Problementica drepturilor omului

la nivelul Uniunii Europeane

Student, Nanu Florentin Gabriel

Facultatea de Drept
Universitatea din Bucureşti
Rezumat:
Drepturile fundamentale cetăţeneşti reprezintă acele drepturi ale cetăţenilor care sunt
esenţiale pentru existenţa fizică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi
pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului.
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru
viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii
umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.

Citizens' fundamental rights are those rights of citizens which are essential for physical,
financial and intellectual development, as well as to ensure their active participation in state
leadership.
Fundamental rights are the individual rights of citizens, essential to life, liberty and
dignity essential to the free development of personality, rights established by the Constitution
and guaranteed by the Constitution and laws.

Cuvinte cheie: Uniunea Europeană, drepturile omului, libertate, justiţie, tratate, jurisprudenţa

              

Primele preocupări în domeniul protecţiei drepturilor omului au început să apară cu multe

secole în urmă. Dacă istoria concepţiilor articulate referitoare la drepturile omului poate fi
considerată ca începând din secolul al XVII-lea, istoria propriu-zisă a instrumentelor
internaţionale în acest domeniu a început după cel de-al doilea război mondial, când preocupările
pe această linie capătă un caracter guvernamental şi generalizat.
              Cu toate că nici Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, nici Tratatul asupra
Uniunii Europene nu au consacrat un catalog al drepturilor fundamentale ale omului, Curtea
Europeană de Justiţie a recunoscut existenţa drepturilor fundamentale la nivelul Comunităţilor, şi
în baza jurisprudenţei acesteia, garantarea drepturilor fundamentale consacrate atât la nivelul
ONU, cât şi la nivelul Consiliului Europei.
            Putem afirma că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948 la
Paris) este adoptată ca o operă, o necesitate instituită de Adunarea Generală a ONU. Ea nu are
forţa juridică a unui tratat, deci nu poate ratifica şi nici reintroduce lista drepturilor, se adresează
individului - comparativ cu alte acte care se adresează statului. Este împărţită în trei: drepturi
civile şi politice (de la art. 1 la art. 21), şi drepturi economice, sociale şi culturale (de la art. 22 la
art. 30), şi drepturi de solidaritate.
Statul de drept este premiza drepturilor omului (rule of law). Referitor la dreptul de
solidaritate observam normele interactive (ius cogens), care sunt drepturi internaţionale: dreptul
la pace, dreptul la protecţia mediului, dreptul la dezvoltare, care au o dimensiune atât individuală
cât şi colectivă. Toate statele sunt chemate să asigure aceste drepturi. Tratatul drepturilor omului
are un regim distinct, rezervele nefiind încurajate (este subminată instituţia rezervei).
           Deşi o mai putem numi Tratat, Declaraţia Drepturilor Omului nu este efectiv un tratat, ci
doar o declaraţie. Ea nu are forţa şi autoritate juridică a unei convenţii.
Astfel, Declaraţia Drepturilor Omului devine drept cutumiar internaţional - izvorul
principal de drept al tuturor statelor.
          În 1966, ca urmare a Declaraţiei, sunt adoptate două pacte, respectiv, Pactul Internaţional
pentru Drepturile Civile şi Politice şi Pactul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.
Aceste pacte instituie o serie de drepturi de perspectivă, adică statul le garantează când are
posibilitatea.
         Tratatele, sunt creatorii şi destinatare şi de asemenea se pot retrage, lucru pe care nu îl
putem afirma despre Tratatele Uniunii Europene, care sunt total diferite. Acestea impun
consolidarea obiectului organizaţiei si au organe suprastatale de aplicare a normelor. Retragerea
de la aceste Tratate nu este permisă.
Cu alte cuvinte, în cadrul UE s-a instituit un sistem de protecţie a drepturilor omului care
este, aşadar, esenţialmente jurisprudenţial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop,
inspirându-se din texte scrise de drept primar şi de drept derivat, din tradiţiile constituţionale
naţionale şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – CEDO1 - care are caracter
subsidiar.
            De asemenea, în cadrul dreptului comunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale,
instituţiile comunitare trebuie să ţină seama de dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor
omului, mai ales de cele prevăzute de CEDO. A existat chiar o iniţiativă a Parlamentului
European ca Uniunea să adere la Convenţia amintită, dar Curtea de Justiţie, într-un aviz dat în
1996, a arătat că o asemenea aderare nu este posibilă datorită diferenţelor de sistem dintre
Consiliul Europei şi Uniunea Europeană - UE, ca organizaţii care au la bază metode diferite de
cooperare2.    
Astfel, apar doua tratate despre care amintim mai jos, unul reprezentând drepturile
„pozitive” , celalalt reprezentând drepturile „negative” – de a nu face.
Acestea cuprind doua articole in plus: pentru neîndeplinirea datoriilor contractuale nu se
va mai face închisoare şi pentru adopţia copiilor. Acestea introduc de asemenea şi o nouă
categorie de drepturi, drepturi nonderogabile.

1
CEDO a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea este urmată de 13 protocoale
2
Stelian Scăunaş, „Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag.129-
143
 Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene 3  precizează faptul că unul dintre
obiectivele UE este acela de a consolida protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre, dar şi de a menţine şi dezvolta Uniunea ca un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei.
Pentru a înţelege esenţa UE, acelaşi Tratat prevede că Uniunea este fondată pe principiile
libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe
statul de drept, principii care sunt comune statelor membre.
UE respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate de CEDO şi aşa cum
rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. Totuşi, absenţa unei enumerări
a acestor drepturi implică inevitabil recursul la Curtea de Justiţie, care este instituţia de control în
ceea ce priveşte acţiunea instituţiilor în această materie.
            Prevederi importante conţine şi Tratatul de la Amsterdam4  care precizează intenţia
statelor de a mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de Justiţie în domeniul controlului
respectării drepturilor fundamentale de către organele comunitare. Totodată, Tratatul pune în
lumină importanţa garanţiei politice a drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o
condiţie de aderare la UE, dar şi unul dintre principiile ce guvernează, în general, relaţiile externe
ale Uniunii Europene. Însă, acest respect trebuie să meargă dincolo de simplele declaraţii de
principii, luarea în considerare a acestor drepturi fiind o realitate ce se impune cu putere în
relaţiile UE cu statele candidate la aderare, atât în momentul negocierii, cât şi al încheierii
acordurilor de asociere, care vor cuprinde prevederi referitoare la drepturile omului sub forma
unor clauze de condiţionare5. 
            În cazul încălcării grave şi persistente a principiilor enunţate în Tratat, şi anume:
libertatea , democraţia, respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, statul de
drept, Consiliul Uniunii Europene, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, poate să
adreseze recomandări  statului membru aflat în această situaţie.
Toate aceste preocupări au generat ideea unei veritabile codificării a concepţiei Uniunii
Europene despre drepturile omului şi crearea unui sistem propriu al UE de apărare a acestor
drepturi. Pe lângă aceste motive de ordin tehnic şi juridic, la baza idei de a se elabora un catalog
de drepturi propriu Uniunii au stat şi considerente de ordin politic şi filosofic: Europa, în esenţa,
ei este în plină transformare.
De la ideea unei pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare, UE a ajuns, astăzi,
la o comunitate politică şi de valori fundamentale, iar atribuţiile sale au fost extinse la activităţi
de o mare importanţă: justiţie, poliţie, politică externă, deci, dincolo de simplele activităţi de
gestiune economică.
De la cele 6 state semnatare ale celor trei tratate constitutive, Uniunea Europeană a ajuns
treptat la 9, 12, 15, 25 şi 27 de state membre începând cu 1 mai 2004, urmând ca, probabil şi alte
state, să devină membre ale UE.

3
Tratatul  semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
4
Tratatul  semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999
5
Bianca Seleja-Guţan, „Sistemul jurisdicţioanal european de protecţie a drepturilor omului”, Editura Universităţii
Lucian Blaga, 2003, pag.63 şi urm
 Acestea din urmă extinderi au adus actori noi pe scenă ale căror tradiţii şi preocupări în
sfera drepturilor omului nu coincid întru totul cu cele ale statelor membre. De aceea, Uniunea va
trebui să contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea
culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a
organizaţiilor puterilor publice la nivel naţional, regional şi local.   
Dreptul natural desemnează „totalitatea drepturilor înnăscute, inerente naturii umane”. În
baza acestei definiţii, toţi oamenii dispun în mod egal de drepturi naturale (de ex. dreptul la viaţă
şi la integritate corporală sau la libertate personală), indiferent de sex sau vârstă, de poziţia
socială, de timpul, de locul şi de ordinea statală în care trăiesc. Drepturile naturale sunt drepturi
suprastatale şi din acest motiv ele nu pot fi modificate şi sunt nelimitate în timp. Ele se deosebesc
de prevederile statale şi de normele legale care se pot schimba pe parcursul istoriei şi care sunt
parte integrantă a dreptului pozitiv6.
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate
cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii”7.
Acest principiu este înscris în primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului. El decurge din drepturile inalienabil ale omului ca fiinţă umană. Toate fiinţele umane
sunt dotate cu aceleaşi drepturi fundamentale şi sunt subiectul pentru acelaşi respect şi demnitate
indiferent de numeroasele diferenţe pe care natura şi împrejurările vieţii le creează. Această
egalitate este în drepturi şi demnitate. Ea nu semnifică în nici un fel uniformitate. Din contră ea
permite de a fonda respectul diferenţelor. Acest principiu al „egalităţii în demnitate şi drepturi”
constituie un soclu fundamental al edificiului dreptului internaţional pentru drepturile omului8.
Drepturile persoanei constituie nucleul drepturilor omului, ele se regăsesc în toate
documentele şi cataloagele privitoare la drepturile omului. Dreptul la viaţă Libertatea şi
securitatea persoanei Dreptul la un proces echitabil Dreptul la viaţă privată Libertatea de
circulaţie Dreptul la proprietate Drepturile civile şi politice Libertatea de gândire, de conştiinţă şi
de religie Libertatea de expresie Libertatea de unire şi asociere Dreptul la participare Drepturi
economice, sociale şi culturale Dreptul la o viaţă decentă Dreptul la educaţie Drepturile copilului
Drepturile de generaţia a treia Drepturile de solidaritate.
În 1949 Consiliul Europei prin Statutul său a stabilit „Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului”, semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma şi a intrat în vigoare în 1953.
Organismele decizionale ale Consiliului erau Comitetul Miniştrilor (compus din Miniştrii
de externe ai Părţilor la Convenţie) şi Adunarea Parlamentară. Convenţia stabileşte un număr de
drepturi şi libertăţi fundamentale, în special dreptul la viaţă, interzicerea torturii, interzicerea
sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la libertate şi securitate, dreptul la un proces echitabil,
legalitatea pedepsei, dreptul la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie, libertatea de

6
Reinhard Beck, Sachwörterbuch der Politik, Kröner Verlag, Stuttgart 1986, p. 637
7
Articolul 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale
/declaratia_drepturilor_omului
8
Voinea, Maria, Bulzan, Carmen, Sociologia drepturilor omului, EdituraUniversităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004
gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de expresie, libertatea de întrunire şi de asociere, dreptul
la căsătorie, dreptul la un recurs efectiv şi interzicerea discriminării9.
Protocoalele adiţionale la Convenţie protejează şi alte drepturi (dreptul la respectarea
bunurilor, dreptul la instruire, în primul protocol, competenţe instituţiilor puse în lucru, în al
doilea, dreptul de a circula liber pe teritoriul unui stat, libertatea de a părăsi o ţară, inclusiv pe a
sa şi interzicerea expulzărilor colective de străini, în al patrulea, abolirea pedepsei cu moartea, în
al şaselea protocol). Părţile la Convenţie se angajează să respecte aceste drepturi şi libertăţi
tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. Convenţia prevede şi un mecanism internaţional de
executare.
Pentru asigurarea respectării angajamentelor asumate de Părţile la Convenţie, a fost
înfiinţată Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg (Iniţial, din mecanismul de
executare mai făcea parte şi un alt organism, Comisia Europeană a Drepturilor Omului). Curtea
soluţionează atât plângeri individuale, cât şi inter-statale. După intrarea în vigoare a Protocolului
11 al Convenţiei, în 1998, mecanismul de control înfiinţat de Convenţie a fost restructurat,
dispunându-se inclusiv încetarea funcţionării Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Toate
sesizările legate de încălcări ale drepturilor omului sunt acum trimise direct Curţii, care în
majoritatea cazurilor se întruneşte în Camere compuse din şapte judecători şi se pronunţă cu
privire la admisibilitatea şi la fondul cererilor şi, atunci când consideră necesar, dispune
efectuarea unor anchete. De asemenea, Curtea pune la dispoziţia părţilor posibilitatea aşa-
numitei „soluţionări pe cale amiabilă” a litigiului privind respectarea drepturilor omului, aşa cum
acestea sunt definite în Convenţie şi în protocoalele la aceasta.
Măsura reparatorie principală pe care o poate acorda Curtea este emiterea unei hotărâri
prin care se arată că a fost încălcată Convenţia. În plus, dacă este justificat, Curtea mai poate
decide şi acordarea aşa-numitelor „reparaţii echitabile”, care pot include reparaţii atât pentru
pierderi materiale, cât şi daune morale, precum şi costuri şi cheltuieli de judecată  protejarea si
promovarea eficienta a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă esenţa
democraţiei şi a statului de drept în Uniunea Europeană şi o condiţie esenţială pentru
consolidarea spaţiului european de libertate, securitate şi justiţie, fiind necesare acţiuni la diferite
niveluri (internaţional, european, naţional, regional şi local); evidenţiază rolul pe care autorităţile
regionale şi locale îl pot avea în punerea concretă în practica şi promovarea acestor drepturi;
invita prin urmare toate instituţiile UE, guvernele şi parlamentele statelor membre să elaboreze în
cadrul noului cadru instituţional şi juridic creat prin Tratatul de la Lisabona o politică internă
cuprinzătoare în materie de drepturile omului pentru UE, care să ofere mecanisme eficiente de
responsabilizare, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul UE, cu scopul de a combate încălcările
drepturilor omului;
În cadrul şedinţei plenare a Parlamentului European (PE) din 15 decembrie 2010, s-a
adoptat o Rezoluţie referitoare la situaţia drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană -
punerea efectivă în aplicare după intrarea în vigoare a  Tratatului de la Lisabona

9
Stewen Greer, The European Convention of Human Rights Cambridge Univ. Press, 2006
 Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a fost semnat în capitala portugheză la
13 decembrie 2007 de reprezentanţii celor douăzeci şi şapte de state membre. Tratatul a intrat în
vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate statele membre. În urma intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, au fost efectuate consolidări ale Tratatului privind Uniunea
Europeană, ale Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi ale Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona a schimbat în mod fundamental
configuraţia juridică a UE, aceasta căpătând în tot mai mare măsură statutul unei comunităţi de
valori şi principii comune; salută, prin urmare, noul sistem pe mai multe niveluri al UE de
protejare a drepturilor fundamentale, care rezultă din resurse multiple şi este consolidat printr-o
varietate de mecanisme, inclusiv Carta, obligatorie din punct de vedere juridic drepturile
garantate de către CEDO, a căror recunoaştere deriva din obligaţia Uniunii de a accede la
aceasta; şi drepturile bazate pe tradiţiile constituţionale ale statelor membre şi interpretarea
acestora potrivit jurisprudenţei CEDO şi a CJ10;
Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO) a luat naştere după sfârşitul celui de-
al doilea război mondial cu scopul de a garanta democraţia, statul de drept, drepturile omului şi
libertăţile fundamentale în Europa. CEDO le oferă indivizilor posibilitatea de a intenta o acţiune
în faţa unei curţi europene împotriva guvernelor responsabile pentru încălcări ale drepturilor
fundamentale.
UE a acordat dintotdeauna cea mai mare importanţă CEDO, fapt demonstrat de
condiţionarea aderării unui stat la UE de aderarea la Consiliul Europei şi la CEDO. În plus, UE a
încercat dintotdeauna să adere la CEDO, lucru care acum reprezintă o obligaţie prevăzută la
articolul 6 din TUE (care stipulează „Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”). UE a instituit Carta drepturilor fundamentale
a UE, care este aplicabilă instituţiilor UE şi statelor membre atunci când implementează
legislaţia UE.
Noile obligaţii orizontale create prin Tratatul de la Lisabona vizează combaterea
excluziunii sociale şi a discriminării şi promovarea justiţiei şi protecţiei sociale, a egalităţii dintre
bărbaţi şi femei, a respectului pentru viaţa privată şi de familie, a solidarităţii între generaţii şi a
protecţiei drepturilor copilului, precum şi elaborarea unei politici comune în materie de azil şi
imigrare şi combaterea traficului cu persoane, precum şi referirea explicită la persoanele
aparţinând minorităţilor, reflectă o altă valoare fundamentală a Uniunii. Faptul că Uniunea a
căpătat personalitate juridică, îi permite să adere la tratate internaţionale, îmbunătăţirea protecţiei
judiciare prin extinderea jurisdicţiei CJ la domenii cu o relevanţă evidentă pentru protecţia
drepturilor fundamentale, cum ar fi cooperarea politienească şi judiciară în domeniul dreptului
penal, rolul consolidat al Parlamentului European şi al parlamentelor naţionale în procesul
decizional la nivel european, în special în evaluarea şi implementarea politicilor UE în cadrul
spaţiului european de libertate, securitate şi justiţie, precum şi rolul mai important al cetăţenilor

10
http://www.prostemcell.ro/international/drepturile-fundamentale-in-uniunea-europeana.html
europeni, investiţi acum cu puterea de a iniţia legislaţie UE prin intermediul iniţiativei cetăţenilor
europeni şi obligaţia de a menţine un dialog deschis, transparent şi periodic cu asociaţiile
reprezentative şi cu societatea civilă11;
Promovarea democraţiei şi a statului de drept merge mână în mână cu respectarea,
protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; subliniază faptul că, în
cadrul noii structuri instituţionale a UE, Serviciul european pentru acţiune externă (SEAE) poate
oferi oportunitatea de a spori coerenţa şi eficienţa eforturilor în domeniul politicii externe de
promovare a drepturilor omului şi a democraţiei numai dacă se aplică o abordare bazată pe
drepturile omului faţă de structura, resursele şi activitatea acestui serviciu. Uniunea joacă un rol
esenţial în promovarea drepturilor omului la nivel mondial. În acest sens, UE poate să asigure
efectivitatea clauzelor privind drepturile omului din acordurile internaţionale şi să ţină seama de
principiile Cartei când încheie acorduri cu ţări - terţe şi să menţină coerenţa între politica internă
şi cea externă privind drepturile omului;
Aderarea UE la CEDO va asigura nivelul minim de protecţie a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale în Europa şi va oferi un mecanism suplimentar pentru exercitarea
drepturilor omului, şi anume posibilitatea de a depune o plângere la Curtea Europeana a
Drepturilor Omului în legătură cu o încălcare a drepturilor omului derivată dintr-o acţiune a unei
instituţii UE sau a unui stat membru privind punerea în aplicare a legislaţiei UE şi care se înscrie
în domeniul de aplicare al CEDO. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului va oferi,
astfel, o contribuţie suplimentară activităţii actuale şi viitoare a UE în domeniul respectării şi
promovării libertăţilor fundamentale în domeniul libertăţilor civile, justiţiei şi afacerilor interne,
în plus faţă de jurisprudenţa CJ în acest domeniu12;
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a redeschis chestiunea aderării Uniunii
Europene la Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a
modalităţii practice în care aceasta urmează să se realizeze.
Temeiul legal rezidă în dispoziţiile articolului 6 alin. 2 TUE conform cărora „Uniunea
aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
[…]”, precum şi cele ale Protocolului care detaliază aspecte instituţionale şi materiale care
trebuie avute în vedere în cursul negocierilor.
Aderarea Uniunii Europene la CEDO va permite unificarea jurisprudenţei în materia
protecţiei drepturilor omului pe întreg continentul european, consolidând, astfel, nivelul de
protecţie de care trebuie să se bucure cetăţenii Uniunii. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
competentă să asigure respectarea legislaţiei de către Uniunea Europeană, va coopera, într-un
cadru juridic modern, oferit de viitorul tratat de aderare a UE la CEDO, cu instanţa de la
Strasbourg, conform principiului complementarităţii. De altfel, jurisprudenţa actuală a instanţei
de la Luxemburg ţine seama de jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, iar Declaraţia 2 anexată
Tratatului de la Lisabona „constată existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (…).”

11
articolul 11 alineatul (2) din TUE
12
http://www.prostemcell.ro/international/drepturile-fundamentale-in-uniunea-europeana.html
 Mai mult, în prezent, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000 (adoptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg). Carta are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Valoarea
juridică a Cartei reprezintă un pas deosebit de important şi traduce voinţa politică şi juridică de a
asigura o protecţie cât mai ridicată a drepturilor omului în Europa, dar şi nevoia de securitate
juridică. Astfel, se poate susţine că, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a devenit şi o Curte a drepturilor omului.
Aderarea Uniunii Europene la CEDO va crea cadrul juridic necesar pentru ca persoanele
care consideră că le-au fost încălcate drepturile garantate în Convenţia Europeană printr-o
acţiune sau omisiune a instituţiilor europene să poată dispune de mijloacele legale pentru a
chema Uniunea Europeană în faţă instanţei de la Strasbourg, solicitând repararea prejudiciului
cauzat, exact în aceleaşi condiţii în care ar adresa astăzi o asemenea cerere împotriva statelor
membre ai căror resortisanţi sunt13.

BIBLIOGRAFIE

1. Bârsan, Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole,

vol. I, Ed. Al Beck, Bucureşti, 2005;
3. Chiriţă, R., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Comentarii şi Explicaţii,
Ediţia a II-a, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2008;
4. Craig, Paul, Burca, Grainne de, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă,
doctrină, Ed. Hamangiu, 2009;
5. Dănişor, Gheorghe, Filosofia drepturilor omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2011;
6. Georgescu, Adriana, Jurisprudenţa comunitară şi începuturile invocării normelor de
protecţie a drepturilor omului, în special ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO),
RNSJ, nr. 9/2009;
7. Popescu, C. L., Protecţia internaţională a drepturilor omului, Bucureşti, Ed. All Beck,
2000;
8. Prisecaru, Petre, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti,
2004;
9. Voinea, Maria, Bulzan, Carmen, Sociologia drepturilor omului, Editura Universităţii
din Bucureşti, Bucureşti, 2004;
10. Voicu, M., Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2009;
11. Zlătescu, Irina Moroianu, Instituţii Europene şi Drepturile Omului, Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008.

13
http://www.mae.ro/node/4492