MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ”ȘTEFAN CEL MARE”

Disciplina: Protecția juridică a drepturilor omului

REFERAT

TEMA: Convenția europeană a drepturilor omului și rolul ei în protecția

drepturilor omului

A efectuat: A verificat:
Studentul an. I conferențiar universitar al catedrei
al DFB 202 Drept public și securitate a frontierei
Andronache Victor Cerguța Elena

CHIȘINĂU 2021
 CUPRINS:

1) Convenția europeană a drepturilor omului;

2) Protecția și promovarea drepturilor omului;

3) Drepturile omului;

4) Drepturile omului şi statul de drept

5) Recrudescența drepturilor omului şi libertăților publice

6) Cu privire la fragilitatea drepturilor omului şi libertăților publice

7) Concluzie;

8) Bibliografie.
 1) Convenția europeană a drepturilor omului
Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cunoscută
și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor
fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în vigoare
pe 3 septembrie 1953. Convenția a fost ratificată de cvasi-totalitatea statelor membre ale
Consiliului Europei, este una dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional internațional.
Convenția și protocoalele sale adiționale apără mai multe drepturi și libertăți fundamentale ce au ca
titulari persoane fizice, privite individual, sau diverse entități sociale, cu excepția oricăror structuri
statale
Această convenție stabilește pentru țările parte un control supranațional al drepturilor omului.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului este alcătuită din același număr de juriști cu cel al
statelor care au ratificat Convenția și din persoane independente. Comisia poate fi sesizată fie prin unul
din statele membre care denunță "orice nerespectare a deciziilor convenției", fie printr-o reclamație
individuală (în această ipoteză, statul apărător trebuie să fi recunoscut acest drept). Comisia ia hotărâri
în privința posibilității de a admite recursurile. Ea poate căuta împreună cu celelalte părți o rezolvare
amiabilă; dacă nu se găsește o astfel de rezolvare, comisia redactează un raport pentru Comitetul de
Miniștri;
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), adesea numită informal "Curtea de la
Strasbourg", a fost creată pentru sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor
omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei. Misiunea Curții este să vegheze la
respectarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare de
către statele semnatare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie confundată cu Curtea de
Justiție a Uniunii Europene (CJUE) care are sediul la Luxembourg și este însărcinată cu soluționarea
problemelor referitoare la dreptul Uniunii Europene.
Sistemul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale introdus de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (Convenția) se întemeiază pe principiul subsidiarității. Este, în primul rând, de
competența statelor părți la Convenție să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (Curtea) nu trebuie să intervină decât atunci când statele nu și-au respectat
obligațiile. Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, prin intermediul cererilor
individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub
jurisdicția statelor părți la convenție.1

2) Protecția și promovarea drepturilor omului

În 2000, Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul au proclamat Carta drepturilor

fundamentale a UE.
Acest document a stabilit drepturile și libertățile fundamentale recunoscute de Uniunea
Europeană.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în 2009, drepturile, libertățile și
principiile prezentate în cartă au devenit obligatorii din punct de vedere juridic pentru UE și pentru
statele membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii Europene.

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_European%C4%83_a_Drepturilor_Omului
 Tratatul solicită, de asemenea, Uniunii Europene să adere la Convenția europeană a drepturilor
omului.
Tratatul de la Lisabona stabilește obligația:
- de a respecta drepturile fundamentale în interiorul Uniunii Europene;
- de a promova și a consolida drepturile omului în acțiunea externă a UE
Consiliul se asigură că drepturile fundamentale sunt luate în considerare la elaborarea legislației
și a acțiunilor UE. De asemenea, acesta acționează pentru promovarea drepturilor omului în relațiile cu
țările terțe și cu instituțiile internaționale, precum și cu ocazia negocierii acordurilor internaționale.
Principalul document care asigură protecția drepturilor omului este Convenția privind protecția
drepturilor omului şi a libertăților fundamentale (C.E.D.O.). Adoptată în 1950, a intrat în vigoare la 3
septembrie 1953.
Spre deosebire de D.U.D.O., C.E.D.O. are ca obiectiv, pe lângă enunțarea drepturilor civile şi
politice, şi protecție lor prin sistemul garanțiilor internaționale care permit controlul internațional.
Mecanismul de implementare a drepturilor garantate în C.E.D.O. este diferit şi exemplar față de cel
reglementat în P.I.D.C.P., care a constituit o sursă de inspirație limitată. Autonomia organelor
internaționale de control instituite de Convenție permite tuturor statelor membre ale Consiliului
Europei şi părţi contractante la C.E.D.O. să participe la procesul general european de reglementare şi
aplicare efectivă a drepturilor omului. România s-a integrat în acest proces devenind membră a
Consiliului Europei la 30 septembrie 1993 şi parte la Convenție2 la 31 mai 1994.

3) Drepturile Omului
Drepturile omului sunt drepturi și libertăți fundamentale de care trebuie să se bucure toate ființele
umane, indiferent de naționalitatea, sexul, originea națională sau etnică, rasa, religia, orientarea sexuală
sau limba lor ori de alte caracteristici ale acestora. Printre drepturile omului se numără drepturile civile
și politice, cum ar fi dreptul la viață, la libertate și la libertatea de exprimare, drepturile economice,
sociale și culturale, inclusiv dreptul de a participa la viața culturală, dreptul la hrană, dreptul la muncă
și dreptul la educație.
Drepturile omului sunt apărate și garantate de legislația și tratatele naționale și internaționale.
Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) stă la baza sistemului internațional de apărare a
drepturilor omului. A fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10
decembrie 1948.
Anual, la această dată, se sărbătorește Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Cele 30 de
articole ale DUDO consacră drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale ale tuturor
oamenilor. Declarația reprezintă o viziune a demnității umane care depășește autoritatea și frontierele
politice, determinând guvernele să se angajeze să garanteze drepturile fundamentale ale fiecărui om.
Drepturile si libertățile fundamentale ale omului reprezintă un ideal comun spre care trebuie să
tindă toate popoarele şi toate națiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societății să se
străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură şi educație să dezvolte
respectul pentru aceste drepturi şi libertăți şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin național şi

2
PROF. UNIV. DR. VICTOR DUCULESCU, Protecţia juridică a Drepturilor Omului, Editura "Lumina Lex", Bucureşti,
1998.
internațional, recunoașterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor
membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. 3
Din punct de vedere al conținutului drepturilor si libertăților fundamentale, acestea se împart in:
- inviolabilitățile;
- drepturile si libertățile social-culturale;
- drepturile exclusiv politice;
- drepturile si libertățile social-politice; e. drepturile garanții.
Prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemnează acele drepturi ale cetățenilor
care, fiind esențiale pentru existenta fizica, pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a acestora,
precum si pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului.

4) Drepturile omului şi statul de drept

În această lucrare am prezentat unele noțiuni generale cu privire la evoluția Drepturilor Omului,
am prezentat aspecte cu privire la cooperarea internațională în domeniu, am arătat faptul că respectarea
drepturilor omului reprezintă o coordonată de fond a statului de drept şi am arătat care este locul
justiției şi modul de organizare al administrației în statul de drept. De asemenea, am arătat care sunt
prevederile instrumentelor juridice internaționale şi interne cu privire la respectarea drepturilor omului
în justiție şi administrație.
Se poate trage concluzia că într-un stat, care se afirmă din ce în ce mai mult ca o garanție a
libertății, stat de drept care pretinde a elibera indivizii de presiunea diferitelor forțe, stat care își
desfășoară activitatea pe baza unei Constituții ce legiferează în mod deosebit drepturile şi libertățile
cetățenești, stat care a aderat la instrumentele juridice internaționale existente în domeniu: Carta
O.N.U., Pactele internaționale, Convenția Europeană cu protocoalele aferente, această problematică a
fost definitiv rezolvată. În realitate, între teorie şi practică, este o mare diferență, din variate motive. De
aceea observăm o recrudescență a problematicii drepturilor omului şi a libertăților publice şi în același
timp se remarcă şi o fragilitate a drepturilor omului.
Conținutul şi esența statului de drept, raportul dintre statul de drept şi democrație, precum şi
drepturile fundamentale ale omului, constituie aspecte esențiale ale statului de drept.4
Esența statului de drept constă în faptul că statul, în întreaga sa activitate, este organizat şi dirijat,
condus de către drept, este supus normelor juridice, atât aparatul de stat, cât şi statul în sensul de
populație organizată suveran pe un anumit teritoriu.
Cele mai importante principii ce constituie conţinutul şi esența statului de drept sunt:
- principiul pluralismului politic;
- principiul voinței majorității;
- principiul separației puterilor în stat;
- principiul ierarhiei normelor juridice;
- principiul controlului activității organelor administrative de către organele judecătorești;
- principiul controlului constituționalității legilor;

3
ION DOGARU, DAN CLAUDIU DĂNIŞOR, Drepturile Omului şi Libertăţile Publice, Vol. I , Editura
"Dacia Europa Nova", Lugoj, 1997.
4
DOINA MICU, Garantarea Drepturilor Omului, Editura "All Beck", Bucureşti, 1998.
 - principiul drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului, ca drepturi subiective şi naturale
ale individului.
Toate aceste principii își au izvorul în dreptul natural.
Privitor la raportul dintre statul de drept şi democrație, ambele ca instrumente de protejare a
drepturilor fundamentale ale omului, statul de drept implică ideea că la toate nivelele libertatea de
decizie a organelor de stat să fie limitată de exigenta normelor juridice superioare, a cărei respectare
este garantată prin intervenția unui judecător, care este cheia de boltă şi condiția de realizare a statului
de drept.
Democrația majoritară se exprimă într-un text legal, pe care îl aplică concret judecătorul
constituțional şi judecătorul obișnuit, adaptându-l la nevoile şi condițiile timpului, în scopul respectării
valorilor primordiale ale omului: dreptul la viață, proprietate, libertate.
Dreptul, reprezintă totalitatea normelor juridice editate sau recunoscute de către stat, prin care
sunt reglementate relațiile sociale din cadrul acelui stat, norme prin care se dă fiecăruia ce i se cuvine,
fiind respectate de bună voie de către cei cărora li se adresează, guvernați şi guvernanți, iar, la nevoie,
în caz de nerespectare, se aduc la îndeplinire prin folosirea forței de constrângere publică. 5
Adevăratul stat de drept nu poate fi decât un stat de drept natural, stat al justiției, în care justiția
prezintă un cvadruplu aspect: filosofic – ca o valoare; moral – ca o virtute; sociologic – ca o stare;
tehnico-juridic – ca o metodă.
-Drepturile fundamentale, ca drepturi subiective, în sensul că aparțin individului, sunt
drepturi naturale, adică acele elemente care concură la perpetuarea şi conservarea în condiții optime a
vieții socio-umane, elemente care sunt exprimate prin: “nevoi” în domeniul biologic, “interese” în
domeniul economico-politic, “drepturi” în domeniul juridic, “valori” în domeniul filosofic.
Ideea statului de drept nu aparține unui individ, grup sau popor, nu aparține unui anumit spațiu,
ci este o manifestare înscrisa în natura ființei umane. Dar statul de drept nu este un dat, ea se cucerește
pas cu pas şi se păstrează la cote înalte prin eforturi deosebite, prin muncă, prin perfecționare continuă
individuală şi colectivă, cu credință în om.

5) Recrudescența drepturilor omului şi libertăților publice

Cauzele recrudescenței drepturilor omului:
-schimbarea sensului democrației, tehnicizarea acesteia, care conduce la necesitatea unei
democrații fundamentată pe rațiunea axiologică, al cărei element central sunt drepturile guvernaților şi
în care judecătorul, ca garant al acestor drepturi, este cel mai important element al sistemului
instituțional;
-inflația juridică, inflație ce lipsește de eficacitate statul de drept, întrucât expansiunea normării
înseamnă pe de altă parte expansiunea puterii; deci sacralizând dreptul, statul de drept nu face decât să
stigmatizeze libertatea; întărirea puterii nu înseamnă şi legitimitatea sa;
-înfrângerea, în bună măsură, a prezumției că oricine cunoaște legea; înțelegerea limitată a ființei
umane este depășită de această inflație normativă, capacitatea limitată de absorbție a creierului uman şi
cantitatea de timp limitată pe care omul o poate cheltui pentru cunoașterea normelor juridice ne face să
5
DR. IONEL CLOŞCĂ, DR. ION SUCEAVĂ, Tratat de Drepturile Omului, Editura "Europa Nova",
Lugoj, 1995.
asistăm efectiv la specializarea juriștilor, ei nemaiputând avea o viziune globală a sistemului juridic;
dinamica uimitoare a sistemului normativ este aproape imposibil de urmat de cunoaștere;
-apariția unor distorsiuni în aplicarea legilor; supraproducția de norme specifică statului de drept,
în încercarea lui de a depăși ipoteza non-dreptului, operează adesea fără a tine cont că un anumit
echilibru trebuie păstrat între norme şi aplicarea lor; consecință este crearea unor circuite paralele prin
care indivizii ajung să regleze situația de fapt, aceste circuite însă numai asigurând protecție pe care
norma ar trebui să o asigure;6
-conștientizarea dezechilibrului între prescripție şi mijloacele de aplicare; sporirea numărului
litigiilor, cere o creștere a numărului tribunalelor investite cu soluționarea lor, activitatea de control a
justiției fiind prea lentă, devine ineficientă; de aceea protecție drepturilor omului va cere instanțe noi,
cum sunt cele constituționale sau cele internaționale;
-multiplicarea toleranțelor în sistem, aceasta datorită creșterii exponențiale a numărului regulilor
şi ne urmărea ei de o creștere proporțională a mijloacelor de aplicare, ceea ce conduce implicit la o
multiplicare a toleranțelor în aplicarea dreptului; norma se devalorizează în ochii cetățenilor, iar
organul legiuitor pierde din prestigiu, drepturile omului rămânând la cheremul imensului aparat
birocratic executiv; de aceea protecție lor va trebui să îmbrace şi alte forme decât controlul parlamentar
asupra Executivului;7
-nașterea unor ”circuite de derivație”, datorită faptului că tribunalele lucrează după proceduri
extrem de complicate şi de lente; fenomenul distrugând încrederea în justiție, împinge indivizii să
creeze un sistem de reglare a raporturilor la marginea circuitului juridic şi judiciar oficial.
Apărarea drepturilor omului şi libertăților publice se face împotriva:
- celorlalți indivizi: a garanta exercițiul libertăților publice ale cetățeanului contra atingerilor ce
ar putea să vină din partea altor cetățeni este imperios necesar, căci individul, este tentat să-şi înțeleagă
libertatea ca pe o posibilitate nelimitată de a face prin limitarea juridică a libertății fiecăruia, stipulat de
altfel şi în art.4 din D.D.O.C.
- grupurilor de orice fel: partidele politice au tentația de a exercita puterea în locul aparatului
de stat, căci este mai ușor pentru politicieni să acționeze din interiorul partidelor, decât de la nivelul
complicatei structuri de decizie statală; sindicatele sunt fie integrate în procesul decizional statal prin
oficializarea consultării lor, fie integrate organizațional, prin atragerea lor în organe instituționale
statale, nemaifiind astfel doar un factor de protecție a membrilor săi, ci şi un potențial factor de decizie
arbitrară; anumite asociații profesionale își îndeplinesc misiunea de încadrare a profesiei, pentru a
impune membrilor ei maniera în care să acționeze în societate;8
- statului: adică contra legiuitorului, prin acordarea unei valori superioare celei a legilor
ordinare declarațiilor de drepturi şi prin controlul constituționalității legilor; adică contra Executivului
şi Administrației, prin legea normativă a acestora şi printr-un control jurisdicțional din ce în ce mai
accentuat asupra legalității actelor administrative; adică contra instanțelor, prin internaționalizarea
procesului de protecții judiciară a drepturilor omului, atunci când instanțele naționale abuzează de
acestea sau nu sunt capabile sa le apere; şi adică contra funcționarilor care se fac deseori culpabili de
6
Dr. Ionel CLOŞCĂ, Jr. Marian MIHĂILĂ, Drepturile Omului în Sistemul Naţiunilor Unite (Vol.I), Editura Europa Nova,
Lugoj, 1997.
7
Dr. Ionel CLOŞCĂ, Prof. Univ. Dr. Ion SUCEAVĂ, Drepturile Omului în Sistemul Naţiunilor Unite (Vol.II), Editura
Europa Nova, Lugoj, 1993
8
Dr. Ionel CLOŞCĂ, Prof. Univ. Dr. Ion SUCEAVĂ, Dr. Ioan MAXIM, Gheorghe BĂDESCU, Consiliul Europei,
Drepturile Omului -Documente, Editura Themis, Bucureşti, 1994.
atingerile ce le sunt aduse, făcându-se în acest sens o minuțioasă reglementare a responsabilității
acestora, a angajării ei şi a sancțiunilor ce le pot fi aplicate.9

6) Cu privire la fragilitatea drepturilor omului şi libertăților publice

Evoluția drepturilor omului şi libertăților publice a fost spectaculoasă cu deosebire în urma
Declarației Universale a Drepturilor Omului de la 1948. Garanțiile aplicării lor s-au diversificat
continuu atât la nivel național cât şi la nivel internațional, cum de altfel am şi arătat în capitolele
anterioare privite în general cât şi în particular în justiție şi administrație. Totuși aceste drepturi au
rămas fragile, datorită unor factori ce îi vom prezenta în continuare: politici, economici, tehnologici şi
instituționali. 10
a). Factori politici
-în primul rând ele pot masca în ordinea politică internă o dominare netă a statului asupra vieții
individuale; Constituția în acest caz, deși cuprinde prevederi ireproșabile, este un simplu document de
propagandă; libertățile publice sunt etatizate, statul fiind singurul care știe ce este bine pentru
dezvoltarea individului, este singurul care poate defini binele comun;
-în al doilea rând, drepturile omului sunt folosite ca arme politice în relațiile internaționale, ele
fiind invocate uneori doar pentru a presa asupra altor state în vederea obținerii unei anumite dominații
politice sau economice-la nivelul statelor şi comunităților se observă o anumită tentație totalitară; în
toate statele, mai mult sau mai puțin fățiș, puterea tinde spre absolut, motivele invocate de stat fiind
diverse: prezervarea purității rasei, crearea omului nou, necesitatea dezvoltării, credința şi apărarea,
lupta contra comunismului, etc., valoarea individului fiind complet neglijată în numele unei idei vagi, a
unei siguranțe, prosperități sau fericiri viitoare.
-tentația totalitară se observă şi la nivelul societății civile, la nivelul indivizilor; astfel,
centralizarea excesivă a partidelor politice şi creșterea puterii decizionale a unui număr mic de membri
aflați în posturi de conducere, duc la o slăbire a drepturilor omului, căci aceste partide alimentează
sistemul instituțional şi aşa cum se vor conduce pe ele însele, partidele vor conduce societatea.
-democrație este un sistem fragil şi imperfect măcinat de contradicții interne şi de tendințe
autoritariste, astăzi Parlamentul fiind umbrit de Executiv, care a devenit centrul real de putere în mai
toate tipurile de regim politic, acest recul al parlamentelor fiind un recul al protecției drepturilor
omului, ceea ce face ca, paradoxal, să apară o tendință totalitară a maselor.

7) Concluzie
9
Dr. Petru MICULESCU, Statul de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
VINCENT BERGER, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura "Institutul Român pentru Drepturile
10

Omului", Bucureşti, 1996..

 În concluzie putem adăuga că, Drepturile si libertatile fundamentale ale omului reprezinta un

ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi

toate organele societăţii să se străduiască, având această declaraţie permanent în minte, ca prin

învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri

progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în

sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.Din punct de

vedere al continutului drepturilor si libertatilor fundamentale, acestea se impart in: a. inviolabilitatile; b.

drepturile si libertatile social-culturale; c. drepturile exclusiv politice; d. drepturile si libertatile social-

politice; e. drepturile garantii.

8) Bibliografie
 1. PROF. UNIV. DR. VICTOR DUCULESCU, Protecţia juridică a Drepturilor Omului, Editura
"Lumina Lex", Bucureşti, 1998.
2. ION DOGARU, DAN CLAUDIU DĂNIŞOR, Drepturile Omului şi Libertăţile
Publice, Vol. I , Editura "Dacia Europa Nova", Lugoj, 1997.
3. DOINA MICU, Garantarea Drepturilor Omului, Editura "All Beck", Bucureşti, 1998.
4. DR. IONEL CLOŞCĂ, DR. ION SUCEAVĂ, Tratat de Drepturile Omului, Editura
"Europa Nova", Lugoj, 1995.
5. Dr. Ionel CLOŞCĂ, Jr. Marian MIHĂILĂ, Drepturile Omului în Sistemul Naţiunilor
Unite (Vol.I), Editura Europa Nova, Lugoj, 1997.
6. Dr. Ionel CLOŞCĂ, Prof. Univ. Dr. Ion SUCEAVĂ, Drepturile Omului în Sistemul
Naţiunilor Unite (Vol.II), Editura Europa Nova, Lugoj, 1993.
7. Dr. Ionel CLOŞCĂ, Prof. Univ. Dr. Ion SUCEAVĂ, Dr. Ioan MAXIM, Gheorghe
BĂDESCU, Consiliul Europei, Drepturile Omului -Documente, Editura Themis, Bucureşti, 1994.
8. Dr. Petru MICULESCU, Statul de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
9. VINCENT BERGER, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura "Institutul
Român pentru Drepturile Omului", Bucureşti, 1996..
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_European%C4%83_a_Drepturilor_Omului.