunt deficitare”, cât şi „ când se
impun pentru mai buna argumentare a interpretărilor Curţii”.

VI.2.4.3. Cutuma

Pentru ca Obiceiul sau Cutuma să se constituie în izvor de drept trebuie să întrunească

cel puţin două condiţii, şi anume:
1. una obiectivă, adică regula respectivă să fi cunoscut o practică îndelungată;
2. una subiectivă, adică regula respectivă să aibă caracter obligatoriu.
Profesorul Mircea Djuvara prevede că „practica îndelungată şi repetată impune cutuma
ca izvor de drept”17.
Datorită faptului că Dreptul comunitar are o structură relativ recentă, datorită timpul
scurt în care a apărut şi s-a dezvoltat, nu a permis încă apariţia unor practici generale,
constante, relativ îndelungate şi repetate şi considerate ca având forţă juridică obligatorie, ceea
ce a dus ca cutuma să nu fie considerată un izvor de drept în sensul clasic, aşa cum o întâlnim
definită în toate sistemele de drept.
În perspectiva extinderii ordinii juridice comunitare şi a „conturării unor reguli ale
obiceiului juridic”, cutuma ar putea fi luată în considerare ca un posibil izvor de drept, dar,
Curtea de Justiţie în Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată în cauza „Luxemburg c.
Parlament”, a reţinut că „practica Parlamentului, care fără aprobarea statelor membre, se
întâlneşte în sesiuni plenare la Luxemburg, nu poate fi considerată în sensul că a creat o
cutumă care ar completa deciziile acestora 18”.

17
Mircea Djuvara – Izvoarele formale ale Dreptului în Teoria Generală a Dreptului, Enciclopedia Juridică, Bucureşti,
1930, p. 266 şi urm.
18
C- 230/81, Hotărârea Curţii de Justiţie din 10 februarie 1983, pronunţată în cauza Luxemburg c. Parlament, în Recueil de
jurisprudence, 1983, p. 255.

17
 CARACTERISTICILE JURIDICE FUNDAMENTALE ALE CE/UE

VII.1. Caracteristicile Comunităţilor Europene ca subiecte de drept internaţional

VII.1.1. Asociaţii economice integrate

Prin scopul urmărit Comunităţile merg spre domeniul politic, dar primordial rămâne
scopul economic, adică Piaţa Comună.
Despre Piaţa Comună se vorbeşte atât în articolul 2 al Tratatului de la Paris, articolul 2 al
Tratatului de la Roma, cât şi în Capitolul IX din Tratatul instituind EURATOM (Piaţa Comună
Nucleară).
Din punct de vedere juridic Piaţa Comună este o arie geografică unică, care se
substituie ariilor geografice naţionale, care fuzionează între ele pentru a funcţiona ca un tot
unitar, aplicându-se la aria comună, regulile convenţiei (reguli ce decurg din cele ale
economiei de piaţă).
„Punctul de plecare l-a constituit spaţiul geografic al fiecărei ţări membre”, iar primele
ţări care au format o Piaţă Comună au fost Beneluxul, Franţa, Italia, Germania, la care s-au
alăturat ariile geografice (naţionale) ale celorlalte state membre.
Măsurile de ordin juridic au fost:
o suprimarea barierelor vamale naţionale şi a tarifelor adiacente şi înlocuirea lor cu tariful
vamal comun (TVC/TDC), care a permis libera circulaţie a produselor în interiorul
ariilor comune;
o interzicerea oricăror măsuri de protecţie directă sau indirectă a producătorilor proprii
prin taxări, subvenţii etc.;
o înlăturarea tuturor discriminărilor de natură publică sau privată bazate pe naţionalitate
sau cetăţenie, interzicându-se orice măsură de limitare a concurenţei sau de limitare a
Pieţei Comune.
Măsurile de ordin politic au fost:
o trecerea de la o politică naţională proprie la cooperarea economică prin
coordonarea politicilor economice în interesul Comunităţilor, adică de a
subordona interesele naţionale celor comunitare.

VII.1.2. Organizaţii internaţionale

Sunt organizaţii internaţionale deoarece:

o sunt rezultatul încheierii unor tratate între state naţionale suverane;
o sunt organizaţii internaţionale regionale deschise, deoarece orice stat european
are posibilitatea să adere la ele dacă:

18
 o îndeplineşte atât o procedură proprie de aderare;
o îndeplineşte condiţiile de fond şi de natură politică:
 calitatea de stat, recunoscut de toate statele membre ale UE;
 calitatea de stat european, bazată pe criterii exclusiv geografice;
 existenţa şi funcţionarea unei democraţii de tip pluralist în statul
aderant;
 respectarea drepturilor omului.
o îndeplineşte condiţiile de ordin juridic cerute:
o recunoaşterea priorităţii dreptului comunitar în raport cu dreptul
naţional;
o recunoaşterea principiului aplicabilităţii directe a dreptului
comunitar;
o recunoaşterea caracterului obligatoriu al ordinii juridice
comunitare.
o îndeplineşte condiţiile de natură economică:
o asumarea răspunderii şi
o îndeplinirea obiectivelor UE.
o sunt organizaţii specializate cu vocaţie economică:
o deoarece au obiective cuprinse în tratatele de constituire cum este
Piaţa Comună a Cărbunelui, a Energiei Atomice, iar
o după Tratatul de la Maastricht tind către o vocaţie politică;
o sunt organizaţii internaţionale care au calitatea de persoane juridice, fiind
subiecte de drept internaţional public:
o deoarece pot apărea atât în raporturile de drept privat în interior şi în
exterior (ca persoane juridice),
o cât şi în raporturile juridice de drept internaţional public (ca subiecte de
drept internaţional public).
o fiecare din cele trei Comunităţi Europene reprezintă o organizaţie
internaţională:
o deoarece, fiecare a fost creată printr-un tratat internaţional, negociat,
încheiat şi ratificat conform normelor internaţionale a reglementărilor
interne şi constituţionale ale fiecărui stat membru;
o ca regulă generală CE se supun normelor dreptului internaţional care
prevede că organizaţiile nu pot deveni unele membre ale altora, dar de la
regula generală se admit unele excepţii, astfel CE are statut de observator
la ONU, la FMI, OIM, Banca Mondială şi întreţine relaţii cu organizaţii
regionale cum sunt:
 Consiliul Europei,
 OCDE,
 participă la GATT/OMC. Uniunea Europeană, fiind creată tot la
fel;
o durata tratatelor este prevăzută pentru fiecare tratat, astfel:
o durată determinată de 50 de ani cu drept de reînnoire pentru Tratatul
CECO/CECA;
o durată nedeterminată, pentru Tratatele CEE şi CEEA sau EURATOM.

19
 VII.1.3. Structură instituţională proprie, originală

Aceasta constă în:

o existenţa şi funcţionarea Consiliului, a Comisiei, a Parlamentului, a Curţii de Justiţie şi
a Curţii de Conturi;
o ordine juridică comunitară proprie;
o structura juridică este exprimată chiar prin ordinea juridică comunitară;
o fiecare comunitate beneficiază de privilegii şi imunităţile stabilite printr-un protocol
special, protocol prin care statele membre trebuie să respecte inviolabilitatea sediilor şi a
arhivelor;
o sunt scutite de impozite, de taxe vamale, restricţii şi prohibiţii de import-export, pentru
articolele destinate folosinţei lor oficiale, precum şi pentru publicaţii;
o documentele oficiale, beneficiază de aceleaşi facilităţi ca şi misiunile diplomatice;
o protocolul, nu prevede imunitatea de jurisdicţie, ceea ce a determinat unele tribunale
naţionale să-şi exercite competenţa asupra Comunităţilor;
o bunurile Comunităţilor nu pot fi supuse măsurilor administrative sau judiciare decât pe
baza autorizării Curţii de Justiţie, ceea ce înseamnă că s-a recunoscut o imunitate de execuţie
pentru acestea.

VII.2. Caracteristicile dreptului CE/UE

Principiile aplicabilităţii dreptului comunitar în ordinea juridică internă a statelor

membre

VII.2.1. Principiul aplicării imediate a dreptului comunitar sau Aplicabilitate

imediată

Dreptul comunitar este un drept propriu al fiecărui stat membru, ca şi dreptul naţional al
acestora, dar prezintă o calitate suplimentară şi anume „reprezintă ierarhia textelor normative
ale fiecărui stat”, astfel el deţine o forţă specifică de penetrare în ordinea juridică internă a
statelor membre prin:
o aplicabilitate imediată;
o aplicabilitate directă;
o primordialitate / prioritate.
Statele sunt obligate conform principiilor dreptului internaţional să respecte tratatele pe
care le-au încheiat, şi de a le aplica de către propriile organe legislative, executive şi judiciare.
Fiecare stat are dreptul de a reglementa, în mod suveran modul în care normele cuprinse în

20
tratate vor fi integrate în ordinea juridică internă a statelor pentru a fi aplicate de organele şi
jurisdicţia acestora.
Dacă in cazul dreptului internaţional public nu se specifică condiţiile concrete în care
normele unui tratat urmează să fie încorporate sau integrate în ordinea juridică a statelor pentru
a fi aplicate, dreptul comunitar stabileşte exact care este relaţia sa cu dreptul statelor membre,
deoarece tratatele comunitare prevăd în mod expres sau implicit că sunt direct şi imediat
aplicabile, astfel:
o art. 249 TCE prevede că regulamentul este „direct aplicabil în toate statele membre”
o hotărârea CJCE din 1978 a decis că dreptul comunitar primar sau derivat „face parte
integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre”.
Din exemplele de mai sus reiese faptul că dreptul comunitar este integrat de plin drept în
dreptul intern al statelor membre, iar integrarea tratatelor constitutive s-a realizat prin
ratificarea sau aprobarea acestora în conformitate cu prevederile legale ale statelor membre 19.
Ştim că tratatele institutive şi cele modificatoare au fost incluse în dreptul naţional, în special
prin dispoziţiile constituţionale, ceea ce duce în consecinţă la faptul că şi celelalte dispoziţii
comunitare adoptate de instituţiile UE au aplicare imediată.
Să nu uităm că este interzisă orice acţiune pentru receptarea dreptului comunitar în
dreptul intern al statelor membre (nefiind necesară vreo procedură în acest sens), deoarece
dreptul comunitar, din momentul intrării sale în vigoare, face parte automat din dreptul
intern al statelor membre nefiind necesară nici o formulă specială de introducere în ordinea
juridică naţională (adică ratificare), el păstrându-şi calitatea de drept comunitar.

VII.2.2. Principiul efectelor Aplicabilităţii directe ale dreptului comunitar

Fiind un sistem autonom, dreptul comunitar trebuie să se integreze în dreptul statelor

membre, adică să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat membru, norma comunitară
fiind susceptibilă de a crea, prin ea însăşi, drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare,
deci să se aplice în mod direct.
În mod concret această aplicabilitate directă înseamnă20: „dreptul oricărei persoane de a
cere judecătorului să i se aplice tratate, reglementări, directive sau decizii comunitare.
Judecătorul are obligaţia de a se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi
aparţine”
Recunoaşterea efectului direct înseamnă garantarea statutului juridic al cetăţeanului
european21.
Acest principiu al aplicabilităţii directe îl găsim în articolul 189 CE, dar numai pentru
regulamente, care se consideră că au o aplicabilitate directă în toate statele membre; pentru
restul actelor comunitare, rolul de a statua acest principiu, a revenit Curţii de Justiţie cu ocazia
soluţionării unor cauze (speţa „Van Gend en Loos” în care principiul efectului direct a fost
formulat pentru prima dată de CJCE, în anul 1963).
Prin aplicabilitatea directă22, înseamnă că actul comunitar, pentru a fi aplicabil în dreptul
intern, nu necesită măsuri legislative adoptate la nivel naţional în baza şi pentru executarea
19
Dumitru Ţâncu, op.cit.,p.160
20
Augustin Fuerea – Drept Comunitar European. Partea generală, Ed. All Back, Bucureşti, 2003, p. 152.
21
Augustin Fuerea – op. cit., p.152.
22
Augustin Fuerea – Drept Comunitar European, Ed. Prouniversitaria, Buc. 2004, p.58

21
acestuia; toate actele comunitare (cu excepţia directivei, care are totuşi un efect direct, dar
circumstanţial, astfel, art. 249 TCE precizează „caracterul obligatoriu al unei directive există
numai faţă de statele membre destinatare) care beneficiază de aplicabilitate directă au,
automat, şi efect direct”.
Efectul direct înseamnă dreptul persoanelor fizice şi persoanelor juridice (adică dreptul
particularilor) din statele membre ale UE, de a invoca direct în faţa autorităţilor naţionale şi
comunitare prevederi ale dreptului comunitar, precum şi între ei înşişi.
Efectul direct al dreptului comunitar presupune două aspecte:
o unul legat de sfera actelor care au acest efect:
o tratatele,
o regulamentele,
o deciziile (trebuie făcută distincţie între cele care se adresează direct subiecţilor
de drept privat (PF sau PJ) şi cele care creează drepturi şi obligaţii în
beneficiul acestor persoane,dar punerea lor în executare se face prin
intermediul autorităţilor naţionale,
o directivele, au efect obligatoriu doar în privinţa rezultatului care trebuie atins,
iar punerea în aplicare revine autorităţilor naţionale care aleg şi modalităţile
concrete în acest sens,iar efectele directe pot fi invocate doar dacă autorităţile
nu s-au conformat, sau întârzie să facă acest lucru după trecerea intervalului de
timp ăn care trebuiau să le pună în aplicare23
o celălalt legat de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi direct
aplicabile în ordinea juridică internă (jurisprudenţa a stabilit):
o dispoziţiile să fie redactate clar şi precis cu privire la drepturile şi obligaţiile ce
revin unor persoane, fără să lase judecătorului să deducă existenţa acestora,
o să nu conţină rezerve prin care aplicabilitatea lor ar fi condiţionată de emiterea
sau punerea în executare a unor norme de drept naţional,
o să nu impună judecătorului naţional alte criterii de apreciere, decât acelea care
rezultă din conţinutul lor24.
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar se impune ca un principiu de bază, din care
decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor două sisteme, care constă în prioritatea
(supremaţia)25, dreptului comunitar faţă de dreptul intern26.
Astfel, putem spune că norma de drept comunitar dobândeşte automat statut de drept
pozitiv în ordinea juridică internă a statelor.

VII.2.3. Principiul priorităţii /supremaţiei dreptului comunitar

Din aplicabilitatea directă a dreptului comunitar, decurge un alt principiu, legat de

ierarhia celor două sisteme, şi anume principiul supremaţiei/priorităţii dreptului comunitar faţă
de dreptul intern.
23
C-8/81, Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 19 ianuarie 1982 pronunţată în cauza Beker, în Recueil
de jurisprudence, 1982, p. 53; C-152/84,Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 26 februarie 1986
pronunţată în cauza Marshall c. Southampton, în Recueil de jurisprudence, 1986, p. 723.
24
C-58/93, Hotărârea Curţii de Justiţie aComunităţilor Europene din 20 aprilie 1994 în cauza Yousfi c. Belgia, în Recueil
de jurisprudence, 1994, p. 1-1353; Felician Cotea, op. Cit. p. 439.
25
A.Fuerea, op, cit, p.28
26
A Fuerea, op.cit.,p.28

22
 Acest principiu a dreptului comunitar nu a fost formulat expres în tratatele constitutive
ale Comunităţilor Europene, ci consacrat de CJCE în speţa Flamingo Costa v E.N.E.L., din
iulie 1964; CJCE a formulat principiul supremaţiei dreptului comunitar.
În sistemul de drept comunitar statele membre sunt obligate să recunoască
primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern, deoarece baza acestei situaţii o
constituie acordul statelor de a fi membre ale acestor comunităţi şi de a accepta jurisdicţia
specială creată în conformitate cu tratatele constitutive care au fost negociate şi pentru care
statele membre şi -au dat consimţământul, respectiv prin referendum naţional, iar instanţa de
judecată va trebui să hotărască între aplicarea dreptului comunitar şi dreptul naţional, în cazul
când tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens (ele nu conţin prevederi exprese în
acest sens deoarece, iniţiatorii Comunităţilor europene au considerat-o o precauţie de natură
politică ).
Acest principiu al primordialităţii dreptului comunitar, se referă la toate sursele dreptului
comunitar, ele având o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora
le aparţin. Reiese că statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru a
nu se aplica o normă comunitară, iar faptul că un stat nu a înlăturat din legislaţia sa o dispoziţie
contrară dreptului comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare, ceea ce duce
la obligarea statului respectiv de a lua măsurile necesare pentru încetarea situaţiei respective
care a dus la existenţa unei dispoziţii contrare dreptului comunitar.
Din punct de vedere al aplicării sancţiunilor, în special a celor penale, dacă sunt contrare
dreptului comunitar, ele sunt lipsite de bază legală, iar instanţele superioare trebuie să se
pronunţa asupra anulării lor.
Prin aplicabilitate prioritară27 înţelegem că, în caz de conflict între o normă comunitară
şi una internă, prima are întotdeauna prioritate, indiferent de forţa juridică şi de momentul
adoptării normei interne.
După P. Pescatore prioritatea reprezintă „o condiţie esenţială” a dreptului comunitar,
care nu ar putea exista ca drept decât cu condiţia de a nu putea fi zădărnicit de dreptul statelor
membre, ea se bazează pe faptul că „această reglementare trebuie să prevaleze, altminteri
încetează să mai fie comună şi, încetând să mai fie comună, ea încetează să existe, iar
Comunităţile nu mai au sens”, … „ordinea juridică comunitară aduce prioritate, în
integralitatea sa, în ordinea juridică naţională”, ceea ce înseamnă că, „prioritatea este în
folosul tuturor normelor comunitare, primare sau derivate, aplicabile direct sau nu,” …
„înseamnă că prioritatea se exercită împotriva tuturor normelor naţionale”, … „dreptul
constituţional al unui stat membru nu va constitui un obstacol pentru prioritate”, şi ea se
extinde nu numai în ordinea comunitară, adică în relaţiile dintre statele membre şi
instituţii… ci şi în ordinile juridice naţionale „prioritate internă”, unde ea se impune
Jurisdicţiilor naţionale („... nu poate fi infirmată juridic”).
Principiul întâietăţii dreptului comunitar, „în toate situaţiile în care reglementările
comunitare sunt concurente cu cele din ordinea juridică naţională, primele se aplică cu
prioritate”28, nu se regăseşte în textele Tratatelor ci în practica jurisdicţională a Curţii de
Justiţie în hotărârea din cauza Flaminio Costa c. ENEL 1964.
Deoarece problema nu era suficient de clară, s-a ridicat posibilitatea integrării dreptului
comunitar în dreptul naţional, fapt ce a fost soluţionat în anul 1978 de Curtea de Justiţie prin
hotărârea dată în cauza Simmenthal, în conţinutul căreia a precizat din nou aplicabilitatea

27
Augustin Fuerea – op.cit., p.153.
28
W. Cairns, ”Introducere în legislaţia Uniunii Europene”, Editura Universal Dalsi, 2001, p. 115-117.

23
principiului priorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional: „dreptul comunitar face
parte integrantă din ordinea juridică a statelor membre, aplicându-se în faţa acesteia cu titlu
prioritar”29.
Să nu uităm că în cazul unui conflict între dispoziţiile comunitare şi dispoziţiile
naţionale, de natura celor menţionate mai sus, „prioritatea primelor se impune nu numai în faţa
statelor membre şi a instituţiilor lor legislative şi executive, ci şi în faţa judecătorilor de la
nivelul instanţelor naţionale, care” sunt obligate să aplice normele dreptului comunitar,
lăsându-le în neaplicare pe cele ale dreptului naţional, ei nefiind ţinuţi să solicite sau să aştepte
o înlăturare a celor din urmă de către autorităţile naţionale competente 30
Să nu uităm faptul că statele membre ale UE au acceptat această metodă supranaţională /
supremaţie de la început prin transferarea unor competenţa decizionale / legislative către
instituţiile europene, ori a lipsi dreptul comunitar de prioritate în raport cu dreptul intern, în
domeniile transferului de suveranitate, ar însemna „abandonarea filozofiei construcţiei
comunitare”, ca integrare automată a dreptului comunitar în ordinea juridică naţională31.

VII.3. Domeniul de aplicare a dreptului comunitar

Ratione materiae
Tratatele şi legislaţia de punere în aplicare a lor acoperă întreg spectrul activităţilor
economice şi sociale.
Ratione loci
Aplicarea acestui drept se întinde pe întreg teritoriul comunitar; teritoriul comunitar se
suprapune teritoriului naţional al statelor membre, de unde rezultă că normele dreptului
comunitar şi ale Tratatului de la Roma în care erau enumerate explicit statele membre cărora
se aplica, sau a Tratatelor de aderare care au mărit acest spaţiu comunitar de la 6 la 15 şi
respectiv 25-27-28 la 27(după BREXIT) de state.
Desprindem ideea că spaţiul comunitar este reprezentat de teritoriile tuturor celor
douăzeci şi şapte de state membre.
De la această regulă există şi excepţii, adică în Tratat sunt prevăzute o serie de dispoziţii
derogatorii de la regulă „cazuri în care aplicarea prevederilor sale este extinsă, limitată sau
exclusă pentru teritorii suverane sau dependente într-o formă sau alta de statele membre sau
teritorii care aparţin unor state care nu fac parte din Uniunea Europeană”32.
Ratione temporis
Sub aspect temporal observăm că Tratatele au fost încheiate pentru perioade de timp
diferite, astfel Tratatul de la Paris, în art. 97 prevede durata sa de aplicare de 5o de ani,
statele membre nedorind să prelungească valabilitatea lui, deoarece s-a dorit ca acest tratat să
fie un experiment în domeniu.
Spre deosebire de Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma au fost încheiate pe perioade
nelimitate de timp, de unde rezultă caracterul ireversibil al procesului de integrare.

29
C-106/77, Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 9 martie 1978, în cauza Ministerul Finanţelor c.
Simmenthal II în Recueil de jurisprudence 1978,p.629.
30
C-118/00,Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 28 iunie 2001 în cauza Larsy, în Recueil de
jurisprudence, 2001, p. 1-5063; C-249/85, Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 21 mai 1987 în cauza
Albako c. BALM, în Recueil de jurisprudence 1987,p. 2345.
31
A. Fuerea,op.cit., p. 153
32
Felician Cotea, op. cit., p. 420.

24
 Totodată desprindem şi ideea că „limitarea definitivă a drepturilor lor suverane” îşi are
rădăcina în „ireversibilitatea procesului comunitar”, deoarece tratatele nu conţineau nici o
dispoziţie expresă cu privire la excluderea sau retragerea unui stat din Comunitate.

25
 OBIECTIVELE COMUNITĂŢII EUROPENE

VIII.1. Obiectivele fundamentale

În articolul 2 din Tratatul CE, sunt formulate obiectivele fundamentale ale Comunităţii
Europene: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi a unei uniuni
economice şi monetare şi prin punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune avute
la art. 3 şi art. 4, să promoveze o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor
economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un grad înalt de
competitivitate şi convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a
forţei de muncă şi de protecţie socială, egalitatea între bărbaţi şi femei, creşterea nivelului de
trai şi a calităţii vieţii, un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului, coeziunea
economică şi socială şi solidaritatea între statele membre”.
Din textul de mai sus, rezultă atât obiectivele economice, cât şi obiectivele sociale şi
politice, iar îndeplinirea obiectivelor Comunităţii se referă, atât la o acţiune convergentă a
Comunităţilor şi a statelor membre, cât şi la o acţiune unilaterală a statelor în spiritul
obiectivelor şi orientărilor generale.
Primul obiectiv – Promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii; conform articolului 158 alin.(2) CE, pentru
realizarea acestui obiectiv se are în vedere dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a statelor şi
respectiv a diverselor regiuni prin eliminarea diferenţelor între nivelurile şi dezvoltarea
acestora şi rămânerea în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate sau a insulelor, inclusiv a
zonelor rurale; această dezvoltare nu se reduce numai la criteriul teritorial, el se extinde şi la
aspectele calitative ale dezvoltării, care se realizează prin contribuţia concurentă a statelor şi
Comunităţii, adică prin intermediul fondurilor cu finalitate structurală (Fondul Social
European, Fondul de Dezvoltare Regională, al BEI);
Al doilea obiectiv – Creşterea durabilă şi neinflaţionistă; se referă la cele patru libertăţi
fundamentale privind libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului,
ceea ce reprezintă principiul unei economii deschise în care concurenţa este liberă;
Al treilea obiectiv – Promovarea unui grad înalt de competitivitate şi de convergenţă a
performanţelor economice; adică crearea de către state, individual şi la nivel comunitar, a unui
nivel ridicat al standardelor la nivelul producţiei, productivităţii, comerţului şi a serviciilor,
care să facă posibilă, o concurenţă corectă ca urmare a creşterii competitivităţii produselor şi
serviciilor, atât pe plan intracomunitar, cât şi pe plan mondial, prin coordonarea politicilor
statelor membre;
Al patrulea obiectiv – Un nivel de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială ridicat;
acest obiectiv intră sub incidenţa celorlalte obiective de mai sus, deoarece un nivel ridicat de
folosire a forţei de muncă şi de protecţie socială, nu se poate garanta fără o dezvoltare
economică armonioasă şi echilibrată în cadrul Comunităţii, înlăturarea şomajului, fără o
creştere durabilă şi neinflaţionistă, sau fără un grad înalt de convergenţă a performanţelor
economice;

26
 Al cincilea obiectiv – Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii; acest obiectiv reiese
din Preambulul Tratatului CE, unde se afirmă ideea că obiectivul esenţial al eforturilor statelor
îl constituie permanenta îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale popoarelor
respective, prin aplicarea principiului nediscriminării, promovarea liberei iniţiative şi crearea
unei economii deschise de piaţă cu o concurenţă liberă în cadrul pieţei interne;
Al şaselea obiectiv - Promovarea coeziunii economice şi sociale; se referă la sensul
fiecărei activităţi comunitare, care trebuie să fie cel al unităţii şi solidarităţii umane, adică de
unire strânsă a popoarelor statelor membre;
Al şaptelea obiectiv – Promovarea solidarităţii între statele membre; adică toate statele
membre sunt considerate „ab initio” egale în privinţa drepturilor şi obligaţiilor pe care le
exercită, sau şi le asumă sau le incumbă prin dobândirea calităţii de membru, ceea ce duce la
asumarea în comun a tuturor riscurilor sau efectelor acţiunilor pe care le întreprind cu bună
credinţă şi în mod conştient, acceptând şi eventualele consecinţe negative; nici un stat membru
nu poate să fie considerat ca „primus inter pares”;
Al optulea obiectiv – Egalitatea între bărbaţi şi femei; are un caracter de noutate şi îl
găsim formulat în art.3 şi art. 141 CE, prin care se interzice discriminarea între sexe precum şi
regula că atât femeile cât şi bărbaţii trebuie pentru muncă egală să primească plată egală;
Al nouălea obiectiv – Un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului; introdus ca
obiectiv de sine stătător prin art.6 TA, astfel: „Cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie
integrate în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor avute în vedere de art.3,
în special în scopul promovării unei dezvoltări durabile”, şi a fost evidenţiat prin Tratatul de
la Maastricht în contextul obiectivului relativ la creşterea durabilă şi neinflaţionistă „…
respectând mediul înconjurător …”; toate acestea confirmă îngrijorarea faţă de fenomenele şi
activităţile care au consecinţe nefavorabile asupra mediului , deoarece este ameninţată însăşi
existenţa umană, respectiv toată planeta.

VIII.2. Obiectivele Uniunii Europene

Tratatul asupra Uniunii Europene sau Tratatul de la Maastricht cum mai este cunoscut,
prevede următoarele obiective ale Uniunii:
o promovarea progresului economic şi social prin:
o realizarea pieţei unice
o realizarea UEM;
o introducerea monedei unice;
o afirmarea identităţii Uniunii pe plan internaţional prin
o PESC;
o realizarea unei politici de apărare comună;
o apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor europeni prin:
o instituirea cetăţeniei europene;
odezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie prin:
o CPJMP fost JAI până în 1999;
odezvoltarea acquisu-lui comunitar.

27
 VIII.3. Mijloacele de realizare a obiectivelor

VIII.3.1. Instituirea unei Pieţe comune şi a unei Uniuni Economice şi Monetare dar
şi a unei Uniuni politice

Mijloacele de realizare a obiectivelor UE, sunt cei „trei piloni” pe care se sprijină
organizarea şi funcţionarea Uniunii: pilonul comunitar + pilonul interguvernamental de politică
externă şi de securitate comună + pilonul interguvernamental de cooperare în justiţie şi afaceri
interne respectiv, cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
Tratatul de la Maastrich impune îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene cu
respectarea principiului subsidiarităţii: „... în domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Uniunea Europeană nu intervine decât dacă şi în măsura în care obiectivele
activităţii proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă
pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii
proiectate”.
Pentru realizarea PC nu este suficientă o legislaţie care să stipuleze doar cele patru
libertăţi fundamentale din cadrul UE şi acordul sau tratatul de constituire a PC, deoarece se
creează multiple bariere netarifare care împiedică realizarea unei PC, aşa cum am văzut după
realizarea UV (uniunii vamale) în 1968.
Pentru a putea înţelege mai bine integrarea economică, vom prezenta gradele integrării
economice:
o Zona de Liber Schimb (ZLS):
o presupune un grad minim de integrare,
o produsele circulă liber, fără tarife în interiorul zonei,
o dar fiecare membru stabileşte pentru comerţul său cu exteriorul, tarife şi
contingente de mărfuri.
o Uniunea Vamală (UV):
o presupune un grad mai mare de integrare decât ZLS, deoarece presupune un
grad mai mare de cooperare politică între membrii săi şi presupune şi cedarea
unei părţi de suveranitate dacă statele membre ale UV nu mai stabilesc care
sunt barierele tarifare pentru exterior fără consultarea partenerilor lor.
o Piaţa Comună (PC) sau (PU):
o presupune mai mult decât o UV deoarece intervine în domeniul factorilor de
producţie;
o presupune şi liberalizarea circulaţiei bunurilor, serviciilor, dar şi libertatea de
circulaţie a factorilor de producţie (munca şi capitalul).
o Uniunea economică (Ue):
o presupune un grad de integrare mai mare,
o presupune unificarea politicilor monetare, fiscale şi sociale, adică o autoritate
supranaţională cu decizii obligatorii.
Piaţa comună poate fi definită ca o piaţă unde fiecare participant este liber să
investească, să producă, să lucreze, să cumpere şi să vândă, să furnizeze şi să obţină servicii,
conform cu condiţiile de concurenţă care nu sunt artificial denaturate, având în vedere
condiţiile economice cele mai favorabile – ceea ce ar echivala cu o piaţă internă, unică şi
unitară dintr-un stat considerat individual.

28
 Uniunea economică şi monetară completează piaţa comună, fiind nu doar un obiectiv şi
o consecinţă a integrării economice, ci şi o necesitate a progreselor viitoare, deoarece în
primii zece ani ai construcţiei comunitare aceasta nu şi-a dovedit necesitatea datorită stabilităţii
monetare internaţionale care asigura convertibilitatea monetară până la sfârşitul anilor ’69.
Ulterior, din anii ’70, asistăm la dezintegrarea sistemului monetar internaţional şi la fluctuaţiile
monedelor europene, ceea ce a dus la necesitatea acestei uniuni monetare.
Uniunea economică şi monetară este definită în Rezoluţia Consiliului şi a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre din 22 martie 1971, în sensul că: „principalele
decizii privind politica economică vor fi luate la nivelul Comunităţii şi competenţele cerute
pentru aceasta sunt, deci, transferate de la nivel naţional la nivelul Comunităţii. Acest
proces poate să aibă ca rezultat adoptarea unei unităţi monetare unice, astfel asigurând
irevocabilitatea ei”.
Realizarea acestei uniuni are trei etape şi un scop final – moneda unică europeană.
Uniunea economică înseamnă că Consiliul de Miniştri adoptă direcţiile politicii
economice ale statelor şi ale comunităţilor, şi supraveghează evoluţia economiei în fiecare stat
membru; Uniunea monetară înseamnă adoptarea în spaţiul Uniunii a unei singure politici
monetare. Uniunea politică presupune:
o o politică externă şi de securitate comună;
o o politică de apărare;
o creşterea rolului Parlamentului European;
o sporirea competenţelor comunităţilor;
o o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne.
Piaţa comună a fost realizată în mod progresiv de-a lungul unei perioade de tranziţie de
doisprezece ani, perioadă care a expirat la 31 decembrie 1969. Totodată a fost prevăzută
dezvoltarea unei politici agricole comune, pentru aceeaşi perioadă de timp, precum şi parţial, o
politică asemănătoare privind transporturile.
Deşi în limbajul comunitar uzual întâlnim alături de termenul de „piaţă comună” şi pe
cel de „piaţă interioară” sau „piaţă unică”, în cauza 15/81, Schul, din 5 mai 1982, Curtea de
Justiţie a instituit o ierarhie privind acest lucru: „Noţiunea de piaţă comună… vizează
eliminarea oricărui obstacol în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuzionării
pieţelor naţionale într-o piaţă unică realizând condiţii pe cât posibil apropiate de cele ale unei
veritabile pieţe interioare. De unde rezultă că piaţa interioară necesită: „un grad superior de
integrare economică, presupunând eliminarea completă a obstacolelor tehnice şi fiscale în
calea schimburilor, consolidarea coordonării politicilor economice ale statelor membre,
armonizarea crescută a legislaţiilor şi reglementărilor naţionale”33.
Piaţa economică trebuie să aibă în vedere respectarea principiului unei economii
deschise de piaţă în care concurenţa este liberă; instituirea uniunii economice şi monetare
unice implică şi alte activităţi ale statelor membre şi ale Comunităţii, menţionate în conţinutul
politicilor monetare şi de schimb, astfel, distingem două direcţii ale acţiunii statelor şi
Comunităţii:
1. fixarea irevocabilă a ratei de schimb ducând la instituirea unei monede unice;
2. definirea şi promovarea unei politici monetare şi a unei politici unice de schimb.
De unde rezultă că o politică monetară şi de schimb unică şi clară trebuie să fie
favorizantă şi să sprijine politicile monetare generale în Comunitate şi să nu fie restrictivă

33
J.-M. Favret, Droit et pratique de L’Union européenne, Gaulino editeur, 2003, p. 47.

29
sau prohibitivă; toate aceste activităţi trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiile
financiare fundamentale ca:
o preţuri stabile;
o finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase;
o balanţă de plăţi stabilă.
Aceste activităţi ocupă un loc permanent în preocupările Comunităţii/UE precum şi a
statelor membre care trebuie să aibă în vedere nu numai natura concretă a activităţii ci şi
scopul acestora care poate fi finis proximus sau finis remotus34.

34
„Finis Proximus” – scop imediat; „Finis Remotus” – scop depărtat.

30