Repere istorice în formarea și evoluţia Dreptului Uniunii Europene

1.Dreptul comunitar şi dreptul Uniunii Europene - o cuvenită distincţie

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană a fost

învestită cu personalitate juridică şi a preluat competenţele conferite anterior Comunităţilor Europene. Distinct
de beneficiile indiscutabile ale intrării în vigoare ale acestui tratat, se remarcă o problemă de ordin terminologic
necesar a fi clarificată pentru o corectă înţelegere a construcţiei europene de la formarea Comunităţilor
Europene şi până în prezent, şi anume distincţia dintre ‖dreptul comunitar european‖ şi ‖dreptul Uniunii
Europene‖.
Astfel, potrivit doctrinei1, dreptul comunitar european reprezintă categoria juridică care desemnează
ansamblul de reguli juridice instituite prin cele trei tratate iniţiale ale Comunităţilor Europene care au pus
bazele unei noi ordini juridice – ordinea juridică comunitară, fiind o ramură de drept distinctă, cu caracter
autonom, atât faţă de dreptul internaţional public cât şi faţă de dreptul intern al statelor membre.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a determinat înlocuirea Comunităţilor Europene cu
Uniunea Europeană ca structură juridică nou constituită prin efectul investirii sale cu personalitate juridică 2,
astfel încât dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene, incluzând toate dispoziţiile adoptate în trecut
în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), în versiunea anterioară Tratatului de la
Lisabona3.Concret, remarcăm în textul tratatului prevederi potrivit cărora anumite cuvinte cum sunt
‖Comunitatea‖ sau ‖Comunitatea Europeană‖ se înlocuiesc cu ‖Uniunea‖, cuvintele ‖Comunităţilor Europene‖
sau ‖ale CEE‖ se înlocuiesc cu ‖(ale) Uniunii Europene‖, iar adjectivul ‖comunitar‖ se înlocuieşte prin ‖a/al/ai/ale
Uniunii‖, cu excepţia articolului 299 alineatul 6 litera c, renumerotat 31 la aliniatul 5 litera c.
În acest context, remarcăm preocuparea doctrinei pentru definirea dreptului Uniunii Europene încă de
la începutul anilor 2000, ca reprezentând:
- un ansamblu de norme juridice prin care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor
europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de progres şi
dezvoltare ale popoarelor continentului european4;
- acea ordine juridică cu caracter autonom, unitar şi original, integrată în sistemul juridic al statelor
membre, care grupează totalitatea normelor cuprinse în tratatele comunitare şi în actele adoptate pe baza şi în
aplicarea acestora, emise după o procedură specifică, de instituţii proprii, cu ajutorul cărora se realizează
procesul de integrare5;
- ca fiind ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele iniţiale şi în cele ulterioare ale
Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene privind instituirea, organizarea şi funcţionarea acestora, precum
şi a normelor cuprinse în actele normative adoptate de instituţiile comunitare competente, în exercitarea
atribuţiilor acestora, aşa cum le-au fost conferite prin tratate, norme juridice ce beneficiază de aplicabilitate
directă şi imediată în ordinea juridică a statelor membre6.

2. Dreptul Uniunii Europene –trăsături specifice

1
Diaconu, N., Dreptul Uniunii Europene-Tratat, ediţia a II-a revizuită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2011, p.11.
2
Facem precizarea că Uniunea Europeană s-a creat ca şi concept politic odată cu Tratatul de la Maastricht, apreciat ca
fiind cea mai importantă reuşită din istoria Comunităţilor europene de la semnarea Tratatului de la Roma, însă saltul
calitativ real de la Uniune ca şi concept politic la Uniune ca persoană juridică s-a realizat prin Tratatul de la Lisabona
intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009 – a se vedea, Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană
şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C
83, 30.03.2010
3
A se vedea în acest sens, Vataman, D., Dreptul Uniunii Europene, curs universitar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p.9.
4
Mazilu, D., Integrare Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex, 2001, p.56.
5
Cotea, F., Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 413.
6
Diaconu, N., op. cit., 2011, p.16.

1
 Dreptul Uniunii a luat naştere prin acordul de voinţă al statelor membre, care au acceptat să renunţe la
o parte din suveranitatea lor şi să se supună deciziilor adoptate de instituţiile supranaţionale create de ele 7. Pe
cale de consecinţă, dreptul Uniunii este un drept comun statelor membre, cunoaşterea specificului acestuia
presupunând analiza acestuia din punct de vedere al trăsăturilor specifice, ceea ce implică cunoaşterea
conţinutului, obiectului, subiectelor, caracterului şi raporturilor cu ordinea juridică internă a statelor membre
şi a poziţiei sale în raport cu ordinea juridică internaţională.
Sub un prim aspect, conţinutul dreptului Uniunii Europene este format dintr-un ansamblu organizat şi
structurat de norme juridice cu caracter specific, cuprinse în tratatele de instituire a Comunităţilor Europene,
în tratatele modificatoare (inclusiv tratatele de aderare a noi state), în tratatele de instituire a Uniunii Europene,
precum şi în actele normative adoptate de instituţiile Uniunii cu competenţe în domeniu; normele juridice ce
întră în conţinutul dreptului Uniunii Europene sunt de directă şi imediată aplicabilitate în ordinea juridică a
statelor membre, cu excepţiile cuprinse în tratate şi care evidenţiază aplicarea normelor dreptului naţional.
Concret, dreptul Uniunii Europene cuprinde8:
- conţinutul (principii, obiective politice, norme juridice) tratatelor institutive ale Comunităţilor
europene şi al tratatele modificatoare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la
Amsterdam, Tratatul de la Nisa);
- actele normative adoptate de instituţiile Uniunii Europene pentru punerea în aplicare a tratatelor
(regulamente, directive, decizii, recomandări);
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
- declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
- acţiunile comune, poziţiile comune, convenţiile semnate, rezoluţiile, declaraţiile şi alte acte adoptate
în cadrul politicii externe şi de securitate comune şi al cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
- acordurile internaţionale la care este parte Uniunea Europeană, precum şi cele încheiate între
statele membre ale Uniunii Europene cu referire la activitatea acesteia.
În ceea ce priveşte obiectul dreptului Uniunii Europene, acesta este format din raporturile juridice
încheiate între subiectele dreptului Uniunii (Uniunea Europeană, statele membre, instituţiile Uniunii,
persoanele fizice şi juridice participante la aceste raporturi juridice) în domeniile de competenţă a Uniunii şi
în vederea realizării acestor competenţe, astfel cum sunt prevăzute prin tratate.
Într-o opinie exprimată în doctrină şi pe care o împărtăşim, se arată că dreptul Uniunii Europene are
un caracter politico-juridic9, componenta politică fiind în mod evident accentuată de evoluţia creării Uniunii
până la Tratatul de la Maastricht, iar componenta juridică fiind dată de personalitatea juridică conferită Uniunii
Europene prin Tratatul de la Lisabona.

3. Dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional public. Distincţie

Calificat unanim ca fiind o specie sui generis a dreptului în general, creaţie a organizaţiilor comunitare,
principal instrument al construcţiei europene şi al realizării obiectivelor pentru aplicaţia concretă a mai
vechiului ideal de unitate europeană, dreptul Uniunii Europene se deosebeşte de contemporanul drept
internaţional public şi de dreptul naţional al statelor10.
Constituirea iniţială a dreptului Uniunii Europene exclusiv din norme juridice cuprinse în tratate
internaţionale clasice, face ca acesta să poată fi încadrat, formal, ramurii dreptului internaţional public.
Cu toate acestea, potrivit doctrinei11, dreptul Uniunii Europene are anumite trăsături

7
Pentru cercetarea raportului suveranitate naţională-guvernare suprastatală , a se vedea, Cătană, E.L., Principiile bunei
guvernări.Evoluţii europene şi studii comparative, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 33-40; de asemenea,
Vataman, D., op. cit, p.9.
8
A se vedea în acest sens, Scăunaş, S., op. cit., p.145
9
Diaconu, N., op. cit., 2011, p.16.
10
Scăunaş, S.,Uniunea Europeană. Construcţie. Reformă. Istituţii. Drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.144
11
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană – Instituţii. Mecanisme, ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
pp.96-97

2
caracteristici care-l diferenţiază de dreptul internaţional public:
a) el este într-o mai mare măsură un drept „intern" al statelor membre decât un drept „extern",
între aceste state;
b) în timp ce dreptul internaţional public reglementează doar drepturile şi obligaţiile statelor în
raporturile dintre ele12, dreptul Uniunii Europene reglează şi raporturi juridice stabilite între persoane juridice
sau/şi persoane fizice, precum şi între acestea şi statele membre.
c) instrumentele dreptului internaţional sunt tratatele internaţionale, rodul voinţei suverane a statelor
semnatare; dreptul Uniunii Europene conferă instituţiilor Uniunii puterea de a adopta norme juridice
obligatorii, în conformitate cu interesul comunitar, care se plasează aşadar deasupra intereselor naţionale, ale
statelor membre. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat în deciziile sale faptul că instituţiile
comunitare create prin tratatele comunitare exercită drepturi suverane provenite de la statele membre, adoptând
legislaţie în mod autonom, însă în limitele prevăzute de tratatele comunitare.
d) tratatele internaţionale clasice care stau la baza organizaţiilor internaţionale nu se ocupă prea mult
de latura jurisdicţională a funcţionării organizaţiei, în timp ce dreptul Uniunii Europene reglementează
mijloace de control jurisdicţional strict asupra gradului de respectare a normelor cuprinse în tratate sau adoptate
de instituţiile comunitare, în care rolul primordial îl are Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Ca urmare, dreptul Uniunii Europene tinde să se apropie mai mult de un drept intern, naţional, decât de
dreptul internaţional clasic, fiind o construcţie atipică, originală, şi, până acum, destul de viabilă.

12
Obiectul dreptului internaţional public rezultă, în esenţă, din definiţia prezentată. Este vorba tocmai despre relaţiile dintre
subiectele dreptului internaţional (state, organizaţii internaţionale guvernamentale, popoare care-şi exercită dreptul la
autodeterminare); relaţii diverse: politice, economice, militare, financiare, ştiinţifice, culturale, diplomatice, consulare etc. -
Scăunaş, S., op. cit., p.147

3
 Capitolul I. Istoricul formării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

I.1. Premisele creării Comunităţilor Europene

Construirea Europei unite a fost şi este dorinţa popoarelor sale de a crea un continent în care războaiele,
dezordinea şi sărăcia să fie izgonite odată pentru totdeauna, iar "bătrânului continent" să i se redea strălucirea
la care are dreptul.
O istorie lungă şi grea a apăsat popoarele europene. Intoleranţe şi ambiţii pe plan naţional, presiuni
venite din afară, defecte de omogenitate în origine, obiceiuri şi tradiţii, în comportament social, inegalitatea
resurselor şi dezvoltării social-economice, rivalităţi politice, conflicte de interese, sunt cauzele principale, sunt
marile dificultăţi care au stat în calea doritei unităţi.
Statele europene au fost preocupate să coopereze încă din cele mai vechi timpuri, ideea de unitate
europeană însoțindu-le existența de-a lungul veacurilor. Așa cum s-a apreciat și în doctrină13, Imperiul Roman
a realizat și dezvoltat pentru prima dată ideea de „civilizație unitară‖, prin cuceririle sale, prin romanizarea
impusă, și mai târziu, prin apariția creștinismului. Însă, cooperarea instituționalizată dintre state, apare mult
mai târziu, primele modalități de colaborare îmbrăcând forma congreselor și a conferințelor14. Abia în secolul
XIX statele reușesc să amplifice cooperarea dintre ele, de tip permanent, prin constituirea organizațiilor
internaționale guvernamentale. În tot acest timp, a existat preocuparea constantă pentru unitatea europeană,
dintre promotori amintim pe Victor Hugo15, care lansează pentru prima dată ideea Statelor Unite ale Europei.
În prima parte a secolului XX, marcat de cele două războaie mondiale, nu s-a renunțat la mișcarea de
unificare a Europei. In special după Primul Război Mondial, proiectele unității europene încep să fie tot mai
aprinse. Astfel, s-a înființat Societatea Națiunilor, organizație guvernamentală cu scop de menținere a păcii
mondiale, dar care nu a reușit să-și atingă țelul propus, dovadă fiind declanșarea celui de-al doilea Război
Mondial. Chiar și în acest context ideea de unitate europeană este promovată la cel mai înalt nivel.
După cum se precizează în doctrină16, finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa
devastată. Divizată între cele două grupe de interese: cele ale S.U.A. şi Marii Britanii, care urmăreau stoparea
expansiunii sovietice, respectiv viziunea mondială a U.R.S.S.17, care dorea extinderea influenţelor sale şi în
vestul Europei, prinde contur o „Idee Europeană‖18, momentul favorabil fiind sfârşitul războiului mondial
dintre 1939-1945, care coincide cu ruperea în două a Europei: Europa occidentală şi Europa comunistă.
Înfrângerea Germaniei imperiale, dezmembrarea Austro-Ungariei, căderea Imperiului ţarist, izolarea
Rusiei bolşevice au determinat printre altele naşterea unor noi ideologii şi o dată cu aceasta şi a unor noi
tentative mai coerente şi mai realiste de unificare a Europei19, determinate de necesitatea creării unei baze
solide pentru o pace durabilă20 între statele Europei.
Ca urmare, trebuia găsită forma unor asocieri de state în care unitatea şi exclusivitatea marilor decizii
politice să fie luată la vârf, în care voinţa comună exprimată în norme juridice să fie aplicată şi executată de o
putere centrală în interesul general, în care o pluralitate de state independente să cedeze o parte din
suveranitatea lor în favoarea unei asemenea puteri capabilă să poată garanta unitatea politică şi economică a
statelor asociate, în care neînţelegerile dintre

13
A se vedea în acest sens, Scăunaş, S., op. cit., p.27.
14
Unul dintre primele congrese a fost cel care a dus la sfârșit Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), prin Pacea
Westfalică încheiată la Osnabrük și Münster. Idem, p.26.
15
Victor Hugo (1802-1885), scriitor, dramaturg și poet francez, a promovat această idee pentru prima dată în cadrul
Congresului Internațional pentru Pace de la Paris din 1849.
16
Dragoş, D.C., op.cit., p.1
17
Baldwin, R., Wyplosz, C., Economia integrării europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.24
18
Bărbulescu, I.Gh., De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană. Uniunea Europeană: aprofundare şi
extindere, Editura 3, Bucureşti, 2001, p.41
19
Moroianu-Zlătescu, I., Drept şi acquis comunitar- suport de curs-, partea I, Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative- Facultatea de Administraţie Publică (Departamentul Pentru Învăţământ La Distanţă), Bucureşti, 2005,
p.19
20
A se vedea în acest sens, Ştefan, T., Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.1

4
state să fie aduse spre rezolvare înaintea unei instanţe recunoscute pentru obiectivitatea ei.
Mai mult, integrarea europeană a generat de-a lungul deceniilor un puternic fundament juridic, un
amplu cadru instituţional constând într-o multitudine de organisme comunitare, modalităţi specifice de
implementare a politicilor ce îi sunt proprii, politici comune în domeniile agricol, social, monetar, fiscal, etc.21

I.2. Primele organizaţii europene. Abordarea interguvernamentală.

Primele încercări de cooperare economică şi militară între statele Europei occidentale sunt marcate de
principiile abordării interguvernamentale, care în esenţă relevă dorinţa statelor de a-şi păstra neatinsă
suveranitatea în cursul procesului de cooperare22.

I.2.1. OECD şi NATO

Astfel, în 1948 ia naştere Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), considerată
în doctrina internaţională ca fiind unul dintre cele mai importante rezultate ale eforturilor Europei de Vest de
a rezista comunismului23, organizaţie menită să gestioneze, în comun, ajutorul american atribuit de S.U.A.
prin Planul Marschall24. Doctrina25 menţionează şi faptul că, planul Marschall de ajutorare a statelor europene
aflate în evidente dificultăţi economice şi sociale la sfârşitul războiului s-a realizat sub condiţia aplicării de
către aceste state a unor programe de restructurare.
Importanţa O.C.E.E. a scăzut atunci când finanţarea Planului Marschall a luat sfârşit şi accentul
cheltuielilor americane a fost mutat pe obiective militare26 prin înfiinţarea, în 1949, a Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)27, care instituţionalizează legătura de apărare dintre S.U.A. şi Europa28, fiind
dotată începând cu anul 1950 ca structură militară.
Începând din anul 1961, O.C.E.E. poartă denumirea de Organizaţia Economică de Cooperare şi
Dezvoltare (O.E.C.D.), având ca scop stabilitatea și dezvoltarea economică mondială, asigurând un nivel de
trai ridicat tuturor cetățenilor statelor membre. În prezent O. E. C. D. întrunește 3529 de state și este un „club‖
al celor mai dezvoltate țări din lume la care România speră să adere în cursul anului 2017. Trebuie subliniat
că, printre politicile sale de creștere economică, O. E. C. D. E. a promovat ideea de susținere reciprocă între
state pentru a ajunge la cele mai favorabile rezultate, iar recomandările și previziunile sale în domeniu
reprezintă liniile diriguitoare a guvernării publice a statelor membre.

I.2.2. Consiliul Europei

La 5 mai 1949, pentru a completa pe plan politic30 organizaţiile OECE (economică) şi NATO
(militară), a luat naştere Consiliul Europei prin semnarea la Strasbourg a statutului său de către Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia care a intrat în
vigoare la 3 august 1949. După intrarea Ucrainei şi a Macedoniei în

21
A se vedea, Diaconu, N., op. cit., 2011, p.12.
22
Dragoş, D.C., op. cit., p.3; pentru aprofundarea curentului interguvernamental, a se vedea şi Bărbulescu, I.Gh., op.
cit., p.50; Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., pp.22-23
23
Baldwin, R., Wyplosz, C., op. cit., p.25
24
Fuerea,A., Manualul Uniunii Europene, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.,
Bucureşti, 2004, p.11; generalul Marschall a ţinut în 1947 la Harvard un discurs devenit celebru, prin care argumenta
necesitatea stopării expansiunii comunismului prin reconstrucţia rapidă a Europei Occidentale, devastată de război – a se
vedea în acest sens, Dragoş, D.C., op. cit., p.3
25
Manolache, O., Drept comunitar, ediţia a IV-a, Editura All Beck, 2003, p.1
26
A se vedea în acest sens, Baldwin, R., Wyplosz,C., op. cit., p.26
27
În urma negocierilor dintre S.U.A., Canada, Norvegia, Islanda, Portugalia, Marea Britanie, Franţa Belgia, Olanda,
Luxemburg, Danemarca, Italia, Germania, ulterior alăturându-se Turcia şi Grecia, Cehia, Polonia şi Ungaria, iar în 2004
au fost ratificate tratatele de aderare a României, Bulgariei, Sloveniei, Slovaciei
28
Dragoş, D. C., op. cit., p.4
29
În prezent statele membre O. E. C. D. sunt: Australia, Austria, Belgia, Canada, Chile, Cehia, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Korea, Letonia, Luxembourg, Mexic,
Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia,
Regatul Unit al Marii Britanii, SUA. A se vedea www.oecd.org, la data de 03.10.2017.
30
În acest sens, a se vedea Fuerea, A., op. cit., p.11

5
octombrie 1995, a Rusiei şi Croaţiei în 1996, şi a Georgiei la 27 aprilie 1999, Consiliul Europei număra 41 de
state.
Consiliul Europei asigură la ora actuală cel mai eficient mecanism de protecţie şi promovare a
drepturilor omului prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi prin identificarea noilor
ameninţări la adresa drepturilor omului şi demnităţii umane, promovarea educaţiei şi formării în domeniul
drepturilor omului.
În prezent Consiliul Europei cuprinde 47 de state, în urma aderării următoarelor state: Armenia,
Azerbaijan (2001), Bosniei şi Herzegovinei (2002), Serbia (2003), Monaco (2004) și Muntenegru (2007). Cu
excepţia Belarusului (care este suspendat), putem afirma că întreaga Europă este acoperită. De fapt, toate
statele membre ale Uniunii Europene fac parte din Consiliul Europei, anterior aderării. De asemenea, Statele
Unite, Canada, Mexic, Vaticanul şi Japonia au statut de observator pe lângă instanţele interguvernamentale ale
Consiliului. Sediul organizaţiei este la Strasbourg.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1 al. A din Statutul Consiliului Europei, scopul organizaţiei este
"de a realiza o unitate mai strânsă între membrii săi pentru apărarea şi realizarea idealurilor şi principiilor
care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social".
For de cooperare interguvernamentală şi organizaţie cu rol consultativ31, sub egida Consiliului Europei
au fost elaborate, pe parcursul timpului un număr de peste 170 de documente de mare importanţă precum32:
- Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
- Carta Europeană a Autonomiei Locale;
- Carta Socială Europeană, recent revizuită, etc.
De asemenea, sub egida Consiliului Europei s-a constituit Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
a cărei misiune constă în verificarea respectării de către state a drepturilor şi garanţiilor prevăzute de
Convenţia europeană a drepturilor omului.

I.3.Abordarea comunitară (supranaţională). Planul Schuman33

Ideea reconcilierii franco-germane şi a unităţii europene a avut susţinători marcanţi încă din primii ani
de după război. Astfel, Churchill îndemna în 1946 Franţa şi Germania să construiască „Statele Unite ale
Europei‖.
Planul lui Jean Monnet34 din anul 1950 – plasarea producţiei franco - germane de cărbune şi oţel sub
responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente – făcut public sub numele de „Declaraţia‖ sau
„Planul Schuman de integrare europeană‖, are meritul de a fi abordat, într-o manieră nouă, problema
construcţiei europene. Metoda propusă, şi anume integrarea comunitară, acorda prioritate integrării sectoriale
şi celei economice, în detrimentul schemei tradiţionale a cooperării economice între state. Prin noua formulă
a „integrării‖ statele transferă unele din competenţele proprii în domenii bine delimitate către o nouă entitate
supranaţională, creată prin voinţa suverană a statelor35.
Transferul câtorva competenţe statale în favoarea unor organe centrale are ca scop interesul comun
cum ar fi în domeniul economic de pildă, eliminarea obstacolelor vamale şi fiscale, crearea unei pieţe comune,
coordonarea politicilor economice, bancare şi monetare şi altele.

31
Dragoş, D.C. , op. cit., p.5
32
Pentru o prezentare exhaustivă a documentelor elaborate sub egida Consiliului Europei, a se vedea Moroianu-
Zlătescu,I., op. cit., pp. 26-27
33
Născut la Luxemburg, Schuman a studiat şi lucrat în Germania până la sfârşitul primului război mondial ; el a devenit
francez după ce Alsacia şi Lorena au fost retrocedate Franţei în anul 1918; a ocupat diverse poziţii în guvernele franceze
de după război, inclusiv cele de ministru de finanţe, prim-ministru şi ministru de externe ; Schuman a oferit impulsul
politic pentru înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, fiind şi primul preşedinte al Parlamentului
European - Baldwin,R, Wyplosz, C., op. cit., p.28
34
Născut la Cognac în 1888, a fost un strălucit organizator, sprijinind armata aliaţilor să-şi organizeze aprovizionarea în
Primul şi cel de-al doilea război mondial; a fost un pro-european convins şi a condus mişcarea pentru Europa în anii
1950-1960 ; supranumit şi « părintele integrării europene », a fost creierul din spatele ideii CECO, continuând eforturile
pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice - ibidem
35
Fuerea, A., Temeiurile logico-juridice ale Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa (necesitate, oportunitate,
ireversibilitate din perspectivă instituţională şi normativă), în « Revista de drept public », nr. 2/2006, p.1

6
 Practic, Planul Schuman a urmărit evitarea unei noi conflagrații mondiale, iar unificarea acestei
industrii a cărbunelui și oțelului, industrie de bază în producerea de armament, nu a fost întâmplătoare. Astfel,
planul a fost acceptat imediat de către cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer36, care dorea să reconsolideze
poziția Germaniei în cadrul statelor occidentale.
După cum se menţionează în doctrină37, integrarea comunitară (supranaţionalitatea) are la bază
principiul potrivit căruia statele renunţă la o parte din suveranitatea lor delegând-o unui organism
internaţional atipic cu prerogative specifice de decizie în domeniul său de specializare şi cu personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre şi parţial superioară acestora. Transferul unora dintre
responsabilităţile statale către instituţii supranaţionale implică îngrădirea suveranităţii naţionale.

Extinderea Comunităţilor Europene şi Actul Unic European. Tratatele UE

1. Evoluţia Comunităţilor Europene. Crearea A.E.L.S.

După cum se precizează în doctrină44, Comunităţile europene au înregistrat un succes fulminant în
primii ani după 1958, astfel încât:
▪ comerţul între cele şase state membre a crescut anual cu aproape 30%;
▪ programul de eliminare a taxelor vamale între ţările membre (uniunea vamală), proiectat să fie
finalizat la sfârşitul anului 1969, s-a realizat cu un an şi jumătate mai repede, la fel ca şi procesul de introducere
a tarifului vamal extern comun.
Mai mult, în anii 1960-1970 se înregistrează o creştere spectaculoasă a producţiei agricole comune în
Comunitatea europeană, depăşindu-se cu mult nevoile de consum ale statelor membre concomitent cu scăderea
drastică a numărului celor care lucrau în agricultură.
Acest progres economic a provocat, în opinia aceluiaşi autor, invidia Marii Britanii care, de teama de
a nu fi exclusă din comerţul european, iniţiază crearea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.).
Astfel, la 4 ianuarie 1960, s-a semnat la Stockholm Convenţia pentru A.E.L.S. de către 7 state: Austria,
Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia la care s-a asociat în 1961 Finlanda, iar în
1970 Islanda. Convenţia a intrat în vigoare la 3 mai 1960.
Obiectivele asociaţiei urmăreau:
- organizarea între statele semnatare ale liberului schimb de produse industriale;
- suprimarea progresivă a principalelor bariere vamale precum şi a restricţiilor cantitative;
- să reprezinte o potenţială contrapondere politică faţă de C.E.E.
Zona liberului schimb era limitată la produsele industriale cu excluderea celor agricole şi a pescuitului.
Fiecare membru A.E.L.S. era însă liber în relaţiile vamale cu terţi. Asociaţia a fost calificată ca un fel de
"club"45 în care se acordau reciproc unele avantaje (drepturi vamale pentru produsele industriale). Nu exista o
armonizare a condiţiilor de producţie, nu exista o politică economică comună.

Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut ca Tratatul de la Maastricht) din 7 februarie 1992, precum şi
prin numeroase acte normative speciale (Tratatul de fuziune a executivelor din 1965, Actele de adeziune
încheiate cu ocazia lărgirii Comunităţilor Europene, etc.) ; pentru conţinutul integral al Tratatului şi alte detalii
, a se vedea lucrarea Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, editată cu sprijinul Fundaţiei
pentru o Societate Deschisă, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, pp.27-151.
43
Filipescu, I. P., Fuerea,A., Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti,
2000, p.14 44Moreau Defarges,P., Les institutions européennes, 6e edition, Armand Colin, Paris, 2002,
versiunea tradusă în limba română – Editura Armacord, Timişoara, 2002, p. 24; luat din Dragoş, D. C., op.
cit., pp.10-11

7
8