FUEREA Augustin, Fundamentele dreptului Uniunii Europene

Publicaţie: Revista Dreptul 11 din 2017

Autor:
FUEREA Augustin
Tip:
Doctrina

Fundamentele dreptului Uniunii Europene

dr. AUGUSTIN FUEREA*
* e-mail: augustin.fuerea@univnt.ro
Prof. univ. - Facultatea de Drept, Universitatea "Nicolae Titulescu" din Bucureşti
ABSTRACT
The foundations of European Union law lie in the reasons that European decision-
makers have identified, after the two World Wars, firstly, for the establishment of the
European Coal and Steel Community and then of the European Economic Community
and the European Atomic Energy Community. These reasons, however, find their
origins in the events that essentially marked the first half of the 20th century, identifying
themselves, among other things, through the developments recorded by the
international society, namely the international law, in general, evolutions which the
European society, and, implicitly, the European Union law, would not have been
possible to avoid.
Keywords: foundations; European Union law; the treaties establishing the European
Communities; the Treaty on European Union.
1. Consideraţii introductive. La o analiză aprofundată a materiei, constatăm faptul că, fără
îndoială, avem la dispoziţie toate argumentele necesare pentru a achiesa, pe deplin, la ideea
potrivit căreia "dreptul Uniunii Europene reprezintă un obiect de studiu complex şi
fascinant"1, motiv pentru care, prin articolul de faţă, ne propunem să răspundem provocărilor
pe care le presupune caracterul complex al dreptului Uniunii Europene, dar şi fascinaţiei
căreia nu-i poţi rezista atunci când este vorba despre această "nouă tipologie juridică", după
cum a fost denumită în doctrină2.
Fundamentele dreptului Uniunii Europene îşi găsesc izvorul chiar în temeiurile propriu-zise
ale Uniunii Europene, respectiv în "fundamentele generale"3 ale acestui nou subiect de drept
internaţional. Acest lucai se întâmplă deoarece fundamentele Uniunii Europene sunt multiple,
corelative şi complexe, intercondiţionându-se reciproc. În acest sens, Walter Cairns4
identifică, pe lângă fundamentele generale (promovarea progresului economic şi social;
afirmarea identităţii Uniunii Europene în plan internaţional; întărirea drepturilor şi aspiraţiilor
cetăţenilor Comunităţii/[Uniunii Europene]; cooperarea mai strânsă în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne şi conservarea acquis-ului comunitar/[Uniunii Europene]), fundamentele
economice, politice, istorice, dar şi pe cele juridice. Analizând fundamentele juridice, care fac
obiectul demersului nostru, autorul se referă la: efectul direct, aplicabilitatea directă şi
supremaţia dreptului UE; legislaţia UE: un sistem bazat pe Codul civil; acquis-ul
comunitar/[Uniunii Europene] şi Comunitatea/[Uniunea Europeană], ca persoană juridică.
Unele dintre aspectele mai sus menţionate vor face obiectul interesului nostru, în continuare.
Fundamentele dreptului Uniunii Europene se găsesc chiar în rosturile pe care decidenţii
europeni le-au identificat, după cele două războaie mondiale, pentru înfiinţarea, mai întâi, a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). apoi a Comunităţii Economice
Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA/Euratom). Aceste
rosturi însă îşi află originile în evenimentele care au marcat esenţialmente prima jumătate a
secolului al XX-lea, identificându-se, între altele, cu evoluţiile înregistrate de societatea
internaţională, respectiv dreptul internaţional, în general, evoluţii de sub anvergura cărora
societatea europeană şi, în mod implicit, Uniunea Europeană, cu normele care-i aparţin, nu ar
fi fost posibil să se sustragă.
În mod real, fundamentele dreptului Uniunii Europene sunt date, în primul rând, de valorile
pe care îşi propune să le promoveze, să le apere şi să le garanteze. Acestea, în timp, au fost
diferite.
Caracterul atipic, nonclasic al dreptului Uniunii Europene, pus în evidenţă, inclusiv, în
doctrina domeniului5, este dat de faptul că această nouă tipologie juridică, în mod firesc, se
inspiră, împrumutând caracteristici, deopotrivă, din ordinile juridice interne, cu precădere ale
statelor fondatoare6, dar şi din cele aparţinând organizaţiilor internaţionale universale (ONU,
cu instituţiile sale specializate) sau regionale existente la acea vreme, deosebindu-se, în egală
măsură, de toate acestea şi aducând noutatea prin ceea ce, într-un singur cuvânt, am putea-o
concentra în concepte de genul "integrare", "suprastatalitate" ori "supranaţionalitate".
În prezent, date fiind evoluţiile înregistrate, lucrurile stau diferit. S-a pornit de la o Piaţă
comună, ale cărei origini, în timp, istoriceşte vorbind, sunt cu mult înainte de secolul XX,
piaţă care "nu a fost decât un spaţiu economic mai mult sau mai puţin omogen (...) [în cadrul
căreia am putea] vorbi despre o ordine juridică aptă să se diferenţieze atât în raport de ordinea
internă a statelor, cât şi în raport cu ordinea juridică internaţională tradiţională. A fost, cel
mult, o ordine juridică internă lărgită, cu accente deosebite puse pe preocuparea de a contura
armătura juridică a sistemului instituţional comunitar"7.
Cu privire la faptul dacă dreptul Uniunii Europene, care, în timp, a cunoscut denumiri
multiple, este sau nu o nouă tipologie juridică, inclusiv în doctrina românească de după anul
1990, au existat astfel de preocupări, răspunsul conturându-se, după cum urmează:
"integrarea economică vest-europeană a realizat, treptat, şi un drept instituţional şi substanţial
comunitar. Acest corp de legi formează, deja, un sistem juridic ce se individualizează prin
trăsături specifice, ca sistem cu structură şi funcţii unitare care au conturat o ordine juridică
comunitară"8. Denumirea dreptul Uniunii Europene a cunoscut evoluţii dintre cele mai
diferite, raportate la dezvoltările înregistrate în legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina
domeniului. Astfel, dreptul Uniunii Europene este denumirea folosită pentru a defini
ansamblul de norme care guvernează raporturile stabilite de către Uniunea Europeană cu alte
subiecte de drept, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (la 1 decembrie 2009).
Potrivit art. 2 alin. (2) lit. a) din Tratatul de la Lisabona, cuvintele "Comunitatea" sau
"Comunitatea Europeană" se înlocuiesc cu "Uniunea", cuvintele "Comunităţilor Europene"
sau "ale CEE" se înlocuiesc cu "(ale) Uniunii Europene", iar adjectivul "comunitar" se
înlocuieşte prin "a/al/ai/ale Uniunii".
În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Comunicatul de presă nr. 108/09 din
10 decembrie 2009 privind hotărârea în Cauza C-345/08 Krzysztof Pesla c./Justizministerium
Mecklenburg-Vorpommern9, a folosit, pentru prima dată, expresia "interpretarea dreptului
Uniunii sau (...) validitatea unui act al Uniunii"10. Dreptul unional este denumirea folosită de
unii autori, în sensul de drept al Uniunii Europene, iar dreptul comunitar este denumirea
folosită pentru a defini ansamblul de norme care guvernează raporturile stabilite de către
Comunităţile Europene cu alte subiecte de drept, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona.
De la debutul construcţiei comunitare, la nivelul anilor '50. şi până în prezent, pentru această
ramură de drept, cu subramurile sale, chiar în statele fondatoare, au fost folosite mai multe
denumiri. Cu titlu de exemplu, în Franţa: Pierre Pescatore o intitulează L’ordre juridique des
Communautes europeennes11; Guy Isaac a denumit-o Droit communautaire general12 sau
Droit general de l’Union europeenne13; Joel Rideau se referă la Droit institutionnel de l’Union
et des Communautes europeennes14-, Jean Paul Jacque o intitulează Droit institutionnel de
l'Union Europeenne15. ca şi Sean Van Raepenbusch16. În literatura engleză reţin atenţia Paul
Craig şi Grâinne de Burca cu lucrarea EU Law: Text, Cases, and Materials17.
În România, începând din anii '90. denumirile folosite pentru această ramură de drept au fost,
de asemenea, dintre cele mai diverse: Ion P. Filipescu. Augustin Fuerea. Drept instituţional
comunitar european18-, Corina Leicu, Drept comunitar19-, Viorel Marcu. Drept instituţional
comunitar20; Gyula Fâbiân, Drept instituţional al Uniunii Europene21.
Consideraţiile de mai sus sunt utile tocmai pentru a observa de unde s-a pornit şi unde s-a
ajuns, gradual, treptat, prin tratatele modificatoare adoptate de-a lungul timpului, din
perspectiva cercetării noastre, dar şi pentru a anticipa viitorul dreptului Uniunii Europene.
Legătura dreptului Uniunii Europene cu ordinea juridică internă a statelor este de necontestat.
Totodată, raportarea la dreptul internaţional este indubitabilă, aşa cum rezultă din lucrările
apărute în materie22.
Conceptual, Walter Cairns apreciază că "dreptul Uniunii Europene poate fi definit atât în
termeni pozitivi [afirmativi], cât şi negativi [în sensul unor negaţii], adică ceea ce este şi ceea
ce nu este"23. Din primul punct de vedere, al termenilor pozitivi, autorul apreciază că "dreptul
UE poate fi definit ca totalitatea regulilor care, indiferent de izvor, guvernează activitatea şi
politicile Uniunii Europene"24. Definit în termeni negativi, adică "prin excludere", dreptul
Uniunii Europene nu include: regulile care guvernează instituţiile şi politicile altor organizaţii
europene (aici, autorul se referă la unele confuzii care se mai fac, încă, trimiţând, concret, la
Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului); legislaţia naţională care încorporează [transpune] dreptul comunitar/[Uniunii
Europene] şi dezbaterile parlamentelor naţionale privind politicile şi dreptul
comunitar/[Uniunii Europene]. Referitor la sintagmele "drept european" şi "drept comunitar",
acelaşi autor apreciază că, deşi au aproximativ aceeaşi semnificaţie (opinie pe care nu o
împărtăşim, date fiind posibilele confuzii mai sus invocate), în cele mai multe cazuri este
legitim să folosim atât termenul de "drept al UE", cât şi pe cel de "drept comunitar"25.
Alte opinii asupra dreptului Uniunii Europene ne sunt oferite de Sean Van Raepenbusch care
apreciază că "sursele [izvoarele dreptului Uniunii Europene] se diferenţiază atât prin
diversitate, cât şi prin ierarhizarea lor; ele nu au echivalent în nicio organizaţie
internaţională"26, fapt care confirmă teza pe care am formulat-o, în sensul caracterului atipic,
nonclasic al dreptului UE.
În acelaşi sens, se exprimă şi autorul român Viorel Marcu, precizând că "dreptul
comunitar/[UE] este format dintr-un ansamblu de norme juridice ordonate conform unor
principii de ierarhie precise şi riguroase, formând ordinea juridică comunitară/[a Uniunii
Europene]. Această ordine juridică este însă diferită atât de ordinea juridică internaţională, cât
şi de cea statală"27, opinie pe care o împărtăşim.
2. Repere istorice ale fundamentelor Uniunii Europene şi, în mod implicit, ale dreptului
Uniunii Europene, de la origini şi până în secolul al XIX-lea. Situarea, în timp, a originilor
ideii de unitate la nivel european observăm că se face diferit. Pe când juriştii au în vedere cele
două războaie mondiale, care au marcat, în mod esenţial, prima jumătate a secolului XX, ca
fiind la originile apariţiei unei astfel de idei, istoricii, şi nu numai, analizează extrem de
minuţios o astfel de problemă, raportându-se la etape istorice, chiar cu destul de multă vreme
în urmă apuse.
Aşa cum se exprimă un autor, "tradiţional, Europa a fost expresia unităţii în diversitate de
comunităţi de civilizaţie, a echilibrului, dar şi a divizării politice, economice, uneori chiar
culturale"28, dar, continuând, acelaşi autor apreciază că "încă din Antichitate, în special prin
acţiunea Romei, s-a realizat şi s-a transmis mai departe o civilizaţie unitară"29. "Practic, Roma
impune un model umanist cu privire la om, model preluat din umanismul grec, promovat de
mai mulţi filosofi, precum: Aristotel, Socrate sau Platon (...). Unitatea de credinţă determină
o unitate de civilizaţie, mai ales filosofică. În acelaşi timp, umanismul laic, ce punea în slujba
omului totul - societate, morală, educaţie -, se va transmite mai departe, dar tot prin prisma
valorilor creştine"30.
În acelaşi sens, originile ideii de unitate la nivel european, fiind foarte vechi, au fost plasate,
în timp, tot în Antichitate, când "cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei
astfel de tentative."31
Walter Cairns consideră că, în mod "contrar opiniei generale, noţiunea de unitate europeană
nu a răsărit din cenuşa primului război mondial. La începutul mileniului întâi, Imperiul
Roman a reuşit să se impună aproape în întreaga Europă de astăzi. După căderea Romei, în
anul 476 d. Cr., Carol cel Mare a încercat să refacă această masivă structură în secolul IX,
punând bazele Sfântului Imperiu Roman, care a rezistat până în 1806, incluzând o mare parte
din Europa Centrală şi de Vest"32
Fără a ne opri asupra tuturor dimensiunilor (politică, militară, filosofică, sociologică,
religioasă, economică ş.a.) pe care le cunoaşte ideea de unitate la nivel european, preocuparea
noastră, fiind de natură juridică, nu o putem analiza distinct de interferenţele cu acestea, dar,
mai ales, nu o putem separa de caracterul evolutiv istoric al unei astfel de întreprinderi
ştiinţifice. Aceasta deoarece "multă vreme ideea de unitate a Europei s-a confundat cu cea de
organizare a lumii: se rezuma astfel la Europa, dacă nu lumea cunoscută, cel puţin lumea
utilă"33.
Între factorii care au generat alimentarea ideii de unitate europeană se detaşează cei de natură
politică şi economică. Dacă ar trebui să analizăm primordialitatea, din perspectivă
catalizatoare, tentaţia ar fi aceea de a trimite la factorii de natură economică, însă o privire
atentă asupra acestora nu are cum să ignore omniprezenţa aspectelor de natură politică, din
punctul de vedere al primordialităţii, este adevărat, strâns corelate cu factorii de natură
economică, aceştia susţinând, de fiecare dată, discursul politic, concretizat într-o serie
întreagă de instrumente juridice.
Nevoia de securitate, asumată în comun, se află la baza mai multor demersuri europene, dar,
la început, a avut incidenţă internaţională universală. În lucrarea sa, Nouveau Cynee, apărută
în anul 1623, Emeric Cruce se referă la pacea internaţională, corelativă aspectelor economice,
în sensul că numai un astfel de climat poate favoriza tranzacţiile comerciale. Tocmai de
aceea, ideea de arbitraj a fost promovată a se realiza prin intermediul unei Adunări
permanente care să-şi desfăşoare lucrările la Veneţia.
Relevant pentru demersul nostru este Marele Proiect al lui Henric al IV-lea, proiect realizat
pe baza gândirii unui ministru al lui Henric al IV-lea, Sully. Ideea de la care pornea era aceea
a unei noi Europe având în componenţa sa 15 state coordonate de către un Consiliu comun.
Potrivit lui William Penn34, Dieta, beneficiind de protecţia unei armate proprii, ar fi fost
entitatea cea mai în măsură să realizeze o astfel de coordonare, formată din reprezentanţii
statelor europene. Aici întâlnim, deja, unele chestiuni de natură decizională, legislativă, sub
aspectul mecanismelor acceptate, din punctul de vedere al cvorumului dat de majoritatea de
trei pătrimi, care ar fi afectat suveranitatea acestor state.
Secolul al XVIII-lea începe sub semnul Proiectului păcii eterne, din anul 1712, proiect care
aduce în discuţie înfiinţarea unui Senat european, implicat din punctul de vedere al
atribuţiilor îndeplinite în rezolvarea problemelor de natură legislativă şi jurisdicţională.
Referitor la aceste repere istorice, mai sus invocate, ale ideii de unitate la nivel european.
Charles Zorgbibe35 face trimitere, tot sub cupola secolului al XVIII-lea. la Planul unei păci
universale şi eterne, aparţinând lui Jeremy Bentham, scris în anul 1789 şi publicat 50 de ani
mai târziu (1839). Acelaşi autor francez, în lucrarea sa. invocă un alt Proiect de pace eternă,
din anul 1795, aparţinând lui Kant, proiect care se referă la înfiinţarea Societăţii Naţiunilor,
întemeiată pe un "stat de drept" internaţional.
Secolul XIX a reprezentat "consacrarea statului-naţiune, una dintre cele mai mari provocări
din istorie. Figurile proeminente, ca Hugo, Mazzini, Proudhon şi Cattaneo, au propovăduit
apropierea dintre popoarele Europei, fără a face propuneri referitoare la modalităţile practice
de realizare"36.
Secolul al XIX-lea este secolul care cunoaşte frământări multiple, inclusiv din punctul de
vedere al europenismului, nevoia de apărare comună nefiind perimată. Edificatoare, în acest
sens, sunt tezele lansate de Victor Hugo cu prilejul discursului rostit de la tribuna
Congresului Internaţional pentru Pace de la Paris, din anul 1849, teze care creionează, fără
putinţă de tăgadă, apelul "în vederea Statelor Unite ale Europei"37. Apelul38 este impresionant
prin conţinutul său, chiar în zilele noastre, dată fiind finalitatea pe care o cunoaşte prin
instrumentele juridice care vor face obiectul analizei noastre.
La un alt nivel şi prin alte mijloace, sistemul napoleonian se dorea a fi o materializare a ideii
de unificare europeană. Pentru istorici şi politologi, secolul al XIX-lea este plin de provocări
din perspectiva Directoratului european, cu incidenţă internaţională universală. Juridiceşte
vorbind, cu impact asupra ideii de Europă unită, relevante sunt următoarele: Tratatul de la
Chaumont din 1814; Pactul Sfintei Alianţe din 1815 şi Tratatul de la Paris din 1815.
Dimensiunea politico-diplomatică a Directoratului european se concretizează, cu titlu de
exemplu, în întâlnirile organizate şi desfăşurate prin intermediul conferinţelor: Conferinţa de
la Londra din anul 1830; Conferinţa de la Paris din anul 1856; Prima Conferinţă de la Berlin
din anul 1878; Cea de-a doua Conferinţă de la Berlin din anul 1885; Conferinţa de la
Algeciras din 1906 (trecând în secolul XX) şi altele.
j. Secolul al XX-lea din punctul de vedere al dezvoltării fundamentelor dreptului Uniunii
Europene. În secolul XX, deja, discursul politico-juridic accentuează valenţele pragmatice ale
demersurilor privitoare la ideea de unitate la nivel european.
Contele Coudenhove-Kalergi, ale cărui origini sunt austro-ungare (după tată) şi japoneze
(după mamă), în calitate de cetăţean al Republicii Cehoslovace, a publicat, la Viena, în anul
1922, "manifestul Paneuropa"39. manifest potrivit cămia "problema Europei se reduce la două
cuvinte: unificare sau prăbuşire".
Un contribuitor merituos la ideea Europei Unite este danezul Heerfordt care, în anul 1924, a
publicat "eseul intitulat Europa Communis, care conţine (...) şi o analiză detaliată a ceea ce ar
putea fi instituţiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european"40. Interesantă este
viziunea pe care o are Heerfordt privind proiecţia viitoarei Europe, în sensul că, în eseul său,
anticipează înfiinţarea unei adunări interparlamentare (actualul Parlament European),
instituirea unui director al şefilor de stat (preşedintele Consiliului European, de după Tratatul
de la Lisabona) dispunând de dreptul de veto şi un minister federal responsabil în faţa
adunării interparlamentare (actuala Comisie Europeană). Mai mult, acesta anticipează ceea ce
în prezent ştim că se află sub incidenţa politicii agricole comune, vorbind, la acea vreme,
despre un regim special pentru agricultură şi, în mod cu totul excepţional, invocă instituirea
uniunii vamale, cu parcurgerea, anterioară, a unei perioade de tranziţie. Toate acestea sunt
aspecte la care face trimitere Charles Zorgbibe, în lucrarea sa41.
Alţi contributori de seamă aparţinând secolului XX sunt: Eduard Herriot42 şi Aristide
Briand43. În mod paradoxal, dacă ne raportăm la ceea ce se întâmplă în zilele noastre, în
condiţiile Brexitului. observăm o cu totul altă conduită din partea Angliei, care, "devenită pol
al Europei libere"44, manifestă aceeaşi opţiune privind unificarea europeană. Mai precis. "încă
din octombrie 1942. Winston Churchill îi adresează lui Anthony Eden un memorandum
asupra "statelor Unite ale Europei". Odată câştigată pacea, omul de stat britanic revine asupra
aceleiaşi teme cu prilejul unei conferinţe la Universitatea din Zurich, din 19 septembrie 1946,
preconizând crearea Statelor Unite ale Europei cu ambiţia de a "reconstitui familia europeană
şi de a-i oferi o structură care să-i permită să trăiască şi să se dezvolte în pace, securitate şi
libertate"45.
Rămâne de analizat cât de actual este discursul omului de stat britanic, dacă parcurgem
prevederile Tratatului de la Lisabona, semnat la mai mult de 61 de ani distanţă (13 decembrie
2007), care a denumit cel de-al V-lea titlu din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene chiar aşa: "Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie", în cadrul căruia există şi
funcţionează Uniunea Europeană.
Pentru jurişti, aceste preocupări se conturează, în mod pragmatic, odată cu apariţia unor
instrumente care pot dobândi o încărcătură legislativă, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor
pe care le incumbă existenţa unei astfel de construcţii europene, dar şi din punctul de vedere
al statelor care o compun. Memorandumul lui Alexis Leger privind organizarea unui regim de
Uniune Federală Europeană, de la 1 mai 193046, are un astfel de caracter premonitoriu.
Fundamentele principale ale dreptului Uniunii Europene le reprezintă, pe fond, cele trei
tratate de instituire a Comunităţilor Europene: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (TCECO); Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene
(TCEE) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(TCEEA/TEuratom).
A. Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Premergător
primului tratat, cel de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, declaraţia
ministrului de externe francez, Robert Schuman, din data de 9 mai 1950 (ziua de 9 mai
devenind Ziua Europei) privitoare la înalta Autoritate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului este
de natură să iniţieze, de iure, cel mai consistent demers privitor la edificiul european, edificiu
arhicunoscut, în prezent, sub denumirea de "Uniune Europeană".
În mod paradoxal, chiar dacă o astfel de comunitate are eminamente caracter economic, ea a
apărut din considerente politice care vizau prevenirea celei de-a 3-a conflagraţii mondiale.
"Pacea mondială n-ar fi salvgardată fără eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o
ameninţă. Contribuţia pe care o Europă organizată şi însufleţită o poate aduce civilizaţiei este
indispensabilă relaţiilor paşnice". De fapt, începând cu semnarea Cartei ONU la San
Francisco, în anul 1945 (în plan universal), şi continuând cu toate celelalte demersuri care s-
au derulat, în plan regional (inclusiv european), toate entităţile organizaţionale şi-au propus
promovarea acestor obiective paşnice. Nu întâmplător, Uniunea Europeană a dobândit
Premiul Nobel pentru Pace, dată fiind menţinerea Europei, timp de peste 50 de ani, în afara
focarelor de conflict47. Pe astfel de valori îşi întemeiază existenţa Uniunea Europeană şi, în
mod implicit, normele care îi compun sistemul de drept.
Declaraţia Schuman, neproducând efecte juridice, avea numai un caracter orientativ pentru
conduita subiectelor de drept cărora li se adresa, cu precădere pentru decidenţii acestora,
sugerându-le un plan de urmat, un proiect care s-a dovedit a fi de succes. Este vorba despre
iniţiatorii acestui demers (Germania şi Franţa), cărora li s-au alăturat încă 4 state, şi anume:
Belgia, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos. Cele şase state, cunoscute şi sub denumirea de
"state fondatoare ale Comunităţilor Europene" ori "state din prima linie a construcţiei
comunitare", au semnat, la Paris, la data de 18 aprilie 1951, primul instrument juridic, în
acest sens, adică Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
Tratatul a intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952 şi a produs efecte (politice, juridice,
economice ş.a.) timp de 50 de ani. Din aceste considerente, la data de 23 iulie 2002. Tratatul
a încetat să mai producă efecte şi, pe cale de consecinţă, şi prima Comunitate Europeană şi-a
încetat existenţa.
Valorile solide pe care se bazează prima Comunitate, dar nu numai, sunt sintetizate în
Preambulul Tratatului de instituire a CECO, preambul care este de natură să reunească "toată
filosofia care nu a încetat să-i inspire pe promotorii construcţiei europene"48.
Ideile subliniate în cadrul Preambulului enunţă şi susţin faptul că: pacea mondială nu poate fi
rezolvată decât prin eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă; o Europă
organizată şi puternică poate să aducă civilizaţiei o contribuţie indispensabilă menţinerii
relaţiilor pacifiste; Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să creeze, mai
întâi, o solidaritate de fapt şi prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică.
Finalitatea urmărită este aceea de a contribui, prin expansiunea producţiilor fundamentale ale
statelor membre, la ridicarea nivelului de trai şi la progresul acţiunilor pacifiste. În acest sens.
Preambulul se încheie, sub aspectul conţinutului său ideatic, cu hotărârea de a înlocui
rivalităţile seculare cu o fuziune a intereselor lor esenţiale pentru a fonda, prin realizarea unei
Comunităţi economice, primele baze ale unei comunităţi mai largi şi mai profunde între
popoare rivale aflate multă vreme în conflict şi să pună bazele unor instituţii capabile să
orienteze destinul lor comun.
Strict structural, Tratatul cuprinde: 4 titluri (titlul unu: Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului; titlul al doilea: Instituţiile Comunităţii: titlul al treilea: Dispoziţii economice şi
sociale; titlul al patrulea: Dispoziţii generale): 3 anexe; 3 protocoale (Protocolul privind
privilegiile şi imunităţile Comunităţii: Protocolul privind Curtea de Justiţie; Protocolul
privind relaţiile cu Consiliul Europei); schimbul de scrisori dintre Guvernul Republicii
Federale Germania şi Guvernul Republicii Franceze cu privire la teritoriul Saar şi Convenţia
privind dispoziţiile tranzitorii.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, referitor la CECO, în calitatea sa de subiect
de drept, art. 6 din tratat reuşeşte să surprindă toate acele elemente care ţin de esenţa unui
astfel de statut. Potrivit acestuia, "Comunitatea are personalitate juridică. În relaţiile
internaţionale, Comunitatea deţine capacitatea juridică necesară pentru a-şi exercita funcţiile
şi pentru a-şi atinge scopurile. În fiecare stat membru, Comunitatea deţine capacitatea juridică
cel mai larg recunoscută persoanelor juridice naţionale; aceasta poate, în special, să
dobândească şi să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie. Comunitatea este
reprezentată de instituţiile sale, care acţionează în limitele atribuţiilor acestora."
Printre numeroasele merite pe care le are TCECO, sistemul instituţional înfiinţat, într-o
manieră atipică, nonclasică, implicat în activitatea de legiferare şi control, ocupă un loc
aparte. Un astfel de sistem, care nici în prezent nu este depăşit, ci este numai completat şi
perfecţionat, reprezintă rezultatul principiilor consacrate prin tratat, principii care au fost
preluate din Planul Schuman, şi anume49: superioritatea instituţiilor, caracterul supranaţional,
independenţa instituţiilor; colaborarea între instituţii şi egalitatea între statele membre.
B. Tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice. În temeiul aceleiaşi hotărâri care a stat la baza înfiinţării primei comunităţi
europene, de a adânci şi extinde o astfel de conlucrare, în spiritul valorilor comune declarate
şi urmate, liderii celor 6 state fondatoare ale CECO, după încheierea Conferinţei de la
Messina, din 1-3 iulie 1955, şi-au orientat eforturile către realizarea unor obiective care vizau
înfăptuirea unei pieţe comune generale, armonizarea politicilor sociale şi organizarea unei
pieţe nucleare comune.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, "Conferinţa a dat semnalul relansării europene. S-a
decis ca viitorul cooperării europene să se bazeze pe integrarea economică şi, în particular, pe
stabilirea unei pieţe comune între statele membre"50. Un rol important în realizarea acestei
construcţii europene l-a avut ministrul belgian de externe, Paul-Henri Spaak; acesta,
coordonând un comitet interguvernamental, a avut responsabilitatea redactării raportului
preliminar, premergător semnării celor două tratate. Raportul Spaak, în mod similar Planului
Schuman, nu producea efecte juridice, având acelaşi caracter orientativ pentru conduita, în
materie, a aceloraşi 6 state fondatoare ale CECO. A fost motivul pentru care, la Roma, la data
de 25 martie 1957, toate cele 6 state au semnat două tratate care s-au constituit în veritabile
temeiuri juridice pentru înfiinţarea a încă două Comunităţi Europene, şi anume: Tratatul de
instituire a Comunităţii Economice Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene
a Energiei Atomice.
Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, pentru o perioadă nedeterminată, TCEE nu şi-a încetat
niciodată efectele, ci permanent a fost modificat. Au fost modificări care au vizat forma, dar
şi fondul acestui instrument juridic fundamental primar. Din punctul de vedere al formei, care
este de natură să genereze multe confuzii, avem în vedere schimbarea denumirii tratatului,
prin Tratatul de la Maastricht din 1992/1993, art. G1 (Tratatul privind Uniunea Europeană)
din "Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene" în "Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene". Fondul reglementărilor, care, într-o manieră succintă, vor face
obiectul analizei noastre, intervenite atât în secolul XX, cât şi în secolul XXI, este dat de:
fuziunea executivelor, din anul 1965; Actul Unic European (1986/1987); Tratatul de la
Maastricht (1992/1993); Tratatul de la Amsterdam (1997/1999); Tratatul de la Nisa
(2001/2003) şi Tratatul de la Lisabona (2007/2009). Acestora, tot cu titlu modificator, li se
adaugă tratatele de aderare, succesiv semnate de încă 22 de state, de la cele 6 state
fondatoare, Uniunea Europeană ajungând să numere, în prezent, 28 de state membre.
Analizat distinct, Tratatul de instituire a CEE se întemeiază pe hotărârea liderilor celor 6 state
fondatoare de a pune bazele unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, dar
şi pe decizia de a asigura printr-o acţiune comună progresul economic şi social al statelor lor,
înlăturând barierele care le separau.
Obiectivul principal al înfiinţării CEE a fost şi a rămas acela de a se ajunge la ameliorarea
constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale popoarelor statelor membre.
Cel de-al doilea articol al TCEE reglementează foarte sugestiv pentru ceea ce se
intenţionează, inclusiv în zilele noastre, "misiunea Comunităţii". Aceasta consta în: stabilirea
unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre;
promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în întreaga Comunitate;
extinderea continuă şi echilibrată; stabilitatea crescută; creşterea accelerată a nivelului de trai
şi fundamentarea unor relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte.
În vederea îndeplinirii misiunii sale, Comunitatea, potrivit condiţiilor şi ritmurilor prevăzute
în tratat, acţionează pentru: realizarea libertăţii de circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor; instituirea unei politici comune în domeniile agriculturii şi
transporturilor; o veritabilă concurenţă pe piaţa comună; prevenirea dezechilibrelor în
balanţele de plăţi; apropierea legislaţiilor naţionale ale statelor membre; crearea unui Fond
Social European; instituirea unei Bănci Europene de Investiţii la care se adaugă asocierea
ţărilor şi teritoriilor de peste mare, în vederea creşterii schimburilor şi a continuării, în
comun, a eforturilor de dezvoltare economică şi socială. Toate aceste acţiuni sunt duse la
îndeplinire de un sistem instituţional, potrivit art. 4 TCEE, format din: Parlamentul European;
Consiliul; Comisia şi Curtea de Justiţie.
Referindu-se la particularităţile ordinii juridice pe care se fundamentează dreptul Uniunii
Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Hotărârea Flaminio Costa c. ENElC51,
arată că "Tratatul de instituire a CEE a realizat o ordine juridică proprie, integrată sistemului
juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a tratatului, şi care se impune jurisdicţiilor
acestora; instituind o Comunitate pe durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, cu
personalitate juridică, cu o capacitate de reprezentare pe plan internaţional şi, mai exact, cu
puteri reale izvorâte din limitarea de competenţe sau dintr-un transfer de atribuţii ale statelor
către Comunitate, acestea şi-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor
suverane şi au creat, astfel, un sistem de drept resortisanţilor şi chiar lor; având un izvor
autonom, dreptului născut din tratat nu ar putea deci, în baza naturii sale originale specifice,
să i se opună, pe cale juridică, un text intern, oricare ar fi acesta, fără a-şi pierde caracterul
comunitar şi fără să se pună problema chiar a bazei juridice a Comunităţii".
Cel de-al doilea tratat, semnat tot la Roma, în anul 1957, de către aceleaşi 6 state membre ale
CEE şi CECO. intrat în vigoare tot în anul 1958, este Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice. Prin intermediul tratatului, s-a urmărit, la scurt timp după
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, realizarea şi dezvoltarea unei industrii nucleare
europene, aşa cum prevede la art. 1. În acest sens, s-a dorit: dezvoltarea cercetării şi
diseminarea cunoştinţelor tehnice; asumarea unei funcţii de reglementare a aprovizionării
statelor cu combustibili nucleari şi minereuri care să culmineze cu înfiinţarea unei pieţe
nucleare.
Relevantă pentru substanţa tratatului, în materialitatea sa, este prevederea potrivit căreia
"Euratom dispune de un drept de opţiune asupra mineralelor, a materiilor prime şi a
materialelor fuzionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum şi de
posibilitatea de a exercita un control de securitate asupra destinaţiei finale a produselor, astfel
încât acestea să nu fie folosite în scopuri militare. În acest scop, orice întreprindere care
manipulează materiale nucleare este obligată să prezinte Comisiei informaţii asupra activităţii
desfăşurate, cu excepţia materialelor destinate nevoilor de apărare"52.
C. Planul Fouchet. Prima variantă a planului, datând din 19 octombrie 1961, se constituie
într-un veritabil fundament al Uniunii Europene din zilele noastre, îndeosebi de după Tratatul
de la Lisabona, cu precădere, dacă avem în vedere dispoziţiile art. I din primul titlu potrivit
cărora "se instituie, prin prezentul tratat, o Uniune de state (...) desemnată prin termenul
Uniune". Aceasta este fondată pe respectarea personalităţii popoarelor şi statelor membre, pe
egalitatea drepturilor şi obligaţiilor", dar, în cadrul aceluiaşi articol, se precizează că Uniunea
"este indisolubilă", pentru ca, la cel de-al III-lea articol, Planul Fouchet să prevadă că
"Uniunea are personalitate juridică" (este exact formularea din Tratatul privind Uniunea
Europeană, art. 47, de după momentul Lisabona).
Titluri distincte sunt consacrate, în cadrul aceleiaşi prime variante a Planului: dispoziţiilor
generale (titlul V); obligaţiilor statelor membre (titlul III); finanţelor Uniunii (titlul IV) şi
instituţiilor Uniunii (titlul II).
Propuneri de reglementare detaliată, dar pornind de la prima variantă a Planului Fouchet. au
fost lansate în lunile februarie-martie 1962, pe de o parte, de Franţa ("Proiectul de Tratat
stabilind o Uniune de state"), pe de altă parte, de către celelalte 5 state fondatoare ale CECO,
CEE şi Euratom ("Proiectul de Tratat stabilind o uniune de state şi popoare"). Şi acestea, prin
conţinutul lor, se constituie în tot atâtea temeiuri ale demersurilor viitoare, de sorginte
juridică, cu influenţe majore asupra tratatelor modificatoare, ulterior adoptate.
D. Tratatul de fuziune, din anul 1965, intrat în vigoare în anul 1967, semnat la Bruxelles, de
către statele membre ale celor 3 Comunităţi Europene, şi-a propus şi a realizat reforma în
materie instituţională, dând naştere unui Consiliu unic şi unei Comisii unice pentru toate cele
trei Comunităţi. În mod implicit, s-a ajuns la un buget unic al Comunităţilor şi la o
administraţie comunitară unică. Procesul de unificare a vizat numai planul instituţional, o
astfel de fuziune nerealizându-se cu privire la cele 3 Comunităţi, care continuă să existe şi să
funcţioneze ca subiecte de drept internaţional, de tipul organizaţiilor internaţionale, de sine
stătătoare.
E. Actul Unic European (AUE - 1986/1987). "Tratatul de la Roma a oferit cadrul juridic
pentru CEE timp de aproape 30 de ani, sub rezerva Tratatului de fuziune. Acest fapt este cu
atât mai remarcabil, având în vedere că, în anii care au urmat adoptării AUE, a avut loc un
proces aproape continuu de reformă a tratatelor. Au existat totuşi evoluţii importante în
perioada dintre Tratatul CEE şi Actul Unic European"53. Autorul se referă atât la evoluţiile de
ordin cantitativ (extinderea UE), cât şi la cele de ordin calitativ, privitoare la mecanismele
decizionale, mecanisme în care instituţiile Comunităţilor Europene şi statele membre au fost
implicate, deopotrivă.
Fără a intra în detalii referitoare la aceste mecanisme, rămânând în sfera valorilor pe care se
întemeiază Uniunea Europeană şi dreptul Uniunii Europene, sub aspect evolutiv, constatăm o
serie de dezvoltări consacrate chiar în Preambulul AUE. Acestea se referă la voinţa de a
continua opera începută cu tratatele de instituire a Comunităţilor Europene şi de a transforma
ansamblul relaţiilor dintre statele lor într-o Uniune Europeană, pe baza Comunităţilor care
funcţionează după propriile lor reguli, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a cooperării europene
între statele semnatare în sfera politicii externe, punând la dispoziţia Uniunii mijloacele
necesare.
Elementele de noutate, sub aspectul consacrării la un astfel de nivel, includ promovarea
împreună, de către statele membre, a democraţiei, bazându-se pe drepturile fundamentale,
recunoscute în constituţiile şi în legile statelor membre, în Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în Carta Socială Europeană, în special
libertatea, egalitatea şi justiţia socială.
Nici aspectele de natură economică nu sunt ignorate, AUE urmărind obţinerea de rezultate în
domeniile integrării economice, ameliorarea situaţiei economice şi sociale, prin aprofundarea
politicilor comune, şi urmărirea unor noi obiective (ex.: realizarea progresivă a Uniunii
Economice şi Monetare şi constituirea Sistemului Monetar European pentru o mai bună
cooperare între Comunitate şi băncile centrale ale statelor membre). Obiectivele economice
sunt completate de cele care se referă la politica externă, la planul internaţional privind
contribuţia, împreună a statelor membre, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, în
conformitate cu angajamentul asumat în cadrul Cartei Naţiunilor Unite.
F. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (TUE - 1992/1993). Potrivit doctrinei
de specialitate54, "TUE a adus modificări importante Tratatului de la Roma, atât din
perspectivă instituţională, cât şi din cea de fond". Pe lângă structura pe cei trei piloni pe care
o cunoaşte Uniunea (comunitar, politica externă şi de securitate comună, respectiv justiţie şi
afaceri interne), modificări semnificative au intervenit în materie instituţională, decizională
(Uniunea numărând, în anul 1992, 12 state membre, faţă de cele 6 fondatoare) şi cu privire la
multiplicarea domeniilor care intră sub incidenţa competenţelor CE (ex.: cultură, sănătate
publică, protecţia consumatorului ş.a.).
Relevant este şi faptul că Tratatul de la Maastricht a fost semnat după schimbările majore
intervenite în Europa Centrală şi de Est, deschizând noi perspective pentru aceste state,
inclusiv pentru România, în sensul posibilităţii aderării la UE.
Pe scurt, Tratatul de la Maastricht include: modificări şi completări ale celor 3 tratate
existente, de instituire a CECO, CEE şi Euratom (Tratatul de instituire a Comunităţii
Economice Europene se va numi, de acum înainte, Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene); dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, în special,
între autorităţile poliţieneşti şi cele judiciare; dispoziţii privind politica externă şi de
securitate comună şi dispoziţii privind politica socială. Acestora li se alătură reglementări
privind: cetăţenia unională; Uniunea Economică şi Monetară şi uniunea politică.
G. Tratatul de la Amsterdam (1997/1999). După Tratatul de la Maastricht, în ordine
cronologică, urmează, încheind suita demersurilor juridice privind Uniunea Europeană din
secolul XX, Tratatul de la Amsterdam55, tratat care modifică Tratatul privind Uniunea
Europeană, precum şi tratatele de instituire a Comunităţilor Europene. Prin Tratatul de la
Amsterdam, Uniunea Europeană îşi propune noi obiective, rolul cetăţeanului este sporit, iar
caracterul democratic al instituţiilor este consolidat.
Preocuparea privind redactarea acestui tratat începe în iunie 1994, odată cu convocarea unui
grup de reflecţie. "După o Conferinţă interguvernamentală, ce a durat mai mult de un an,
Tratatul de la Amsterdam avea să fie finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 şi semnat
la 2 octombrie 1997."56
Utilitatea şi oportunitatea adoptării tratatului rezidă din faptul că, deşi el urmează altor două
mari modificări privind competenţele şi instituţiile Uniunii, din anul 1986 (Actul Unic
European) şi din anul 1992 (Tratatul de la Maastricht), erau încă necesare soluţii la
numeroasele probleme care au rămas încă nerezolvate. Problemele aveau în vedere rolul şi
drepturile cetăţenilor europeni, eficacitatea şi caracterul democratic al instituţiilor europene,
ca şi responsabilităţile internaţionale ale Uniunii. Tratatul de la Maastricht a îmbunătăţit
funcţionarea instituţiilor şi a consolidat puterile de co-decizie legislativă şi de control ale
Parlamentului European. Cu toate acestea, lucrările din cadrul instituţiilor nu au fost
simplificate, deoarece se adăugau două noi cerinţe, şi anume: gestionarea monedei unice.
Euro, şi cooperarea în materia politicii economice.
Caracterul modificator este dat de cele 3 părţi, şi anume: modificări aduse Tratatului privind
UE, simplificarea tratatelor, dispoziţii generale şi finale. Acestora li se adaugă: Actul final, 13
protocoale şi 58 de declaraţii.
"Tratatul urmăreşte realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin
comunitarizarea unei părţi din cel de-al 3-lea pilon (noul titlu IV din Tratatul CE, «Vize, azil,
emigrare şi alte politici cu privire la libera circulaţie a persoanelor»), integrarea acquis-ului
Schengen în titlul IV CE şi cel de-al 3-lea nou pilon, redus la cooperarea poliţiei şi organelor
judiciare în materie penală"57.
Prin Tratatul de la Amsterdam au fost realizate mai multe modificări instituţionale, a fost
extinsă procedura co-deciziei, majoritatea calificată s-a stabilit în noi domenii şi competenţele
Curţii de Justiţie s-au extins la noi materii, prin comunitarizarea unei părţi a celui de-al 3-lea
pilon.
Valorile proclamate pornesc de la instrumentul juridic anterior, adică exact cel modificat
(Tratatul de la Maastricht), chiar Preambulul cunoscând astfel de intervenţii. Mai precis, s-a
adăugat un nou considerent ("confirmând ataşamentul lor faţă de drepturile sociale
fundamentale aşa cum sunt acestea definite în Carta Socială europeană, semnată la Torino la
18 octombrie 1961, şi în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor
din 1989") şi s-au modificat altele trei, şi anume: considerentul 7 ("determinaţi să promoveze
progresul economic şi social al popoarelor lor, ţinând cont de principiul dezvoltării durabile
în cadrul desăvârşirii Pieţei interne şi de consolidarea coeziunii şi protecţiei mediului, precum
şi să pună în aplicare politici care să asigure progrese paralele în materie de integrare
economică şi în alte domenii"); considerentul 9 ("hotărâţi să pună în aplicare o politică
externă şi de securitate, inclusiv definirea treptată a unei politici de apărare comune, care ar
putea conduce la o apărare comună, în conformitate cu dispoziţiile art. J.7, consolidând,
astfel, identitatea Europei şi independenţa sa, în scopul de a promova pacea, securitatea şi
progresul în Europa şi în lume") şi considerentul 10 ("hotărâţi să faciliteze libera circulaţie a
persoanelor, asigurând în acelaşi timp siguranţa şi securitatea popoarelor lor. prin crearea
unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în conformitate cu dispoziţiile prezentului
tratat").
4. Perfecţionarea fundamentelor dreptului Uniunii Europene în secolul al XXI-lea. Activitatea
de perfecţionare a fundamentelor dreptului Uniunii Europene a început chiar din primul an al
celui de-al treilea mileniu, cunoscând noi coordonate, concretizate în negocierea şi redactarea
primului instrument juridic al acestei etape, de natură să prefigureze evoluţiile în materie,
Tratatul de la Nisa.
A. Tratatul de la Nisa (2001/2003) este primul tratat care interesează ţara noastră, în mod
direct, deoarece, prin intermediul acestuia, România face obiectul propunerilor privind
repartizarea locurilor în cadrul Parlamentului European şi a voturilor în cadrul Consiliului.
Nisa a fost o etapă importantă în evoluţia construcţiei europene, tocmai pentru obiectivele pe
care tratatul le prevede. Aderarea unor noi state a determinat schimbări, în sensul
perfecţionării şi adaptării instituţiilor Comunităţilor Europene la noile condiţii.
Tratatul de la Nisa este un instrument juridic cu semnificaţii aparte, date fiind numeroasele
modificări instituţionale, intervenite în condiţiile extinderii Uniunii Europene de la 15 state
membre la 27 (aşa cum prevede tratatul).
Pe fond, au existat propuneri ca Tratatul de la Nisa să includă Carta drepturilor fundamentale,
demers care nu a cunoscut desăvârşirea legislativă (o astfel de desăvârşire a cunoscut-o în
anul 2007, la Lisabona). Aceasta cuprindea ansamblul drepturilor civile, politice, economice
şi sociale ale cetăţenilor europeni, precum şi ale tuturor persoanelor care trăiesc pe teritoriul
Uniunii.
Modificat prin Tratatul de la Amsterdam, TUE înscria, între altele, şi faptul că Uniunea
respectă drepturile fundamentale garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, precum şi tradiţiile
constituţionale comune statelor membre.
Tratatul de la Nisa a reglementat şi unele aspecte care ţin de apărare şi situaţiile de criză,
fiindu-i anexată, printre altele, şi "Declaraţia privind viitorul Uniunii".
Conchidem prin a preciza faptul că reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al
Uniunii pentru extinderea sa, dar a reafirmat şi necesitatea organizării unei dezbateri cu
privire la viitorul Uniunii. Astfel, s-a prevăzut ca, începând cu anul 2001, preşedinţiile în
exerciţiu ale Uniunii să încurajeze dezbaterea, în cooperare cu instituţia Comisiei, cu
participarea Parlamentului European, în asociere cu parlamentele naţionale, cu mediile
politice, economice şi universitare, cu reprezentanţii societăţii civile, precum şi cu statele
membre.
Alte aspecte evidenţiate în cadrul dezbaterilor au fost: simplificarea tratatelor; delimitarea
competenţelor; statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după
proclamarea sa la Nisa, şi rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană. Odată ce
aceste activităţi se finalizau, trebuia să fie convocată o nouă CIG58 pentru a dezbate aceste
probleme şi pentru a aduce tratatelor eventuale modificări.
B. Tratatul de la Lisabona (2007/2009). Apărut pe fondul eşecului înregistrat de Tratatul de
instituire a unei Constituţii pentru Europa59, Tratatul de la Lisabona marchează hotărâtor
prima decadă a secolului XXI.
Având o structură complexă, care cuprinde un preambul, 7 articole60, 2 serii de protocoale61, o
anexă, Actul final şi 65 de declaraţii cu privire la dispoziţiile tratatelor, Tratatul de la
Lisabona aduce mai multe elemente de noutate, cum este cazul, în special, al celor care fac
trimitere la personalitatea juridică a Uniunii Europene şi competenţele acesteia. Pe baza
personalităţii juridice, pe care Uniunea a dobândit-o, prin Tratatul de la Lisabona62, aceasta
(Uniunea) nu este autorizată "în niciun fel să legifereze sau să acţioneze în afara
competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre prin tratate"63.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire
a Comunităţii Europene, respectiv Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice. "Acesta conferă Uniunii cadrul legislativ şi instrumentele necesare pentru a face
faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde cerinţelor cetăţenilor."64
Preocupările de ordin democratic se materializează în faptul că Tratatul asigură cadrul
general pentru ca cetăţenii europeni să aibă "un cuvânt de spus în domeniul afacerilor
europene şi pentru ca drepturile lor fundamentale să fie consacrate într-o Cartă. Uniunea
Europeană va fi mai bine pregătită să răspundă aşteptărilor în domeniul energiei, schimbărilor
climatice, criminalităţii transfrontaliere şi imigraţiei65.
Consecventă concepţiilor, în timp promovate, reţine atenţia, în sens pozitiv, că un element de
noutate îl reprezintă ideea potrivit căreia "Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu
jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatele şi legislaţia adoptată
de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile
prevăzute de jurisprudenţa"66 Curţii de Justiţie. La 22 iunie 2007, Serviciul juridic al
Consiliului preciza, în cadrul unui aviz, următoarele: "din jurisprudenţa Curţii de Justiţie
reiese că supremaţia dreptului comunitar [UE] este un principiu fundamental al dreptului
comunitar [UE67]. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii
Europene [UE], La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (Costa c.
Enel), supremaţia nu era menţionată în tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că
principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existenţa
principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie"68.
5. Concluzii. Toate cele de mai sus se constituie în tot atâtea fundamente ale dreptului
Uniunii Europene, format dintr-un ansamblu de norme extrem de generos şi complex, care
numără mii de pagini, iar a căror sistematizare a făcut obiectul a numeroase preocupări, atât
în doctrina, cât şi în practica domeniului. Tocmai de aceea, au fost căutate şi identificate mai
multe criterii de ierarhizare şi sistematizare. Reţine atenţia însă criteriul forţei juridice,
potrivit căruia acest ansamblu de norme include următoarele cinci categorii de izvoare:
izvoarele primare; izvoarele derivate; izvoarele complementare; normele care provin din
angajamentele externe ale Uniunii Europene şi izvoarele nescrise.
De asemenea, având un caracter atipic, aceste norme se caracterizează în funcţie de locul pe
care-l ocupă în cadrul ierarhiei, prin aplicarea directă, imediată şi prioritară. Sunt tot atâtea
aspecte care este necesar a fi cunoscute, înţelese şi aplicate, în deplin acord cu angajamentele
pe care ţara noastră şi le-a asumat prin Tratatul de aderare, pe de o parte, dar şi prin Legea
fundamentală69, revizuită anterior semnării şi ratificării acestui tratat, pe de altă parte.
Raporturile interinstituţionale dintre nivelul naţional şi cel internaţional, european şi general,
au cunoscut o amploare fără precedent, aşa cum rezultă şi din literatura de specialitate70.
Publicat în "REVISTA DREPTUL" cu numărul 11 din data de 30 noiembrie 2017
1
P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină,
ediţia a VI-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 1.
2
N. Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a 5-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 63.
3
W. Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, Bucureşti,
2001, p. 3-23.
4
În lucrarea citată supra.
5
M. A. Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene şi specificitatea acestuia, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
6
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Ţările de Jos, Luxemburg.
7
N. Popa, Teoria generală a dreptului. Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 89.
8
Idem.
9
ECLI: EU: C: 2009: 771.
10
Pentru detalii, a se vedea A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene - principii, acţiuni, libertăţi.
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 32.
11
Liege, 1975.
12
Edition Masson, Paris, 1994.
13
G. Isaac, M. Blanquet, 10e edition, Dalloz, Paris, 2012.
3 edition, L.G.D.J., 1999.
14 e

3 edition, Dalloz, Paris, 2004.

15 e

16
Droit institututionnel de l’Union europeenne, 2e edition, Editeur Larcier, 2011.
17
Sixth Edition, Oxford Universite Press, 2015.
18
Editura Actami, Bucureşti, 1994.
19
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
20
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
21
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.
22
A. Pellet, Les fondements juridiques internationaux du droit communautaire, Academy of
European Law (ed.), Collected Courses of the Academy of European Law, Volume V, Book
2, Kluwer Law International, 1997, p. 193-271.
23
W. Cairns, op. cil., p. 2.
24
În sens restrâns, W. Cairns se referă la: convenţiile sau tratatele interguvernamentale;
legislaţia emisă de instituţiile comunitare/[Uniunea Europeană]; principiile generale de drept
care servesc la clasificarea şi suplimentarea tratatelor şi legislaţiei; deciziile instituţiilor
jurisdicţionale, de la nivel naţional şi de la nivelul Uniunii Europene, care aplică legislaţia
Uniunii Europene. În sens larg, sunt incluse în definiţia dată dreptului Uni unii Europene,
după cum urmează: instrumentele care nu au caracter obligatoriu, cum este cazul
recomandărilor şi opiniilor; regulile interne ale instituţiilor [Uniunii Europene]; dezbaterile
din Parlamentul European asupra legislaţiei comunitare/[Uniunii Europene]; diferite
comunicări, mai mult sau mai puţin oficiale, între instituţiile UE şi terţi; principiile dreptului
internaţional aplicabile Comunităţii/[Uniunii Europene].
25
W. Cairns, op. cit., p. 2.
26
S. Van Raepenbusch, Drept instituţional al Uniunii Europene, Editura Rosetti Internaţional,
Bucureşti, 2014, p. 297.
27
V. Marcu, Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, p. 105.
28
S. Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura AII Beck, Bucureşti,
2005, p. 4.
29
Idem.
30
S. Scăunaş, op. cit., p. 4-5.
31
L. Cartou, Communautes Europeennes, Precis Dalloz, Paris, 1991, p. 3, şi E. Popescu,
Drept comunitar, Editura Alma Mater, Sibiu, 2008, p. 9.
32
W. Cairns, op. cit., p. 14.
33
C. Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut. Prezent. Viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998,
p. 5.
34
În lucrarea sa Eseu pentru pacea actuală şi viitoare a Europei, din anul 1693.
35
Op.cit. 5-19.
36
W. Cairns, op. cit., p. 14.
37
C. Zorgbibe, op. cit., p. 6.
38
"Va veni o zi când toate naţiunile acestui continent, iară să-şi piardă trăsăturile distincte sau
individualitatea glorioasă, vor fuziona şi vor forma frăţia europeană. Va veni o zi în care nu
vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele în plan spiritual. Va veni o zi când gloanţele
şi bombele vor ti înlocuite cu voturi."
39
C. Zorgbibe, op. cit., p. 9.
40
Idem.
41
Idem.
42
Acesta vorbeşte despre realizarea unei înţelegeri europene în interiorul Societăţii
Naţiunilor, urmând modelul Uniunii panamericane.
43
În calitate de ministru al afacerilor externe din Franţa, cu prilejul celei de-a 10-a Sesiuni a
Adunării Societăţii Naţiunilor (7 septembrie 1929), Aristide Briand afirmă, cu privire la ideea
europeană, că, "între popoarele care sunt grupate geografic, aşa cum sunt popoarele Europei,
trebuie să existe un liant federal’', liant care "să nu atingă suveranitatea niciuneia dintre
naţiunile care ar putea face parte din această asociaţie’’.
44
C. Zorgbibe, op. cit., p. 11.
45
Ibidem, p. 11.
46
Analizat de C. Zorgbibe, în lucrarea citată, p. 11-19, conţinând elemente precum:
necesitatea unui pact de ordin general, oricât de elementar ar fi acesta, pentru a afirma
principiile uniunii morale europene şi pentru a consacra solemn evidenţa solidarităţii
instituite între statele europene; necesitatea unui mecanism propriu care să asigure Uniunii
Europene organele indispensabile realizării ţelului său; necesitatea de a hotărî dinainte
directivele esenţiale care vor trebui să determine concepţiile generale ale Comitetului
european şi să-l ghideze în activitatea sa de studiu vizând elaborarea programului de
organizare europeană; oportunitatea de a rezerva, fie în următoarea Conferinţă europeană, fie
în viitorul Comitet european, studierea tuturor problemelor aplicării (printre care următoarele:
economie generală; utilaj economic; comunicaţii şi tranzit; finanţe; forţă de muncă; igienă;
cooperare intelectuală; raporturi interparlamentare; administraţie), toate ţinând de aria de
cooperare europeană, la care se adaugă: metodele de cooperare europeană şi modalităţile de
colaborare între Uniunea Europeană şi statele terţe.
47
În anul 2012, Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace ca recompensă
pentru susţinerea unor cauze majore precum pacea, reconcilierea, democraţia şi drepturile
omului în Europa (https://europa.eu/european-union/about-eu/history/2010-today/2012/eu-
nobel_ro).
48
P. Fontaine, Documentation europeenne, Une idee neuve pour l’Europe. La declaration
Schuman - 1950-2000, Seria "Documentation europeenne", Bruxelles, 2000, p. 18.
49
P. Fontaine, op. cit., p. 18-20.
50
W. Cairns, op. cit., p. 17.
51
Hotărârea Flaminio Costa c. E.N.E.L., 6/64, ECLI: EU: C: 1964: 66.
52
Art. 52 TEuratom.
53
P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 6-7.
54
Ibidem, p. 12.
55
Denumirea completă şi corectă a acestui tratat este următoarea: "Tratatul de la Amsterdam
care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele de instituire a Comunităţilor
Europene şi anumite acte conexe".
56
***, Traite d’Amsterdam: ce qui a change en Europe, seria L’Europe en mouvement, iunie
1999, p. 5.
57
J. Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautes europeennes, ediţia a 3-a,
L.G.D.J., Paris, 1999, p. 48.
58
Ceea ce s-a şi întâmplat în anul 2004.
59
P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 20-22.
60
Art. 1 modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, având 61 de alineate; art. 2 modifică
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, cu 295 de alineate; art. 3-7 conţin dispoziţii
finale.
61
În total sunt 37 de protocoale.
62
Art. 47 TUE.
63
Potrivit Tratatului de la Lisabona, "24. Declaraţie cu privire la personalitatea juridică a
Uniunii Europene".
64
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-09-1855_ro.htm.
65
Idem.
66
Potrivit Tratatului de la Lisabona, "17. Declaraţie cu privire la supremaţie".
67
Potrivit art. 1 paragr. 3 TUE, "Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă
acesteia".
68
Avizul Serviciului juridic al Consiliului, din 22 iunie 2007
(http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?1=RO&f=ST%2011197%202007%20INIT).
69
În acest sens, a se vedea R. Popescu, comentariul la Titlul VI. Integrarea euroatlantică, din
Constituţia României, republicată, p. 1595-1605, în C. Ionescu, C. A. Dumitrescu (coord.),
Constituţia României. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017.
70
Cu titlu de exemplu, a se vedea A. Lazăr, M. Duţu, O. Predescu (coord.), Ministerul Public
- istorie şi perspective, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 199-261.